Adevărata libertate

Cu toții căutăm libertate – oare nu fiindcă ne simțim robi? Da, robi, dar nu din hotărârea Ziditorului, ci din propria noastră vină. Domnul ne-a menit să domnim peste toate, însă noi ne-am obrăznicit și am căzut în lanțurile robiei și ale strâmtorărilor din toate părțile. Ne-libertatea exterioară încă nu este mare pierdere: pierderea esențială stă în aceea că suntem încătușați lăuntric, că nu mai suntem stăpâni pe noi înșine. Altcineva stăpânește în om și asupra omului, iar omul nici vorbuliță nu cutează să spună împotrivă și împlinește cu supunere tot ce-i insuflă acela cu stăruință. Dar necazul de căpetenie e că nici nu conștientizează faptul că este rob: așa-i de terminat!

Dă-ți seama deci, de noblețea ta și cere-ți drepturile! Ca început al acestei lucrări pune simțământul robiei, simțământul pocăinței și al frângerii de inimă. Dacă vor apărea lacrimi, e cel mai bun lucru care se poate întâmpla: ele sunt foc ce arde legăturile patimilor, iar mărturisirea este asemenea unor lovituri de sabie prin care retezăm ba o verigă, ba alta a lanțului păcatelor. Pasărea care izbutește să se smulgă din laț își ia zborul cu bucurie și plutește în spațiul fără opreliști al văzduhului: și sufletul care s-a smuls din legăturile păcatului și patimilor începe să lucreze cu bucurie pe nemărginitul tărâm al voii lui Dumnezeu. Prorocul a cunoscut prin proprie experiență lucrul acesta când a zis: Umblat-am întru lărgime, că poruncile Tale am căutat (Ps. 118, 45).

(Sf. Teofan Zăvorâtul, “R ăspunsuri la întrebări ale intelectualilor” – vol. 1,

Ed. Sophia, Bucureşti, 2007)