ADHD (acronimul locuțiunii din engleză Attention Deficit Hyperactivity Disorder) este o tulburare psihiatrică, de neuro-dezvoltare, care afectează mai ales copiii și se manifestă prin imposibilitatea acestora de a se concentra asupra unui anumit subiect sau unei anumite acțiuni. Netratată poate avea consecințe negative pe termen lung (psihologice, sociale, economice).

Începând cu ianuarie 2014, mai multe opinii medicale s-au conturat in jurul ideii ca ADHD nu este o boală și, prin urmare, nu ar necesita tratament medicamentos[necesită citare]. În acest sens Dr. Laura Bastra de la Universitatea din Groningen este de opinie că ADHD este o tulburare de comportament care necesită măsuri cu caracter educațional, eventual și asistența unui psiholog.

Într-un interviu acordat[necesită citare] către New York Post, neurologul american Richard Saul susține că ADHD nu este de natură neurologică fiind în fapt o suma de simptome dar nu o boală.

În același sens, încă din anul 2011, Dr. Russell A. Barkley, profesor de psihiatrie la Medical University of South Carolina, a afirmat că ADHD constă în tulburare de comportament și impulsivitate etichetate în mod curent ca boala ADHD, deși, în fapt, această simptomatologie trebuie analizată printr-o anamneză completă a pacientului și o buna cunoaștere a antecedentelor familiale și a istoricului pacientului, neexistând teste de natură medicală sau neurologică care ar putea indica prezența ADHD.

ADHD (în engleză Attention Deficit Hyperactivity Disorder) înseamnă Deficit de Atenție / Tulburare Hiperkinetică și este una dintre cele mai frecvente afecțiuni psihiatrice întâlnite la copii și adolescenți. Studiile arată că un procent de 5% din copiii de vârstă școlară prezintă simptome ADHD (1-2 din copiii dintr-o clasă de 30).

ADHD debutează în copilărie și poate persista și la vârsta adultă. Deși la unii copii simptomele ADHD dispar odată cu înaintarea în vârstă, în jur de 60% pot prezenta simptome și la vârsta adultă.

ADHD afectează sexul masculin mai mult decât pe cel feminin.

Raportul băieți:fete este 4:1. Diagnosticul la fete este mai dificil, căci predomină forma ADHD cu inatenție. ADHD poate fi tratat numai medicamentos.

Conform studiilor, fără tratament, 30% dintre cei care suferă de ADHD merg către delincvență juvenilă. Dacă nu au inteligență superioară, o familie care să-i susțină, dacă părinții sunt șomeri, dacă nu au suportul educațional și material, ajung să comită infracțiuni.

Un alt studiu[necesită citare] de psihopatologic realizat în cadrul Direcției Generale a Penitenciarelor din România a relevat faptul că 85% dintre deținuți suferă de ADHD.

Un copil cu ADHD care nu este diagnosticat și tratat la timp se va confrunta cu multe probleme acasă și în societate. Din cauza comportamentului la școală va fi izolat de grup, va fi respins de colegi. Profesorul îl va certa pentru că nu e atent. Acasă, simțindu-se ei înșiși vinovați, părinții își vor revărsa și ei angoasele pe copil. Cu timpul, atât situația de la școală, cât și cea de acasă vor înrăutăți simptomele, iar în lipsa tratamentului, copiii cu ADHD devin agresivi, dezvoltând comportamente antisociale

ADHD cu inatenție (in engleza ADHD-predominantly inattentive sau ADHD-PI sau ADHD-I) este una din cele trei subtipuri de ADHD (Deficit de Atenție / Tulburare Hiperkinetică).

După noile studii de la Facultatea de Psihologie, Trier din Germania, au fost diagnosticați greșit de psihologi sau pedagogi suprasolicitații, unii copii foarte inteligenți care în școală se plictiseau, deoarece ei rezolvau, sau înțelegeau mult mai rapid, ca ceilalți copii, problemele sau temele școlare. Această greșeală de tratatare medicamentoasă a asemenea copii, a dus la pierderea unor cadre care puteau deveni foarte valoroase a societății noastre.

Medicii stabilesc diagnosticul de ADHD numai atunci când un copil:

A manifestat comportamente inadecvate nivelului său de dezvoltare.

Manifestă cel puțin șase astfel de comportamente în mod constant, timp de cel puțin șase luni.

A prezentat unele simptome înainte de vârsta de șapte ani. Este afectat de aceste simptome în activitățile curente, în mai mult

decât un singur context, de exemplu la școală și acasă. Prezintă simptome care nu sunt explicate mai bine de o altă boală.