Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

294
Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂȚI SINTACTICE ALE LIMBII ROMÂNE ÎN CONTEXT ROMANIC. SUPINUL

Transcript of Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

Page 1: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

 

 Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂȚI SINTACTICE ALE LIMBII  ROMÂNE ÎN CONTEXT ROMANIC. SUPINUL 

Page 2: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

 

PARTICULARITĂȚI SINTACTICE ALE LIMBII ROMÂNE ÎN CONTEXT ROMANIC. SUPINUL 

Autor: Adina DRAGOMIRESCU Conducător ştiințific: Prof. univ. dr. Gabriela PANĂ DINDELEGAN 

                                            Lucrare  realizată  în  cadrul proiectului  „Valorificarea  identităților  culturale  în procesele  globale”,  cofinanțat  din  Fondul  Social  European  prin  Programul Operațional Sectorial Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013, contractul de finanțare nr. POSDRU/89/1.5/S/59758. Titlurile  şi  drepturile  de  proprietate  intelectuală  şi  industrială  asupra  rezultatelor  obținute  în  cadrul  stagiului de  cercetare postdoctorală  aparțin  Academiei Române.       

Punctele de vedere exprimate în lucrare aparțin autorului şi nu angajează  Comisia Europeană şi Academia Română, beneficiara proiectului. 

 Exemplar gratuit. Comercializarea în țară şi străinătate este interzisă.  

Reproducerea, fie şi parțială şi pe orice suport, este posibilă numai cu acordul prealabil  al Academiei Române. 

 ISBN 978‐973‐167‐142‐0        Depozit legal: Trim. II 2013 

Page 3: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

Adina DRAGOMIRESCU 

      

Particularități sintactice  ale limbii române în context  

romanic. Supinul         

Editura Muzeului Național al Literaturii Române 

Colecția AULA MAGNA

Page 4: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

 

Investeşte în oameni ! FONDUL SOCIAL EUROPEAN Programul Operaţional Sectorial pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013 Axa prioritară 1: „Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere” Domeniul major de intervenţie 1.5: „Programe doctorale şi postdoctorale în sprijinul cercetării” Titlul proiectului: „Valorificarea identităţilor culturale în procesele globale” Contract: POSDRU/89/1.5/S/59758 Beneficiar: ACADEMIA ROMÂNĂ Parteneri în proiect: • I: UNIVERSITATEA POLITEHNICA Bucureşti, Facultatea de Mecanică şi mecatronică • II: UNIVERSITATEA din Craiova

 Obiective ale proiectului:

1. Obiectivul general: Model-pilot de şcoală postdoctorală prin implicarea a 92 de cercetători postdoctoranzi, în scopul dezvoltării carierei în cercetare, al îmbunătăţirii programelor de cercetare postdoctorală în domeniul umanioarelor, al impulsionării şi consolidării sectorului de cercetare în ştiinţele socioumane din România, pentru sprijinirea economiei româneşti în dobândirea unor avantaje competitive durabile şi micşorarea decalajelor între România şi celelalte ţări membre ale Uniunii Europene.

2. Obiectivele specifice: Elaborarea şi implementarea de noi tehnologii-suport pentru derularea proiectului; for-marea şi perfecţionarea cercetătorilor prin programe postdoctorale Organizarea unor acţiuni de îndrumare a cercetătorilor pe parcursul stagiilor derulate în străinătate Spri-jinirea cercetătorilor în participarea la seminarii şi conferinţe internaţionale Organiza-rea unor sesiuni pentru promovarea egalităţii de şanse şi a dezvoltării durabile Sprijini-rea colaborării între universităţi, institute de cercetare şi companii din aria tematică a şcolii postdoctorale Dezvoltarea de activităţi novatoare în vederea accentuării impor-tanţei programelor de cercetare interdisciplinară; crearea de metodologii proprii cu privi-re la derularea programelor postdoctorale Elaborarea unor ghiduri de bune practici cu privire la schimbul internaţional de experienţă în aria cercetării în ştiinţele socioumane prin programe postdoctorale.

Page 5: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

5

Cuprins 

INTRODUCERE..................................................................................................... 9 

CAPITOLUL 1 

SUPINUL ROMÂNESC. PREZENTARE GENERALĂ .................................. 12 1.1. Supinul ca formă verbală nonfinită, o particularitate  

tipologică a românei ...............................................................................12 1.1.1. Definiție şi forme ...............................................................................12 1.1.2. Supinul nominal şi supinul verbal .................................................13 1.1.3. Diferențierea de participiu...............................................................15 

1.1.3.1. Diferențe morfosintactice ................................................16 1.1.3.2. Diferențe semantice..........................................................16 1.1.3.3. Tendința de diferențiere formală ...................................19 

1.2. Originea supinului românesc. Opinii şi interpretări..........................20 1.2.1. Ipoteza 1: Supinul românesc este moştenit din latină ................20 1.2.2. Ipoteza 2: Supinul este format pe teren românesc,  

de la participiul perfect....................................................................22 1.3. Sintaxa externă a supinului verbal. Regenții supinului.....................25 

1.3.1. Supinul cu regent nominal ..............................................................25 1.3.2. Supinul cu regent verb copulativ ...................................................28 1.3.3. Supinul cu regent adjectival ............................................................28 

1.3.3.1. Supinul‐complement .......................................................29 1.3.3.2. Supinul – adjunct temporal sau restrictiv.....................29 1.3.3.3. Supinul – adjunct consecutiv –> intensificator.............29 

1.3.4. Supinul în construcția e greu de.....................................................30 1.3.5. Supinul cu regent verbal ..................................................................32 

1.3.5.1. Supinul‐complement .......................................................32 1.3.5.2. Construcția trebuie spus, trebuie mers .........................36 1.3.5.3. Supinul adjunct.................................................................38 

1.3.6. Supinul ca mijloc de tematizare a predicației ..............................39 

Page 6: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

6

1.3.7. Supinul autonom, cu valoare imperativă .....................................41 1.3.8. Supinul în expresii adverbiale ........................................................42 

1.4. Concurența supin–infinitiv–conjunctiv în limba română actuală....42 1.5. Sintaxa internă a supinului verbal........................................................49 

1.5.1. Complementul direct al supinului.................................................50 1.5.2. Subiectul supinului ...........................................................................52 

1.5.2.1. Subiectul lexical al supinului..........................................52 1.5.2.2. Subiectul controlat al supinului .....................................55 1.5.2.3. O situație problematică pentru teoriile  

despre control ...................................................................59 1.5.3. Supinul şi categoria Timp................................................................64 

1.6. Concluzii ..................................................................................................66 

CAPITOLUL 2 

SUPINUL DIN LATINĂ, DIN LIMBILE SLAVE ŞI DIN ALBANEZĂ........ 68 2.1. Supinul din latină....................................................................................68 

2.1.1. Supinul în acuzativ ...........................................................................69 2.1.2. Supinul în ablativ ..............................................................................71 2.1.3. Supinul în dativ .................................................................................73 2.1.4. Apariția supinului în latina arhaică ...............................................73 

2.1.4.1. Gramaticalizarea supinului (Fruyt 2011) ......................73 2.1.4.2. Forme ambigue (substantiv–supin) în latină................75 

2.1.5. Dispariția supinului în latina târzie ...............................................77 2.2. Supinul din limbile slave .......................................................................79 2.3. „Supinul” din albaneză ..........................................................................81 2.4. Concluzii ..................................................................................................84 

CAPITOLUL 3 

EVOLUȚIA ISTORICĂ A TIPARELOR CU SUPIN.   O NOUĂ IPOTEZĂ ASUPRA ORIGINII SUPINULUI VERBAL................. 85 

3.1. Supinul nominal şi supinul verbal în texte  din secolele al XVI‐lea – al XIX‐lea .......................................................85 3.1.1. Supinul nominal ................................................................................85 

Page 7: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

7

3.1.1.1. Supinul nominal cu formă de masculin‐neutru  şi relația  cu participiile nominalizate ...........................86 

3.1.1.2. Supinul nominal cu formă de feminin  şi relația cu participiile  nominalizate ...........................95 

3.1.2. Supinul ambiguu (verbo‐nominal) ..............................................100 3.1.3. Supinul verbal..................................................................................123 

3.2. Concurența supin – infinitiv (– conjunctiv)  în limba română veche .........................................................................128 3.2.1. Supin nominal vs infinitiv nominal .............................................128 3.2.2. Supin verbal vs infinitiv (vs conjunctiv) .....................................136 

3.3. O nouă ipoteză asupra originii supinului verbal .............................155 3.4. Concluzii ................................................................................................160 

CAPITOLUL 4 

REPARTIȚIA DIALECTALĂ A SUPINULUI................................................ 162 4.1. Supinul în dialectele românei..............................................................162 4.2. Supinul în varietățile dacoromânei ....................................................164 4.3. Date din atlasele lingvistice .................................................................165 

4.3.1. Supin verbo‐nominal cu regent verb aspectual sau modal .....166 4.3.2. Supin verbo‐nominal cu regent construcție impersonală ........168 4.3.3. Supin verbo‐nominal cu regent verbal........................................168 4.3.4. Supin verbo‐nominal cu regent nominal ....................................170 4.3.5. Supin nominal fără regent .............................................................178 4.3.6. Supin circumstanțial cu regent verbal.........................................179 

4.4. Date din texte dialectale .......................................................................180 4.4.1. Supin verbo‐nominal cu regent verb aspectual sau modal .....180 4.4.2. Supin verbo‐nominal cu regent adjectival..................................181 4.4.3. Supin verbo‐nominal cu regent verbal........................................182 4.4.4. Supin nominal cu regent verbal....................................................183 4.4.5. Supin verbo‐nominal cu regent nominal ....................................184 4.4.6. Supin verbo‐nominal fără regent .................................................184 4.4.7. Supin circumstanțial .......................................................................185 

Page 8: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

8

4.5. Concluzii ................................................................................................185 

CONCLUZII GENERALE................................................................................. 187 

SURSE .................................................................................................................. 189 

BIBLIOGRAFIE .................................................................................................. 194 

ANEXĂ. DATAREA TIPARELOR CU SUPIN .............................................. 211 

ADDENDA ......................................................................................................... 285 

ABSTRACT...........................................................................................285 

SUMMARY...........................................................................................290 

 

Page 9: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

9

Introducere 

Domeniul de cercetare şi cadrul teoretic. Lucrarea de față reprezintă o cercetare monografică esențial diacronică despre supinul românesc, care se  înscrie  în cadrul  larg al  filologiei, situându‐se  la  intersecția mai multor domenii:  sintaxă  diacronică  şi  teoretică,  tipologie  lingvistică,  lingvistică romanică  şi  balcanică,  dialectologie.  Fiind  esențial  diacronică,  cercetarea noastră nu are mize teoretice directe; totuşi,  în cursul cercetării, au  ieşit  la iveală anumite  implicații  teoretice care vor  fi prezentate  în partea de con‐cluzii generale. Analiza sintactică a supinului se sprijină pe concepte mini‐maliste  (şi din modele  anterioare  ale  gramaticii  generative,  acolo unde  a fost necesar un istoric al interpretărilor); pentru a descrie evoluția diacroni‐că am folosit concepte din teoriile curente despre gramaticalizare, mai ales reanaliza  şi existența unor gramatici  în competiție,  în care anumite  forme sunt ambigue categorial. 

Obiective. Obiectivul central al  lucrării este realizarea unei descrieri diacronice a supinului, din care să reiasă modul în care s‐au diversificat ti‐parele cu supin, precum şi ordinea în care a avut loc acest proces de diver‐sificare. Cercetarea primelor texte româneşti scoate la iveală noi argumente în disputa între susținătorii ideii că supinul românesc este moştenit din la‐tină şi cei ai  ideii că supinul este creat pe  teren românesc.  În această pro‐blemă controversată, ne situăm de partea celor care susțin că supinul verbal românesc a apărut în limba română; ne diferențiem însă de cercetările ante‐rioare prin aceea că sursa supinului verbal considerăm că este supinul no‐minal (moştenit din latină, ca mijloc de a crea substantive abstracte, verba‐le), şi nu participiul perfect. În afara acestui obiectiv central, vom urmări şi alte aspecte controversate sau puțin cercetate  legate de supinul românesc: relația dintre supinul românesc şi formele corespondente din limbile slave şi din albaneză, concurența dintre supin, infinitiv şi conjunctiv în limba ac‐tuală şi în limba veche, structura sintactică de tip special a supinului verbal, apt de a avea complement direct  şi,  foarte  limitat, subiect, dar  inapt de a primi clitice, repartiția dialectală a supinului în dialectele românei şi în va‐rietățile dacoromânei. 

Page 10: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

10

Structura lucrării. Lucrarea conține patru capitole şi o anexă.  Primul capitol, Supinul românesc. Prezentare generală, cuprinde o de‐

scriere a supinului, cu accent pe faptul că existența acestei forme nonfinite este o particularitate tipologică a limbii române. Cele mai importante aspec‐te care privesc supinul românesc sunt: relația dintre supinul nominal şi cel verbal, diferențierea de participiu,  ipotezele despre  originea  supinului  în română, tiparele de construcție a supinului în româna actuală şi problemele speciale de natură sintactico‐semantică pe care  le ridică unele dintre aces‐tea,  concurența  supin  –  infinitiv  –  conjunctiv  în  limba  actuală,  probleme speciale  legate de sintaxa supinului verbal,  între care există  legături foarte strânse (complementul direct, subiectul lexical şi cel controlat, interpretarea temporală, absența cliticelor). 

 Al doilea capitol, Supinul din  latină, din  limbile slave şi din albaneză, are ca scop crearea unui reper de comparație între supinul românesc şi cel din limbile menționate. Distribuția extrem de limitată a supinului din latină şi din limbile slave, precum şi tendința de eliminare a acestei forme verbale din  limbile menționate  face ca  ipoteza că  supinul  românesc este moştenit din latină ori se datorează contactului cu limbile slave să fie greu de susți‐nut; în privința albanezei, care şi‐a creat o nouă formă de infinitiv având o funcționare  asemănătoare  cu  supinul  românesc,  se poate  susține mai de‐grabă că a avut o evoluție convergentă cu româna, ca urmare a faptului că ambele limbi au fost afectate de fenomenul panbalcanic al pierderii infiniti‐vului. 

  În al  treilea  capitol, Evoluția diacronică  a  tiparelor  cu  supin. O nouă ipoteză asupra originii supinului verbal, sunt prezentate  în detaliu rezultatele studiului de corpus şi este urmărită diversificarea tiparelor de supin verbal de la numai patru tipare atestate foarte rar în textele din secolul al XVI‐lea, la bogăția actuală a tiparelor. Un alt aspect urmărit în acest capitol priveşte concurența dintre supin,  infinitiv  şi, parțial, conjunctiv,  în corpusul cerce‐tat, cu scopul de a evidenția modul în care supinul a devenit unica posibili‐tate de construcție a unor tipare din limba actuală, eliminând infinitivul sau chiar conjunctivul, folosite în stadii mai vechi ale limbii. Cercetarea de cor‐pus aduce argumente suplimentare pentru ipoteza noastră despre originea supinului  verbal  românesc:  corespondentele  româneşti  ale  tiparelor  lati‐

Page 11: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

11

neşti sunt atestate târziu în română, ceea ce exclude originea latină a supi‐nului verbal românesc; în schimb, supinul nominal este foarte frecvent încă din primele texte româneşti, ceea ce înseamnă că este foarte probabil să fie moştenit din latină, ca mijloc de creare a substantivelor abstracte verbale. O analiză atentă a supinului nominal  şi a participiilor nominalizate, care,  în pofida  omonimiei,  sunt  diferite  sub multe  aspecte,  exclude  posibilitatea originii comune a acestora şi deci ipoteza că supinul românesc ar fi format de la participiu. 

 Ultimul capitol, Repartiția dialectală a supinului, reprezintă o verifi‐care şi o infirmare a ipotezei prezente în bibliografie, conform căreia supi‐nul ar  lipsi din aria nord‐vestică a  teritoriului pe care se vorbeşte dacoro‐mâna, arie în care infinitivul este încă foarte frecvent. Concluzia noastră se sprijină pe datele oferite de atlasele lingvistice şi de textele dialectale. 

 Anexa  finală, concepută sub  forma unui  tabel cronologic,  înregis‐trează  toate exemplele cu supin verbal  (sau verbo‐nominal)  identificate  în corpusul cercetat; în plus, pentru fiecare text, există observații despre supi‐nul nominal, formule stereotipe care conțin forme de supin, infinitivul no‐minal  şi  raportul de  frecvență  cu  supinul  nominal,  infinitivul  cu  valoare finală, participii nominalizate, apariția altor forme verbale în contexte spe‐cifice supinului în limba actuală etc. 

Corpusul. Sursele folosite sunt de trei tipuri: corpus de limbă veche, corpus dialectal şi corpus de română actuală. Partea cea mai  importantă a corpusului este cea de limbă veche (secolele al XVI‐lea – al XIX‐lea), care a stat la baza Capitolului 3 şi a Anexei. Corpusul este variat, conținând texte originale şi traduceri din toate zonele țării, consultate în ediții moderne. O atenție specială a fost acordată textelor din secolul al XVI‐lea, care ocupă o pondere mare  în corpusul cercetat, datorită  importanței  lor  în  formularea explicațiilor pentru originea supinului românesc. 

Page 12: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

12

Capitolul 1 

Supinul românesc. Prezentare generală 

1.1. Supinul ca formă verbală nonfinită, o particularitate tipologică a românei 

Supinul  este  o  formă  verbo‐nominală/o  formă  nominală  din  para‐digma verbului, asemănătoare cu  infinitivul, dar diferită formal de acesta, prezentă  în  limbi  ca  latina,  româna,  limbi  slave  (vechi),  limbi baltice  etc. (Rosetti, Cazacu şi Coteanu 1965: 190, Olteanu 1974: 175). Existența supinu‐lui individualizează româna (mai precis, dacoromâna, vezi 4.1) între limbile romanice, fiind considerată de Niculescu (1965: 22) „cel mai important ele‐ment specific al structurii verbale româneşti”. 

1.1.1. Definiție şi forme În tradiția gramaticală românească, termenul supin acoperă (cel puțin) 

două realități distincte: supinul nominal şi supinul verbal. Din punct de vedere morfologic, cele două forme de supin sunt iden‐

tice cu participiul  şi sunt  formate cu sufixul de perfect  (comun supinului, participiului, perfectului simplu  şi mai‐mult‐ca‐perfectului), a cărui  formă depinde de  clasa  flexionară  a verbului,  la  care  se  adaugă  sufixul  specific participiului/supinului (cel mai frecvent, ‐t): 

  Clasa de verbe  Infinitiv  Participiu/Supin (1) (I)  a cânt‐a  cânt‐aPERF‐tPART   (II)  a plăc‐ea  plăc‐uPERF‐tPART   (III)  a trec‐e  trec‐uPERF‐tPART   (IVa)  a cit‐i  cit‐iPERF‐tPART   (IVb)  a hotăr‐î  hotăr‐âPERF‐tPART 

Page 13: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

13

 Anumite verbe aparținând  conjugării a  III‐a  formează participiul  şi supinul adăugând  la radicalul verbal numai sufixul  ‐s sau  ‐t. Acest  tip de neregularitate este moştenit din latină (Allen şi Greenough [1888] 2001: 85): 

  Infinitiv  Participiu/Supin (2) a merg‐e  mer‐s   a rup‐e  rup‐t 

1.1.2. Supinul nominal şi supinul verbal Din punct de vedere sintactic, caracterul verbal sau nominal al forme‐

lor se stabileşte  în funcție de distribuție şi de  termenii subordonați. Există mai multe clasificări posibile, dintre care cele mai multe sunt bipartite, re‐cunoscând un supin nominal şi un supin verbal. 

Iordan, Guțu Romalo şi Niculescu (1967: 208) arată că denumirea su‐pin acoperă două omonime  (gramatica  structuralistă nu putea  recunoaşte situația în care aceeaşi formă are atât interpretare verbală, cât şi nominală – vezi Manoliu‐Manea [1985] 1993: 103): (i) un substantiv abstract verbal, care nu are nicio contingență cu paradigma verbului şi (ii) o formă verbală care păstrează  regimul  sintactic al verbului,  şi,  ca atare, poate  şi  trebuie  să  fie inclusă în paradigma verbală. 

Diaconescu (1971) consideră că atât supinul nominal, cât şi cel verbal provin din supinul latinesc, care a fost supus, în paralel, la două fenomene distincte şi divergente, unul de nominalizare şi unul de verbalizare. În opi‐nia lui Diaconescu (1971), supinul nominal este un procedeu important de formare a unui nume de acțiune de  la o  temă verbală şi se caracterizează prin posibilitatea de a se combina cu  toate morfemele de  tip nominal  (de gen, de număr şi de caz), de a primi determinanți (în sens tradițional, adică subordonări specifice substantivului) şi de a îndeplini funcții specifice sub‐stantivului, de a fi precedat de diverse prepoziții (după,  la, spre etc.). Supi‐nul verbal exprimă o acțiune fără referire explicită la categoriile gramaticale ale verbului, având o singură formă, din care lipsesc morfemele de număr, persoană, timp, diateză, şi nu intră în relație cu subordonări de tip nominal; supinul verbal este  introdus numai de prepoziția de, specializată pentru a marca supinul (ca a de la infinitiv sau să de la conjunctiv) şi se poate substi‐tui prin infinitiv sau prin conjunctiv. 

Page 14: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

14

Şi Pană Dindelegan (2008a: 511), în GALR I, adoptă clasificarea supin nominal vs supin verbal. Supinul nominal este articulat, „aparținând, con‐ceptual,  flexionar  şi  semantic,  clasei  substantivului”  şi  intră  în  tipare  de construcție cu articol hotărât şi cu genitiv (călcatul ierbii) sau cu o structură prepozițională cu de (culesul de mere, la cules de mere), precum şi cu adjectiv (M‐a obosit atâta aşteptat). Supinul verbal este caracterizat prin obligativita‐tea nearticulării,  la care se adaugă comportamentul sintactic de tip verbal, discutat infra, 5.  

O clasificare  tripartită, bazată  însă pe alte criterii, este propusă şi de Cornilescu  şi Cosma  (2010, 2011). Subliniind  comportamentul neunitar  al supinului, autoarele recunosc: (a) un supin nominal (dărâmatul brutal al case‐lor, acest foarte neaşteptat cântat al cocoşului); (b) un supin prepozițional, care are, alternativ, comportament verbal (A plecat la vânat rațe; Ion s‐a apucat de gătit carnea) şi comportament nominal (A plecat  la vânat de rațe), prepoziția fiind selectată de regent; (c) un supin verbal, introdus prin de (E periculos de spus asta, Am de dat apă la cai). 

În această lucrare, adoptăm clasificarea tripartită propusă de Brâncuş ([1967] 2007: 168) şi Pană Dindelegan (1992: 128‐129, 2013), care se bazează pe criteriul posibilităților combinatorii ale formelor, şi nu are în vedere sta‐tutul „prepoziției” care introduce supinul.  

Supinul nominal se combină cu determinanți (cel mai frecvent, arti‐colul definit),  iar argumentul  său  intern este  realizat  fie printr‐un genitiv flexionar (3a), fie printr‐o construcție prepozițională echivalentă cu un geni‐tiv (3b): 

(3) (a)  cititul romanelor   (b)  cititul de romane 

Supinul  ambiguu  din  punct  de  vedere  categorial  (verbo‐nominal) este întotdeauna precedat de o „prepoziție” (de, la, pe, pentru etc.). În absen‐ța  lexicalizării  complementului  direct,  contextul  sintactic  nu  oferă  niciun indiciu pentru a se putea stabili valoarea nominală sau verbală a supinului: 

(4) (a)  Ion se apucă de citit   (b)  Ion se pune pe mâncat 

Page 15: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

15

Supinul verbal este întotdeauna precedat de o „prepoziție” (de, la, pe, pentru  etc.),  iar  valoarea  sa  verbală  este  evidențiată  prin  prezența  unui complement direct în acuzativ (5a) sau, mult mai rar, a unui subiect în no‐minativ (5b). 

(5) (a)  Ion se apucă de citit romane   (b)  Am cumpărat măsuțe de jucat copiii 

Avantajul acestei clasificări şi motivația alegerii ei pentru lucrarea de față este faptul că este foarte uşor de aplicat, urmărindu‐se vecinătățile su‐pinului şi, aşa cum vom arăta în Capitolul 3, aceasta reflectă evoluția istori‐că a tiparelor cu supin, care, conform cercetării noastre de corpus, a urmat traseul: supin nominal > supin ambiguu (verbo‐nominal) > supin verbal.  

1.1.3. Diferențierea de participiu Aşa cum am arătat mai sus, din punct de vedere morfologic, supinul 

şi participiul  sunt  identice. Acesta  este unul dintre motivele  cele mai  în‐semnate care  i‐au făcut pe unii cercetători să considere că supinul este un subtip  al  participiului  (Caragiu  Marioțeanu  1962,  Soare  2002,  2007, Alexiadou, Iordăchioaia şi Marchis 2009: 67) şi, prin urmare, că nu trebuie considerat o formă verbală nonfinită distinctă. Dar, în pofida asemănărilor destul de numeroase între participiu şi supin (pierderea mărcilor de predi‐cativitate  şi  incapacitatea de a constitui enunțuri autonome, pierderea  fle‐xiunii de număr, de persoană şi de timp, lipsa unor valori temporale inde‐pendente  de  context,  care  caracterizează majoritatea  formelor,  natura  in‐termediară, între verb şi altă clasă, încorporarea lexicală a valorilor de dia‐teză – Pană Dindelegan 2007: 164‐166), există numeroase diferențe între cele două forme (discutate de Niculescu 1965: 23, Iordan, Guțu Romalo şi Nicu‐lescu 1967: 208–209, Carabulea şi Popescu‐Marin 1967: 280, Iordan şi Robu 1978: 481‐482, Manoliu‐Manea  [1985] 1993: 103‐104, 110‐112, Avram 1997: 216‐217, Stan 2001, în ELR, s.v. supin, Hill 2002: 496, Pană Dindelegan 2007: 166‐169, 2008a: 510‐511).  

Există și opinia conform căreia supinul ar fi un subtip al infinitivului (Gabinschi 2010), pe care nu o vom discuta aici, considerând diferențele de formă și de funcționare dintre supin și infinitiv ca argumente care susțin de la sine diferențierea celor două forme verbale. 

Page 16: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

16

1.1.3.1. Diferențe morfosintactice (i) În timp ce supinul este invariabil ((6a), (7a)), participiul autonom, 

cel care nu intră în structura formelor verbale compuse (dar dialectal şi cel din structura formelor verbale compuse – vezi Uritescu 2007) este variabil şi se acordă în gen, în număr şi uneori în caz cu o expresie nominală, mani‐festând deci, în diferite grade, un comportament adjectival ((6b), (7b)). 

(6) (a)  roman/romane de citit (b)  roman citit/romane citite (7) (a)  cal/cai de furat  (b)  cal furat/cai furați 

(ii)  Numai  participiul  poate  apărea  în  structura  formelor  verbale compuse,  perfectul  compus  (8a),  condiționalul  perfect  (8b),  conjunctivul perfect (8c). 

(8) (a)  am citit  (b)  aş fi citit  (c)  să fi citit  (iii) Ambele  forme verbale au  trăsături comune cu alte clase  lexico‐

gramaticale,  însă participiul manifestă, pe  lângă  valoarea  verbală,  numai trăsături adjectivale, pe când supinul are trăsături mai diversificate, putând avea, pe  lângă  trăsăturile  verbale,  trăsături nominale,  adjectivale  sau  ad‐verbiale (vezi Pană Dindelegan 2008a: 510). 

(iv) Numai supinul poate ocupa o poziție de complement (vezi (4), (5)). (v) Supinul este  întotdeauna precedat de o „prepoziție”  (de, cel mai 

frecvent); excepțiile sunt controversate şi privesc situațiile de tipul (9), dis‐cutate pe  larg  în bibliografie  (Sandfeld  şi Olsen 1936: 281, Lombard 1974: 301, Neamțu 1980, Stan 2001, în ELR, s.v. supin, Pană Dindelegan 2007: 170‐171; vezi  şi  infra, 1.3.5.2);  în schimb, participiul apare  foarte rar  în context prepozițional și numai atunci când are valoare adjectivală (10). 

(9)  Trebuie mers la şcoală. (10) De obosită / bătută ce era, n‐a mai ajuns la şcoală. 

1.1.3.2. Diferențe semantice (i)  Participiul  are,  în  majoritatea  aparițiilor,  valoare  pasivă  (vezi 

exemplele  (6b),  (7b),  (11a),  (12a)); există  însă şi excepții  (ca  în  (11b),  (12b), (13); vezi Stati 1958: 28‐32, Pană Dindelegan 2007: 169, Nicolae şi Dragomi‐rescu 2009). În cazul supinului, raportul este invers: supinul este adesea ac‐tiv,  dar  poate  avea  şi  valoare  pasivă  (6a)  (Avram  1997:  216,  Alboiu  şi 

Page 17: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

17

Motapanyane 2000: 41, Stan 2001  în ELR,  s.v.  supin, Cornilescu  şi Cosma 2011). 

(11) (a)  mărul mâncat  (b)  omul mâncat (12) (a)  pahar băut  (b)  om băut (13) om decedat, plecat, ajuns etc.    

(ii) Din punct de vedere temporal, participiul are aproape întotdeau‐na o  referință  trecută  (există  însă  şi excepții de participii adjectivale, con‐semnate de Stati 1958: 37 – (14) –, însă între acestea nu apare niciodată in‐terpretarea ca viitor), pe când interpretarea temporală a supinului depinde întotdeauna de context: supinul din structurile cu control are  întotdeauna un timp dependent de timpul verbului principal (15), iar supinul indepen‐dent poate fi atemporal (16a), poate avea valoare de prezent (16b), de viitor (16c) sau de trecut (16d) – vezi şi Pană Dindelegan (2008a: 518), Dima (2010: 69‐71). Diversitatea valorilor temporale pe care le poate reda supinul repre‐zintă un indiciu al absenței unei valori temporale pure (Bianchi 2006), tim‐pul şi modalitatea fiind adesea exprimate simultan. 

(14)  (a)  om paralizat (acțiune terminată, ale cărei efecte persistă în prezent) 

  (b)  om  tăcut  („care are obiceiul să  tacă”, valoare atemporală, generică) 

  (c)  om lăudat („pe care ceilalți l‐au lăudat şi continuă să‐l lau‐de”, trecut + viitor) 

(15)  (a)  Ion se apucă de citit   (b)  Ion s‐a apucat de citit   (c)  Ion se va apuca de citit 

(16)  (a)  maşină de călcat   (b)  căldură de nesuportat   (c)  lucrări de corectat   (d)  cal de furat 

(iii) Din  punct  de  vedere  aspectual,  participiul  este  aproape  întot‐deauna perfectiv (ca în (6b), (7b), (11), (12), (13); Stati 1958: 38 consemnează câteva excepții reprezentate de participii adjectivale –  (17)),  în  timp ce su‐

Page 18: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

18

pinul poate fi atât perfectiv (18a), cât şi imperfectiv (18b), în funcție de va‐loarea aspectuală a verbului regent (vezi Manoliu Manea [1985] 1993: 104, Pană Dindelegan 2008a: 518):  

(17)  (a)  om tăcut („care tace mereu, care are obiceiul să tacă”), om neobosit („care nu oboseşte niciodată”) – participii prezen‐te durative, imperfective 

  (b)  om  lăudat  („care a  fost  şi este  lăudat”), drum umblat  („pe care s‐a umblat şi se umblă mult”) – participii imperfective 

(18)  (a)  am terminat de citit cartea; haine de căpătat   (b)  am de citit o carte; casă de vândut 

(iv)  Sub  aspectul modalității,  supinul  are  adesea  o  valoare modală (deontică sau de posibilitate (19) ori real vs virtual (20)), în timp ce partici‐piul  este  neutru  din  acest  punct  de  vedere  (vezi Manoliu Manea  [1985] 1993: 104, unde se arată că supinul românesc este neutru în raport cu moda‐litățile,  în sensul că poate avea diverse valori modale, de  la un context  la altul). 

(19)  (a)  o poezie de învățat până mâine   (deontic)   (b)  greşeală de neiertat   (deontic sau posibilitate) 

(20)  (a)  cal de furat   (real)   (b)  A plecat în pețit   (virtual) 

(v) În ceea ce priveşte nominalizările corespunzătoare supinului, res‐pectiv participiului, există două tipuri de diferențe. Pe de o parte, majorita‐tea substantivelor‐supin sunt neutre, defective de plural (foarte rar, femini‐ne: începuta, lăsata, născuta – vezi 3.1.1.2), pe când substantivele participiale sunt masculine sau feminine, create prin intermediul adjectivelor participi‐ale (vezi Carabulea şi Popescu‐Marin 1967: 280, Diaconescu 1971: 152, Soare 2002: 46, Stan 2003: 79). Pe de altă parte, chiar şi în cazul identității formale (determinate de omonimia generală masculin‐neutru singular), există dife‐rențe semantice şi morfologice: numele participiale sunt concrete, număra‐bile  (21b, 22b), pe când numele‐supin sunt abstracte, nonnumărabile  (21a, 22a), rezultative, păstrând proprietățile verbale care impun o lectură activă agentivă (Hill 2002: 298, Soare 2002: 106). În cazul formelor feminine, dife‐rențele  semantice  sunt vizibile prin  aplicarea următorului  test propus de 

Page 19: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

19

Diaconescu (1971: 152), pe care îl vom prelua în clasificarea din Capitolul 3: supinul‐substantiv  se  substituie printr‐un  nume de  acțiune  infinitiv  lung (23a), pe când participiul‐substantiv  se poate  substitui printr‐o propoziție relativă introdusă prin (ceea) ce (23b). 

(21)  (a)  Învățatul (lecției)   (b)  Învățatul, învățații; învățata, învățatele 

(22)  (a)  Învățatul/*învățații poeziei a durat mult   (b)  Învățatul/învățații din secolul XIX 

(23)  (a)  venita – venirea, născuta – naşterea   (b)  zisa „ceea ce a zis”, poruncita „ceea ce a poruncit” 

1.1.3.3. Tendința de diferențiere formală Un argument  suplimentar pentru diferențierea  supinului de partici‐

piu este reprezentat de câteva date din graiurile din Transilvania şi Mara‐mureş. În unele puncte din aceste zone, verbul a fi şi‐a creat o formă de su‐pin  fiut (cu variație fonetică), diferită de forma de participiu  fost sau  foastă (Papahagi 1925: 34, Todoran [1956] 1984: 111–113, Marin, Mărgărit și Nea‐goe 1998: 104, Avram [2005] 2007: 173, Maiden 2012: 25). Dată fiind prezen‐ța acestor forme în puncte distincte, nu se poate spune că este vorba despre fenomene izolate. 

(24)  (a)  De h’iut, sunt peşti (Lăzeşti, apud Papahagi 1925: 34)   (b)  De fiut (ciut [= ŝiut]) sunt sau vor fi destule (poame...), dar 

nu‐s bune.     (comuna Zagra – Năsăud, apud Todoran [1956] 1984: 112)   (c)  – O fost (cutare) p‐aici?     – De fiut, poate c‐o fi foastă, da nu l‐am văzut.     (comuna Vâlcele – Cluj, apud Todoran [1956] 1984: 112)   (d)  – Sunt multe flori pe pruni anu‐aiesta.     – De fiut sunt destule, numa să facă rod.     (comuna Vâlcele – Cluj, apud Todoran [1956] 1984: 112)   (e)  Mielu ăsta nu‐i de fiut, ca să fie, de ținut.     (St VIII, apud Marin, Mărgărit, Neagoe 1998: 104) 

Page 20: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

20

  (f)  şerincă de fiut mireasă (Pl VIIa, apud Marin, Mărgărit, Ne‐agoe 1998: 104) 

  (g)  Fost‐ai la tîrg? De fiut am fost, dar n‐am cumpărat nimic.     (Deda, apud Maiden 2012: 25) 

Todoran ([1956] 1984: 112) explică aceste forme prin analogie cu ştiut, supinul verbului a şti, punctul de plecare constituindu‐l asemănarea dintre conjunctivul prezent al acestor verbe (să ştiu – să fiu, să ştii – să fii, să ştie – să fie etc.) şi infinitiv, care este monosilabic (a şti – a fi). 

1.2. Originea supinului românesc. Opinii şi interpretări 

Originea supinului românesc este un subiect controversat în lingvisti‐ca  românească,  romanică  şi balcanică. Anumiți cercetători afirmă că  supi‐nul românesc este direct moştenit din latină (Grandgent 1908: 49, Ernout şi Thomas 1959: 262, Elcock [1960] 1975: 123, Bourciez 1946: 250, Rosetti, Ca‐zacu  şi Coteanu  1965:  190, Diaconescu  1971:  151,  156,  1977:  23, Lombard 1974: 302,  Joseph 1983: 170, 172, Bauer 2000: 250, Gherman 2007: 280),  iar alții sunt de părere că supinul a apărut independent în română, din partici‐piul perfect, ca urmare a pierderii valorii verbale a infinitivului (Densusia‐nu 1961: 152, Caragiu‐Marioțeanu 1962, 1975: 140, Rosetti 1968: 258, Dimi‐trescu 1978: 289, Brâncuş [1967] 2007: 167, Fischer 1985: 119, Vasiliu, Iones‐cu‐Ruxăndoiu 1986: 198, Creția 1999: 199).  În alte studii, nu se adoptă un punct de vedere tranşant privind originea supinului românesc. 

1.2.1. Ipoteza 1: Supinul românesc este moştenit din latină Susținătorii acestei ipoteze nu s‐au aplecat, în general, asupra studiu‐

lui detaliat al supinului  românesc  (mai ales din perspectivă diacronică)  şi asupra unei comparații consistente cu latina.  

Asemănările  funcționale dintre supinul  românesc  şi cel  latinesc  i‐au făcut pe unii romanişti să menționeze în treacăt conservarea supinului lati‐nesc  în  română. Deşi  insistă  asupra dispariției  supinului din  latină,  înce‐pând cu secolul I, Grandgent (1908: 49) afirmă, preluând ideea lui Tiktin, că româna a păstrat supinul latinesc („in Rumanian, however, the supine was preserved”). Ernout şi Thomas (1959: 262) menționează, în treacăt, faptul că supinul  a  supraviețuit  numai  izolat  în  limbile  romanice  („Le  supin  n’a 

Page 21: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

21

survécu  qu’isolément  en  roman”),  fără  a  oferi  exemple  concrete.  Elcock ([1960] 1975: 123), explicând dispariția supinului din latină ca o consecință a asemănării prea mari cu participiul trecut, sugerează că supinul românesc ar fi o „relicvă” a celui latinesc („there are relics of its survival in Romani‐an”).  În  discuția  despre  înlocuirea  gerundivului  cu  infinitivul  în  limbile romanice  primitive  (tipul  tempus  veniendi  >  *tempus  de  venire),  Bourciez (1946: 250) arată că în Orient s‐a folosit un alt procedeu, şi anume supinul s‐a conservat cu valoarea unui nume verbal (*canis de venatu), iar româna ar fi preluat această construcție pentru a exprima relația de destinație  (câine de vânat,  casă de vândut, bun de  însurat)  şi ar  fi extins‐o  în perifraze  indicând necesitatea (Ce avem de făcut?). Ipoteza lui Bourciez se susține greu, pentru că lipsesc argumentele lingvistice: tipul de exemplu pe care se bazează teo‐ria sa, *canis de venatu, nu este atestat în latină (nici în latina clasică, nici în cea târzie şi nu există nici în inscripțiile latineşti din zona de formare a lim‐bii  române  –  Caragiu Marioțeanu  1962:  32,  Dimitrescu  1978:  289,  336). Lombard  (1974: 302) arată că supinul românesc  (pe care  îl  include  în sfera participiului) are utilizări asemănătoare cu supinul latinesc, de la care pro‐vine  (parțial). Bauer  (2000: 250) consideră, de asemenea, că româna este o excepție în context romanic: „after a period during which supines, gerunds, and  infinitives  alternated  in  the  same  contexts,  the  supine  disappeared completely from the language and – with the exception of Rumanian – left no residues”.  

Ideea că supinul românesc este moştenit din latină apare şi în lucrări româneşti  în  care,  chiar dacă  s‐a  lucrat pe  corpus  (de  texte vechi), nu  s‐a făcut o analiză  în funcție de tiparele  în care apare supinul, ci s‐a constatat numai prezența supinului,  fără a se verifica dacă  tiparele ocurente  în pri‐mele texte româneşti corespund celor din latină. Diaconescu (1971: 151) ara‐tă că supinul românesc provine dintr‐un substantiv verbal  în cazul acuza‐tiv, după verbe de mişcare  (pereitum  ire)  sau  în  cazul dativ–ablativ, după unele adjective şi expresii verbale (horribile dictu, scitu opus est). Ceea ce pare să‐i scape autorului este faptul că aceste contexte nu sunt atestate în prime‐le  texte  româneşti,  ci mult mai  târziu,  de  aceea  demonstrația  sa  nu  este convingătoare  (vom  reveni  la  acest  subiect  în Capitolul  3). Concluzia  lui Diaconescu (1971: 156) la sfârşitul secțiunii despre supinul nominal din ar‐ticolul său, şi anume aceea că supinul nominal din limba română reprezintă 

Page 22: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

22

continuarea supinului substantival din latină, integrat total în clasa morfo‐logică a substantivului – este şi ideea pe care o vom susține în Capitolul 3. Demonstrația sa continuă însă şi pentru supinul verbal, în cazul căruia ori‐ginea  latină nu mai este  la  fel de uşor de demonstrat.  Și Gherman  (2007: 280) arată că româna este singura  limbă romanică  în care s‐a păstrat supi‐nul, mai ales cu rolul de substantiv verbal, dar i‐a lărgit mult sfera de întrebu‐ințare; autoarea afirmă că supinul românesc reprezintă continuarea ambe‐lor  forme de  supin din  latină,  supinul activ  şi  supinul pasiv. Reținem de aici  ideea că ceea ce a moştenit româna din  latină este substantivul verbal cu formă de supin (vezi şi Rosetti, Cazacu şi Coteanu 1965: 190, Carabulea şi Popescu‐Marin 1967: 278), idee pe care o vom detalia în Capitolul 3.  

Susținătorii celei de a doua ipoteze (dintre care reținem mai ales con‐tribuția Matildei  Caragiu Marioțeanu  1962,  a  lui Grigore  Brâncuş  [1967] 2007  şi  a Virginiei Hill  2012),  aduc  argumente  împotriva  ideii  că  supinul românesc  continuă  supinul  latinesc:  (a)  întrebuințarea  foarte  restrânsă  a supinului în latina clasică, înlocuirea lui prin infinitiv şi dispariția lui în la‐tina târzie (vezi, pentru detalii, 2.1.5), (b) lipsa supinului din inscripțiile la‐tineşti  din  partea  de  răsărit  a  Imperiului Roman,  (c)  lipsa  supinului  din celalalte  limbi  romanice  (conform Matildei Caragiu Marioțeanu  1962:  32, numai dalmata ar fi avut o formă numită supin, care însă nu a fost moşteni‐tă din latină) şi din dialectele sud‐dunărene (pentru situația specială a me‐glenoromânei,  vezi  4.1),  care  folosesc  infinitivul  în  contexte  în  care  (da‐co)româna utilizează supinul, (d) corespondența numai parțială între func‐țiile supinului românesc şi ale celui  latinesc. În Capitolul 3 vom aduce ar‐gumente suplimentare, bazate pe studiul de corpus, contra  ipotezei că su‐pinul verbal românesc continuă supinul latinesc. 

1.2.2. Ipoteza 2: Supinul este format pe teren românesc, de la participiul perfect 

Cea de‐a doua ipoteză este susținută atât de unii autori care sunt de părere că supinul românesc nu este decât un subtip al participiului, cât  şi de autori  care  recunosc  independența  supinului, dar  care  cred  că  la baza acestei structuri româneşti se află formele de participiu, moştenite din lati‐nă. În cele ce urmează, vom prezenta pe scurt numai acele studii care nu se 

Page 23: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

23

limitează la a menționa ipoteza din titlul acestei secțiuni, ci încercă să ofere şi o explicație pentru fenomenul de trecere de la participiu la supin. 

Din prima categorie de autori face parte Matilda Caragiu Marioțeanu (1962), care arată că supinul românesc este un participiu trecut substantivi‐zat, folosit la toate cazurile şi numai la singular, un abstract verbal, un sub‐stantiv  care denumeşte  acțiunea  ca  un  infinitiv  lung. Autoarea  sesizează următoarea  incompatibilitate: participiul  exprimă  o  acțiune  trecută  şi  are sens pasiv sau activ, pe când „supinul” denumeşte acțiunea în afara orică‐rei diateze  şi a oricărui  timp. Această problemă este rezolvată prin presu‐punerea că la originea substantivului abstract numit „supin” se află o clasă de participii care nu cunosc folosirea adjectivală (preluate de la Stati 1958: 35), provenind de la verbe care denumesc zgomote scoase de animale (mie‐unat, mârâit),  alte  zgomote  (oftat,  pârâit),  îndeletniciri  omeneşti  (plugărit), verbe care denumesc acțiuni proprii oamenilor (răspuns, păşit, mers, râs), la care se adaugă  şi verbe neologice  (oscilat, pivotat). Autoarea presupune că procedeul s‐a extins de la verbele menționate (care sunt intranzitive), la toa‐te  categoriile  de  participii.  Ipoteza  susținută  de  Matilda  Caragiu Marioțeanu – bazată pe un scenariu greu de verificat, pentru că multe din‐tre verbele discutate nu sunt „cuvinte importante în limbă” (Stati 1958: 35) şi, aşa cum vom vedea  în Capitolul 3, greu de susținut cu date  lingvistice din textele vechi – acoperă însă numai valoarea nominală a supinului şi nu spune nimic despre apariția valorii verbale. Soare  (2002: 87), deşi, pentru stadiul actual de limbă consideră că supinul este numai una dintre realiză‐rile participiului, propune următorul scenariu diacronic: supinul românesc nu  a  apărut din participiu,  ci prin  faptul  că  româna  a moştenit participii nominalizate din latină şi apoi a dezvoltat acest procedeu prin procesul de nominalizare. 

Grigore Brâncuş  ([1967] 2007), care recunoaşte existența autonomă a supinului românesc, ca formă verbală distinctă de participiu, preia ideea că la  originea  supinului  românesc  se  află  forme  participiale  substantivizate, însă introduce în discuție un alt element: apariția (târzie a) supinului româ‐nesc este o consecință a tendinței de dispariție a infinitivului. Autorul sub‐liniază că substantivizarea participiului, fie direct, fie prin  intermediul ad‐jectivului, apare în diverse limbi; româna şi albaneza au depăşit stadiul de 

Page 24: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

24

substantivizare,  aceste  substantive  ajungând  să  capete  funcție  verbală  şi primind compliniri specifice verbului. Etapele şi mecanismul acestui proces de „verbalizare” sunt însă trecute sub tăcere.  

Hill (2012), analizând un corpus de texte format din letopisețele mol‐doveneşti  (Ureche, Costin, Neculce), ajunge  la concluzia că supinul este o inovație recentă a românei, ale cărei începuturi sunt bine atestate în cronici‐le studiate de autoare. Aceasta arată că supinul a apărut simultan cu feno‐menul panbalcanic de înlocuire a infinitivului prin conjunctiv. Ca urmare a statutului categorial ambiguu (prepoziție vs complementizator) al elemen‐tului  de  care  introducea  relative  infinitivale  (de  tipul  urechi  de  auzire),  au apărut  două  derivări  posibile:  cu  de  prepozițional  şi  cu  de complementizator;  în cea de‐a doua  ipostază, de s‐a combinat cu participii trecute şi, prin procesul de achiziție a limbii de către generații succesive, s‐a ajuns la crearea supinului; mecanismul exact care explică trecerea de la in‐finitivul cu de la supinul cu de nu este însă explicat. 

Ideea că supinul românesc provine din participiul perfect latin apare în  lucrări ale unor  latinişti. Fischer  (1985: 119) menționează  că participiul pasiv  latinesc  capătă  în  română valoarea unui  supin pasiv  şi  exemplifică această situație cu supine verbo‐nominale (apă de băut, uşor de spus), fără a detalia procesul. Şi Creția (1999: 199) arată că expresii ca vreme de cosit, apă de  băut,  greu  de  crezut  reprezintă  folosiri  speciale  ale  participiului  perfect pasiv latinesc, dar nu oferă informații despre modul în care s‐a făcut trece‐rea de  la participiu  la  supin. Această  ipoteză  se  confruntă  cu următoarea problemă: primele atestări ale  supinului  românesc, din  secolul al XVI‐lea (vezi Capitolul 3), sunt în majoritate active, ca şi în limba actuală (dzilele de plâns, veşminte de îmbrăcat, apă de spălat etc.), ceea ce demonstrează că supi‐nul a avut, încă de la început, valoare activă în majoritatea aparițiilor, spre deosebire de participiu, care era şi a rămas eminamente pasiv. 

Aşa cum se poate vedea din expunerea din această subsecțiune, ipo‐teza 2 conține două  idei distincte: (a) supinul a apărut pe  teren românesc; (b) supinul din română are la origine participiul perfect (pasiv) latinesc. În această lucrare, vom reține numai prima parte a acestei ipoteze şi vom ară‐ta, în Capitolul 3, că datele din limba română veche fac greu de demonstrat cea de‐a doua parte a ipotezei. 

Page 25: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

25

1.3. Sintaxa externă a supinului verbal. Regenții supinului 

În această secțiune ne vom opri asupra distribuției supinului verbal (în  care  includem,  pentru  simplificarea  expunerii,  şi  supinul  verbo‐nominal)  în  limba  română actuală. Distribuția supinului nominal nu va  fi prezentată  într‐o  secțiune  specială, deoarece disponibilitățile  combinatorii ale supinului nominal sunt cele generale ale substantivului. 

În limba actuală, supinul are o distribuție largă (discutată mai ales în Pană Dindelegan  2008a:  509–524). Pentru prezentarea de  față,  am  ales  să folosim, în primul rând, criteriul tipului de regent, iar, acolo unde este ca‐zul, vom folosi şi alte criterii (de exemplu, statutul de complement sau de adjunct al supinului).  

Descrierea distribuției este  însoțită adesea de prezentări ale unor  in‐terpretări oferite  în bibliografie pentru  tiparele discutate; unele  fenomene pe care le considerăm mai interesante şi care nu au făcut obiectul unor stu‐dii anterioare,  fenomene  care nu privesc numai un  tipar de  construcție a supinului  (subiectul  şi  complementul  direct  al  supinului,  interpretarea temporală) vor fi prezentate mai pe larg în secțiunea 5. 

1.3.1. Supinul cu regent nominal În  calitate de modificator  în grupul nominal,  supinul are nu numai 

valori  temporale distincte  (vezi  supra, 1.1.3.2, exemplele de sub  (16)), ci  şi valori semantice diferite: adesea, are valoare modală deontică (25a) sau ex‐primă  scopul  (25b), poate  exprima originea  entității denumite de numele regent  (25c) sau o calitate  subiectivă a acesteia  (25d). De asemenea, poate funcționa drept complement al unor nume verbale (25e). 

(25)  (a)  roman de citit, lucrări de corectat   (b)  maşină de spălat (rufe), fier de călcat (rufe)   (c)  cal de furat, rochie de căpătat   (d)  lucru de mirat, o siluetă de invidiat   (e)  dorința de citit (romane) 

În  toate structurile cu regent nominal, supinul este strict adiacent  la regentul său: nu este posibilă  inserarea niciunui element  între supin  şi re‐

Page 26: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

26

gent (26a),  iar relația dintre cei doi constituenți este strict  locală, nepermi‐țând  nici  cumulul  de  supine  (26b)  (Alboiu  şi  Motapanyane  2000:  43, Cornilescu şi Cosma 2011). 

(26)  (a)  *roman acum de citit   (b)  *roman de început de citit chiar acum 

Pană Dindelegan (2008a: 520)  interpretează aceste construcții (cu ex‐cepția celei de  la  (25e)) prin  reducerea unei propoziții  relative  (cu antece‐dent şi copulativ în relativă), din care sunt eliminate copula şi elementul de relație: 

(27)  (a)  roman care este de citit    (b)  maşină care este de spălat   (c)  cal care este de furat   (d)  lucru care este de mirat   (e)  *dorința care este de citit 

Soare  (2002: 242‐243) distinge  între structurile cu  lectură calificativă (tipul (28a)) şi structurile cu lectură deontică (tipul (28b)), care au proprie‐tăți sintactice distincte. Structurile cu lectură calificativă sunt interpretate ca grupuri prepoziționale (formate dintr‐un supin nominal precedat de o pre‐poziție), cu lectură în general activă şi acceptă negația de constituent, situa‐ție în care se apropie foarte mult de statutul adjectival. Structurile cu lectu‐ră deontică  sunt  interpretate  ca  având  statut propozițional  (sunt  formate din complementizator  şi un supin verbal), au  lectură pasivă şi nu acceptă negația de constituent (28c). 

(28)  (a)  un om de neclintit, o dezordine de nedescris, un  roman de necitit 

  (b)  un articol de scris până mâine, un roman de citit până data viitoare de către toată clasa 

  (c)  *un articol de nescris până mâine, *un roman de necitit până data viitoare 

Clasificarea nu acoperă însă toate situațiile descrise mai sus şi, în ab‐sența negației de constituent, care este un indiciu clar al uneia sau al alteia dintre valori, nu dă seamă de varietatea construcțiilor. De aceea, în această 

Page 27: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

27

lucrare am preferat să folosim clasificarea ierarhică a constituenților grupului nominal propusă de Stan (2009) pentru limba română; conform acesteia, aşa cum am arătat la începutul acestei secțiuni, în structurile (25a, c, d), supinul este modificator nonrestrictiv, în (25b), supinul este modificator restrictiv, iar în  (25e), este complement al numelui;  între  supinul‐modificator  şi  supinul‐complement există diferențe  importante (interpretarea  temporală, derivarea structurii, posibilitatea substituției prin infinitiv sau prin conjunctiv). 

Cornilescu şi Cosma (2011) arată că relativele cu supin (supine relative clauses),  bazate  fie  pe  construcția  prepozițională  (29a),  fie  pe  cea  cu complementizatorul  de  (29b),  sunt  neobişnuite  în  ceea  ce  priveşte  natura constituenților relativizați, deoarece nu ar permite relativizarea subiectului (vezi  şi  Soare  2002:  240),  ceea  ce  ar  veni  în  contradicție  cu  ipoteza  lui Keenan (1976: 305), conform căruia poziția cea mai accesibilă pentru relati‐vizare este subiectul. În exemplele de sub (25), constituenții relativizați sunt diferiți:  în  (25a)  şi  (25c),  sunt  relativizate  complementele directe  (a  citi un roman, a corecta lucrări), în (25b), este relativizat instrumentalul (a spăla rufe cu maşina, a călca cu fierul), iar în (25d) este relativizat cauzalul (a se mira din cauza unui lucru, a invidia pe cineva din cauza/datorită siluetei); exemplul (25e) nu  este bazat pe  o  relativizare,  supinul  ocupând poziția de  complement. Exemplele de mai jos (29) se bazează pe relativizarea locativului.  

(29)  (a)  loc pentru adăpat caii   (b)  loc de adăpat caii 

Pentru a  rezolva această  incompatibilitate  între  ierarhia propusă de Keenan  şi datele din  română, unde  se pare  că argumentul  intern este  cel care se relativizează cel mai frecvent, Cornilescu şi Cosma (2011) arată că, deşi  interpretarea supinului este mai degrabă activă decât pasivă, de fapt, nu complementul direct se externalizează, ci subiectul construcțiilor pasive ori al verbelor inacuzative, care este, la origine, un argument intern: 

(30)  (a)  roman de citit <  trebuie să fie citit romanulS (< cineva  tre‐buie să citească romanulCD) 

  (b)  lucrări de citit < trebuie să fie corectate lucrărileS (< cineva trebuie să corecteze lucrărileCD) 

  (c)  cal de furat < a fost furat calulS (< cineva a furat calulCD) 

Page 28: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

28

Structurile bazate pe relativizarea unui adjunct permit, marginal, re‐luarea (resumpția) printr‐o formă pronominală a elementului relativizat în poziția sa originară (Cornilescu şi Cosma 2011), ceea ce dovedeşte că aceste structuri implică, într‐adevăr, o relativizare, şi nu sunt structuri matriciale, precum cele de la (25e). 

(31)  (a)  creion de corectat cu el tezele   (b)  fier de călcat rufe cu el   (c)  maşină de scris la ea 

1.3.2. Supinul cu regent verb copulativ Toate  valorile  semantice  ale  supinului  cu  regent nominal, discutate 

sub 1.3.1., se regăsesc şi în cazul supinului cu regent verb copulativ: (32)  (a)  Romanul este de citit, Lucrările sunt de corectat   (b)  Maşina asta este de spălat (rufe), Fierul este de călcat (rufe)   (c)  Calul este de furat, Rochia este de căpătat   (d)  Lucrul ăsta este de mirat, Silueta ei este de invidiat   (e)  Dorința lui este de citit (romane) 

În acest tipar, ca şi în cel de sub 1.3.1. – supinul cu regent nominal – supinul  are  trăsături  adjectivale  puternice  (Pană Dindelegan  2008a:  517), demonstrabile prin  apariția  sa  în poziția de predicativ  suplimentar  (32a), prin posibilitatea de gradare (32b) şi prin sinonimia cu adjective derivate cu sufixul ‐bil (32c): 

(32)  (a)  Viața lui o găsesc de nesuportat, Romanul îl consider de ne‐citit 

  (b)  temnița cea mai de temut, lucrul cel mai de mirat   (c)  de nesuportat = insuportabil, de (ne)citit = (i)lizibil 

Comună  tiparelor 1.3.1.  şi 1.3.2. este  şi prezența valorilor  temporale (vezi supra, 1.1.3.2, exemplele de sub (16)). 

1.3.3. Supinul cu regent adjectival Contextul  adjectival  favorizează  apariția  atât  a  supinului‐

complement, cât şi a supinului‐adjunct. 

Page 29: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

29

1.3.3.1. Supinul‐complement 

Adjective precum bun,  apt, demn, gata, greu,  în  stare, uşor, vrednic,  se pot construi cu complemente prepoziționale exprimate prin supin: 

(33)  (a)  El e gata de venit la noi   (b)  Acest argument e demn de luat în seamă   (c)  Acest lucru e [greu de făcut] 

Ca  şi  în  cazul verbelor  cu  regim prepozițional  (vezi  infra,  1.3.5.1.1), adjectivul  selectează  prepoziția  de  indiferent dacă  complementul  este  ex‐primat prin supin sau prin alte tipuri de subordonați, ceea ce arată că pre‐poziția de nu este marcă a supinului  în aceste contexte, ci se aseamănă cu alte prepoziții care introduc supinul (la, pe, pentru etc.) (vezi Pană Dindele‐gan 2008a: 520): 

(34)  (a)  El este gata de treabă   (b)  Acest argument e demn de a fi luat în seamă 

1.3.3.2. Supinul – adjunct temporal sau restrictiv Anumite adjective calificative se pot construi cu adjuncți cu valoare 

restrictivă sau temporală, exprimați prin supin precedat cel mai frecvent de prepoziția la: 

(35)  (a)  rochie moale la pipăit   (b)  Elev bun la citit 

1.3.3.3. Supinul – adjunct consecutiv –> intensificator 

Un tip special de adjunct cu sens consecutiv (marcând „imposibilita‐tea” – Lombard 1974: 303), care funcționează cu valoare adverbială, ca  in‐tensificator (marcă lexicală de gradare), este realizat prin supinul cu formă negativă  (cu prefixul ne‐),  însoțit de prepoziția  de. Ordinea  obişnuită din (36a) poate fi inversată, ca în (36b), unde structura este fixată pentru expri‐marea  gradării,  iar  de  devine marcă  a  superlativului  absolut  (vezi  Pană Dindelegan 2008a: 520). Un stadiu intemediar pare a fi (36c), consemnat de Sandfeld  şi Olsen  (1936:  281);  vom  reveni  asupra  istoricului  acestei  con‐strucții şi a relației dintre (36a) şi (36b) în Capitolul 3, 3.1.2.2.2. 

Page 30: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

30

(36)  (a)  frumoasă de nespus, urâtă de negrăit   (b)  nespus de frumoasă, negrăit de urâtă   (c)  într‐o vreme de necrezut de mică 

Cu valoare consecutivă, supinul poate să apară şi  în construcția fixă nebun de legat, care a fost interpretată ca un calc după franceză (Sandfeld şi Olsen  1936:  279). Deşi  structura  în  ansamblu  are  tot  valoare  superlativă, spre deosebire de construcțiile discutate mai sus, nu admite inversarea con‐stituenților (*legat de nebun). 

1.3.4. Supinul în construcția e greu de Un tipar legat de cel de la 1.3.3.1. este reprezentat de structura numită 

„tough‐construction”  (analizată,  pentru  română,  de  Joseph  1980:  184–185, Pană Dindelegan 1982, Grosu şi Horvath 1987, Ionescu 1990: 49–51, Alboiu şi Motapanyane 2000: 43, Hill 2002: 507–513, Soare 2002: 261–281, Dye 2006 etc.). Este vorba de o construcție impersonală, formată din verbul copulativ a  fi  + un  adverb/adjectiv din  seria  greu, uşor  (37a),  care permite  ridicarea obiectului supinului în poziția de subiect al construcției impersonale (37b). Spre deosebire de  franceză, de exemplu, unde se  face acordul subiectului cu verbul être şi cu adjectivul, în limba română standard numai verbul a fi se acordă cu subiectul ridicat, adverbul rămânând invariabil (37c); de aceea, greu din exemplul (37c) este considerat un adverb, şi nu un adjectiv. Totuşi, acordul lui greu, dovadă a comportamentului adjectival, este posibil în lim‐ba vorbită (37d).  

(37)  (a)  [E greu] [de făcut acest lucru](compară cu (33c))   (b)  Acest lucru e greu de făcut   (c)  Aceste lucruri sunt greu de făcut   (d)  Lucrurile astea sunt grele de făcut (neliterar) 

Pană Dindelegan (1982: 5–6) arată că în această structură apare o clasă limitată de adverbe (sau adjective, atunci când se face acordul) propozițio‐nale, parantetice, care  introduc propoziții de tip neasertiv (construite şi cu să): greu, uşor, dificil, posibil, imposibil, lesne, simplu, la îndemână. Din punct de vedere semantic, adverbele aparțin clasei modalizatorilor apreciativi (greu, uşor,  penibil,  interesant,  important,  frumos,  înțelept,  periculos,  prielnic,  inutil) 

Page 31: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

31

sau a modalizatorilor deontici  (obligatoriu, necesar,  imperios, admisibil,  inad‐misibil, potrivit, nepotrivit, permis, nepermis, posibil,  imposibil).  În schimb, nu sunt acceptate în această construcție adverbe ca: evident, neîndoielnic, incon‐testabil, sigur, cert, precis, negreşit, care se construiesc cu că.  

Această  construcție  este  discutată  în  numeroase  studii  de  sintaxă (pentru o sinteză a  tipurilor de abordări, vezi Clark 1999), mai ales ca ur‐mare a faptului că proprietățile ei sintactice sunt contradictorii, mai precis: construcția pare să implice atât A‐movement, cât şi Ā‐movement şi este in‐compatibilă cu constrângerile legate de atribuirea rolurilor tematice şi a ca‐zului, precum şi cu cele de localitate (Hicks 2009: 535). 

Pană Dindelegan (1982: 8) analizează aceste construcții în cadrul teo‐retic  transformațional, ajungând  la concluzia că structura de bază este cea impersonală, cu subordonată introdusă prin să (38a), condiționată sintactic de prezența în subordonată a unei construcții tranzitive, care asigură parti‐ciparea  la pasivizare; prima  transformare este pasivizarea  în  subordonată (38b), urmată de  suprimarea  facultativă a agentului; a doua  transformare este cea de ridicare a subiectului (38c), ceea ce constituie o premisă pentru personalizarea  copulativului, manifestată  prin  acordul  cu  subiectul  (38d) şi/sau  prin  apariția  formei  acordate  a  adverbului,  adică  a  transformării acestuia în adjectiv (38e); urmează o transformare de supin (38f) sau de in‐finitiv (38g); ultimul pas este suprimarea copulei şi transformarea grupului în modificator al numelui (38h). 

(38)  (a)  Este greu să citească Ion aceste cărți   (b)  Este greu să fie citite de Ion aceste cărți   (c)  Aceste cărți este greu să fie citite   (d)  Cărțile sunt greu de citit   (e)  Cărțile sunt grele de citit   (f)  Aceste cărți sunt greu de citit   (g)  Aceste cărți sunt greu a fi citite   (h)  aceste cărți greu de citit 

 În analiza construcției de tipul e greu de, Hill (2002) porneşte de la ob‐servația că limbile romanice folosesc infinitivul în aceste contexte, iar limbi‐le balcanice,  conjunctivul. Deşi  în  română  există atât  complemente  expri‐

Page 32: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

32

mate atât prin  infinitiv,  cât  şi prin conjunctiv,  soluția aleasă este  supinul, deoarece structura redusă de‐VP este compatibilă cu formarea predicatelor complexe monopropoziționale,  în care obiectul verbului subordonat se  ri‐dică în poziția de subiect din principală (ca în 38d), iar verbul principal su‐feră  o  restructurare. Configurația monopropozițională  explică,  în  această abordare, imposibilitatea apariției elementelor legate de Timp (clitice, nega‐ție, auxiliare, semiadverbe). 

Dye  (2006) propune două  analize diferite pentru  construcția  cu  ad‐verb (fără acord) şi pentru cea cu adjectiv (cu acord). Construcția fără acord implică o deplasare de tip Ā a unui element wh‐ neexprimat, din poziția de obiect al supinului  în Spec,CP,  la  fel ca  în cazul construcției englezeşti de tipul  tough‐movement.  Subiectul DP  – un  subiect  autentic  care  se  acordă obligatoriu cu verbul a fi – şi obiectul supinului sunt coindexate, dar diferi‐te. Construcția cu acord implică A‐movement al DP‐ului  lucrurile astea din poziția de obiect al supinului în poziția de subiect, după restructurare; su‐biectul DP, ridicat peste adjectivul cu care se acordă, este identic cu obiectul supinului; această restructurare are două consecințe: dispariția poziției de subiect  al  supinului  şi  eliminarea  proiecției  TrP  (din  terminologia  lui Bowers 2002), care legitimează cazul. 

1.3.5. Supinul cu regent verbal Situațiile în care supinul este dependent de un verb sunt foarte varia‐

te: supinul poate ocupa o poziție argumentală (după diferite clase de verbe) sau poate fi un adjunct. 

1.3.5.1. Supinul‐complement  1.3.5.1.1. Supinul poate funcționa ca un complement prepozițional, in‐

trodus prin diverse prepoziții, selectate de regentul verbal intranzitiv (39): (39)  (a)  Toată lumea se gândeşte la plecat în concediu   (b)  I s‐a făcut de plecat la mare   (c)  A luat la puricat problema 

În  aceste  contexte,  ca  şi  în  cazul  adjectivelor  cu  regim  prepozițional (vezi supra, 1.3.3.1), prepoziția nu face parte din structura supinului, un sub‐stantiv precedat de aceeaşi prepoziție putând să apară în acelaşi context: 

Page 33: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

33

(40)  (a)  Se gândeşte la asta   (b)  I s‐a făcut de ducă 

1.3.5.1.2. De asemenea, supinul poate avea ca regent un inventar limi‐tat de verbe modale (a avea – (40)), aspectuale (a termina, a sfârşi, a isprăvi, a mântui, a găta, a continua – tranzitive (42), a se pune pe, a se apuca de, a se opri din (43) – intranzitive, cu prepoziție obligatorie, care se păstrează şi în cazul combinării cu alte elemente decât supinul; Guțu Romalo [1956] 2007: 184–192)  sau  cauzative  (a  da,  a  pune  –  tranzitive  (44); Manoliu‐Manea  [1985] 1993: 106): 

(41)  (a)  Nu am de citit cartea   (b)  Am de corectat multe lucrări 

(42)  (a)  Am terminat de citit cartea   (b)  El continuă de scris însemnări 

(43)  (a)  S‐a apucat de citit romane / de treabă   (b)  Se pune pe citit / pe treabă 

(44)  (a)  Îmi dă de înțeles că doreşte să mă vadă   (b)  O pun la curățat cartofi 

Mării (2004: 29) arată că structura modală cu supinul (am de dat) are o evoluție de tipul am (de) a dare > am (de) a da > am de dat, avându‐şi originea în gruparea a avea + infinitiv lung, pe când viitorul cu a avea + conjunctivul (am să dau) are la origine gruparea a avea + infinitiv scurt, care avea valoare de viitor încă din secolul al XVI‐lea. 

Atunci când între verbul regent şi supinul prepozițional se inserează un  pronume  sau  un  substantiv,  apar  ambiguități  de  interpretare  (Pană Dindelegan  2008a:  514).  În  structuri de  tipul  (45),  altceva,  teme  şi  fuioarele aceste pot fi interpretate atât ca obiecte directe ale verbelor a avea, a găti, cât şi ca obiecte directe ale supinului. 

(45)  (a)  Am [altceva [de făcut]] vs Am [[altceva] de făcut]   (b)  Am [teme [de făcut]] vs Am [[teme] de făcut]   (c)  Până mâni dimineață să găteşti [fuioarele aceste [de tors]] vs     Până mâni dimineață să găteşti [[fuioarele aceste] de tors]     (Creangă, apud Sandfeld şi Olsen 1936: 276) 

Page 34: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

34

Teste  sintatice  demonstrează  că  supinul‐complement  formează,  îm‐preună  cu  verbul  său  regent,  un  predicat  complex  (Guțu Romalo  [1956] 2005, Iordan şi Robu 1978: 481, Rizzi 1982, Lasnik şi Saito 1993, Monachesi 1998, Soare 2002: 215–225, Abeillé şi Godard 2003, Wurmbrand 2003, Laca 2004,  Pană  Dindelegan  2008a:  513,  2008b:  256–265,  Roberts  2010:  79–88, Dragomirescu 2013a); este vorba mai ales de supinul  folosit după verbele modale şi aspectuale, dar şi unele structuri cu verbe cu regim prepozițional obligatoriu,  ceva mai  lexicalizate,  trec  testele  predicatului  complex  (vezi, mai jos, exemplele de la (c)): 

(i)  controlul  obligatoriu  al  subiectului  supinului  de  către  subiectul propoziției principale: 

(46)  (a)  (Eui) am terminat de citit PROi cartea / *(Eu) am terminat de citit tu cartea 

  (b)  (Eui) am de citit PROi cartea   (c)  (Eii) au luat la puricat PROi subiectul 

(ii) ridicarea obligatorie a cliticelor argumentale ale supinului în prin‐cipală (pentru imposibilitatea supinului de a găzdui clitice, vezi infra, 1.5.2, 1.5.3): 

(47)  (a)  Cartea o termin de citit   (b)  Cartea o am de citit   (c)  Subiectul l‐au luat la puricat 

(iii)  imposibilitatea  negării  supinului,  negația  propozițională  prece‐dând fie întregul grup [verb principal + supin], fie, în contexte contrastive, grupul [prepoziție + supin]; această trăsătură a fost pusă în relație cu absen‐ța unei interpretări temporale independente (deci şi a proiecției de Timp) a celui de‐al doilea verb (Wurmbrand 2003: 116–118): 

(48)  (a)  *Cartea o termin de nu citit/de necitit  / Cartea nu o termin de citit / Cartea o termin nu de citit, ci de conspectat 

  (b)  *Cartea o am de nu citit/de necitit / Cartea nu o am de citit / Cartea o am nu de citit, ci de conspectat 

  (c)  *Subiectul l‐au luat la nu puricat/la nepuricat / Subiectul nu l‐au luat la puricat / Subiectul l‐a luat nu la puricat, ci la... 

Page 35: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

35

(iv) pasivizarea cu a fi sau cu se a structurii în ansamblu, cu excepția construcțiilor  cu  a  avea,  care  nu  acceptă  pasivizarea  (Pană  Dindelegan 2008b: 263); această caracteristică decurge însă din obligativitatea controlu‐lui:  pasivizarea  celui  de‐al  doilea  verb  ar  duce  la  eliminarea  subiectului PRO, şi astfel controlul ar fi imposibil: 

(49)  (a)  Cartea a fost terminată de citit în trei ore de către toată lu‐mea 

  (b)  Cartea se termină de citit în trei ore (de către oricine)   (c)  Subiectul a fost luat la puricat de către presă   (d)  S‐au luat la puricat multe subiecte 

1.3.5.1.3. Supinul poate apărea şi ca obiect direct al unor verbe tranzi‐tive precum a da, a cumpăra, a aduce, a cere, a oferi. Această construcție a fost analizată  fie  ca  implicând  un  supin  legat  direct  de  verbul  tranzitiv (Sandfeld şi Olsen 1936: 383, Pană Dindelegan 2008a: 514), fie ca implicând elipsa  centrului  nominal  (vezi  Pană Dindelegan  2013),  ceea  ce  ar  face  ca structura să poată fi subordonată tiparului de sub 1.3.1. 

(50)  (a)  Îmi dă (ceva) de băut   (b)  Cumpăr copiilor (ceva) de îmbrăcat   (c)  Aduceți (ceva) de băut   (d)  Cerem (ceva) de mâncat   (e)  Oferă (ceva) de băut invitaților 

1.3.5.1.4. După verbe (a fi, a rămâne) şi construcții (a fi + adverb modal: obligatoriu, greu, bine etc.)  impersonale, supinul poate  funcționa ca subiect (obligatoriu postpus): 

(51)  (a)  Este / rămâne de văzut   (b)  Mi‐e greu de acceptat o minciună, E bine de plecat acum  în 

vacanță În  aceste  construcții,  subiectul  supinului  are  fie  o  lectură  arbitrară 

(52a), fie este controlat de obiectul indirect al verbului principal (52b). (52)  (a)  Este / rămâne [de văzut PROARB]   (b)  Mii‐e greu [de acceptat PROi] o minciună 

Page 36: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

36

1.3.5.2. Construcția trebuie spus, trebuie mers Această construcție a atras atenția multor cercetători (Sandfeld şi Ol‐

sen  1936:  281,  Rosetti  1968:  258,  Lombard  1974:  301, Neamțu  1980,  Stan 2001,  în ELR, s.v. supin, Pană Dindelegan 2007: 170−171, 2011: 121),  iar  in‐terpretarea ei este controversată, pentru că, dacă complementul verbului a trebui este  într‐adevăr un supin, şi nu un participiu, ar trebui să acceptăm că suntem în fața unei excepții, supinul construindu‐se fără prepoziție (vezi supra, 1.1.3.1). 

Verbul a  trebui  (şi alte câteva verbe)  intră, de  fapt,  în  trei construcții distincte (vezi Neamțu 1980: 512‐513, Pană Dindelegan 2007: 170, Camelia Stan c.p.), în care cel de‐al doilea component are interpretări diferite. 

(A) Prima structură se caracterizează prin posibilitatea de construcție nu numai cu a trebui, ci şi cu alte verbe, a se lăsa, a se face, a se aştepta, a (se) cere, a se cuveni etc. (Sandfeld şi Olsen 1936: 300, Lombard 1974: 301, Neam‐țu 1980: 511), care se combină cu participii adjectivale, variabile, cu  inter‐pretare pasivă; în aceste contexte, este exclusă interpretarea celei de a doua secvențe  ca  supin,  singura  interpretare posibilă  fiind  cea de participiu, al cărui comportament adjectival este demonstrabil nu numai prin caracterul variabil, ci şi prin apariția  în poziția de predicativ suplimentar; de aseme‐nea,  nu  sunt  acceptate  verbe  care  nu  permit  pasivizarea  (inacuzative  – (53g), inergative – (53h)). 

(53)  (a)  Problemele trebuie lămurite   (b)  Mă las aşteptat, ‐ă   (c)  Se făcu nevăzut, ‐ă   (d)  Fetele se aşteptau rugate   (e)  Chestiunea se cere lămurită   (f)  Lucrurile se cuvin cercetate   (g)  *Frunzele trebuie căzute   (h)  *Oamenii trebuie munciți 

(B) Cea de‐a doua  construcție  este  impersonală  şi  implică  verbul  a trebui sau un alt verb impersonal (a merita) şi un verb tranzitiv în forma par‐ticipiului pasiv invariabil, care poate fi interpretat ca o elipsă a auxiliarului pasiv. Construcția de la (B) se deosebeşte de cea la (A) prin natura invaria‐

Page 37: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

37

bilă a participiului, care este explicabilă prin apariția lui în structuri imper‐sonale.  

(54)  (a)  Trebuie făcut ceva < Trebuie să fie făcut ceva   (b)  Trebuie văzut dacă, de ce, cum, când, cine a plecat   (c)  Trebuia aranjat să fie toți aici   (d)  Trebuie făcut mai puțin, dar mai bine   (e)  Merită văzut dacă, de ce, cum, când, cine a reuşit 

Deşi există indicii clare ale interpretării ca participiu a celei de‐a doua secvențe verbale a construcției – valoarea pasivă şi posibilitatea interpretă‐rii construcției ca o elipsă a auxiliarului pasiv a  fi – se pot aduce  şi argu‐mente pentru interpretarea ca supin a componentului invariabil: existența, în uzul neliterar, popular, a variantei cu de, marcă a supinului (Sandfeld şi Olsen  1936:  281, Manoliu‐Manea  [1985]  1993:  111–112, Avram  1997:  217) (55)  şi posibilitatea apariției  complementului direct  (posibil pentru  supin, dar  imposibil pentru participiu)  al  celui de‐al doilea verb  (Camelia  Stan, c.p.) (56). 

(55)  (a)  Mai degrabă trebuie de acuzat întâmplarea     (Pătr. Cand. 16, apud Sandfeld şi Olsen 1936: 281)   (b)  Cine să spele ce‐a trebui de spălat      (Popescu, VR XXIII 253, apud Sandfeld şi Olsen 1936: 281)   (c)  Trebuie de făcut   (d)  Merită de încercat 

(56)  (a)  Trebuie avut răbdare   (b)  Trebuie făcut asta 

(C) Cea de a treia construcție conține verbul a trebui (şi alte verbe im‐personale:  a merita)  şi  un  supin  activ  provenit  de  la  un  verb  intranzitiv, inacuzativ (54a–c) sau inergativ (54d–e). Dintre cele trei structuri discutate, numai acesta poate  fi analizată  ca  incluzând,  în mod  cert, un  supin  (vezi Pană Dindelegan 2007: 170). 

(57)  (a)  Trebuie mers de dimineață   (b)  Trebuie venit la timp   (c)  Ar trebui stat mai mult în aer liber 

Page 38: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

38

  (d)  Trebuie alergat cât mai repede   (e)  Trebuie acționat cât mai rapid   (f)  Merită insistat la guvern 

Pentru interpretarea construcției de la (C) ca având în componență un supin se pot aduce următoarele argumente: spre deosebire de construcțiile de la (A) şi (B), care conțin, pe lângă verbul impersonal, un verb pasiv, con‐strucția de la (C) conține, pe poziția a doua, un verb activ, fiind imposibilă interpretarea cu elipsă a auxiliarului pasiv a fi (58); ca şi în cazul construcții‐lor de la (B), în uzul neliterar, popular, există o variantă cu de, marcă a su‐pinului (Pană Dindelegan 2007: 171, 2011: 121) (59): 

(58)  (a)  *Trebuie să fie mers de dimineață   (b)  *Trebuie să fie veniți la timp 

(59)  (a)  Trebuie de muncit   (b)  Trebuie de mers până la capăt 

1.3.5.3. Supinul adjunct Supinul‐adjunct dependent de un verb are fie valoare finală (60), fie 

valoare restrictivă (61), fie valoare temporală (62) etc. Deşi justificările sunt diferite, în toate tipurile de exemple, supinul nu este un adjunct autentic: în exemplele de sub (60), supinul exprimă punctul final al acțiunii descrise de un verb de mişcare, iar în exemplele de sub (61), supinul delimitează predi‐cația, ceea ce îl apropie de statutul de complement (vezi şi GBLR 2010: 495–497);  în  exemplele de  la  (62),  supinul  apare drept  complement  fie  al unor prepoziții (după), fie al unor adverbe cu regim prepozițional (înainte de, aproa‐pe de etc.), în contexte comune cu cele nominale (înainte de asta, după asta). 

(60)  (a)  Ion a plecat la munte la vânat urşi   (b)  El se duce frecvent la pescuit   (c)  El se duce în pețit 

(61)  (a)  El m‐a întrecut la alergat   (b)  El se pricepe la legat coşuri   (c)  Ei se întrec în dărâmat popice 

(62)  (a)  Înainte de fătat, animalele au un ritual special   (b)  După arat, urmează alte munci ale câmpului 

Page 39: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

39

1.3.6. Supinul ca mijloc de tematizare a predicației Supinul precedat de prepoziția de, reprezentând, din punct de vedere 

informațional,  informația deja dată, poate apărea  în construcții tematizate, în general, detaşat  la  stânga. Este un mecanism  special pe care  româna  îl foloseşte  pentru  tematizarea  predicației  /  dublarea  predicatului  principal (Pană Dindelegan 2003b, 2008a: 522, Donovetsky 2005–2007: 71). În această structură pot apărea verbe din orice clasă sintactică ori semantică, singura constrângere fiind aceea că propoziția topicalizată trebuie să fie urmată de o continuare adversativă cu dar, însă, numai că, exprimată sau numai presu‐pusă (Manoliu‐Manea [1985] 1993: 108, Avram [2005] 2007: 166). 

(63)  (a)  De mâncat, # am mâncat, dar nu m‐am săturat /     Am mâncat, # de mâncat #, dar nu m‐am săturat   (b)  De citit romanul, # sigur că îl citise, dar nu înțelesese nimic 

Ca şi în cazurile în care prepoziția este selectată de regent (vezi supra, 1.3.3.1, 1.3.5.1.1), prepoziția nu este marcă a supinului, dovadă fiind faptul că adjective  şi  substantive pot  fi, de asemenea,  tematizate  în această  con‐strucție, ceea ce pune probleme pentru interpretarea lui de (vezi Pană Din‐delegan 2003b: 153−154, 2013): 

(64)  (a)  De frumoasă, # e frumoasă, dar...   (b)  De frate, # mi‐e frate, dar… 

Deşi  lipsesc  indiciile naturii nominale  (combinarea  cu determinanți, cu genitive sau cu construcții cu de echivalente cu genitivul), Pană Dindele‐gan  (2003b, 2007: 172–173, 2008a: 522) consideră că acest  tip de supin este nominal, argumentele fiind următoarele: (i) supinul nu poate fi negat, fapt interpretat ca semn al pierderii valorii verbale (65a); (ii) din punct de vede‐re  semantic,  în aceste construcții  supinul  se apropie de  substantivele abs‐tracte („faptul de a manifesta o acțiune, un eveniment, o stare”); (iii) posibi‐litatea parafrazării prin  construcții prepoziționale  substantivale  (65b);  (iv) indiferența  față de distincțiile  temporale  şi modale  (65c);  (v)  statutul  ele‐mentului  de,  care nu  este marcă  a  supinului,  ci  tematizator  având  rol de substantivizare a componentului tematizat (vezi supra, (64)). Pană Dindele‐gan (2007: 172–173), spre deosebire de celelalte lucrări menționate, optează în mod mai ferm pentru natura cert substantivală a acestui supin, interpre‐

Page 40: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

40

tat ca o „substantivare autonimică”, în metalimbaj, cerută de tiparul de te‐matizare;  în aceste condiții, este permisă neutralizarea opoziției dintre su‐pin şi participiu (65d). 

(65)  (a)  *De nemâncat, ..., *De nu mâncat, ...   (b)  Cât despre mâncare..., În privința mâncării...   (c)  De mâncat, mănânc  imediat/am mâncat deja/voi mânca/aş 

mânca etc.   (d)  De  obositSUPIN,  a  obosit  destul  vs  De  obositPARTICIPIU,  n‐am 

nicio îndoială că e obosit Se pot însă aduce argumente şi în favoarea naturii verbale a supinului 

din aceste construcții, argumente care motivează prezența acestei construc‐ții, în lucrarea de față, între tiparele cu supin verbal. În primul rând, supi‐nul păstrează posibilitatea de a  lua complement direct şi adjuncți specifici verbului ((66); vezi şi supra, (63b)): 

(66)  (a)  De mâncat sarmale la prânz, sigur că am mâncat   (b)  De dus la piață, sigur că s‐a dus 

În al doilea rând, în corespondentele romanice ale acestei construcții (inclusiv în aromână) se foloseşte o formă verbală, infinitivul (Pană Dinde‐legan 2003b, 2013) (67). Asemenea celorlalte limbi romanice, româna veche folosea infinitivul în această construcție (68) (Diaconescu 1977: 167, Nedel‐cu 2012) şi, mai târziu, şi conjunctivul ((69); vezi 3.1.2). La nivel popular şi dialectal, construcția cu supin are,  în continuare, ca echivalente  infinitivul şi conjunctivul (Vulpe 1980: 225, Avram [2005] 2007: 166). Primele atestări româneşti ale construcției cu supinul în corpusul cercetat de noi apar în tex‐te traduse din italiană, deci este foarte probabil ca supinul românesc să co‐respundă unei forme de infinitiv (vezi 3.1.2.3.3, ex. (60)). 

(67)  (a)  ti dureari, nu mi doari multu     (aromână, DIARO, apud Pană Dindelegan 2013)   (b)  dormire, dormo poco      (italiană, apud Maiden şi Robustelli 2009: 365)   (c)  ¿dormir? no duermo nada (spaniolă, Antonio Fortin, c.p.)   (d)  pour dormir, il dort (franceză, Benjamin Fagard, c.p.) 

Page 41: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

41

(68) Iară a o cheltui nu o cheltuiră amândoi într‐un chip     (Varlaam, Cazania, apud Nedelcu 2012) 

(69)  (a)  Că el, să încunjure cetăț, oraşă şi sate, ca apostolii, n‐au în‐cunjurat 

    (Antim Ivireanul, Predici, înc. sec. XVIII, 157)   (b)  Să le mai scape, de‐abia le‐a scăpat (apud Vulpe 1980: 225) 

Indiferent de interpretare, ceea ce este evident este că tiparul de tema‐tizare este de tip special: este unul dintre puținele tipare în care se înregis‐trează diferențierea formală a supinului de participiu (vezi supra, 1.1.3.3) şi singurul  tipar  care permite  formarea unui  supin de  la verbe  care,  în  alte contexte, nu pot avea supin (Pană Dindelegan 2003a: 152): a avea, a durea, a fi, cu condiția ca întregul context să fie marcat [+ Trecut]; forma fost este pu‐ternic marcată ca perfectivă, ceea ce o  face  incompatibilă cu contextele de viitor (Manoliu‐Manea [1985] 1993: 110):  

(70)  (a)  De avut, sigur că am avut/o să mai am, dar...   (b)  De durut, îl doare, dar suportă 

(71) – Ai fost la piață?   (a)  De fost, am fost, dar n‐am cumpărat nimic   (b)  *De fost, mă voi duce, dar... 

1.3.7. Supinul autonom, cu valoare imperativă 

Supinul cu valoare  imperativă este folosit foarte rar, mai ales  în dis‐cursul didactic ori prescriptiv, în locul imperativului, de care se deosebeşte prin faptul că persoana vizată de „ordin” nu este specificată: 

(72)  (a)  De citit romanul până mâine!   (b)  De pus apă la flori! 

Pană Dindelegan  (2003a:  146,  2008a:  517)  interpretează  aceste  con‐strucții ca fiind eliptice, provenite din suprimarea verbului modal a fi, con‐diții în care supinul devine predicat şi preia valoarea modală „necesitate”, „obligație” a verbului a fi. 

Page 42: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

42

1.3.8. Supinul în expresii adverbiale  Un  tip special de adjunct modal, care a atras atenția multor cercetă‐

tori  (Sandfeld  şi Olsen 1936: 301, Reinheimer‐Rîpeanu  şi Leahu 1983, Stan 2001,  în ELR,  s.v.,  supin,  Stan  2003:  23, Mârzea Vasile  2010,  2013, Chircu 2012: 88), este reprezentat de structuri de tipul (73a, b), care au fost explica‐te ca avându‐şi originea în forme de supin. Şi alte expresii adverbiale (cir‐cumstanțiale modale, cantitative sau conectori discursivi) (73c) sunt, la ori‐gine, forme de supin. 

(73)  (a)  Am avut ce mânca pe alese   (b)  pe apucate, pe neaşteptate etc.   (c)  pe ascuns, de ajuns, în sfârşit, la început etc. 

Pentru stadiul actual de limbă, aceste forme funcționează ca locuțiuni adverbiale  şi  o discuție detaliată  a  lor nu‐şi găseşte  locul  într‐o  cercetare despre supin. 

1.4. Concurența supin–infinitiv–conjunctiv în limba română actuală 

Concurența dintre infinitiv şi conjunctiv în zona balcanică şi înlocui‐rea treptată a infinitivului prin conjunctiv sunt fenomene discutate pe larg în  bibliografie.  Pană Dindelegan  (2008a:  510,  2013)  formulează  ideea  că, pentru  română,  concurența  nu  este  numai  între  infinitiv  şi  conjunctiv,  ci trebuie introdus în discuție şi cel de‐al treilea termen: supinul. În bibliogra‐fia consultată, referirile la concurența supinului cu infinitivul şi cu conjunc‐tivul nu sunt sistematice; de aceea, în această secțiune vom urmări posibili‐tatea variației celor trei forme verbale  în contextele supinului, discutate  în secțiunea 3; ceea ce ne interesează, în primul rând, este identificarea contex‐telor specifice supinului  (care oferă un argument suplimentar pentru con‐siderarea lui ca fiind o formă nonfinită distinctă) şi, în al doilea rând, expli‐carea alternanței celor trei forme verbale în numeroase contexte. 

Supinul cu regent nominal poate fi înlocuit cu infinitivul sau cu con‐junctivul numai în calitate de complement al unui nume deverbal (74), nu şi atunci când apare ca modificator (vezi supra, exemplele de sub (25)). Ob‐servația  că  infinitivul nu  este acceptat  în  ca modificator nominal  în  locul supinului apare şi la Manoliu‐Manea ([1985] 1993: 112). 

Page 43: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

43

(74)  (a)  dorința de citit   (b)  dorința de a citi   (c)  dorința să citeşti 

Supinul  cu  regent verb  copulativ este  în aceeaşi  situație, putând  fi înlocuit cu infinitivul şi cu conjunctivul numai atunci când este pus în rela‐ție cu un nume deverbal (75); în celelalte situații (vezi supra, (32e)), substitu‐ția este imposibilă. 

(75)  (a)  Dorința lui este de citit (romane)   (b)  Dorința lui este de a citi (romane)   (c)  Dorința lui este să citească (romane) 

Supinul cu regent adjectival admite variația cu infinitivul şi cu con‐junctivul numai atunci când este complement al unor adjective care se con‐struiesc prepozițional (Pană Dindelegan 2008a: 520) (76), nu şi atunci când urmează unui adjectiv  în calitate de adjunct (vezi supra, exemplele de sub (35)) sau atunci când are rol de intensificator (vezi supra, exemplele de sub (36)). 

(76)  (a)  El este gata de venit la noi, Acest argument e demn de luat în seamă 

  (b)  El este gata de a veni la noi, Acest argument e demn de a fi luat în seamă 

  (c)  El  este gata  să vină  la noi, Acest argument  e demn  să  fie luat în seamă 

Supinul  în construcția e greu de poate  fi  înlocuit cu  infinitivul  şi cu conjunctivul numai în structurile impersonale (77a, b) şi în cele în care su‐biectul ridicat nu se acordă cu verbul a  fi  (77c, d). Manoliu‐Manea  ([1985] 1993:  112)  consideră  însă  că  înlocuirea  supinului  cu  infinitivul  în  aceste structuri este artificială. În structurile cu acord între subiectul ridicat şi verb şi/sau adjectiv, substituția supinului nu este permisă (78).  

(77)  (a)  E greu a se face acest lucru   (b)  E greu să se facă acest lucru   (c)  Acest lucru e greu a se face   (d)  Acest lucru e greu să se facă 

Page 44: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

44

(78)  (a)  *Aceste lucruri sunt greu a se face   (b)  *Aceste lucruri sunt greu să se facă   (c)  *Lucrurile astea sunt grele a se face   (d)  *Lucrurile astea sunt grele să se facă 

Supinul cu regent verbal cunoaşte diverse situații de concurență,  în funcție de tiparul în care apare.  

Supinul cerut de verbe cu regim prepozițional acceptă substituția cu infinitivul şi conjunctivul în grade diferite de la un verb la altul ((79)–(81)) – vezi şi Manoliu‐Manea ([1985] 1993: 112).  

(79)  (a)  Toată lumea se gândeşte (la) a pleca în concediu   (b)  Toată lumea se gândeşte să plece în concediu 

(80)  (a)  ??I s‐a făcut (de) a pleca la mare   (b)  ?I s‐a făcut să plece la mare 

(81)  (a)  *A luat (la) a purica problema   (b)  *A luată să purice problema 

După verbul modal a avea, supinul poate fi înlocuit cu infinitivul şi cu conjunctivul, însă valoarea modală nu rămâne aceeaşi, structura infiniti‐vală fiind mai slab modală,  iar cea conjunctivală confundându‐se cu viito‐rul cu a avea (82). 

(82)  (a)  Nu am a citi cartea   (b)  Nu am să citesc cartea 

După  verbele  aspectuale  tranzitive,  substituția  cu  infinitivul  şi  cu conjunctivul  este  posibilă,  dar  mai  puțin  naturală  în  cazul  infinitivului ((83)–(84)).  

(83)  (a)  Am terminat a citi cartea   (b)  Am terminat să citesc cartea 

(84)  (a)  El continuă a scrie însemnări   (b)  El continuă să scrie însemnări 

În cazul verbelor aspectuale cu regim prepozițional, ca şi în al celor prepoziționale fără valoare aspectuală, posibilitatea apariției celor  trei for‐me verbale depinde de verb ((85)–(86)).  

Page 45: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

45

(85)  (a)  S‐a apucat a citi romane   (b)  S‐a apucat să citească romane 

(86)  (a)  ??Se pune (pe) a citi romane   (b)  Se pune să citească romane 

O diferență sintactică importantă între construcțiile cu supinul şi cele cu infinitivul şi cu conjunctivul după verbe modale şi aspectuale este aceea că numai primele trec testele predicatului complex. În construcțiile cu infi‐nitivul  şi  cu  conjunctivul  se  păstrează  constrângerea  legată  de  controlul obligatoriu (87), dar cliticele (88) şi negația – acolo unde este semantic posi‐bilă – (89) se pot ataşa celei de‐a doua forme verbale. 

(87)  (a)  proi Am terminat a citi PROi cartea   (b)  proi Am terminat să citesc PROi cartea   (c)  proi S‐a apucat a citi PROi romane   (d)  proi S‐a apucat să citească PROi romane 

(88)  (a)  Am terminat a o citi   (b)  Am terminat să o citesc   (c)  S‐a apucat a le citi   (d)  S‐a apucat să le citească 

(89)  (a)  S‐a apucat a nu mai face nimic   (b)  S‐a apucat să nu mai facă nimic 

Concurența  infinitiv–conjunctiv–supin  după  verbe  aspectuale  este urmărită de Guțu Romalo ([1961] 2007: 184–192). Observațiile formulate, în ordinea apariției în articol, sunt următoarele: a prinde se construieşte aproa‐pe exclusiv cu infinitivul; a se pune acceptă conjunctivul, infinitivul, supinul şi de + verb la acelaşi mod şi timp; a (se) porni poate fi urmat de infinitiv, de conjunctiv ori de substantiv cu sau fără prepoziție; a se apuca se construiește cu infinitivul, cu conjunctivul, cu supinul sau cu un substantiv; a urma şi a continua se construiesc cu infinitivul şi cu conjunctivul; a înceta acceptă infi‐nitiv sau conjunctiv; a isprăvi, a sfârşi, a mântui, a găta, a termina sunt urmate mai ales de supin; a conteni apare rar urmat de infinitiv, iar mai frecvent de substantive; a ajunge, a apuca (terminativ) acceptă infinitivul şi conjunctivul; pentru a se opri din nu sunt menționate posibilitățile de combinare, dar nici nu apare vreun exemplu cu supinul.  

Page 46: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

46

Față  de  situația  prezentată  în  acest  articol,  care  reflectă  stadiul  de limbă din anii  '60, chiar dacă autoarea nu a avut ca obiectiv  inventarierea exhaustivă a  tiparelor de  construcție a verbelor aspectuale,  se pare  că  in‐ventarul de verbe aspectuale care se pot construi cu supinul este  în conti‐nuă  lărgire  (această  stare de  lucruri  concordă  cu observațiile noastre dia‐cronice din Capitolul 3) – a continua, a conteni, a se opri din sunt înregistrate în contexte cu supin: 

(90)  (a)  De curând autoarea seriei, Stephenie Meyer, a anunțat că va continua de scris „Soarele la miezul nopții”, prima carte scrisă  din  perspectiva  lui  Edward  (http://valsulfluturilor. blogspot.ro) 

  (b)  Vor continua de scris rândurile (staticlb.didactic.ro)   (c)  Preoteasa conteneşte de citit şi‐ntreabă: – Ce‐i cu tine, San‐

da? (ro.wikisource.org)   (d)  Bărbatul  care  nu  se  opreşte  din  mâncat  sticlă 

(healthy.kudika.ro) După verbele cauzative (a da, a pune – vezi supra, (44)) se pare că este 

preferat  supinul. Despre  construcția  dă  de  înțeles/de  bănuit mențiunile din bibliografie  sunt  contradictorii:  Iordan, Guțu  Romalo  şi Niculescu  (1967: 209) sunt de părere că de la structurile dă de bănuit, dă de gândit supinul s‐a extins analogic, în locul conjunctivului, şi la dă de înțeles, pe când Manoliu‐Manea  ([1985]  1993:  112)  consideră  că  dă  de  bănuit  este  singura  variantă gramaticală,  substituția  cu  infinitivul  şi  cu  conjunctivul  având  rezultate agramaticale. Cel puțin pentru stadiul actual de limbă, după verbul a da înlo‐cuirea supinului prin infinitiv sau prin conjunctiv creează enunțuri destul de artificiale (91), iar după verbul a pune este posibil numai conjunctivul (92). 

(91)  (a)  Îmi dă a înțelege că doreşte să mă vadă   (b)  Îmi dă să înțeleg că doreşte să mă vadă 

(92)  (a)  *O pun (la) a curăța cartofi   (b)  O pun să curețe cartofi 

După verbele tranzitive a da, a aduce, a cumpăra, a cere, a oferi su‐pinul poate fi substituit cu conjunctivul, dar nu şi cu infinitivul ((93)–(95)). 

Page 47: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

47

(93)  (a)  ??Îmi dă a bea   (b)  Îmi dă să beau 

(94)  (a)  *(Le) Cumpăr copiilor a se îmbrăca   (b)  (Le) Cumpăr copiilor să se îmbrace 

(95)  (a)  *Aduceți a mânca   (b)  Aduceți să mâncăm 

După  verbe  şi  construcții  impersonale, posibilitatea de  înlocuire  a supinului cu celelalte forme verbale este diferită de la un caz la altul. După modalul  impersonal a  fi, apariția altor forme nu este posibilă (96). După a rămâne, este posibil numai conjunctivul, care permite referirea la persoană, nu şi infinitivul (97). După a fi + adverb sunt acceptate atât infinitivul, cât şi conjunctivul (vezi Pană Dindelegan 2007: 169) (98): 

(96)  (a)  *Este a vedea   (b)  *Este să vedem 

(97)  (a)  Rămâne a vedea   (b)  Rămâne să vedem 

(98)  (a)  Mi‐e greu a accepta o minciună, E bine a pleca acum în va‐canță 

  (b)  Mi‐e greu să accept o miniciună, E bine să plecăm acum  în vacanță 

În construcția trebuie spus/mers, în măsura în care acceptăm că struc‐turile descrise la 1.3.5.2. (B) şi (C) conțin, pe poziția a doua, un supin, situa‐ția  este următoarea:  supinul de  la verbe  tranzitive  este  substituibil  cu un conjunctiv impersonal cu valoare pasivă sau cu un conjunctiv personal ac‐tiv, şi, în structuri mai artificiale, şi cu infinitivul cu valoare pasivă (99), iar supinul de  la verbe  intranzitive  este  concurat de  conjunctivul  cu valoare impersonală sau de conjunctivul personal, folosirea infinitivului cu valoare impersonală în această construcție fiind, de asemenea, artificială (100). 

(99)  (a)  Trebuie făcut ceva   (b)  Trebuie să fie făcut ceva, Trebuie să se facă ceva   (c)  Trebuie să facem ceva   (d)  ?Trebuie a fi făcut ceva, Trebuie a se face ceva 

Page 48: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

48

(100)  (a)  Trebuie mers de dimineață   (b)  Trebuie să se meargă de dimineață   (c)  Trebuie să mergem de dimineață   (d)  ?Trebuie a se merge de dimineață 

Supinul‐adjunct  nu  este,  în  general,  substituibil  cu  un  infinitiv  în limba  română actuală, ci numai cu un conjunctiv. Manoliu‐Manea  ([1985] 1993: 112) prezintă câteva situații în care infinitivul nu este acceptat: 

(101)  (a)  A plecat în pețit / să pețească / ?a peți   (b)  Merge la cules cireşe / să culeagă cireşe / ?a culege cireşe   (c)  Îl pun la uscat / să se usuce / *a se usca 

Dintre  contextele  cu  supin discutate  sub 1.3.5.3.,  supinul  cu valoare finală poate fi înlocuit, în limba actuală, numai cu conjunctivul, nu şi cu in‐finitivul (102), iar supinul cu valoare restrictivă acceptă numai în unele con‐texte substituirea cu conjunctivul şi niciodată pe cea cu infinitivul (103). 

(102)  (a)  Ion a plecat la munte să vâneze / *a vâna   (b)  El se duce frecvent să pescuiască / *a pescui 

(103)  (a)  *El m‐a întrecut să alergăm / a alerga   (b)  El se pricepe să lege coşuri / *a lega coşuri 

Aşa cum am arătat în secțiunea 1.3.6., supinul ca mijloc de tematiza‐re a predicației este concurat, dialectal ori în limba veche, de conjunctiv şi de infinitiv (vezi exemplele (68), (69)). 

Supinul autonom, cu valoare imperativă, este în variație atât cu infi‐nitivul (mai ales cu valoare  impersonală), cât şi cu conjunctivul; spre deo‐sebire de supin şi de infinitiv, conjunctivul permite, asemenea imperativu‐lui, dar într‐un mod mai atenuat decât acesta, referirea la persoană (104). 

(104)  (a)  A se citi romanul până mâine!, A se pune apă la flori!   (b)  Să se citească romanul până mâine!, Să se pună apă la flori!   (c)  Să  citeşti/citiți/citim  romanul  până mâine!,  Să  pui/puneți/ 

punem apă la flori! Supinul din expresii adverbiale (discutat supra, 1.3.8.) nu poate fi în‐

locuit, cel puțin în stadiul actual de limbă, cu alte forme verbale. 

Page 49: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

49

Inventarierea tiparelor în care supinul concurează cu infinitivul şi cu conjunctivul permite  formularea  câtorva observații generale valabile pen‐tru stadiul actual de limbă (în Capitolul 3, 3.2, vom relua discuția din per‐spectivă diacronică): (i) variația supin–infinitiv–conjunctiv este acceptată de multe dintre contextele analizate, alegerea infinitivului fiind destul de arti‐ficială,  iar  opțiunea  pentru  conjunctiv  decurgând  adesea  din  necesitatea referirii la persoană; în cazul verbelor cu regim prepozițional, posibilitatea de variație pare a  fi circumscrisă  lexical;  (ii) există câteva contexte  în care supinul este în concurență numai cu conjunctivul, iar infinitivul este exclus (după verbele a da, a aduce, a cumpăra, după a rămâne impersonal şi în con‐strucțiile  în care supinul ori conjunctivul apar ca adjuncți);  (iii) există nu‐meroase tipare specifice supinului, în care nici infinitivul, nici conjunctivul nu sunt acceptate (poziția de modificator în grupul nominal; poziția de ad‐junct şi de  intensificator dependent de un adjectiv; construcția e greu de  în care se face acordul verbului a fi şi/sau al adjectivului; construcția cu a avea modal, în care înlocuirea supinului determină apariția altor valori modale; expresiile adverbiale de tipul pe alese, de ajuns. 

1.5. Sintaxa internă a supinului verbal 

În această secțiune vom prezenta câteva dintre principalele  trăsături sintactice ale supinului. Acestea sunt sintetizate astfel de Pană Dindelegan (2008a:  510):  supinul  pierde  cliticele  pronominale,  dar  păstrează  comple‐mentele  corespunzătoare; pierde mărcile  formale de pasiv, dar poate  ex‐prima  valori  semantice  de  diateză;  negația  se  realizează  cu  prefixul  ne‐. Iordan, Guțu Romalo şi Niculescu (1967: 208) şi Iordan şi Robu (1978: 481) atrag atenția asupra faptului că supinul poate avea nume predicativ (105); combinarea cu un nume predicativ nu a fost reținută însă ca o trăsătură ti‐pic verbală a supinului, deoarece şi unele substantive postverbale păstrea‐ză, inclusiv în româna actuală (rar), capacitatea de a avea nume predicativ şi alte complemente predicative (106) (Stan 2009: 233). 

(105)  (a)  De rămas repetent, nu poate fi vorba   (b)  De făcut pe supăratul, o să se sature el 

(106)  (a)  devenirea Operei Române instituție de stat 

Page 50: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

50

1.5.1. Complementul direct al supinului Faptul că un verb tranzitiv  la supin poate  lua complement direct nu 

este surprinzător, pentru că  toate celelalte  forme nonfinite româneşti – cu excepția discutabilă a participiului – păstrează această posibilitate combina‐torie de tip verbal: 

(107)  (a)  Ion se apucă de citit romane (supin)   (b)  plăcerea de a citi romane (infinitiv)   (c)  Ion nu se mai satură citind romane (gerunziu)   (d)  om nefăcut armata  (forum.realitatea.net)  (participiu,  foarte 

rar) Ceea ce este specific supinului este imposibilitatea de a avea un obiect 

animat  şi  definit,  introdus  prin  prepoziția  gramaticalizată  pe  (108).  Pană Dindelegan (2003a: 144) explică imposibilitatea apariției mărcii pe prin fap‐tul că obiectul  introdus prin pe trebuie să fie şi dublat prin clitic pronomi‐nal,  iar  supinul  nu  acceptă  combinarea  cu  clitice  (vezi  infra,  1.5.3). Cornilescu şi Cosma (2010) arată că această constrângere asupra obiectului supinului poate avea o explicație semantică: obiectul supinului are o citire generică, fiind incompatibil cu pe. 

(108)  (a)  *Ion s‐a săturat de aşteptat pe Maria   (b)  *Ion se apucă de invitat pe toți colegii la el acasă 

Apariția prepoziției gramaticalizate pe este totuşi posibilă (vezi Pană Dindelegan 2008a: 512) atunci când obiectul direct este animat, specific, dar este indefinit, iar dublarea clitică nu este obligatorie: 

(109)  (a)  Se satură de îndrumat pe alții   (b)  Se apucă de invitat pe oricine la el acasă 

În pofida acestor date suficient de relevante, capacitatea supinului de a atribui cazul acuzativ este pusă sub semnul întrebării în unele studii. Soa‐re  (2002: 214, 2007) arată  că  supinul nu are  categorii  funcționale  care pot atribui acuzativul sau nominativul, prin urmare, nu ar avea comportament verbal,  iar acest comportament e posibil numai dacă verbul principal atri‐buie caz. În  ipoteza propusă de autoarea citată, numai supinul selectat de verbele a avea, a termina, a da atribuie cazul acuzativ structural, însă nu di‐

Page 51: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

51

rect, ci prin intermediul complexului verbal la care participă alături de ver‐bele menționate. 

Tot Soare (2002: 213, 2007) observă şi că atunci când supinul este pre‐cedat de o prepoziție selectată de regent, apariția obiectului direct cu pre‐poziția pe nu mai este posibilă (110). Observația nu este însă exactă, deoare‐ce, pe de o parte, exemplul oferit de autoare conține un complement direct definit, uman, care oricum n‐ar fi fost posibil în prezența supinului, iar, pe de altă parte, aşa cum se poate vedea din exemplele de sub (109), şi verbele cu  regim prepozițional  (indiferent dacă sunt aspectuale sau nu) pot  fi ur‐mate de un  supin  având un  complement direct nonspecific  cu marca  pe. Această abordare scapă din vedere şi contextele cu regent nominal, în care supinul atribuie acuzativul în absența altui verb (111). 

(110) *am renunțat la invitat pe Ion / pe acest om (111)  (a)  cutie de ținut pâinea   (b)  maşină de tuns iarba 

O altă problemă discutată  în bibliografie este adiacența dintre supin şi obiectul său direct. Soare (2002: 132) arată că obiectul direct al supinului (dintr‐un grup prepozițional)  trebuie  să  fie adiacent  la  supin  şi nud  (fără determinanți). Cornilescu şi Cosma (2010) contrazic această afirmație şi ara‐tă că, indiferent de tiparul sintactic, obiectul direct al supinului poate avea determinanți indefiniți şi nu trebuie să fie adiacent (112 – exemple preluate de la Cornilescu şi Cosma 2010): 

(112)  (a)  Am plecat la cules nişte mere   (b)  Am plecat la cules numai mere, nu şi căpşuni   (c)  M‐am apucat de citit numai aceste cărți   (d)  E gata de făcut toate compromisurile necesare 

În  fine, o altă problemă  legată de  complementul direct al  supinului priveşte  posibilitatea  coocurenței  cu  alte  complemente.  Manoliu‐Manea ([1985] 1993: 105), care susține că supinul românesc face parte mai degrabă din paradigma diatezei, decât din cea a modalității sau a aspectualității, a arătat că supinul nu poate avea mai mult de un obiect, ca urmare a faptului că exprimă o anumită perspectivă asupra „transferabilității” acțiunii de  la punctul inițial spre alt punct (final sau nu). Autoarea marchează exemplul 

Page 52: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

52

(113a) cu  [?], ceea ce  înseamnă un grad scăzut de gramaticalitate. Deşi  în corpusul de texte de limbă veche şi de limbă actuală cercetat pentru această lucrare am întâlnit foarte rar situația în care supinul să aibă două comple‐mente diferite (114), exemple de acest tip sunt atestate frecvent pe internet, iar vorbitorii nativi cu care le‐am testat au acceptat gramaticalitatea exem‐plelor de la (113). 

(113)  (a)  Termin de  scris Anei  scrisoarea  şi mă apuc de citit  (apud Manoliu‐Manea [1985] 1993: 105) 

  (b)  Fie că aveți de oferit cadouri celor dragi, fie că aveți nevoie de  a  anima  serbările  sau  petrecerile  dumneavoastră... (www.agentiamosului.ro) 

  (c)  Bijuterii, ceasuri, parfumuri, sau haine elegante pentru cei care  încă nu  şi‐au pregătit vestimentația pentru Revelion sau mai au încă de oferit cadouri celor dragi (ziarobiectiv.ro) 

  (d)  Aşa  scapi  şi  de  dat  bani  celor  care  nu  lucrează (agroromania.manager.ro) 

  (e)  Atunci când vine vorba de dat bani celor care au nevoie, femeile  şi  bărbații  se  manifestă  în  mod  diferit (www.libertatea.ro) 

(114) loc de dat mâncare găinilor (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 349) 

1.5.2. Subiectul supinului Două sunt punctele de interes legate de subiectul supinului: (a) în ce 

măsură supinul acceptă subiect lexical şi (b) cum se realizează controlul su‐biectului supinului. 

1.5.2.1. Subiectul lexical al supinului Ca  şi celelalte  forme verbale nonfinite din  română  (115a–c), supinul 

poate avea subiect lexical, obligatoriu postpus supinului (Pană Dindelegan 2013, Dragomirescu 2011a); spre deosebire de celelalte forme nonfinite, su‐biectul  supinului este  strict  condiționat  sintactic, putând apărea  în numai două contexte  (vezi Pană Dindelegan 2013):  (i)  în cazul unui supin adno‐minal având la origine o propoziție relativă în care adjunctul locativ a fost 

Page 53: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

53

relativizat, urma  acestuia putându‐se  lexicaliza printr‐un pronume  (116a, b);  (ii)  într‐o  construcție  conținând un  supin pasiv  însoțit de un  comple‐ment de agent  (116c);  în absența complementului de agent,  supinul are o lectură  activă,  iar  argumentul  său  este  interpretat  ca  obiect  direct  (Pană Dindelegan 2003a: 145) (116d). 

(115)  (a)  dorința de a cânta Ion (infinitiv)   (b)  Venind Ion, petrecerea s‐a încheiat (gerunziu)   (c)  Odată venit Ion, petrecerea s‐a terminat (participiu) 

(116)  (a)  masă de stat patru persoane (la ea)   (b)  măsuțe de jucat copiii (la ele)   (c)  E greu de rezolvat problemaS de către toți copiii   (d)  E greu de rezolvat problemaCD 

Raritatea  şi  constrângerile  sintactice  asupra  subiectului  supinului (spre deosebire de extinderea pe care o are subiectul  infinitivului  în  toate limbile  romanice – vezi Menching 2000, Schulte 2007: 153–188, Ledgeway 2012: 293) au  făcut ca,  în multe  lucrări,  să  se  susțină că  supinul nu poate avea subiect (Iordan, Guțu Romalo şi Niculescu 1967: 208, Carabulea şi Po‐pescu‐Marin 1967: 280, Iordan şi Robu 1978: 481, Soare 2002: 57, DSL 2005, s.v. supin, Avram [2005] 2007: 168, Pană Dindelegan 2008a: 510, Hill 2012). Exemplele de mai sus arată însă că, deşi constrânsă, apariția subiectului le‐xical al supinului este posibilă, fără a fi însă definitorie pentru sintaxa supi‐nului. 

Posibilitatea apariției subiectului lexical arată că structura sintactică a supinului conține proiecția de Timp, care, în cele mai multe abordări gene‐rative, este responsabilă de atribuirea cazului nominativ. Proiecția de timp ar trebui să fie responsabilă şi de găzduirea cliticelor (Lois 1990: 253, Kayne 1991:  651, Koopman  2007, Marušič  2008:  412, Panagiotidis  2010:  174, Ro‐berts 2010: 65), ceea ce nu se întâmplă în cazul supinului, dar se întâmplă în cazul  celorlalte  forme nonfinite  româneşti,  care  sunt  apte  atât  să  atribuie nominativul, cât şi să găzduiască clitice. Ceea ce rezultă din această descrie‐re  este  faptul  că  Timpul  supinului  este  defectiv,  având  capacitatea  de  a atribui nominativul (având o trăsătură de nominativ) (vezi Dobrovie Sorin 2001: 49, unde  se arată  că  flexiunea nonfinită poate atribui  caz), dar nea‐

Page 54: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

54

vând capacitatea de a găzdui clitice (neavând trăsături care să‐i permită să intre în relații de Acord). 

Ca  şi  subiectul  infinitivului,  subiectul  supinului  este  obligatoriu postpus verbului  (spre deosebire de subiectul gerunziului  şi al participiu‐lui,  care acceptă atât antepunerea, cât  şi postpunerea  față de verb). Com‐portamentul diferit al formelor nonfinite din română în această privință nu este  surprinzător,  din moment  ce  în  limbile  romanice  subiectul  formelor nonfinite prezintă mari variații de topică de la o limbă la alta şi de la o for‐mă nonfinită la alta, în interiorul aceleiaşi limbi (vezi o descriere detaliată la Mensching 2000). La acestea, se poate adăuga observația că, spre deosebire de limba actuală, limba română veche accepta subiectul preverbal al infini‐tivului (Nedelcu 2013): 

(117) Nu trebuie cineva a te învăța (Cantemir, apud Nedelcu 2013) Pentru a explica poziția postverbală a subiectului supinului avem ne‐

voie de următoarele ingrediente: (i) în limbile cu subiect nul, deci şi în română, subiectul preverbal nu 

apare în poziția canonică a subiectului, ci este topic, prin urmare a fost ridi‐cat  (cel mai probabil, prin Ā‐movement)  (McCloskey 1997: 216, Roberts  şi Roussou 2003: 93, Cornilescu 2001: 83); 

(ii) în limbile cu subiect nul, deci şi în română, verbul se ridică întot‐deauna în T (Roberts şi Roussou 2003: 100); 

(iii) subiectul postverbal din limbile romanice este generat în Spec,VP (Mensching 2000: 49; vezi Cornilescu 2001: 84, pentru română);  

(iv) T0 este singurul element care atribuie Caz în propozițiile nonfinite (Mensching 2000: 93);  

(v)  în  română,  T0  atribuie/verifică/valorizează  nominativul (Motapanyane 1989, Dobrovie Sorin 1994); 

(vi) Cazul nominativ  reprezintă manifestarea unei  trăsături neinter‐pretabile de Timp pe grupul subiectului (Pesetsky şi Torrego 2001, 2004); 

(vii) T nonfinit nu are trăsătura EPP (Roberts şi Roussou 2003: 101). Folosind toate aceste informații, se poate formula următoarea ipoteză: 

în română, subiectul supinului este generat în poziția Spec,VP; verbul lexi‐cal se ridică  în T0. DP‐ul subiect are o  trăsătură de Timp neinterpretabilă, 

Page 55: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

55

care intră în relație de Acord (Agree) cu T0, care are o trăsătură de timp in‐terpretabilă;  prin  această  relație  de Acord, DP‐ul  subiect  primeşte Cazul nominativ; T0 este defectiv în cazul supinului, însă numai prin aceea că nu are  trăsătura EPP;  acest  lucru  are  are două  consecințe: nu  îşi proiectează poziția de  Specificator  şi  nu  atrage  subiectul  lexical,  care  rămâne  in  situ, adică în Spec,VP. Absența Spec,T se corelează cu absența acordului morfo‐logic (Fernández şi Anula 1994, 1995) şi dă seamă şi de imposibilitatea su‐pinului de a găzdui clitice.  

1.5.2.2. Subiectul controlat al supinului În română, există numeroase construcții cu supinul  în care apare fe‐

nomenul controlului subiectului supinului; supinul‐complement cu subiect controlat  are  ca  regent verbul modal  a  avea  (118), verbe  aspectuale  (119), verbe  intranzitive cu  regim prepozițional  (120), verbe  tranzitive cauzative (121) şi noncauzative (122), adjective (123), verbe şi construcții impersonale ((124)–(125),  (129));  supinul  circumstanțial  cu  subiect  controlat  are  regent verbal  ((126)–(127))  sau  apare  în  tiparul  de  tematizare  a  predicației, raportându‐se  la  întreaga propoziție (128); mai rar, controlul poate apărea şi în construcții în care supinul are regent nominal ((130)–(131)). 

(118)  (a)  Ioni are de scris PROi o carte   (b)  Ioni şi Anaj au de scris PROi+j o carte 

(119)  (a)  Ioni a terminat de scris PROi o carte   (b)  Ioni s‐a apucat de scris PROi o carte   (c)  Ioni şi Anaj au terminat de scris PROi+j o carte 

(120)  (a)  Ioni se gândeşte la plecat PROi în vacanță   (b)  Ioni a luat la puricat PROi problema   (c)  Lui Ioni ii s‐a făcut de plecat PROi în vacanță   (d)  Ioni a început să se gândească la plecat PROi în vacanță 

(121)  (a)  Îmii dă de înțeles PROi că doreşte să mă vadă   (b)  O i pun la curățat PROi cartofi 

(122)  (a)  Îmii dă de băut PROi   (b)  Cumpăr copiilori de îmbrăcat PROi 

Page 56: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

56

(123)  (a)  Ioni este demn de admirat PROi (de către colegi)   (b)  Eai este gata de plecat PROi la şcoală   (c)  Eii sunt numai buni de făcut PROi bucătari    (d)  [Elevul acesta]i este bun la citit PROi 

(124)  (a)  Rămâne de terminat PROarb lucrarea   (b)  E greu de păstrat PROarb un prieten 

(125)  (a)  Îmii rămâne de terminat PROi lucrarea   (b)  Îmii e greu de păstrat PROi un prieten 

(126)  (a)  Ioni a plecat la munte la vânat PROi urşi   (b)  El se duce frecvent la pescuit PROi   (c)  El se duce în pețit PROi 

(127)  (a)  Eli mj‐a întrecut la alergat PROi+j   (b)  Eli se pricepe la legat PROi coşuri   (c)  Eii se întrec în dărâmat PROi popice 

(128)  (a)  De mâncat PROi, # proi am mâncat, dar nu m‐am săturat/   (b)  De citit romanul PROi, # sigur că proi îl citise, dar nu înțe‐

lesese nimic (129) Este la îndemâna meai de făcut PROi asta (130)  (a)  pofta [lui Ion]i de mâncat PROi gogoşi   (b)  cheful meui de muncit PROi dimineața 

(131)  (a)  pofta de mâncat PROarb gogoşi   (b)  cheful de muncit PROarb dimineața 

Elementele  care  controlează  subiectul  supinului  –  alese  din  rațiuni pragmatice (Landau 1999: 21) – ocupă diferite poziții sintactice (vezi şi Pană Dindelegan 1992: 132, 2003: 147): 

– subiect ((118)–(120a, b, d), (123), (127b, c), (128)); – complement indirect în dativ ((120c), (121a), (122), (125));  – complement direct în acuzativ (121b); – subiect + complement direct în acuzativ (127a); – componente ale grupului nominal (complemente), exprimate ((129), 

(130)) sau implicite (131); 

Page 57: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

57

– lipsa controlorului (124). Această descriere corespunde,  în mare măsură,  ierarhiei propuse de 

Schulte (2007: 133) pentru controlul subiectului infinitivului, Default control hierarchy, conform căreia următoarele componente din propoziția principa‐lă sunt apte de a funcționa drept controlori, în ordinea: (i) subiect, (ii) obiect direct/indirect, (iii) obiect prepozițional, (iv) un constituent care nu aparține propoziției prinicipale (control pragmatic/indefinit). Excepție face controlul din partea obiectului prepozițional, care nu apare  în cazul subiectului su‐pinului. Schulte (2007) nu ia în calcul controlul din partea unor componen‐te ale grupului nominal. 

Pentru a descrie structurile de mai sus, vom folosi clasificarea tipuri‐lor de control propusă de Landau (1999) pentru subiectul infinitivului, dar aplicabilă și în cazul supinului. Această clasificare este schematizată astfel: 

(132)            CONTROL 3

                              OBLIGATORIU    NONOBLIGATORIU  3 3

EXHAUSTIV   PARȚIAL          LA DISTANȚĂ    ARBITRAR 

Landau (1999: 12) 

Controlul  obligatoriu  este  caracterizat prin  faptul  că  controlorul  şi infinitivul  trebuie  să  apară  în  limitele  aceleiaşi  propoziții  (vezi  şi  Farkas 1985, 1988, Dobrovie Sorin 2001: 45–49). În situațiile de control exhaustiv, PRO trebuie să fie identic cu controlorul, iar în situațiile de control parțial, PRO  trebuie  să  includă  controlorul.  Există  şi  un  al  treilea  tip  de  control obligatoriu,  split  control,  caracterizat  prin  faptul  că  două  argumente  ale verbului principal controlează împreună un PRO cu trăsătura plural. 

Controlul nonobligatoriu se caracterizează prin  faptul că  infinitivul nu  trebuie  să  aibă  un  controlor  în  limitele  aceleiaşi  propoziții  (vezi  şi Dobrovie Sorin 2001: 49–50). În situațiile de control la distanță, controlorul şi  infinitivul nu sunt  în aceeaşi propoziție,  iar  în situațiile de control arbi‐trar, PRO nu  are un  controlor  argumental. Există  şi un  alt  tip de  control nonobligatoriu,  controlul  implicit,  în  cazurile  în  care  controlorul nu  este exprimat sintactic. 

Page 58: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

58

În  teoria  lui  Landau,  tipurile  de  control  se  identifică  distribuțional (controlul obligatoriu apare atunci  când  infinitivul ocupă o poziție de ar‐gument  intern  al  verbului  principal,  iar  controlul  nonobligatoriu,  atunci când infinitivul ocupă o poziție externă: fie de subiect – argument extern –, fie de adjunct – poziție nonargumentală; în cazul adjuncților, controlul este mai puțin studiat, iar limitele fenomenului sunt mai puțin clare), prin me‐canismul care le legitimează (în cazul controlului obligatoriu, Acord/Agree, iar  în cazul controlului nonobligatoriu fie PRO este o  logoforă – control  la distanță –, fie PRO este legat de un operator generic – control arbitrar). Dis‐tincția dintre  controlul  exhaustiv  şi  cel parțial  constă  în  faptul  că primul apare cu infinitive care nu au Timp, pe când cel de‐al doilea apare cu infini‐tive care au Timp. Relația de acord se stabileşte între un centru funcțional F, superior ierarhic verbului principal şi PRO, în cazul controlului exhaustiv, şi  între F  şi T‐Agr din  structura verbului  cu  subiect  controlat. Verbele  cu control exhaustiv sunt implicative, aspectuale şi modale, iar cele cu control parțial sunt factive, propoziționale, deziderative sau implicative. 

Aplicând această  tipologie  la  lista de  exemple  cu  supin al  cărui  su‐biect este controlat, ajungem la concluzia că supinul românesc participă  la următoarele tipuri de control: 

–  control obligatoriu,  exhaustiv  ((118a),  (119a, b),  (120),  (121),  (122), (123), (130)) sau split control ((118b), (119c));  

–  control  nonobligatoriu,  arbitrar,  cu  supin  în  poziție  de  subiect ((124),  (125),  (129))  sau de  adjunct  ((126)–(128)),  şi  implicit  (131)  sau, mai rar, la distanță (120d)); 

Descrierea structurilor  româneşti cu control  în care este  implicat un supin nu este  însă atât de  clară pe  cât poate părea din descrierea de mai sus.  (i) Problematice sunt situațiile  în care supinul ocupă o poziție de ad‐junct final (126), despre care Landau (1999: 36) afirmă că nu se aseamănă cu celelalte tipuri de adjuncți, fără însă a merge mai departe cu explicația. (ii) Lipsesc din descrierea  lui Landau  şi  situațiile de  tipul celor de  la  (130)  şi (131), în care controlorul este un component al grupului nominal, şi pe care le‐am clasificat prin analogie cu structurile verbale care au proprietăți ase‐mănătoare. (iii) O situație care rămâne în afara clasificării propuse de Lan‐dau este cea de la (127a), în care ar fi vorba de control nonobligatoriu, de‐

Page 59: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

59

oarece supinul ocupă o poziție de adjunct, însă nu se încadrează nici la con‐trol la distanță, nici la control arbitrar; felul în care PRO îşi ia referința (cu‐mulativ, de la subiect şi de la obiectul direct) seamănă mai degrabă cu situ‐ațiile de control obligatoriu (split control); (iv) situația de control la distanță, ilustrată prin (120d) aparține tipului de control nonobligatoriu, dacă se ia în calcul  localitatea, dar controlului obligatoriu, dacă se  ia  în calcul faptul că supinul ocupă o poziție argumentală (de complement prepozițional). 

Supinul nu participă  la controlul obligatoriu parțial. Aceasta implică faptul că, în structurile cu control, supinul nu are Timp, deoarece, aşa cum am arătat mai sus, în teoria lui Landau numai infinitivul din structurile cu control parțial are Timp. Acest lucru se corelează cu faptul că subiectul le‐xical al supinului apare  în structuri  fără control,  în care Timpul este activ (vezi supra, 1.5.2.1). Este de menționat faptul că ideea prezentă în bibliogra‐fie (Alboiu 2007: 193, Alexiadou et al. 2010), conform căreia româna nu are control parțial în niciun tip de construcție trebuie nuanțată, deoarece, mar‐ginal,  sunt  evident  posibile  construcții  cu  control  parțial,  cu  infinitivul (133a) sau cu conjunctivul (133b),  în măsura  în care se acceptă faptul că şi conjunctivul are subiect controlat, PRO, şi nu pro: 

(133)  (a)  Directoruli speră a se întruni PROi+ în biserică (apud Jordan 2009: 187) 

  (b)  Eui pot să ne întâlnim pro/PROi+ mâine 

1.5.2.3. O situație problematică pentru teoriile despre control Exemple de tipul celor de la (134), în care subiectul poate fi lexicalizat 

în diferite sloturi, pun probleme pentru teoriile curente legate de control.  (134)  (a)  Ion se apucă de citit acum   (b)  Se apucă Ion de citit acum   (c)  Se apucă de citit Ion acum   (d)  Se apucă de citit acum Ion 

Complexitatea problemelor ridicate de fenomenele de control din di‐verse  limbi  face  ca,  în  lingvistica  actuală,  să  existe  numeroase  dezbateri despre analiza sintactică a controlului, fără ca un consens să fie posibil; teo‐riile  despre  control  au  fost  obligate  să  se  schimbe  foarte mult  în  istoria 

Page 60: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

60

gramaticii generative, ca urmare a faptului că au fost aduse în discuție noi date lingvistice, din ce în ce mai greu de analizat în cadrul propus inițial.  

În teoria Guvernării şi a Legării (GB) subiectul neexprimat al forme‐lor nonfinite, PRO, era considerat un element pronominal fără realizare fo‐netică, asemănător, pe de o parte, cu pronumele, prin aceea că nu are un antecedent în propoziția în care este inclus, iar, pe de altă parte, cu anafore‐le, prin aceea că nu are o referință proprie; referința elementului PRO este fie dobândită prin relație anaforică cu un antecedent, fie arbitrară. Faptul că PRO are atât caracteristici pronominale, cât şi anaforice, vine în contradicție cu Principiul Legării  (Binding); de aceea, Chomsky  (1986: 191)  formulează următorul principiu: PRO este neguvernat; prin urmare, spre deosebire de toate celelalte expresii nominale, PRO nu primeşte Caz. O limbă problema‐tică pentru  teoriile despre  control  este  irlandeza,  în  care  subiectul  lexical formelor  nonfinite  este  foarte  frecvent  şi  apare  în  variație  liberă  cu PRO (McCloskey şi Sells 1998, Bondaruk 2006: 874).  

Teoria elementului nul PRO a fost criticată atât din motive interne te‐oriei, PRO fiind un element cu proprietăți unice (Manzini 1983), cât şi pen‐tru că nu poate explica date din diferite limbi; de exemplu, nu poate explica situațiile în care PRO, un element nemarcat cazual, alternează cu un subiect lexical,  care  trebuie  să  primească  Caz  (vezi  poziția  critică  din  Barrie  şi Pittman 2004: 78, Alboiu 2007: 193): 

(135)  (a)  proi  Încep  să  scriu/a  scrie PROi  vs proi Încep  să  scriu/a scrie eui 

  (b)  Eli se apucă de scris PROi vs proi Se apucă de scris eli În cadrul teoretic al Principiilor şi Parametrilor / al Minimalismului 

timpuriu, Chomsky  şi Lasnik  (1995:  119)  au propus  că PRO primeşte un Caz special, nul (Null Case), diferit de toate celelalte Cazuri. Astfel, PRO are un statut special, fiind singura expresie nominală care primeşte Cazul nul. Ca  şi  nominativul,  Cazul  nul  este  o  instanță  a  relației  Specificator–Centru/Spec–Head, cu deosebirea că I care atribuie Cazul nul este lipsit de trăsăturile de Timp şi de Acord (Agree) (Chomsky şi Lasnik 1995: 120). Po‐sibilitatea  formelor nonfinite de  a  avea  subiect  lexical, precum  şi  situația problematică de la (134) rămân neexplicate şi în această formă a teoriei lui PRO. Ideea Cazului nul este preluată de Martin (2001), care – valorificând 

Page 61: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

61

ideea lui Stowell (1982), care distinge între infinitive cu control, [+ timp] şi infinitive cu  raising,  [–  timp] – arată că Timpul din  infinitivele cu control verifică Cazul nul, în timp de Timpul din infinitivele cu raising, nu. Această idee  este greu de  susținut  cu datele din  română,  limbă  în  care verbul  cu raising tipic, a părea, poate avea subiect lexical: 

(136) Copiii par a fi bucuroşi / Par a fi bucuroşi copiii Aşa cum arată Landau  (2007: 309), abordările preminimaliste bazate 

pe existența elementului PRO pot explica mecanismul controlului  în  limbi ca engleza, unde controlorul este întotdeauna superior ierarhic lui PRO, dar nu pot explica posibilitatea ca PRO să fie legitimat şi interpretat într‐o pozi‐ție sintactică superioară ierarhic controlorului. McCloskey (1997: 216) pune posibilitatea alternanței între un subiect lexical şi PRO pe seama faptului că poziția  canonică  a  subiectului  (cea mai  înaltă  poziție  de  specificator  din domeniul funcțional) are o legătură derivațională cu o poziție mai joasă. 

În Minimalism, există două direcții importante de analiză a controlu‐lui. (i) Prima este propusă de Landau (1999, 2007 şi alte lucrări), care susți‐ne că controlul este o relație de tip Acord, diferită de ridicare (Movement). Cele două tipuri de control obligatoriu sunt explicate astfel: în subordona‐tele cu control exhaustiv, Timpul este nul,  iar PRO este  identic referențial cu controlorul,  în  timp ce  în subordonatele cu control parțial, Timpul este activ,  iar PRO  trebuie numai  să  includă  controlorul  (din punct de vedere referențial). Controlul este o ipostază a Acordului (Agree): probe (elementul care „atrage”) este centrul funcțional din propoziția principală care se acordă cu controlorul (Timp, dacă controlorul este subiectul, micul v, dacă controlo‐rul este obiectul direct şi, probabil, v aplicativ, dacă controlorul este obiectul indirect); goal (elementul „atras”) este fie PRO (în structurile cu control exha‐ustiv,  în care Timpul este nul), fie Acordul  infinitival (în structurile cu con‐trol parțial,  în care Timpul este activ). În acelaşi spirit, Gallego (2011 şi alte lucrări) propune ca fenomenul controlului să fie analizat ca un tip special de legare  (binding),  care  intră  în  relație  şi  cu Acordul  (vezi  şi Dobrovie  Sorin 2001: 44, pentru o analiză a controlului ca binding, în cadrul GB). 

(ii) Cea de‐a doa direcție, propusă de Hornstein (1999, 2003 şi alte lu‐crări) consideră controlul ca fiind o formă de ridicare (Movement, raising). Pornind  de  la  intuiții  ale  lui O’Neil  (1995), Hornstein  arată  că  controlul 

Page 62: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

62

obligatoriu  constă  în  ridicarea  unei  expresii  nominale  (NP‐movement, raising) într‐o poziție cazuală; în această teorie, nu mai este nevoie de pos‐tularea elementului vid PRO. Teoria lui Hornstein are alte două consecințe majore: structura de adâncime trebuie eliminată din gramatică, iar rolurile tematice sunt trăsături care „atrag” Acord. Hornstein (2003: 22) arată că, la fel ca ridicarea, controlul este determinat de necesități cazuale şi, de aceea, controlul nu este limitat la subiectul formelor nonfinite: controlul implică şi subiectul  conjunctivului,  dacă  poziția  de  subiect  este  noncazuală  şi  dacă Timpul conjunctivului este deficient  (Boecks  şi Hornstein 2006: 123). Ceea ce poate fi reținut de aici pentru analiza situațiilor problematice din română este  faptul că  rezultatul  ridicării subiectului prin  intermediul unor poziții tematice  este  un  lanț  tematic  care  poartă mai multe  roluri  tematice, mai precis un lanț care saturează mai multe poziții argumentale. 

Un alt tip de control discutat în lucrări minimaliste este controlul „în‐apoi”, backward control (vezi Cormack şi Smith 2002). În situațiile de acest tip, subiectul este lexicalizat într‐o poziție inferioară ierarhic (este pronun‐țată copia cea mai de  jos din lanțul tematic), iar subiectul tematic din pro‐poziția  principală  nu  este  exprimat,  ceea  ce  seamănă  destul  de mult  cu exemplele problematice din română, de la (134). Fenomene de acest tip au fost semnalate de Farrell (1995) pentru portugheza braziliană, de Polinsky şi Potsdam (2002) pentru limba tsez, de Ordóñez (1999) şi de Gallego (2011) pentru spaniolă, de Alexiadou et al. (2010) pentru română şi greacă. Limbile în care a fost  identificat acest tip de control, extrem de diferite tipologic şi genetic, au câteva proprietăți comune: sunt limbi pro‐drop, au o topică rela‐tiv  liberă  şi numeroase  configurații de dublare  clitică. Cel mai  important studiu  despre  backward  control  îi  are  ca  autori  pe  Polinsky  şi  Potsdam (2002),  care au  folosit date din  limba  tsez. Teoria  acestor  autori  este des‐prinsă din cea a controlului ca ridicare: backward control rezultă printr‐o de‐plasare  invizibilă  (covert movement)  a  controlorului  în  poziția  sa  tematică din principală.  

Alexiadou et al. (2010) au arătat că româna şi greaca dispun de acest mecanism, care este însă diferit de cel din limba tsez, care a stat la baza cre‐ării acestui  concept  teoretic, pentru  că, pe de o parte,  în  tsez  sunt numai două verbe care acceptă acest tip de control, pe când în română şi în greacă toate verbele  cu  control obligatoriu  cunosc  acest  fenomen,  iar, pe de  altă 

Page 63: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

63

parte, în tsez verbele care acceptă backward control nu pot apărea în configu‐rația obişnuită de control, pe când în română şi în greacă nu există această constrângere. Autorii consideră că datele din română şi din greacă aduc noi argumente în favoarea interpretării controlului ca deplasare, în special pen‐tru existența unei copii a subiectului în propoziția principală: în construcții‐le  cu  backward  control,  în propoziția principală pot apărea modificatori  ca singur, care sunt legitimați de grupul pe care îl modifică, aflat în poziția de subiect al verbului subordonat: 

(137)  (a)  A învățat singuri să‐şi rezolve Ioni problemele     (apud Alexiadou et al. 2010)   (b)  S‐a apucat singuri de învățat japoneza Ioni 

Alboiu (2007) oferă o analiză a structurilor problematice din română – exemple de tipul celor de la (134), însă construite cu subjonctiv în propozi‐ția  subordonată –,  folosind  ca  ingrediente nu numai  teoria  controlului  ca deplasare, ci şi ideea că fenomenul controlului este influențat în mare parte de semantică (Jackendoff 1969, 1972) sau de pragmatică (Comrie 1984, 1985, Pountain 1998, Schulte 2007). Alboiu (2007: 195) demonstrează că subjonc‐tivul  românesc nu este un domeniu  fazal; demonstrația autoarei  se poate susține cu uşurință şi pentru supin. Acest lucru este important deoarece în minimalism  valorizarea  cazului  este  considerată  ca  fiind mai  degrabă  o proprietate a domeniilor  fazale decât a Acordului. Consecința directă este aceea că în structurile cu control obligatoriu Cazul nu se poate valoriza şi, deci, subiectul lexical nu poate fi legitimat; prin urmare, subiectul este obli‐gat să se deplaseze, creând un  lanț  tematic, care se realizează prin Acord; un lanț creat prin deplasarea unui subiect lexical conține cel puțin o poziție tematică  şi o poziție  cazuală. Poziția  în  care este  lexicalizat  subiectul este determinată de  cauze  semantice  şi pragmatice:  limba  română  (probabil  şi alte limbi) exploatează valențele structurii sintactice pentru a codifica efecte semantico‐pragmatice: dislocările sunt folosite pentru a obține  interpretări diferite; tehnic, acest lucru corespunde unei trăsături de ocurență, prezentă opțional în derivare (pentru detalii, vezi Alboiu 2007: 205–207).  

Într‐un  articol  anterior  (Dragomirescu  2011a),  am  expus  rezultatele obținute  în  urma  verificării,  pentru  exemple  cu  supin,  a  generalizărilor propuse de Alboiu (2007) pentru subjonctiv; am folosit judecățile a 15 vor‐

Page 64: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

64

bitori nativi,  iar  întrebările au urmărit  relația dintre poziția  subiectului  şi informația nouă, informația deja dată, topic şi focus.  

(138) (Victor) s‐a apucat (Victor) de cântat (Victor) la trombon (Victor) Din păcate, corelațiile dintre poziția subiectului şi informația pragma‐

tică  stabilite de Alboiu  (2007) nu au  fost  confirmate. Ceea  ce a  confirmat această minianchetă este faptul că poziția în care este exprimat subiectul în astfel de lanțuri tematice este determinată de rațiuni pragmatice şi că există o preferință destul de evidentă a vorbitorilor pentru exprimarea subiectului în propoziția principală, fie preverbal, fie postverbal. 

1.5.3. Supinul şi categoria Timp Imposibilitatea supinului de a găzdui clitice (139), precum şi absența 

negației verbale şi a auxiliarelor au fost puse în relație cu absența categoriei Timp / a proiecției T (vezi Ionescu 1990: 23, 26, Hill 2002, 2012, Soare 2002: 56, Dye 2006, Cornilescu şi Cosma 2010). 

(139) *Ion se apucă de îl citit Analiza  supinului  cu  regent nominal,  care poate avea diferite  inter‐

pretări temporale (vezi supra, 1.1.3.2, exemplele de  la (16)) arată  însă că  în aceste construcții, supinul are o  interpretare  temporală proprie, ceea ce se corelează cu existența unei proiecții T (vezi Chomsky 2001: 9, Roberts 2011: 161, unde se arată că T este locul în care se exprimă timpul semantic). Tră‐sătura supinului cu regent nominal de a avea o interpretare temporală pro‐prie se corelează în mod fericit cu capacitatea de a avea subiect lexical. Fap‐tul că o  formă nonfinită are o  interpretare  temporală proprie nu este sur‐prinzător, deoarece nu caracterul [+/– Timp] distinge între formele finite şi cele nonfinite, ci, mai degrabă, posibilitatea acordului cu subiectul  (Miller 2002: 1, Zwart 2007). 

Spre deosebire de supinul cu regent nominal, supinul (ca şi alte forme nonfinite din diverse limbi) din structurile cu control nu are o interpretare temporală  proprie  (vezi  Farcas  1985:  93, Marušič  2008:  408, Wurmbrand 2003: 62). Absența unei interpretări temporale proprii se corelează cu impo‐sibilitatea supinului de a participa la structuri cu control obligatoriu parțial, care,  în  teoria  lui Landau  (1999) sunt singurele  în care verbul subordonat are interpretare temporală. În conformitate cu teoria lui Landau (1999), su‐

Page 65: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

65

pinul românesc, care apare numai în structuri cu control obligatoriu exha‐ustiv,  este  lipsit de o  interpretare  temporală proprie. Trăsătura  supinului din structurile cu control de a nu avea o interpretare temporală proprie se corelează în mod fericit cu imposibilitatea de avea subiect lexical.  

Totuşi, în afară de prezența subiectului lexical, cele două structuri în discuție, deşi diferite sub aspectul interpretării temporale, au în comun im‐posibilitatea de a accepta clitice şi de a accepta negația verbală. În discuția despre  topica  obligatoriu  postpusă  a  subiectului  lexical  al  supinului,  am arătat că absența cliticelor se explică prin faptul că proiecția de Timp a su‐pinului cu regent nominal este defectivă, în sensul că nu are trăsătura EPP, prin urmare nu îşi proiectează poziția de Specificator, care ar fi putut găz‐dui  cliticele  ori  subiectul preverbal.  În  cazul  supinului din  structurile  cu control, absența cliticelor se explică în mod simplu prin absența Timpului. 

Incompatibilitatea cu marca negației propoziționale nu poate fi pusă în relație tot cu caracterul defectiv ori cu absența proiecției Timp. O altă posibi‐litate este aceea propusă de Cornilescu şi Cosma (2011), care consideră că, în cazul supinului, prefixul ne‐ nu marchează negația de constituent, ci negația verbală/propozițională; argumentele celor două autoare sunt următoarele: 

(i) negația legitimează cuvinte negative în limitele aceleiaşi propoziții (140)  (a)  S‐a pus pe nefăcut nimic   (b)  Un lucru de nefăcut niciodată nicăieri 

(ii) negația legitimează itemi de polaritate negativă (141)  (a)  dorința de neridicat vreun deget ca să ajuți pe cineva   (b)  dorința de neplecat încă 

(iii) negația precedă cliticul adverbial mai, ceea ce n‐ar fi fost posibil dacă ne‐ ar fi negație de constituent 

(142) dorința de nemaifăcut nimic Comportamentul unitar al  supinului  cu  interpretare  temporală  şi al 

celui  fără  interpretare  temporală  nu  contravine  descrierii  de  până  acum, deoarece proiecția Negație (realizată ca ne‐) ar fi imediat deasupra proiecți‐ei VP, şi deci nu ar avea legătură cu interpretarea temporală. 

Faptul că  în unele apariții supinul are  interpretare  temporală,  iar  în altele nu are se corelează cu diferențe  în  interpretarea mărcii de. Dacă ac‐

Page 66: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

66

ceptăm  ideea  că C(omplementizatorul)  selectează T(impul)  (Stowell  1982, Enç 1987: 641, Pesetsky şi Torrego 2001, 2004, Roberts și Roussou 2003: 21, Higginbotham 2006: 61), atunci de apare fie în calitate de complementizator (atunci când supinul are interpretare temporală, deci când este subordonat unui nume), fie în calitate de marcă (modală) a supinului (atunci când su‐pinul nu are interpretare temporală, deci în structurile cu control). Configu‐rația C–T, în care T nu îşi proiectează Specificator, explică şi adiacența stric‐tă dintre cele două componente ale supinului, de şi segmentul omonim cu participiul, între care nu există nicio poziție sintactică disponibilă pentru a primi elemente deplasate.  

1.6. Concluzii 

Acest prim capitol permite formularea următoarelor concluzii: (i) su‐pinul  este o  formă verbală  specifică  românei  în  context  romanic,  absentă din dialectele sud‐dunărene şi din celelalte limbi romanice; (ii) supinul ro‐mânesc are trei valori, în funcție de posibilitățile combinatorii: supinul no‐minal (care se combină cu determinanți, cu genitive şi cu adjective), supinul verbo‐nominal, ambiguu  categorial  (care nu are  termeni  subordonați apți să distingă  între contextul nominal şi cel verbal) şi supinul verbal (care se combină cu un complement direct sau chiar, extrem de rar, cu un subiect); (iii)  există  indicii  clare, de  natură morfosintactică,  semantică  şi  chiar pur formală, că supinul este, în română, o formă verbală distinctă de participiu; (iv) prezentarea ipotezelor despre originea supinului românesc evidențiază faptul că supinul verbal românesc nu poate fi moştenit din latină; şi ipoteza conform  căreia  supinul  este  o  creație  internă  a  românei, de  la participiu, este problematică; de aceea, în Capitolul 3, vom propune o ipoteză diferită; (v) construcția supinului acoperă, în limba actuală, un inventar foarte bogat de  tipare, analizate  în  funcție de  tipul de regent  şi de statutul de comple‐ment ori de adjunct; (vi) prezentarea situațiilor de concurență  între supin, infinitiv şi conjunctiv arată că supinul are numeroase contexte specifice (un argument  suplimentar pentru  considerarea  lui  ca  fiind o  formă nonfinită autonomă); (vii) supinul verbal prezintă particularități sintactice interesan‐te, care se corelează între ele: supinul participă numai la structuri cu control obligatoriu exhaustiv, ceea ce exclude posibilitatea unei interpretări tempo‐rale proprii; posibilitatea de avea subiect lexical apare numai în situațiile în 

Page 67: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

67

care controlul este exclus şi se corelează cu existența unei interpretări tem‐porale proprii;  imposibilitatea  subiectului  lexical  (pentru  tiparele  cu  con‐trol)  şi obligativitatea  topicii postverbale a  subiectului  (pentru  tiparele  cu regent nominal) se corelează cu imposibilitatea supinului de a găzdui clitice. 

Page 68: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

68

Capitolul 2 

Supinul din latină, din limbile slave şi din albaneză 

În acest capitol, vom prezenta datele esențiale despre supinul din la‐tină, din limbile slave şi din albaneză (în măsura în care se poate vorbi de „supin”  în această  limbă). Scopul acestei prezentări este acela de a crea o bază pentru  a putea  compara,  în  capitolul următor, utilizarea  şi  funcțiile supinului din română şi din limbile menționate în vederea verificării a do‐uă  ipoteze  legate de originea supinului românesc: aceea că supinul româ‐nesc este moştenit din limba latină şi aceea că apariția supinului românesc se datorează contactului lingvistic (cu limbile slave şi cu albaneza). 

2.1. Supinul din latină 

Supinul latinesc era un nume verbal, format de la tema supinului, la care  se  adaugă desinența de acuzativ  ‐um  sau desinența de  ablativ  ‐ū;  în unele lucrări se vorbeşte şi despre o formă de dativ în ‐ūi. Aceste forme fle‐xionare au nu numai forme, ci şi funcții diferite. Prezentarea acestora se ba‐zează pe o bibliografie bogată despre limba latină (Gildersleeve [1867] 1974: 64, Allen şi Greenough [1888] 2001: 310, Sloman 1906: 108, Benett 1910: 453–457,  Ernout  1953:  231,  Palmer  [1954]  1977:  324,  Elcock  [1960]  1975:  123, Brâncuş [1967] 2007: 167, Pinkster 1990: 136–137, Creția 1999: 196–199, Re‐inheimer Râpeanu 2001: 302 etc.). 

Înainte de a  trece  la prezentarea celor  trei  forme,  trebuie precizat că tema  supinului  apare  în  componența mai multor  forme verbale  (Allen  şi Greenough [1888] 2001: 72, 75, Lavency 1985: 86): supinul (monitum ‘pentru a avertiza’), participiul perfect pasiv (monitus ‘fiind avertizat’) şi participiul viitor activ (monitūrus, ‐a, ‐um ‘fiind pe puctul de a avertiza’). Singura dife‐

Page 69: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

69

rență dintre supin şi participiul perfect pasiv este că supinul apare numai la acuzativ, ablativ  (şi dativ). Această omonimie morfolgică a  limbii  latine a făcut ca supinul românesc să fie pus de unii cercetători (Fischer 1985: 118, Creția 1999: 199) în relație cu participiul pasiv din latină, dat fiind că supi‐nul verbal nu mai era o formă vie în latina târzie (vezi 1.2.2).  

2.1.1. Supinul în acuzativ Supinul  în  acuzativ  era  folosit  în  cel puțin două  contexte diferite.  În 

primul rând, exprima scopul acțiunii descrise de un verb de mişcare sau de un verb al cărui sens include ideea de mişcare (cel mai frecvent, īre ‘a merge’ şi venīre  ‘a veni’  − Gildersleeve  [1867] 1974: 284, Bennett 1910: 453, Palmer [1954] 1977: 324, Woodcock 1959: 112, Creția 1999: 197, Bauer 2000: 225):  

(1)  (a)  venit spectatum1  (apud Allen şi Greenough [1888] 2001: 72)     ‘a venit ca să vadă’   (b)  eo venatum                                        (apud Brâncuş 1967: 167)     ‘mă duc la vânat/ca să vânez’   (c)  ire dormitum                    (apud Ernout şi Thomas 1959 : 261)     ‘a merge la culcare/să se culce’   (d)  comissatum ibo             (Plaut, apud Palmer [1954] 1977: 324)     ‘mă duc (ca) să petrec’   (e)  Galliae legati ad Caesarem gratulatum convenerunt     (Cezar, apud Gildersleeve [1867] 1974: 283)     ‘solii din Galia au venit să‐l felicite pe Cezar’ 

Bauer (2000: 225) a observat că în latina veche supinul în acuzativ era folosit mai ales după verbe intranzitive (precum eo ‘a merge’, venio ‘a veni’), dar,  cu  timpul,  verbele  construite  cu  supin  au devenit mai  variate,  clasa atrăgând verbele de mişcare tranzitive (fero  ‘a purta’, duco  ‘a duce’, veho  ‘a căra, a  transporta’ etc.) şi apoi verbe  tranzitive care  implică un anumit  tip de mişcare (do ‘a da’, mitto ‘a trimite’ etc.). Bauer subliniază şi faptul că, chi‐ar dacă verbele de mişcare construite cu un supin devin din ce  în ce mai 

1 În exemplele din limba latină, nu am notat cantitatea vocalelor. 

Page 70: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

70

numeroase, supinul ca formă verbală devine din ce în ce mai puțin frecvent în istoria limbii latine.  

În al doilea rând, forma de acuzativ a supinului exprimă destinația, în expresii fixe (2a–b) sau intenția (2c–d). Palmer ([1954] 1977: 324) consideră că aceste utilizări se bazează pe analogia dintre verbe cu sensul ‘a trimite’ şi verbe cu sensul ‘a da’ şi ‘a lua’. 

(2)  (a)  dare nuptum                     (apud Ernout şi Thomas 1959: 261)     ‘a da în căsătorie’   (b)  uenum dare                       (apud Ernout şi Thomas 1959: 261)     ‘a vinde/a da spre vânzare’    (c)  essum vocare                          (Plaut, apud Lindsay 1915: 121)     ‘a invita la cină’   (d)  dicuntur... senem sessum recepisse      (Cicero, apud Ernout şi Thomas 1959: 261)     ‘se spune că bătrânul a fost obligat să se aşeze’ 

Este  important de menționat  faptul că  în  latina arhaică şi clasică su‐pinul cu formă de acuzativ putea lua (destul de rar) un complement direct în  acuzativ  (Allen  şi  Greenough  [1888]  2001:  310,  Bennett  1910:  453, Riermann 1935: 515, Palmer [1954] 1977: 325, Woodcock 1959: 112, Rosetti, Cazacu şi Coteanu 1965: 190, Bauer 2000: 225): 

(3)  (a)  si dives it petitum pauperioris gratiam (Plaut, apud Palmer 1977: 325) 

    ‘dacă bogatul va cere îndurare pentru cei săraci’   (b)  legatos ad Caesarem mittunt auxilium rogatum     (Cezar, apud Ernout şi Thomas 1959: 22)     ‘trimit soli la Cezar ca să‐i ceară ajutor’   (c)  venerunt questum iniurias     (Titus Livius, apud Allen şi Greenough [1888] 2001: 310)     ‘au venit ca să se plângă’   (d)  admonitum venimus te, non flagitatum     (Cicero, apud Woodcock 1959: 112) 

Page 71: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

71

    ‘venim ca să‐ți aducem aminte de promisiunea ta, nu ca să te obligăm să o respecți’ 

  (e)  [Hannibal] inuictus patriam defensum reuocatus (est)     (Cornelius Nepos, apud Lavency 1985: 189)     ‘neînvins, Hanibal fu chemat să‐şi apere țara’ 

2.1.2. Supinul în ablativ Supinul cu formă de ablativ este o formă cu o frecvență mult mai re‐

dusă  decât  supinul  cu  formă  de  acuzativ  (Gildersleeve  [1867]  1974:  284, Sloman 1906: 108). Originea supinului în ablativ este controversată. S‐a sus‐ținut  fie  că este un dativ  care exprimă  scopul  (Allen  şi Greenough  [1888] 2001: 310),  fie un ablativ care exprima sursa  (Woodcock 1959: 112),  fie un locativ (Sloman 1906: 322).  

În  cele mai multe  cazuri,  această  formă  funcționa  în  latina  clasică drept complement al anumitor adjective cu sensul  ‘frumos’,  ‘bun’,  ‘demn’, ‘dificil’,  ‘util’ etc.  În aceste construcții, supinul exprimă acțiunea  în raport cu  care  este  asertată  calitatea  exprimată de  adjectiv  (Allen  şi Greenough [1888] 2001: 310).  

(4)  (a)  facile factu (apud Woodcock 1959: 112)     ‘uşor de făcut’   (b)  mirabile dictu (apud Allen şi Greenough [1888] 2001: 72)     ‘minunat de spus’   (c)  (res) facilis dictu (apud Ernout şi Thomas 1959: 261)     ‘(lucru) uşor de spus’   (d)  optimum factu (apud Ernout şi Thomas 1959: 261)     ‘cel mai bun de făcut’   (e)  turpe factu (apud Ernout şi Thomas 1959: 261)     ‘ruşinos de spus’   (f)  dignum memoratu (apud Ernout şi Thomas 1959: 261)     ‘demn de povestit’   (g)  iucundum auditu (apud Ernout şi Thomas 1959: 261)     ‘plăcut de ascultat’ 

Page 72: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

72

  (h)  rem non modo visu foedam, sed etiam auditu     (Cicero, apud Allen şi Greenough [1888] 2001: 310)     ‘un lucru oribil nu numai de văzut, ci şi de auzit’   (i)  iucundum cognitu atque auditu (Cicero, apud Sloman 1906: 

322)     ‘plăcut de ştiut şi de auzit’ 

Rar, supinul cu formă de ablativ era folosit după structura [verb co‐pulativ + adjectiv]  (Allen şi Greenough  [1888] 2001: 310, Ernout 1953: 231, Pinkster 1990: 137): 

(5)  (a)  quaerunt quid optimum factu sit     (Cicero, apud Allen şi Greenough [1888] 2001: 310)     ‘întreabă ce este mai bine de făcut’   (b)  si hoc fas est dictu      (Cicero, apud Allen şi Greenough [1888] 2001: 310)     ‘dacă se poate îndrăzni această expresie’ 

Foarte  rar,  supinul  cu  formă  de  ablativ  poate  urma  după  verbe (Gildersleeve  [1867] 1974: 284, Allen  şi Greenough  [1888] 2001: 311, Bauer 2000: 227): 

(6)  (a)  (vilicus) primus cubitu surgat, postremus cubitum eat     (Catul, în Gildersleeve [1867] 1974: 284)     ‘fermierul  trebuie să fie primul care se  trezeşte şi ultimul 

care merge la culcare’   (b)  obsonatu redeo (Plaut, apud Gildersleeve [1867] 1974: 284)     ‘mă întorc de la (făcut) cumpărături’   (c)  pudet dictu (Tacitus, apud Allen şi Greenough [1888] 2001: 

311)     ‘ruşinos de spus’ 

Spre deosebire de supinul cu formă de acuzativ, supinul cu formă de ablativ nu poate avea un obiect direct; necesitatea exprimării obiectului di‐rect determină folosirea infinitivului, în locul supinului (Bauer 2000: 227). 

Page 73: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

73

2.1.3. Supinul în dativ Forma de dativ a supinului este prezentată numai în treacăt în unele 

gramatici  latineşti  sau  în  studii  despre  limba  latină  (Allen  şi Greenough [1888] 2001: 38, Sloman 1906: 322, Lindsay 1915: 121, Ernout 1953: 197, Pal‐mer [1954] 1977: 280, 325, Lavency 1985: 108, Creția 1999: 197), probabil ca urmare a  faptului că are o distribuție asemănătoare cu cea a supinului  în ablativ (folosit după adjective), însă cu diferențe morfologice, sau ca urma‐re a faptului că aceste forme erau pe cale de dispariție încă din epoca impe‐rială (Creția 1999: 197): 

(7)  (a)  res lepida memoratui (Plaut, apud Ernout 1953: 231)     ‘lucruri nostim de amintit’   (b)  diusui facilis (Titus Livius, apud Creția 1999: 197)     ‘uşor de împărțit’   (c)  aqua potui iucunda (Plinius, apud Creția 1999: 197)     ‘apă bună de băut’ 

2.1.4. Apariția supinului în latina arhaică Dacă  apariția  şi  dezvoltarea  infinitivului  este  o  temă  de  cercetare 

frecventă,  concluzia  acestor  cercetări  fiind  că  la  originea  infinitivului din diverse limbi (inclusiv din latină) se află formă nominală de dativ, de acu‐zativ sau de locativ, care exprimă scopul (vezi Benett 1910: 367, Woodcock 1959: 15, Haspelmath 1989: 288, 291), apariția supinului (în latină) nu a fost studiată în detaliu, cu excepția unui studiu recent (Fruyt 2011).  

2.1.4.1. Gramaticalizarea supinului (Fruyt 2011) În studiul lui Fruyt, apariția şi dezvoltarea infinitivului, a supinului şi 

a participiului din latină sunt considerate un tip special de gramaticalizare, care  implică  transcategorizarea, altfel spus o  formă nominală se  transformă într‐o formă verbală (vezi şi observația lui Palmer 1977: 324, conform căruia formele de supin provin din abstracte verbale  în ‐tus). În cele ce urmează, vom prezenta pe scurt ideile principale care privesc evoluția supinului, un fenomen  care  ilustrează  nu  numai  transcategorizarea,  ci  şi  o  restrângere semnificativă a distribuției acestei  forme. Aşa cum vom arăta  în capitolul următor, supinul românesc a trecut printr‐un proces asemănător. 

Page 74: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

74

Fruyt  (2011:  761,  763−764)  arată  că  sufixul procesual  *‐tu‐, moştenit din indo‐europeană (vezi şi Creția 1999: 196, Bauer 2000: 225), este la origi‐nea unui nume verbal  (adesea, un  infinitiv)  în cele mai multe  limbi  indo‐europene. În latină, forma care conține acest sufix este supinul. Supinul la‐tinesc este reprezentat de expresii nominale  fixe: o  formă de acuzativ  în  ‐tum şi un dativ prospectiv în ‐tū. Valorile originare ale acestor forme au fost foarte importante în procesul de transcategorizare. Vom reține pentru capi‐tolul următor,  în care vom prezenta evoluția supinului din  limba română, ideea că sufixul *‐tu‐ a  fost păstrat  în  latină atât cu  funcția sa originară (din  componența  unor  nume  verbale),  cât  şi  în  structura  a  numeroase nume procesuale.  

De asemenea, Fruyt  (2011: 764) subliniază ambiguitatea  formelor de supin din latină, care pot fi interpretate fie ca nume autentice, fie ca forme verbo‐nominale  (vezi  şi  Ylikoski  2003,  pentru  situația  asemănătoare  din limbi  uralice). Mai  precis,  într‐un  exemplu  ca  (6b),  obsōnātū  poate  fi  atât forma unui nume masculin obsōnā‐tus, ‐ūs ‘faptul de a merge la piață pentru a aduce provizii’, cât şi un supin (o formă verbo‐nominală) derivat cu sufi‐xul *‐tu‐, de la radicalul verbului obsōnārī ‘a merge la piață pentru a aduce provizii’. Alte exemple care ilustrează ambiguitatea supin – formă nomina‐lă, citate în studiul lui Fruyt (2011: 767) sunt: mercātum, care este fie supinul verbului mercārī ‘a cumpăra’, fie acuzativul numelui mercātus, ‐ūs ‘faptul de a cumpăra; piață’;  formele aquātum,  lignātum, pābulātum, aparținând voca‐bularului tehnicii militare, pot fi  interpretate fie ca supine ale verbelor de‐ponente  aquārī  ‘a  face  provizii  de  apă’,  lignārī  ‘a  face  provizii  de  lemn’, pābulārī  ‘a  face provizii de hrană pentru  animale’,  fie  ca  forme nominale aquātus,  ‐ūs,  lignātus,  ‐ūs,  pābulātus,  ‐ūs.  Fruyt  (2011:  765)  subliniază  că exemple de acest  tip dovedesc existența  incontestabilă a unei etape  inter‐mediare, în care numele procesuale au devenit nume verbale şi apoi forme verbo‐nominale ale verbului.  

O altă observație importantă a autoarei (Fruyt 2011: 766) este aceea că supinul nominal, care are la origine un nume în *‐tu‐, are o distribuție dife‐rită de supin verbal  în  ‐tum: primul are un comportament nominal,  luând un complement în genitiv, în timp ce al doilea funcționează ca o formă ver‐bală complet gramaticalizată, care apare în aceleaşi contexte ca şi verbul în a cărui paradigmă se înscrie.  

Page 75: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

75

În cele din urmă, Fruyt (2011: 771) arată că apariția supinului – înain‐te de primele  texte  latine  –  reprezintă un  caz  special de  gramaticalizare, pentru că în punctul final al procesului forma are un grad mai redus de au‐tonomie  sintactică decât  în punctul de plecare.  În capitolul următor, vom arăta că, deşi evoluția supinului românesc este foarte asemănătoare cu cea a supinului latinesc, cele două fenomene se deosebesc esențial în privința dis‐tribuției, supinul românesc, spre deosebire de cel latinesc, trecând printr‐o diversificare foarte mare a tiparelor de construcție. 

2.1.4.2. Forme ambigue (substantiv–supin) în latină Pentru a ne putea construi  ipoteza privind originea supinului româ‐

nesc, avem nevoie de o confirmare a observației exprimate de Fruyt (2011), evidențiată cu caractere aldine mai sus, conform căreia sufixul specific su‐pinului s‐a păstrat în latină şi cu funcția originară, aceea de a deriva nume procesuale. Ideea pe care o vom susține  în capitolul următor este aceea că româna a moştenit din latină tocmai acest procedeu derivativ de formare a numelor verbale, productiv din cele mai vechi texte româneşti până astăzi. De aceea, vom prezenta o serie de exemple extrase aleatoriu din dicționare (Gaffiot  1943,  Lewis  şi  Short  1958, Ocheşanu  et  al.  1962),  care  ilustrează omonimia dintre substantivele procesuale (abstracte, verbale) şi formele de supin. 

(8) SUBSTANTIV  SUPIN – VERB 

accubitus, ‐us, s.m. ‘acțiunea de a se întinde (de a se culca) pentru masă; şedere la masă’ 

accubitu(m) < accubo, ‐are, ‐ui, ‐itum, vb. ‘a fi culcat  lângă, a fi alături de; a se culca pentru a lua masa, a se aşez la masă’ 

accursus, ‐us, s.m. ‘acțiunea de a alerga’ 

accursu(m)  <  accurro,  ‐currere,  ‐curri, ‐cursum, vb. ‘a alerga spre, a se prezenta’ 

adactus, ‐us, s.m. ‘atingere, muşcătură’ 

adactu(m) < adigo, ‐igere, ‐egi, ‐actum, vb. ‘a duce,  a  împinge  spre,  a  face  să  intre;  a aduce  în  fața unui arbitru; a  (se)  lega prin jurământ; a constrânge, a sili’ 

admonitus, ‐us, s.m. ‘amintire;  înştiințare,  veste;  sfat,  în‐demn, mustrare’ 

admonitu(m) > admoneo, ‐ere, ‐ui, ‐itum, vb. ‘a avertiza, a înştiința; a aminti; a îndemna, a stimula; a dojeni, a pedepsi’ 

Page 76: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

76

SUBSTANTIV  SUPIN – VERB attactus, ‐us, s.m. ‘atingere, contact’ 

attactu(m) < attingo, ‐ingere, ‐igi, ‐actum, vb. ‘a atinge; a se învecina; a impresiona; a in‐teresa, a privi’ 

auditus, ‐us, s.m. ‘auz,  auzire,  ascultare;  zgomot,  zvon; lecție, curs; simțul auzului’ 

auditu(m) < audio, ‐ire, ‐ivi, ‐itum, vb. ‘a auzi, a asculta, a audia; a asculta, a ierta, a aproba; a  judeca; a se supune, a urma, a se conforma’ 

dictum, ‐i, s.n. ‘cuvânt; promisiune, maximă, sentință; vorbă de duh; lucrare poetică, profeție; poruncă, ordin’ 

dictu(m) < dico, ‐cere, ‐xi, ‐ctum, vb. ‘a zice, a vorbi, a vorbi în public; a prezice, a vesti, a‐şi da părerea; a afirma, a declara’ 

ductus, ‐us, s.m. ‘acțiunea de a duce;  conducere, admi‐nistrare; mişcare, orânduire, structură’

ductu(m) < duco, ‐cere, ‐xi, ‐ctum vb. ‘a duce, a purta, a conduce’ 

factum, ‐i, s.n. ‘fapt, acțiune’ 

factu(m) < facio, facere, feci, factum, vb. ‘a fa‐ce, a înfăptui, a îndeplini; a avea grijă de; a ordona’ 

intellectus, ‐us, s.m. ‘înțelegere,  cunoaştere;  discernământ; senzație, percepție; minte; sens’ 

intellectu(m)  <  intellego,  ‐egere,  ‐exi,  ‐ectum, vb. ‘a înțelege, a percepe, a simți; a şti, a se pri‐cepe; a judeca bine, a gândi’ 

mandatus, ‐us, s.m. ‘recomandare, însărcinare’ 

mandatu(m) < mando, ‐are, ‐avi, ‐atum, vb. ‘a încredința, a da; a da o însărcinare, a da un commision; a însărcina; a face să ajungă la urechile cuiva’ 

memoratus, ‐us, s.m. ‘povestire, amintire’ 

memoratu(m) < memoro, ‐are, ‐avi, ‐atum, vb. ‘a aminti; a spune, a povesti; a menționa’ 

missus, ‐us, s.m. ‘trimitere, aruncare; intrare a gladiatori‐lor sau a carelor în arenă; cursă, luptă’ 

missu(m) < mitto, mittere, missum, vb. ‘a  trimite, a  îndruma, a  îndrepta; a  lăsa, a da drumul; a da, a scoate la iveală’ 

piscatus, ‐us, s.m. ‘acțiunea de a pescui; produs al pescui‐tului’ 

piscatu(m)  <  piscor,  ‐ari,  ‐atus  sum,  vb.  ‘a pescui’ 

sessus, ‐us, s.m. ‘acțiunea de a se aşeza’ 

sessu(m)  <  sedeo,  sedi,  sessum,  ‐ere,  vb.  ‘a fi aşezat; a rămâne, a sta’ 

venatus, ‐us, s.m. ‘vânătoare, vânat; căutare’ 

venatu(m) < venor, ‐ari, ‐atus sum, vb.  ‘a vâ‐na, a urmări’ 

Page 77: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

77

SUBSTANTIV  SUPIN – VERB ventus, ‐us, s.m. ‘sosire, venire’ 

ventu(m) < venio, venire, veni, ventum, vb. ‘a  veni;  a  înainta,  a  se  apropia;  a  sosi,  a ajunge; a se întâmpla, a avea loc’ 

visum, ‐i, s.n. ‘vedere, privire; formă a lucurilor; pri‐velişte; vedenie; vis’ 

visu(m) < video, videre, vidi, visum, vb. ‘a vedea; a visa; a privi; a observa, a recu‐noaşte; a avea în vedere, a dori’ 

2.1.5. Dispariția supinului în latina târzie Ideea că,  în perioada postclasică, supinul (în acuzativ sau  în ablativ) 

nu mai  era  o  formă  vie  este prezentă  în numeroase  lucrări  (Gildersleeve [1867] 1974: 284, Grandgent 1908: 45, Elcock [1960] 1975: 123, Lavency 1985: 108, Haverling 2009: 370).  

Alte  forme verbale au  înlocuit  treptat  supinul. Bourciez  (1946: 110), Ernout (1953: 231), Ernout şi Thomas (1959: 260), Elcock ([1960] 1975: 123), Iordan şi Manoliu (1965: 189), Bauer (2000: 248), Frâncu (2000: 120) sublini‐ază  faptul că,  începând din  latina clasică,  în poezie  şi  în  limba vorbită,  şi continuând cu latina târzie, pentru a exprima scopul după verbe de mişcare se folosea infinitivul (9a–d) sau gerundivul (9e), în locul supinului:  

(9)  (a)  vado piscare (apud Bourciez 1946: 110)     ‘mă duc la pescuit’     vs vado piscatumSUP    (b)  venimus adorare eum (apud Bourciez 1946: 110)     ‘am venit pentru a ne ruga lor’     vs venimus adoratumSUP eum   (c)  eximus… ludos uisere (Plaut, apud Ernout şi Thomas 1959: 

260)     ‘ieşim pentru a vedea jocurile’     vs eximus… ludos visumSUP    (d)  cum veneris ad bibere (Sf. Augustin, apud Bauer 2000: 248)     ‘pentru că tu ai venit ca să bei’     vs cum veneris bibitumSUP 

Page 78: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

78

  (e)  venio ad legendum(apud Elcock [1960] 1975: 123)     ‘am venit ca să citesc’     vs venio lectumSUP 

Într‐o  situație  asemănătoare  este  şi  supinul  în  ablativ  (Gildersleeve [1867] 1974: 284, Allen şi Greenough [1888] 2001: 311, Ernout 1953: 231, Ba‐uer 2000: 249), care a fost înlocuit fie prin infinitiv (10a– b), fie prin gerun‐div (10c–e): 

(10)  (a)  faciles aurem praebere     (Properțiu, apud Allen şi Greenough [1888] 2001: 311)     ‘gata să‐şi aplece urechea’     vs faciles aurem praebituSUP    (b)  facile dicere (apud Bauer 2000: 249)     ‘uşor de spus’     vs facile dictuSUP   (c)  facile ad dicendum (apud Elcock [1960] 1975: 123)     ‘uşor de spus’      vs facile dictuSUP   (d)  cibus facillimus ad conqoquendum      (Cicero, apud Gildersleeve [1867] 1974: 284)     ‘alimente foarte uşor de digerat’     vs cibus facillimus coctuSUP   (e)  difficilis ad distinguendum similitudo      (Cicero, apud Sloman 1906: 322)     ‘o asemănare greu de observat’     vs difficulis distinctuSUP similitudo 

Mulți cercetători au emis ipoteza radicală conform căreia, după o pe‐rioadă  în care  supinul,  infinitivul  şi gerundivul au  fost  în variație  în ace‐leaşi contexte, supinul a dispărut complet din  latină  (Grandgent 1908: 45, Bauer  2000:  250, Haverling  2009:  370), din moment  ce  în  latina  târzie nu sunt atestate decât expresii fixe de tipul mirabile dictū. Dispariția supinului este susținută şi de faptul că supinul nu este atestat în limbile romanice (cu excepția românei, pentru care problema continuității este discutabilă). 

Page 79: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

79

În concluzie, evoluția supinului latinesc poate fi schematizată astfel: (i) în latina veche, supinul era o formă nominală; (ii) în latina clasică, supinul devine o formă verbală; în această perioa‐

dă, există numeroase contexte ambigue,  în care supinul poate  fi  interpretat fie ca un nume, fie ca un verb; supinul nominal devine mai puțin productiv, în timp ce supinul verbal are o distribuție din ce în ce mai diversificată; 

(iii)  în  latina  târzie, supinul verbal are o distribuție din ce  în ce mai limitată şi în final dispare, fiind înlocuit de infinitiv sau de gerundivul pre‐cedat de prepoziție; supinul nominal este încă bine reprezentat, dar meca‐nismul derivațional prin care apar noi formații lexicale cu aspect de supin nu mai este foarte productiv. 

2.2. Supinul din limbile slave 

Contactul  lingvistic dintre română şi  limbile slave  (inclusiv slavona) poate  fi  luat  în considerare pentru explica existența  supinului  în  română, din moment ce această formă verbală a existat/există şi în limbile slave. Ipo‐teza contactului lingvistic cu limbile slave ca explicație pentru existența su‐pinului în română nu este prezentă în bibliografia consultată, dar acest lu‐cru este explicabil mai degrabă prin absența unui studiu diacronic despre supinul românesc, decât prin imposibilitatea de a susține o astfel de ipoteză. 

Mai mulți cercetători au remarcat că în limbile slave supinul era folo‐sit după verbe de mişcare, pentru a exprima scopul acțiunii, ca  şi supinul cu formă de acuzativ din latină. Ca şi supinul latinesc, supinul din limbile slave  îşi  are  originea  în  forme  cazuale  ale  unor  nume  verbale  (Ylikoski 2003: 210–2011). 

Schenker (2002: 104) a arătat că supinul exista în protoslavă/slava co‐mună. Forma (în ‐tь) şi funcția (specificarea scopului unei acțiuni) supinu‐lui slav sugerează că acesta are ca sursă indo‐europeană acuzativul singular în ‐ŭm (vezi şi Meillet [1924] 1965: 242). Cubberley (2002 : 32) observă că în protoslavă infinitivul şi supinul erau forme noi, derivate cu sufixul ‐t, de la nume  indo‐europene  în  cazurile  oblice,  fixate  ca  forme  nedeclinabi‐le/invariabile.  

Supinul  este  atestat  şi  în  slavonă,  unde  este  folosit  după  verbe  de mişcare şi poate lua un complement în genitiv (Meillet [1924] 1965: 242, Ol‐

Page 80: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

80

teanu 1974: 175, Schmalstieg 1983: 108, Joseph 1983: 102−104), ultima trăsă‐tură  fiind comună supinului slav  şi supinului nominal românesc. Supinul este atestat frecvent în monumentele slave vechi, după verbe de mişcare: iti ‘a merge, a se duce’, priiti ‘a sosi’, iziti ‘a ieşi’, grěsti ‘a merge, a veni’, věsti ‘a duce, a conduce’ etc. (Olteanu 1974: 176). Ca şi în latină, infinitivul a înlocu‐it  supinul  în  stadii ulterioare ale  limbii  (Olteanu 1974: 177, Huntley 2002: 156). Cubberley (2002: 32) menționează existența supinului în rusa veche.  

Din  perioada  slavei  comune,  supinul  este  pe  cale  de  dispariție (Meillet [1924] 1965: 243). De aceea, nu este surprinzător faptul că cea mai mare parte a limbilor slave moderne (rusa − Cubberley 2002: 42, bulgara − Joseph 1983: 118, Scatton 2002: 215, 219, macedoneana −  Joseph 1983: 106, Friedman 2002: 273, soraba de sus − De Bray 1969: 743, Stone 2002: 640  şi ceha − Mann 1957: 164, Short 2002: 486, Sussex şi Cubberley 2006: 308) au pierdut supinul. În cehă există încă relicve ale supinului (11). 

(11)  (a)  jít spat (cehă, apud Short 2002: 486)     ‘a merge la culcare’   (b)  Zove dĕlat pracovat do své vinnicĕ (cehă, apud Mann 1957: 

164)     ‘el cheamă la muncă pe podgoria sa’ 

Supinul a supraviețuit numai în slovenă (Meillet [1924] 1965: 243, 491, De Bray 1969: 411,  Joseph 1983: 136, Priestly 2002: 416−418, 436, Sussex  şi Cubberley 2006: 308)  şi  în soraba de  jos  (Meillet  [1924] 1965: 243, 491, De Bray 1969 : 411, Stone 2002: 640, 665). În slovenă, supinul are aceeaşi formă ca infinitivul, cu excepția finalei i, care apare numai la infinitiv, nu şi la su‐pin. Supinul funcționează drept complement al verbelor al căror sens con‐ține  informația de mişcare  (12a–b). Este de menționat  şi  faptul că Priestly (2002: 436) arată că obiectul direct al supinului, care era în genitiv în limba veche  (12c), poate avea  formă de acuzativ  în  limba actuală  (12d). Această evoluție este asemănătoare cu dezvoltarea supinului verbal în română (care poate  lua  un  complement  în  acuzativ)  de  la  supinul  nominal  (care  se constuieşte cu un complement în genitiv). 

(12)  (a)  poslala je sina študirat (slovenă, apud Priestly 2002: 436)     ‘ea şi‐a trimis fiul departe, ca să studieze’   (b)  męram spat (slovenă, apud Priestly 2002: 436) 

Page 81: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

81

    ‘trebuie să (mă duc să) mă culc’   (c)  grem  domęv  sezgat  dnęvnikagenitiv  (slovenă,  apud  Priestly 

2002: 436)   (d)  grem  domęv  sezgat  dnęvnikacuzativ  (slovenă,  apud  Priestly 

2002: 436)     ‘mă duc acasă ca să dau foc jurnalului’ 

În soraba de jos, unele verbe de mişcare pot fi urmate de supin: (13) Źensa wjacor pojźomy  rejowat  (soraba de  jos, apud Stone 2002: 

665)   ‘trebuie să mergem la dans în seara asta’ 

Din prezentarea succintă a supinului din limbile slave în această sec‐țiune se poate  trage concluzia că supinul a fost/este utilizat  într‐un singur context, mai exact după verbe de mişcare, pentru a exprima scopul acțiu‐nii1. În lumina acestei observații, în capitolul următor, vom arăta că existen‐ța supinului  în română nu poate fi pusă pe seama  influenței slave. Totuşi, este posibil  ca  existența  supinului  (urmat de un  complement  în  genitiv), mai ales în slavonă, să fi influențat frecvența structurii corespunzătoare din română (supinul nominal, eventual urmat de un genitiv), prin intermediul traducerilor. Este de menționat  şi dezvoltarea diacronică paralelă  a  com‐plementului  supinului  în  slovenă  şi  în  română  (în genitiv,  într‐un  stadiu anterior al limbii, dar în acuzativ, mai recent). 

2.3. „Supinul” din albaneză 

Paralelismele sintactice dintre supinul românesc şi infinitivul albanez (în  special  cel  din  dialectul  tosc)  au  fost  observate  în mai multe  studii: Sandfeld (1930: 130–131), Brâncuş ([1967] 2007), Rosetti (1968: 258), Joseph (1983: 231, 235, 251), Donovetsky (2005–2007: 71), Maiden (2012).  1 Se pare că apariția supinului cu valoare finală după verbe de mişcare este un fe‐nomen universal. Această construcție este  înregistrată  în  limbile caraibe (Brown et al. 2005: 202), care nu sunt înrudite în niciun fel cu limbile discutate în acest ca‐pitol: epi‐he    wi‐tə‐jai   (wayana, apud Jackson 1972: 60) se spăla.SUP  eu mă duc  ‘mă duc (undeva) să mă spăl’  

Page 82: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

82

O tratare sistematică apare la Brâncuş ([1967] 2007), care sugerează că evoluția supinului românesc a fost, probabil, influențată de albaneză (limbă înrudită cu daca, substratul românei), aflată în contact cu română în uniu‐nea lingvistică balcanică. 

Caracteristica esențială a albanezei, importantă pentru discuția de fa‐ță, este existența unei forme unice, care corespunde infinitivului şi partici‐piului din  limbile romanice  şi a cărei  interpretare este controversată  (vezi Sandfeld  1930:  131,  Rosetti  1968:  258,  Joseph  1983:  85−100,  Frâncu  2000: 131). Gramaticile tradiționale ale albanezei, precum şi studii generative re‐cente  (Manzini  şi Savoia 2007) nu vorbesc despre „supin”  în albaneză,  ci despre două tipuri de infinitiv. La Haspelmath (1989: 291), gramaticalizarea de tip [scop > infinitiv] este ilustrată, între altele, prin situația din albaneză (gruparea për të + participiu s‐a gramaticalizat ca  infinitiv, sensul  inițial al prepoziției për fiind ‘pentru’). Totuşi, Brâncuş ([1967] 2007) a identificat co‐respondențe evidente între infinitivul din albaneză şi supinul românesc. De asemenea, Maiden (2012) vorbeşte despre posibilul efect de „restaurare” pe care infinitivul albanez l‐ar fi avut asupra supinului românesc. 

Brâncuş  ([1967] 2007)  şi Manzini  şi Savoia  (2007) au arătat că există două tipuri de infinitiv în albaneză, ambele fiind create de la forme partici‐piale (acest fapt poate fi pus în legătură cu omonimia participiu–supin din limba română): 

(i) primul  tip  (numit paskajore  în  terminologia albaneză – Manzini  şi Savoia 2007: 264) este specific dialectului gheg, vorbit în nordul teritoriului albanez, şi corespunde infinitivului din limbile romanice: 

(14) me punue (apud Brâncuş [1967] 2007: 169)   ‘(< cu) a munci’ 

(ii) al doilea tip (15a) este specific toscăi, care este vorbită în sud, şi al‐banezei literare, care au pierdut infinitivul propriu‐zis; pornind de la această construcție, ghega a creat o formă paralelă, cu diferențe morfologice (15b): 

(15)  (a)  për të punuar (apud Brâncuş [1967] 2007: 169)     ‘pentru/de a munci’   (b)  për të punue (apud Brâncuş [1967] 2007: 169)     ‘pentru/de a munci’ 

Page 83: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

83

Cel de al doilea tip de  infinitiv este  important pentru comparația cu supinul românesc din cel puțin două motive. În primul rând, din punct de vedere morfologic, este format de  la un nume participial neutru  în acuza‐tiv, precedat de prepoziția për  ‘de, pentru’. În al doilea rând, din punct de vedere sintactic  (distribuțional), acest  infinitiv corespunde perfect supinu‐lui românesc cu cele trei valori (nominală (16a–c), verbală (16d) şi ambiguă (16e)) şi apare în aceleaşi contexte sintactice (17) (Brâncuş [1967] 2007: 170; vezi  şi  Sandfeld  1930:  130–131).  Brâncuş  ([1967]  2007)  remarcă  faptul  că forma  nominală  ilustrată  în  (16a)  are  un  comportament  verbal  în  toscă, construindu‐se cu un complement direct  în acuzativ (16b),  însă comporta‐ment nominal în ghegă, construindu‐se cu un genitiv (16c): 

(16)  (a)  të  punuarit,  të  ngrënët,  të  dalët  (albaneză,  apud  Brâncuş [1967] 2007: 170) = lucratul, mâncatul, ieşitul 

  (b)  të goditurit murAC (albaneză, apud Brâncuş [1967] 2007: 170) = (literal) lovitul peretele 

  (c)  të goditurit e muritGEN (albaneză, apud Brâncuş [1967] 2007: 170) = lovitul peretelui 

  (d)  sende  për  të  shitur  (albaneză,  apud Brâncuş  [1967]  2007: 171) = obiecte de vândut 

  (e)  na kanë thirrur për të punuar arën (albaneză, apud Brâncuş [1967] 2007: 171) = ne‐au chemat pentru (la) muncit ogorul 

(17)  (a)  sende  për  të  shitur  (albaneză,  apud Brâncuş  [1967]  2007: 171) = obiecte de vândut 

  (b)  është për  t’u  çuditur  (albaneză,  apud Brâncuş  [1967] 2007: 171) = este de mirat  

  (c)  i mirë për  të martuar  (albaneză, apud Brâncuş  [1967] 2007: 171) = bun de însurat 

  (d)  i jap për të ngrënë (albaneză, apud Brâncuş [1967] 2007: 171) = îi dau de mâncat 

  (e)  kam  për  të  shkruar  (albaneză,  apud Brâncuş  [1967]  2007: 171) = am de citit 

  (f)  për  të punuar, punoj  (albaneză,  apud Brâncuş  [1967] 2007: 171) = de muncit, muncesc 

Page 84: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

84

Aşa cum arată Brâncuş ([1967] 2007: 170), formele de „supin nominal” din albaneză au  fost explicate ca provenind  fie direct din participiu  (vezi Rosetti 1968: 258),  fie din adjective de natură participială. Brâncuş  ([1967] 2007) optează pentru cea de a doua ipoteză, care poate explica prezența ar‐ticolului proclitic (dat fiind că în albaneză adjectivele sunt de obicei însoțite de articol proclitic). Apariția valorii verbale a „supinului” albanez, ca  şi a supinului  din  limba  română,  este  pusă  pe  seama  dispariției  infinitivului prin substantivare sau prin înlocuirea cu subjonctivul (Brâncuş [1967] 2007: 170, Rosetti 1968: 258). 

La  finalul  acestei  secțiuni,  se  poate  formula  următoarea  concluzie: având  în vedere că româna şi albaneza nu au avut contacte  lingvistice di‐recte şi că „supinul” (mai bine zis al doilea tip de infinitiv din albaneză) es‐te o creație  târzie, este puțin probabil atât ca daca să  fi a avut o astfel de formă verbală, cât şi ca româna să fi împrumutat supinul din albaneză; mai degrabă, este vorba despre o evoluție convergentă a celor două limbi, care au compensat pierderea infinitivului printr‐o nouă formă verbală, cu func‐ții foarte asemănătoare.  

2.4. Concluzii 

Prezentarea  succintă  a  supinului din  latină, din  limbile  slave  şi din albaneză  evidențiază  faptul  că  între  aceste  limbi  (care  nu  sunt  înrudite) există numeroase asemănări privind supinul. Multe dintre trăsăturile supi‐nului din aceste  limbi caracterizează şi supinul românesc  (care a  fost pre‐zentat  în  capitolul  anterior).  Între  trăsăturile  recurente  ale  supinului  din limbile discutate se pot enumera: valoarea finală şi apariția după verbe de mişcare,  la  care  se  adaugă  alte  contexte  sintactice  comune,  existența mai multor tipuri de supin (nominal, verbo‐nominal şi verbal), posibilitatea de a  lua  fie  complemente  în genitiv,  fie  complemente  în  acuzativ.  În pofida acestor asemănări importante, pe parcursul acestui capitol, am sugerat ide‐ea că existența supinului românesc (mult mai diversificat decât în celelalte limbi) nu poate fi pusă nici pe seama moştenirii latineşti, nici pe seama con‐tactului lingvistic cu limbile slave şi cu albaneza. În capitolul următor, vom susține cu argumente bazate mai ales pe studiul de corpus că supinul ver‐bal românesc este rezultatul unei evoluții  interne,  independente. Existența supinului în latină, în limbile slave şi în albaneză nu a putut decât, eventu‐al,  să  influențeze  frecvența  supinului  românesc, dar nu este  în niciun caz cauza principală a apariției supinului verbal în română. 

Page 85: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

85

Capitolul 3 

Evoluția istorică a tiparelor cu supin.  O nouă ipoteză asupra originii supinului verbal 

În acest capitol vom prezenta (în secțiunea 1) rezultatele studiului de corpus, grupate pe tipuri de supin (nominal vs verbal) şi, în cadrul supinu‐lui verbal, organizate cronologic, pe secole, în funcție de tiparele prezentate în Capitolul 1. Secțiunea 2 este rezervată câtorva observații despre concu‐rența supin – infinitiv (– conjunctiv) în limba română veche, fiind paralelă cu  secțiunea  4 din Capitolul  1,  care priveşte  această  concurență  în  limba actuală. În fine, în secțiunea 3 vom prezenta o nouă ipoteză asupra originii supinului  verbal  românesc,  folosind  atât  observațiile  despre  supinul  din alte limbi, în special din latină, prezentate în Capitolul 2, cât şi rezultatele studiului de corpus din capitolul de față. Unele dintre ideile din acest capi‐tol sunt incluse în Dragomirescu (2012a). 

3.1. Supinul nominal şi supinul verbal în texte din secolele al XVI‐lea – al XIX‐lea 

Observațiile care urmează se bazează pe studiul unui corpus bogat de texte vechi din secolele al XVI‐lea – al XIX‐lea, din care am extras toate exem‐plele cu supin pe care le‐am întâlnit (vezi Anexa). Limitele impuse de corpus pot  face ca oricând studierea altor  texte să ducă  la antedatarea unor  tipare sau la posibilitatea de a formula observații mai nuanțate; raritatea supinului, comparativ cu alte forme verbale, poate face ca anumite tipare să nu fi fost folosite în textele consultate din motive de preferință stilistică a autorului.  

3.1.1. Supinul nominal Pentru supinul nominal, datele oferite de corpus sunt foarte clare: în‐

că din primele texte româneşti, supinul nominal este bine reprezentat. Ceea 

Page 86: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

86

ce diferențiază  limba veche de  limba actuală este existența, pe  lângă supi‐nele nominale cu formă de masculin‐neutru, a unor forme feminine. 

3.1.1.1. Supinul nominal cu formă de masculin‐neutru şi relația  cu participiile nominalizate 

3.1.1.1.1. În cele ce urmează, reproducem câteva liste cu supine nomi‐nale extrase din  textele din secolul al XVI‐lea  incluse  în corpus, pentru a ilustra bogăția atestărilor. În cele mai multe cazuri, supinul nominal are, ca şi în limba actuală, formă de substantiv de genul masculin‐neutru (1). 

(1)  (a)  ieşitul,  începutul,  ustenitul,  vânratul,  aşternutul,  chematul, rrăsăritul, apusul, cruțatul, ştiutul, adunratul, cuntinritul, ale‐sul,  urritul,  răsăditul,  venritul,  aplecatul,  biruitul  (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520) 

  (b)  împlutul,  născutul,  îngrupatul,  clătitul,  turburatul,  auzitul, suitul, venitul,  crescutul,  tâmpinatul,  deresul, datul,  cerşutul, cetitul, plânsul, căitul, adunatul  (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568) 

  (c)  datul,  vărsatul,  prinsul,  ținutul,  certatul,  apusul,  ascunsul (Coresi, Molitevnic rumânesc, 1567–1568) 

  (d)  sfârşitul,  dusul,  întrebatul,  ştiutul,  rrisul,  venritul, descuperitul, ținrutul (Codicele voronețean, 1563–1583) 

  (e)  începutulu,  înțelesu,  ascultatulu,  apusu,  lăsatul,  răsăritulu, venitu, schimbatulu, turburatulu, adurmitulu, dospitul, secera‐tul,  tâmpinatul, adeveritulu, ertatulu,  luatulu, clătitulu, eşitul (Coresi, Carte cu învățătură, 1581) 

  (f)  ieşitul, venitul, săvârşitul, începutul, uscatul, sfârşitul, ținutul, lăcuitul,  răsăritul,  apusul,  strigatul,  râs,  vânatul,  revărsatul, plânsul, văzutul, sămănatul, suitul, născutul, gemutul, tăiatul, afumatul,  strigatul,  seceratul,  clăditul  (Palia  de  la  Orăştie, 1581–1582) 

  (g)  venitul, ieşitul, ținutul, şăzutul (Documente, 1521–1600). Trebuie  făcute  câteva  observații  în  legătură  cu  aparițiile  supinului 

nominal în textele din secolul al XVI‐lea: 

Page 87: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

87

(i) deşi destul de bine reprezentat în majoritatea textelor din secolul al XVI‐lea, supinul nominal este depăşit considerabil ca frecvență de  infiniti‐vul nominal (vezi infra, 3.2.1); 

(ii) în unele texte, de exemplu în Documente (1521–1600), deşi frecven‐ța supinului nominal este mare, acesta este puternic constrâns lexical, fiind limitat la numai câteva unități (vezi supra (1g)); acest lucru se poate explica prin stereotipia textelor, un argument suplimentar fiind şi acela că şi infini‐tivul nominal este frecvent, dar constrâns lexical; 

(iii) există texte (scurte, fragmentare) în care supinul nominal nu este atestat decât în structuri stereotipe, despre care nu se poate spune cu certi‐tudine cărui tip de supin aparțin (nominal sau verbal); de exemplu, în Glo‐sele  Bogdan  (1520–1630)  apare  numai  formula  di  început;  de  altfel,  aceste structuri  stereotipe apar  în multe dintre  textele epocii:  în  svărşit  (Psaltirea Hurmuzaki,  1491–1520),  de  început,  din  început,  fără  început  (Coresi,  Tâlcul evangheliilor,  1567–1568),  den  începutu,  în  sfârşitu,  pre  înțelesu,  într‐ascunsu (Coresi, Carte cu învățătură, 1581); includerea formelor de supin în formule stereotipe/locuțiuni  dovedeşte  vechimea  lor  în  limbă  (Pană  Dindelegan 2011: 119). 

În textele studiate, supinul nominal are următoarele trăsături sintacti‐ce tipic nominale: 

(i) combinarea cu articolul hotărât enclitic şi cu genitive, inclusiv an‐tepuse supinului: 

(2)  (a)  ieşitul morției (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520, 144)   (b)  mutatul pravednicului (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520, 144)   (c)  sculatul morților (Coresi, Catehismul, 1559–1560, 104)   (d)  Să‐i dea în toată săptămâra câte 5 potronici pre a lui slujit, 

12 florinți (Scrisorile de la Bistrița, înc. sec. XVII, 62) (ii) combinarea cu adjective: (3)  (a)  cu  bun  înțeles  şi  mare  frică  (Coresi,  Molitvenic,  Prefață, 

1567–1568, 559)   (b)  şi făcură plâns mare şi amar (Palia de la Orăştie, 1581–1582, 

177) 

Page 88: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

88

(iii) combinarea cu adjective posesive, cu funcția de complemente  în grupul nominal, mult mai frecventă decât în limba actuală: 

(4)  (a)  Vedzi smerenia mea şi ustenitul mieu,  iartă  toate păcatele meale (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520, 107) 

  (b)  şi nu fu gloată  întru chematul nostru (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520, 124) 

  (c)  E tu, oame, aseamenrea de suflet biruitoriulu mieu şi ştiu‐tul mieu (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520, 98) 

  (d)  Împărăția ta, împărăție întru toți veacii şi biruitul tău întru tot gintul ginturelor (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520, 208) 

  (e)  Păcatele  tânăreațelor meale  şi  neştiutul  meu  nu  pomeni (Coresi, Molitevnic rumânesc, 1567–1568, 207) 

  (f)  De certatul tău fugi‐vor (Coresi, Molitevnic rumânesc, 1567–1568, 202) 

  (g)  mai vârtos  cinci  cuvinte  cu  înțelesul mieu  să grăiesc  (Co‐resi, Psaltire  românească, Epilog,  1570,  561; Coresi, Psaltire slavo‐română, Epilog, 1577, 562) 

  (h)  după dusul mieu întra‐voru lupi grei întru voi (Codicele vo‐ronețean, 1563–1583, 249) 

(iv)  combinarea  cu  clitice  adnominale,  care nu mai  este posibilă,  în mod  curent,  în  limba actuală; de altfel, această  situație apare numai  într‐unul dintre textele din secolul al XVI‐lea şi este posibil să fie o interpretare inexactă  a  grafiei  din  partea  autorilor  ediției  (venitulu‐i  vs  venitului, suflatulu‐i vs suflatului): 

(5)  (a)  Întru  frica  şi  în  isprăvirea  celoru  ce  voru  auzi,  spune Hristosu, Dumnezeulu nostru,  înfricoşatulu  lucrulu veni‐tului  lui.  Întâiulu venitulu‐i, a  lu Hristosu,  frațiloru, când au venitu pre pământu să spăsească noi  (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 38) 

  (b)  Ca de suflatulu‐i duhului sfântu să fie în lume ucenicii fără frică şi fără grije (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 187) 

(v) apariția în cazul genitiv: (6)  (a)  Cân<ta>te fură mie dereptațile tale în locul venritului mieu 

(Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520, 190) 

Page 89: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

89

  (b)  Ce veți priimi  tăria venitului Duhului Sfânt spre voi  (Co‐resi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568, 56) 

  (c)  Şi înaintea născutului  lu Hristos, şi după naşterea lui (Co‐resi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568, 143) 

  (d)  Dumineca  lăsatului  de  carne  (Coresi,  Carte  cu  învățătură, 1581, 33) 

  (e)  Acel rodu  încă cându e vreamea dospitului şi a seceratului iveaşte‐se (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 100) 

(vi) apariția în poziția de subiect: (7)  (a)  Ce e datul de har? (Coresi, Catehismul, 1559–1562, 104)   (b)  iară auzitul iaste pren cuvântul lu Dumnezeu (Coresi, Tâl‐

cul evangheliilor, 1567–1568, 49) (vii) apariția în poziția de complement direct:  (8)  (a)  şi  soarele  cunoscu  apusul  tău  (Psaltirea Hurmuzaki,  1491–

1520, 173)   (b)  Întocma  amu  deade  Dumnezeu  oameniloru  tuturora 

înțelesu  și  samavolnicie  (Coresi, Carte  cu  învățătură,  1581, 24) 

3.1.1.1.2. În secolul al XVII‐lea se continuă, în linii mari, situația din perioada anterioară. Supinul nominal are atestări destul de numeroase  în cele mai multe dintre textele incluse în corpus: 

(9)  (a)  cetitul, culesul, purcesul, plânsul, râs, Răsăritul, înțălesul, sfâr‐şitul,  zburatul,  culcatul,  sculatul  (Dosoftei,  Psaltirea  în  ver‐suri, 1673) 

  (b)  descălecatul,  alesul,  sositul,  întorsu(l),  pogorâtul,  cuprinsul, ruptul, purcesul, cursul,  lovitul, coborâtul, păşitul, apropiiatul (Costin, Letopisețul, 1675) 

  (c)  începutul, descălecatul, urzitul, cursul, cetitul, apusul (Costin, De neamul moldovenilor, 1670–1680) 

  (d)  vânat, început, înțelesul, sfârşitul, răsărit, apusul, suitul, ascu‐țitul, râsul, înțelesul, plânsul, mersul, plânsurile, săceratul (Si‐criul de aur, 1683) 

Page 90: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

90

  (e)  râsul, apusul, sfârşitul, săgetatul, răscumpăratul, luatul, crezu‐tul, născutul, drăcit, cursul (Cantacuzino, Istoria țării Rumâ‐neşti, 1678−1688) 

  (f)  venitul,  cursul,  spartul,  ceputul,  purcesul,  vărsatul,  oieritul, răsărit, apus, plâns (Letopisețul cantacuzinesc, 1690) 

  (g)  tăiatul,  venitul,  vărsatul,  ținutul,  zburatul,  încrețitul,  scrisul, răsăritul,  apusul,  svârşitul,  sculatul,  cosâtul,  stătutul, ascuțâtul,  alergatul,  degeratul,  plânsu(l),  deochiatul,  suflatul, călcatul,  băutul,  mâncatul,  ascuțâtul,  sfârşitul,  înțelesul, chiematul, culesul (Corbea, Dictiones latinae, 1691−1697) 

Câteva observații se impun şi în legătură cu supinul nominal din tex‐tele aparținând secolului al XVII‐lea: 

(i) ca şi în perioada precedentă, deşi destul de bine reprezentat în ma‐joritatea textelor din secolul al XVII‐lea, supinul nominal este depăşit con‐siderabil ca frecvență de infinitivul nominal (vezi şi infra, 3.2); 

(ii) există numeroase structuri stereotipe, chiar  şi  în  texte  în care su‐pinul nominal nu este frecvent în alte contexte: pre răsărit, spre răsărit (Ale‐xandria,  1620),  de  la  început,  despre  apus,  despre  răsărit  (Ureche,  Letopisețul, 1642–1647),  din  ceput,  în  sfârşit  (Varlaam,  Răspunsul,  1645),  la  sfârşit,  din ceput,  fără de săvârşit, pre supt ascuns,  într‐ascuns, din ceputul  (Sicriul de aur, 1683), în sfârşit, la svârşit, la sfârşit, cătră svârşit, di‐nceput (Corbea, Dictiones, 1691−1697),  în sfârşit,  fără de sfârşit,  la  început,  la sfârşit  (Foletul novel, 1693–1704); multe dintre aceste  structuri  conțin  cuvinte vechi nume de acțiune (apus, răsărit), care se referă la punctele cardinale şi, prin extindere, la regi‐uni situate  spre acele puncte cardinale  (Stan 2003: 11), ceea ce dovedeşte, din nou, vechimea în limbă a supinului nominal; 

(iii)  în  destul  de multe  texte  (Alexandria,  1620; Documenta Romaniae Historica, 1628–1629; Manuscrisul de  la Ieud, 1630; Ureche, Letopisețul, 1642–1647), supinul nominal este însă slab reprezentat, absența lui fiind, în gene‐ral, suplinită prin frecvența infinitivului, ceea ce dovedeşte că alegerea între supinul nominal şi infinitivul nominal era, încă din acea epocă, o chestiune de preferință/alegere stilistică. 

Supinul are aceleaşi  trăsături nominale  ca  şi  în perioada anterioară. Semnalăm, în plus, apariția supinului însoțit de cuantificatorul mult, speci‐fic numelor abstracte şi masive: 

Page 91: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

91

(10) Mult  plâns  să  făcu  pentru  Drăghici  (Letopisețul  cantacuzinesc, 1690, 190) 

3.1.1.1.3. În secolul al XVIII‐lea, supinul nominal are o frecvență des‐tul de redusă în majoritatea textelor: 

(11)  (a)  plânsul,  râs,  ascunsul,  răsăritul,  mers  (Corbea,  Psaltirea  în versuri, 1700–1710) 

  (b)  sfârşitul, râsul, scrâşnetul, zburatul, piuitul, vânatul, ascunsul, gemutul, lătratul, forăitul, crăncănitul, oftatul, vărsatul, trânti‐tul (Cantemir, Istoria ieroglifică, I, 1705) 

  (c)  vânatul,  revărsatul,  sfârşitul,  răsăritul,  lăsatul  sec,  uscatul (Antim Ivireanul, Predici, înc. sec. XVIII) 

  (d)  sfârşitul, masul, săvârşitul, venitul, culesul, începutul, cerutul, mâncatul, cursul, apusul, lăsatul secului (Greceanu, Începătu‐ra istoriii, 1711) 

  (e)  sfârşitul,  începutul,  ținut, venitul, pedepsitul, râsul, măritatul, ohtat, plânsul (Filerot şi Anthusa, sec. XVIII) 

  (f)  întorsul, descălecatul, mărsul, iernatul, purcesul, ieşitul, alesul, vinitul, vânatul, chiematul, țigănăritul, morăritul, prisăcăritul, cârciumăritul,  întemeietul,  râsul,  plânsul  (Neculce,  Letopise‐țul, sec. XVIII) 

  (g)  cuprinsul, rătezatul, începutul, răsăritul, sfârşitul, roitul, prin‐sul (Molnar, Economia stupilor, 1785) 

Analiza aparițiilor supinului nominal  în  textele din secolul al XVIII‐lea arată că: 

(i)  la fel ca  în perioadele precedente, supinul nominal (care pare a fi ceva mai  slab  reprezentat decât  înainte)  este depăşit  considerabil  ca  frec‐vență de infinitivul nominal (vezi infra, 3.2); datele par să sugereze faptul că infinitivul nominal câştigă teren în fața supinului nominal; 

(ii) în unele texte, de exemplu în Predicile lui Antim Ivireanul, supinul nominal este frecvent, însă circumscris câtorva unități lexicale (vezi (11c)); 

(iii) există numeroase structuri stereotipe, chiar şi în texte în care su‐pinul nominal nu este frecvent în alte contexte: din‐ceput, în svârşit (Corbea, Psaltirea  în versuri, 1700–1710), de  început, din ceput, de  la răsărit pân’  la apus 

Page 92: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

92

(Antim Ivireanul, Predici, sec. XVIII), fără sfârşit, la sfârşit, dă la început (Gre‐ceanu,  Începătura  istoriii,  1711),  dintru  început,  la  sfârşit  (Viața  lui  Bertoldo, înainte de 1774). 

În privința  trăsăturilor nominale ale  supinului, este de  remarcat, pe de o parte, scăderea masivă a  frecvenței combinării supinului nominal cu posesive,  iar, pe de altă parte, apariția contextelor (neînregistrate anterior) de supin precedat de determinanți demonstrativi şi alternativi proclitici.  

(12)  (a)  Acest  sfârşit  au  luat  aceşti boiari  (Anonimul Brâncovenesc, 1706–1717, 300) 

  (b)  şi la acest sfârşit pronia sa aducându‐le (Greceanu, Începă‐tura istoriii, 1711, 244) 

  (c)  Acel înțeles dă numelui Chifa (Maior, Procanon, 1783, 58)   (d)  Pentru  acest  sfârşit  îş  dau  tot  feliul  de  sâlință  (Carte 

trebuinciosă pentru dascăli, 1785, 99)   (e)  la  alt  sfârşit  au  orânduit  lucrurile  (Greceanu,  Începătura 

istoriii, 1711, 220) 3.1.1.1.4. Pentru secolul al XIX‐lea, se constată că supinul nominal are 

o frecvență destul de redusă în majoritatea textelor: (13)  (a)  râsuri,  înțelesul,  începutul, cursul, râsul, sfârşitul, sărutat, ră‐

săritul, plânsu (Iancu Văcărescu, 1800–1847)   (b)  începutul,  înțălesul,  cerşitul,  furatul,  cursul,  apusul  (Budai‐

Deleanu, Țiganiada, 1800–1812)   (c)  melițatul,  bătutul,  udatul, măturatul,  cumpăratul,  cursul,  is‐

prăvitul, dijmăritul,  oieritul,  răsul,  sfârşitul,  săpatul,  intratul, scobitul, culesul (Golescu, Însemnare, 1824–1826) 

  (d)  lăsatul  săcului,  râsul,  vânatul,  răsăritul,  apusul,  începutul, sfârşitul,  asfințitul,  răsăritul  (Kogălniceanu,  Iluzii  pierdute. Un întăi amor, 1841) 

  (e)  răsărit, trapăt, sfârşit, înțeles, apus, aprins (Caragiale, O făclie de Paşte, 1892) 

Observațiile care privesc această perioadă sunt: (i)  la  fel  ca  în  perioadele  precedente,  supinul  nominal  este  depăşit 

considerabil ca frecvență de infinitivul nominal (vezi infra, 3.2);  

Page 93: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

93

(ii) există texte în care supinul nominal are o pondere foarte mică – de exemplu, în Fiziologia provincialului în Iaşi (Kogălniceanu, 1844) apare numai forma cursul, în Sărmanul Dionis (Eminescu, 1873) apar numai înțeles, începu‐tul, în Cezara (Eminescu, 1876) sunt înregistrate numai apus, cursul, mersul, în La Hanul  lui Mânjoală  (Caragiale, 1898) apare numai  răsăritul –, explicabilă, cel mai probabil, prin preferința autorilor de a folosi infinitivul nominal; 

(iii) ca şi înainte, continuă să apară formule stereotipe ori forme inte‐grate în locuțiuni: din ceputul, din început (Golescu, Însemnare, 1824–1826), în sfârşit, fără de înțeles (Eminescu, Sărmanul Dionis, 1873, Cezara, 1876), la înce‐put, în sfârşit (Caragiale, Cănuță, om sucit, 1898). 

3.1.1.1.5. Încheiem discuția despre supinul nominal cu formă de mas‐culin‐neutru cu observația că, în textele din limba veche, ca şi în limba ac‐tuală (vezi 1.1.3.2, (v)) există diferențe importante între substantivele‐supin şi cele provenite din participiu. Observațiile formulate în capitolul 1 pentru limba  actuală,  şi  anume  faptul  că,  în  general,  substantivele‐supin  sunt nonnumărabile,  abstracte,  rezultative,  păstrând  proprietăți  verbale,  spre deosebire de numele participiale, care sunt concrete, numărabile este vala‐bilă şi pentru limba veche. Aşa cum se poate observa din listele de exemple prezentate mai  sus, majoritatea  substantivelor‐supin au o  formă unică de masculin‐neutru;  în puținele  situații  în  care  cunosc  forme de plural,  sub‐stantivele‐supin se comportă ca neutre şi capătă un sens concret (14); apari‐ția la plural nu caracterizează, în general, primele texte româneşti, fiind în‐registrată foarte rar în corpusul cercetat de noi, începând cu a doua jumăta‐te  a  secolului  al XVII‐lea.  În  ceea  ce priveşte  substantivele provenite din participii  (adjectivale,  provenite  din  schimbarea  valorii  gramaticale  prin ataşarea articolului definit enclitic), se observă că procedeul era bine repre‐zentat  în  limba veche  (15); am  reținut numai  câteva  serii de exemple din secolul al XVI‐lea,  când procedeul era  foarte productiv;  în  secolele urmă‐toare, procedeul substantivizării participiilor adjectivale prin ataşarea arti‐colului definit enclitic dispare treptat, fiind înlocuit prin construcția cu cel. Diferențele semnificative dintre cele două clase de substantive arată că rela‐ția genetică participiu > supin este greu de susținut. 

(14)  (a)  Răsăriturile şi apusul ardelenilor (Cantacuzino, Istoria țării Rumâneşti, 1678–1688, 35) 

Page 94: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

94

  (b)  înpuținează  mai  mult  veniturile  unui  prințip  (32),  cu plănsuri  să  sfârşescu  veseliile  (127), Mercurius,  va  aduce bune sfărşituri (170) (Foletul novel, 1693–1704) 

  (c)  aşa sântu sfârşiturile răilor şi tiranilor (Greceanu, Începătura istoriii, 1711, 75) 

  (d)  Veniturile mănăstirilor  le mâncă  arhimandriții  (237),  Pre această  vreme  la  lăsaturile postului de paşti  (240)  (Clain, Scurtă cunoştință a istorii românilor, 1796) 

  (e)  Iară  Anthusă  după  multe  plânsuri  şi  leşinări  (Filerot  şi Anthusa, sec. XVIII, 384) 

(15)  (a)  Griji me  luatu‐me‐au  de  greşiții  ce  lasă  leagea  ta  (191), Scoateți mişelul  şi measerul  <şi>  den mânrule  greşitului mântuiți‐l  (157),  Preveşte  greşitul  dereptulu  şi  cere  a‐l omorri elu (118) (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520) 

  (b)  Cum  iertăm  şi  noi  greşiților  noştri  (Coresi,  Catehismul, 1559–1560, 104) 

  (c)  Deaca  sântem  greşiți  şi netari  în  credință  (41), Vindecatul nu  ştia  cine  iaste  (44), Minunată  tărie  slăbitului  de  vine (44), Hristos zise vindecatului  (46), Să  ispăsească păcătoşii şi  să  caute  periții  (47),  Apă  ustenitului  n‐ai  dat  şi flâmândului n‐ai dat pâine (51), Şi pogorî putearnicii des‐pre  scaun  şi  înălță  plecații  (72),  Şi  aduseră  lui  slăbitul de vine  în pat  zăcând  (76),  Şi goni  turbatul  şi  începu  a grăi mutul (78), De unde cunoaştem cât iaste Hristos pre nevo‐iți a asculta şi a ajuta (81), Avutul, amu, da‐i‐se‐va şi i se va prea‐izbândi, iară de la neavutul, şi ce‐i pare că are lua‐se‐va de  la el  (99), Fugi‐va de  la noi, că  iaste  legat crezuților dracul, cum iaste legat un urs cu un lanț la un stâlp (111), Veniți,  blagosloviții  de  Părintele mieu,  de  dobândiți  ce  e gătită voao (119), Beteagii şi prinşii (140), Dară aleşilor gătită iaste de mult împărăția ceriului (141), Şi căutară el în rude‐ş şi  în  ştiuți,  şi  nu  aflară  el  (165),  Ferecați  goniții  derept dereptatea (177) (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568) 

Page 95: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

95

  (d)  Pren Iisus Hristos, fiiul tău prea iubitul (191), Cum iertăm şi noi greşiților noştri  (194), Şi  într‐unul Domn  Iisus Hris‐tos,  fiiul  Domnului,  unul  născutul,  ce  den  Tatăl  născu mainte  de  toate  veacurile  (194), Apoi  popa  aşa  să  doje‐nească şi înveațe împreunații, junele şi fata (196), Că elu au vinit derept păcătoşii şi derept greşiții (200), Şi în calea gre‐şiților nu stă  (203),  Izbăveaşte sufletul mieu de necurat cu arma  ta  (206),  ține,  Dumnezeu,  credzuții  tăi  şi măreaşte credința  de  suflet  (210)  (Coresi,  Molitevnic  rumânesc, 1567−1568) 

  (e)  Dereptu aceaia şi noi, greşiții şi nedestoinicii şi ticăloşii (6), Dojăniia‐se amu şi se  înfrângea şi se smeriia greşitulu din călcarea  lui  (27), Veniți, blagosloviții de părintele mieu, de moşteniți ce e gătită voao împărăție (39), E când vă postiți, nu  fiți  ca  acoperiții  ce  se  întristează  (44),  Și  vineră  cătr‐însulu, purta slăbitulu; purta‐lu patru‐înşi (54), şi după ce vindecă stricatulu, aiavea fură ciudele lui (57) (Coresi, Car‐te cu învățătură, 1581) 

3.1.1.2. Supinul nominal cu formă de feminin şi relația cu participiile  nominalizate 

3.1.1.2.1. În afară de supinele nominale tipice, cu formă de masculin‐neutru, apar, în limba veche, cu o frecvență mai mică, dar deloc neglijabilă, şi  supine  nominale  cu  formă  de  feminin. Aşa  cum  a  observat Gherman (2007: 279), aceste supine nominale cu formă feminină sunt greu de delimi‐tat de substantivele care provin din adjective participiale, motiv pentru care mulți  cercetători  care  au  vorbit  despre  acestea  le‐au  tratat  împreună (Brâncuş [1967] 2007: 170, Stan 2003: 58, Gherman 2007: 279–284).  

Brâncuş  ([1967] 2007: 170) constată paralelismul dintre română şi al‐baneză în privința substantivelor feminine de proveniență participială (au‐torul nu vorbeşte despre  interpretarea ca supine nominale), arătând că,  în albaneză, substantivele de proveniență participială s‐au încadrat fie la neu‐tru, fie  la feminin, fie  la ambele genuri, dar cu diferențiere semantică (16). În  română, participiul  s‐ar  fi  substantivizat  în  acelaşi mod, dovadă  fiind 

Page 96: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

96

existența,  în  textele vechi,  a numeroase  exemple de  substantive  feminine (17). Pentru a completa această comparație cu albaneza, se poate menționa şi observația din Gherman (2007: 283), conform căreia un substantiv cu ace‐eaşi bază lexicală poate apărea fie cu formă de feminin, fie cu formă de neu‐tru, uneori în acelaşi text (18). 

(16)  (a)  e dalme, ‐ja „ieşita” / të dalët „ieşitul”   (b)  e folme, ‐ja „grăita” / të folët, të folurit „ieşitul” 

(17) agonisita,  ieşita,  grăita,  ascunsa,  porâncita,  născuta,  sfătuita,  arsa, adusa 

(18)  (a)  început vs începută   (b)  lăcuit vs lăcuită 

Brâncuş ([1967] 2007: 171) arată că substantivele de tipul grăita se pot explica  în română  în două  feluri:  (i)  fie direct din participiile  în  ‐ă  (drom. reg. am grăită, arom. mutrită); (ii) fie ca refăcute după pluralul neutrelor, ca urmare a omonimiei f.pl. = n.pl.: grăitul – grăitele – grăita.  

Diaconescu  (1971: 152) este primul care  interpretează  forme precum începută,  născută,  lăcuită,  mulțemită,  răsărită  ca  fiind  supine  (sunt nonnumărabile şi denumesc acțiuni continue), diferite de substantivele par‐ticipiale  (sunt numărabile  şi denumesc o acțiune al cărei rezultat este  toc‐mai substantivul participial) omonime. Omonimia dintre aceste forme este asemănătoare cu cea stabilită  între supinele nominale cu formă de mascu‐lin‐neutru şi participiile substantivate (vezi supra, 3.1.1.1.5). 

Autorul citat propune un test relevant pentru distingerea substantive‐lor‐supin de substantivele participiale (vezi 1.1.3.2, (v)): supinul cu valoare substantivală  se substituie printr‐un nume de acțiune  infinitiv  lung  (19a), iar participiul substantivizat, printr‐o parafrază cu ceea ce (19b): 

(19)  (a)  venita – venirea   (b)  zisa „ceea ce a zis”, porâncita „ceea ce a poruncit” 

3.1.1.2.2. În corpusul de texte din secolul al XVI‐lea, supinul nominal cu formă feminină are ocurențe destul de numeroase, pe care  le vom pre‐zenta  într‐un  context  sintactic mai  larg,  care  să  împiedice, pe  cât posibil, confuzia cu substantivele participiale: 

Page 97: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

97

(20)  (a)  A doua, făgăduita, că Dumnezeu făgăduitu‐ne‐au că ne va pre noi asculta  (Coresi, Catehismul, 1559–1560, 104) – „fă‐găduirea” 

  (b)  Văzu un om orb den născută  (49); Cine deşchise ochii or‐bului  den  născută  (50)  (Coresi,  Tâlcul  evangheliilor,  1567–1568) – „naştere” – vs 

    Deac‐au cetitu ce era ei scris despre născutul trupului (Co‐resi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568, 31) 

  (c)  Şi iată eu tremeate‐voiu făgăduita Părintelui mieu spre voi (55); Ce faptele noastre bune derept aceaia au plată, derept făgăduita  lu Dumnezeu  în  har  ce  noao  au  făgăduit  (103) (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568) – „făgăduire” 

  (d)  Cătră  răsărita  soarelui  şi  cătră  amiazăzi  (Coresi,  Tâlcul evangheliilor, 1567–1568, 96) – „răsărire” 

  (e)  Cu  jurata  cearem  milostea  ta  cea  nenumărată  (Coresi, Molitevnic rumânesc, 1567–1568, 197) – „jurare” 

  (f)  Că den  începută amu era dereptatea şi străluciia luminatu (23); Că şi den începuta veacului (58) (Coresi, Carte cu învă‐țătură, 1581) – „începere” vs 

    Și cuvintele lui den începutu avea chipu de omu bunu (Co‐resi, Carte cu învățătură, 1581, 15) 

  (g)  Unde iaste lumina lu Dumnezeu şi slava, unde e lăcuita şi răpausulu  derepțiloru  (56);  Ce  la  viața  şi  la  lăcuita  fără moarte (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 67) – „locuire” 

  (h)  Că aceaste cuvinte sântu  lângă pită şi  lângă vinu,  şi  făgă‐duita ceaia mai marea în cuminecătură iaste (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 112) – „făgăduire” 

  (i)  Văzu omu orbu den născută  (165); Că den veacu nu  iaste auzită,  ca  să  deşchiză  cineva  ochii  orbului  den  născută (173) (Coresi, Carte cu învățătură, 1581) – „naştere” 

  (j)  Și Domnul Domnedzeu  făcu  raiul  dulceței  cătră  răsărită (16); şi puse nainte raiului vieții heruvimi de cătră răsărită (21);  şi  lăcui  în pământ de cătră răsărita  laturiei  lui Edem 

Page 98: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

98

(23); pre partea de  cătră  răsărita  soarelui  (44)  (Palia  de  la Orăştie, 1581–1582) – „răsărire” 

  (k)  Iosif  iară  tocmi  tătâni‐său  şi  fraților  săi  loc  de  lăcuită  şi deade  lor  uric  în  pământul  Eghipetului  (167);  în  toate lucrurele  de  lăcuita  voastră mâncați  adzimă  (216);  carele Doamne ai orândit  ție a fi  loc de  lăcuită  în sfânt  locul  tău (229) (Palia de la Orăştie, 1581–1582) – „locuire” 

  (l)  cine afară au scos cest nărod de supt biruita eghipteanilor (238); şi lasă fim noi supt biruita ta (294) (Palia de la Orăştie, 1581–1582) – „biruire” 

3.1.1.2.3. O frecvență comparabilă au şi substantivele de origine parti‐cipială, care au un sens mai concret, rezultativ, glosabil prin „ceea ce” (21) şi care sunt numărabile, dovadă fiind numeroasele forme de plural înregis‐trate (22). 

(21)  (a)  Pilda  acelor  oameni  carei  cunosc  orbitura  şi  neştiuta  lor (Coresi, Tâlcul  evangheliilor,  1567–1568,  79)  – „ceea  ce nu ştiu” 

  (b)  Şi  nici  dinioară  zisa  ta  călcai  (Coresi,  Tâlcul  evangheliilor, 1567–1568, 137) – „ceea ce ai zis” 

  (c)  Cu cu cuvinte mincinoase aprinşi  întru  ştiuta  lor  (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568, 152) – „ceea ce ştiu” 

  (d)  Aşa amu iaste scrisa prorocilor (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568, 164) – „ceea ce au scris” 

  (e)  eu încă am pre el botezat den porânca şi den  lăsata ta cea sfântă (Coresi, Molitevnic rumânesc, 1567–1568, 195) – „ceea ce a lăsat” 

  (f)  şi cu dzisa ceaea de  la arrhierei  (Codicele voronețean, 1563–1583, 304) – „ceea ce au zis” 

  (g)  Părinte, iată câți ani lucrai ție şi nemică zisa ta călcai (22); Călcară zisa  lu Dumnezeu (141) (Coresi, Carte cu  învățătu‐ră, 1581) – „ceea ce ai zis” 

  (h)  Și ascunsa acelora a tuturora descoperi‐se‐va (37); Că nu va fi ceva ascunsu să nu fie ivită atunce, nici ascunsa să nu fie 

Page 99: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

99

arătată  (37)  (Coresi, Carte  cu  învățătură,  1581)  –  „ceea  ce a/au ascuns” 

  (i)  Nime să n’aibă a băntui preste dzisa noastră  (Suceava, 24 mai 1600, 51); Pre mai mare credințâ pre popa Manole am învățat să scrie cu dzisa tutoror (Suceava, înc. sec. XVII, 63) (Scrisorile de la Bistrița) – „ceea ce am/au zis” 

(22)  (a)  Voao  iaste dată să ştiți ascunsele  împărăției  lu Dumnezeu (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568, 105) 

  (b)  Vine ginerele,  şi gătitele  întrară cu el  (Coresi, Tâlcul  evan‐gheliilor, 1567–1568, 181) 

  (c)  Rădicai mânile meale cătră porâncitele tale (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 28) 

  (d)  şi ascunsele toate descoperi‐se‐voru (Coresi, Carte cu învăță‐tură, 1581, 35−36) 

  (e)  Că unulu e numai ce Dumnezeu, de  ştie cealea neştiutele (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 61) 

  (f)  În loculu cela frumosulu ale lui lăcuite bagă‐i (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 176) 

3.1.1.2.4. Observația formulată de Diaconescu (1971: 152), conform că‐ruia, în secolul al XVII‐lea, procedeul devine neproductiv este confirmată de situația din  texte;  în corpusul cercetat, am  inventariat mult mai puține situații decât cele din secolul anterior atât pentru supinul nominal (23), cât şi pentru participiul nominalizat (24).  

(23)  (a)  Că aceaste cuvinte sâmt lângă pită şi lângă vinr şi făgăduita ceaea marea în cumerecătură iaste (Manuscrisul de  la Ieud, 169) 

  (b)  sâmbătă, în răsărita soarelui, septemvrie 28, au întrat Pătru vodă  şi  i‐au dat  cale deşchisă  (Ureche,  Letopisețul,  1642–1647, 139) 

  (c)  Şi pentru ce să cade să‐i dăm  laudă  şi mulțămită?  (Varla‐am, Răspunsul, 1645, 194) 

  (d)  Și cu bucurie să‐ț fac mulțămită (185); să aducă dar de mul‐țămită  lui Dumnezău  (191)  (Dosoftei,  Psaltirea  în  versuri, 1673) 

Page 100: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

100

(24)  (a)  cela ce au făcut cerul şi pământul şi toate văzutele şi nevă‐zutele” (182); multu  ți‐<e> dat de Dumnezău să vezi toate văzutele şi nevăzutele!” (Alexandria, 1620, 192) 

  (b)  După dzisa  împăratului David prooroc (Varlaam, Răspun‐sul, 1645, 219) 

  (c)  cu zisa şi cu toată cheltuiala (3); Dintr‐a ta zâsă să dea afară (109) (Dosoftei, Psaltirea în versuri, 1673) 

  (d)  Și agonisita lui va creşte (Dosoftei, Psaltirea în versuri, 1673, 29) 

  (e)  supt numele casei şi agonisitei în care au deprins oamenii a să dezmierda  (82);  şi de  agonesâtă  aşea grăiaşte  (82);  iară casa şi agonosita de la părinți sânt? (83); Tare să mestecă şi să  învăluiesc  în  agonisâta  bunătăților  dezmierdate  (148) (Sicriul de aur, 1683) 

  (f)  După  zisele  lor  să  arăt  (Cantacuzino,  Istoria  Țării  Rumâ‐neşti, 1678–1688, 8) 

  (g)  căci nu te‐ai temut de Dumnezeu, cela ce ştie şi véde toate ştiutele şi neştiutele? (Letopisețul cantacuzinesc, 1690, 99) 

Ambele  forme  devin  complet  neproductive  în  perioada  următoare, supinul cu  formă  feminină, ca urmare a generalizării  formei de masculin‐neutru,  iar  substantivizarea  participiului  prin  ataşarea  articolului  definit enclitic, ca urmare a creării mecanismului de substantivizare cu cel. 

3.1.2. Supinul ambiguu (verbo‐nominal) Acest  tip de supin este  foarte rar atestat, comparativ cu supinul no‐

minal, în primele texte româneşti. În multe cazuri, numai absența determi‐nanților şi a altor subordonați de tip nominal determină încadrarea în cate‐goria supinului ambiguu.  

3.1.2.1.  În  secolul  al XVI‐lea,  în  afară de  formulele  stereotipe,  care, aşa cum am văzut, sunt greu de încadrat tranşant într‐una dintre categorii (supin nominal sau verbal), apar patru tipare de supin, toate cu o frecvență foarte mică. 

Supinul circumstanțial cu  regent verbal, deşi  rar, este cel mai bine reprezentat dintre tipurile de supin ambiguu. 

Page 101: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

101

(25)  (a)  Că  au  scos  sufletul mieu de  la moarte,  ochii m<i>ei den lacrămi  şi  picioarele  meale  den  lunrecat  (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520, 186) vs 

    Că ai mântui<t> sufletul mieu de  la moarte, ochii miei de lacrămi şi picioarele meale den lunrecare (134) 

  (b)  Popa să lase 4 molitve pănă la lepădat (Coresi, Pravila, 1560–1562, 226) 

  (c)  Iară ale păcătoşilor suflete, după ieşit aşa se şi duc (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568, 75) 

  (d)  Mai bine în besearecă cinci cuvinte a grăi cu înțeles, să în‐vețe şi alalți (Coresi, Molitevnic rumânesc, 1567–1568, 189) 

  (e)  Că învață pre noi ca nu ne trebuiască multu, şi cu sârguitu şi cu pază să  facemu  lucrulu  lu Dumnezeu  (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 157) 

Supinul circumstanțial cu regent adjectival are, de asemenea, câteva atestări, în majoritatea cazurilor având valoare restrictivă, de relație (26a, c, d),  iar  într‐un exemplu (26b), valoare finală. Se pare că exemplele de tipul (26b) se află la originea supinului complement în grupul adjectival (gata de vânat), atestat în secolul următor. 

(26)  (a)  Şi căuta să vază Iisus cine iaste şi nu putea de nărod, că de crescut era mic (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568, 131) 

  (b)  Încungiurară‐mă ca  leul gata spre vânat şi ca puiul de  leu ce  lăcuiaşte  în  ascunsul  său  (Coresi, Molitevnic  rumânesc, 1567–1568, 206) 

  (c)  Iosif va creaşte făt crescând şi frumos pre căutat (Palia de la Orăştie, 1581–1582, 175) 

  (d)  cine  era măiestru  la  cioplit,  la  țesut  şi  la  cusut  (Palia  de  la Orăştie, 1581–1582, 309) 

Supinul cu regent nominal este rar  în  textele din secolul al XVI‐lea pe care  le‐am  inclus  în corpus  (vezi  şi Stan 2001,  în ELR, s.v. supin)  şi nu apare decât ca modificator în grupul nominal (cu valoare modală deontică sau  cu  valoare de  trecut,  indicând  originea  entității),  nu  şi  în  calitate de complement. Exemplul (27e)  ilustrează faptul că  în secolul al XVI‐lea con‐

Page 102: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

102

strângerea de adiacență strictă între supinul modificator şi centrul nominal, valabilă pentru limba actuală (vezi 1.3.1; vezi infra, (34o)), nu era fixată. 

(27)  (a)  carte de cununat (Documente, Act de cununie, *Moldova, 17 ianuarie  1591,  169);  ținutul  Bârladul:  427  istov;  114  pre dup‐înse; 87 săraci; 129 neamişi; 22 vătaşi; 155 curteani; 9 oameni cu cărți de iertat (Documente, Catastif, *Moldova, 20 februarie 1591, 170) 

  (b)  Şi după ce ară fi trecând dzilele de plâns (Palia de la Orăştie, 1581–1582, 176) 

  (c)  Şi  fă  lu Aaron  frățâni‐tău veşminte sfinte de  îmbrăcat, pre slavă şi pre podoabă (270); cum lu Aaron veşmânte de îm‐brăcat să‐i facă (270) (Palia de la Orăştie, 1581–1582) 

  (d)  sau să nu fure neagre între miei și capre, ca marhă de furat să fie la mine (Palia de la Orăștie, 1581–1582, 103) 

  (e)  şi băgă apă într‐însă de spălat (Palia de la Orăştie, 1581–1582, 317)  

În afară de aceste exemple clare, am înregistrat şi două exemple în ca‐re valoarea nominală a supinului pare să fie dominantă (dată fiind posibili‐tatea de apariție,  în acelaşi  context, a unui  substantiv prototipic), deşi nu este exclusă nici  interpretarea ca  supin verbo‐nominal.  În exemplul  (28a), contextul  foarte  limitat, precum  și punctuația  (virgula), nu permit o  inter‐pretare neechivocă a structurii;  în exemplul  (28b) secvența  tină de  scuipitu poate fi interpretată fie ca un complement direct exprimat prin grup nomi‐nal cu modificator [tină  [de scuipit]], fie ca un complement direct exprimat prin  substantivul  tină  +  un  complement  prepozițional,  exprimat  prin  de scuipitu ([tină] [de scuipitu]). 

(28)  (a)  Cap al doile, de  scumpărat  (Coresi, Catehismul, 1559–1560, 103) 

  (b)  Aceasta zise, scuipi  la pământu, şi făcu tină de scuipitu, şi unse ochii orbului (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 165) 

De altfel, Densusianu (1961: 152), consideră că,  în secolul al XVI‐lea, formele apă de spălat, apă de băut sunt exclusiv substantivale. Absența unor indicii morfologice şi sintactice de tip nominal ne îndreptățeşte însă să con‐

Page 103: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

103

siderăm aceste forme ca fiind ambigue categorial în primele texte româneşti (vezi şi infra, 3.3). 

Supinul cu regent verb copulativ este foarte rar atestat în textele din secolul al XVI‐lea pe care le‐am inclus în corpus. Atestările de la (29), la ca‐re se adaugă numeroase atestări din secolul al XVII‐lea,  infirmă  ideea ex‐primată de Frâncu  în  (1997:  349), unde  se  arată  că  supinul  cu  funcție de nume predicativ este o inovație care apare în a doua jumătate a secolului al XVII‐lea şi este foarte rar în texte, şi în (2000: 132), unde se menționează că primele atestări ale supinului după verbe copulative ar apărea la Stolnicul Cantacuzino. 

(29)  (a)  Credința iaste dentru auzit, iară auzitul iaste pren cuvântul lu Dumnezeu (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568, 49) 

  (b)  că  Domnul  piiarde‐va  acest  oraş,  ce  fu  de  râs  această beseadă înaintea lor (Palia de la Orăştie, 1581–1582, 61) 

Hill (2012) este de părere că extinderea supinului din contexte adno‐minale  la structuri  în care urmează copulei a  fi este explicabilă prin faptul că supinul poate avea o lectură pasivă, care implică în mod necesar prezen‐ța verbului a fi. Primele exemple în care este atestat acest tipar infirmă însă această ipoteză, întrucât verbele a auzi şi a râde sunt inergative şi deci nu se pasivizează. Prin urmare,  extinderea  supinului din  contextul  anominal  la structurile  copulative  se  explică, mai degrabă, prin  trăsăturile  adjectivale ale supinului din aceste contexte, ştiut fiind faptul că atât poziția adnomi‐nală, cât şi cea după verbe copulative sunt specific adjectivale. 

În afara acestor  tipare,  există,  în  corpusul  cercetat pentru  secolul al XVI‐lea, şi un context mai greu de interpretat (30), în care supinul cu de este dependent de verbul a trebui. Acest exemplu este special pentru că, în ace‐eaşi perioadă, verbul  a  trebui  se  construia  în mod  curent,  în  toate  textele cercetate, cu infinitiv, ca în (31). 

(30) Şi după aciia, rog domnivoastră că amu aicea nişte cazaci tremiş de vodă de păzescu margeni<le>, ci le trebuieşti de băgat aicea, ci tremitimu un berbiru alu loru şi o slugă a mea să cumpere ce le va  trebui  (Documente,  Scrisoare,  *Craiova,  [noiembrie  1599  – septembrie 1600], 118) 

Page 104: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

104

(31) Cum  trebuiaşte  a  înțeleage?  (40); Cum  trebuiaşte  a posti?  (151); Nu cu sudorile, nici cu munca veri descumpăra pre  ispăsenie, ce den mila dumnezeiască, ce de sus iaste, în cinste trebuiaşte a lua (175) (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568, 40) 

Datele din  corpus  confirmă  ideea din Frâncu  (1997:  141, 2009: 132), conform căruia  în perioada 1532–1640 supinul este extrem de rar folosit şi infirmă observația lui Diaconescu (1971: 152) – preluată de Soare (2002: 118) – care susținuse că în secolele al XVI‐lea – al XVIII‐lea sunt atestate numai supine nominale (însoțite de articolul hotărât).  

3.1.2.2. În secolul al XVII‐lea, supinul ambiguu este atestat în tiparele de construcție înregistrate în secolul anterior, însă apar şi tipare noi.  

3.1.2.2.1.  În  ceea  ce  priveşte  tiparele  existente  în  secolul  anterior,  ca frecvență, supinul circumstanțial cu regent verbal (32) sau adjectival (33) are o frecvență comparabilă cu cea din perioada anterioară, iar supinul cu regent nominal (34) şi cel cu regent verb copulativ (35) sunt mai bine reprezentate decât în secolul al XVI‐lea; observația din Frâncu (2000: 132), conform căruia atestările supinului după a  fi sunt rare  în secolul al XVIII‐lea,  trebuie să  fie nuanțată, având în vedere atât că supinul în general nu este o formă verbală cu o frecvență ridicată, cât şi faptul că, aşa cum arată lista de la (35), atestările acestei construcții sunt mai numeroase decât în secolul anterior.  

(32)  (a)  [Şi  în]tr‐o zi vine Alexandru de  la vâna[t] setos şi ceru vin să be (Alexandria, 1620, 220) 

  (b)  Iar  scrisorile  striinilor  mai  pe  largu  şi  de  agiunsu  scriu (Ureche, Letopisețul, 1642–1647, 71) 

  (c)  cându păstorii den munții ungureşti pogorând după vânat, au  nemerit  la  apa  Moldovei  (Ureche,  Letopisețul,  1642–1647, 75) 

  (d)  Cătră aceasta, la cetit, unde vor fi cuvintile, ci trebuescu să le scurtezi (Costin, Viiața lumii, 1671−1673, 161) 

  (e)  Ca să dea pentru noi de‐agiuns de plată (Dosoftei, Psaltirea în versuri, 1673, 945) 

  (f)  Fără sfat au făcut Vasilie vodă, lovitul [atacul] tătarâlor la Brătuleni pe Prut şi apoi prada a toată țara, nespuse [des‐

Page 105: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

105

pre  care  nu  s‐a  spus]  de  agiunsu  cu  câtă  robie  şi  plian, dentr‐aceea faptă, au venit asupra țărâi (103); Iacomii, vă‐tavul de aprodzi, dacă au sosit la Roman, n‐au mărsu pre caii sei, care avea şi buni, şi de agiunsu, ce ş‐au lăsat caii săi la Roman (124) (Costin, Letopisețul, 1675) 

  (g)  alții în râs şi în viață fără de plâns şi fără scârbă şi fără în‐tristare (57); în unsoare scumpă, în case de uspețe şi în râs să dezmiardă (57) (Sicriul de aur, 1683) 

  (h)  Vai de mine, că eu aşea am rămas, ca miriştea după săcerat şi ca viia după cules (101); ce, iată, ai rămas ca o vie culeasă şi ca miriştea după săcerat (146) (Sicriul de aur, 1683) 

  (i)  Că aducea bucate de hrana sfântului şi aiave şi într‐ascuns, cu îndemnarea lui Dumnezeu, făr’ de nicio témere (89); au rădicat oaste pre ascuns pre capul Radului‐vodă  (115);  Iar Curt Celebi grecu tot au umblat pre ascuns la veziriul şi s‐au  ispitit  în multe chipuri  (153); Acesta  încetişor,  spre as‐cuns,  ca  un  diavol,  cerca  pre Matei‐vodă  (188); mai  rea pizmă puseră şi pre ascunsu‐l otrăviră (190); Însă cu mijlo‐cul acelor boiari  şi pre ascuns,  iar  începură a să  face pâră (202);  şi  îndată  trimise  la  frate‐său,  Şărban, se‐i  făcu  ştire pre ascuns (205) (Letopisețul cantacuzinesc, 1690) 

  (j)  secretarius  care umblă  pă  ascuns  (66); pă  ascuns mă ducu (161); urâre pă ascuns, împotrivire (471); pă ascunsu dobân‐desc  (489);  culegu  pă  ascuns  (489);  pă  ascuns mă  târăscu (490);  pă  ascuns  ispitescu  (491);  pă  ascuns  scapu  (491); pă cineva  pă  ascuns  îl  hulescu  (494); mărgu  pă  ascuns,  furiş mărgu  dedesuptu‐i  (494);  lucru  pă  ascuns  (503)  (Corbea, Dictiones, 1691–1697) 

  (k)  dau de prisosât, lărgescu (280); de prisosât curgu (407) (Cor‐bea, Dictiones, 1691–1697) 

  (l)  gătirea materiilor spre clădit (303); afară chiemu, spre hirețit, spre luptă chiemu (413) (Corbea, Dictiones, 1691–1697) 

(33)  (a)  Iar el, ca un leu gata spre vânat, de sârgu s‐au pornit (Ure‐che, Letopisețul, 1642–1647, 92) 

Page 106: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

106

  (b)  Fost‐au  acest  Ștefan  vodă  om  nu  mare  de  stat,  mânios (Ureche, Letopisețul, 1642–1647, 128) 

  (c)  bucată făcută din tăiat (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 262)   (d)  vreadnic  spre  biciuit,  spre  bătut  (Corbea,  Dictiones,  1691–

1697, 302)   (e)  purcel  de  la  supt  ales,  care nu poate  încă  roade  (Corbea, 

Dictiones, 1691–1697, 325)   (f)  ziditurea  spânzurătoare  înainte  spre  privit,  pridvor  (Cor‐

bea, Dictiones, 1691–1697, 389)   (g)  vorbă  tălpiză,  pă  ascuns  înşelătoare  (Corbea,  Dictiones, 

1691–1697, 475)   (h)  silire, meargere de pântece, adecă  încetarea durorilor de 

inima cea rea, nevoie silitoare spre căcat (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 508) 

  (i)  vale  curgătoare,  curgători  de  prisosât  (407);  cheltuitori  de prisosât, ‐re (407) (Corbea, Dictiones, 1691–1697) 

  (j)  vorbă  tălpiză,  pă  ascuns  înşelătoare  (Corbea,  Dictiones, 1691–1697, 475) 

  (k)  doao locuri periculoase de vânslit (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 502) 

(34)  (a)  Au vinit popa  Ionaşco den Budineți  înnainte nostre  şi av dăt samă dă cel cal ce este la cest om al nostru anume Ma‐tei, ce av eşit în țara vostre, şi noştri av fecăt, este calul de furat cel cal sur rotat  (Scrisorile de  la Bistrița, Lucaveț,  înc. sec. XVII, 67) 

  (b)  Și  am  văzut  domnia mea  şi  cartea  de  pâră  şi  de  rămas (1628, 42); Aşăjderea şi cartea de pâră şi de rămas a lui Ale‐xandru  vodă  (1628,  47);  după  aceia,  cartea  lui  Mihail voevod, de cumpărătoare  şi cartea  lui Gavriil voevod, de pâră şi de rămas (1628, 48); aşăjderea şi cărțile de pâră şi de rămas ale lui Alexandru vodă (1628, 70); după aceia cartea lui Mihail vodă, de pâră şi de rămas şi zapisul tuturor boia‐rilor  (1628, 71);  şi cartea  lui Gavriil voievod de pâră şi de 

Page 107: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

107

rămas (1628, 90); şi cartea de pâră şi de rămas a  lui Gavriil voievod  (1628, 91);  Și am văzut domnia mea  şi  cartea de rămas pe  aceşti  vecini  (1628,  95);  şi  cartea  lui Alexandru voievod, fiul lui Radul voievod de pâră şi de rămas şi bine am adeverit domnia mea  că  s‐a vândut  (1628, 96)  (Docu‐menta Romaniae Historica) 

  (c)  cu  puşci  şi  cu  bucate  de  agiunsu  (106);  luând  oaste  de‐agiunsu  au  trecut  Prutul  (116)  (Ureche,  Letopisețul,  1642–1647) 

  (d)  fiind de  înemă rea bolnav, au dat semnu de  întorsu  înapoi (Ureche, Letopisețul, 1642–1647, 114) 

  (e)  de le‐au dat vremea de eşit (Ureche, Letopisețul, 116)   (f)  De ne‐ai adăpatu‐ne cu vinuri de plâns (Dosoftei, Psaltirea 

în versuri, 1673, 403)   (g)  Și povață  tu  să‐m  fii,  cale  de  scăpat  (Dosoftei, Psaltirea  în 

versuri, 1673, 407)   (h)  Jărtve de ars cu măduhă grasă (Dosoftei, Psaltirea în versuri, 

1673, 435)   (i)  acolo  era  odihna  svințiii  sale  şi  casă  de  lăcuit  (Dosoftei, 

Psaltirea în versuri, 1673, 605)   (j)  te mărturiseşte  sfânta biserică, Tatăl măririi de nepătruns, 

pe veşnicul, adevăratul şi unul născut Fiu (Dosoftei, Psalti‐rea în versuri, 1673, 1063) 

  (k)  Om  de mirat  la  întregiia  lui de  sfaturi  şi de  înțelepciune (Costin, Letopisețul, 1675, 127) 

  (l)  de unde  să  cunoaşte  că  au  oamenii  bătrâni  foarte multe nevoi:  de  plâns  şi  de  jeale  (13);  Casa  de  uspăț  face  cum omul să să zăuite de pre sfârşeniia sa, iară în casa de plâns (sau de jeale) aduceşi‐va aminte tot omul de pre sfârşeniia vieții sale (60); ce mai bine‐i a merge în casa de  jeale şi de plâns, precum  şi aceasta de biu am  înțeles mai de‐asupra (64); ce să te numim Mara (cade‐să a şti, maica de plâns şi de amar) (146) (Sicriul de aur, 1683) 

Page 108: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

108

  (m)  Adevărat şi dovedit iaste de toți mai adevărații şi de crezut istorici (Cantacuzino, Istoria țării Rumâneşti, 1678−1688, 43) 

  (n)  fur, care mână vitele de furat (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 3)   (o)  scaun de păhară sau de socotit sau de prânzâre (3); prăjină 

de măsurat (7); loc de primblat (35); curea, crâmpeai de legat (35);  casă  de  cinat  vara  (111);  loc  slobod  de  supt  ceri  de primblat (488) etc. (Corbea, Dictiones, 1691–1697) 

  (p)  în chip de căzut sânt (112), în chip de strâcat (de prăpădire) sântu  (112),  în  chip  de  râs;  nerâzând  (271)  etc.  (Corbea, Dictiones, 1691–1697) 

  (q)  soț de  jucat (113); soț de băut, în băutură (114); soț de  învă‐țat,  când  învață doi  sau  câț or hi  într‐o  şcoală,  aceiia  toț sânt unul altuia soț de învățat (121); soț de o cămară, soț de lăcuit (130) etc. (Corbea, Dictiones, 1691–1697) 

  (r)  învățătură  de  socotit  (54),  lucru  de  pârât  în  judecată  (159) etc. (Corbea, Dictiones, 1691–1697) 

  (s)  mare pohta de mâncat (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 48) (35)  (a)  căci este de ajuns cât au săturat cei de mai  înainte domni 

(Documenta Romaniae Historica, 1628, 54)   (b)  Ci trebuiaşte, unde va fi de trăgănatu, să trăgănezi; unde de 

scurtat, să scurtezi (Costin, Viiața lumii, 1671−1673, 161)   (c)  De mirat au rămas vacurilor această casă (Costin, Letopise‐

țul, 1675, 101)   (d)  De mirat este  că  limba moldovenilor  şi a muntenilor mai 

multe cuvinte are în sine râmleneşti, decât italieneşti (Cos‐tin, De neamul moldovenilor, 1670−1680, 146) 

  (e)  Şi cred céle ce niciodată de crezut nu‐s (7); Şi aceasta  iaste de crezut (12); Că mai mult sânt de râs decât de crezut (38); Care de crezut  iaste că şi de aici oaste s‐au dus, şi pe unii doară  ca  să‐i  şi aşaze acolo,  însă  carii mai  sprinteni  şi de aşezat vor  fi  fost  (45)  (Cantacuzino,  Istoria  țării Rumâneşti, 1678−1688) 

Page 109: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

109

  (f)  Iară de cheltuială cu cât s‐au făcut  iaste [de] necrezut de a să şi spune (15); Ci dar de crezut iaste că, vrând ale unchiu‐său fapte şi lucruri să le mai întărească încă (25); Cum şi de crezut  iaste  (32); De  crezut dară  iaste  că  şi  acei  coțovlahi, dintr‐aceşti rumâni sânt şi să trag (46) (Cantacuzino, Isto‐ria țării Rumâneşti, 1678−1688) 

  (g)  Nebunii  cei  ce  umblă  cu  oase,  cu  pietri  şi  sânt  de  legat (Cantacuzino, Istoria țării Rumâneşti, 1678−1688, 64) 

Din datele extrase din textele de secol XVII, se poate observa că, până spre sfârşitul secolului, nu există noutăți semnificative  în privința atestării tiparelor,  însă  structurile  atestate  anterior  cunosc  o diversificare  sub mai multe aspecte. 

(i) Supinul circumstanțial cu regent verbal pare a fi mai frecvent decât în secolul al XVI‐lea, cu valori semantice diverse: de loc, cantitativ, de scop, de  relație,  de mod,  de  timp  (în  ordinea  apariției  în  lista  de  exemple). O frecvență deosebită are circumstanțialul cantitativ, care este adesea realizat prin structurile fixe de ajuns, de prisosit. 

(ii) Supinul circumstanțial cu  regent adjectival este mai  frecvent,  iar valorile sale sunt diversificate. Dacă în secolul al XVI‐lea acest tip de supin apărea numai cu valoare restrictivă (ilustrată prin (33b, k)) şi cu valoare fi‐nală (33a, d, f, h), în secolul al XVII‐lea, ca noutate, sunt înregistrate supinul cu valoare modală  (33c, g,  i,  j)  şi supinul care exprimă originea  (eventual locativă  –  (33e)).  Ca  şi  pentru  perioada  anterioară,  subliniem  prezența structurilor circumstanțiale de scop gata spre vânat, vreadnic spre biciuit, care stau, foarte probabil, la baza creării supinului complement în grupul adjec‐tival  (gata  de  vânat,  vreadnic  de  biciuit)  –  vezi  infra,  exemplele  de  la  (37); transformarea diacronică a unor adjuncți în complemente este un tip obiş‐nuit de schimbare sintactică (Roberts şi Roussou 2003: 98). Se remarcă apa‐riția supinului circumstanțialul după adjective derivate în ‐tor, situație nea‐testată anterior.  

(iii) Supinul modificator în grupul nominal cunoaşte o creştere semni‐ficativă a  frecvenței  şi  îşi diversifică valorile;  în  lista de mai sus  (34), apar mai multe tipuri semantice: supinul indicând originea entității denonate de substantiv,  cu  referință  temporală  trecută  (34a,  n),  supinul  cu  valoare deontică (34d, e, h, i, l, o, r), supinul care exprimă scopul (34b, g), supinul 

Page 110: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

110

care exprimă calități (subiective) (34c, f, j, k, m), supinul care limitează pre‐dicația  (34o). Exemplele de  la  (34o) sunt  interesante prin aceea că supinul cu  valoare  (circumstanțială)  de  limitare  a  predicației  apare,  de  obicei,  în grupul adjectival, iar în exemplele noastre, apare în grupul nominal. În ul‐timul exemplu din lista de (34o), modificatorul exprimat prin supin nu este strict adiacent  la  regentul nominal, ceea ce dovedeşte că nici  în secolul al XVII‐lea constrângerea de adiacență nu era fixată, ca în limba actuală (vezi supra, (27d); vezi 1.3.1). Exemplul de la (34s) ilustrează apariția supinului în calitate de  complement  în grupul nominal,  cerut de un  regent  substantiv verbal, pohta. Se cuvine remarcat că textul lui Corbea oferă extrem de multe atestări ale  supinului,  în majoritatea  cazurilor  fiind vorba de  supinul din grupul nominal (vezi Anexa); sub raportul fenomenelor lingvistice înregis‐trate  și al  frecvenței unora dintre acestea  (între care  și a supinului),  textul lui Corbea este diferit de alte texte din epoca lui, atât ca urmare a faptului că este vorba despre un dicționar, ceea ce  impune o anumită organizare a definițiilor, cât și ca urmare a strădaniei autorului de a reda fidel, aproape glosând  (în  sensul modern) uneori,  structura  internă  a  cuvintelor‐intrare; pentru detalii privind supinul în acest text, vezi şi Pană Dindelegan (2011). 

(iv) În ceea ce priveşte supinul cu regent copulativ, sunt de făcut trei observații: (1) pe  lângă structurile copulative personale cu a  fi,  identificate şi în secolul trecut, apar şi structuri impersonale (35a, b, d, f); (2) apare un supin dependent de verbul copulativ a rămâne (35c), toate exemplele anteri‐oare fiind cu a fi; (3) exemplul (35g) dovedeşte că structura fixă nebun de le‐gat nu poate fi interpretată ca fiind un calc după franceză, aşa cum s‐a pro‐pus în bibliografie (vezi 1.3.3). 

3.1.2.2.2.  Tiparele  înregistrate  pentru  prima  dată  sunt:  supinul  ad‐verbial,  cu o  singură atestare  (36),  supinul  complement al unui adjectiv (37), supinul cu regent verb aspectual (38), supinul cu regent verb tranzi‐tiv, cu o singură atestare (39), supinul‐complement prepozițional al unui verb, cu o singură atestare (40), „supinul” inversat, cu valoare de intensi‐ficator, cu o singură atestare (41).  

(36) cum  să  se  ştii  că m‐am  tocmit  cu dumnealui  să‐i vânzu  toată partea  mea  de  ocină  câtă  am  în  Câineşti  şi  în  hotarul Mănăileştilor, fără o vie şi  livadea den Valea Pleşciorei, pre ne‐văzute (Documenta Romaniae Historica, 1628, 21) 

Page 111: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

111

(37)  (a)  Ștefan vodă,  fiind ca un  leu gata de apucat, ce nu‐l poate îmblânzi nimenea (Ureche, Letopisețul, 1642–1647, 127) 

  (b)  lesne de întâns, lesne de întângere (25), mântuicios, ‐ă, les‐ne de mântuit (192) (Corbea, Dictiones, 1691–1697) 

  (c)  anevoie de hiert (hierbătoare) (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 61) 

  (d)  bun de depărtat, ‐ă (188); bun de trăit (211); bun de lăcuit, ‐ă (226); pământ de câmp lucrăcios, bun de lucrat (509) (Cor‐bea, Dictiones, 1691–1697) 

  (e)  Vreame bună de vănat (Foletul novel, 1693–1704, 111)   (f)  făcători  de  râs,  aşezători  de  râdere  (217);  dumnezăița 

sloveasnicei voroave făcătoare de crezut (386); făcătoare de crezut, amăgitoare (376) (Corbea, Dictiones, 1691–1697) 

  (g)  dătători de prisosât (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 280)   (h)  strângători de călcat, ‐re, de călcat (Corbea, Dictiones, 1691–

1697, 403) (38)  (a)  stau de hiertu (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 148)   (b)  de gătat, ‐ă, de gătat de chivernisit (263); gătesc unele‐altele 

de clădit, de zidit (303) (Corbea, Dictiones, 1691–1697) (39) dau de mâncat, otrăvăscu (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 335) (40) dau în rupt (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 336) (41)  lucru nespus de mare (Corbea, Dictiones, 1691−1697, 301) 

În legătură cu aceste tipare noi, se pot face următoarele observații: (i) majoritatea tiparelor au o singură atestare, care poate fi accidenta‐

lă; exemplul (40), care ilustrează supinul după un verb cu regim prepoziți‐onal, este discutabil pentru că nu se poate afirma cu certitudine că verbul a da putea avea, în epocă, regim prepozițional (cu în); ar putea fi vorba, mai degrabă, de o structură fixă, cvasilocuțională; în exemplele (37g, h), valoa‐rea circumstanțială  (cantitativă,  respectiv  restrictivă) a supinului este  încă foarte puternică,  încadrarea acestora  în clasa complementelor  fiind bazată pe criteriul formal al prezenței prepoziției de; 

Page 112: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

112

(ii)  supinul‐complement al unui adjectiv apare după două  tipuri de adjective,  propriu‐zise  (37a–e)  şi  derivate  cu  ‐tor  (36f–h);  multe  dintre exemple ilustrează un stadiu intermediar pentru trecerea de la circumstan‐țialul dependent de un adjectiv la complementul din grupul adjectival, fixat la o anumită prepoziție, de (vezi gata spre vânat > gata de vânat); 

(iii) „supinul” cu valoare de intensificator (41), care a fost pus în rela‐ție cu un adjunct cu sens consecutiv (vezi 1.3.3.2) este un tipar care cunoaş‐te, diacronic, o mare variație sintactică; înainte de această unică atestare din dicționarul lui Corbea, aceste structuri cu sens superlativ se realizau cu aju‐torul adjectivelor corespunzătoare care încorporează lexical valoarea super‐lativă (42a), iar procedeul adjectival continuă să fie productiv şi după aceea, până în secolul al XIX‐lea (42b); această observație ne îndreptățeşte să con‐siderăm că în exemplul (41) este foarte probabil ca nespus să fie adjectiv, şi nu adverb; structura adjectiv + de (42c–e) este, probabil, alcătuită din adjec‐tive participiale  +  circumstanțiale de  relație,  construcție posibilă  încă din secolul al XVI‐lea  (vezi  supra,  (26))  (exemplul  cel mai elocvent este  (42d), care poate fi glosat ca „vestită în legătură cu faptul că era frumoasă”); struc‐tura actuală, în care apare un adverb urmat de prepoziția de, are probabil la origine construcția cu adjectiv cu formă de masculin, care a fost reinterpre‐tat ca fiind un adverb (ca în exemplul (41)); un argument suplimentar pen‐tru apariția târzie a tiparului în care nespus (de) are comportament adverbial este acela că, în DLR, primele exemple care ilustrează această situație sunt târzii, din Vlahuță (alte nopți, nespus de fericite) şi din Coşbuc (nespus de fru‐moasă regină); datele destul de fragmentare din corpusul cercetat de noi su‐gerează că această evoluție este independentă de structurile conținând cir‐cumstanțiale  consecutive  exprimate prin  supin  (43),  care pot  avea,  şi  ele, sens superlativ; dacă în (43a) supinul consecutiv apare pe lângă un adjectiv, în  celelalte exemple este vorba de  supine modificatori  în grupul nominal (pentru o analiză detaliată, vezi Dragomirescu 2012b).  

(42)  (a)  Pentru nemăsurata şi nespusa mila a sa (101); Duce‐i‐va în‐tru nespusa a lui taină şi la dobânda luminiei ceriului (101); Că,  adevăru,  nespusă  iaste,  frațiloru, măriia  şi  bunătatea aceştii  zi  (116);  Ca  să‐şu  arate  a  sa  bărbăție  şi  puteare Domnulu,  şi nespusa a  lui  ce  e  cătră noi deştingere  (128) (Coresi, Carte cu învățătură, 1581) 

Page 113: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

113

  (b)  Și mai vârtos când vede feliurimea şi nespusa frumusețe a păsărilor  (23); Și adăogând  toate celelalte  iraturi ale  tutu‐ror boieriilor,  să urcă  la  o necrezută  sumă  (49);  Să  întind grădini cu copaci întru o mărime nespusă şi iarăş cu feliu‐rimi de alee  (94)  (Golescu,  Însemnare, 1824–1826); Lumea face un haz nespus... (I. L. Caragiale, Păcat..., 1892, 26) 

  (c)  Că Ion‐vodă era minunat de om bun, cât nici acmu nu pot uita  muntenii  bunătatea  lui  (Neculce,  Letopisețul,  sec. XVIII, 322) 

  (d)  Carii de  la greci răpise pe Elena, muerea cea vestită de fru‐moasă (Clain, Scurtă cunoştință a istorii românilor, 1796, 225) 

  (e)  Dintr‐acest deal este o vedere nespusă de frumoasă (Goles‐cu, Însemnare, 1824–1826, 64) 

(43)  (a)  Sufletul nostru au trecut / Pârâu adânc de nestătut (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710, 409) 

  (b)  Nevoi,  lucruri  aspre,  grele,  de  neputut  (Cantemir,  Istoria ieroglifică, I, 1705, 12) 

  (c)  Chipul  tău  cel  cu dulceață  /  Și de neasemuit  (Alecu Văcă‐rescu, 1770−1800, 44) 

  (d)  se  repede  cu  bărbița  în  piept  şi  cu  fruntea  înainte  să‐mpungă,  şi  face sărituri de necrezut şi mehăie  şi  fel de  fel de nebunii (Caragiale, La hanul lui Mânjoală, 1898, 74) 

3.1.2.3. În secolul al XVIII‐lea, tiparele atestate încă din primele texte româneşti cunosc o diversificare şi mai mare. Tiparele cu o frecvență redu‐să sau cu atestări unice în secolul precedent îşi sporesc, în general, frecven‐ța în secolul al XVIII‐lea. Excepție face supinul adverbial (36), care nu apa‐re  în niciunul dintre  textele de secol XVIII  incluse  în corpus. Aşa cum era de aşteptat, apar şi tipare noi.  

3.1.2.3.1. În legătură cu tiparele vechi, atestate încă din secolul al XVI‐lea, se pot face câteva observații.  

(i)  În secolul al XVIII‐lea, este atestat pentru prima oară  în corpusul nostru cu valoare de viitor supinul modificator în grupul nominal: 

(44) au  găsit  un  țăran  cu  un  iepure  viu  de  vândut,  pre  care, cumpărându‐l,  l‐au pus pe suptu hainele  lui  (Viața  lui Bertoldo, înainte de 1774, 161) 

Page 114: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

114

(ii) Apar  noi  atestări  ale  supinului modificator  care  indică  originea entității,  cu  referință  temporală  trecută,  slab  atestat  în  secolele  anterioare (vezi supra, (27d, 34a, n)): 

(45) Zburând la apă neîncepută şi la cuțit de găsit, la (cutare) de noo ori să o zici (279); să‐m duc apă neîncepută şi cuțit de găsit (279) (Descântece, 1778) 

(iii) Este atestat cu o frecvență mai mare supinul complement în grupul nominal  (după  substantive  deverbale  sau  care  au  structură  argumentală), care avea o singură atestare în secolul anterior (vezi supra, (34s)): 

(46)  (a)  Că lumea au întărit / Fără teamă de perit (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710, 326) 

  (b)  Și el pre ei i‐au izbăvit / Din nevoile de perit (360, 361); Și el pre ei i‐au mântuit / Din nevoile de perit (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710, 361) 

  (c)  Când n‐au bună îndemânare de zburat (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710, 368) 

  (d)  Tu  eşti nădeajdea mea  de  scăpat  (Corbea, Psaltirea  în  ver‐suri, 1700–1710, 434) 

  (e)  Rădăcina  s‐au  uscat,  nu‐i  nădejde  de  înfrunzit  (Filerot  şi Anthusa, sec. XVIII, 401) 

(iv) Unele  dintre  exemplele  extrase  din  corpus  ilustrează,  din  nou, ideea că regula de adiacență strictă între supinul modificator în grupul no‐minal şi regentul său nu era  încă fixată: nu numai că între cele două com‐ponente  ale  grupului nominal pot  interveni  alte  componente  (vezi  supra, 3.1.2.2.1,  (iii)), dar este posibilă  şi  inversarea  topicii –  supin‐modificator + centru nominal –, care nu mai este gramaticală în limba actuală: 

(47)  (a)  Și din multe de‐necat / Ape el m‐au ridicat (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710, 169) 

  (b)  şi adevărat de mirat lucru ieste că cu câtă lină curgere ce are (182); Cătră aceasta ieste şi alta nu de lepădat socoteală, carea spre dobândirea a toată lineştea bună şi deplin nădejde a ne da poate (194) (Cantemir, Istoria ieroglifică, I, 1705) 

  (c)  De mirat  lucru este că au  fost domnu strein  şi nu au  fost grabnic la lăcomie (113); De merat lucru esti di Mihai‐vodă, 

Page 115: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

115

domnu  bătrân,  şi  cu  ce minte  şi  hărnicii  îl  ştièm  că  era! (367) (Neculce, Letopisețul, sec. XVIII) 

(v) Pe  lângă verbul copulativ a  fi, atestat  încă din primele  texte,  şi a rămâne, atestat pentru prima dată ca verb copulativ  în secolul al XVII‐lea, am înregistrat şi copulativul personal a se face:  

(48) Şi cei ce te urăsc pre tine s‐au făcut / În mijlocul praznicului tău de perit (Corbea, Psaltirea în versuri, 280) 

(vi) În privința supinului circumstanțial dependent de un adjectiv, se remarcă o creştere semnificativă a  frecvenței construcțiilor  în care supinul limitează predicația adjectivală, funcționând ca un circumstanțial de relație; de asemenea, prepoziția la se specializează pentru exprimarea acestei valori (față de de, pre, la, în perioada anterioară): 

(49)  (a)  Pre munții mari grei  la privit  (Corbea, Psaltirea  în versuri, 1700–1710, 298) 

  (b)  Și măcar  că  iute  la  zburat  şi bine  într‐aripat  ieste  (Cante‐mir, Istoria ieroglifică, I, 1705, 193) 

  (c)  Ca toată pasirea iute la zburat, toată jiganiia repede la aler‐gat şi  toată dihaniia ascuțită  la adulmăcat, pururea gata  şi fără preget să fie (Cantemir, Istoria ieroglifică, I, 1705, 236) 

  (d)  dar atâta îl nimeri de bun şi dulce la cântat, încât îl luo cu dânsul (Filerot şi Anthusa, sec. XVIII, 363) 

(vii) Este de menționat şi faptul că în această perioadă am înregistrat pentru prima dată supinul circumstanțial cu  la cu valoare  finală, care, aşa cum am arătat în Dragomirescu (2011b), este în distribuție complementară cu infinitivul cu valoare finală, productiv până în secolul al XVII‐lea (vezi şi infra, 3.2): 

(50) Că precum împărații cu alt feliu de haine când merg la vânat, cu alt fel când merg  la  îngropăciuni (Antim Ivireanul, Predici,  înc. sec. XVIII, 176) 

(viii) Supinul cu valoare adjectivală, care apare în mod tipic ca modi‐ficator în grupul nominal sau în poziția de nume predicativ, este atestat şi în  alte  poziții  sintactice, de  apoziție  (51)  şi de  predicativ  suplimentar,  în construcții cu elipsa verbului a fi (52): 

Page 116: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

116

(51) Iară cei răi şi cei nevrednici să se ruşineze şi să înceapă a lepăda simțirea cea dobitocească şi a fi oameni rumâni, adecă de săvâr‐şit,  că mult  iaste  a  fi  născut  rumân  (Clain,  Scurtă  cunoştință, 1796, 224) 

(52)  (a)  Fulgerele  le‐au  făcut  /  Spre  ploaie  de  cunoscut  (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710, 420) 

  (b)  unde şi casile de acolo isprăvite găsindu‐le de zidit, numai doao  zile  au  zăbovit  (Greceanu,  Începătura  istoriii,  1711, 100) 

  (c)  Şi vrăjmaşilor  lor  îi face de râs şi de batjocură (Clain, Pro‐povedanie..., 1784, 82) 

  (d)  Atâtea albine câte vei socoti de ajuns pentru un roiu (Mol‐nar, Economia stupilor, 1785, 118) 

3.1.2.3.2. Tiparele atestate pentru prima dată în secolul anterior, multe foarte rar, cunosc, aşa cum era de aşteptat, o creştere a  frecvenței  şi/sau o diversificare. 

(i) Supinul complement al unui adjectiv este  frecvent, dar  îşi  limi‐tează  clasa de  regenți  la  adjective propriu‐zise din  seria  bun,  vrednic  etc.; spre deosebire de secolul anterior, nu mai sunt atestate adjective derivate cu ‐tor care să ia complemente. 

(53)  (a)  Batjocură  ne‐am  fapt  vreadnică  de  plâns  (295);  Cuvânt vreadnic  cu  aur  de  scris  (368); Spre  a  tale  dereapte jiudecăți / Vreadnice de proslăvit prin cetăți  (389)  (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710) 

  (b)  nici aporiia, nici dezlegarea ei ieste aşe vrednică de  iscodit (104); Iară după de penele mi‐au crescut şi aripele vredni‐ce de zburat mi s‐au  făcut,  în aer m‐am râdicat  (172); Aşe ticălos şi mişelos Liliacul în toată partea destrămat şi în tot chipul vrednic de văierat fiind (196) (Cantemir, Istoria iero‐glifică, 1705) 

  (c)  şi pentru aceia le aduce trei martur, vrednici de crezut (146); Vrednici de plâns sunt limbile (256); ar fi fost vrednic de plâns sfârşitul ei (258) (Antim Ivireanul, Predici, înc. sec. XVIII) 

Page 117: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

117

  (d)  Multe şi vrednice de auzit istorii sânt de faptele ce s‐au în‐tâmplat  în zilele domniei  lui Constantin‐vodă Brâncovea‐nu  (275);  Zic  unii  carii  sânt  vrednici  de  crezut  că  vrând imbrihorul  să  purcează  la  Țarigrad...  (345)  (Anonimul Brâncovenesc, 1706−1717) 

  (e)  afla  loc mai  bun  dă  tăbărât  şi  să  poată  ajunge  şi  la  apă (Greceanu, Începătura istoriii, 1711, 185) 

  (f)  fiind muntele foarte înalt şi cu anevoe de suit, lăsă calul jos (Filerot şi Anthusa, sec. XVIII, 262) 

  (g)  Și, de să va  şi  tâmpla să greşască vreuna din slăbăciunea firii,  este  vrednică  de  iertat,  fiindu  că  aceea  este  cea mai slabă fără cât a bărbatului (Viața  lui Bertoldo, mijlocul sec. al XVIII‐lea, înainte de 1774, 97) 

  (h)  Adevărat, de v‐aşi pune  întrebarea aceasta, aşi  fi vrednic de râs, căci cugetul lui Dumnezeu nu‐l poate şti nime (Ma‐ior, Procanon, 1783, 58) 

(ii) Dacă în secolul anterior sunt atestate numai două verbe aspectua‐le urmate de  supin, ambele exprimând punctul  final al acțiunii  (a  sta  şi a găta), în secolul al XVIII‐lea, diversitatea lexicală a verbelor aspectuale este mai mare şi apar şi verbe  incoative (54a); de remarcat este faptul că verbe pline lexical ajung să fie folosite cu valoare aspectuală (54f, g): 

(54)  (a)  Aşa m‐am smerit şi‐n plâns m‐am pornit (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710, 203) 

  (b)  Zis‐au  şi duhul  au  stătut  / Al viforului  de  bătut  (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710, 362) 

  (c)  şi‐l sfârşaşte de fiert (106); şi‐l sfârşaşte de fiert (108, 151); şi o sfărşaşte de fiert (130); şi le sfărşaşte de fiert (132, 138); şi sfărşaşte  de  fiert  (146);  sfărşaşte‐l  de  fiert  (167);  deci  le sfărşaşte  de  fiert  cu  foc  iute  (167)  (Carte  de  bucate,  sf.  sec. XVII − înc. sec. XVIII) 

  (d)  Atuncea s‐au isprăvit şi biserica domnească den Târgoviş‐te  de  zugrăvit, măcar  că  şi mai  nainte  zugrăvită  au  fost (Greceanu, Începătura istoriii, 1711, 99) 

Page 118: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

118

  (e)  După ce deci o au isprăvit [de zugrăvit] şi de alte câte înlă‐untru  şi  afară  au  trebuit  a  avea  (Greceanu,  Începătura istoriii, 1711, 151) 

  (f)  Și dupre ce să va aşăza de fiert, astupă bine buriul ca să nu răsufle (Carte de bucate, sf. sec. XVII − înc. sec. XVIII, 162) 

  (g)  Şi cum i‐au dzis „viermi, doamne”, au şi tăcut de strănutat (Neculce, Letopisețul, sec. XVIII, 113) 

Este de  remarcat  că,  încă de  la aceste prime apariții ale  structurilor formate din verb aspectual + supin, grupul în ansamblu se comportă ca un predicat complex (vezi 1.3.5.1.2), trecând testul sintactic al ridicării cliticelor în fața verbului principal (54c, e) şi pe cel al pasivizării grupului în ansam‐blu (54d). 

(ii) Supinul cu regent verb tranzitiv, cu o singură atestare, după ver‐bul a da,  în secolul anterior  (vezi  (39)) este destul de  frecvent, după verbe din seria a avea, a da, a aduce, a duce: 

(55)  (a)  Şi, neavând unde de mâncat  să  ceară  (Corbea, Psaltirea  în versuri, 1700–1710, 252, 253) 

  (b)  Năroadelor  arăpeşti  le‐ai dat  de mâncat  (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710, 281) 

  (c)  Ciè adùch szarani de vendut? − it. Che portano li vilani da vendere? (Manuscrisul de la Göttingen, sec. XVIII, 125) 

  (d)  Nu  intra  nime  la  dânsul,  fără  cât  numai  baş‐bulubaş, cându‐i duce de mâncat (Neculce, Letopisețul, sec. XVIII, 253) 

  (e)  Că era un omǔ rău, şi nici de mâncat, nici de cheltuială nu le da (300); Le dau di mâncat, iar la sfat sau în capul mesâi nu‐i pun, nici  îi  amestecă  (383)  (Neculce, Letopisețul,  sec. XVIII, 383) 

(iii) Supinul complement prepozițional, cu o singură atestare, discu‐tabilă, în perioada anterioară, devine mai frecvent şi apare după verbe dife‐rite, care selectează prepoziții diferite (de, la, în). Unele dintre supinele din exemplele de mai  jos sunt coordonate cu substantive precedate de aceeaşi prepoziție (56i, m), ceea ce dovedeşte, o dată plus, că prepoziția nu este, în aceste exemple, marcă a supinului. 

Page 119: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

119

(56)  (a)  Miluiaşte‐mă  de  plâns,  /  Vindecă  sufletul mieu  (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710, 219) 

  (b)  M‐aş  fi  ascuns  de  dâns  /  Eu  ca  să‐i  scap  de  plâns  (243); M‐au  cercat  nechibzuit,  /  Și  n‐au  scăpat  de  greşit  (331) (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710) 

  (c)  S‐au  îmbrăcat şi  le‐au fost de  jucat aminte (Corbea, Psalti‐rea în versuri, 1700–1710, 263) 

  (d)  şi deşi feriia mâna de sărutat, la picioare‐i cădea şi i să în‐china (Cantemir, Istoria ieroglifică, 1705, 136) 

  (e)  lucrul  la  săvârşit  s‐au  adus  (Cantemir,  Istoria  ieroglifică, 1705, 193) 

  (f)  ci îl lua în râs şi în batjocură (Antim Ivireanul, Predici, înc. sec. XVIII, 162) 

  (g)  cât altul lucrurile la cap şi la săvârşit ca acele a aduce n‐ar fi putut (Greceanu, Începătura istoriii, 1711, 14) 

  (h)  numaidecât au început a să găti de purces înainte, precum i să poruncise (Greceanu, Începătura istoriii, 1711, 78) 

  (i)  Am  deschentat  de  orbanz  (I),  de  adochiat,  de  scerpe,  de dragoste (Diverse materie, sec. XVIII, 79) 

  (j)  Iară tu mă iei în râs (Viața lui Bertoldo, înainte de 1774, 141)   (k)  Acesta îndemna pre Gligorie‐vodă tot la luat, şi pre toț bo‐

ierii moldoveni  îi  sărăciè  şi‐i depărta de cătră mila dom‐nească (Neculce, Letopisețul, sec. XVIII, 349) 

  (l)  L‐au luat în râs şi cu ironie zice (Maior, Procanon, 1783, 67)   (m)  Şi vrăjmaşilor  lor  îi face de râs şi de batjocură (Clain, Pro‐

povedanie, 1784, 82) 3.1.2.3.3. În fine, în secolul al XVIII‐lea sunt atestate şi tipare noi: su‐

pinul după verbe impersonale, a fi cu valoare modală şi a rămâne (57), su‐pinul dependent de un adverb cu regim prepozițional (58) sau de un ad‐verb din seria greu, uşor (59) şi în tiparul de tematizare a predicației (60); în ultimul caz, două dintre cele trei exemple sunt din texte traduse, cores‐pondentul din limba de origine fiind, cel mai probabil, un infinitiv, ceea ce 

Page 120: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

120

este un  indiciu  suplimentar pentru natura verbală  a  supinului din  aceste construcții (vezi 1.3.6). 

(57)  (a)  Să nu  taci, dară, unde‐i de plătit  (Corbea, Psaltirea  în ver‐suri, 1700–1710, 326, 204) 

  (b)  Iară de toate mai pre urmă de socotit la Cămilă rămâne, ca după mărimea  trupului, micşorarea sufletului  (Cantemir, Istoria ieroglifică, I, 1705, 112) 

(58)  (a)  altele, acmu, aproape de fătat, pântecele de mijloc în gios le trăgea (Cantemir, Istoria ieroglifică, 1705, 168) 

  (b)  Deci, când va fi aproape de  fiert, să‐i pui puțintel miez de pâine (101); când va fi aproape de  fiert (105, 106, 109, 110, 112,  114,  115,  125,  129,  131,  132,  133,  138,  140,  141,  142, 151); când va fi aproape de fript (137); când vor fi aproape de  fiert  (117); pre urmă, aproape de  turnat, pune puțintică zeamă de  lămâie (127) (Carte de bucate, sf. sec. XVII –  înc. sec. XVIII) 

(59)  (a)  A sale sârguințe a face greul uşor de înțăles şi plăcută ceaia ce nu să înțălege (Carte trebuincioasă pentru dascăli, 1785, 100) 

  (b)  Acea tălmăcire aceii Biblii mai pre multe locuri ne plăcută urechilor auzitorilor iaste, şi foarte cu anevoie de înțeles, ba pre altele  locuri  tocma  fără de  înțeles  iaste  (Clain, Bibliia, 1795, 218) 

(60)  (a)  Deci îl spânzură într‐un buriu cu must de vedre 10 şi‐l lasă să  stea  până  în  primăvară,  când  să  pritocesc  vinurile,  şi atuncea să scoți săculețul, iară de băut să să bea ca şi alte vi‐nuri noao (Carte de bucate, sf. sec. XVII – înc. sec. XVIII, 160) 

  (b)  şi mai ales pe oamenii lui Constandin‐vodă i‐au stins, mă‐car că de omorât nu i‐au omorât pă nimeni (Anonimul brân‐covenesc, 1706–1717, 344) 

  (c)  Apoi, văzând că vremea  trece şi, cât merge, slăbeşte şi de spus  tot nu‐i spune, păzi vreme  într‐o zi, când era numai ea  singură  în  casă,  şi  începu  a  o  întreba  aşa  (Filerot  şi Anthusa, sec. XVIII, 316) 

Page 121: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

121

3.1.2.4. În secolul al XIX‐lea, pe lângă construcțiile deja atestate, care cunosc o diversificare  şi/sau o creştere a  frecvenței, continuă să apară alte tipare cu supin.  

3.1.2.4.1. În legătură cu tiparele atestate pentru prima dată în secolul anterior se pot face următoarele observații: 

(i)  construcțiile  impersonale urmate de  supin  sunt mai diversificate decât în secolul trecut, însă frecvența lor este extrem de redusă; verbul im‐personal a fi apare o singură dată (61), iar a rămâne impersonal nu are nicio atestare; ca noutate, sunt atestate  în această perioadă şi construcții  imper‐sonale  formate din verbul copulativ a  fi + adverbele greu,  frumos, bine  (62) (pentru alte construcții impersonale formate din copulativ + supin, vezi su‐pra, (35)): 

(61) La dânsul nu‐i de târguit (Kogălniceanu, Fiziologia provincialului în Iaşi, 1844, 101) 

(62)  (a)  şi ea după mine pănă‐n dreptul ocolului, pe unde‐mi era iar greu de sărit (Creangă, Amintiri, 1881, 52) 

  (b)  mai  ales  duminica  la  biserică,  la  horă,  unde‐i  frumos  de privit, şi pe la scăldat, în Cierul Cucului, unde era băteliş‐tea flăcăilor şi a fetelor (Creangă, Amintiri, 1881, 53) 

  (c)  cum e mai bine de tras la om în gazdă (Creangă, Amintiri, 1881, 77) 

(ii) atestările supinului după adverbe cu  regim prepozițional  lipsesc din corpusul nostru de secol XIX;  

(iii) în schimb, supinul apare, în construcții personale, după adverbe din seria greu, uşor: 

(63)  (a)  că şi popia are multe năcăfale, e greu de purtat  (Creangă, Amintiri, 1881, 37) 

  (b)  Mai greu de tămăduit decât bubele erau apucăturile şi nă‐ravurile... (Caragiale, Păcat..., 1892, 30) 

  (c)  Planul era uşor de înțeles (Caragiale, O făclie de Paşte, 1892, 14) 

(iv) supinul din  tiparul de  tematizare are câteva atestări  în corpusul nostru: 

Page 122: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

122

(64)  (a)  las’ că, de  scris,  talpa gâştii, dar apoi  şi de vorbit, păcatele noastre, se vede că vorbim pogan  şi rău de  tot  (Creangă, Amintiri, 1881, 74) 

  (b)  Acestea se simt şi se gândesc, de spus nu se pot spune (Ca‐ragiale, Păcat..., 1892, 23) 

  (c)  De  omorât, nu  l‐a  omorât  jupânul,  că  jupânul nu  era  om aşa de rău (Caragiale, Cănuță, om sucit, 1898, 61) 

  (d)  Am cam  întârziat...  trebuia să plec mai devreme... dar  în sfârşit!...  de  aşteptat, mă  aşteaptă  (Caragiale,  La  hanul  lui Mânjoală, 1898, 68) 

(v) o ultimă observație priveşte supinul adverbial care, după o atesta‐re  singulară  în  secolul  al  XVII‐lea,  lipseşte  din  corpusul  nostru  de  secol XVIII, dar reapare cu o frecvență considerabilă în secolul al XIX‐lea: 

(65)  (a)  Un copist avizat a se cultiva pe apucate (Eminescu, Sărma‐nul Dionis, 1873, 35) 

  (b)  Dar vremea trecea cu amăgele, şi eu creşteam pe nesimțite, şi tot alte gânduri îmi zburau prin cap (Creangă, Amintiri, 1881, 45) 

  (c)  O  linie,  între  cele două puncte  superioare  ale pătratului, era pe sfârşite (Caragiale, O făclie de Paşte, 1892, 15) 

  (d)  şi  cântecul  şi  plânsul  pe‐nfundate  nu‐i mai  ajung  pentru asta (Caragiale, Păcat..., 1892, 44) 

  (e)  Iată acum se stingea de tot lumina ce‐i răsărise în cale fără veste... vopaița era pe isprăvite (Caragiale, Păcat..., 1892, 31) 

  (f)  Mâine o să  sfârşească  fericirea găsită pe neaşteptate...  (Ca‐ragiale, Păcat..., 1892, 31) 

  (g)  Caută  chibriturile  pe  bâjbâite  (Caragiale,  La  hanul  lui Mânjoală, 1898, 71) 

  (h)  şi să be aghiasma pe nemâncate, foarte bini să fie (Descânte‐ce, sec. XIX, 301) 

3.1.2.4.2. Un singur  tipar este atestat pentru prima dată  în secolul al XIX‐lea, supinul cu valoare de imperativ, care are însă o singură apariție: 

Page 123: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

123

(66) La  culcat, băieți,  că  trece noaptea; vouă  ce vă pasă,  când aveți demâncare sub nas! (Creangă, Amintiri, 1881, 47) 

3.1.3. Supinul verbal Primele atestări ale supinului verbal (cu un complement direct sau cu 

subiect) sunt de la sfârşitul secolului al XVII‐lea.  3.1.3.1. Primul text în care apare supinul cu un complement direct – şi 

cel mai  bogat  în  atestări  –  este dicționarul  lui Corbea,  care,  așa  cum  am menționat deja, este un  text destul de excentric  în epoca  lui  (vezi analiza detaliată din Pană Dindelegan 2011, care ajunge la concluzia că putem fixa ceva  mai  devreme  decât  sfârşitul  secolului  al  XVII‐lea  momentul recategorizării supinului nominal în supin verbal). Un alt text foarte bogat în exemple de acest tip sunt Amintirile lui Ion Creangă, în care se observă o diversificare foarte  importantă tipurilor de regenți. Aşa cum se poate con‐stata din lista de exemple de mai jos, supinul verbal este atestat în contexte cu regent nominal (67), în contexte circumstanțiale (68), după verbe aspec‐tuale (69), în calitate de complement prepozițional (70), după verbe copula‐tive (71) şi în calitate de complement al unui adjectiv (71). Cronologic, pri‐mul tipar în care este atestat supinul cu un complement direct este tiparul adnominal, care cunoaşte cele mai multe atestări; numai  în  textul  lui Cor‐bea, numărul exemplelor de supine cu un complement direct este impresi‐onant şi se poate constata, simultan, o diversitate a tipurilor de complemen‐te (cele nominale sunt fie definite (67a), fie nedefinite (67b); este atestată si‐tuația în care un complement direct şi unul indirect sunt coocurente (67c) – vezi 1.5.1; complementul direct poate fi realizat prin infinitiv (67d) etc.). 

(67)  (a)  mescioară de numărat banii sau de socotit (3); mescioară de socotit sau tablă de numărat banii (3); hier de încrețeala pă‐rului (de  încrețât părul) (82); stuf uscat, mărunțâş de ațâțat focul,  lemnişoară cu piiatră pucioasă unsă  (136); cârlig de tras  fânul  (214);  barcă  de  țânut  peştii (241);  slobozârea grinzei  în  păreatele  vecinului  în  postava  cea  de  slobozât apa  (245);  lopată de  copt pita sau de băgat pita  în cuptori (258); putină, cadă, topitoare, cadă de călcat vinul (278); lo‐curi de țânut albinele sau ştiubeaie, coşuri de albine (306); 

Page 124: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

124

mierărie, loc de țânut miiarea (306); vas de măsurat apa sau de scos apa (308); vas de amestecat vinul (313); loc de învățat învățătura (320); loc de țânut rațele (327); groapă de silitră sau  loc de  făcut silitra  (329); cană, năstrapă, vas de purtat vinul  (342);  casa  de  lucrat  meşterşugul  (346);  cămară  de țânut poamele (346); loc de țânut stridiile (351); loc de ținut pleava  (354); vas de spălat picioarele  (365);  jicniță, casă de țânut zahareaoa (365); casă de țânut bucatete (366); hier de tăiat vâna, de lăsat sânge (381); loc de țânut tabla (384); loc de vândut peaştele (385); de casă de țânut bucatele, din care ceva înainte să aduce (409); carte de luat sama sau de țânut sama (427); țâitoare de unealte, loc de țânut rămăşița (436); loc de țânut svințeniia jârtvnică, loc svințit (446); groapă de îngropat mortul (452); hier de tăiat vâna, strâcnel (454); loc de sămănat sămânța, loc de sădit (462); creamine, piiatră de lovit focul (470); cuțât de tăiat viia (472); vas de băiat, cadă de băiat, vas de umplut vinul (475); casă de țânut răvaşurile (502);  vărnicioară  de  spoit,  vărnicioară  de  spoit  păreții (506); locşor de privit jocul (512); loc de vândut băutura în‐călzitoare  (514); meşterşug de  împodobit grădina  (519); ză‐brea din fereastră sau gratie înaintea boltei de vândut nego‐țul (522); loc de țânut unealtele de îmblătit (524); loc de ho‐tărât trei pământuri (525); loc de țânut îmbrăcămintele, loc de vândut hainele (540); culegătoare de struguri, vremşoară de strâns vinul (543) (Corbea, Dictiones, 1691–1697) 

  (b)  meşteşugire de zidit, de făcut ceva (52); loc de făcut bani, loc de schimbat bani (53); vas de țânut ulei (87); loc de țânut ce‐va (119); pană de crăpat, pană de despicat leamne (183); loc de  țânut ceva,  lădişoară;  iarăş:  loc de  svătuit  sau de privit ceva (209); tigaie sau cratiță de prăjit, de topit ceva (211); loc de  tăiat pietri, ocnă de pietri, pietrărie  (280); sapă de săpat rădăcini, sapă cu ramuri (301); unealtă afumătoare, loc de făcut  fum  (516);  scaun de  făcut  leage  (524);  loc de  sădit vie (545) (Corbea, Dictiones, 1691–1697) 

Page 125: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

125

  (c)  loc de dat mâncare găinilor  (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 349) 

  (d)  loc de învățat de‐a să hârețire, de‐a să hărți, de‐a să lupta (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 354) 

  (e)  puteare  spre  făcut  putânță  (Corbea, Dictiones,  1691–1697, 175) 

  (f)  țevi de făcut sucală (Creangă, Amintiri, 1881, 59)   (g)  Şi‐mi aduc aminte că odată,  la o clacă de dezghiocat păpu‐

şoi, i‐am scos Măriucăi un şoarec din sân (Creangă, Amin‐tiri, 1881, 59) 

  (h)  S‐a pus s‐ascută pe treapta de piatră a pragului securea de tăiat lemne (Caragiale, O făclie de Paşte, 1892, 11) 

(68)  (a)  când  pentru  făcut  folosul  de  obşte  cineva  să  fericeşte (Cantemir, Istoria ieroglifică, 1705, 106) 

  (b)  D‐apoi vara,  în zilele de  sărbătoare,  cu  fetele pe  câmpie, pe colnice şi mai ales prin luncile şi dumbrăvile cele pline de mândrețe, după cules răchițică de făcut gălbenele, sovârv de umplut flori, dumbravnic şi sulcină de pus printre stra‐ie, cine umbla? (Creangă, Amintiri, 1881, 59) 

  (c)  chiar mai dinioarea  l‐am văzut umblând prin târg, cu co‐tul subsuoară, după cumpărat sumani, cum îi e negustoria, şi trebuie să fie pe‐aici undeva, ori în vro dugheană, la bă‐ut adălmaşul (Creangă, Amintiri, 1881, 56) 

  (d)  Toate ca toatele, dar la cusut şi sărăduit sumane şi mai ales la roată, mă întreceam cu fetele cele mari din tors (Crean‐gă, Amintiri, 1881, 59) 

(69)  (a)  Și până va isprăvi preotul de citit 12 evanghelii vor fi şi pe ață 12 înnodături (310) (Descântece, 1825–1826, 310) 

  (b)  şi mă ascultă el,  şi mă ascultă,  şi unde nu  s‐apucă de  în‐semnat la greşele cu ghiotura pe o draniță (Creangă, Amintiri, 1881, 29) 

  (c)  De‐amu puneți‐vă  pe  făcut privigheri de  toată noaptea  şi parascovenii câte vă place, măi băieți  (Creangă, Amintiri, 1881, 47) 

Page 126: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

126

  (d)  Musteciosul Davidică de la Fărcaşa, pănă tipărea o mămă‐ligă, mântuia de spus pe de rost, răpede şi fără greş, toată istoria Vechiului Testament (Creangă, Amintiri, 1881, 70) 

  (e)  După  ce  mântuim  de  băut  cana  ceea,  ni  se  aduce  alta (Creangă, Amintiri, 1881, 78) 

  (f)  pândim  când erau  ceilalți duşi de‐acasă  şi ne apucăm de făcut poşte (Creangă, Amintiri, 1881, 79) 

  (g)  Aceste  cuvinte  să zici  când vei  face nodurile  le  fieştecari nod vei  înnoda  să zici  şi  isprăvind 12 evanghelii de  cetit, vor fi şi pre ață 12 noduri (Descântece, sec. XIX, 311) 

(70)  (a)  că le‐au învățat toate de covârşit, încât şi dascalii să minu‐na de precopsale ei (Filerot şi Anthusa, sec. XVIII, 213) 

  (b)  Nu ne săturam de domni de țară, nici de măritat fetele du‐pă peminteni (Neculce, Letopisețul, sec. XVIII, 382) 

  (c)  încep a mă da la scris, şi la făcut cadelnița în biserică, şi la ținut isonul, de parcă eram băiet (Creangă, Amintiri, 1881, 30) 

  (d)  Dar când auzeam de legănat copilul, nu ştiu cum îmi venea (Creangă, Amintiri, 1881, 60) 

  (e)  Na! satură‐te de  făcut  şagă cu mine, cârpaciule!  (Creangă, Amintiri, 1881, 85) 

(71) şi  când  era  de  făcut  ceva  treabă,  o  cam  răream  de  pe‐acasă (Creangă, Amintiri, 1881, 63) 

(72) mâne, poimâne avem să ne trezim nişte babalâci gubavi şi ofti‐goşi  −  numai  buni  de  făcut  popi,  ieşiți  din  Socola  (Creangă, Amintiri, 1881, 92) 

Interpretarea  a  trei  exemple  din  lista  de mai  sus  este  ambiguă.  În exemplele (69a, g), secvența 12 evanghelii poate fi interpretată atât ca obiect direct  al  verbului  a  isprăvi,  cât  şi  ca  obiect  direct  al  supinului  de  citit;  în exemplul  (72),  substantivul  popi  este  interpretabil  ca  obiect  direct  numai dacă verbul a  face are valoare pasivă; dacă verbul a  face are valoare activă, atunci popi este nume predicativ;  în oricare dintre  interpretări, se menține valoarea verbală a supinului de făcut. 

Page 127: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

127

Combinarea cu un complement direct nu este unanim acceptată ca un indiciu al valorii verbale a supinului. Stan (2003: 127–128) a arătat că posibi‐litatea  combinării  cu  un  acuzativ  nu marchează  formal  distincția  dintre verbul  la  supin  şi  substantivul  care  conține  sufixul  supinului, altfel  spus, nu marchează categoric distincția între comportamentul verbal vs nominal al  supinului,  întrucât  şi  alte  substantive  postverbale  prezentau,  în  epoca veche, caracteristica construcției directe cu un grup nominal. Pană Dinde‐legan (2011: 123) arată că deși sunt atestate numeroase exemple de acest tip – în care substantive sau adjective postverbale, fie derivate abstracte, fie de‐rivate nume de agent, îşi ataşează direct un grup nominal – în corpus, nu se poate  afirma  că  obiectul  direct  nu  este  o  dovadă  a  naturii  verbale.  Într‐adevăr, situațiile în care complementul direct apare pe lângă un supin no‐minal,  însoțit de un determinant (73), pe  lângă un  infinitiv  lung, ambiguu categorial (74), pe lângă un adjectiv (75), inclusiv pe lângă un participiu ad‐jectival (76) sunt atestate şi în corpusul nostru, însă extrem de rar şi în con‐strucții  imposibile pentru  limba actuală, ceea ce ne permite să păstrăm pre‐zența complementului direct drept test pentru caracterul verbal al supinului. 

(73) Între pasiri, dară, era Brehnacea, carea, macar că şi ea, nu mai pu‐țin decât alalte, de vărsatul sânge nevinovat ca de o privală prea‐frumoasă să veseliia (Cantemir, Istoria ieroglifică, I, 1705, 250) 

(74)  (a)  paie şi obroc deade lor şi apă de‐a spălarea picioarele acelu‐ia (Palia de la Orăştie, 1581‐1582, 78) 

  (b)  caznicii de acea țară a rădica capul asupra mai marilor lor, şi cu aducerea multă pagubă,  însăş ei  singuri, a multe  lo‐curi lăngă mare (Foletul novel, 1693−1704, 119–120) 

(75)  (a)  fămeaie  svințitoare  sărbătoarea  lui Bachus  cu mare urgie (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 310) 

  (b)  piiale  spânzurătoare  în  jos  grumazii  boului  (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 354) 

  (c)  fămeaie  vânzătoare  marhă  de  cochevechit  (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 459) 

(76)  (a)  şi tătarii întregi, neclătiți nimic de nimeni (Anonimul Brân‐covenesc, 1706−1717, 287) 

Page 128: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

128

  (b)  Iar când fu  într‐o zi,  încă netrecut viziriul cu oştile Dună‐rea,  veni  un  agă  cu  poruncă  (Anonimul  Brâncovenesc, 1706−1717, 306) 

3.1.3.2. Simultan cu supinul urmat de complement direct este atestat şi  supinul  cu  subiect  (semnalat  pentru  prima  dată  de  Pană  Dindelegan 2011), însă acesta din urmă este mult mai puțin frecvent şi limitat la tiparul cu supin adnominal cu rol de modificator. Exemplele de la (77) sunt singu‐rele atestate în corpusul nostru. 

(77)  (a)  loc de  cinat  şase  înş,  scaun de  şezut  şase oameni  (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 232) 

  (b)  loc de alergat caii (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 234)   (c)  locuri de iernat oştile (Corbea, Dictiones, 1691–1697, 237)   (d)  Că nu  s‐amesteca nime,  să  îmble  alți  zlotaşi de  la  curte, 

fără cât numai boierii acie ce le era dați în sama lor, de era capete pe margene, şi avè şi vreme de vinit mojâcii, că era oşti pe hraniță (Neculce, Letopisețul, sec. XVIII, 254) 

Deşi posibilitățile supinului de a avea subiect sunt strict condiționate sintactic  (vezi 1.5.2.1),  importantă este capacitatea  (chiar  şi virtuală a)  for‐melor de supin de a avea subiect, o vecinătate indiscutabil verbală. 

3.2. Concurența supin – infinitiv (– conjunctiv) în limba română veche 

Faptul că supinul a cunoscut o diversificare atât de evidentă a distri‐buției,  la care se adaugă  ideea general acceptată conform căreia  infinitivul şi‐a  restrâns  tiparele de  construcție  impune  o discuție despre  concurența dintre supin, infinitiv şi conjunctiv în diacronie (paralelă cu cea din Capito‐lul 1, 1.4, unde acest fenomen este analizat pentru limba actuală). 

3.2.1. Supin nominal vs infinitiv nominal În funcție de specificul textului, de vechime, de preferințele autorului, 

supinul  nominal  alternează,  în  proporții  diferite,  cu  infinitivul  nominal. Ceea ce este de reținut este că, în primele texte româneşti, atât supinul no‐minal, cât  şi  infinitivul nominal erau  formații  lexicale/procedee uzuale de formare a cuvintelor.  

Page 129: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

129

Aşa  cum  arată  Diaconescu  (1971:  155),  în  secolele  al  XVI‐lea  –  al XVIII‐lea nu există reguli pentru folosirea infinitivului şi a supinului nomi‐nal, altfel spus nu se poate  formula vreo generalizare  legată de clasele de verbe  care  acceptă nominalizarea  ca  infinitiv  sau nominalizarea  ca  supin (vezi Pană Dindelegan 2011: 119). Diaconescu (1971: 155) observă că, în pe‐rioada menționată,  există  tendința de denumire a acțiunilor  referitoare  la activități practice  ale omului  (agricultură, meşteşuguri,  treburi  casnice)  şi prin supin, şi prin infinitiv lung, iar supinul s‐a menținut în limba populară (vezi  jelitul, plânsul,  îmblatul, eşitul,  lăsatul secului, adurmitul, tăiatul,  înțărca‐tul),  activitățile  practice  continuând  să  fie  denumite  şi  astăzi  prin  supin (adunat, ales, arat, brodat, cernut, cosit, cusut, plivit, săpat, secerat, semănat, tors, treierat, tuns, văruit, zugrăvit, potcovit). Diaconescu (1971: 156) observă şi că variația supin–infinitiv lung apare, în limba actuală, pentru verbe de mişca‐re: dusul–ducerea, apropiatul–apropierea, ieşitul–ieşirea, întorsul–întoarcerea, sco‐sul–scoaterea, sositul–sosirea. La Iordan şi Robu (1978: 482) apare observația – convergentă cu cea a lui Diaconescu – că se foloseşte supinul, nu infinitivul, în construcții ca: băutul cu paharul, sculatul de dimineață, culesul fructelor, apu‐catul cu mâna, pescuitul cu undița, apusul/răsăritul soarelui, aratul pământului. 

Deşi concurența dintre infinitivul nominal şi supinul nominal în lim‐ba actuală nu ne‐a  interesat  în mod  special  în  lucrarea de  față,  se  cuvine menționat  că  observația  conform  căreia  în  limba  veche  nu  existau  reguli pentru folosirea supinului nominal sau a infinitivului nominal este valabilă şi  pentru  limba  actuală,  încercările  de  a  stabili  reguli  sau  generalizări lovindu‐se  de  impedimentul  datelor,  care  nu  se  lasă  sistematizate. Cornilescu (2001: 489–490) a arătat că verbele tranzitive şi cele inacuzative (intranzitive nonagentive) care exprimă schimbări, sunt compatibile atât cu nominalizarea infinitiv, cât şi cu nominalizarea supin (întinerirea/întineritul, plecarea/plecatul, venirea/venitul etc.) şi observă că uneori supinul este marcat stilistic; în schimb, verbele inergative (intranzitive agentive) ar fi incompa‐tibile cu  sufixul de  infinitiv, care este  telic  şi ar accepta numai  sufixul de supin  (nominal), care este atelic  (dormitul,  tuşitul);  totuşi, aşa cum observă chiar autoarea citată, există însă verbe inergative care acceptă ambele tipuri de nominalizare (alergatul/alergarea, vorbitul/vorbirea etc.). Ideea a fost prelu‐ată  şi de Alexiadou,  Iordăchioaia  şi Schäfer  (2011). Stan  (2003: 70–71), co‐mentând generalizarea anterioară, arată că posibilitatea verbelor tranzitive 

Page 130: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

130

şi a celor inacuzative de a se combina cu ambele sufixe se corelează cu ac‐centul pus pe schimbarea de stare (citirea cărții, venirea  la putere), respectiv pe procesul care conduce la o schimbare de stare (cititul, venitul târziu aca‐să). Stan (2003: 75) a verificat generalizarea propusă de Cornilescu (2001) pe verbele de la litera C din DEX (1996) – 429 de verbe – şi a ajuns la concluzia că discuția despre cele două tipuri de nominalizare (infinitiv vs supin) tre‐buie menținută la nivel stilistic: nominalizarea ca infinitiv este preferată în varianta cultă a limbii, iar cea ca supin, în varianta populară, uzuală, fami‐liară.  În plus,  în Dragomirescu  (2010: 218), am arătat că din  inventarul de verbe  inacuzative din  limba română, majoritatea acceptă nominalizarea ca infinitiv (excepții: a apărea, a dispărea, a muri, a reapărea) şi numai un număr limitat  de  verbe  inacuzative  acceptă  nominalizarea  ca  supin  (mucegăitul, putrezitul, râncezitul, ruginitul,  trecutul,  fermentatul, germinatul,  încolțitul,  în‐floritul,  înfrunzitul, năpârlitul, răguşitul, aplecatul, apusul, asfințitul, avansatul, cotitul, rămasul, răsăritul, staționatul, trăitul, zăcutul, ajunsul, alunecatul, ateri‐zatul, căzutul,  fugitul,  ieşitul,  intratul, pătrunsul, plecatul, revenitul, sositul, ve‐nitul,  ivitul,  rătăcitul,  apărutul, muritul,  stagnatul,  prelinsul,  asudatul,  cursul, izvorâtul, explodatul, transpiratul etc.). Prin urmare, nici pentru limba actuală nu se poate face o generalizare legată de distribuția supinului nominal şi a infinitivului nominal, dar se poate sublinia  ideea că  supinul nominal este mai constrâns decât infinitivul nominal. 

Datele din corpus confirmă acest lucru şi pentru limba veche. În tex‐tele din secolul al XVI‐lea, se observă că  infinitivul nominal este mai frec‐vent şi mai diversificat  lexical decât supinul nominal. În documentele ori‐ginale, ambele forme sunt destul de frecvente, însă mult mai limitate lexical decât  în  celelalte  texte.  În  continuare,  vom  reda  câteva  liste  cu  infinitive nominale extrase din texte, pentru a se putea compara cu listele cu supine nominale, prezentate supra, la punctul 3.1.1., exemplele de sub (1). 

(78)  (a)  scoaterea, plângere, chemarea, micşurarea, suspinarea, teamere, ținreare,  putredirea,  strigarea,  luciire,  urdzirea,  scutire, arretarea,  preceapere,  cădeare,  cererea,  vrearea,  rrodirea, ponosluire,  smerirea,  împlearea, mutare,  plângere,  amistuirea, micşurarea,  suspinare,  gâcire,  preceapere,  creadere,  părrăsire, îngânare,  călcare,  aflarea,  cumândare,  aducere,  clătire, giunghere,  amistuire,  puteare,  chemare,  cântare,  schimbare, 

Page 131: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

131

lunrecare, preveghere, gătirea, dare, mâncare, rrădzimare, plini‐re,  preceapere,  prilăstirea,  pustiinre,  batere‐jioc,  sprejenirea, vedearea,  schimbarea,  luminrarea,  lăudare,  amistuirea, precepere,  mângâiarea,  spunrere,  călcare,  strigarea,  plângere, micşurarea,  putredire,  giudecare,  cuntinrirea,  gilăluire, cădearea, izbăvire, ispăsire, mâhnire, facerea, cearerea, smiintire, întrarea, ieşirea, prădarea, străjuire, şedearea, scularea, tămădu‐ire,  mântuirea,  durmitare,  urdzirea,  luminrarea,  rrădicarea, ținreare,  îngrădire,  înglotirea,  amistuirea,  cădere,  străbatere, strigare, lăudarea (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520) 

  (b)  puteare, învierea, îngropare, putredire, stricare, jungheare, vin‐decare,  mântuirea,  cădeare,  strigare,  judecare,  plângerea, vrearea, piiardere, călcarea, râvnirea, scularea,  înviarea,  izbăvi‐re,  răbdare,  nădăjduire,  ucidere,  strângerea,  țineare,  perire, bearea, scrâşnirea, vândecarea,  lăudarea, tâmpinarea, mântuire, ştirea,  strigare,  izbăvirea,  judecare,  durearea,  plângerea, ținearea, naşterea, cunoaşterea, slăvirea, împlearea, descântarea, neavere, certare, cercetare, adunarea, răbdarea, şedearea, lăsarea, umbrire,  punerea,  slujire,  vindere,  cumpărare,  flămânzire, prevegheare,  nemâncare,  răstignire,  zicerea  (Coresi,  Tâlcul evangheliilor, 1567–1568) 

  (c)  împreunare,  răsipirea, putearea,  bună‐vrearea, perirea,  lăsarea, scularea, aşteptarea, lăcuirea, perirea, ispovedire, ținearea, rădi‐carea,  fugirea,  izbăvire,  glotirea,  mâncarea,  bearea  (Coresi, Molitevnic rumânesc, 1567–1568) 

  (d)  lăsarea, dobândire, plângere, uciderea,  învierea, dulce‐dăruirea, aducerea,  îmvierea,  schimbare,  giudecare,  giudecarea,  perire, giudecare,  întrebare,  cearere,  ascultare,  întrebarea,  vedeare, cutedzare,  împutare,  ierrnare,  lepădare,  dosădirea,  cutedzare, tremeatere,  bună‐rrebdare,  tremeaterea,  rrebdare,  schimbare, adaugerea,  tremeatere,  strigarea,  rrătăcirea,  spurerea,  izbăvire, spunrere,  îmviere,  învierea,  ascultarea,  putrediriei,  sfintire, cumândare,  poticnirei,  cerrcetariei,  zidirea,  vrăjbirea, tremeatere,  sleiriei,  murrguire,  ispitirea,  ivirea,  sărutarea, tremeatere, pomenirea, părăsire, perirea, vedearea  (Codicele vo‐ronețean, 1563–1583) 

Page 132: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

132

  (e)  bunăvestire, bunăvrerea, suirea,  împreunare, sfătuirea, asculta‐rea, înviere, ținere, iubirea, mântuire, căirea, întoarcerea, înălța‐rea,  tăiare,  părearea,  pohtire,  săgetarea,  căirea,  înălțarea, cădeare,  piiardere,  mântuire,  dosădire,  ocărârea,  răpire, putearea, ştire, meargerea, biruire, răpire,  înfrângere,  înălțarea, frângerea, isprăvirea, uciderea, răbdare, cucerire, ascultare, vin‐decare, îndulcire, împutare, pierzare, scădeare, înotare, întoarce‐rea,  cădearea,  întoarcerea,  înfrângerea,  mâniiare,  deştingerea, mâhnirea,  făgăduirea,  ținearea,  venire,  isprăvirea,  îndrăznire, nemiluire, miluire, vrearea, întrebare, eşirea, ispovedire, ocărâre, arătare,  râvnire,  ertare,  răbdare,  vindecare,  ogodire,  plângere, împutarea,  dare,  căutarea,  ivirea,  suspinare,  beare,  dereptare, păzirea, meargerea,  lepădarea,  împreunare,  rupere,  răstignirea, râvnirea, facerea, păreare, gonire, piiarderea, nețineare, izbăvire, mângâiare,  spălare,  zidire,  protivire,  striinare,  înviere, adurmire,  descoperire,  împreunare,  lăcuire,  răstignire,  venire, răbdarea,  ertarea,  vânzare,  mângâiarea,  pohtire,  îndrăznirea, îndrăznire, răbdare, împreunare, iubire, gătirea, îndemnare, as‐cultarea, plăcearea, arătare, vedearea,  tăceare, răstignire, pipăi‐rea,  cucerire,  îndrăznire,  îngoparea,  răbdare,  isprăvire, piiardere,  răsipire,  slobozirea,  treacerea,  facerea,  dăruire,  în‐drăznire,  prădare,  ucidere,  îmblare,  odihnire,  ardere,  afumare, scuipirea,  scăderea,  îndrăznire, bună‐slăvire,  sărutarea, biruire (Coresi, Carte cu învățătură, 1581) 

  (f)  ştirea,  descălecarea,  tremeaterea,  împutarea,  judecare,  udarea, mâncare,  vederare,  putearea,  zicere,  zidirea,  ținearea,  orbire, strigarea,  perire,  săgetare,  giunghearea,  ardere,  îngrupare, audzirea,  auzirea,  grăirea,  naşterea,  stricare,  iertare,  luptare, dureare,  întrebarea,  aşteptarea,  purtarea,  plângere,  plângerea, strigarea, facerea, ardere, adunarea, iubire, vindecare, creşterea, dare, audzirea, ungere (Palia de la Orăştie, 1581–1582) 

  (g)  ştire, pierdere, peirea, puteare, lucrare, învierea, cearerea, pleca‐re, ucidere (Documente, 1521–1600) 

Această situație (frecvența şi diversitatea mult mai mare a infinitivu‐lui nominal  față de supinul nominal) se continuă  şi  în secolele următoare 

Page 133: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

133

(vezi  observațiile din Anexă). Deşi  cercetarea  noastră de  corpus  priveşte numai secolele al XVI‐lea – al XIX‐lea, în absența unei analize statistice pen‐tru faptele din limba actuală, am considerat potrivit să prezentăm şi datele din două  texte  contemporane, Gabriel Liiceanu,  Întâlnire  cu un necunoscut (2010) şi Andrei Pleşu, Despre frumusețea uitată a vieții (2011), din care se ob‐servă că, în limba actuală, raportul de frecvență dintre supinul nominal (in‐clusiv formațiile  lexicale cu structura supinului nominal, care nu au verbe corespunzătoare)  şi  infinitivul  nominal  (inclusiv  formațiile  lexicale  cu structura  infinitivului  nominal,  care  nu  au  verbe  corespunzătoare)  este comparabil cu cel din secolul al XVI‐lea. 

(79)  (a)  adormitul, ascultatul, bărbieritul, băutul, cititul, dirijatul, găti‐tul,  ieşitul,  începutul,  întârziatul,  lăsatul  (de)  fumat,  locuitul, mâncatul, mersul,  plânsul,  plimbatul,  privitul,  provizorat,  râ‐sul, scârțâitul, scrisul, sfârşitul, statul, surâsul, susuratul (Lii‐ceanu, Întâlnire cu un necunoscut, 2010) 

  (b)  acceptare, acoperire, acreditare, actualizare, acumulare, aderare, admitere,  afirmare,  ajustare,  alunecare,  amenințare,  amintire, amplasare,  angajare,  aplicare,  apreciere,  apropiere,  aranjare, aruncare, ascundere, asociere, asumare, atacare, autodenunțare, băgare,  binefacere,  calculare,  cântărire,  cădere,  căutare, cianozare,  cimentare,  ciocnire,  coabitare,  coacere,  coborâre,  co‐mitere,  comunicare,  concentrare,  condamnare,  confecționare, confruntare,  constrângere,  conştientizare,  contemplare,  conti‐nuare,  contorsionare,  convingere,  crispare,  cucerire,  cultivare, cunoaştere, cuplare, curgere, damnare, dăruire, decădere, degra‐dare,  demolare,  demoralizare,  denigrare,  deosebire,  depopulare, depunere,  deschidere,  descompunere,  descoperire,  desprindere, determinare, devenire, dezlegare, dezvăluire, dilatare, disimula‐re,  disperare,  distrugere,  dobândire,  documentare,  echivalare, edificare, eliberare, eliminare, epuizare, evadare, evitare, evocare, excitare,  facere,  fericire,  ființare,  filmare,  fondare,  formulare, frustrare, funcționare, gândire, găsire, gestionare, golire, grupa‐re, hălăduire, hărțuire, hermeneutizare, ieşire, iluminare, indig‐nare,  individualizare,  instalare,  interiorizare,  interzicere,  intra‐re,  introducere,  invadare,  inventariere,  iubire,  izolare,  îmbarca‐

Page 134: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

134

re,  îmbrățişare,  împărtăşire,  împietrire,  împletire,  înălțare,  în‐carnare,  începere,  începere,  încercare,  încetare,  încheiere,  închi‐dere, înclinare, încrâncenare, încredere, încununare, îndobitoci‐re,  îndrăgostire,  îndrumare,  înfăptuire,  înființare,  înfrângere, înfrățire, îngrijire, înmormântare, însăilare, însemnare, însoțire, înstrăinare,  întâlnire,  întâmpinare,  întâmplare,  întinerire,  în‐toarcere, întrupare, întrupare, jignire, judecare, lansare, locuire, luare,  luminare,  mângâiere,  mântuire,  maturizare,  măcinare, mărturisire,  mirare,  mişcare,  mlădiere,  mobilizare,  modelare, mulțumire,  naştere,  nedeterminare,  nefericire,  nimicire,  obser‐vare,  oglindire,  orânduire,  pâlpâire,  părere,  pierdere,  plăcere, plecare, plimbare, pocire, predare, preocupare, presimțire, primi‐re, privire, producere, promovare, provocare, publicare, punere, pustiire, ratare, ratare, rămânere, răspundere, răsturnare, rătă‐cire, rătăcire, răzbunare, recompunere, recunoaştere, recuperare, redresare,  reduplicare,  remuşcare,  repetare,  retragere,  revedere, revenire, revirginizare, rezolvare, ridicare, rinocerizare, rostire, rotire,  rupere,  schimbare,  schimbare,  scormonire,  scrutare,  si‐mulare,  sinucidere,  spargere,  stare,  stăpânire,  subalimentare, sugrumare,  supunere,  surprindere,  suspendare,  şlagărizare,  tă‐cere, traducere, trecere, tresărire, trezire, uitare, umilire, undui‐re, unificare, urmărire, uşurare, vânătoare, vedere, venire, vizi‐tare,  vorbire,  zbatere  (Liiceanu,  Întâlnire  cu  un  necunoscut, 2010) 

(80)  (a)  acces, asasinatul, avutul, bâzâit, cititul, iubit, mâncatul, mersul, păscut,  plâns,  prizonierat,  profesorat,  râsul,  ruptul,  scrisul, scuipatul, statul, surâs, suptul (Pleşu, Despre frumusețea uita‐tă a vieții, 2011) 

  (b)  abatere, abordare, acomodare, acoperire, adecvare, adiere, aduce‐re, adumbrire, afectare, aglutinare, alcătuire, alergare, aliniere, amenințare,  angajare,  angajare,  anulare,  aplicare,  aprindere, apropiere, asanare, asemănare, asumare, aşezare, aşteptare, au‐tojustificare,  calificare,  canalizare,  canonizare,  cădere,  căutare, cercetare, citire, colaborare, completare, concentrare, confirmare, conservare, consimțire, constituire, conviețuire, culcare, culege‐

Page 135: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

135

re, cunoaştere, cuprindere, dăruire, defăimare, definire, deforma‐re,  delegitimare,  deliberare,  demolare,  demonizare,  demontare, deosebire,  depreciere,  deprindere,  desăvârşire,  descumpănire, desecretizare, desfrânare, destindere, destupare, deviere, devita‐lizare, dezamăgire, dezbatere, dez‐vrăjire, diminuare, disperare, dublare, durere, enumerare, etalare, exaltare, exasperare, exem‐plificare, exercitare, exersare, exprimare, expunere, exterminare, extirpare,  ezitare,  fabricare,  facere,  fericire,  fierbere,  focalizare, folosire,  formulare,  frecventare,  fructificare,  funcționare, globa‐lizare, guvernare, ieşire, ieşire, igienizare, inadecvare, identifica‐re, instalare, intoxicare, introducere, inventariere, invocare, ira‐diere,  iritare,  iubire,  îmbărbătare,  îmbogățire,  îmbuibare,  îmbu‐jorare,  împăcare,  împietrire,  împlinire,  împrejurare,  încarnare, încălcare, încăpățânare, încercare, încetare, încetinire, închipui‐re,  încredere,  încredere,  încredințare,  încremenire,  încununare, îndârjire,  îndatorire,  îndeletnicire,  îndrăgostire,  îndreptățire, înfrânare, înfulecare, îngâmfare, înlocuire, înrăire, înregimenta‐re,  înrudire,  însărcinare,  întâlnire,  întâmplare,  întârziere,  întă‐râtare,  întrebare,  întreprindere,  întrerupere,  întreținere,  înțele‐gere,  învârtoşare,  învățare,  învechire,  înviere,  înzestrare,  jude‐care, justificare, lichidare,  lucire, manevrare, manifestare, mân‐tuire,  mărturisire,  mineralizare,  mirare,  mişcare,  mobilizare, moştenire, naştere, nedumerire, neîmplinire, nerăbdare, nesim‐țire, normalizare, obținere, participare, parvenire, personalizare, petrecere, pierdere, plăcere, plăcere, plăsmuire, plecare, plimba‐re, plutire, poluare, practicare, pregătire, preocupare, pricepere, privire, punere, putere, rarefiere, răbdare, răspundere, răstigni‐re, răsturnare, răsuflare, realegere, realizare, realizare, recalibra‐re,  recoltare,  reculegere,  recunoaştere,  recuperare,  redobândire, refacere, regrupare, reintrare, reîmprospătare, relansare, reluare, reorganizare,  reprezentare,  resemnare,  revelare,  rezolvare,  ros‐togolire,  satisfacere,  scădere,  scăpătare,  scrâşnire,  scurgere,  se‐cularizare, sinucidere, slăbire, slujire, smintire, sofisticare, spe‐cializare, standardizare, stare, strălucire, stricare, subordonare, subțiere, supervizare, supraevaluare, supralicitare, suprapunere, 

Page 136: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

136

supraviețuire,  surescitare,  suspendare,  târâre,  tăcere,  tăiere, transfigurare,  transformare,  trăire,  trecere,  trezire,  trimitere, uitare, utilizare, valorificare, vedere, venire, verificare, viețuire, vindecare, violare, vociferare, vorbire, zdrelire, zgândărire (Ple‐şu, Despre frumusețea uitată a vieții, 2011) 

3.2.2. Supin verbal vs infinitiv (vs conjunctiv) Observațiile despre posibilitatea ca supinul verbal,  infinitivul şi con‐

junctivul să alterneze în acelaşi context sintactic, în limba veche, sunt nesis‐tematice  în  bibliografia parcursă. Totuşi,  sunt  ceva mai numeroase decât cele referitoare la limba actuală. Prezentarea din această secțiune este baza‐tă mai ales pe cercetarea de corpus (din care, de data aceasta, am extras se‐lectiv exemple, şi nu exhaustiv, ca în cazul tiparelor cu supin), în prezenta‐rea căreia am inclus şi referirile care apar în bibliografia consultată.  

Ne‐am  concentrat  atenția  asupra  variației  supin–infinitiv,  deoarece conjunctivul pare să fie constant utilizabil  în contextele  infinitivului (Pană Dindelegan  1992:  131)  (cu  excepția unor moduri  şi  timpuri  compuse  şi  a unor structuri fixe), iar distribuția sa diacronică nu pare să fi suferit schim‐bări semnificative. Diaconescu (1977: 124) observă că interferența dintre in‐finitiv şi conjunctiv datează din latină şi se accentuează în română, pe mă‐sură ce conjunctivul tinde să devină un mod al subordonării, apropiindu‐se de infinitiv. O altă observație a lui Diaconescu (1977: 125) priveşte faptul că, încă din secolul al XVI‐lea, conjunctivul era mai  frecvent decât  infinitivul, acest lucru constituind o dovadă a faptului că procesul înlocuirii infinitivu‐lui  prin  conjunctiv  datează  dintr‐o  perioadă mult mai  îndepărtată  (vezi Frâncu 2000: 147). Extinderea conjunctivului, în română şi în limbile balca‐nice, este pusă de Diaconescu pe seama posibilității pe care o are conjuncti‐vul de a raporta explicit acțiunea la o persoană. Frâncu (2000: 147) observă că infinitivul a fost înlocuit de conjunctiv în cazurile în care regentul era un verb cu  infinitiv‐obiect sau după a vrea  şi a  trebui;  în schimb,  infinitivul a fost înlocuit de supin în contextele în care tendința de personalizare a fost minimă sau nulă: după verbe care permiteau un infinitiv subiect (semiauxi‐liarele de mod a  fi, a avea  şi de aspect a sfârşi, a  termina, a găti), după sub‐stantive sau adjective, unde nevoia de exprimare a persoanei şi a timpului era minimă.  

Page 137: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

137

3.2.2.1. Primul obiectiv al acestei  secțiuni este acela de a demonstra că, în limba primelor texte româneşti, tiparelor latineşti cu supin le cores‐pund tipare cu infinitivul. Aşa cum am arătat în Capitolul 2, 2.1, supinul latinesc apărea constant în două construcții: (i) supinul în acuzativ exprima scopul acțiunii, după verbe de mişcare; (ii) supinul în ablativ apărea drept complement al unor adjective. Aceste două construcții apar în limba actua‐lă (vezi 1.3.3.1, 1.3.5.3), dar nu sunt atestate în primele texte româneşti: su‐pinul  complement  al  unui  adjectiv  apare  în  texte  din  secolul  al XVII‐lea (vezi  supra,  3.1.2.2.2),  iar  supinul  circumstanțial  cu  valoare  finală,  după verbe de mişcare, la începutul secolului al XVIII‐lea (vezi supra, 3.1.2.3.1).  

Cercetarea de corpus dovedeşte că, înainte de aceste atestări ale supi‐nului, în contextele menționate era folosit infinitivul, atât pentru a exprima scopul după verbe de mişcare (81), cât şi drept complement al unor adjecti‐ve  ((82)–(85)).  Pentru  infinitivul  cu  valoare  finală,  am  reținut  aici  numai exemplele (cu infinitiv lung şi scurt) din secolul al XVI‐lea; infinitivul con‐tinuă să fie folosit în acest tipar, cu o frecvență din ce în ce mai scăzută, pâ‐nă în secolul al XIX‐lea (vezi Anexa): 

(81)  (a)  E  ti, Doamne,  în gios veri duce ei,  în puțulu de putredirea (134);  Şi‐i purtă pre  cale dereaptă  a  <î>ntra  în  cetate  de‐a mâ<nre>carea (179); Cinre duce‐me‐va în cetate de‐a chinui‐rea, au cinre năstăvi‐me‐va pără la Idumea (181) (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520) 

  (b)  Şedzut‐ai în scaunu a giudeca dereptate (92); Înra<in>te şe‐de la pârrişii cu cei bogați, a ucide furişu nevinovatul (93); Şi  îmbla  a  vedea,  în deşert grăiia  (121); Aceia  rasfira‐se  a mânca, e se nu se <vo>r sătura şi vorrovi‐vor (137); Cându adura‐se  depreunră,  pre  menre  a  prinde  sufletul  mieu băsăduiră (111); Că statu de‐a derea<p>ta mişie<lu>lui, a‐l scoate  de  gonitori  sufletulu  miu  (183);  Împi<n>s  fuiu, plecaiu‐me a cădea şi Domnulu me opri  (187); Scoate den temniță  a  se  ispovedi  numelui  tău  (206)  (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520) 

  (c)  Şi iară veni‐va cu slavă a judeca viii şi morții (Coresi, Cate‐hismul, 1559–1560, 103) 

Page 138: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

138

  (d)  N‐am venit a chema derepții, ce păcătoşii (47); Şedea‐veți a judeca doaosprădzeace rude (63); Venit‐ai încoace ainte de vreame  a  munci  noi?  (73);  Venit‐ai mainte  de  vreame  a munci pre noi (75); Cum şi acest nărod, care venise a ascul‐ta cuvintele lu Hristos (81); Şi deaca lăsă gloatele, sui‐se în codru însuş a se ruga (82); A treia oara, cum au suit a se ru‐ga în codru (83); Unde auzim că Hristos au mers la codru a se ruga (83); Că n‐au venit a chema derepții, ce păcătoşii la pocaianie (95); Nu îmbla a ceare, să eşti sănătos (145); Vine cu dulceață a întări inema (152) (Coresi, Tâlcul evangheliilor, 1567–1568) 

  (e)  Şi  iară  va  veni  cu  slavă  a  judeca  viii  şi  morții  (Coresi, Molitevnic rumânesc, 1567–1568, 194) 

  (f)  de cându me suiiu întru Ierusalim a me  închira (288); vine spre‐nsu a semna (301); n‐au venritu a afla sau a vesti sau a grăi  de  tinre  ceva  rreu  (330)  (Codicele  Voronețean,  1563–1583) 

  (g)  Nu venii a chema derepții, ce păcătoşii la pocăință (5); Într‐acelu chipu va veni den ceriu, ca fulgerulu, cu  tărie şi cu slavă  multă,  a  judeca  toată  lumea  (75);  Cătră  cela necredinciosulu Thoma mearse a‐i spune lui ce vrea (131); şi vine a spăsi un ucenicu necredinciosu (131); Ședea‐veți a judeca  doaosprăzeace  rude  ale  Izraililoru  (201)  (Coresi, Carte cu învățătură, 1581) 

  (h)  şi slobozi un corb a zbura (32); şi slobodzi iară alt porumb a zbura din corabie (32); featele acestor orăşanilor vin afară a scoate apă (76); acea fată ce va veni a scoate apă (79); Iuda mearse sus a tunde oile sale în Timad (132); Iacătă, mearge sus  socru‐tău  în  Timnat  a  tunde  oile  sale  (132); Merseră derept aceaia  feciorii  lui  Izdrail a cumpăra grâu  (146); noi slugile tale a cumpăra grâu am venit (146); eram veniți gios şi ainte de aceasta a cumpăra grâu (153); apă deade a‐ş spăla picioarele şi oboroc asinilor săi (153); carii cu el mersease în sus a îngrupa pre tată‐său (178); aceastea vineră a împlea 

Page 139: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

139

apă şi împlură scocurele (184); acesta iaste pâinea carea au dat voao a vă hrăni (232); ieşiră afară a culeage şi nemică nu aflară (234); cum să nu treacă prespre hotar a vedea Dom‐nul (243); şi‐ş va slobodzi dobitocul său în holdele altuia a face pagubă (250); Dup‐acea şedzu gios nărodul a mânca şi a bea şi se sculă a giuca (287) (Palia de la Orăştie, 1581–1582) 

  (i)  iar Mihail voievod, până a îmbla gărdinariul a svătui şi a‐ş tocmi,  lăsându  toată câştiga  şi  frica, au  luat putearea des‐pre el (Documente, Act diplomatic, *Transilvania, [30 mar‐tie – aprilie 1600], 135); aşea de nu se poate întoarce a veni în țara măriei sale lui craiu (Documente, Mărturii în proce‐sul lui Petru Şchiopul, *Polonia, [februarie – 1 septembrie 1593], 181) 

Infinitivul (lung sau scurt) complement al unui adjectiv este destul de rar în secolul al XVI‐lea (82). Ceea ce este interesant în legătură cu această construcție este faptul că ea nu‐şi pierde vitalitatea, până în secolul al XIX‐lea, continuând să fie destul de frecventă şi în limba actuală (vezi 1.4). Este de menționat faptul că, în textul cu cele mai multe atestări ale tiparului ad‐jectiv + complement realizat prin infinitiv, Însemnările lui Dinicu Golescu, în foarte multe dintre exemple este vorba de infinitive „lungi”, a căror valoare verbală este discutabilă, dat fiind că infinitivul  lung cu valoare verbală nu mai era natural în epocă1.  

(82)  (a)  Și muiarea văzând că pomulu e bun de mâncare şi frumos ochilor (Palia de la Orăştie, 1581‐1582, 19) 

1 Revitalizarea  infinitivului lung în texte culte din secolul al XIX‐lea este un feno‐men  artificial,  diferit  de  tendința  regională  de  conservare  a  infinitivului  lung, semnalată de Mării (2004: 26–28), care arată că, în conformitate cu datele extrase de Sever Pop  şi de Emil Petrovici,  infinitivul  lung  cu valoare verbală  este  încă atestat în opt localități (două din Țara Oaşului şi şase din Bihor), în tipare diferite, în care limba standard ar prefera supinul sau conjunctivul: a început de‐a sughița‐re, nu‐i bine de‐a vedearea atâtea, mai de‐a crăpare lemne, ac depa fare strinfi şi cip‐că, ac de‐a fare mănuşi, are el de‐a cântare, are de‐a se spălare, am de‐a vedeare, am de‐a beare nişte leacuri, ai de‐a rămăneare, am de‐a țineare, am de‐a ducere, are el de‐a se ducere. 

Page 140: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

140

  (b)  Și multe, în multe chipuri, arată noao cărări de pocaanie şi de  spăsenie,  şi mai  lesne  a  umbla  după  aceastea  dat‐au noao (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 46) 

  (c)  şi pururea oare derep ce lucru era gata <a> agiuta lor (Do‐cumente, Mărturii în procesul lui Petru Şchiopul, *Polonia, [februarie – 1 septembrie 1593], 181) 

(83)  (a)  gătit a starea cu războiu  împrotiva  lui Răzvan (Costin, Le‐topisețul, 1675, 64) 

  (b)  Marsu,  gata  iaste  a  urzirea  hicleşuguri  şi  a  ocoli  oricare mare cetate (Foletul novel, 1693−1704, 123) 

  (c)  ce‐s gata a să  sfădi şi cu Dumnezău  (18); să  fie gata a  face bine cu  surumanii  (19); că ei  încă  s‐au amărât  şi‐s gata a plânge (70) (Sicriul de aur, 1683) 

  (d)  Locuri mai bune de a  lăcui căutându‐şi (Cantacuzino, Isto‐ria țării Rumâneşti, 1678−1688, 9) 

  (e)  lăudăcios,  ‐ă,  vreadnic  a  să  lăuda  (282);  vreadnic  de‐a  să cinsti (337) (Corbea, Dictiones, 1691−1697) 

  (f)  Nu iaste înbucătură aşa lesne a să mesteca, acea cetate, pre‐cum credea năvălitorii ei! (126); şi toată lumea gata iaste a să bate (153) (Foletul novel, 1693−1704) 

  (g)  de vrednic a‐l dovedi, vrednică sint (87); Și precum vredni‐că iaste a să asculta (91) (Cantemir, Istoria ieroglifică, I, 1705) 

(84)  (a)  şi  au  zis  aceste  cuvinte  vrednice  de  pomenire  (Antim  Ivi‐reanul, Predici, înc. sec. XVIII, 239) 

  (b)  Ale fişte căruia fapte bune a le număra mie n‐au fost cu pu‐tință (77); Şi cu adevărat de urâre şi de urgisire iaste vredni‐că (82) (Clain, Propovedanie..., 1784) 

  (c)  pentru carea nu sunt eu vrednic a grăi şi a lăuda măririle ei (98); cum că nu  iaste volnic a călca porunca (104); cum că nu  iaste vrednic a să numi apostol (129) (Antim Ivireanul, Predici, înc. sec. XVIII) 

  (d)  au făcut hanul o mare vitejie, care este vrednică a să scrie (Anonimul Brâncovenesc, 1706−1717, 292) 

Page 141: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

141

  (e)  şi aflând un obraz vrednic şi cuvios dă a face ginere mării‐sale  (232);  ca  nişte  iubitori  dă  a  scorni  răzmirițe  şi  zarve (234); măriia‐sa ca un milostiv şi iubitoriu de‐a face pomeni (257);  fiind ostenitoriu a săvârşi sfintele cununii  (262); om foarte  învățat  şi  vrednec  dă  a  chivernisi  sfântul mormânt (268) (Greceanu, Începătura istoriii, 1711) 

  (f)  dară  nimini  nu  să  află  vrednic  a  dezlega  stărpičunea  ei (211);  lucru  vrednic  de  mirare  (231);  fiind  cu  aşa  istorii frumoasă şi vrednice de mirare împodobit (264); gata sânt a merge (299); şi sânt cu anevoe a să dezrădăcina (328) (Filerot şi Anthusa, sec. XVIII) 

  (g)  Oastea  împăratului  este  deprinsă  a  da  războiu nepriietinilor (Neculce, Letopisețul, sec. XVIII, 138) 

  (h)  Care  făpturi  ale  lui Dumnezeu  sânt mai vrednice  de  a  le socoti? (39); Ce lucruri mai vrednice de a le însemna ştim noi despre  Is.  (42);  Sunt  gata  a  viețui  creştineşte  (51)  (Şincai, Catehismul cel mare, 1783) 

  (i)  Dară noi nici decum nu sântem vrednici a câştiga însuş la noi de plin traiul bun (Ducerea de mână către cinste, 1793, 176) 

  (j)  Statornic şi mai gata a le sluji, de cât a pofti să‐ți slujască ei (Cărindariu rumănesc pe anul 1794, 183) 

  (k)  el răspunse că ar fi gata de a confirma denaintea oamenilor ce el au fost făgăduit de‐naintea lui Dumnezeu (93); El era gata a fugi din patria sa la cei streini şi a părtăşi cu o come‐diană (97) (Istoria Amerii, 1794) 

  (l)  În toată vremea să fie gata şi grabnici a învăța şi a îndrepta sufletele  (250); Nevoința,  cu  carea  să  nevoiaşte  a  poftori cele plăcute, să zice putere simțitoare a pofti  (254)  (Clain, Theologhiia moralicească, 1796) 

(85)  (a)  Era gata de‐a să tâmpinare (Budai‐Deleanu, Țiganiada, 1800‐1812, 169) 

  (b)  orice vrednic de însemnare (2); Sânt statue vrednice de vede‐re şi de însemnare (9); Oraş al Ungarii, frumos şi vrednic de vedere  (12);  Lucru  adevărat  vrednic  de  vedere  (17);  Lucru vrednic  de  vedere  (19);  Statue  de marmură  de  persoane 

Page 142: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

142

vechi vrednice de aducere‐aminte (24); Și câte alte multe lu‐cruri  sânt mai  vrednice  de  vedere  decât  acestea  (24);  Lu‐cruri de mare preț şi vrednice de vedere (37); Un boier foar‐te vrednic de smerire mi‐au zis că... (40); Dar toate sânt mai vrednice de însemnare (43); Și cel mai vrednic de auzire este că  să  vede  chiar  Prezburgul  (45);  Frumusețea  lor  şi temeiniciia  sânt  vrednice  de  vedere,  căci  sânt  foarte  late, drepte  (61);  De  acuma  sânt  vrednice  de  vedere  (67);  Iar drumul din Fuzina şi până aciia şi spre  toate satele Italiii este  lucru vrednic de vedere  (68); Fiindcă ne arată pildele acelor  vrednici  de  pomenire  (70); Are  trei  theatre, dar  cel mai  vrednic  de  însemnare  este  cel  ce  să  numeşte Amfitheatru (71); Sânt lucruri vrednice de mirare (73); Itali‐enii cei nobili şi neguțitorii sânt vrednici de iubire (78); În‐tru care sânt multe lucruri vrednice de vedere şi de însemna‐re (89); Grajdurile, ce au pe la toate satele, sânt vrednice de vedere (97); Pentru vederea acelui vrednic de mirare cataract al Rinului (112) (Golescu, Însemnare, 1824–1826) 

  (c)  Tinerii  tăi  încă‐s de‐împreună  / Gata‐a merge departe de‐acasă (Budai‐Deleanu, Țiganiada, 1800‐1812, 128) 

  (d)  Lucruri vrednice de a  le spune (19); Thiseiu, carele,  lăsând singură pe Ariadna  în  ostrovul Naxu,  stă gata  de  a  pleca (92); Dar este vrednică de a primi măcar pe oricare om într‐însa (100) (Golescu, Însemnare, 1824–1826) 

  (e)  vrednică de a fi numărată între cele douăsprezece fapte ero‐ice ale voinicului Ercul  (91); gata a vă  sluji  (99)  (Kogălni‐ceanu, Fiziologia provincialului în Iaşi, 1844) 

  (f)  dar nu sătulă de‐a privi (Eminescu, Cezara, 1876, 82) Frâncu (2000: 147) observă că, după adjective din seria bun, rău, uşor, 

vreadnic, infinitivul a fost concurat de supin (şi nu de conjunctiv) şi mențio‐nează  că  înlocuirea masivă  a  infinitivului prin  supin după  adjective  este foarte  târzie  (sfârşitul  secolului  al XVIII‐lea  –  începutul  secolului  al XIX‐lea). Analiza datelor extrase din corpus ne permite să nuanțăm această ob‐servație: începând din secolul al XVII‐lea (vezi supra, 3.1.2.2.2) şi, cu o frec‐vență foarte mare, în secolul al XVIII‐lea (vezi supra, 3.1.2.3.2) şi până în se‐colul al XIX‐lea (şi chiar până în etapa actuală de limbă), infinitivul şi supi‐nul au fost folosite în variație după adjectivele de tipul menționat.  

Page 143: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

143

3.2.2.2. Al doilea obiectiv al acestei secțiuni este acela de a arăta că al‐ternanța infinitiv–supin a existat chiar pentru contextele în care supinul apare din primele texte româneşti; unele dintre aceste contexte (de exem‐plu, poziția de modificator în grupul nominal) sunt limitate la supin în lim‐ba actuală  (vezi 1.4). Acest  lucru arată  că,  foarte probabil,  supinul verbal românesc era, în momentul primelor texte româneşti, o formă „tânără”, ca‐re nu avea contexte specifice de apariție.  

Situația  cea mai  relevantă  este  reprezentată  de  infinitivul  (lung  şi scurt) cu valoare de modificator în grupul nominal, care este atestat până în secolul  al  XIX‐lea,  însă  cu  o  frecvență  în  scădere;  în  exemplele  din  secolele al XVIII‐lea – al XIX‐lea, valoarea verbală a  infinitivului  lung este  discutabilă. 

(86)  (a)  Acmu  e  vreamea  de‐a  lucrarea  şi  de‐a  semănarea  (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 174) 

  (b)  paie şi obroc deade lor şi apă de‐a spălarea picioarele acelu‐ia (78); au venit vreamea de‐a slobozirea (105); acolo n‐avea nărodul apă de‐a bearea (235); Fă şi luotoriu de muc şi vase de‐al stingerea den curat aur (263); pietri scumpe de‐a podo‐birea efodul şi hojenul (300); uloiul de‐a luminarea (314) (Pa‐lia de la Orăştie, 1581‐1582) 

  (c)  bine ştii cum că feciori nătari am cu mine, dobitoc şi vaci a făta (Palia de la Orăştie, 1581‐1582, 114) 

(87)  (a)  unde  nici  era  loc  de  a‐şi  tocmirea  oastea,  nici  de  a  să îndireptarea, ci aşa ei în‐de‐sine tăindu‐să (98); socotind că are vreme de a‐şi răscumpărarea strâmbătatea sa de pre cela ce n‐au călcat numai pacea cea vechie (115); Și îndată i‐au gătit  leagăn  cu 6  cai,  că  loc de  a  să  zăbovirea nu era  (139) (Ureche, Letopisețul, 1642–1647) 

  (b)  pâinea  cea de mâncare  (Dosoftei, Psaltirea  în versuri, 1673, 749) 

  (c)  Soroc de  sfârşire  (56);  Şi  ş‐au ales  locul de  a darea  războiu leşilor (77) (Costin, Letopisețul, 1675) 

  (d)  că  după moarte  nu  va  dobândi  vreme  de‐a  face  bine  cu surumanii (Sicriul de aur, 1683, 19) 

Page 144: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

144

  (e)  loc  de‐a  țânearea  răvaşurilor  oraşului  (52); vas  de  purtarea prânzului (54); loc de țânearea armelor (55); loc de vânzarea aromatelor (55); loc de mântuire (148); casă de priimirea oas‐peților (167); loc de țânearea avuției, vistiiari, loc de țânearea comorii  (216);  învățătură  de  luarea  sămii  (290);  loc  de țânearea culeasei rămăşițe (433); loc de alergarea olăcăritului 20 şi opt de miluri de pământ (482); Cât loc de săltare nu le va ajunge (263) (Corbea, Dictiones, 1691−1697) 

  (f)  mreajă cu prăjini de a prinde păsări (35); locu de a privi jocu‐rile  (37); pat de a odihni zâoa  (39); meşteşug de‐a scrie  fru‐mos (Corbea, Dictiones, 1691−1697, 222) 

  (g)  Vreme de a păscui (Foletul novel, 1693−1704, 12) (88)  (a)  Deci şi apa carea în lacul munților era adunată, loc de cur‐

gere aflând (Cantemir, Istoria ieroglifică, I, 1705, 182)   (b)  ajunsese a să ocărî, lucru dă mirare, neavând nici o vecină‐

tate (Greceanu, Începătura istoriii, 1711, 217)   (c)  Nu doară că nu sunt cuvinte multe şi de multe feliuri de 

vorbe  a  să  grăi  întru  lauda mărirei  ei  (Antim  Ivireanul, Predici, înc. sec. XVIII, 85) 

  (d)  aflat‐au  altă  panurghie  a  face  (225);  ce  le  iaste,  socoteala păgânilor  şi  gândul  a  face?  (225)  (Greceanu,  Începătura istoriii, 1711) 

  (e)  pentru că acest nu iaste lucru a nu să dovedi şi a nu să da în auzul tuturor (Filerot şi Anthusa, sec. XVIII, 355) 

  (f)  Ca să fie mijlocire de a ținea unirea întră credincioşi (Maior, Procanon, 1783, 59) 

(89)  (a)  Să n‐aibă loc de ieşire (Iancu Văcărescu, 1800−1847, 220)   (b)  Însă  lucrul  cel mai  de mirare  /  Este  că  bietul  țigan,  aice 

(Budai‐Deleanu, Țiganiada, 1800‐1812, 137)   (c)  Printr‐acele alee au  şi multe  lăviți de  şădere  (35);  Îş  caută 

loc de scăpare (56); Și, în scurt, este lucru de mirare; nu folo‐seşte auzirea descrierii, este  trebuință de vedere  (62); Cum şi  ale  bisericii,  de mirare  luminoase  lucruri  (66);  Sânt  lu‐

Page 145: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

145

cruri atât de mirare, încât de nu ar fi fost făr’ de orânduială, de multe ori aş  fi cuvântat  tot pentru ele (76); şi pe  la  lo‐curi  cu brazdă  şi  lăviți de  şedere  (93)  (Golescu,  Însemnare, 1824–1826) 

  (d)  Un singur loc de intrare este (Eminescu, Cezara, 1876, 79)   (e)  Că nu‐i vremea de‐a clăti din spate (123); Tocma când avea 

chief de‐a să bate (168); Nu‐ți ajunge că vreme puțină / De‐a viețui  în  lume  ț‐e dată (351); Precum a focului este firea a arde şi a încălzi (334) (Budai‐Deleanu, Țiganiada, 1800‐1812) 

  (f)  Și  atunci  vom  avea  vreme  de  a  aştepta  să  călătorim  (57); Casă de a împrumuta pe scăpătați în multe chipuri (96) (Go‐lescu, Însemnare, 1824–1826) 

Infinitivul apare, în corpusul cercetat, mult mai rar drept complement al numelui  (90)  şi păstrează această posibilitate de apariție  şi  în  limba ac‐tuală (vezi 1.4). 

(90)  (a)  Și  încă  şi alte multe mari darurile  lu Dumnezeu, ce nu e puteare de‐a spunerea (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 4) 

  (b)  că  iale  au mândrie  de‐a moşirea  şi mainte de  ce venim  la iale nasc (Palia de la Orăştie, 1581–1582, 182) 

  (c)  Și de este sădită fireşte în om pohta a avea orce lucru bun vede la altu (Golescu, Însemnare, 1824–1826, 3) 

Ca şi  în cazul supinului (vezi supra, 3.1.2.1), şi  infinitivul este atestat după verbe copulative încă din secolul al XVI‐lea, însă cu o frecvență con‐siderabil mai mare decât cea a supinului: 

(91)  (a)  Vărsară sângele lor ca apa den crucişul Ierusalimului şi nu fu  de‐a‐i  îngruparea  (154);  Dumnedzeu  e  de‐a  fălosirea, Domnulu  Dumnedzeu  e  de‐a  fălosirea  şi  nu  e  vi<no>vat (Psaltirea Hurmuzaki, 1491–1520, 166) 

  (b)  fără  de‐acealea  carele‐s  de‐a  mâncarea  tuturor  sufletelor (216);  până  sosiră  pre  cel  pământ  în  carele  a  lăcuire  era (235) (Palia de la Orăştie, 1581‐1582) 

(92)  (a)  dând vâlvă oştii lui, care iaste de‐a şi crederea, de vreme de au zidit biserică (119); care era de‐a‐l şi crederea (148) (Ure‐che, Letopisețul, 1642–1647) 

Page 146: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

146

  (b)  Toate acestea atocma cu italiianii sânt şi a vedere să mărtu‐riseşte  o  fire  (Costin, De  neamul moldovenilor,  1670−1680, 145) 

  (c)  Înpăratul, găndeaşte de  campania  cea viitoare, pentru  că sănt multe a găti (15); În țarigrad, nu să poate hotără carele iaste a să alege (15); În Veneția, gătiri frumoase pentru oa‐menii de cinste ce sănt a veni  la carnavalele viitoare  (15); O,  căte  nenorociri  sănt  de  a  să  vedea  într‐o  cetate  (41) (Foletul novel, 1693−1704) 

(93)  (a)  Şi  cutremur,  care  / Nu  e  de  răbdare  (242);  Sămânța‐i  pre pământ,  / Cu bun aşezământ,  / Putearnică,  tare  / Va  fi de mirare (371) (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710) 

  (b)  Vreame e a face / Domnului ce‐i place (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710, 398) 

  (c)  precum  ieste  a  să  şirui  şi  după  cursul  vremilor  (3);  însă adevărul  ce  ieste  a  tăgădui nici poci, nici mi  să  cade  (49) (Cantemir, Istoria ieroglifică, I, 1705) 

  (d)  să le trimiță la Bender pentru rădicarea uneltelor craiului, şi 500 dă oameni, ca să fie dă a direge şi dă a îndirepta dru‐murile  pă  unde  tini  şi  noroaie  s‐ar  întâmpla  (Greceanu, Începătura istoriii, 1711, 190) 

  (e)  Alta încă iaste de a lua aminte (64); Precum iaste a vedea în faptele  şi  iscăliturile  acelui  sobor  (75)  (Maior,  Procanon, 1783) 

  (f)  Dar  şi aceasta este de a  să pomeni, că spre sporirea aceştii aşa de mântuitoare a şcoalelor treabă, s‐au mai tipărit încă trei cărți (Carte trebuincioasă pentru dascăli, 1785, 98) 

(94)  (a)  Dar din  toate,  cum am zis, este de mirare  casa  şi grădina poştii (Golescu, Însemnare, 1824–1826, 100) 

  (b)  Vremea este a ne deştepta (4); Câte  lucruri sânt a  le săvârşi în curțile lor (5) (Golescu, Însemnare, 1824–1826) 

3.2.2.3. Al treilea obiectiv priveşte analiza contextelor în care supinul a înlocuit, practic, infinitivul: fie că infinitivul nu mai este deloc posibil în limba  actuală,  fie  că  apariția  sa  este  „artificială”  (vezi  1.4).  Diaconescu 

Page 147: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

147

(1971: 162) a observat, pe bună dreptate, pentru epoca veche, absența supi‐nului în relație cu unele verbe care azi se construiesc de preferință cu supin: a avea de făcut, a rămâne de văzut, a termina de citit; autorul citat consideră că aceste verbe au,  în  limba actuală, regim obligatoriu de supin,  însă această generalizare este prea  tranşantă, având  în vedere existența posibilității de construcție cu conjunctivul şi, uneori, chiar şi cu infinitivul. 

În secțiunea 3.2.2 am ajuns la concluzia că supinul după verbe tranzi‐tive (a avea, a da, a aduce etc.) este atestat accidental la sfârşitul secolului al XVII‐lea, într‐un context discutabil (vezi (39)), şi destul de rar în secolul al XVIII‐lea (vezi (55)). Aşa cum era de aşteptat, infinitivul era folosit pe scară largă  în acest context  şi continuă să  fie  forma preferată până  în secolul al XVIII‐lea, fiind atestat mai rar în secolul al XIX‐lea. Încă din secolul al XVI‐lea, se observă că  infinitivul era  folosit  (i) după verbe  tranzitive cauzative (95a), pentru care astăzi singura posibilitate de construcție o constituie su‐pinul (vezi 1.4); (ii) după a avea cu valoare modală deontică (95b); (iii) după verbe  tranzitive noncauzative  (în  structuri  intrepretabile  ca presupunând elipsa  regentului  nominal  (95c)  (vezi  1.3.5.1.3,  1.4);  exemplele de  la  (95c) atestă exact stadiul de variație (în acelaşt text) a structurilor în care regentul nominal era exprimat  (95c1)  şi a celor  în care regentul nominal nu era ex‐primat (95c2). 

(95)  (a)  De nu veri da a‐<n>țeleage (Glosele Bogdan, 1520–1630, 426)   (b)  Dereptu aceaia zioa ceaia marea a  lu Dumnezeu  izbândă 

are a face spre toți dosăditorii şi trufaşii (15); Și de toate de acealea răspunsu avămu a da, şi muncă să luomu (37); Pu‐tea‐veți  bea  paharulu  ce  eu  amu  a  bea  (86);  Eu mâncare amu a mânca, ce voi nu ştiți (153) (Coresi, Carte cu învățătu‐ră, 1581) 

  (c1)  vin deaderă tatălui lor în acea noapte a bea (63); să dăm şi în ceastă noapte vin a bea cum să poți întra şi a te culca cu el (64); seara Domnul vă va da carne şi demâneața pâine a mânca (231) 

  (c2)  împlu  plosca  cu  apă  şi  deade  a  bea  porobocului  (68);  şi deade lui a bea (77) (Palia de la Orăştie, 1581‐1582) 

Page 148: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

148

Exemplele din secolul al XVII‐lea ((96), (97), (98)) ilustrează numai in‐finitivul după a avea cu valoare modală deontică (parțial gramaticalizat ca formă de viitor) şi după a da cauzativ.  

(96)  (a)  Însă să aibă a plăti 25 galbeni  în ziua sfântului Gheorghe (Documenta Romaniae Historica, 1628, 104) 

  (b)  Mi‐am oprit rostul să n‐aib a zâce (Dosoftei, Psaltirea în ver‐suri, 1673, 105) 

  (c)  Șerbul tău sânt, şi‐m dă a‐nțălege (Dosoftei, Psaltirea în ver‐suri, 1673, 897) 

  (d)  cei de cătră Fiandra îi dau de a găndi (13); şi nădăjduescu în Dumnezeu  că,  toate  purtăndu‐se  cu  fericire,  da‐va Varvarilor  de  a  suspina  (21);  Soliile de pripă, dau mult  a găndi,  celor  despre Crivăț  (42);  Pe urmă,  acel mare dă  a înțeleage  că  va  asculta  nişte  soli  (149)  (Foletul  novel, 1693−1704) 

(97)  (a)  Dă, că n‐am de la altul a ceare! (Corbea, Psaltirea în versuri, 1700–1710, 192) 

  (b)  Astăzi  n‐am  a  spune  alt  nimic  înaintea dragostei  voastre (Antim Ivireanul, Predici, înc. sec. XVIII, 103) 

  (c)  Și pentru căci avem a merge la războiu asupra vrăjmaşului (Antim Ivireanul, Predici, înc. sec. XVIII, 167) 

  (d)  cadiul le‐au răspunsu că nu au a cere nimic dă la raia (Gre‐ceanu, Începătura istoriii, 1711, 194) 

  (e)  De  a  mai  prelungi  vremea  nu  am  şi  nici  că  pociu  scriu ačasta  înnălțimei  tale  pricina  din  ce  iaste  (Filerot  şi Anthusa, sec. XVIII, 305) 

  (f)  Pe carii are a‐i învăța, foarte părinteşte, adecă cu mult libov (Carte trebuincioasă pentru dascăli, 1785, 99) 

  (g)  Fiind că copii au a învăța lucruri străine şi care mai nainte nu  le‐au  ştiut  (100);  i  vor  avea  gândurile  lor,  la  vremea slujbei  dumnezăeşti,  la  vorbele  obicinuitelor  cântări besericeşti şi la acele care ei au de a cânta (107) (Carte trebu‐incioasă pentru dascăli, 1785) 

Page 149: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

149

  (h)  care  n‐avea mai multe  obstacuri  a  învinge,  nici  doriri  a forma (Istoria Amerii, 1794, 93) 

  (i)  de vreme  ce aşa el dedese  turcilor  a  înțelege  că:  cum vor merge spre Hotin (Greceanu, Începătura istoriii, 1711, 226) 

  (j)  dar  cugetul  nicicum  îi  da  a  crede  că  dintr‐atâți  fečori  de împărați  să  fie  el  cel mai  viteazu  (Filerot  şi Anthusa,  sec. XVIII, 402) 

  (k)  Le‐au  dat  a  înțelege  că  acest  gând  nu  iaste  bun  (Maior, Procanon, 1783, 72) 

(98)  (a)  Iubire aveți a cere (Iancu Văcărescu, 1800−1847, 91)   (b)  Că mult  încă drum avem de‐a mere  (Budai‐Deleanu, Țiga‐

niada, 1800‐1812, 85)   (c)  Căci nu are a vedea cinevaş numai aceea strânsoare de ar‐

me  (22); Bordeie, unde  intrând cinevaş nu are a vedea alt decât o gaură numai  în pământ  (48)  (Golescu,  Însemnare, 1824–1826) 

  (d)  Fieştecare  june când  întră  în  lume socoate că are numai a dori, spre a‐şi vede împlinite toate dorințile (Kogălniceanu, Iluzii pierdute. Un întăi amor, 1841, 85) 

  (e)  Copii vă  cer  dă mâncare  (Budai‐Deleanu, Țiganiada,  1800‐1812, 206) 

Deşi se consideră (Zamfir 2007: 236, 239) că a avea +  infinitivul era o combinație gramaticalizată ca structură de viitor încă din secolul al XVI‐lea (cu un regres accentuat în secolul al XVII‐lea), din exemplele înregistrate în corpusul nostru se poate observa că valoarea modală deontică a structurii era dominantă în această perioadă, spre deosebire de secolele al XVIII‐lea – al XIX‐lea  ((97a–h),  (98a–d)), când valoarea modală este estompată, domi‐nând cea de viitor. În corpusul parcurs, nu am înregistrat situația în care a avea  cu  valoare modală  apare urmat de  supin,  probabil pentru  că  este  o construcție  târzie. Frâncu  (2000:  129)  arată  că  substituirea  infinitivului  cu supinul nu avusese loc nici până în secolul al XVIII‐lea, abia în deceniile 3 şi 4 din secolul al XIX‐lea construcțiile de tipul am a face devenind am de făcut. Guțu Romalo ([1956] 2007: 171) observă că a avea cu valoare modală poate fi urmat fie de infinitiv (99a, b), fie de conjunctiv (99c, d), fie de supin (99e, f). 

Page 150: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

150

În exemplele oferite de autoare (99), se observă că structura a avea + supin este ilustrată printr‐un exemplu extras din Creangă. Acestea fiind spuse, se poate formula ipoteza că structura a avea + supinul a apărut în momentul în care a avea +  infinitivul  (sau + conjunctivul)  şi‐a pierdut complet valoarea modală deontică  (mijlocul secolului al XVIII‐lea – secolul al XIX‐lea), apă‐rând nevoia de a exprima în alt mod această valoare. 

(99)  (a)  Putea‐veți bea păharul ce am a bea (Coresi)   (b)  Atâta vreme să ai a mă sluji până când îi muri şi iar îi învia 

(Creangă)   (c)  Aveam să mă duc până în cutare loc, însă o roată de la căru‐

ță mi se stricase (Ispirescu)   (d)  Zi şi d‐ta, că ai avut să tragi un păcat strămoşesc (Creangă)   (e)  Dacă ai de dus înainte, ie‐ți în ajutor pe cineva (Creangă)   (f)  Acu noi am isprăvit ce‐am avut de isprăvit (Rebreanu) 

Şi după verbe şi construcții impersonale supinul devine forma prefe‐rată în limba actuală, cu posibilități foarte limitate de alternanță cu infiniti‐vul şi chiar cu conjunctivul (vezi 1.4). Aşa cum am arătat deja, deşi verbul copulativ personal a fi + supinul este atestat încă din secolul al XVI‐lea, cu a fi  cu valoare  impersonală  se  combină  cu  supinul  începând din  secolul  al XVII‐lea  (vezi supra, 3.1.2.2.1, ex.  (35a, b, d,  f),  iar structura a  fi cu valoare modală + supinul apare în secolul al XVIII‐lea, ca şi cea cu a rămâne imper‐sonal (vezi supra, 3.1.2.3.3); în secolul al XIX‐lea sunt atestate, cu o frecvență redusă, structurile impersonale de tipul a fi + greu, frumos, bine + supinul. 

Observații mai sistematice despre această variație apar la Guțu Roma‐lo  ([1956]  2007:  173–174),  care  observă  că  a  fi  cu valoare modală poate  fi urmat  fie de  infinitiv  scurt  (100a, b)  sau  lung  (100c, d),  fie de  conjunctiv (100e, f), fie de supin (100g, h); după cum se poate observa, exemplele care ilustrează supinul după a fi impersonal sunt târzii, spre deosebire de cele cu infinitivul. 

(100)  (a)  Că  cu  mare  nevoie  e  a  răbda  bolnavul  cându‐l  duci dentr‐un loc într‐altul (Coresi) 

  (b)  Ție, omule,... aşa ți‐i a zice că nu şezi cu dânşii... toată ziu‐lica (Creangă) 

Page 151: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

151

  (c)  Roxanda  doamnă‐sa  temându‐se  de  un cuvânt  ca  acela, carele era de a‐l  şi credere, ştiind câtă groază şi moarte  fă‐cuse (Ureche) 

  (d)  M‐am  furişat printre  oameni  şi unde  am  croit‐o  la  fugă spre  Humuleşti...  că  îmi  era  acum  a  scăpare  de  dânsul, drept să vă spun (Creangă) 

  (e)  Să fie tuturor de grijă a zaharelelor ce era să se dea nemților (R. Greceanu) 

  (f)  Zamfira era să înnebunească de multă bucurie (Alecsandri)   (g)  Traseră amândoi din  răsputeri,  [barca] era bine matisită, 

cum era de aşteptat de la un matroz vechi (P. Dumitriu)   (h)  Ce‐i de făcut să scăpăm de‐această osândă? (Gr.N.I., Argeş) 

Analizând datele extrase din corpus, se observă că în secolul al XVI‐lea structurile impersonale apar destul de rar, numai două ipostaze fiind atestate în combinație cu infinitivul: a fi modal (101) şi a fi + adverb (102). 

(101) şi‐m(i) va fi mie a mă ascunde de fața ta (Palia de la Orăştie, 1581‐1582, 23) 

(102)  (a)  Nu i‐e lesne a se lumina şi nu i‐e lesne a prăznui sufleteaşte (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 122) 

  (b)  Ce cu nevoe era loru a nu creade, ca o muiare (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 127) 

  (c)  Dece şi noi amu făcut aşa, căce au fost şi lesne a ceape (Do‐cumente, Scrisoare, 10 iulie [1593], 184) 

În secolul al XVII‐lea, frecvența structurilor impersonale creşte semnifi‐cativ, fiind însă atestate aceleaşi tipare: a fi modal (103) şi a fi + adverb (104). 

(103)  (a)  Nici  iaste a să mira, că scriitorii noştri n‐au avut de unde strânge  cărți  (70);  Și multă moarte  s‐au  făcutu  într‐îmbe părțile,  că nu  era  a  călca pre pământu,  ci pre  trupuri de omu (151); de nu era a zice că nu‐i harnic de domnie (155) (Ureche, Letopisețul, 1642–1647) 

  (b)  Văzându cartea împărătiască şi cine era soltan Murat îm‐păratul, nu era de a  şuguire cu dânsul (Costin, Letopisețul, 1675, 88) 

Page 152: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

152

  (c)  Iaste, dară, de a să teame cela căruia i‐ar putea veni acealea (24); La Moscu, iaste de a să intărăta, în norodul cel mărunt (24); Lumea creştinească, iaste de a să folosi asupra vrăjma‐şului  (39); Cine nu poate urca mai  sus,  iaste  a  să  pogoră (51) (Foletul novel, 1693−1704) 

(104)  (a)  Ci dar cu greu şi nămar iaste a da, zic, neştine începătură celor ce mai despre toate părțile întunerec este (4); Cari de nevoie încă le era şi ne iaste a le şti (5); De aceasta ca şi de altele multe, nu iaste a ne minuna, nici atât a huli (23); Pa carii  nici  putință‐mi  iaste  a  şedea  pre  toți  câți  scriu  de această Dachie  (34)  (Cantacuzino,  Istoria  țării  Rumâneşti, 1678−1688) 

  (b)  în carile sânt unele de nu‐i pre  lesne a  le  înțeleage (Varla‐am, Răspunsul împotriva Catihismului Calvinesc, 1645, 226) 

În  secolele al XVIII‐lea  şi al XIX‐lea,  infinitivul din  construcțiile  im‐personale are o frecvență şi mai ridicată, surclasând de departe supinul: 

(105)  (a)  Mie să nu‐m fie a mă lăuda, fără numai în crucea domnului nostru Iisus Hristos (Ivireanul, Predici, înc. sec. XVIII, 248) 

  (b)  dar  în deşărt  le  zicea,  că  nu  era  de  a  să  crede  (Anonimul Brâncovenesc, 1706−1717, 303) 

  (c)  Şi pica într‐o tepsie ce era pusă supt icoană, de era de mi‐rare a prăvi arătarea (131); Ar fi fost de mirare şi de pomeni‐re Gligorie‐vodă în domnii cei de frunte şi de laudă, iar nu cu cei de hulă (351) (Neculce, Letopisețul, sec. XVIII) 

  (d)  Ce  iaste de a socoti despre  fieştecarea dintre cele zece po‐runci?  (49); Ce  iaste de a  şti despre  judecată?  (52)  (Şincai, Catehismul cel mare, 1783) 

  (e)  Aici este de a lua sama că învățătoriul trebue a spune uce‐nicilor glasul (Carte trebuincioasă pentru dascăli, 1785, 106) 

(106)  (a)  mai cu iuşor ieste a să suferi obrinteala ranii la aier scoasă (Cantemir, Istoria ieroglifică, I, 1705, 39) 

  (b)  De aici  lesne  iaste a  înțelege ce pohteşte de  la noi pricina aceştii sfinte vremi (182); că răul a să  face  iaste  lesne (An‐

Page 153: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

153

tim  Ivireanul, Predici,  înc.  sec. XVIII, 301)  (Antim  Ivirea‐nul, Predici, înc. sec. XVIII) 

  (c)  cu  anevoie  este  a  să  povesti  (Anonimul  Brâncovenesc, 1706−1717, 306) 

  (d)  şi mult greu era de a  să  rădica din  scaun  (107); zicând că iaste  cu neputință  a putea dovedi  cu mărturii  turcii brăi‐leni pe cei ce i‐au jăfuit într‐o zarvă (194); nu iaste cu pu‐tință a să împlini acea poruncă (202); iaste cu greu foarte a să  împlini acestea câte mai sus zisem (202); iaste cu nepu‐tință a să da atâta sumă dă bani (265) (Greceanu, Începătura istoriii, 1711) 

  (e)  Că‐i cu greu a  să bate  în  trii părți  (303);  Şi acmu, nefiind pace, lesne le este a să rădica ca să să dè suptu Turcu (303) (Neculce, Letopisețul, sec. XVIII) 

  (f)  Lui nimica nu‐i  iaste cu ne putință a  face  (Şincai, Catehis‐mul cel mare, 1783, 38) 

  (g)  Ispita va  încredința cumcă este cu neputință a  face vreun bun sporiu întru aceaia (97); Ceaia ce la început le era cu neputință a  le precepe  (101)  (Carte  trebuincioasă pentru das‐căli, 1785) 

  (h)  Oare iaste ceva cu putință a direge cu folos au nu (Ducerea de mână către cinste, 1793, 179) 

(107)  (a)  Iar’ eu socotesc că‐i mai dă‐a crede / Cumcă noroc va să ne tâlnească (35); Pentru titula crailor Indii, că să numesc fiii soarelui şi frații lunii, nu‐i de a să mira, căci aşa să chiema şi  să  chiamă  şi astezi  împăratul Mogolul  şi a perşilor  (c, 40); Zieu că‐i de‐a râde / Cum Bălăban a fugi ne‐învață (59); Şi este foarte mult a să teme (113); Ce‐i de‐a face când vine nevoia (139); În toate părți că nu‐i de‐a să  teme (231); Însă mult  e  de  a  să  mira  că  nici  unui  vini  în  minte  să  să însămneze cu s. cruce (264); Cu toate aceste este de a între‐ba, oare adevărate‐s aceste ce ne înşiră aici Parpanghel? (c, 299); Iar’ cându‐i de‐a crede, să nu crează (355); Păn’ în ur‐mă nu să mai cunoaşte / Ce‐i de‐a ținea şi ce‐i de‐a mai crede 

Page 154: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

154

(357); Nice‐este‐a să teme / Ca‐în acel scurt soroc să să stri‐ce (367); Atunce nu‐i de a să teme ca să să facă despoți (c, 367) (Budai‐Deleanu, Țiganiada, 1800‐1812) 

  (b)  De este  să  să dea  în oraş, să plăteşte petru creițari,  iar de este a să trimite afară, drum ca de doao ceasuri, şasă crei‐țari (Golescu, Însemnare, 1824–1826, 26) 

(108)  (a)  Greu era a vicleni şi a scrie într‐alt chip (c, 13); Cu anevoie este a crede ca să fie muntenii întrat aşa nesâmțiți (c, 228); Că‐i greu a împlini toate poruncile ce nu sânt spre folosul de obşte (c, 365) (Budai‐Deleanu, Țiganiada, 1800‐1812) 

  (b)  Văzând  cât  au  fost  de  anevoie  a  trece  cu  siluire  o  oaste vrăjmăşească (8); Scăpare de a avea este cu neputință (40); Picior gol peste putință este de a vedea  (46); Peste putință era  de  a  găsi pe  trupurile  lor  şi  în  casă  lucru de  zece  lei (48); Peste putință este de a câştiga  toți de obşte folos sta‐tornic (85) (Golescu, Însemnare, 1824–1826) 

O ultimă situație în care supinul a eliminat infinitivul şi conjunctivul este ilustrată de tiparul de tematizare a predicației (vezi 1.3.6). 

3.2.2.4. Al patrulea obiectiv al acestei secțiuni priveşte descrirea pro‐cesului de creştere a ponderii supinului după verbele aspectuale, în para‐lel cu scăderea ponderii infinitivului. Aşa cum am arătat în Capitolul 1, 1.4, ex. (81)–(84), în limba actuală, după verbele aspectuale, fie tranzitive, fie cu regim prepozițional, apare posibilitatea variației supin – infinitiv – conjunc‐tiv, cu manifestări diferite de la un verb la altul; tendința generală a limbii actuale este însă de a extinde supinul. Procesul se poate urmări şi diacronic: supinul după verbe aspectuale este atestat foarte rar la sfârşitul secolului al XVII‐lea  (vezi  supra,  3.1.2.2.2,  ex.  (38)),  apoi  se  diversifică  în  secolul  al XVIII‐lea (vezi supra, 3.1.2.3.2, ex. (54)), iar, în paralel, cele mai multe ates‐tări  ale  infinitivului după  verbe  aspectuale din  corpusul  nostru  sunt din secolul al XVI‐lea (109), când nu exista încă posibilitatea folosirii supinului în aceste contexte, urmând ca  în secolele următoare  tiparul cu  infinitiv să fie din ce în ce mai puțin frecvent. 

(109)  (a)  De pururea nu se opreşte a alerga spre reale (Coresi, Carte cu învățătură, 1581, 26) 

Page 155: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

155

  (b)  Şi stătu de‐a naşterea  (99, 131); că era stătută de‐a naşterea (100);  cum  de‐a numărarea  stătură,  că nu‐l putea număra (144) (Palia de la Orăştie, 1581‐1582) 

  (c)  Domnul  iară  după  ce  obârşi  („termina,  sfârşi”)  de‐a beseaduirea („vorbi”) cu Moisi (Palia de la Orăştie, 1581‐1582, 286) 

  (d)  în a  şaptea dzi  tu  răzbună  („a  înceta”) de‐a  ararea  şi de‐a secerarea (Palia de la Orăştie, 1581‐1582, 295) 

(110)  (a)  şi s‐apropiară‐n pragul morțâi / De era de‐a perirea cu toțâi (Dosoftei, Psaltirea în versuri, 1673, 797) 

  (b)  mă  apucu  a  scrie  (24);  stau  de  a  hiiarbe  (148)  (Corbea, Dictiones, 1691−1697) 

(111) Ci,  când  a  jeluire  să  apucă,  / Uşile‐i  arată  să  să ducă  (Budai‐Deleanu, Țiganiada, 1800‐1812, 297) 

3.3. O nouă ipoteză asupra originii supinului verbal 

După ce am introdus argumentele necesare atât în cele două capitole anterioare, cât şi în capitolul de față, în această secțiune vom expune ipote‐za noastră despre originea supinului verbal din limba română (prezentată, pe  scurt,  şi  în Dragomirescu  2013b). Aşa  cum  am menționat deja  în mai multe puncte ale expunerii, ideea pe care o vom susține este aceea că supi‐nul verbal românesc nu este moştenit din latină, ci a apărut pe teren româ‐nesc; punctul în care ne diferențiem de ceilalți susținători ai acestei ipoteze (vezi 1.2, 1.2.2) este legat de sursa supinului: spre deosebire de ideea recu‐rentă  în bibliografie,  conform  căreia  supinul  românesc  ar  avea  la  origine forme de  participiu,  susținem  că  supinul  verbal  românesc  are  la  orgine forme de supin nominal, reinterpretate, în contexte sintactice precise, ca fiind verbale  (trecerea de  la o  formă nominală  la o  formă verbală este un fenomen  recurent  în diverse  limbi uralice  şi  indo‐europene – Haspelmath 1989: 289–290, Ylikoski 2003: 198–199; un proces asemănător au suferit su‐pinul latinesc – vezi 2.1.4.1 –, supinul din limbile slave – vezi 2.2 – şi infini‐tivul englezesc – vezi Lightfoot 1979: 186–199, Roberts şi Roussou 2003: 97–110). De asemenea, în Capitolul 2, secțiunea 2.2, am exclus ipoteza că apari‐

Page 156: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

156

ția supinului românesc ar fi putut fi  influențată de  limbile slave, deoarece în  aceste  limbi  supinul  avea o distribuție  limitată  la  exprimarea  scopului după verbe de mişcare şi, în plus, a dispărut destul de repede din majorita‐tea limbilor slave, iar în secțiunea 2.3, am arătat că, deşi există concordanțe cu  infinitivul din  albaneză  (numit  „supin” de Gr. Brâncuş),  aceste  forme sunt  târzii  în albaneză şi nu este posibil să  fi  influențat apariția supinului românesc; cele două limbi ilustrează, mai degrabă, evoluții paralele şi con‐vergente. 

Înainte de  a  explica  cea de‐a doua parte  a  ipotezei,  este necesar  să precizăm  că, pe  lângă argumentele prezente  în bibliografie  care pledează pentru  lipsa  continuității dintre  supinul  (verbal)  românesc  şi  cel  latinesc, expuse în finalul secțiunii 1.2.1 din Capitolul 1 şi reluate întocmai aici – (a) întrebuințarea  foarte  restrânsă  a  supinului  în  latina  clasică,  înlocuirea  lui prin  infinitiv şi dispariția  lui  în  latina târzie (vezi, pentru detalii 2.1.5), (b) lipsa  supinului din  inscripțiile  latineşti din partea de  răsărit a  Imperiului Roman,  (c)  lipsa supinului din celelalte  limbi romanice  (conform Matildei Caragiu Marioțeanu 1962: 32, numai dalmata ar fi avut o formă numită su‐pin, care însă nu a fost moştenită din latină) şi din dialectele sud‐dunărene (pentru situația meglenoromânei, vezi 4.1), care folosesc infinitivul în con‐texte  în  care  (daco)româna  utilizează  supinul,  (d)  corespondența  numai parțială între funcțiile supinului românesc şi ale celui latinesc – se pot adu‐ce argumente suplimentare, majoritatea ieşite la iveală prin studiul de cor‐pus: 

(i) celor două tipare principale cu supin din latină – supinul în acuza‐tiv exprimând scopul după verbe de mişcare şi supinul în ablativ comple‐ment al adjectivului –  le  corespund,  în primele  texte  româneşti,  tipare  cu infinitivul (vezi supra, 3.2.2.1); 

(ii) deşi cele două tipare cu supin din latină au corespondente în lim‐ba română actuală, acestea sunt târzii: supinul exprimând scopul după ver‐be  de mişcare  este  atestat  la  începutul  secolului  al XVIII‐lea  (vezi  supra, 3.1.2.3.1), iar supinul complement al unor adjective este prezent în texte din secolul al XVII‐lea (vezi supra, 3.1.2.2.2), putându‐se explica, în multe situa‐ții, ca o gramaticalizare (şi limitare la o prepoziție unică) a unor circumstan‐țiale cu regent adjectival, înregistrate în texte încă din secolul al XVII‐lea; 

Page 157: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

157

(iii) aşa cum am văzut în Capitolul 1, 1.1.1, în latina arhaică şi clasică, supinul  în acuzativ putea  fi urmat de  complement direct  în acuzativ  (ex. (3));  în  română, posibilitatea apariției  complementului direct al  supinului este atestată abia  la sfârşitul secolului al XVII‐lea  (vezi supra, 3.1.3.1), deşi româna veche manifesta o mai mare  libertate  în privința  legitimării  com‐plementului direct, inclusiv după forme nominale. 

Pentru a exclude ipoteza originii participiale a supinului românesc, în secțiunile 3.1.1.1.5 şi 3.1.1.2 din acest capitol am arătat că,  în  limba veche, existau două tipuri de omonimii între formele de supin nominal şi de parti‐cipiu nominalizat: (i) pe de o parte, între supinul nominal cu formă de mas‐culin‐neutru  singular  (abstract,  nonnumărabil,  denumind  acțiunea,  ca  şi formele  actuale)  şi  forma masculin  singular  a  participiilor  nominalizate (concrete, numărabile, denumind rezultatul acțiunii, pierdute aproape de‐finitiv în limba actuală, unde au fost înlocuite cu construcția cu cel); (ii) pe de altă parte, între supinul nominal cu formă de feminin singular (abstract, nonnumărabil, denumind acțiunea, sinonim cu infinitivul lung nominal) şi forma de  feminin a participiului nominalizat  (concret, numărabil, glosabil prin „ceea ce...”). Concluzia este că, deşi omonime, formele de supin nomi‐nal şi cele de participiu nominalizat aveau proprietăți clar distincte în limba veche, fiind greu de demonstrat că au aceeaşi sursă (participială), aşa cum a fost sugerat în bibliografie.  

După excluderea participiului ca posibilă sursă pentru supinul româ‐nesc, putem afirma că, dată fiind apariția frecventă a supinului nominal în‐că din primele  texte româneşti  (vezi supra, 3.1.1.1.1), supinul nominal este un bun candidat pentru a reprezenta sursa supinului verbal. Aşa cum am arătat în Capitolul 2, 2.1.4.1‐2.1.4.2, în latină exista procedeul lexical al for‐mării unor substantive cu structura supinului (cu sufixul indoeuropean re‐construit  *‐tu‐),  care  a  fost,  foarte probabil, moştenit  în  română.  Formele verbo‐nominale româneşti de supin din secolele al XVI‐lea până la sfârşitul secolului  al XVII‐lea,  când  apar  primele  atestări  ale  supinului  verbal  (cu complement direct ori subiect) reflectă un stadiu de ambiguitate categorială – care a caracterizat şi latina (vezi 2.1.4.2) – permițând reinterpretarea aces‐tor  forme  ca  fiind  verbale  (înțelegem  prin  reinterpretare,  engl.  reanalysis, mecanismul care intervine în achiziția limbii sau în momentul în care per‐cepția celui care aude un enunț este diferită de a celui care emite enunțul, 

Page 158: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

158

prin care se schimbă structura de adâncime a unei construcții fără a modifi‐ca  structura  de  suprafață;  reinterpretarea  apare  în  situații  de  ambiguita‐te/opacitate şi este semantică sau sintactică – resegmentarea constituenților –  şi  se  poate  asocia  cu  recategorizarea morfologică  –  Langaker  1977:  58, Harris  şi  Campbell  1995:  50,  60,  Hopper  şi  Traugott  2003:  40–41,  56, Lehmann 2004: 162, Marchello‐Nizia 2006: 44, Roberts 2007: 122).  

Următorul pas  în expunerea  ipotezei noastre este acela de a explica modul în care a fost posibilă reinterpretarea formelor nominale de supin ca forme  ambigue  categorial  (cu  trăsături verbo‐nominale  sau, mai bine  zis, inițial, subspecificate categorial) şi apoi ca forme verbale. În acest punct al demonstrației  trebuie adusă  în discuție o  trăsătură  tipologică a  limbii  ro‐mâne, care impune nearticularea substantivului după prepoziții lexicale, cu condiția ca substantivul să nu fie  însoțit de modificatori sau complemente (vezi Ciobanu și Nedelcu 2008, în GALR I: 615–616): 

(112)  (a)  Ion se ascunde după uşă   (b)  Ion se ascunde după uşa de la intrare 

O altă trăsătură  importantă este aceea că prepozițiile din grupul no‐minal (de, din) se asociază cu substantive cu citire „proprietate”, obligatoriu nearticulate, indiferent dacă sunt însoțite sau nu de modificatori: 

(113)  (a)  casă de lemn, casă din lemn   (b)  casă de lemn de fag, casă din lemn de fag   (c)  *casă de lemnul de fag, *casă din lemnul de fag 

Aceste două contexte coincid cu contextele în care este atestat pentru prima dată supinul verbo‐nominal în limba română veche, şi anume cel cu supin circumstanțial, precedat de prepoziții lexicale, şi cel de modificator în grupul nominal, precedat de prepoziția de, extins destul de repede la struc‐turile copulative. Explicația constă  în  faptul că,  inițial, supinele  folosite  în aceste contexte erau pur nominale, însă, ca urmare a faptului că prepozițiile impuneau nearticularea  lor  (deci pierderea principalului  indiciu al naturii nominale), formele au fost reinterpretate ca fiind ambigue categorial şi, ul‐terior, ca fiind verbale. Interpretarea unor exemple cum sunt cele de la (25), den lunrecat, pănă la lepădat, după ieşit etc., trebuie să fi fost inițial [prepoziție +  supin  nominal],  structură  reinterpretată  ulterior  ca  [prepoziție  +  supin 

Page 159: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

159

ambiguu categorial], ca urmare a sensului verbal (nume de acțiune) şi a lip‐sei  unor  indicii  ale  naturii  nominale. Aceeaşi  ipoteză  se  poate  susține  şi pentru exemplele de la (27), în care carte de cununat, cărți de iertat, dzilele de plâns, veşmânte de îmbrăcat, apă de spălat etc. trebuie să fi fost interpretate ini‐țial ca [substantiv + de + supin nominal], iar apoi reinterpretate ca [substan‐tiv + de + supin ambiguu categorial], în aceleaşi condiții ca mai sus. 

Trebuie menționat că regula actuală conform căreia, în grupul nomi‐nal, substantivele cu citire „proprietate”  (mai precis „kind”) precedate de prepoziții  sunt nearticulate nu era  complet  fixată  în  limba  română veche, ceea ce permitea existența paralelă a structuriilor de tipul fiu de rege – cu un grup nominal modificator – vs iubitorii de pământul său – cu un grup al de‐terminantului modificator – (vezi Pană Dindelegan 2008c: 230, Cornilescu şi Nicolae  2009:  659). Acest  lucru  explică  existența  structurilor  paralele  cu modificator  realizat prin  supin nominal + genitiv  sau prin  supin verbal + acuzativ, chiar în acelaşi text. Prima structură, cu supin nominal şi genitiv, are o frecvență mult mai redusă şi, de aceea, nu a influențat evoluția gene‐rală a tiparului cu supin, care, în acelaşi text, este atestat pentru prima dată cu un complement direct, deci în ipostază verbală (vezi supra, 3.1.3): 

(114)  (a)  suflători întru încălzârea hierului de încrețitul părului, lin‐guşitori (102); loc de țânutul vaselor şi de alte lucruri (55); loc  de  țânutul  răvaşurilor,  cărților  (222);  loc  de  țânutul poamelor tomnatece (346) (Corbea, Dictiones, 1691–1697) 

  (b)  hier de încrețeala părului (de încrețât părul) (82); mierărie, loc de  țânut miiarea  (306);  loc de  țânut rațele  (327);  loc de țânut tabla (384); țâitoare de unealte, loc de țânut rămăşița (436) 

Argumentele  preluate  de  la  susținătorii  originii  interne  a  supinului verbal românesc, la care se adaugă argumentele diverse având ca sursă stu‐diul corpusului (privind lipsa continuității cu latina, imposibilitatea ca supi‐nul  să aibă origine participială  şi contextele  sintactice precise care au  făcut posibilă reinterpretarea categorială a supinului) pleadează pentru considera‐rea supinului verbal  românesc ca  fiind o  formă verbală creată  în  interiorul limbii române, având la origine forme de supin nominal, moştenite direct din latină sau create printr‐un mecanism derivativ moştenit din latină. 

Page 160: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

160

3.4. Concluzii 

Cercetarea diacronică a supinului din acest capitol ne‐a condus la câ‐teva concluzii. 

(i) Supinul nominal este atestat cu o frecvență semnificativă încă din primele  texte  româneşti, atât  cu  forma de masculin‐neutru  (păstrată  şi  în limba actuală), cât şi cu forma de feminin (în general, dispărută din  limba actuală). 

(ii) Pentru etapa primelor texte româneşti, există indicii clare că supi‐nul nominal  (atât cel cu  formă de masculin–neutru, cât  şi cel cu  formă de feminin) era diferit de participiul nominalizat omonim,  ceea  ce  constituie un  argument  împotriva  ideii  că  supinul  românesc  şi‐ar  avea  originea  în formele de participiu. 

(iii)  Supinul nominal  (şi  substantivele  cu  forma  supinului nominal) este atât în limba veche, cât şi în limba actuală, mult mai limitat decât infi‐nitivul nominal (şi substantivele cu forma infinitivului nominal). 

(iv) Supinul ambiguu, verbo‐nominal, a cunoscut, diacronic, o diver‐sificare vizibilă a tiparelor, sintetizată în tabelul de mai jos: 

SECOLUL  TIPARE NOI  OBSERVAȚII XVI  •  supinul  circumstanțial  cu  regent 

verbal •  supinul  circumstanțial  cu  regent adjectival 

• supinul cu regent nominal • supinul cu regent verb copulativ 

• toate tiparele au o frecvență des‐tul de redusă  

•  dintre  tiparele  de  supin  cu  re‐gent nominal, este atestat numai supinul‐modificator 

XVII  • supinul adverbial cu pe • supinul complement al unui adjec‐tiv 

• supinul cu regent verb aspectual • supinul cu regent verb tranzitiv • supinul complement prepozițional 

•  frecvență mai mare  şi diversifi‐care a tiparelor atestate din seco‐lul al XVI‐lea 

• între tiparele de supin cu regent nominal  apare  şi  supinul‐complement 

XVIII  •  supinul  circumstanțial  cu  valoare finală, după verbe de mişcare 

• supinul după verbe impersonale •  supinul  complement  al  unor  ad‐verbe  cu  regim  prepozițional (aproape) şi al unor adverbe din se‐ria greu, uşor 

•  supinul  în  tiparul de  tematizare  a predicației 

• supinul complement al unui ad‐jectiv se  limitează  la  regenți din seria bun, vrednic 

•  verbele  aspectuale  şi  verbele tranzitive  urmate  de  supin  se diversifică 

 

Page 161: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

161

SECOLUL  TIPARE NOI  OBSERVAȚII XIX  • supinul cu valoare de imperativ  •  construcțiile  impersonale  conți‐

nând un supin se diversifică,  fi‐ind  atestate  structurile  cu  a  fi  + greu, uşor 

(v) Supinul verbal (cu un complement direct sau cu subiect) este ates‐tat pentru prima dată la sfârşitul secolului al XVII‐lea, în contexte cu regent nominal, în contexte circumstanțiale, în calitate de complement prepozițio‐nal, după verbe copulative şi în calitate de complement al unui adjectiv. 

(vi) Urmărind variația supin–infinitiv în limba veche, am constatat că, în primele texte româneşti, tiparelor  latineşti cu supin (circumstanțiale ex‐primând scopul, după verbe de mişcare şi complemente ale adjectivului) le corespund construcții cu infinitivul.  

(vii) Alternanța  infinitiv–supin a existat chiar  şi pentru contextele  în care supinul este atestat încă din primele texte româneşti şi chiar în contex‐tele limitate azi la supin (de exemplu, poziția de modificator în grupul no‐minal). Acest lucru arată că, în momentul primelor texte româneşti, supinul era o formă „tânără”, fără contexte proprii de apariție. 

(viii) Pentru un număr semnificativ de contexte (după verbe tranziti‐ve, după verbe şi construcții impersonale), se constată că supinul a înlocuit, diacronic, infinitivul sau i‐a limitat foarte mult folosirea. 

(ix) După verbe aspectuale, se constată o extindere semnificativă a fo‐losirii supinului, fără a exclude însă infinitivul. 

(x) Argumente incontestabile (unele preluate din bibliografie, iar alte‐le – majoritatea – având ca sursă studiul de corpus) susțin ipoteza că supi‐nul verbal românesc a apărut  în  interiorul  limbii române,  în contexte pre‐poziționale  în  care blocarea articulării  (cel mai puternic  indiciu al naturii nominale) a permis  reinterpretarea  formelor de supin nominal  (moştenite ca atare din latină sau create după un model derivativ moştenit din latină) ca forme ambigue categorial şi, ulterior, ca forme verbale. 

Page 162: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

162

Capitolul 4 

Repartiția dialectală a supinului 

În acest capitol (care se bazează pe Dragomirescu 2011c), vom urmări repartiția dialectală a supinului atât prin raportare la cele patru dialecte ale românei, cât şi în interiorul dialectului daco‐român. Prin această prezenta‐re, vom urmări să demonstrăm că două dintre ideile care circulă în studiile despre supin  trebuie nuanțate sau corectate:  (i)  ideea că supinul apare ex‐clusiv  în dacoromână  trebuie uşor nuanțată;  (ii) contrar unor afirmații din bibliografie, pe teritoriul în care se vorbeşte dacoromâna, supinul are o dis‐tribuție uniformă. 

4.1. Supinul în dialectele românei 

Există un consens printre  lingvişti  în privința absenței supinului din dialectele  sud‐dunărene,  absență  care  a primit diverse  explicații. Brâncuş ([1967] 2007: 167)  foloseşte absența supinului din dialectele sud‐dunărene ca un argument pentru ideea că supinul românesc nu‐l continuă pe cel lati‐nesc şi că foarte probabil, a apărut târziu, pe teren românesc, ca o consecin‐ță a  tendinței de dispariție a  infinitivului. Brâncuş  ([1967] 2007: 173) arată că, în aromână, valorile supinului din dacoromână sunt exprimate prin in‐finitiv  sau  prin  construcții  calchiate  după  albaneză.  Caragiu Marioțeanu (1975: 140), care neagă existența supinului ca formă verbală nonfinită inde‐pendentă, arată că dacoromâna posedă o formă verbală identică cu a parti‐cipiului masculin, care denumeşte acțiunea ca un  infinitiv, cunoscută  sub numele de supin. Ideea pe care o exprimă supinul din dacoromână e redată în celelalte dialecte prin infinitiv sau printr‐un participiu cu formă feminină (ca  în celelalte  limbi romanice). Şi  în Caragiu Marioțeanu et al.  (1977: 118) apare ideea că dacoromâna este singurul dialect al românei în care se înre‐

Page 163: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

163

gistrează  forme de „supin”,  folosite, de obicei, cu prepoziție  (de mâncat,  la scris), însă nu se dă o interpretare a acestei absențe. Dimitrescu (1978: 289) observă că supinul era o formă rar folosită chiar în latina clasică. Faptul că nu e atestat  în  latina dunăreană, nici  în dialectele  sud‐dunărene arată  că, după  toate probabilitățile,  formele de  supin din dacoromână  reprezintă o inovație a acestui dialect, posterioară epocii românei comune. În DSL [1997] 2005, supinul este definit ca o formă nominală şi nepredicativă a verbului, existentă  în  latină, unde  funcționa cu statut dublu, nominal  şi verbal, dar pierdută  în  limbile  romanice  şi  în  dialectele  româneşti  sud‐dunărene.  Şi Stan  (2001),  în ELR s.v. supin, arată că supinul  lipseşte din dialectele sud‐dunărene, unde valorile supinului se redau, ca în celelalte limbi romanice, prin infinitiv sau prin participiu trecut la forma de feminin singular. Frâncu (2009: 132) consideră absența supinului din latina populară, din limbile ro‐manice apusene şi din dialectele sud‐dunărene ca fiind un argument pentru absența unei legături etimologice între supinul latinesc şi cel românesc. 

Situația supinului în dialectele românei pare să fie clară (supinul este specific dacoromânei). Cu  toate  acestea, Atanasov  (2002:  235)  a  arătat  că, deşi nu se poate vorbi de existența supinului în meglenoromână ca în daco‐română (funcțiile acestuia fiind preluate de infinitiv), există unele urme ale existenței supinului  în acest dialect. Este vorba despre expresii curente ca din  vrut,  din  nivrút,  din  niştiút,  dúpu  spus,  la  care  se  adaugă  sintagma  la sițirát (1a–b), folosită de bătrâni în locul formei la sițirári, preferată de vorbi‐torii mai  tineri.  Frecvența  redusă  a  supinului  este  înțeleasă  de Atanasov (2002: 236) nu ca o absență a acestei forme din dialectul pe care îl studiază, ci  ca un  regres  al  acestei  forme verbale:  „reproduc  aici  şi  o  frază dintr‐o scrisoare a  informatorului Tanev Ģorģi (Ģorģi ăl Vani ăl Duri) din care se poate  constata  că  supinul  încă  n‐a  dispărut  (s.n. A.D.) din  acest dialect  al limbii române” (2). 

(1)  (a)  chinisira si ducă la sițirat, vinḭăm di la sițirat     (Papagheorghiou, Basme, p. 104, apud Atanasov 2002: 235)   (b)  căn ram tínir, ăn turțḙásca vrḙámi, mi duțḙám ăn cămpu 

di Sărúnă la sițirat     (apud Atanasov 2002: 235) 

Page 164: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

164

    ‘când eram tânăr, pe timpul turcilor, mă duceam  la câm‐pia Salonicului la secerat’ 

(2)  ḭo  túcu  slăgăḭés,  dráģi  Petri,  si  pisiḭés  țivá  tri  ădétili  uminéşti, fost‐ăṵ di núntă, tócmă ili rudít, bătizát, murít ili di sirbíri la ágru 

  ‘eu mereu am intenția, dragă Petre, să scriu ceva despre obice‐iurile din Umă,  fie despre nuntă,  logodnă sau despre naştere, botez, moarte sau despre lucrul la câmp…’ 

Faptul că supinul nu lipseşte cu desăvârşire din meglenoromână este susținut  şi de existența unor exemple precum  (37a),  infra, a căror apariție este însă excepțională. O dovadă a rarității acestei construcții este aceea că în  Atlasul  lingvistic  al  dialectului meglenoromân  (Atanasov  2009)  nu  există nicio atestare a supinului. 

4.2. Supinul în varietățile dacoromânei 

Existența  unor  diferențe  între  varietățile  regionale  ale  dacoromânei este  o  idee  care  circulă  numai  în  unele  lucrări. Referindu‐se  la  perioada 1521−1640, Frâncu  1997  (în Gheție  1997:  141),  arată  că  supinul  era  folosit extrem de rar,  în  locul  lui apărând  infinitivul  lung. Repartiția  teritorială a puținelor atestări  îl conduce pe autor  la următoarea concluzie: „se pare că supinul  avea  circulație  numai  în  variantele  sudice  şi  în  cea  bănățeană‐hunedoreană,  căci  în  textele nordice nu  l‐am  întâlnit,  generale  fiind  con‐strucțiile cu  infinitivul. De  fapt,  în regiunile de nord şi de nord‐vest el nu este  întrebuințat nici  în graiurile de astăzi”. Frâncu  (2009: 132)  reia  ideile exprimate anterior, ajungând la concluzia mai nuanțată că supinul avea cir‐culație mai ales  în variantele sudice  şi  în varianta bănățean‐hunedoreană, fiind  foarte  rar  în  textele nordice. La  aceste observații diacronice, Frâncu (2009: 132) adaugă tranşant: „în regiunile de nord şi de nord‐vest el nu este întrebuințat nici astăzi  în vorbirea populară”. Această afirmație este susți‐nută de prezența infinitivului lung în contexte în care, în limba standard, ar fi  folosit supinul:  čîleği de‐a hrănirea  (de hrănit)  /  Şi morț de‐a pomenirea (de pomenit) (apud Papahagi, Graiul şi folclorul Maramureşului, 1925, p. 138). Ideea a fost preluată şi de Stan (2001) în ELR, s.v. supin, care arată că supi‐nul  „este  atestat  numai  în  graiurile  vechi  sudice  şi  sud‐vestice,  din  cele nordice şi nord‐vestice fiind absent până astăzi”.  

Page 165: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

165

În acest capitol voi verifica, folosind hărți şi texte dialectale1, dacă su‐pinul este,  într‐adevăr, absent  în partea de nord  şi nord‐vest a  teritoriului pe care se vorbeşte dialectul dacoromân. 

4.3. Date din atlasele lingvistice 

Atlasele lingvistice consultate (ALR I, II şi ALR serie nouă, vol. I−VI) nu conțin hărți sintactice care să urmărească prezența supinului şi, eventu‐al, concurența dintre supin, infinitiv şi conjunctiv. De aceea, am selectat, pe de o parte, anumite hărți care conțin în titlu o formă de supin, iar, pe de al‐tă parte, hărți care conțin infinitive lungi sau scurte, conjunctive etc., forme susceptibile de a fi concurate de supin. Ne‐a interesat mai ales prezența su‐pinului  în  zona  de  nord  şi  nord‐vest  (Maramureş,  nordul  Transilvaniei, nordul Crişanei), despre care se spune în bibliografie că nu cunoaşte supi‐nul. Am  urmărit  însă  şi  alte  fenomene,  cum  ar  fi:  absența  supinului din anumite zone (nu neapărat cea de nord şi nord‐vest), concurența cu infini‐tivul şi cu conjunctivul, existența supinului pur verbal, cu un complement direct, corespondentele sud‐dunărene ale supinului. 

Un demers de acelaşi  tip a  fost  făcut de Vulpe  (2006  [1963]),  care a urmărit repartiția construcțiilor cu infinitivul şi a celor cu conjunctivul folo‐sind ALR serie veche şi nouă, precum şi volumele de texte dialectale publi‐cate  de  Emil  Petrovici  ca  supliment  la ALR  (anchetatorii  nu  au  urmărit acest  fenomen de sintaxă).  În  legătură cu zona care ne  interesează, Vulpe ([1963] 2006: 208) afirmă că aria în care infinitivul şi‐a păstrat un maximum de vitalitate, nordul  teritoriului dacoromân,  este o  arie  laterală  şi  izolată, caracterizată prin păstrarea multor elemente arhaice; aria sudică se caracte‐rizează prin maxima frecvență a conjunctivului, ceea ce înseamnă că inova‐ția  înlocuirii  infinitivului  cu  conjunctivul ne‐a venit din  sud, din  celelalte limbi balcanice. Concluzia Magdalenei Vulpe − conservarea infinitivului în zona de nord  − nu vine  în  contradicție  însă  cu posibilitatea  existenței,  în aceeaşi zonă, şi a supinului, chiar dacă unele dintre contextele acestor for‐me nonfinite sunt comune.  1 Pentru toate exemplele din atlase şi din texte dialectale am simplificat transcrierea fonetică, pentru că ceea ce contează pentru acest studiu sunt structurile sintactice, şi nu particularitățile de rostire. 

Page 166: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

166

În interpretarea hărților şi a exemplelor din textele dialectale, am fo‐losit clasificarea tripartită supin nominal – verbo‐nominal – verbal, expusă în detaliu în capitolul 1, dar, adesea, pentru simplificarea expunerii, am tra‐tat împreună supinul verbo‐nominal şi supinul verbal. Încadrarea în tipare a fost deci uneori convențională, situațiile speciale beneficiind de comenta‐rii  legate mai ales de evidențierea naturii verbale a unor supine (prin pre‐zența  complementului direct)  sau a naturii nominale  (prin prezența unor subordonați genitivali sau echivalente introduse prin prepoziția de).  

4.3.1. Supin verbo‐nominal cu regent verb aspectual sau modal ● Pe harta Am terminat de arat (32, ALR s.n. I), în zona de nord şi nord‐

vest, supinul este bine reprezentat (3), fiind concurat (slab) de un substantiv (4). Supinul apare în toate zonele, diferențele privind verbul aspectual (5). 

(3)  (a)  am gătat de arat (250, 279, 284, 316, 353)   (b)  am gătat pământu ačăla de arat (342) 

(4)  s‐o gătat arătura (349) (5)  (a)  am gătat cu aratu (2, 76, 172)   (b)  am gătat de arat (250)   (c)  s‐o gătit di arat (365)   (d)  am terminat de arat (705, 812, 876)   (e)  terminai locu ăsta de arat (848)   (f)  am terminat‐o de arat sau am isprăvit (991)   (g)  am terminat dă arat, am isprăvit dă arat (182)   (h)  am terminat ogoru ista, l‐am gătit di arat (537)   (i)  am terminat di arat (551) 

● Harta Cât ai de plătit? (1692, ALR s.n. VI) arată că supinul este foarte frecvent în nord şi nord‐vest (6), fiind concurat de conjunctiv (7) şi, slab, de infinitivul lung (8): 

(6)  (a)  Cât ai de plătit? (95, 228, 260, 272, 279, 325, 326, 346, 349)   (b)  Cât ai încă de plătit (334)   (c)  Cât ai di plătit? (365)   (d)  Cât ai dă plătit, câtu‐i plăti? (310) 

Page 167: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

167

(7)  (a)  Cât ai să plăteşti? (219, 235, 250, 353, 362)   (b)  Cât trebe să plăteşti? (284) 

(8)  Cât ai d‐a plătire? (316) Supinul  este  frecvent  în  toate  celelalte  zone. Conjunctivul  apare  în 

puține puncte  (53, 76, 250, 784). Punctul 102, din sudul Transilvaniei, este singurul  cu  infinitiv  scurt  (9).  În dialectele  sud‐dunărene, apar  în această structură fie infinitivul − în istroromână (10a) şi în meglenoromână (10b) −, fie conjunctivul − în aromână1 (10c). 

(9)  Cât am d‐a plăti? (10)  (a)  cât am de plăti? (02)   (b)  cot ai di plătiri? (012)   (c)  cât ai s‐pălteşță? (010) 

● Pe harta Le trebuie de mâncare (1701, ALR s.n. VI) toate punctele  în care apare supinul sunt în nord şi nord‐vest (11), în restul teritoriului apă‐rând infinitivul lung nominalizat. Corespondentele infinitivale din dialecte‐le sud‐dunărene sunt (12a) în istroromână, (12b) în aromână şi (12c) în me‐glenoromână. 

(11)  (a)  le trabă de mâncat (334)   (b)  le trăbă de mâncat (325)   (c)  le trebe de mâncat (362)   (d)  le treabă dă mâncatu (310) 

(12)  (a)  rem då mâncå (02)   (b)  lă lipseşti măcare (010)   (c)  la tribuiaşti di măncari (012) 

● Harta Trage să moară (110, ALR II), deşi nu priveşte direct supinul, dovedeşte că infinitivul s‐a conservat mai bine în nord şi nord‐vest; singu‐rele două puncte în care apare infinitivul sunt în această zonă (13). În restul teritoriului, se foloseşte conjunctivul. 

(13)  (a)  traje a muri (334)   (b)  trağă a muri (353) 

1 Mulțumiri Manuelei Nevaci, care ne‐a oferit date despre interpretarea construcții‐lor din dialectele sud‐dunărene.  

Page 168: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

168

4.3.2. Supin verbo‐nominal cu regent construcție impersonală ● Pe harta Nu e chip de scăpat  (1438, ALR s.n. V),  în zona de nord  şi 

nord‐vest, supinul apare cel mai frecvent (14), fiind concurat de infinitivul lung (15) şi de infinitivul scurt (16): 

(14)  (a)  nu‐i modru de scăpat (325, 362)   (b)  nu‐i rând de scăpatu (346, 349)   (c)  nu ieste modru de scăpatu (334)   (d)  nu‐i modru de scăpatu de‐aci (272)   (e)  nu‐i chip di scapat (365) 

(15)  (a)  nu‐i modru de scăpare (279)   (b)  nu‐i nişi un modru de scăpare (219) 

(16)  nu‐i modru d‐a scăpa (316) Supinul apare în toate celelalte regiuni, iar față de supin, infinitivul şi 

conjunctivul au pondere mică. De remarcat că infinitivul nu apare exclusiv în zona de nord; într‐un punct din sudul Munteniei (17a) şi în două puncte din Oltenia  (17b–c) există  infinitive  lungi (nominalizate),  iar  într‐un punct din  sudul  Transilvaniei,  infinitiv  scurt  (17d).  Structura  corespondentă  în istroromână este un infinitiv (18). 

(17)  (a)  nu mai ie chip dă scăpare (928)   (b)  nu ie muod de scăpare (812)   (c)  nu e mod sau chip dă scăpare (791)   (d)  nu‐i chip di‐a mai scăpa (172) 

(18)  nu‐i modo de scapî (02) 

4.3.3. Supin verbo‐nominal cu regent verbal ● Pe harta (Soarele) se apropie de asfințit (765, ALR s.n. III), în zona de 

nord  şi nord‐vest, supinul este  foarte  frecvent  (19).  În unele puncte apare supinul verbo‐nominal, cu prepoziție  impusă de regent  (19a−h1),  în altele, supin nominal, articulat şi urmat de genitiv (19h2−i). Concurența conjuncti‐vului este  foarte slabă, acesta apărând  într‐un singur punct din zona care ne interesează (20). Acelaşi raport de frecvență apare pe tot teritoriul. 

Page 169: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

169

(19)  (a)  s‐aproptie de sfințitu (346)   (b)  s‐apropte sorele de sfințitu (349)   (c)  s‐aproptie sorele la scăpătatu (272)   (d)  s‐apropchie sorele de sfințât (260)   (e)  aprope de sfințât (219)   (f)  mere sorele la sfințitu (279)   (g)  amu meri sorili la sfințâtu, s‐apropii dă sfințâtu (310)   (h1)  zine sorele la sfințit   (h2)  îi sfințitu sorelui (353)   (i)  îi apropi dă sfințâtu sorilui (316) 

(20)  s‐apropte sorele să sfințască (284) ● Harta (Copiii) umblă cu uratul (198, ALR II) cuprinde, pentru zona de 

nord şi nord‐vest, numai două localități cu supin verbo‐nominal (21), cele‐lalte puncte conținând răspunsuri cu substantiv însoțit de prepoziție. Supi‐nul mai apare frecvent în Moldova (inclusiv pe teritoriul de astăzi al Repu‐blicii Moldova) (22) şi în sudul extrem al Olteniei (23), fiind absent din cen‐trul şi sudul Transilvaniei, din Crişana şi din Banat. Majoritatea supinelor sunt  nominale,  articulate  enclitic  (22a−f,  23a),  numai  câteva  fiind  verbo‐nominale (22g, 23b). 

(21)  (a)  îmblă la colindat (219)   (b)  umblă la colindot, la urot (574) 

(22)  (a)  îmblă cu uratu (386, 520)   (b)  îmblî cu hăitu, cu uratu (431)   (c)  urî, îmblî cu uratu (551)   (d)  îmblî di‐a hăitu (63)   (e)  umblî cu samanatu (531)   (f)  umblî cu uratu (646)   (g)  umblî la urat (537) 

(23)  (a)  să umblă cu plesnitu (899)   (b)  umbla noaptea după cântat (886) 

Page 170: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

170

● Pe harta (S‐a dus) la vânătoare (720, ALR s.n. III), supinul apare atât în nord şi în nord‐vest (24), cât şi în celelalte regiuni (25). 

(24)  (a)  la vânat (64, 219, 235, 250, 325, 353)   (b)  la vânatu, la vârati (95)   (c)  vădăzluit; la vânat (346)   (d)  vădăzliti ori vânat (279) 

(25)  la vânat (47, 105, 141, 520, 551, 574, 682, 723, 833, 872, 886) ● Pe harta Mi s‐a urât cu vieața (283, ALR I), nu există supin  în zona 

care ne interesează. Există supin într‐un singur punct, situat pe teritoriul de astăzi  al Republicii Moldova  (26).  Într‐un  singur punct din  estul Olteniei apare infinitivul (27), în restul teritoriului răspunsurile conținând substan‐tive. 

(26) m‐am săturat di trăit (454) (27) mi s‐a urât a trăi (842) 

4.3.4. Supin verbo‐nominal cu regent nominal Informațiile despre acest tip de supin sunt foarte numeroase în atlase‐

le lingvistice consultate. ● Pe harta Flăcău de însurat (155, ALR II), în nord şi nord‐vest supinul 

apare  în majoritatea punctelor  (28),  fiind slab concurat de  infinitivul  lung (29). Supinul de acest tip apare pe tot teritoriul, cu observația că, în punctul 478 din (Republica) Moldova (la sud de Chişinău), verbul folosit este a mer‐ge (30a), iar în punctul 399 (lângă Cernăuți), se foloseşte supinul dependent de un predicat nominal (30b). Infinitivul lung apare în aromână (31a) şi în meglenoromână (31b).  

(28)  (a)  fečor de‐surat (334, 349, 353, 362, 272, 284)   (b)  fičor de‐surat (219, 325)   (c)  fičor dă‐surat (64) 

(29)    fečor dă‐surare (316) (30)  (a)  flăcău di mărs la casî; flăcăi   (b)  Îi bun di‐surat 

Page 171: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

171

(31)  (a)  ğone te‐a‐nsurare (010)   (b)  cupilaş di ansurari (012) 

● Harta Fată de măritat (156, ALR II) arată că, în nord şi nord‐vest, su‐pinul apare în majoritatea punctelor (32), cu observația că în (32d) supinul nu are regent un substantiv, ci un predicat nominal. Supinul există pe  tot teritoriul, cu observația că  în punctul 886 din sudul extrem apare alt verb (33a), iar în punctul 478 (la sud de Chişinău) supinul are ca regent un pre‐dicat nominal  (33b). Corespondentul  supinului din  această  structură  este infinitivul lung în aromână (34a) şi în meglenoromână (34b). 

(32)  (a)  fată de măritat (219, 260, 272, 284, 325, 346, 349, 353, 362)   (b)  fată dă mărit (53, 64, 316, 325)   (c)  fată drigă dă măritu (310)   (d)  o fată îi de măritat (235) 

(33)  (a)  o fată dă căsătorit   (b)  îi bună di dat la casă 

(34)  (a)  feată te‐a măritare (010)   (b)  feată di măritari (012) 

● Harta Maşină de cusut (526, ALR s.n. II) ilustrează, din nou, existen‐ța supinului pe tot teritoriul în care se vorbeşte dacoromâna. Dintre exem‐plele extrase din zona care ne interesează (35) este de remarcat (35h), în ca‐re supinul este regent pentru un complement direct, manifestându‐şi, ast‐fel, natura pur verbală. Singura variație pe care am înregistrat‐o în structu‐ra supinului este prezența prepoziției pentru, într‐un punct din Oltenia (36). În ceea ce priveşte dialectele sud‐dunărene, este foarte interesant faptul că sintagma  conținând  supin apare  în meglenoromână  (37a). Acest  lucru nu înseamnă că se poate vorbi de existența sistematică a supinului în megleno‐română  (vezi  supra, 4.1), ci că,  foarte probabil,  sintagma maşină de  cusut a fost împrumutată integral, ca un compus, fără a se mai interpreta morfosin‐tactic componentele. În  istroromână, corespondentul supinului este un  in‐finitiv (37b). 

(35)  (a)  maşină de cusut (353)   (b)  moşină de cusutu (279, 346) 

Page 172: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

172

  (c)  moşână de cusut (260)   (d)  moşânile; moşână de cusutu (284)   (e)  muoşână dă cosâtu (316)   (f)  măşină de cusutu (272)   (g)  maşână de cusut (219)   (h)  maşână de cusut haine; maşân (362) 

(36) maşină pentru cusut (876) (37)  (a)  măşină di cusut (012)   (b)  măkina de cuose (02) 

● Pe harta Maşină de secerat (526, ALR s.n. II), supinul este foarte frec‐vent în nord şi nord‐vest (38), cu observația că în unele puncte apare ca re‐gent pentru un complement direct (38c–d), dovadă a naturii verbale. Supi‐nul este general şi  în celelalte zone,  însă unele exemple din Crişana şi din sudul Transilvaniei  ilustrează natura nominală,  supinul  având  ca  termen subordonat o construcție prepozițională cu de (39a−b), iar altele, din Banat, natura verbală, supinul având ca termen subordonat un complement direct (39c), respectiv un circumstanțial (39d). 

(38)  (a)  moşină de săceratu (346, 349)   (b)  moşină de săcerat (279, 284)   (c)  măşână de cosât holde (353)   (d)  moşină de săcerat holde (272) 

(39)  (a)  măşină dă tăiet dă grău (64)   (b)  moşână de tăiat de grâu (157)   (c)  maşână dă tăiat grâu (47)   (d)  măşână dă tăiat la grâu (29, 36) 

● Date de acelaşi tip oferă şi harta Maşină de găurit (550, ALR s.n. II). Construcțiile cu  supin  sunt  foarte  frecvente  în zona de nord  şi nord‐vest, fiind concurate de substantive împrumutate din alte limbi. În unele situații, natura pur verbală a supinului se manifestă prin prezența complementului direct  (40e−g).  În  restul  teritoriului,  situația  este  aceeaşi. Exemplele de  la (41) ilustrează prezența supinului fără termeni subordonați în Banat, în su‐

Page 173: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

173

dul Transilvaniei,  în sudul Olteniei (a−d) sau cu un complement direct,  în vestul Moldovei, în Banat, în sudul Munteniei (e−i). 

(40)  (a)  moşină de găurit (346)   (b)  rotă de sflidirit (235)   (c)  moşână de sclederit (284)   (d)  moşână de sfridirit (228)   (e)  sleder, măşină de slederit fier (334)   (f)  moşină de slidiritu heru (272)   (g)  sliedir di bortit fier, bormaşine (365) 

(41)  (a)  măşină dă sfridilit (53)   (b)  măşină de găurit (141)   (c)  maşină de găurit, bormaşin (172)   (d)  maşână dă găurit (886)   (e)  moşână de găurlit şieru (574)   (f)  maşână dă făcut butuară în fer (47)   (g)  maşână dă făcut butuori (46)   (h)  măşină dă‐ngăurit fieru (29)   (i)  maşână dă găurit fier (928) 

● Pe harta Ştreang (de spânzurat) (1001, ALR s.n. IV), apare supin nu‐mai în regiunea de nord, nord‐vest (42), în celelalte zone răspunsul fiind un substantiv fără subordonați: 

(42)  (a)  fune de spâzurat (334)   (b)  fune de spâzuratu (349)   (c)  fune de spândzurat (353) 

● Şi harta Toc  (de scris)  (921, ALR s.n.  IV)  ilustrează aceeaşi situație: cele trei puncte în care apare supinul sunt în nord, nord‐vest (43). 

(43)  (a)  pană de scrisu (272, 325)   (b)  peană ğe scrisu; pene (250) 

● Pe harta Drugi (de dus fânul) (130, ALR s.n. I), supinul apare într‐un singur punct, care este chiar în nord‐vest:  

(44)  rude de purtat căpiț (334) 

Page 174: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

174

● Harta Roată de tors (440, ALR s.n. II) arată că supinul este frecvent în nord şi nord‐vest (45), cum este, de altfel, pe tot teritoriul țării: 

(45)  (a)  maşână de tuors (353)   (b)  maşână de tors (219, 363)   (c)  moşână de torsu (284, 349)   (d)  măşină de tuorsu (272) 

● Pe harta Scaun de cuțitoiat (556, ALR s.n. III), supinul este mai frec‐vent în zona de nord şi de nord‐vest (46) şi în Moldova. Nu apare în Olte‐nia şi în Muntenia, iar în Dobrogea există un singur cu punct cu supin (47). 

(46)  (a)  scaun de mezdrit (279, 284, 334)   (b)  scaun de mezdrelitu (349)   (c)  scaun de cuțitoiet (353)   (d)  scaun de strujâtu (272)   (e)  scaun pentru mezdreluit (346)   (f)  scaun de şopfit, de cuțâtoiet (260) 

(47)  scaun de lucrat (682) ● Harta Andrea (de făcut plasă pentru pescuit) (742, ALR s.n. III) arată o 

frecvență mai mare a supinului în zona care ne interesează (48). Mai există supin în sudul Transilvaniei şi în Banat (49). 

(48)  (a)  băț de făcut sac de peşti (362)   (b)  suhac de făcut umbreia şî cindeică (260)   (c)  ac de făcut îmmrejă (228)   (d)  ac de făcut halău (235) 

(49)  (a)  ac di făcut năvodu (105)   (b)  ac prântu făcut alău (29) 

● Pe harta Aparat de stropit via (228, ALR s.n. I), supinul apare în vest şi nord‐vest (50) şi este frecvent şi în toate celelalte regiuni (51). În exemple‐le (51a−c), supinul are ca subordonat un complement direct, dovadă a natu‐rii sale verbale. 

(50)  (a)  maşină de stroptit, permetezeu, stroptitori (279) 

Page 175: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

175

  (b)  strofitori, muşână de strotit (235)   (c)  geipezet de permezelit (334) 

(51)  (a)  maşină di stropit via şî stropitore (105)   (b)  maşină pentru stropit via (830)   (c)  şprițu de şprițuit vina (2)   (d)  maşină de stropit (878)   (e)  maşână dă stropit via (899)   (f)  maşână di strophit (728)   (g)  maşină dă‐mpetrit via (182)   (h)  maşână di stropit (531)   (i)  stropituari sau maşânî di stropit (520) 

● Pe harta Cazan (de fiert țuică) (248, ALR s.n. I), supinul apare în două puncte din zona care ne interesează (52) şi într‐un punct din Moldova (53). În  toate  exemplele,  supinul verbal  este  regent pentru un  complement di‐rect. 

(52)  (a)  căldare de hert horincă (349)   (b)  căldare de şert zinars (235) 

(53)  căldarea di fiert borhot (531) ● Harta Cuie (de potcovit) (285, ALR s.n. II) arată că supinul este pre‐

zent  în zona de nord  şi de nord‐vest  (54), chiar  însoțit de un complement direct (54c), şi apare şi în sudul Transilvaniei, în nordul Olteniei şi în zona de curbură a Carpaților (55), chiar cu un complement direct (55b). 

(54)  (a)  cuiu de potcoditi (272)   (b)  cui, cui de potcodit (284)   (c)  cuie de potcovit caii (250) 

(55)  (a)  cuie de potcoiti de cai (141)   (b)  cuie de potcovit calu (102)   (c)  cuie de potcogiti (172)   (d)  cune pentru potcovit (833)   (e)  cuie dă potcovit pentru cai (784) 

Page 176: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

176

● Pe harta Foarfeci (de tuns oile) (429, ALR s.n. II) supinul apare în do‐uă puncte, dintre care unul este  în nord‐vest  (56),  iar celălalt  în Dobrogea (57). În restul teritoriului, se foloseşte un substantiv fără subordonați. 

(56)  fuarfeci de tuns lâna (334) (57)  foarfică de tuns oili (787) ● Harta Teasc (de stors strugurii) (235, ALR s.n. I) arată că, pe tot terito‐

riul, apar numai două supine, dintre care unul în zona care ne interesează (58), iar celălalt în sudul extrem al Olteniei (59). 

(58) măşină de stors struguri (334) (59) maşână dă stors struguri (886) ● Pe harta Odaia cea mică (de locuit) (236, ALR II) apare supin în şapte 

puncte,  dintre  care  unul  în  nord  (60),  iar  celelalte  în Oltenia, Dobrogea, Moldova (61). 

(60)  casă de şădzut (219) (61)  (a)  hodaia de locuit, hodaia care stă (848)   (b)  casă pentru trăit (958)   (c)  casă di stat (582)   (d)  casă mică, de dormit (192)   (e)  casî di şădzut într‐însa (551)   (f)  casî di şăzut (646) 

● Pentru Prăjină (de scos apa din fântână) (harta 849, ALR s.n. III) există două puncte cu supin, dintre care unul este  în zona de nord‐vest  (61),  iar celălalt, în Muntenia (63). 

(62)  ruda ge scos apă (250) (63)  ğumânare pentru scos apă (728) ● Pe harta Fier de călcat (rufe) (1232, ALR s.n. IV), în nord şi nord‐vest 

nu  apare  niciun  supin,  pentru  că  există  un  termen  specializat:  voşorlău, tiglazău şi diverse alte variante. Supinul apare în toate celelalte zone, cu ex‐cepția Banatului (64a−i). În Moldova şi  în sudul Transilvaniei există supin verbal, regent pentru un complement direct (64j−l). Corespondentul în me‐glenoromână al acestei structuri este  infinitivul  regent pentru un comple‐ment direct (65). 

Page 177: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

177

(64)  (a)  maşină de călcat (784)   (b)  maşână dă călcat (899, 928)   (c)  maşina; maşină pentru călcat (784, 812)   (d)  maşină de‐ntis (848)   (e)  fier de călcat, maşină de călcat (987)   (f)  maşâna, maşână di călcat (531)   (g)  maşâna, her de călcat (157)   (h)  maşâna di călcat (514)   (i)  marşânî di netezât (520)   (j)  her dă călcat rufili (192)   (k)  maşână di calcat cămieş (551)   (l)  maşâna; maşânî di calcat cămieş (414)   (m)  her dă/de călcat de/dă haine (172) 

(65)  her di traziri rubili (012) ● Pe harta Maşină de gătit (286, ALR II), supinul lipseşte din zona care 

ne  interesează,  fiind  slab  reprezentat  pe  tot  teritoriul.  Există  numai  trei puncte cu supin, aflate în sudul Transilvaniei şi în Oltenia:  

(66)  (a)  maşină dă gătit sau pentru gătit (784)   (b)  soba dă bucătărie sau maşina dă gătit (182)   (c)  maşină de fiert (876) 

● Pe harta Şezătoare de tors (445, ALR s.n. II), nu apare supin în zona care ne interesează. Acest lucru nu este surprinzător, pentru că, pe tot teri‐toriul există numai patru puncte cu supin, repartizate  în zone diferite: Ba‐nat (67a), Oltenia (67b), Muntenia (67c), Moldova (67d). 

(67)  (a)  şădzâtuori dă tuors (76)   (b)  clacă dă tors (791)   (c)  clacă ti tuors di lânî (728)   (d)  clacă dă tors (192) 

● Pe harta Coş de prins peşte (743, ALR s.n. III) apare un singur supin pe tot teritoriul (în curbura Carpaților): 

(68)  Cuoş dă prins peşte (182) 

Page 178: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

178

● Harta Soluție de stropit via (227, ALR s.n. I) ilustrează absența supi‐nului din zona de vest şi de nord‐vest. Acest  lucru este normal, pentru că există, pe tot teritoriul, un singur punct cu supin, în sudul extrem al Olteniei:  

(69)  soluție dă stropit via, din piatră vânătă şi din var (899) ● Şi de pe harta Vârtej (de ridicat piatra morii) (179 ALR s.n. I) supinul 

lipseşte din zona care ne  interesează, dar apare, pe tot teritoriul, numai  în trei puncte din Banat (70a) şi Moldova (70b–c). În toate exemplele, supinul verbal este regent pentru un complement direct. 

(70)  (a)  cluambe dă rădicat piatra (76)   (b)  şurub di săltat chiatra morii (514)   (c)  granic di rădicat piatra (384) 

● Pe harta Pămătuf (de şters vatra cuptorului) (1060, ALR s.n. IV) supi‐nul  (regent pentru un  complement direct) apare  într‐un  singur punct din sudul Moldovei: 

(71)  pămătuf dă măturat cuptoru (192) ● Pe harta Putineiu (307, ALR s.n. II), apare un singur punct cu supin 

(regent pentru un complement direct), care este chiar în zona care ne inte‐resează: 

(72)  bute d‐ales unt (235) ● Şi pe harta Vacă a  făta  (328, ALR s.n.  II) există un singur supin  (în 

variație cu infinitivul), cu regent adjectival (73), exact în punctul de pe har‐ta de mai sus. În zona de nord‐vest, apare şi infinitivul lung (74). Pe restul teritoriului, mai apare supin într‐un singur punct din Moldova (75). 

(73)  o vacă gata de fătat, o vacă d‐a făta (235) (74)  vacă a fătarie (316) (75)  dipusă di fatat (551) 

4.3.5. Supin nominal fără regent ● Harta 1. Lăsatul de carne, 2. Lăsatul de brânză (193, ALR II) atestă pre‐

zența supinului în zona de nord şi de nord‐vest (76). Ceva mai frecvent de‐cât  supinul  în  această  zonă  este  infinitivul  lung  (77).  În  celelalte  regiuni, 

Page 179: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

179

apar  atât  supinul,  cât  şi  infinitivul  lung. Destul de  slab  reprezentată  este forma  feminină nominalizată  lăsata  (numele oficial al sărbătorii), prezentă în Muntenia (78a–b) şi în sud‐estul Transilvaniei (78c): 

(76)  (a)  lăsatu de brândză (353)   (b)  lăsatu de brânză (260, 349)   (c)  lăsatu săcului de brândză (219) 

(77)  (a)  lăsare de brânză (316, 325, 334, 346)   (b)  lăsarea de carne (245) 

(78)  (a)  lăsata dă sec dă carni (769)   (b)  lăsata secului de carne (705)   (c)  am lăsat sec dă carne, lăsata siecului dă carne (192) 

4.3.6. Supin circumstanțial cu regent verbal 

● Pe harta A murit în naştere (145, ALR II), toate punctele în care apare supinul sunt  în zona de nord şi de nord‐vest (79). În alte puncte din zona de nord şi nord‐vest apare infinitivul lung nominalizat (80) sau un substan‐tiv însoțit de prepoziție (81). 

(79)  (a)  o murit de avut de prunci (346, 349)   (b)  o murit în avut de prunc (334)   (c)  o murit dîn avutu coconului (362)   (d)  o murit din născutu copilului (141)   (e)  o murit di făcut (130) 

(80)  (a)  o murit în avere de prunc (323)   (b)  o muritu‐facere de prunc (279)   (c)  o murit făcân, din naştere (272)   (d)  o murit di faşere (219)   (e)  o murit de naştere (284)   (f)  o murit în naştere (260) 

(81)  o murit din făcătură (310) 

Page 180: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

180

4.4. Date din texte dialectale 

Pentru zona de nord şi de nord‐vest, pentru care ne‐am propus să ve‐rificăm existența  supinului,  singurul volum de  texte dialectale  care  să  re‐prezinte această regiune este cel din Bistrița‐Năsăud. Din acest volum am extras toate exemplele cu supin, pentru a ilustra nu numai prezența şi frec‐vența acestei forme verbale nonfinite în zona de nord a țării, ci şi diversita‐tea tiparelor de construcție. 

4.4.1. Supin verbo‐nominal cu regent verb aspectual sau modal Supinele identificate pentru acest tipar au ca regent verbe aspectuale 

(82) sau verbele a fi (83) şi a avea (84) cu valoare modală. Pentru regentul a avea apare o concurență slabă a infinitivului (85). 

(82)  (a)  No apî s‐apucă la muls, mulg ominii (TDBN, 87)   (b)  După ce o gătat de carâmbdit1 (TDBN, 88)   (c)  Apă s‐apucă de băciuit, alțî strâng laptele (TDBN, 88)   (d)  Dup‐aşeea gată de făgăduit, numără tinerii banii (TDBN, 98)   (e)  Să nu gați de cununat / Să începi la botedzat (TDBN, 118)   (f)  După ce gătam io de vorovit, apăi țâganu... (TDBN, 143)   (g)  Ş‐apă după ce gătam de muls, apă le țâpam (TDBN, 151)   (h)  Ş‐apâi n‐apucăm de țăsut, ş‐apăi de câlțî aceia (TDBN, 156)   (i)  După ce‐o gătat de mâncat, o zâs că... (TDBN, 177)   (j)  Ş‐apăi ne punem la băut şi la gioc (TDBN, 187)   (k)  Dacă gatau de mâncat începe la gioc (TDBN, 192)   (l)  Şi m‐am apucat de opărit, aşa să zâce  la noi, de şert haine, 

îpii... de opărit ş‐am strâns tăce hainile‐aici (TDBN, 192)   (m) N‐am gatat încă di facut (TDBN, 196)   (n)  Şi m‐am apucat de opărit (TDBN, 196)   (o)  După  ce  gătam  de  săcerat  era  căratu,  fiecare‐avea  şură 

(TDBN, 218) 

1 „De măsurat laptele cu carâmbul”. 

Page 181: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

181

  (p)  Aşa să termina cu săceratu (TDBN, 218)   (r)  După ce gătam de  frământat, şî‐l ardim două ore  (TDBN, 

234)   (s)  Caşu‐ăla‐l mai  frămânți o dată bine după ce  l‐ai gătat de 

strâns, ş‐apă îl iei jos (TDBN, 248)   (ş)  După ce o gați de‐nvălit dai pin iță, pin spată şî... te dai la 

țăsut (TDBN, 261)   (t)  După ce o gați de‐bgilit (TDBN, 261) 

(83)  (a)  Îi de coborât pe tăte păraile şî pe tăte ogăşâle (TDBN, 54)   (b)  Carnea care era de mâncat o punem în fum (TDBN, 61)   (c)  No, amu ce‐i de făcut? (TDBN, 77)   (d)  Dacă vi‐i de cerut, să vedem ce‐i dăm (TDBN, 158)   (e)  Ce‐i de topit să topeşte (TDBN, 193) 

(84)  (a)  Mireasâle mărg diminața  la beserică dacă n‐au de umblat (TDBN, 113) 

  (b)  Dac‐avem de vândut o vacă ori un vițăl (TDBN, 185)   (c)  N‐avem atunci de făcut staur şî stână (TDBN, 188)   (d)  Pe une au de colindat (TDBN, 212)   (e)  Să  pregăte  pe‐a  doua  zî,  c‐avea  de  mers  lătureni,  să‐

ncolona (TDBN, 213)   (f)  Un‐aveam de mers (TDBN, 213)   (g)  Până să mărită au de‐nvățat, n‐au vreme să umble (TDBN, 

239) (85)  Ce‐am avut a face? (TDBN, 186) 

4.4.2. Supin verbo‐nominal cu regent adjectival Şi acest tipar este destul de bine reprezentat în volumul de texte cer‐

cetat. În exemplul (86a) apare un complement direct subordonat supinului, dovadă a naturii verbale a acestuia.  

(86)  (a)  Carnea ce era bună de făcut, de făcut cârnaț (TDBN, 61)   (b)  Ş‐acela‐i zâşem prezbuş (...) era bun de mâncat (TDBN, 62) 

Page 182: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

182

  (c)  Când is gata de pus tăț, apă iau mireasa (TDBN, 163)   (d)  Ş‐apăi îs buni de mâncat (TDBN, 168)   (e)  Îl pârjolesc, îl spăl frumos după ce‐i gata de pârjolit de pă‐

ru di pă el (TDBN, 193)   (f)  Când  îs gata călbaşî de  făcut  îi punem  la  fiert  într‐o oală 

(TDBN, 236)   (g)  Dac‐o  vădzu  că  io‐s  aproape  de  născut,  o‐nturnat  înapoi 

(TDBN, 196) 

4.4.3. Supin verbo‐nominal cu regent verbal În acest  tipar, foarte bine reprezentat, apare supin precedat mai ales 

de prepoziția la (87), dar şi de alte prepoziții: de (88), pentru (89), cu (90). În exemplele (87e) şi (89) supinul are complement direct, dovadă a naturii sale verbale. În acest tipar, statutul supinului (complement vs adjunct/ circum‐stanțial) nu este clar: deşi valoarea  semantică este adesea circumstanțială, supinele  prepoziționale  par  a  acoperi  disponibilități  combinatorii  de  tip complement ale verbelor cu care se combină. 

(87)  (a)  Vai  de  mine,  că  numa  cu  vacile‐am  umblat  la  păscut (TDBN, 55) 

  (b)  După ce s‐o hrănit de băut acolo la mine m‐o lăsat, am co‐borât (TDBN, 58) 

  (c)  Te duci acolo cu oile la băgatu brândzî (TDBN, 86)   (d)  O vinit o femeie şi i‐o făcut de‐ntors, ştiu atâta că s‐o băgat 

sub patu mamii (TDBN, 103)   (e)  D‐apî ominii mărg la băgatu brânzî (TDBN, 111)   (f)  Nu te tinde la loat / Cum te‐ai întins la‐nsurat (TDBN, 117)   (g)  făcei mâncări ş‐apî earî merei la cununat (TDBN, 130)   (h)  Ş‐apî eo mă duceam cu oile la‐nsâmbrat1 (TDBN, 151)   (i)  După ce le duce le ducem la‐nsâmbrat, apă... (TDBN, 151)   (j)  C‐apă  după  ce  le  ducem  la‐nsâmbrat,  le‐am  dus  acolo 

(TDBN, 151) 

1 „Dat la cioban”. 

Page 183: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

183

  (k)  O‐ntindem  pă  gard  ş‐apî  o  lom  la  melițat,  ş‐apă  cu melință... (TDBN, 154) 

  (l)  Ş‐apăi  aceia‐i...  îi  lom  la  cheptănat  cu  peptini  de‐a mână (TDBN, 154) 

  (m) Merem la colindat (TDBN, 211)   (n)  Pe urmă pleca la colindat pin sat (TDBN, 212)   (o)  Am  fost cu oile  la...  tomna  la  tomnat şî mi‐o prins o oaie 

(TDBN, 229)   (p)  Când  îs gata călbaşî de  făcut  îi punem  la  fiert  într‐o oală 

(TDBN, 236)   (r)  Şî pe cari‐i găsăşte mere ăla la mnijât (TDBN, 243)   (s)  Şâ zâce: „Treci la mnijit” ori zâce că... (TDBN, 243)   (ş)  Le‐am dus la adăpat (TDBN, 244)   (t)  Sara să duce la petrecut la ora şasă (TDBN, 255)   (ț)  Punem apă la fiert (TDBN, 261)   (u)  Şî  pe  urmă  pune  zăru  la  urdit,  brânza  să  storce‐acolo 

(TDBN, 222) (88)  Îi punem să fearbă, pe urmă punem de pârgălit1, punem slănină 

(TDBN, 172) (89)  Pentru ce să‐l pregătim? Pentru fân... pentru‐adus fân (TDBN, 54) (90)  N‐o mai îmbla cu văcăluit2, îi dai cu neşte lut (TDBN, 83) 

4.4.4. Supin nominal cu regent verbal Tiparul cu supine nominale (articulate enclitic) este destul de slab re‐

prezentat în textele cercetate. (91)  (a)  Acoloşa stam cu nişte bunici de‐ai noştri care ne pregăte... 

de ezemplu... masa, dormitu ne asâgura (TDBN, 106)   (b)  Şî pe urmă vinea săceratu (TDBN, 217) 

1 „Prăjit”. 2 „Prima tencuială”. 

Page 184: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

184

  (c)  După  ce  gătam  de  săcerat  era  căratu,  fiecare‐avea  şură (TDBN, 218) 

4.4.5. Supin verbo‐nominal cu regent nominal Frecvența acestui tip de supin este destul de mare. Prepoziția care in‐

troduce supinul este mai ales de (92), dar am înregistrat şi prepoziția pentru (93). În exemplele (93d,i), regentul supinului este un pronume, spre deose‐bire de celelalte exemple, în care regentul este un substantiv. În exemplele (93c,g), supinul este regent pentru un complement direct. 

(93)  (a)  Io am maşână de tors, domnă (TDBN, 38)   (b)  Şî  la noi o vinit  întâi maşână  cu benzină  aişa  de  truierat 

(TDBN, 74)   (c)  Cela‐i  şopru  de  țânut  lemne,  de  țânut  caru  când...  îi...  să 

nu‐l ploie (TDBN, 84)   (d)  Fețî de mesî trebuie sî aibî unele de purtat, unele de sărbă‐

tori (TDBN, 119)   (e)  Loam zăru ala  cu  lingur‐aia de urdit,  îl  țâpam  în  căldare 

(TDBN, 151)   (f)  Cu lingura de urdit tundem di pă deasupra (TDBN, 152)   (g)  Cârnațu îl macin carnea pin maşâna de tocat carne, de mă‐

cinat  carne,  c‐aşă‐i  zâcem  noi, maşână  de  măcinat  carne (TDBN, 236) 

  (h)  După ce s‐apropcie vremea de fătat, apî ne trăgem (TDBN, 247) 

  (i)  Făşam lepede de ăştia de durmit lepede (TDBN, 227) (94)  Am primit şi noi o maşânî pentru truierat de celea (TDBN, 74) 

4.4.6. Supin verbo‐nominal fără regent În textele cercetate, am înregistrat numai două exemple de acest tip: (93)  (a)  La ales de truler1 (TDBN, 73)   (b)  La căpălit2 (TDBN, 174) 

1 „Treierat”.  2 „Prăşit”.  

Page 185: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

185

4.4.7. Supin circumstanțial Supinele  circumstanțiale  înregistrate  au  valoare  temporală  şi  locală 

(96), finală (97), comparativă (98), modală (99). Supinul însoțit de subordo‐nați are valoare nominală, fiind urmat de un genitiv  în (96b, d). Exemplul (96c) este foarte interesant pentru că supinul este atât articulat enclitic, ceea ce dovedeşte natura nominală a formei, cât şi regent pentru un complement direct, ceea ce dovedeşte natura verbală. Nu este însă exclus ca apariția lui u final să fie un fenomen fonetic şi acesta să nu funcționeze ca un articol, ci ca o desinență arhaică. 

(96)  (a)  La săcerat încă era un obicei (TDBN, 217)   (b)  Să făce turme la strânsu oilor (TDBN, 219)   (c)  Să strânge la strânsu oile tăț stăpânii (TDBN, 220)   (d)  Ş‐apăi  treburi  şî  distracțâi  acolo  la  strânsu  oilor  (TDBN, 

200) (97)  (a)  Astea le‐o adus ie de vândut şî nu le‐o vândut (TDBN, 204)   (b)  Apă alțî‐s la însurat, apî prin şezâtori (TDBN, 214) 

(98)  Şî le preparăm ca pentru mâncat (TDBN, 110) (99)  Aşa că n‐o țânut mult decât un sfert de oră cu tătu... cu venit, cu 

trecut (TDBN, 109) 

4.5. Concluzii 

Dintre  dialectele  românei,  supinul  apare  numai  în  dacoromână  şi, foarte rar şi nesistematic, în meglenoromână. 

În  majoritatea  hărților  analizate,  supinul  are  aproximativ  aceeaşi frecvență în toate zonele anchetate. Pentru argumentarea de aici, sunt foar‐te  importante  hărțile  în  care  supinul  există  numai  în  zona  de  nord  şi  de nord‐vest  (Le  trebuie de mâncare, Ştreang  (de spânzurat), Toc  (de scris), Drugi (de dus fânul), Putineiu, A murit în naştere). Există însă şi hărți în care supinul lipseşte din zona care ne interesează, fie pentru că pe acest teritoriu se folo‐seşte un termen „sintetic” pentru construcțiile cu supin din alte zone (Fier de călcat), fie pentru că supinul din acel tipar este foarte rar pe tot teritoriul românesc  (Mi  s‐a urât  cu vieața, Maşină de gătit,  Şezătoare de  tors, Vârtej  (de 

Page 186: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

186

ridicat piatra morii), Pămătuf (de şters vatra cuptorului)). Faptul că de pe câteva hărți supinul lipseşte din zona care ne interesează nu înseamnă că în aceas‐tă zonă nu se foloseşte deloc supinul. Hărțile dialectale arată că există şi alte zone în care nu este ilustrat un anumit tipar de supin; de exemplu, în sudul Transilvaniei, în Crişana şi în Banat nu se spune Copiii umblă cu uratul. 

Analiza hărților confirmă faptul că infinitivul (lung şi scurt) este mai bine conservat în zona de nord (vezi hărțile Trage să moară, Flăcău de însurat, Fată de măritat, 1. Lăsatul de carne, 2. Lăsatul de brânză), însă conservarea infi‐nitivului nu exclude folosirea supinului în această zonă, uneori chiar în va‐riație.  

Exemplele extrase din volumul de texte dialectale din Bistrița‐Năsăud conduc către aceeaşi concluzie:  în această zonă, nu numai că există supin, dar frecvența sa este foarte mare şi tiparele în care apare, foarte variate.  

Prin urmare, principala  concluzie  a  acestei  cercetări  a  atlaselor  şi  a textelor dialectale este că supinul există pe tot teritoriul pe care se vorbeşte dacoromâna, inclusiv în zona de nord şi de nord‐vest (Maramureş, nordul Transilvaniei, nordul Crişanei), despre care s‐a emis  ipoteza că nu ar avea supin. 

Page 187: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

187

Concluzii generale 

Rezultatele cercetării noastre au  fost  sintetizate  în  secțiunea de con‐cluzii cu care se încheie fiecare capitol şi nu vor fi reluate aici. Ceea ce meri‐tă subliniat  în  finalul  lucrării sunt elementele de noutate pe care  le aduce această  cercetare, precum  şi două  implicații  teoretice pe  care  studiul dia‐cronic al supinului românesc le‐a evidențiat. 

Ideile centrale şi elementele de noutate ale acestei cercetări pot fi sin‐tetizate astfel: 

 existența supinului individualizează tipologic româna între limbile romanice şi o apropie de limbile slave/balcanice;  

 apariția supinului verbal din română urmează, în linii mari, acelaşi traseu pe care l‐a urmat supinul latinesc, care are la bază tot o formă nomi‐nală;  cercetarea de  corpus  exclude  atât originea  latină  a  supinului verbal românesc, cât şi originea participială a supinului, în interiorul limbii române; 

 spre deosebire de limbile slave şi de latină, în care supinul a fost o formă verbală cu distribuție și utilizare limitate şi, ulterior, a fost eliminat, supinul verbal românesc a cunoscut un proces invers, de diversificare a ti‐parelor, care poate fi pus pe seama scăderii ponderii  infinitivului; româna şi  albaneza  au  avut  o  evoluție  convergentă,  ambele  limbi  creându‐şi  noi forme nonfinite, asemănătoare ca utilizare; 

 supinul nominal are  în  toate etapele de evoluție a  limbii  române, inclusiv în cea actuală, o pondere mai mică decât infinitivul nominal, spre deosebire de supinul verbal, care a înlocuit, în multe contexte, infinitivul; 

 cercetarea despre supin a permis corectarea unor idei din bibliogra‐fie: atestarea exclusivă a supinului nominal în secolele al XVI‐lea – al XVII‐lea şi alte opinii legate de apariția anumitor tipare, care se dovedesc a fi mai vechi decât se credea, absența supinului din aria nord‐vestică a teritoriului românesc,  imposibilitatea supinului de a avea subiect, absența controlului obligatoriu parițial din română etc. 

Page 188: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

188

Aşa  cum  am menționat,  cercetarea diacronică  a  supinului  a  scos  la iveală două implicații teoretice mai generale. 

 Supinul românesc, ca şi cel din latină şi din limbile slave, a evoluat de  la o formă  inițial nominală  la o formă verbală. Acest fapt dovedeşte că nu numai infinitivul a avut, în limbile lumii, o astfel de evoluție, ci şi supi‐nul  şi, poate,  toate  formele  nonfinite. Transcategorizarea de  tipul  formă nominală –> formă verbală pare a fi un fenomen de gramatică universală. Supinul românesc ilustrează conceptul de gramatici în competiție. Timp de două secole  (din secolul al XVI‐lea până  la sfârşitul secolului al XVII‐lea), ceea ce avea să devină supin verbal în română a avut statut ambiguu cate‐gorial (ceea ce am numit supinul verbo‐nominal). Acest lucru sugerează că, deşi  reinterpretarea  (re‐analysis) este un  fenomen abrupt,  rapid, apărut  în momentul achiziției  limbii  sau  în momentul  în care destinatarul  interpre‐tează diferit de emițător o secvență a mesajului, acesta nu se poate produce decât pe fondul existenței unor gramatici în competiție.  

 Studiul sintaxei supinului a evidențiat două corelații extrem de in‐teresante. Pe de o parte,  faptul  că  supinul  românesc nu acceptă  controlul parțial înseamnă absența unei proiecții de Timp; absența Timpului explică atât absența subiectului lexical, cât şi imposibilitatea de apariție a cliticelor. Pe de  altă parte,  supinul din  structurile  fără  control  (supinul din grupul nominal)  are  interpretare  temporală,  deci  şi  proiecție  de  Timp;  prezența Timpului  explică posibilitatea  apariției  subiectului  lexical;  acest Timp  nu are realizare morfologică şi este defectiv în sensul că nu are o trăsătură EPP; absența trăsăturii EPP determină imposibilitatea de a‐şi proiecta poziția de specificator, de unde şi topica obligatoriu postvebală a subiectului şi impo‐sibilitatea de a primi clitice. 

Page 189: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

189

Surse

A. Surse de limbă veche (secolele al XVI‐lea – al XIX‐lea) 

Antim  Ivireanul,  Predici,  Ediție  critică,  studiu  introductiv  şi  glosar  de G. Ștrempel, Bucureşti, Editura Academiei, 1962. 

I.  Budai‐Deleanu,  Țiganiada,  ediție  de  Florea  Fugariu,  Bucureşti,  Editura Minerva, 1981. 

Dimitrie Cantemir, Istoria Ieroglifică, I, Ediție  îngrijită şi Studiu  introductiv de P.P. Panaitescu, I. Verdeş, Editura pentru Literatură, Bucureşti, 1965. 

I.L. Caragiale, Kir  Ianulea. Nuvele  şi povestiri, Prefață şi  tabel cronologic de Al. Oprea, Ediția a II‐a revăzută, Bucureşti, Editura Albatros, 1979. 

Gheorghe  Chivu,  „Cei  doi  excessuri  a  amerii”  −  o  „istoriolă”  romantică într‐un calendar de la sfârşitul secolului al XVIII‐lea, Limbă şi lite‐ratură, I‐II, 2002, p. 84−98. 

Codicele voronețean, Ediție critică, studiu filologic şi studiu lingvistic de Ma‐riana Costinescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1981. 

Teodor  Corbea,  Dictiones  latinae  cum  valachica  interpretatione  [1691−1697], Ediție de Alin‐Mihai Gherman, Volumul I: Studiu introductiv, no‐te şi text, Clusium, 2001. 

Teodor Corbea, Psaltirea  în  versuri  [1700–1710], Ediție,  studiu  introductiv, note şi glosar de Alin‐Mihai Gherman, Bucureşti, Editura Acade‐miei Române, 2010. 

Coresi, Tâlcul evengheliilor şi Molitevnic rumânesc, Ediție critică de Vladimir Drimba, Cu un studiu introductiv de Ion Gheție, Bucureşti, Editu‐ra Academiei Române, 1998. 

Coresi, Carte  cu  învățătură,  ed. de  Sextil Puşcariu, Al. Procopovici,  vol.  I, Textul, Bucureşti, Atelierele Grafice Socec & Co., 1914. (200 de pa‐gini) 

Miron Costin, Opere alese. Letopisețul  țărîi Moldovei. De neamul moldovenilor. Viiața  lumii, Texte  stabilite,  studiu  introductiv,  note  şi  glosar de Liviu Onu, Bucureşti, Editura Ştiințifică, 1967.  

Page 190: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

190

Ion Creangă, Amintiri din copilărie. Poveşti. Povestiri, Prefață de Liviu Papa‐dima, Bucureşti, Jurnalul Național, 2009. 

Cronicari munteni, Ediție  îngrijită de Mihail Gregorian, Studiu  introductiv de Eugen  Stănescu,  I,  Stolnicul Constantin Cantacuzino, Anonimul Cantacuzinesc, Radu Popescu, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1961. 

Cronicari munteni, Ediție  îngrijită de Mihail Gregorian, Studiu  introductiv de Eugen Stănescu, II, Radu Greceanu, Anonimul Brâncovenesc, Bu‐cureşti, Editura pentru Literatură, 1961. 

DLR  – Dicționarul  limbii  române,  serie nouă,  tomul VII, partea  1,  litera N, Bucureşti, Editura Academiei, 1971. 

Documenta Romaniae Historica.  B.  Țara Românească,  volumul XXII,  Bucu‐reşti, Editura Academiei, 1969. 

Documente şi însemnări româneşti din secolul al XVI‐lea, Text stabilit şi indice de  Gheorghe  Chivu,  Magdalena  Georgescu,  Magdalena  Ioniță, Alexandru Mareş  şi  Alexandra  Roman‐Moraru,  Introducere  de Alexandru Mareş, Bucureşti, Editura Academiei, 1979. 

Dosoftei, Psaltirea în versuri, Ediție critică de N. A. Ursu, Iaşi, 1974. Mihai Eminescu, Proză literară, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1964. Foletul novel. Calendariul  lui Constantin Vodă Brâncoveanu, 1693−1704, Ediție 

critică întocmită de Emil Vârtosu, Bucureşti, 1942. Mihail Kogălniceanu, Tainele  inimei. Scrieri alese, Bucureşti, Editura pentru 

Literatură, 1964. La storia di Filerot e Anthusa. Istoria  lui Filerot şi a Anthusei (ms. 1374 BAR − 

Bucarest),  Edizione  critica,  introduzione  e  traduzione  a  cura  di Angela Tarantino, Roma, Bagatto Libri, 1996. 

Lettres roumaines de  la  fin du XVIe siècle et du début du XVIIe siècle  tirées des archives de Bistritza (Transylvanie) publiées par Alexandre Rosetti, Bu‐cureşti, Atelierele grafice Socec & Co., Societate Anonimă, 1926.  

Dinicu Golescu, Scrieri, Ediție îngrijită, studiu introductiv, note, comentarii, bibliografie, glosar şi indice de Mircea Anghelescu, Bucureşti, Edi‐tura Minerva, 1990. 

Page 191: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

191

A. Goția, Monumenta linguae. Sicriul de aur, ediția a II‐a adăugită şi îmbună‐tățită, Cluj, Editura Napoca Star, 2008. 

Manuscrisul de la Ieud, text stabilit, studiu filologic, studiu de limbă şi indice de Mirela Teodorescu şi Ion Gheție, Bucureşti, Editura Academiei, 1977. 

Ion Neculce, Letopisețul țării Moldovei şi O samă de cuvinte, Ediție îngrijită, cu glosar, indice şi o introducere de Iorgu Iordan, Bucureşti, Editura de Stat pentru Literatură şi Artă, 1955. 

Palia  de  la Orăştie,  1581‐1582, Ediție  îngrijită de Viorica Pamfil, Bucureşti, Editura Academiei, 1968. 

O lume într‐o carte de bucate, Manuscris din epoca brâncovenească, Transcrierea textului, prefața şi postfața de Ioana Constantinescu, Cu un studiu introductiv de Matei Cazacu, Editura Fundației Culturale Româ‐ne, Bucureşti, 1997. 

Giuseppe Piccillo,  Il ms. Romeno Asch di Göttingen  (sec. XVIII), Travaux de linguistique et de litterature, XXV, 1, Strasbourg, 1987, p. 118−126. 

Psaltirea Hurmuzaki, I, Studiu filologic, studiu lingvistic şi ediție de Ion Gheție şi Mirela Teodorescu, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005. 

Şcoala  Ardeleană,  I,  Ediție  critică,  note,  bibliografie  şi  glosar  de  Florea Fugariu, Introducere de Dumitru Ghişe şi Pompiliu Teodor, Bucu‐reşti, Editura Minerva, 1983. 

Gheorghe Şincai,  Îndreptare către aritmetică, Blaj − 1785, Ediție  şi studiu  in‐troductiv Corina Pipoş şi Ion Tudor, Prefață Ion Buzaşi, Bucureşti, Editura Academiei Române, 2005. 

Carlo Tavigliani, Alcuni manuscritti  rumeni  sconosciuti di missionari  cattolici italiani  in Moldava (sec. XVIII), în Studi rumeni, IV, 1929−1930, Ro‐ma, 1930, p. 41‐104. 

Texte româneşti din secolul al XVI‐lea, I. Catehismul lui Coresi, II. Pravila lui Co‐resi, III. Fragmentul Teodorescu, IV. Glosele Bogdan, V. Prefețe şi epilo‐guri, Ediții critice de Emanuela Buză, Gheorghe Chivu, Magdale‐na Georgescu,  Ion Gheție, Alexandra Roman Moraru, Florentina Zgraon,  coordonator  Ion  Gheție,  Bucureşti,  Editura  Academiei, 1982. 

Page 192: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

192

Emanuela Timotin, 2010, Descântecele manuscrise româneşti  (secolele al XVII‐lea − al XIX‐lea), ediție critică, studii lingvistice şi filologice, Bucu‐reşti, Editura Academiei Române. 

Grigore Ureche, Letopisețul țării Moldovei, Texte stabilite, studiu introductiv, note şi glosar de Liviu Onu, Bucureşti, Editura Ştiințifică, 1967. 

Varlaam, Opere, Răspunsul  împotriva Catihismului Calvinesc, ediție  critică  şi studiu filologic de Mirela Teodorescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1984. 

Poeții Văcăreşti, Versuri alese, Ediție îngrijită de Elena Piru, Cu o introduce‐re de Al. Piru, Bucureşti, Editura pentru Literatură, 1961. 

Viața  lui Bertoldo. Un vechi manuscris  românesc, Studiu  filologic,  studiu  lin‐gvistic, ediție de  text  şi  indice de cuvinte de Galaction Verebcea‐nu, Chişinău, Museum, 2002. 

B. Surse dialectale 

ALR I − Sever Pop, Atlasul lingvistic român, coord. Sextil Puşcariu, partea a II‐a, Sibiu − Leipzig, 1942. Hărți: Mi s‐a urât cu vieața (283). 

ALR II − Emil Petrovici, Atlasul lingvistic român, coord. Sextil Puşcariu, par‐tea a II‐a, Sibiu − Leipzig, 1940. Hărți: Trage să moară (110); A murit în naştere (145); Flăcău de însurat (155); Fată de măritat  (156); 1. Lăsatul de carne, 2. Lăsatul de brânză (193); (Copiii) umblă cu uratul (198); Odaia cea mică (de locuit) (236); Maşină de gătit (286).  

ALR  s.n.  I − Atlasul  lingvistic  român,  serie nouă, vol.  I, Bucureşti, Editura Academiei, 1956. Hărți: Am terminat de arat (32); Maşină de secerat (57); Drugi (de dus fânul) (130); Vârtej (de ridicat piatra morii) (179); Soluție de stropit via (227); Aparat de stropit via (228); Teasc (de stors strugurii) (235); Ca‐zan (de fiert țuică) (248). 

ALR s.n. II − Atlasul  lingvistic român, serie nouă, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei, 1956. Hărți: Cuie (de potcovit) (285); Putineiu (307); Vacă a făta (328); Foar‐feci  (de  tuns  oile)  (429); Roată  de  tors  (440); Şezătoare  de  tors  (445); 

Page 193: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

193

Maşină  de  cusut  (526); Maşină  de  găurit  (550);  Scaun  de  cuțitoiat (556). 

ALR s.n. III − Atlasul lingvistic român, serie nouă, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei, 1961. Hărți: (S‐a dus)  la vânătoare (720); Andrea (de  făcut plasă pentru pes‐cuit)  (742); Coş  (de  prins  peşte)  (743);  (Soarele)  se  apropie  de  asfințit (765); Prăjină (de scos apa din fântână) (849). 

ALR s.n. IV − Atlasul lingvistic român, serie nouă, vol. IV, Bucureşti, Editura Academiei, 1965. Hărți: Toc de  scris  (921); Ştreang  (de  spânzurat)  (1001); Pămătuf  (de şters vatra cuptorului) (1060); Fier de călcat (rufe) (1232). 

ALR s.n. V − Atlasul  lingvistic român, serie nouă, vol. V, Bucureşti, Editura Academiei, 1966. Hărți: Nu e chip de scăpat (1438). 

ALR s.n. VI − Atlasul lingvistic român, serie nouă, vol. VI, Bucureşti, Editura Academiei, 1969. Hărți: Cât ai de plătit? (1692); ...Le trebuie de mâncare (1701). 

TDBN − Texte dialectale şi glosar Bistrița‐Năsăud, publicate de Maria Marin şi Marilena Tiugan, Bucureşti, 1987. 

C. Surse de limbă actuală 

Internet Gabriel Liiceanu, Întâlnire cu un necunoscut, Bucureşti, Humanitas, 2010. Andrei Pleşu, Despre frumusețea uitată a vieții, Bucureşti, Humanitas, 2011. 

Page 194: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

194

Bibliografie1 

Abeillé, Anne, Danièle Godard,  2003,  „Les  prédicats  complexes  dans  les langues  romanes”,  în: Danièle Godard  (ed.), Les  langues  romanes. Problèmes de la phrase simple, Paris, CNRS Éditions, p. 125–184. 

Abusch, Dorit, 2004, „On the Temporal Composition of Infinitives”, în: Jac‐queline  Guéron,  Jacqueline  Lecarme  (eds.),  The  Syntax  of  Time, Cambridge  Massachusetts,  London,  England,  The  MIT  Press, p. 27−53. 

Alboiu, Gabriela, Virginia Motapanyane, 2000, „The generative approach to Romanian  Grammar:  An  overview”,  în:  Virginia Morapanyane (ed.), Comparative  studies  in Romanian Syntax, Amsterdam  − Lau‐sanne − New York − Oxford − Shannon − Singapore − Tokyo, Else‐vier, p. 1−48. 

Alexiadou, Artemis, Elena Anagnostopoulou, Gianina Iordăchioaia, Mihae‐la Marchis, 2010, „No objections to Backward Control?”,  în: Nor‐bert Hornstein, Maria Polinsky (eds.), Movement Theory of Control, Amsterdam,  John  Benjamins,  p.  89–118,  http://ifla.uni‐stuttgart.de/files/bc_paper.pdf 

Alexiadou, Artemis, Gianina  Iordăchioaia, Florian  Schäfer,  2011,  „Scaling tha variation  in Romance and Germanic Nominalization”,  în: Pe‐tra  Sleeman, Harry  Perridon  (eds.), The Noun Phrase  in Romance and  Germanic,  Amsterdam  /  Philadelphia,  John  Benjamins, p. 25−40. 

Alexiadou, Artemis, Gianina Iordăchioaia, Mihaela Marchis, 2009, „Supine nominals as participial nominalisation”, Bucharest Working Papers in Linguistics, XI, 1, p. 67−79. 

Allen  şi Greenough,  [1903,  1888]  2001, New Latin Grammar  for  schools  and colleges, Founded on comparative Grammar, ed. by  J. B. Greenough, G. L. Kittredge, A.A. Howard, Benj. L. D’OOGE, updated for Fo‐

1 Lista bibliografică include numai lucrările citate. 

Page 195: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

195

cus  by Anne Mahoney, Newburyport MA,  Focus  Publishing  R. Pullins Company. 

Atanasov, Petar, 2002, Meglenoromâna astăzi, Bucureşti, Editura Academiei Române. 

Atanasov,  Petar,  2009, Atlasul  lingvistic  al  dialectului meglenoromân,  Bucu‐reşti, Editura Academiei Române. 

Avram, Mioara,  [2005] 2007, „Forme verbale cu  funcție circumstanțială de relație în construcții tautologice în limba română”, în Studii de sin‐taxă a limbii române, Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 165–175. 

Avram, Mioara, 1997, Gramatica pentru toți, ediția a II‐a revăzută şi adăugi‐tă, Bucureşti, Humanitas, p. 216–217. 

Barrie,  Michael,  Christine  M.  Pittman,  2004,  „Partial  control  and  the movement  towards  Movement”,  Toronto  Working  Papers  in Linguistics, 22, p. 75−92. 

Bauer,  Brigitte,  2000,  Archaic  Syntax  in  Indo‐European.  The  Spread  of Transitivity  in  Latin  and  French,  Berlin,  New  York,  Mouton  de Gruyter. 

Bennett, Charles  E.,  1910,  Syntax  of  early  Latin, Vol.  I  −  The  verb,  Boston, Allyn and Bacon. 

Bianchi,  Valentina,  2006,  „Wh‐infinitives  and  the  licensing  of  anaphoric tense”,  XVI  Coloquio  de  Gramática  Generativa,  Madrid,  20‐22 aprilie. 

Boeckx,  Cedric,  Norbert  Hornstein,  2006,  „The  virtues  of  control  as movement”, Syntax, 9, 2, p. 118−130. 

Bondaruk, Anna, 2006, „The  licensing of subjects and objects  in Irish non‐finite clauses”, Lingua, 116, p. 874–894. 

Bošković, Želiko, 1997, The Syntax of Nonfinite Complementation. An Economy Approach, Cambridge, Massachusetts, London, England, The MIT Press. 

Bourciez, Édouard, 19464, Éléments de  linquistique romane, Paris, Librarie C. Klincksieck. 

Bowers, John, 2002, „Transitivity”, Linguistic Inquiry, 33, 2, p. 183–224. 

Page 196: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

196

Brâncuş,  Grigore,  [1967]  2007,  „O  concordanță  gramaticală  româno‐albaneză: modul supin”,  în Studii de  istorie a  limbii române, Bucu‐reşti, Editura Academiei Române, p. 167–173. 

Brown, Keith et al. (éds.), 20052, Enclyclopedia of Language and Linguistics, El‐sevier Science, vol. Bilingualism. 

Carabulea, Elena, Magdalena Popescu‐Marin, 1967, „Exprimarea numelui de  acțiune prin  substantive  cu  formă de  infinitiv  lung  şi de  su‐pin”,  în Studii  şi materiale privitoare  la  formarea  cuvintelor  în  limba română, vol. IV, Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 277–320. 

Caragiu‐Marioțeanu, Matilda, 1962, „Moduri nepersonale”, Studii  şi  cerce‐tări lingvistice, 13, p. 29–43. 

Caragiu‐Marioțeanu, Matilda, 1975, Compendiu de dialectologie română, Bucu‐reşti, Editura Ştiințifică şi Enciclopedică. 

Caragiu‐Marioțeanu,  Ştefan  Giosu,  Liliana  Ionescu‐Ruxăndoiu,  Romulus Todoran, 1977, Dialectologie română, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică. 

Chircu, Adrian,  2012,  „L’adverbe  roumain  dans  la  perspective  romane”, Revue roumaine de linguistique, 52, p. 83–92. 

Chomsky, Noam, 1986, Barriers, Cambridge Mass., MIT Press. Chomsky, Noam, 2001, „Derivation by Phase”, în: M. Kenstowicz (ed.), Ken 

Hale. A Life in Language, Cambridge – Massachusetts, London, The MIT Press, p. 1−52. 

Chomsky, Noam, Howard Lasnik,  [1993] 1995, „The Theory of Principles and Parameters”,  in: N. Chomsky, The Minimalist Program, Cam‐bridge,  Massachusetts,  London,  England,  The  MIT  Press, p. 13−127. 

Ciobanu, Fulvia, Isabela Nedelcu, 2008, „Prepoziția”, în GALR I: 607–630. Clark,  Brady,  1999,  „Some  things  are  not  susceptible  to  thinking  about*.  The 

Historical Development of tough‐Complementation”, http://faculty. wcas.northwestern.edu/~bzc313/tough‐complementation.pdf. 

Comrie,  B.,  1984,  „Subject  and  Object  Control:  Syntax,  Semantics, Pragmatics”,  în: C. Brugmann, M. Macaulay (eds.), Proceedimgs of the  Tenth  Annual  Meeting  of  the  Berkley  Linguistics  Society, p. 450−464. 

Page 197: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

197

Comrie,  B.,  1985,  „Reflections  on  Subject  and Object Control”,  Journal  of Semantics, 4, 47−65. 

Cormack, Annabel, Neil Smith, 2002, „Compositionality, copy theory, and control”, UCL Working Papers in Linguistics 14, p. 355−375. 

Cornilescu, Alexandra, 2000, „The double subject construction  in Romani‐an”,  în: Virginia Morapanyane  (ed.), Comparative studies  in Roma‐nian  Syntax,  Amsterdam  −  Lausanne  −  New  York  −  Oxford  − Shannon − Singapore − Tokyo, Elsevier, p. 83−133. 

Cornilescu, Alexandra, 2001, „Romanian nominalizations: case and aspec‐tual structure”, Journal of Linguistics, 37, p. 467−501. 

Cornilescu, Alexandra,  Ruxandra  Cosma,  2010,  Remarks  on  the  Romanian Verbal Supine and  its German Equivalents, The Annual Conference of the  Faculty  of  Foreign  Languages  and  Literatures,  University  of Bucharest, 5‐6 November. 

Cornilescu, Alexandra, Ruxandra Cosma, 2011, The structure of supine relati‐ve clauses, The Annual Conference of the English Department, 3‐4 Juin. 

Cornilescu, Alexandra, Alexandru Nicolae, 2009, „Evoluția articolului hotă‐rât şi genitivul în româna veche”, în: Rodica Zafiu, Gabriela Stoi‐ca, Mihaela N. Constantinescu  (eds.), Limba  română:  teme  actuale, Bucureşti, Editura Universității din Bucureşti, p. 647–667. 

Creția, Gabriela, 1999, Morfologia  istorică a verbului  latin, Bucureşti, Editura Universității din Bucureşti, p. 196–199. 

Cubberley, Paul, 2002, Russian: A Linguistic Introduction, Cambridge, Cam‐bridge University Press. 

De Bray, R.G.A., 1969, Guide to the Slavonic Languages, London: J.M. Dent & Sons Ltd., New York, E.P. Dutton & Co. Inc. 

Densusianu, Ovid, 1961, Istoria limbii române. Vol. II. Secolul al XVI‐lea, Bucu‐reşti, Editura Științifică. 

Diaconescu, Ion, 1971, „Supinul în limba română din secolele al XVI‐lea − al XVIII‐lea”, Analele Universității din Bucureşti. Limba şi  literatura ro‐mână, 20, p. 151–163. 

Diaconescu, Ion, 1977, Infinitivul în limba română, Bucureşti, Editura Ştiinți‐fică şi Enciclopedică. 

Page 198: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

198

Dima, Valentina‐Viorela, 2010, „A few remarks on Romanian supine relati‐ve clauses”, Bucharest Working Papers in Linguistics, XII, 1, p. 67−75. 

Dimitrescu, Florica  (ed.), 1978,  Istoria  limbii  române, Bucureşti, Editura Di‐dactică şi Pedagogică.  

Dobrovie‐Sorin, Carmen, 1994, The Syntax of Romanian: Comparative Studies in Romance, Berlin, New York, Mouton de Gruyter. 

Dobrovie‐Sorin,  Carmen,  2001,  „Head‐to‐Head  Merge  in  Balkan Subjunctives and Locality”,  în: Maria Luisa Rivero, Angela Ralli (eds.), Comparative Syntax of Balkan Languages, Oxford, New York etc., Oxford University Press, p. 44–73. 

Donovetsky, Ohara, 2005−2007, „Forme  şi valori ale supinului  în graiurile munteneşti actuale”, Fonetică şi dialectologie, XXIV−XXVI, p. 67−73. 

Dragomirescu, Adina, 2010, Ergativitatea. Tipologie, sintaxă, semantică, Bucu‐reşti, Editura Universității din Bucureşti. 

Dragomirescu, Adina, 2011a, „The Subject of the Supine Clause in Romani‐an and A‐Chains”, Revue roumaine de linguistique, 56, p. 571–592. 

Dragomirescu, Adina 2011b, „Vechimea şi evoluția supinului cu la”, Studii şi cercetări lingvistice, 52, 2, p. 173–184. 

Dragomirescu, Adina 2011c, „Există o repartiție dialectală a supinului?”, în: M. Nevaci (ed.), Studia linguistica et philologica. Omagiu profesorului Nicolae Saramandu, la 70 de ani, Bucureşti, Editura Universității din Bucureşti, 2011, p. 303−322. 

Dragomirescu, Adina, 2012a, „Despre primele atestări ale supinului verbal în  română”,  în:  Rodica  Zafiu,  Adina  Dragomirescu,  Alexandru Nicolae (eds.), Limba română. Direcții actuale în cercetarea lingvistică, I, Bucureşti, Editura Universității din Bucureşti, p. 115–126. 

Dragomirescu, Adina, 2012b, „Ce ne spune studiul diacronic despre relația dintre de nespus și nespus de?”, comunicare la Al 12‐lea Colocviu In‐ternațional al Departamentului de Lingvistică – Limba română: variație sincronică, variație diacronică, București, 14–15 decembrie 2012. 

Dragomirescu, Adina, 2013a, „Complex predicates”, în: Gabriela Pană Din‐delegan, (ed.), The Grammar of Romanian, Oxford, Oxford Universi‐ty Press, p. 191–201. 

Page 199: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

199

Dragomirescu,  Adina,  2013b,  „Du  latin  au  roumain.  Une  nouvelle hypothèse  sur  l’origine  du  supin  en  roumain”,  Revue  de linguistique romane (sub tipar). 

DSL  20052  – Angela  Bidu Vrănceanu, Cristina Călăraşu,  Liliana  Ionescu‐Ruxăndoiu, Mihaela Mancaş, Gabriela Pană Dindelegan, Dicționar de ştiințe ale limbii, Bucureşti, Nemira. 

Dye,  Cristina,  2006,  „A  and  Ā‐Movement  in  Romanian  Supine Constructions”, Linguistic Inquiry, 37, p. 665–674. 

Elcock, W.  D.,  [1960]  1975,  The  Romance  Languages,  revised with  a  new introduction by John N. Green, London, Faber & Faber Limited.  

Enç, Mürvet, 1987, „Anchoring Conditions for Tense”, Linguistic Inquiry, 18, 4, p. 633–657. 

Ernout, A., 1953, Morphologie historique du  latin,  trosième édition,  revue et corrigée, Paris, Librairie C. Klincksieck. 

Ernout, Alfred,  François  Thomas,  19592,  Syntaxe  latine,  Paris,  Librairie C. Klincksieck. 

Farkas, Donca,  1985,  „Obligatorily  controled  subjects  in Romanian”, CLS 21, Part 1, Papers from the General Session at the Twenty‐First Regio‐nal  Meeting  Chicago  Linguisti  Society  1985,  ed.  by:  William  H. Eilfort, Paul D. Kroeber, Karen L. Peterson, p. 90–100. 

Farkas, Donka,  1988,  „On Obligatory Control”, Linguistics  and Philosophy, 11, 1, p. 27−58. 

Fernández Lagunilla, Marina, Alberto Anula Rebollo,  1994,  „Procesos de filtrado  de  rasgos  categoriales  en  la  sintaxis:  los  infinitivos  y  la legitimación  del  Caso  nominativo”,  în:  Violeta  Demonte  (ed.), Gramática del español, México: El Colegio de México, p. 471–530. 

Fernández Lagunilla, Marina, Alberto Anula Rebollo, 1995, „Observaciones sobre  la  flexión  de  los  infinitivos”,  în:  Patxi  Goenaga  (ed.),  De grammatica generativa, Universidad del Pais Vasco‐Euskal Herriko Unibertsitatea, Anejos, p. 186–198. 

Farrell, P., 1995, „Backward Control  in Brazilian Portuguese”,  în: J. Fuller, H. Han, D. Parkinson (eds.), Proceedings of Eastern States Conference in Linguistics, 94, 116−127. 

Page 200: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

200

Fischer,  I., 1985, Latina dunăreană.  Introducere  în  istoria  limbii române, Bucu‐reşti, Editura Științifică şi Enciclopedică. 

Frâncu, Constantin, 1997, „Morfologia”, în: Ion Gheție (coord.), Istoria limbii române  literare. Epoca veche (1542–1780), Bucureşti, Editura Acade‐miei Române, p. 113–145, 319–346. 

Frâncu, Constantin, 2000, Conjunctivul românesc  şi raporturile  lui cu alte mo‐duri, Iaşi, Casa Editorială Demiurg. 

Frâncu, Constantin, 2009, Gramatica limbii române vechi (1521‐1780), Iaşi, Ca‐sa Editorială Demiurg. 

Friedman, Victor A., 20022, „Macedonian”, în: Bernard Comrie, Greville G. Corbett  (eds.),  The  Slavonic  Languages,  London,  New  York, Routledge, p. 249–305. 

Fruyt, Michèle, 2011, „Grammaticalization  in Latin”,  în: Philip Baldi, Pier‐luigi Cuzzolin  (eds.), New  Perspectives  on Historical  Latin  Syntax, Volume 4: Complex Sentences, Grammaticalization, Typology, Berlin – New York, De Gruyter Mouton, p. 661–864. 

Gabinschi, Marcu, 2010, Formele verbale nepredicative nonconjunctivale ale lim‐bii române (pe marginea tratării lor în gramatica oficială), Chișinău. 

Gaffiot, F., 1934, Dictionnaire Latin–Français, Paris, Hachette. Gallego, Ángel  J., 2011, „Control  through multiple agree”, Revue roumaine 

de linguistique, 56, 4, p. 313–346.  GALR [2005] 2008 – Valeria Guțu Romalo (coord.), Gramatica limbii române, 

I. Cuvântul, II. Enunțul, Bucureşti, Editura Academiei Române. GBLR 2010 – Gabriela Pană Dindelegan (coord.), Gramatica de bază a  limbii 

române, Bucureşti, Univers Enciclopedic. Gherman, Cristina, 2007, „Schimbarea valorii gramaticale”,  în Magdalena 

Popescu‐Marin (coord.), Formarea cuvintelor în limba română din se‐colele al XVI‐lea – al XVIII‐lea, Bucureşti, Editura Academiei Româ‐ne, p. 271–296. 

Gheție, Ion (ed.), 1997. Istoria  limbii române  literare. Epoca veche (1532‐1780), Bucureşti, Editura Academiei Române. 

Gildersleeve,  [1867]  19743,  Latin  Grammar,  revised  and  enlarged  by  B.L. Gildersleeve  and  Gonzales  Lodge,  London  and  Basingstoke, Macmillan. 

Page 201: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

201

Grandgent, C, H., 1908, An introduction to Vulgar Latin, Boston, D.C. Heath & Co., Publishers. 

Grosu, Alexander,  Julia Horvath,  1987,  „On Non‐Finiteness  in Extraction Constructions”,  Natural  language  and  linguistic  theory,  5,  2, p. 181−196. 

Guțu Romalo, Valeria,  [1956] 2005, „Semiauxiliare de aspect?”,  în Aspecte ale  evoluției  limbii  române,  Bucureşti,  Humanitas  Educațional, p. 156–183. 

Guțu Romalo, Valeria, [1961] 2005, „Semiauxiliare de mod?”, în Aspecte ale evoluției  limbii  române, Bucureşti, Humanitas Educațional, p. 184–196. 

Harris, A.C., L. Campbell, 1995, Hystorical Syntax in Cross‐Linguistic Perspec‐tive, Cambridge, Cambridge University Press. 

Haspelmath, Martin,  1989,  „From  purposive  to  infinitive  −  A  Universal Path  of  Grammaticalization”,  Folia  Linguistica  Historica,  X,  1–2, p. 287–310. 

Haverling, Gerd V.M., 2009, „Actionality,  tense, and viewpoint”,  în Philip Baldi, Pierluigi Cuzzolin (eds.), New Perspectives on Historical Latin Syntax, Volume  2: Constituent  Syntax: Adverbial  Phrases, Adverbs, Mood, Tense, Berlin – New York, De Gruyter Mouton, p. 277−523. 

Hicks, Glyn, 2009, „Tough‐Constructions and Their Derivation”, Linguistic Inquiry, 49, 4, p. 535–566. 

Higginbotham,  James,  2006,  „The  Anaphoric  Theory  of  Tense”,  în M. Gibson,  J.  Howell  (eds.),  Proceedings  of  SALT  XVI,  CLC Publications, Cornell University, Ithaca, p. 59–76. 

Hill,  Virginia,  2002,  „The  gray  area  of  supine  clauses”,  Linguistics,  40, p. 495–517. 

Hill, Virginia, 2012, The emergence of the Romanian supine, mss., University of New Brunswick SJ. 

Hopper, Paul  J., Elizabeth Closs Traugott,  2003, Grammaticalization, Cam‐bridge, Cambridge University Press. 

Hornestein, Norbert, 1999, „Movement and Control”, Linguistic Inquiry, 30, 1, p. 69–96. 

Page 202: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

202

Hornstein, Norbert, 2003, „On Control”,  în: Randall Hendrick  (ed.), Mini‐malist  Syntax,  Malden‐Oxford‐Carlton,  Blackwell  Publishing,  p. 6−81. 

Huntley, David, 20022, Old Church Slavonic, în: Bernard Comrie, Greville G. Corbett,  (eds.),  The  Slavonic  Languages,  London,  New  York, Routledge, p. 125–187. 

Ionescu, Rodica, Romanian supine constructions, teză de doctorat, University of Ottawa, Canada. 

Iordan, Iorgu, Maria Manoliu, 1965, Introducere în lingvistica romanică, Bucu‐reşti, Editura Didactică şi Pedagogică. 

Iordan, Iorgu, Valeria Guțu Romalo, Alexandru Niculescu, Structura morfo‐logică  a  limbii  române  contemporane,  Bucureşti,  Editura  Științifică, 1967. 

Iordan, Iorgu, Vladimir Robu, 1978, Limba română contemporană, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică. 

Jackendoff, R., 1969, Some Rules of Semantic  Interpretation  for English, Cam‐bridge, Mass., MIT Dissertation. 

Jackendoff,  R.,  1972,  Semantic  Interpretation  in  Generative  Grammar,  Cam‐bridge, Mass., MIT Press. 

Jordan, Maria, 2009, Loss of infinitival complementation in Romanian diachronic syntax, teză de doctorat, Universitatea din Florida. 

Joseph, Brian D., 1980, „A New Convergence Involving the Balkan Loss of the  Infinitive”,  în:  Wolfgang  P.  Schmit,  Indogermanische Forschungen, 85, p. 176–187. 

Joseph, Brian D., 1983, The Synchrony and Diachrony of the Balkan infinitive. A strudy  in  areal,  general,  and  historical  linguistis, Cambridge, Cam‐bridge University Press.  

Keenan, Edward L., 1976, „Towards a Universal Definition of Subject”, în: C. N. Li (ed.), Subject and Topic, New York – San Francisco – Lon‐dra, Academic Press, p. 303–333. 

Koopman, Hilda, 2007, „Verbs,  lexical properties of verbs and  INFL”,  în: Ian  Roberts  (ed.),  Comparative  Grammar.  Critical  Concepts  in Linguistics,  vol.  III,  Head‐Complement  Order,  London/New  York, 

Page 203: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

203

Routledge,  p.  87−150.  (Verb  movement  and  Universal  Grammar, Dordrecht: Foris, 1984, p. 41−103). 

Laca,  Brenda,  2004,  „Romance  Aspectual  Periphrases:  Eventuality Modification versus Syntactic Aspect”, în: Jacqueline Guéron, Jac‐queline Lecarme (eds.), The Syntax of Time, Cambridge Massachu‐setts, London, England, The MIT Press, p. 425−440. 

Landau, Idan, 1999, Elements of control, teză de doctorat, MIT. Landau, Idan, 2007, „Movement‐resistant aspects of control”, în: William D. 

Davies, Stanley Dubinsky, New horisons in the analysis of control and raising, Dordrecht, Springer, p. 293−325. 

Langacker, R. W., 1977, „Syntactic reanalysis”, în C.N. Li (ed.), Mechanisms of Syntactic Change, Austin, University of Texas Press, p. 57–139. 

Lasnik,  Howard,  Mamoru  Saito,  1993,  „On  the  Subject  of  Infinitives”, Papers from the 27th Regional Meeting of the Chicago Linguistic Society 1991, part one: The Gerneral Sesion, ed. by Lise M. Dobrin, Lynn Nichols, Rosa M. Rodriguez, p. 324−343. 

Lavency, Marius, 1985, Grammaire latine. Description du latin classique en vue de la lecture des auteurs, Paris‐Gembloux, Duculot. 

Ledgeway, Adam,  2012,  From  Latin  to  Romance. Morphosyntactic  Typology and Change, Oxford, Oxford University Press. 

Lehmann,  C.,  2004,  „Theory  and  method  in  grammaticalization”,  în: G. Diewald  (ed.), Grammatikalisierung,  Special  issue  of  Zeitschrift für Germanistische Linguistik 32, p. 152–187. 

Lewis, Charlton T., Charles Short, 1958 [1879], A Latin dictionary founded on Andrews’ edition of Freund’s Latin dictionary, revised, enlarged, and in great part rewritten by, Oxford, Clarendon Press. 

Lighfoot, David W.,  1979, Priniciples  of Diachronic Syntax, London  – New York – Melbourne, Cambridge University Press. 

Lindsay, W.M.,  19152, A  short  historical  Latin  grammar, Oxford,  Claredon Press. 

Lois, Ximena, 1990, „Auxiliary  selection and past participle agreement  in Romance”, Probus, 2, 2, p. 233–255. 

Page 204: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

204

Lombard, Alf,  1974,  La  langue  roumaine.  Une  présentation,  Paris,  Éditions Klincksieck. 

Maiden, Martin, Cecilia Robustelli, 2009, A Reference Grammar of Modern Ita‐lian, London, Hodder Arnold. 

Maiden, Martin,  2012,  „Supin şi participiu  trecut  în morfologia  istorică  a limbii române”, în: Rodia Zafiu, Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae (eds.), Limba română. Direcții actuale în cercetarea lingvistică, I, Bucureşti, Editura Universității din Bucureşti, p. 11–18. 

Mann, Stuart E., 1957, Czech Historical Grammar, London, The Athlone Press. Manoliu‐Manea, Maria, [1985] 1993, „Aspect şi diateză în formele nominale 

ale  verbului:  Supinul  românesc  versus  infinitivul  romanic”,  în Gramatică, pragmasemantică, discurs, Bucureşti, Litera, p. 103–114. 

Manzini, M. Rita, Leonardo M. Savoia, 2007, „‘Participle’ and ‘infinitive’ in Geg  dialects”,  în  A  Unification  of  Morphology  and  Syntax. Investigations  into  Romance  and  Albanian  dialects,  Abingdon, Oxon/New York, Routledge Leading Linguistics, p. 264−297. 

Manzini, Maria  Rita,  1983,  „On  Control  and  Control  Theory”,  Linguistic Inquiry, 14, 3, p. 421−446. 

Marchello‐Nizia,  Christiane,  2006,  Grammaticalisation  et  changement linguistique, Bruxelles, De Boeck. 

Marin, Maria,  Iulia Mărgărit, Victorela Neagoe,  1998,  „Graiuri  româneşti din Ucraina  şi Republica Moldova”, Fonetică  şi dialectologie, XVII, p. 69–156. 

Martin, Roger,  2001,  „Null Case  and  the Distribution  of PRO”, Linguistic Inquiry, 32, 1, p. 141−166. 

Marušič,  Franc,  2008,  „CP  under  control”,  in:  Gerhild  Zybatow,  Luka Szucsich, Uwe Junghanns, Roland Meyer (eds.), Formal description of Slavic Languages, The Fifth Conference, Leipzig, 2003, Frankfurt am Main, Berlin, Bern etc., Peter Lang, p. 408−422. 

Mării, I., 2004, „Infinitivul lung cu valoare verbală”, în Contribuții la lingvis‐tica limbii române, Cluj, Clusium, p. 26–33. 

McCloskey,  Jim,  1997,  „Subjecthood  and  subject  positions”,  in  Liliane Haegeman  (ed.),  Elements  of  grammar.  Handbook  in  Generative 

Page 205: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

205

Syntax,  I,  Dordrecht,  Boston,  London,  Kluwer  Academic Publishers, p. 197−335. 

McCloskey,  James,  Peter  Sells,  1988,  „Control  and  A‐Chains  in Modern Irish”, Natural Language and Linguistic Theory, 6, 143–189. 

Meillet,  Antoine,  [1924]  1965,  Le  slave  commun,  Paris,  Librairie  Honoré Champion. 

Mensching, Guido,  2000,  Infinitive  Constructions  with  Specified  Subjects.  A Syntactic Analysis  of  the Romance Languages, Oxford, Oxford Uni‐versity Press. 

Miller, D. Gary,  2002, Nonfinite  Structures  in  Theory  and  Change, Oxford, New York, Oxford University Press. 

Mîrzea Vasile, Carmen, 2010, „Supinul cu pe”, comunicare  la Al 10‐lea Co‐locviu al Catedrei de limba română „Limba română: ipostaze ale variației lingvistice”, Bucureşti, 3–4 decembrie. 

Mîrzea Vasile, Carmen, 2013, „Un tipar adverbial specific românei: pe alese, pe nemâncate. Corespondente  romanice  şi balcanice”, Limba  româ‐nă, 62, 2 (sub tipar). 

Monachesi, Paola, 1998, „The Morphosyntax of Romanian Cliticization”, în: Peter‐Arno Coppen, Hans van Halteren, Lisanne Teunissen (eds.), Proceedings  of  Computational  Linguistics  in  The  Netherlands  1997, Amsterdam / Atlanta, Rodopi, p. 99–118. 

Motapanyane,  Virginia,  1989,  „La  position  du  sujet  dans  une  langue  a lʹordre SVO/VSO”, Rivista di grammatica generativa, 14, p. 75–103. 

Nedelcu,  Isabela, 2012, „Structuri de  tematizare cu  infinitivul  în  limba ro‐mână”, în: Rodica Zafiu, Adina Dragomirescu, Alexandru Nicolae (eds.), Limba română. Direcții actuale în cercetarea lingvistică, I, Bucu‐reşti, Editura Universității din Bucureşti, p. 153–161. 

Nedelcu, Isabela, 2013, „Le sujet de l’infinitif en roumain”, Revue roumaine de linguistique, 58, 1 (sub tipar). 

Neamțu, G.G., 1980, „Despre construcția „a trebui + participiu””, Limba ro‐mână, 39, 5, p. 511−514. 

Nicolae,  Alexandru,  Adina  Dragomirescu,  2009,  „Omonimia  sintactică  a participiilor  româneşti”,  în:  Rodica  Zafiu,  Blanca  Croitor,  Ana‐

Page 206: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

206

Maria Mihail (eds.), Studii de gramatică. Omagiu Doamnei Profesoare Valeria Guțu Romalo, Bucureşti, Editura Universității din Bucureşti, p. 193–205.  

Niculescu, Alexandru, 1965, Individualitatea  limbii române  între  limbile roma‐nice. Contribuții gramaticale, Bucureşti, Editura Științifică. 

Ocheşanu, Rodica  (red.  resp.), Liliana Macarie, Sorin Stati, N.  Ștefănescu, 1962, Dicționar latin–român, Bucureşti, Editura Științifică. 

Olteanu, Pandele, 1974, Sintaxa şi stilul paleoslavei şi slavonei, Bucureşti, Edi‐tura Științifică. 

O’Neill,  J.,  1995,  „Out  of Control”,  în:  J. N. Beckman  (ed.), Proceedings  of NELS, 25, 361−371.  

Ordóñez,  Francisco,  „Backwards  or  in  situ?  Infinitival Overt  Subjects  in Romance”,  19th  Colloquium  on  Generative  Grammar,  1  aprilie 2009. 

Palmer, L.R., 1977 [1954], The Latin language, London, Faber and Faber Limi‐ted.  

Panagiotidis,  E.  Phoevos,  2010,  „Nonargumental  Mixed  Projections”, Syntax, 13, 2, p. 165−182. 

Pană Dindelegan, Gabriela,  1982,  „Structura  sintactică  nominal  +  adverb (sau adjectiv) + supin”, Limba română, 31, p. 5–13. 

Pană Dindelegan, Gabriela, 1992, „Supinul”, în Sintaxă şi semantică. Clase de cuvinte şi forme gramaticale cu dublă natură (adjectivul, adverbul, pre‐poziția,  formele verbale nepersonale), Bucureşti, Tipografia Universi‐tății din Bucureşti, p. 128–136. 

Pană Dindelegan, Gabriela, 2003a, „Precizări asupra determinanților supi‐nului”, în Elemente de gramatică. Dificultăți, controverse, noi interpre‐tări, Bucureşti, Humanitas Educațional, p. 142–150. 

Pană Dindelegan, Gabriela, 2003b, „Un  tipar sintactic de  tematizare  forte: De văzut, am văzut destule”,  în Elemente de gramatică. Dificultăți, controverse,  noi  interpretări,  Bucureşti,  Humanitas  Educațional, p. 151–164. 

Pană Dindelegan, Gabriela, 2007, „Din nou despre participiu şi supin”, Stu‐dii şi cercetări lingvistice, 58, p. 163–173. 

Page 207: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

207

Pană Dindelegan, Gabriela, 2008a, „Supinul”, în GALR I, p. 509–524.  Pană Dindelegan, Gabriela, 2008b, „Predicatul”, în GALR II, p. 241–266.  Pană Dindelegan, Gabriela, 2008c, „Tipuri de gramaticalizare. Pe marginea 

utilizărilor gramaticalizate ale prepozițiilor „de”  şi „la””,  în: Ga‐briela Pană Dindelegan (ed.), Limba română. Dinamica  limbii, dina‐mica interpretării, Bucureşti, Editura Universității din Bucureşti, p. 227–238. 

Pană Dindelegan, Gabriela, 2011, „Din istoria supinului românesc”, în: Ro‐dica Zafiu, Camelia Uşurelu, Helga Bogdan Oprea  (eds.),  Limba română –  ipostaze ale variației  lingvistice,  I, Bucureşti, Editura Uni‐versității din Bucureşti, p. 119–130. 

Pană Dindelegan, Gabriela, 2013, „The supine”, in: Gabriela Pană Dindele‐gan  (ed.), The Grammar  of Romanian., Oxford, Oxford University Press, p. 233–245. 

Papahagi, Tache,  1925,  „Cercetări  în Munții Apuseni”,  extrast din Grai  şi suflet, Bucureşti, p. 1–72. 

Pesetsky,  David,  Esther  Torrego,  2001,  „T‐to‐C  movement:  Causes  and Consequences”,  în:  M. Kenstowicz  (ed.),  Ken  Hale.  A  Life  in Language, Cambridge  – Massachusetts,  London,  The MIT  Press, p. 355−426. 

Pesetsky, David,  Esther  Torrego,  2004,  „Tense,  Case,  and  the Nature  of Syntactic Categories”,  în:  Jacqueline Guéron,  Jacqueline Lecarme (eds.), The Syntax of Time, Cambridge Massachusetts, London, En‐gland, The MIT Press, p. 355−426. 

Pinkster,  Harm,  1990,  Latin  Syntax  and  Semantics,  translated  by  Hotze Mulder, London and New York, Routledge. 

Polinsky,  Maria,  Eric  Potsdam,  2002,  „Backward  Control”,  Linguistic Inquiry, 33, 2, p. 245−282. 

Pöll, Bernard, 2007, „On the licensing of overt subjects in Spanish infinitival clauses”, Probus, 19, p. 93–120. 

Pountain, C. J., 1998, „Person and Voice in the Spanish Infinitive”, Bulletin of Hispanic Studies, 75, p. 393−410. 

Priestly, T.M.S., 20022, „Slovene”,  în: Bernard Comrie, Greville G. Corbett (eds.),  The  Slavonic  Languages,  London,  New  York,  Routledge, p. 388–451. 

Page 208: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

208

Reinheimer‐Rîpeanu, Sanda, 2001, Lingvistica romanică, Bucureşti, All. Reinheimer‐Rîpeanu, Sanda, Sarmiza Leahu, 1983, „Rom. pe dibuite − sp. a 

tientas”, Studii şi cercetări lingvistice, 34, p. 451−453. Riemann,  O.,  1935,  Syntaxe  latine.  D’après  les  principes  de  la  grammaire 

historique, Paris, Librairie C. Klincksieck. Rizzi, Luigi, 1982, Issues in Italian Syntax, Dordrecht, Foris Publications. Roberts, Ian, 2007, Diachronic Syntax, Oxford, Oxford University Press. Roberts, Ian, 2010, Agreement and Head Movement. Clitics, Incorporation, and 

Defective Goals, Cambridge, Massachusetts, London, England, The MIT Press. 

Roberts, Ian, Anna Roussou, 2003, Syntactic Change. A Minimalist Approach to Grammaticalization, Cambridge, Cambridge University Press. 

Rosetti, Al., 1968, Istoria limbii române de la origini până în secolul al XVII‐lea, Bucureşti, Editura pentru Literatură.  

Rosetti, Al., B. Cazacu,  I. Coteanu  (eds.), 1965,  Istoria  limbii  române, vol.  I, Limba latină, Bucureşti, Editura Academiei Române. 

Sandfeld,  Kr.,  Hedvig  Olsen,  1936,  Syntaxe  roumaine.  Emploi  des  mots  à flexion, I, Paris, E. Droz. 

Sandfeld,  Kr.,  1930,  Linguistique  balkanique.  Problèmes  et  résultats,  Paris, Librarie Ancienne Horoné Champion. 

Scatton,  Ernest  A.,  20022,  „Bulgarian”,  în:  Bernard  Comrie,  Greville  G. Corbett  (eds.),  The  Slavonic  Languages,  London,  New  York, Routledge, p. 188–248. 

Schenker,  Alexander  M.,  20022,  „Proto‐Slavonic”,  în:  Bernard  Comrie, Greville G. Corbett  (eds.), The  Slavonic  Languages, London, New York, Routledge, p. 60–121. 

Schmalstieg, William R., 19832  [1976], An  Introduction  to Old Church Slavic, Columbus, Ohio, Slavica Publishers, Inc. 

Schulte,  Kim,  2007,  Prepositional  Infinitives  in  Romance.  A  Usage‐Based Approach to Syntactic Change, Oxford, Bern, Berlin etc., Peter Lang. 

Short, David, 20022, „Czech”, în: Bernard Comrie, Greville G. Corbett (eds.), The Slavonic Languages, London, New York, Routledge, p. 455–532. 

Page 209: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

209

Sloman, Arthur,  1906, A Grammar  of Classical  Latin.  For  use  in  schools  and colleges, Cambridge, Cambridge University Press. 

Soare,  Elena,  2002,  Participes,  nominalisation  et  catégories  mixtes:  le  supin roumain, Ph.D. Thesis, Paris, Université Paris 7 „Denis Diderot”. 

Soare, Elena, 2007, „Morphsyntactic Mismatches Revised:  the Case of Ro‐manian Supine”, Acta Linguistica Hungarica, 54, p. 1–19. 

Stan, Camelia, 2001, „Supinul”,  în: Marius Sala (ed.), Enciclopedia  limbii ro‐mâne [ELR], Bucureşti, Univers Enciclopedic.  

Stan, Camelia,  2003, Gramatica  numelor  de  acțiune  din  limba  română, Bucu‐reşti, Editura Universității din Bucureşti. 

Stan, Camelia, 2009, „Ierarhia constituenților în grupul nominal”, în Rodica Zafiu, Blanca Croitor, Ana‐Maria Mihail (eds.), Studii de gramatică. Omagiu Doamnei Profesoare Valeria Guțu Romalo, Bucureşti, Editura Universității din Bucureşti, p. 231–236. 

Stati, Sorin, 1958, „Valorile participiului”, Limba română, 7, 5, p. 27–38. Stone, Gerald,  20022,  „Sorbian”,  în:  Bernard  Comrie, Greville G.  Corbett 

(eds.),  The  Slavonic  Languages,  London,  New  York,  Routledge, p. 593–685. 

Stowell,  Tim,  1982,  „The  tense  of  infinitives”,  Linguistic  Inquiry,  13,  3, p. 561–570. 

Sussex,  Roland,  Paul  Cubberley,  2006,  The  Slavic  languages,  Cambridge, New York etc., Cambridge University Press. 

Todoran, Romulus,  [1956] 1984, „Forme analogice ale verbului  a  fi:  fiut  şi iest”, în Contribuții de dialectologie română, Bucureşti, Editura Știin‐țifică şi Enciclopedică, p. 111–113. 

Uritescu, Dorin, 2007, „Dans la perspective de l’Atlas de Crişana (I). Le par‐ticipe  passé  daco‐roumain  en  ‐ă: mythe  roumain  ou  innovation d’une langue romane?”, în Sanda Reinheimer Rîpeanu, Ioana Vin‐tilă‐Rădulescu  (eds.),  Limba  română,  limbă  romanică. Omagiu  acad. Marius Sala, la împlinirea a 75 de ani, Bucureşti, Editura Academiei Române, p. 555–566. 

Vasiliu, Emanuel, Liliana Ionescu‐Ruxăndoiu, 1986, Limba română în secolele al XII‐lea − al XV‐lea (fonetică − fonologie − morfologie), Bucureşti. 

Page 210: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

210

Vulpe, Magdalena  [1963]  2006,  „Repartiția  geografică  a  construcțiilor  cu infinitivul şi cu conjunctivul în limba română”, în Opera lingvistică, II,  Dialectologie  românească.  Varia,  Cluj‐Napoca,  Clusium, p. 193−226. 

Vulpe, Magdalena, 1980, Subordonarea  în  frază  în dacoromâna vorbită, Bucu‐reşti, Editura Știițifică şi Enciclopedică. 

Woodcock, E.C., 1959, A new Latin syntax, London, Methuen and Co. Ltd. Wurmbrand,  Susanne,  2003,  Infinitives. Restructuring  and Clause  Structure, 

Berlin, New York, Mouton de Gruyter. Ylikoski,  Jussi,  2003,  „Defining  Non‐finites:  Action  Nominals,  Converbs 

and Infinitives”, SKY Journal of Linguistics, 16, p. 185−237. Zamfir, Dana‐Mihaela, 2005, 2007, Morfologia verbului  în daco‐româna veche 

(secolele al XVI‐lea − al XVII‐lea), Bucureşti, Editura Academiei Ro‐mâne, I, 2005, II, 2007.  

Zwart,  Jan‐Wouter,  2007,  „On  the  tense  of  infinitives  in  Dutch”,  ms., http://www.let.rug.nl/zwart/docs/lin2007.pdf 

Page 211: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

211

Anexă. Datarea tiparelor cu supin 

TEXTUL  SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU) 

SUPIN VERBAL  OBSERVAȚII 

Psaltirea Hurmuzaki, 1491−1520 

SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● Că au scos sufletul mieu de la moarte, ochii m<i>ei den lacrămi şi picioarele meale den lunrecat (186) (vs  Că  ai  mântui<t>  sufletul mieu de  la moarte, ochii miei de lacrămi  şi  picioarele  meale  den lunrecare, 134)  

−  ● supinul nominal: ieşitul, înce‐putul,  ustenitul,  vânratul,  aşter‐nutul,  chematul,  rrăsăritul,  apu‐sul,  cruțatul,  ştiutul,  adunratul, cuntinritul, alesul, urritul, răsădi‐tul, venritul, aplecatul, biruitul ● formule stereotipe: în svărşit  ● frecvență mare a infinitivului nominal:  scoaterea,  plângeriei, chemarea, micşurarea, suspinarea, teamere,  ținreare,  putredirea, strigarea,  luciire,  urdzirea,  scuti‐re,  arretarea,  preceapere,  cădeare, cererea,  vrearea,  rrodirea, ponosluire,  smerirea,  împlearea, mutare,  plângere,  amistuirea, micşurarea,  suspinare,  gâcire, preceapere,  creadere,  părrăsire, îngânare, călcare, ținreare, aflarea, cumândare,  aducere,  clătire, giunghere,  amistuire,  puteare, chemare,  cântare,  schimbare, lunrecare,  preveghere,  gătirea, dare, mâncare,  rrădzimare,  plini‐re,  preceapere,  prilăstirea, pustiinre,  batere‐jioc,  sprejenirea, vedearea, schimbarea,  luminrarea, lăudare,  amistuirea,  scoaterea, precepere,  mângâiarea,  spunrere, călcare,  strigarea,  plângere,  mic‐şurarea,  putredire,  giudecare, cuntinrirea,  gilăluire,  cădearea, izbavire,  ispăsire,  mâhnire,  face‐rea,  cearerea,  smiintire,  întrarea, ieşirea,  prădarea,  străjuire, şedearea,  scularea,  tămăduire, mântuirea,  durmitare,  urdzirea, luminrarea,  rrădicarea,  ținreare, îngrădire,  înglotirea,  amistuirea, cădere, străbatere, strigare,  lăuda‐rea  

Page 212: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

212

TEXTUL  SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU) 

SUPIN VERBAL  OBSERVAȚII 

● participiu nominalizat:  Griji me  luatu‐me‐au  de  greşiții ce lasă leagea ta (191) Scoateți mişelul  şi measerul  <şi> den  mânrule  greşitului  mântu‐iți‐l (157) Preveşte greşitul dereptulu şi cere a‐l omorri elu (118) ●  infinitiv  scurt  cu  valoare finală,  frecvent, nu numai du‐pă verbe de mişcare:  Şedzut‐ai  în  scaunu  a  giudeca dereptate (92) Înra<in>te  şede  la  pârrişii  cu  cei bogați, a ucide furişu nevinovatul (93) Că  adecă  greaşnicii  înti<n>seră arculu, gătiră săgeatele în tulbă, a săgeta  în  tunearecul  derepții  cu înrima (94) Cându  adura‐se  depreunră,  pre menre  a  prinde  sufletul  mieu băsăduiră (111) Den ceriu previ Domnul a vedea toți feciorii omenreşti (113) Armele  traseră  greaşnicii, întinsără  arcele  sale  a  săgeta measerul şi mişelul, a giu<n>ghe cei derepți cu înrima (118) Reabdă Domnul  şi  ținre  calea  lui şi  înrălța‐te‐va  a  dob<â>ndi pământul (119) Şi îmbla a vedea, în deşert grăiia (121) Şi  va  chema  cerul  de  sus  de  pre pământu a împă<r>ți oamenri<i> săi (129) Domnul  den  ceriu  previ  pre  fe‐ciori<i>  oameniloru  a  vedea  au iaste cenre să înțeleagă sau ce ceie Domnedzeu (131) Aceia rasfira‐se a mânca, e se nu se  <vo>r  sătura  şi  vorrovi‐vor (137) Dat‐ai  celor  ce  se  tem  de  tinre izbăvire  a  scăpa  de  fața  arcului (137) Arrătaiu‐me  <ție>  a  vedea putearea ta şi slava ta (139) Carii  ascuțiră  ca  armele,  traseră limbile sa<le> şi întin<se>ră arcele sale,  fire  amarră,  a  săgeta  furiş nevinovatul (140) 

Page 213: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

213

TEXTUL  SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU) 

SUPIN VERBAL  OBSERVAȚII 

Socotit‐ai  pământul  şi  adă<pa>şi, mulțit‐ai a‐l bogăți (141) Cuntinrit‐ai  fierilor  trestielor, adunrații  giuncii  în  giuncile omienre<şti>,  a  închide  ispitirea cu argentul (144) Pleacă  către  menre  ureachea  ta <şi> sârguiaşte a me loa (147) Dzeu, giudeca<t>a ta  împăratului dă‐o  şi  dereptatea  ta  feciorului împăratului,  a  giudeca oamenrilor tăi în dereptate (148) Se  veselească‐se  înrima mea a  se teame de numele tău (160) Urdzirea  lui  pre  codrii  svinți (160)  E doară morților ai făcut ciudesele sau vracii pot învie a se supunre ție? (161) Nu se  lipi mie  înrima hicleană, a se  rrădzima  de  menre  cel  rreu, nu‐l cunoscuiu (169) Hotar  puseşi  cela  nu  va  treace, nece  se  va  întoarce  a  acoperi pământul (173) Puii urlă a rrăpi şi a ceare de la Dumnedzeu mâ<n>care şie (173) <Şi> scoase‐i dereptu numele tău, a arrăta putearea sa (177) Şi  rădica  mânrule  sale  pre  ei  a oborri ei în pustinie (177) Că  statu  de‐a  derea<p>ta mişie<lu>lui, a‐l  scoate de goni‐tori sufletulu miu (183) Împi<n>s  fuiu,  plecaiu‐me  a  că‐dea şi Domnulu me opri (187) Miiadză‐noapte  sculaiu  a  me spovedi ție (190) Nu  pleca  înrima mea  în  cuvente hicleane, a cugeta vinele de păca‐te (205) Scoate den temniță a se ispovedi numelui tău (206) ● infinitiv lung cu valoare fina‐lă, câteva atestări: E ti, Doamne, în gios veri duce ei, în puțulu de putredirea (134) Şi‐i  purtă  pre  cale  dereaptă  a <î>ntra  în  cetate  de‐a mâ<nre>carea (179) 

Page 214: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

214

TEXTUL  SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU) 

SUPIN VERBAL  OBSERVAȚII 

Cinre  duce‐me‐va  în  cetate  de‐a chinuirea, au cinre năstăvi‐me‐va pără la Idumea (181) ● infinitiv în context de supin: Vărsară  sângele  lor  ca  apa  den crucişul  Ierusalimului  şi  nu  fu de‐a‐i îngruparea (154) Dumnedzeu  e  de‐a  fălosirea, Domnulu  Dumnedzeu  e  de‐a fălosirea şi nu e vi<no>vat (166) 

Documente XVI, 1521‐1600 

SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ●  carte  de  cununat  – Act  de cununie, *Moldova, 17  ianua‐rie 1591 (169) ●  ținutul  Bârladul:  427  istov; 114 pre dup‐înse; 87 săraci; 129 neamişi; 22 vătaşi; 155 curteani; 9  oameni  cu  cărți  de  iertat  − Catastif, *Moldova, 20 februa‐rie 1591 (170) A TREBUI + SUPIN ●  Şi  după  aciia,  rog domnivoastră că amu aicea nişte cazaci tremiş de vodă de păzescu margeni<le>,  ci  le  trebuieşti  de băgat  aicea,  ci  tremitimu  un berbiru alu loru şi o slugă a mea să cumpere ce le va trebui − Scri‐soare,  *Craiova,  [noiembrie 1599 – septembrie 1600] (118) 

−  ●  supinul  nominal  este  bine reprezentat, dar  limitat  lexical: venitul, ieşitul, ținutul, şăzutul ●  infinitiv  folosit  în  contexte specifice azi supinului: şi pururea oare derep ce lucru era gata <a> agiuta lor (Mărturii în procesul  lui  Petru  Şchiopul, *Polonia,  [februarie  –  1  sep‐tembrie 1593]) Dece şi noi amu făcut aşa, căce au fost  şi  lesne  a  ceape  (Scrisoare, 10 iulie [1593]) ● frecvență mare a infinitivului nominal,  limitat  însă  lexical: ştire,  pierdere,  peirea,  puteare, lucrare, învierea, cearerea, plecare, ucidere ● câteva atestări ale  infinitivu‐lui lung cu valoare verbală ● câteva atestări ale  infinitivu‐lui scurt cu valoare finală: iar Mihail  voievod,  până  a  îmbla gărdinariul  a  svătui  şi  a‐ş tocmi,  lăsându  toată  câştiga  şi frica,  au  luat  putearea  despre  el (Act  diplomatic,  *Transilvania, [30 martie – aprilie 1600]) spri  aceea  ca  să  fie  tare  şi putearnici a ținea partea de ocină de acolea a  lu Ionaşco Buboc (Za‐pis  de  întărire,  Iaşi,  15  aprilie 1587) aşea  de  nu  se  poate  întoarce  a veni  în  țara măriei  sale  lui  craiu (Mărturii  în  procesul  lui  Petru Şchiopul,  *Polonia,  [februarie – 1 septembrie 1593]) 

Glosele Bogdan, 1520–1630 

–  −  ● formule stereotipe: di început ● frecvență mare a infinitivului nominal:  purtare,  creaştere, stihire,  oprintire,  hălăduire, rrăspicare,  încredențare,  împreu‐

Page 215: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

215

TEXTUL  SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU) 

SUPIN VERBAL  OBSERVAȚII 

nare,  lăsare,  oprire,  rrăspundere, întreacere,  plecarea,  vedearea, închigare, sămăluire, lucirea ● infinitiv lung cu valoare ver‐bală, cu de (trei atestări) ●  infinitiv  în contexte specifice azi supinului:  De nu veri da a‐<n>țeleage (426) 

Coresi, Cate‐hismul, 1559‐1560  

SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ●  Cap  al  doile,  de  [=  despre]scumpărat (103)  (supinul  ambiguu,  verbo‐nominal,  poate  fi  interpretat şi ca supin nominal, pentru că este  într‐o  poziție  sitactică specifică  nominalelor  nearti‐culate;  dată  fiind  apariția  sa în  titlu,  construcția  cu  supin poate  fi  interpretată  ca  fiind izolată) 

−  ● supin nominal: sculatul, datul ●  supin  nominal  cu  formă  de feminin:  A doua, făgăduita, că Dumnezeu făgăduitu‐ne‐au  că ne  va  pre noi asculta (104) ●  infinitiv  nominal:  ştirea, bunăvestire, cearere ●  infinitiv  scurt  cu  valoare finală,  o  singură  atestare:  Şi iară veni‐va cu slavă a judeca viii şi morții (103) ● participiu nominalizat: Cum  iertăm  şi  noi  greşiților noştri (104) 

Coresi, Pravila, 1560‐1562 

SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ● Popa să lase 4 molitve pănă la lepădat (226) (supinul  ambiguu,  verbo‐nominal,  poate  fi  interpretat şi ca supin nominal, pentru că este  într‐o  poziție  sitactică specifică  nominalelor  nearti‐culate;  sensul abstract permi‐te  însă şi  interpretarea verba‐lă) 

−  ●  supinul  nominal:  apusul, clipitul ● infinitiv nominal: ştirea ● participiu nominalizat:  Iară popa  cela greşitul  să  să  facă călugăr,  să‐şi  plângă  păcatele (227) 

Coresi, Tâlcul evangheliilor / Cazania întâi, 1567−1568 

SUPIN  CU  REGENT  VERB COPULATIV ●  Credința  iaste  dentru  auzit, iară  auzitul  iaste pren  cuvântul lu Dumnezeu (49) SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ●  Iară  ale  păcătoşilor  suflete, după ieşit aşa se şi duc (75)  

−  ●  supinul  nominal:  împlutul, născutul,  îngrupatul,  clătitul, turburatul,  auzitul,  suitul,  veni‐tul,  crescutul,  tâmpinatul,  dere‐sul,  datul,  crescut,  cerşutul,  ceti‐tul, plânsul, căitul, adunatul  ●  formule sterotipe: de  început, din început, fără început ●  infinitivul  nominal  este mai frecvent  şi  mai  diversificat lexical  decât  supinul  nominal: puteare,  învierea,  îngroparei, putredire,  stricare,  jungheare, vindecare,  mântuirea,  cădeare, strigare,  judecare,  plângerea, vrearea, piiardere, călcarea, râvni‐

Page 216: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

216

TEXTUL  SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU) 

SUPIN VERBAL  OBSERVAȚII 

rea,  scularea,  înviarea,  izbăvire, răbdare,  nădăjduire,  ucidere, strângerea,  țineare, perire, bearea, scrâşnirea,  vândecarea,  lăudarea, tâmpinarea,  mântuire,  ştirea, strigare,  izbăvirea,  judecare, durearea,  plângerea,  ținearea, naşterea,  cunoaşterea,  slăvirea, îmăplearea,  descântarea,  neavere, certare,  cercetare,  adunarea,  răb‐darea,  şedearea,  lăsarea,  umbrire, punerea, slujirei, vindere, cumpă‐rare,  flămânzire,  prevegheare, nemâncare, răstignire, zicerea  ●  frecvență mare  a  supinului nominal cu formă de feminin:  Văzu un om orb den născută (49) Cine  deşchise  ochii  orbului  den născută (50) Şi iată eu tremeate‐voiu făgădui‐ta Părintelui mieu spre voi (55) Cătră  răsărita  soarelui  şi  cătră amiazăzi (96) Ce  faptele  noastre  bune  derept aceaia au plată, derept  făgăduita lu Dumnezeu  în  har  ce  noao  au făgăduit (103) ●  participii  nominalizate  cu formă de feminin Pilda  acelor  oameni  carei  cunosc orbitura şi neştiuta lor (79) Şi  nici  dinioară  zisa  ta  călcai (137) Cu cu cuvinte mincinoase aprinşi întru ştiuta lor (152) Aşa  amu  iaste  scrisa  proroci‐lor (164) ●  frecvență mare  a participiu‐lui nominalizat: Deaca sântem greşiți şi netari  în credință (41) Vindecatul nu ştia cine iaste (44) Minunată tărie slăbitului de vine (44) Hristos zise vindecatului (46) Să  ispăsească păcătoşii şi să caute periții (47) Apă  ustenitului  n‐ai  dat  şi flâmândului n‐ai dat pâine (51) Şi pogorî putearnicii despre scaun şi înălță plecații (72) Şi aduseră lui slăbitul de vine în 

Page 217: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

217

TEXTUL  SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU) 

SUPIN VERBAL  OBSERVAȚII 

pat zăcând (76) Şi goni turbatul şi  începu a grăi mutul (78) De unde cunoaştem cât iaste Hris‐tos pre nevoiți a asculta şi a ajuta (81) Avutul, amu, da‐i‐se‐va şi i se va prea‐izbândi, iară de la neavutul, şi ce‐i pare că are lua‐se‐va de la el (99) Voao iaste dată să ştiți ascunsele împărăției lu Dumnezeu (105) Fugi‐va  de  la  noi,  că  iaste  legat crezuților dracul, cum iaste legat un  urs  cu  un  lanț  la  un  stâlp (111) Veniți, blagosloviții de Părintele mieu, de dobândiți ce e gătită voao (119) Beteagii şi prinşii (140) Dară aleşilor gătită iaste de mult împărăția ceriului (141) Şi căutară el în rude‐ş şi în ştiuți, şi nu aflară el (165) Ferecați goniții derept dereptatea (177) Vine  ginerele,  şi  gătitele  întrară cu el (181) ●  infinitiv  în contexte specifice azi supinului: Cum trebuiaşte a înțeleage? (40) Au doară cineva aduse lui a mân‐ca? (47) Cum  să  ceară  el  de  la  o muiare păcătoasă apă a bea (48) Că  bogatului  e  greu  a  întra  în împărăția ceriului (69) Ce zice  să nu grijim de bucate  şi de beare  şi  trupului de veşminte (69) Iară  rugară  el  toți  dracii  să‐i slobozească  a  întra  în  turma  de porci (73) Deaca văzură că le iaste lor a ieşi dentru oameni (74) Aflăm ce iaste a aştepta ucenici‐lor carei  fac porânca  lui  în ceastă lume (84) Că nu  e  lesne a  întra bogatul  în împărăția ceriului (91) Că  mai  lesne  iaste  cămilei  pren lăuntrul urechilor acului a treace decât bogatul în împărăția ceriului a întra (91) 

Page 218: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

218

TEXTUL  SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU) 

SUPIN VERBAL  OBSERVAȚII 

Cine  are  urechi  de  ascultare  să auză (105) Putem învăța ce trebuiaşte omului a  face  să  dobândească  împărăția ceriului (115) Cum  trebuiaşte  a  fi  deplin,  cum au  grăit  Dumnezeu  acelui  om (116) Unde pomeneaşte Scriptura depre post  şi cum  trebuiaşte creştinului a posti bine (146) Ce  lesne  e  a  purta  şi  a  păți  şi fără har ce ne pune asupră Dum‐nezeu (149) Cum trebuiaşte a posti? (151) Putea‐veți bea păharul ce eu am a bea (153) Nu  cu  sudorile,  nici  cu  munca veri descumpăra  pre  ispăsenie,  ce den mila dumnezeiască, ce de sus iaste,  în  cinste  trebuiaşte  a  lua (175) Depre ceia ce ne trebuiaşte a grăi (176) ● frecvență mare a infinitivului scurt cu valoare finală: N‐am venit a  chema derepții,  ce păcătoşii (47) Să  se muncească a dobândi  şi a purta rătăciții, neştiutorii, proştii pe calea dereptăței (47) Că  se  bătu  tare  dracul a păgubi lui (51) Şi  după  aceaia  să  se  deşteapte  a căuta pre Hristos (54) Şedea‐veți  a  judeca doaosprădzeace rude (63) În  ceastă  lume  să nu ne batem a strânge comoară (68) Venit‐ai încoace ainte de vreame a munci noi? (73) Ruga  dracul  să‐l  slobozească Dumnezeu  a  piiarde  marha  şi toată avuția şi feciorii (74) Venit‐ai  mainte  de  vreame  a munci pre noi (75) Cum şi acest nărod, care venise a asculta cuvintele lu Hristos (81) Şi  deaca  lăsă  gloatele,  sui‐se  în codru însuş a se ruga (82) 

Page 219: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

219

TEXTUL  SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU) 

SUPIN VERBAL  OBSERVAȚII 

A  treia  oara,  cum  au  suit  a  se ruga în codru (83) Unde auzim că Hristos au mers la codru a se ruga (83) Că n‐au  venit a  chema  derepții, ce păcătoşii la pocaianie (95) Nu  ne  batem  a  mearge  după lucrul lu Dumnezeu (95) Nu îmbla a ceare, să eşti sănătos (145) Vine  cu  dulceață a  întări  inema (152) 

Coresi, Molitevnic ru‐mânesc, 1567−1568 

SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ●  Mai  bine  în  besearecă  cinci cuvinte  a  grăi  cu  înțeles,  să învețe şi alalți (189) SUPIN  CIRCUMSTANȚIAL CU REGENT ADJECTIV ●  Încungiurară‐mă  ca  leul  gata spre vânat şi ca puiul de leu ce lăcuiaşte în ascunsul său (206)  

−  ● supinul nominal: datul, vărsa‐tul,  prinsul,  ținutul,  certatul, apusul, ascunsul, începutul ●  supin  nominal  cu  formă  de feminin: Cu jurata cearem milostea ta cea nenumărată (MR, 197) ●  participiu  nominalizat  cu formă de feminin:  den porânca  şi den  lăsata  ta  cea sfântă (195) ●  infinitivul  nominal  este mai frecvent  şi  mai  diversificat lexical  decât  supinul  nominal: împreunare,  răsipirea,  putearea, bună‐vrearea,  perirea,  lăsarea, scularea,  aşteptarea,  lăcuirea, perirea,  ispovedire,  ținearea,  rădi‐carea,  fugirea,  izbăvire,  glotirea, mâncarea, bearea ●  frecvență mare  a participiu‐lui nominalizat: Pren  Iisus Hristos,  fiiul  tău  prea iubitul (191) Cum  iertăm  şi  noi  greşiților noştri (194) Şi  într‐unul Domn  Iisus Hristos, fiiul  Domnului,  unul  născutul, ce den Tatăl născu mainte de toate veacurile (194) Apoi  popa  aşa  să  dojenească  şi înveațe  împreunații,  junele  şi fata (196) Că elu au vinit derept păcătoşii şi derept greşiții (200) Şi în calea greşiților nu stă (203) Izbăveaşte sufletul mieu de necu‐rat cu arma ta (206) ține, Dumnezeu,  credzuții  tăi  şi măreaşte credința de suflet (210) 

Page 220: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

220

TEXTUL  SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU) 

SUPIN VERBAL  OBSERVAȚII 

Codicele vorone‐țean, 1563‐1583 

–  –  ● frecvență mare a infinitivului nominal: lăsarea,  dobândire,  plângere,  uci‐derea,  învierea,  dulce‐dăruirea, aducerea,  îmvierea,  schimbare, giudecare,  giudecarea,  perire, întrebare, cearere, ascultare, între‐barea,  vedeare,  cutedzare, împutare,  ierrnare,  lepădare, dosădirea,  cutedzare,  tremeatere, bună‐rrebdare,  tremeaterea, rrebdare,  schimbare,  adaugerea, strigarea,  rrătăcirea,  spurerea, izbăvire, spunrere,  îmviere,  învie‐rea,  ascultarea,  putrediriei, sfintire,  cumândare,  poticnirei, cerrcetariei,  zidirea,  vrăjbirea, sleiriei,  murrguire,  ispitirea,  ivi‐rea,  sărutarea,  pomenirea,  părăsi‐re, perirea, vedearea ● frecvență mai mică supinului nominal,  adesea  în  structuri stereotipe: sfârşitul, dusul, între‐batul,  ştiutul,  rrisul,  venritul, descuperitul, ținrutul ● participiu nominalizat: lucrare avutul nostru easte (236) şi  cu  dzisa  ceaea  de  la  arrhierei (304) ● câteva atestări ale  infinitivu‐lui cu valoare finală: Sfântu  puse‐vă  cerrcetători  a paşte beseareca Domnului (249) de cându me suiiu întru Ierusalim a me închira (288) vine spre‐nsu a semna (301) n‐au  venritu  a afla  sau a vesti sau a grăi de tinre ceva rreu (330) 

Fragmentul Todorescu,  1571‐1575 

−  −  ● supin nominal: clipitul, scula‐tul, îmbunatul ● infinitiv nominal: luminare 

Coresi, Carte cu învățătură, 1581 

SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ●  Aceasta  zise,  scuipi  la pământu,  şi  făcu  tină  de scuipitu,  şi  unse  ochii  orbului (165) (structura  este  interpretabilă fie  ca  supin  ambiguu,  fie  ca supin nominal) 

−  ● supin nominal cu clitice:  Întru  frica  şi  în  isprăvirea  celoru ce  voru  auzi,  spune  Hristosu, Dumnezeulu nostru, înfricoşatulu lucrulu  venitului  lui.  Întâiulu venitulu‐i,  a  lu  Hristosu, frațiloru,  când  au  venitu  pre pământu să spăsească noi (38)  Ca de suflatulu‐i duhului sfântu 

Page 221: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

221

TEXTUL  SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU) 

SUPIN VERBAL  OBSERVAȚII 

SUPIN CIRCUMSTANȚIAL ●  Că  învață  pre  noi  ca  nu  ne trebuiască multu, şi cu sârguitu şi  cu pază  să  facemu  lucrulu  lu Dumnezeu (157) 

să fie în lume ucenicii fără frică şi fără grije (187) ●  supinul  nominal  (frecvență mare):  începutulu,  înțelesu, ascultatulu,  apusu,  lăsatul, răsăritulu,  venitu,  schimbatulu, turburatulu,  adurmitulu,  dospi‐tul,  seceratul,  tâmpinatul, adeveritulu,  ertatulu,  luatulu, clătitulu, eşitul  ●  formule  stereotipe:  den începutu, în sfârşitu, pre înțelesu, într‐ascunsu ●  supin  nominal  cu  formă  de feminin: Că  den  începută  amu  era dereptatea  şi  străluciia  luminatu (23) Unde  iaste  lumina  lu Dumnezeu şi  slava,  unde  e  lăcuita  şi răpausulu derepțiloru (56) Că şi den începuta veacului (58) Ce  la  viața  şi  la  lăcuita  fără moarte (67) Că  aceaste  cuvinte  sântu  lângă pită  şi  lângă  vinu,  şi  făgăduita ceaia mai marea  în  cuminecătură iaste (112) Văzu  omu  orbu  den  născută (165) Că  den  veacu nu  iaste  auzită,  ca să  deşchiză  cineva  ochii  orbului den născută (173) ● participiu nominalizat:  Dereptu  aceaia  şi  noi,  greşiții  şi nedestoinicii şi ticăloşii (6) Părinte,  iată  câți  ani  lucrai  ție  şi nemică zisa ta călcai (22) Dojăniia‐se amu şi se înfrângea şi se  smeriia  greşitulu  din  călcarea lui (27) Rădicai  mânile  meale  cătră porâncitele tale (28) şi  ascunsele  toate  descoperi‐se‐voru (35−36) Și  ascunsa  acelora  a  tuturora descoperi‐se‐va (37) Că nu va fi ceva ascunsu să nu fie ivită  atunce, nici ascunsa  să nu fie arătată (37) 

Page 222: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

222

TEXTUL  SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU) 

SUPIN VERBAL  OBSERVAȚII 

Veniți, blagosloviții de părintele mieu, de moşteniți ce e gătită voao împărăție (39) E când vă postiți, nu  fiți ca aco‐periții ce se întristează (44) Și  vineră  cătr‐însulu,  purta slăbitulu;  purta‐lu  patru‐înşi (54) şi  după  ce  vindecă  stricatulu, aiavea fură ciudele lui (57) Că unulu e numai ce Dumnezeu, de ştie cealea neştiutele (61) Călcară zisa lu Dumnezeu (141) În  loculu  cela  frumosulu  ale  lui lăcuite bagă‐i (176) ● contexte de superlativ: Pentru  nemăsurata  şi  nespusa mila a sa (101) Duce‐i‐va  întru  nespusa  a  lui taină şi la dobânda luminiei ceriu‐lui (101) Pentru mare mila  a  sa  ceaia  ne‐sfârşita (104) Că,  adevăru,  nespusă  iaste, frațiloru,  măriia  şi  bunătatea aceştii zi (116) Ca  să‐şu  arate  a  sa  bărbăție  şi puteare  Domnulu,  şi  nespusa  a lui ce e cătră noi deştingere (128) ●  infinitiv  în contexte specifice azi supinului: Și încă şi alte multe mari darurile lu Dumnezeu, ce nu e puteare de‐a spunerea (4) Dereptu aceaia zioa ceaia marea a lu Dumnezeu  izbândă are a  face spre toți dosăditorii şi trufaşii (15) De pururea nu se opreşte a aler‐ga spre reale (26) Și  de  toate  de  acealea  răspunsu avămu a da,  şi muncă  să  luomu (37) Și multe,  în multe  chipuri,  arată noao cărări de pocaanie şi de spă‐senie, şi mai  lesne a umbla după aceastea dat‐au noao (46) Putea‐veți bea paharulu ce eu amu a bea (86) Nu i‐e lesne a se lumina şi nu i‐e lesne a prăznui sufleteaşte (122) 

Page 223: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

223

TEXTUL  SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU) 

SUPIN VERBAL  OBSERVAȚII 

Ce cu nevoe era loru a nu creade, ca o muiare (127) Eu mâncare amu a mânca, ce voi nu ştiți (153) Acmu e vreamea de‐a lucrarea şi de‐a semănarea (174) Ce şi acmu stă şi la beare setoşii cheamă (191) Că nu se temea apostolii a învăța şi  bine  să  vestuiască  cuvântulu (193) ● frecvență mare a infinitivului nominal: bunăvestire,  bunăvrerea,  suirea, împreunare,  sfătuirea,  ascultarea, învierei,  țineriei,  iubirea, mântui‐re,  căirea,  întoarcerea,  înălțarea, tăiare, părearea, pohtire, săgetarea, căirea,  înălțarea,  cădeare, piiarderei,  mântuire,  dosădire, ocărârea,  răpire,  putearea,  ştire, meargerea,  biruirei,  răpirei,  în‐frângere,  înălțarea,  frângerea, isprăvirea,  uciderea,  răbdare,  cu‐cerire, ascultare, vindecare, îndul‐cire, împutare, pierzarei, scădeare, înotare,  întoarcerea,  cădearea, întoarcerea, înfrângerea, mâniiare, deştingerea, mâhnirea, făgăduirea, ținearea,  venire,  isprăvirea,  în‐drăznire,  nemiluire,  miluire, vrearea, întrebare, eşirea‐i, ispove‐dire,  putearea,  ocărâre,  arătare, râvnire, ertare, răbdare, vindecare, ogodire,  plângere,  împutarea, dare,  căutarea,  ivirea,  suspinare, beare,  dereptare,  păzirea, meargerea, lepădarea, împreunare, rupere, răstignirea, râvnirea, face‐rea,  păreare,  gonire,  piiarderea, nețineare,  izbăvire,  mângâiare, spălare, zidire, protivire, striinare, înviere,  adurmire,  descoperire, împreunare,  lăcuire,  răstignire, venire, răbdarea, ertarea, vânzare, mângâiarea,  pohtire,  îndrăznirea, îndrăznire,  răbdare,  împreunare, iubire,  gătirea,  îndemnare,  ascul‐tarea, plăcearea, arătare, vedearea, tăceare,  răstignire, pipăirea,  cuce‐rire, îndrăznire, îngoparea, răbda‐re,  isprăvire,  piiardere,  răsipire, slobozirea,  treacerea,  facerea,  dă‐ruire, îndrăznire, prădare, ucidere, 

Page 224: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

224

TEXTUL  SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU) 

SUPIN VERBAL  OBSERVAȚII 

îmblare, odihnire, ardere, afumare, scuipirea,  scăderea,  îndrăznire, bună‐slăvire, sărutarea, biruire  ● frecvență mare a infinitivului cu valoare finală: Cartea ce se cheamă Evanghelie cu învățătură,  den  tuspatru evenghelistii  aleasă  şi  den  multe dumnezeeşti  scripturi,  şi  dată besearicei  lui Dumnezeu,  în  toate Dumineci a se citi (1) Nu  venii  a  chema  derepții,  ce păcătoşii la pocăință (5) Într‐acelu chipu va veni den ceriu, ca  fulgerulu,  cu  tărie  şi  cu  slavă multă, a judeca toată lumea (75) Pentru  împărăția  mearge,  a  se împărți  împărăției  depre pământu (89) Cătră cela necredinciosulu Thoma mearse a‐i spune lui ce vrea (131) şi  vine  a  spăsi  un  ucenicu necredinciosu (131) Ședea‐veți a  judeca doaosprăzeace rude ale Izraililoru (201) 

Palia de la Orăş‐tie, 1581‐1582 

SUPIN CU REGENT NOMI‐NAL ●  sau  să  nu  fure  neagre  între miei și capre, ca marhă de furatsă fie la mine (103) ● Şi după ce ară fi trecând dzilele de plâns (176) ●  Şi  fă  lu  Aaron  frățâni‐tău veşminte  sfinte  de  îmbrăcat, pre slavă şi pre podoabă (270) ●  cum  lu  Aaron  veşmânte  de îmbrăcat să‐i facă (270) ●  şi băgă  apă  într‐însă de spă‐lat (317) SUPIN  CU  REGENT  VERB COPULATIV ●  că  Domnul  piiarde‐va  acest oraş, ce fu de râs această beseadă înaintea lor (61) SUPIN  CIRCUMSTANȚIAL CU REGENT ADJECTIV ●  Iosif va creaşte  făt crescând  şi frumos pre căutat (175) ●  cine  era măiestru  la  cioplit, la țesut şi la cusut (309)  

–  ●  frecvență mare  a  supinului nominal: ieşitul, venitul, săvârşi‐tul,  începutul,  uscatul,  sfârşitul, ținutul,  lăcuitul,  răsăritul,  apu‐sul, strigatul, râs, vânatul, revăr‐satul,  plânsul,  văzutul, sămănatul,  suitul,  născutul,  ge‐mutul,  tăiatul,  afumatul,  striga‐tul, seceratul, clăditul ● frecvență mare a infinitivului nominal:  ştirea,  descălecarea, tremeaterea,  împutarea,  judecare, udarea,  mâncare,  vederare, putearea,  zicere,  zidirea,  ținearea, orbire,  strigarea,  perire,  săgetare, giunghearea,  ardere,  îngrupare, audzirea,  auzirea,  grăirea, naştereei, naşterea,  stricare,  ierta‐re,  luptare,  dureare,  întrebarea, aşteptarea,  purtarea,  plângere, plângerea, strigarea, facerea, arde‐re,  adunarea,  iubire,  vindecare, creşterea, dare, audzirea, ungere ●  supin  nominal  cu  formă  de feminin: Și Domnul Domnedzeu făcu raiul dulceței cătră răsărită (16) 

Page 225: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

225

TEXTUL  SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU) 

SUPIN VERBAL  OBSERVAȚII 

şi puse nainte  raiului vieții heru‐vimi de cătră răsărită (21) şi  lăcui  în pământ de cătră răsă‐rita laturiei lui Edem (23) pre partea de cătră răsărita soare‐lui (44) Iosif iară tocmi tătâni‐său şi frați‐lor săi  loc de  lăcuită şi deade  lor uric  în  pământul  Eghipetului (167) în toate lucrurele de lăcuita voas‐tră mâncați adzimă (216) carele Doamne  ai  orândit  ție  a  fi loc  de  lăcuită  în  sfânt  locul  tău (229) cine  afară  au  scos  cest  nărod  de supt biruita eghipteanilor (238) şi  lasă  fim  noi  supt  biruita  ta (294) ● folosire pe scară  largă a  infi‐nitivului (scurt şi lung) în con‐texte specifice astăzi supinului: ca să aibă pre mâncare (15) Și  muiarea  văzând  că  pomulu  e bun de mâncare şi frumos ochilor (19) şi‐m(i) va fi mie a mă ascunde de fața ta (23)  vin  deaderă  tatălui  lor  în  acea noapte a bea (63) să  dăm  şi  în  ceastă noapte  vin a bea cum să poți întra şi a te culca cu el (64) împlu plosca cu apă şi deade a bea porobocului (68) şi deade lui a bea (77) paie şi obroc deade lor şi apă de‐a spălarea  picioarele  aceluia  (78) (complement  direct  al  infiniti‐vului lung) Şi  stătu  de‐a  naşterea  (99)  [se opri din născut] că  era  stătută  de‐a  naşterea (100) au  venit  vreamea  de‐a  slobozi‐rea (105) bine  ştii cum că  feciori nătari am cu  mine,  dobitoc  şi  vaci  a  făta (114) şi stătu de‐a naşterea (131) cum de‐a numărarea stătură, că 

Page 226: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

226

TEXTUL  SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU) 

SUPIN VERBAL  OBSERVAȚII 

nu‐l putea număra (144) că  lu Faraon dzidiră  ceaste oraşe: Fitonul  şi  Romoşişe,  de‐a ținearea corturile (181)  că  iale au mândrie de‐a moşirea şi mainte de ce venim  la  iale nasc (182) fără de‐acealea carele‐s de‐a mân‐carea tuturor sufletelor (216) seara Domnul  vă  va  da  carne  şi demâneața pâine a mânca (231) câtu‐i  va  fi  destul  pre mâncare (232) cât  putea  fi  destul  pre mâncare (233) până  sosiră  pre  cel  pământ  în carele a lăcuire era (235) acolo  n‐avea  nărodul  apă  de‐a bearea (235) Fă şi  luotoriu de muc  şi vase de‐a‐l stingerea den curat aur (263) Domnul  iară după ce obârşi de‐a beseaduirea cu Moisi (286) în  a  şaptea  dzi  tu  răzbună  de‐a ararea şi de‐a secerarea (295) pietri  scumpe  de‐a  podobirea efodul şi hojenul (300) uloiul de‐a luminarea (314) ●  frecvență  destul  de mare  a infinitivului cu valoare finală: Ei căuta muieri curate a lăcui cu iale să nască Mesie (8) şi slobozi un corb a zbura (32) şi slobodzi iară alt porumb a zbu‐ra din corabie (32) featele acestor orăşanilor vin afară a scoate apă (76) acea  fată ce va veni a scoate apă (79) Iuda mearse sus a tunde oile sale în Timad (132) Iacătă,  mearge  sus  socru‐tău  în Timnat a tunde oile sale (132) Merseră  derept  aceaia  feciorii  lui Izdrail a cumpăra grâu (146) noi  slugile  tale  a  cumpăra  grâu am venit (146) eram veniți gios şi ainte de aceasta a cumpăra grâu (153) apă deade a‐ş  spăla picioarele  şi 

Page 227: Adina DRAGOMIRESCU PARTICULARITĂŢI SINTACTICE ALE ...

227

TEXTUL  SUPIN VERBO‐NOMINAL (AMBIGUU) 

SUPIN VERBAL  OBSERVAȚII 

oboroc asinilor săi (153) carii  cu  el  mersease  în  sus  a îngrupa pre tată‐său (178) aceastea  vineră  a  împlea  apă  şi împlură scocurele (184) acesta  iaste  pâinea  carea  au  dat voao a vă hrăni (232) ieşiră  afară  a  culeage&nbs