1. Efortul adaptativ, expresie o rezistentei organismului la solicitare

Din perspectiva efortului necesar instituirii starii de echilibru procesele de adaptare se diferentiaza sub aspectul intensitatii, existând:

- procese de adaptare în limitele normale ale capaciiatii de efort a organismului, menite sa reduca dezechilibrele firesti, proprii vietii de zi cu zi, care se desfasoara permanent si au efecte de stabilizare (de reglare homeostatica prin care se diminueaza oscilatiile unor parametri de la valorile-etalon);

- procese de adaptare cu efort de intensitate crescuta, capabile sa reduca dezechilibre mari, provocate de noutatea situatiei si de lipsa de informatie (slaba definire a problemei), de inexistenta unor scheme operationale preelaborate sau de ineficienta unor modalitati de actiune supuse blocajului;

- procese de adaptare cu efort de intensitate maxima, în care amploarea solicitarilor sau durata prelungita a acestora ameninta sa depaseasca posibilitatilor functionale ale organismului, îi pun în pciicJ. integritatea si contureaza probabilitatea esecului de adaptare; în acest ultim caz adaptarea devine o problema de supravietuire, de mentinere a functionalitatii organismului si de restabilire, fie si partiala, a echilibrului sau dinamic cu mediul.

Pe axa de rezistenta a organismului la solicitare se înscriu gradat trei fenomene, fiecare din ele caracterizat de trairi afective specifice si de modalitati diferentiate de reactie a organismului: conflictul intern, frustratia, stresul.

♦ Conflictul intern este generat de imperativul de a alege între trebuinte personale concurente si de intensitate aproximativ egala, decizie însotita întotdeauna de neliniste si tulburare.

♦ Frustratia este produsa de nerealizarea totala sau partiala a unui scop si trairea, în consecinta, a unui acut sentiment de nedreptatire.

♦ Stresul este determinat de mobilizarea resursele fizice si psihice ale organismului pentru a face fata amenintarii sau pericolului, situatie însotita de o stare de tensiune deosebita.

în functie de persisten 11211b121l 55;a si intensificarea factorilor agresivi trairile interioare se amplifica progresiv: 1. aparitia obstacolului corespunde unui prag de instigatie la care se declanseaza conflictul intern, instigatie caracterizata prin activitati de explorare si evaluare a situatiei problematice; 2. persistenta obstacolului creste tensiunea

depasesc posibilitatile de raspuns ale organismului si conduc la aparitia unor dezorganizari functionale si somatice. Starea de echilibru maxim, acea "personalitate optimala" descrisi de W.R. Coan (1974), poate fi postulata mai degraba teoretic pentru ca realitatea evidentiaza multiple abateri de la schema functionarii ideale/Adaptarea poate fi prejudiciata de tulburarea în diverse grade sau de destructurarea severa a constiintei, fenomene care pot surveni, atât în bolile psihice, cât si în cele organice, si care pot avea un caracter temporar-rcversibil sau unul persistent-progresiv. Sanatatea mentala conditioneaza perceperea si evaluarea corecta a realitatii externe si a celei interioare, constituind prin aceasta un fundament al constiintei de lume si de sine, o premisa a asumarii responsabile a existentei. Sanatatea mentala face posibila investirea potentialului psihic în scopuri formative, educative si de dezvoltare, contribuind astfel la reusita adaptarii. Reciproc, adaptarea este unul din indicatorii starii de sanatate, aceasta din urma fiind considerata de catre K.A. Menninger (1945) drept disponibilitate de adaptare a fiintei umane la

lume si la ceilalti cu maximum de eficienta si fericire, sau, de catre J. Sutter, o facultate de adaptare la mediu si de accedere la fericire (în, G. Ionescu, 1980).

Chiar definitii ale starii de sanatate care nu fac referire în mod explicit la adaptare, o presupun, olosind drept criterii de evaluare a ei aspecte sau efecte ale adaptarii, cum ar fi: "stabilitate", "maturitate", "realism", "autonomie", "integrare", "consistenta a imaginii de sine", "forta de a stapâni mediul", "capacitate de dezvoltare". Toti acesti descriptori echivaleaza calitatea de a fi sanatos cu un grad rezonabil de armonie interioara si de integrare a personalitatii, cu posibilitatea de a face fata unor solicitari medii si de a fi socialmente acceptabil. în evaluarea sanatatii astfel înteleasa, alaturi de indicatorii biologici si psihologici intervin si indicatorii de eficienta sociala. Adaptarea ca expresie a integritatii mentale trebuie sa fie globala, sa intereseze diversele laturi ale existentei individului - trairile interioare, activitatea, relatiile interpersonale - traduse toate într-un comportament aprobat social si o dispozitie fericita. Acestora li se adauga atât adaptarea persoanei la propriile-i posibilitati, considerându-se ca un individ reactioneaza în mod sanatos doar daca este capabil de o raportare flexibila la conflictele sale, cât si acceptarea sexualitatii si a altor forme de viata instinctiva care trebuie sa fie controlate de ratiune.

Perspectiva sistemici considera ca adaptarea este un proces de modificare a însusirilor sistemului psihic astfel încât acesta sa atinga cea mai buna functionare sau, cel putin una acceptabila în conditiile schimbate ale regimului de lucru (M. Golu, 1971). Sistemele biologice superioare dispun de un mecanism special de autoreglare care le confera atât capacitatea de a-si conserva organizarea data, cât si de a si-o dezvolta si optimiza în decursul timpului. Indiferent de influentele externe care actioneaza asupra unui sistem autoreglabil, daca exista o combinatie a valorilor parametrilor sai care sa corespunda regimului stabil, mai devreme sau mai târziu, sistemul va gasi aceasta combinatie si îsi va redobândi stabilitatea. Asemenea sisteme manifesta "capacitate vitala" sau homeostazie, mecanism adaptativ prin care organismele vii îsi mentin în limite fiziologice admisibile coordonatele functionale de baza, în pofida unor schimbari importante ale factorilor externi sau interni. Homeostazia se realizeaza prin procedee speciale de alegere a regimului functional concordant cu conditiile de lucru modificate ale sistemului, adica cu variatiile factorilor din mediul exterior sau cu schimbarea unor caracteristici ale sistemului însusi.

Ca urmare, problema centrala a procesului de adaptare consta în alegerea celui mai bun regim, mecanismele de reglare trebuind sa asigure menpnerea sistemului în limitele unor regimuri de lucru eficiente. Criteriul de eficienta exprima gradul de concordanta dintre regimul de functionare a sistemului si scopul reglarii, iar în cazul organismelor vii valoarea acestui criteriu poate sa determine probabilitatea supravietuirii lor sau ritmul dezvoltarii. Una din cerintele de baza ale alegerii celui mai convenabil regim de functionare este prezenta retroaferentatiei asupra eficientei comportamentului actual al sistemului.

Fiintele constiente în calitatea lor de sisteme adaptabile acumuleaza experienta, se analizeaza pe sine si lumea înconjuratoare si formuleaza concluzii menite sa le asigure reglarea adecvata a conduitei. Din acest punct de vedere constiinta poate fi considerata un mecanism reglator dotat cu o înalta capacitate de combinare a valorilor luate de parametrii de baza ai comportamentului, având, în consecinta, o înalta capacitate de decizie si alegere. Datorita ei problemele ridicate de adaptarea subiectului uman la conditiile variabile ale mediului se rezolva, prin excelenta, în plan functional si nu într-unui substantial-structural. Operatiile de cautare si alegere a celui mai bun regim functional îmbraca, predilect, forma activitatii practice de modelare si

3. Frustratia, traire afectiva cu consecinte adaptative si dezadaptative

Orice obstacol din mediul fizic, psihosocial sau intern (lipsa unor resurse interioare), ce intervine în desfasurarea actiunii si amâna sau blocheaza atingerea scopului, provoaca individului constiinta acuta a privarii sale de un drept sau de un bun, situatie pe care el o va

considera incorecta, indiferent daca în mod obiectiv acest lucru este întemeiat sau nu. Contrarierea scopurilor personale determina întotdeauna un conflict intern care nerezolvat genereaza frustrare.

Frustrarea a fost teoretizata initial de Freud care o aprecia drept stare tensionala ce decurge din imposibilitatea subiectului de a-si satisface o pulsiune, împiedicat fiind de un clement exterior sau de o interdictie proprie. Teoriile actuale considera frustrarea un dezechilibru afectiv, tranzitoriu sau relativ stabil, resimtit la nivelul întregii personalitati ca urmare a nesatisfacerii unei trebuinte, a nerealizarii unei dorinte, a neatingerii unui scop sau a privarii subiectului de ceva ce h apartinea în plan material sau afectiv. Semnificativ este faptul ca. de cele mai multe ori. starea de frustrare nu se leaga de neîmplinirca trebuintelor bazale, ci de blocarea unor trebuinte de performanta, identificare sociala si realizare profesionala.

Fenomenul de frustratie implica situatia frustranta, starea de frustrare traita ca o tensiune produsa de constiinta clara a privatiunii si reactiile comportamentale specifice care se înscriu în aria mai larga a efectelor frustrarii.

♦ Situatia frustranta nu produce în mod direct, prin sine, un dezechilibru afectiv si de aceea este insuficienta definirea frustrarii doar în functie de obstacol. Cu exceptia unui numar limitat de situatii obiective, de cele mai multe ori, împrejurarile sunt doar potential frustrante. Frustrarea apare mai degraba post-cognitiv, ca o consecinta a interpretarii de catre subiect, în functie de sistemul sau de valori, a respectivei împrejurari ca fiind frustranta. Pentru aceasta este necesara priza de constiinta motivationala prin care subiectul sa resimta acut starea de privatiune pe care si-o va explica ulterior, de regula, pnn intentia rauvoitoare a unei persoane frustrante sau, mai rar, pnn propnile incompetente si incapacitati. Uneori, sursa frustrarii este nedeterminata, în sensul ca persoana nu-si poate lega trairile de nici o cauza reala adecvata. S. Rosenzweig (1934) constata trei maniere personale de atribuire a cauzelor frustrarii:

- maniera extrapunitiva, care plaseaza cauza frustrarii în afara subiectului, punând-o pe scama unei persoane sau situatii exterioare fata de care acesta exprima acuzatii, formuleaza revendicari sau manifesta conduite agresive;

- maniera intrapunitiva, care plaseaza cauza frustrarii în propria interioritate, subiectul facându-si reprosuri si acuzându-se pe sine pâna la autopedepsire pentru insatisfactiile suferite;

- maniera impunitiva, care nu atribuie propriu-zis cauza frustrarii, subiectul ncacuzându-i nici pe altii, dar nici pe sine pentru frustrarea pe care o traieste.

♦ Starea de frustrare consta din trairi afective eonflietuale. intim iegate de sentimentele de nedreptatire sau dc insuficienta ale Bului care resimte suferinta, neputinta, inferioritate, jignire, umilinta, rusine. Caracteristica acestei tensiuni emotionale este nevoia de descarcare prin reactii mai mult sau mai putin adecvate, în functie de împrejurari si de particularitatile psihice ale persoanei.

♦ Reactiile comportamentale si efectele specifice frustrarii cuprind o varietate de conduite care, în functie de intensitate si context situational, se înscriu de-a lungul unei axe situate între un pol adaptativ si altul dezadaptativ.

Din perspectiva procesului de adaptare frustratia este un fenomen inevitabil si caracteristic existentei umane, care arc între anumite limite consecinte activatoare. N. Sillamy (1996) apreciaza ca frustrarea nu se poate suprima, dar poate fi dozata în functie de rezistenta individului, iar Th. Weihs (1992) considera ca dezvoltarea echilibrata a individului uman nu

este conditionata de lipsa frustrarii, ci de stabilirea unui raport optim între satisfacerea dorintelor sale si frustrarea lor, aceasta din urma intervenind ca o norma a realitatii.

In principiu, frustrarea poate stimula mobilizarea individului urmata de depasirea dinamic-actionala a dificultatilor si obtinerea de performante, dupa cum poate determina reactii defensive, false rezolvari ale problemelor, sau stari patologice asociate unor fenomene cronice de frustratie. Trebuie facuta o distinctie fundamentala între frustrarea ca stare si conduita tranzitorie, si frustrarea cronica ce determina disfunctionalitatile specifice unor personalitati decompensate. V. Pavelcu (1982) considera ca frustrarea cronicizata poate duce la aparitia unui complex de inferioritate cu continut similar celui descris de Adler, iar P. Popescu-Neveanu (1978) include si complexele de superioritate în categoria consecintelor negative ale unei frustrari prelungite. Complexele de superioritate constau în trairi extrem de tensionate si contradictorii (sursa de relatii eonflietuale) centrate pe teama individului de a nu-i fi recunoscuta valoarea, de unde si permanenta sa nevoie de a si-o afirma.

Caracterul pozitiv sau negativ al raspunsurilor individului la frustrare nu poate fi apreciat transant, functionalitatea lor adaptativa sau dezadaptativa fiind o consecinta a intensitatii, duratei si contextului în care ele se manifesta. Reactiile la frustrare includ conduite diverse a caror valoare pozitiva sau negativa tine în primul rând de "cantitatea" manifestarilor, apreciata în functie de împrejurari sau de intervalul de timp.

♦ Agresivitatea este un comportament distructiv, orientat spre persoane, obiecte sau spre sine însusi. în vederea provocarii unor prejudicii materiale, moral-psihologice sau mixte. In teoria frustrare-agresivitate pe care o dezvolta, J. Dollard apreciaza ca agresivitatea este întotdeauna o consecinta a frustrarii, dupa cum frustrarea conduce întotdeauna catre o anumita forma de agresivitate (în, N. Mitrofan, 1996). Aceasta este cu atât mai intensa cu cât frustrarea este mai accentuata, subiectul având tendinta sasi îndrepte nemijlocit agresivitatea asupra sursei pentru a o înlatura în mod transant. Atunci când cauza este identificata cu un obiect sau cu o situatie agresivitatea are valoare adaptativa, putând fi asimilata mecanismului ancestral de aparare prin lupta. In aceste cazuri ea constituie un mod eficient de înlaturare a obstacolului si de rezolvare a problemei. Conduita agresiva devine însa cert dezadaptativa atunci când sursa frustrarii este identificata cu o persoana sau când cauza fiind ambigua, intangibila sau prea puternica agresivitatea este deplasata în mod eronat asupra altor persoane, obiecte si situatii. ♦ Apatia este o reactie constând în adoptarea unei atitudini de izolare sau indiferenta fata de sursa frustrarii. Aceasta maniera dc raspuns tine de tipul de personalitate, fiind în mai mare masura caracteristica persoanelor introvertite decât celor extravertite. De asemenea, ea poate fi rezultatul unui model de raspuns învatat. Conduitele agresive soldate cu succes (înlaturarea sursei de frustrare) vor determina reactii similare si în alte situatii, în timp ce conduitele agresive încheiate cu esec repetat si penalizare vor duce la stabilizarea unei reactii apatice ca modalitate curenta de raspuns. Apatia, prin neangajarea în situatie, prin inhibarea manifestarilor emotionale si lipsa de rezonanta afectiva, functioneaza ca o reactie de aparare si poate avea reala valoare adaptativa în unele situatii extreme (detentie, prizonierat, razboi); viata arata ca atunci când frustrarea esle foarte intensa si de lunga durata, detasarea este mai adaptati va decât o conduita actional-agresiva fara sanse de reusita. In existenta curenta reactia apatica trebuie sa fie o modalitate temporara de raspuns, care urmeaza sa fie depasita printr-un comportament efectiv deoarece apatia prelungita echivaleaza cu o autoexcludere ce poate conduce, în cele din urma. la depresie severa si suicid. ♦ Evaziunea în imaginar exprima renuntarea la solutii reale, imposibil de gasit sau greu de aplicat în situatia data, urmata de apelul la solutii imaginare, uneori fantasmatice, în încercarea de a depasi situatia frustranta. Desfasurata ca vis cu ochii deschisi (daydream) sau ca vis în timpul somnului, evaziunea în imaginar are valente adaptative în masura în care, pâna la un punct, reduce trairile afective negative ale subiectului, îl elibereaza si echilibreaza emotional, îi diminueaza agresivitatea. Traita permanent, devenita o

modalitate de fuga din realitatea obiectiva întruna ideatica, evaziunea în imaginar duce la inactivitate si resemnare în a mai cauta solutii adaptative reale. In forma extrema, evaziunea în imaginar contribuie la pierderea capacitatii de a mai distinge între fantasme si realitate, cu riscul aparitiei unor manifestari psihotice. ♦ Stereotipia consta în tendinta reluarii sub presiunea unei situatii frustrante a aceluiasi comportament, neschimbat în ciuda faptului ca el se dovedeste ineficient. Stereotipia are consecinte predominant dezadaptative deoarece adaptarea, în cele mai multe cazuri, presupune flexibilitate cognitiva si comportamentala. Din cauza stereotipiei, în situatii care permit alternative de raspuns fixatia comportamentala a individului anuleaza realitatea psihologica a acestora. Conduitele stereotipe au însa si efecte adaptative în masura în care. fiind bazate pe matrite functionale, ele pot fi activate rapid pentru a realiza un montaj cognitiv-actional. Pe de alta parte, conduita stereotipa reduce uneori anxietatea pentru ca interventia asupra sursei de frustrare, fie si partial adecvata, dilueaza presiunea unor probleme pentru care subiectul nu are înca solutii si-i demonstreaza acestuia, cel putin ca se poate mobiliza actionai. Devenit permanent refugiul în stereotipie constituie o fixitate functionala care poate genera maniere compulsive de raspuns.

Reactiile imediate la frustrare au consecinte pozitive în masura în care fac situatia mai suportabila si permit o adaptare de moment. Prelungite în timp, devenite un mod curent si mai ales unic dc raspuns la situatiile problematice, ele împiedica gasirea unor solutii reale care sa duca la depasirea obiectiva a situatiei frustrante si constituie surse dc dezadaptare.

Posibilitatile adaptative propnu-zisc pot fi îmbunatatite substantial prin cresterea tolerantei la frustrare, efect al unei deconditionari progresive, si prin adoptarea unui model de atribuire interna a cauzei frustrarii. întelegerea trairilor negative mai curând ca pe o consecinta a insuficientei personale, decât ca pc o intentie rauvoitoare a celorlalti, poate mobiliza persoana spre a dobândi noi competente.

4. Stresul, proces de mobilizare a organismului

în principiu, solicitarea psihica este un factor de mobilizare a resurselor interioare si de progres, stimulând subiectul uman sa se adapteze unei realitati complexe si sa domine situatiile noi. Pentru ca existenta este un permanent efort de adaptare stresul devine o parte integranta a ei pâna într-atât, încât completa eliberare de stres echivaleaza cu însasi moartea organismului. H. Selye, de numele caruia se leaga conceptul dc stres si pnmul model explicativ al acestuia, afirma ca pentru a fi pe deplin fericit orice om are nevoie si de stres, exceptie facând doar cei care sunt condamnati sa duca din motive medicale o viata pur pasiva sau vegetativa (în, Georgette Goupil, 1991). C. Bemard apreciaza si cl ca stresul fiziologic este necesar ritmului biologic si stabilitatii mediului interior, absenta sa echivalând cu moartea (in, R. Floru, 1974). H. Wolff si i. Hinklc, definind stresul drept starea dinamica a unui organism ca raspuns la o solicitare de adaptare, considera ca toate fiintele vii sunt într-o stare mai mare sau mai mica de stres pentru ca viata impune o adaptare permanenta (în, J.B. Stora, 1999). Asemenea conceptii au dat nastere convingerii ca exista un stres pozitiv, stimulativ, un eustres.

Existenta presupune însa solicitari multiple si adesea neprevazute care plaseaza individul în contexte eonflietuale, în situatii de criza si uneori chiar în situatii extreme. Majoritatea acestora sunt depasite pnn apel la rezervele functionale ale organismului care intra în stare de stres. In consecinta, stresul se manifesta în orice situatie în care buna functionare fizica si psihica este în pericol datorita lipsei unor raspunsuri anterior elaborate, capabile sa reduca amenintarea. Astfel înteles stresul exprima starea unui organism care face un efort intens, uneori extrem, pentru a se adapta unor situatii mai putin obisnuite sau complet noi (H.M. Appley, 1967). P. Fraisse considera stresul un rezultat al conflictelor personale sau sociale ale individului, carora nu li se gaseste solutie (în, M. Miclea, 1997). Pentru M. Golu (1993) stresul psihic reprezinta o stare de

tensiune, încordare si disconfort cauzata de afecte negative, de frustrare, de reprimarea unor trebuinte sau aspiratii, de imposibilitatea rezolvarii unor probleme. Aceste conceptii se refera la un stres negativ, distres, consecinta a unor solicitari ce necesita un efort de adaptare semnificativ si care prelungite dincolo de o anumita intensitate si durata în timp au efecte distructive.

Conceptul de stres are mai multe semnificatii, în functie de accentul pus pe factorii care îl produc, pe raspunsul organismului la agresiune (acesta fiind la rândul sau, organic si psihic) sau pe interactiunea dintre factorii de stres si raspuns.

1. Din perspectiva factorilor stresanti (situatia) stresul este un ansamblu de stimuli fizici, psihici sau sociali care prin complexitatea, intensitatea sau durata lor de actiune pun organismul într-o stare de tensiune caracteristica. Zgomotul, caldura, frigul, noxele, radiatiile, vibratiile, aglomeratia, situatiile eonflietuale sau frustrante, evenimentele negative de viata, situatiile traumatizante, suprasolicitarea în activitate, dificultatile în relatiile interpersonale. pierderea statusului profesional sau familial, constituie factori de stres. Diferentele individuale în reactivitatea fata de toti acesti stimuli negativi duc la concluzia ca stresul nu poate fi explicata doar ca efect nemijlocit al factorilor agresivi.

2. Din perspectiva raspunsului fata de factorii aversivi stresul este însasi reactia organismului, starea de tensiune prin care acesta îsi mobilizeaza toate resursele de aparare pentru a face fata agresiunii. Efectele adverse induse astfel constau în modificari fiziologice (vegetative si endocrine) si psihologice, desemnate adesea prin termenul de reactie dc stres. Aceasta include atât tensiunea, uzura, cât si mobilizarea cu rol adaptativ propnu-zis.

Modelul biologic elaborat de H. Sclye considera fenomenul drept unul pur organic, stresul fiind un ansamblu de reactii fiziologice nespecifice prin care organismul raspunde factorilor agresivi. Deoarece mobilizeaza organismul spre a face fata agresiunii, reactiile constituie un asa-numit "sindrom general de adaptare", iar nespecificitatea lor decurge din lipsa unei relatii directe între continutul factorilor stresanti si configuratia raspunsului adaptativ. Indiferent de continutul agresiunii reactia dc stres este identica pentru toti indivizii.

Subiectul uman dispune însa de o adaptabilitate deosebita tocmai datorita psihicului sau care îi permite sa raspunda în mod specific (diferentiat) variatelor solicitari. Specificitatea rezulta din capacitatea individului de a analiza situatiile si dc a stabili relatii directe între continutul lor si configuratia raspunsurilor sale. Un asemenea model psihologic de interpretare a stresului, fara a ignora componenta ncurofiziologica, considera ca stresul este un ansamblu de raspunsuri emotionale, cognitive si comportamentale prin care psihicul încearca sa controleze factorii agresivi ce tind sa destabilizeze organismul. Reactiile de stres vor fi diferentiate în functie de continutul agresiunii, dar si de la un individ la altul în functie de particularitatile psihice personale.

3. Din perspectiva interactiunii dintre situatia agresiva si raspuns, stresul este ansamblul de reactii psihice generat de confruntarea persoanei cu situatia si produs de discrepanta perceputa subiectiv între solicitarile acesteia si capacitatile individului de a le raspunde (M. Miclea, 1991). Aceasta conceptie integrativ-cognitivista asupra stresului se înscrie tot în modelul psihologic de interpretare, dar ca deschide o noua perspectiva de întelegere a stresului psihic ca rezultat al confruntarii unui "anumit" subiect uman cu o situatie careia el îi da o "anumita" semnificatie.

4.1. Stresul somatic, coordonatele biologice ale adaptarii

Modelul biologic al stresului este legat fundamental de teoria lui H. Selyc asupra adaptarii. Observând aparitia unei simptomatologii organice comune în cazul tuturor bolilor (modificarea compozitiei chimice a sângelui, reducerea activitatii enzimatice, diminuarea energetica, mobilizarea sistemului imunitar etc.) autorul ajunge la concluzia ca, indiferent de agentul fizic agresiv, organismul dezvolta un ansamblu de raspunsuri nespecifice pe care le-a numit "sindrom general de adaptare". Initial el întelege prin stres totalitatea stimulilor ce provoaca raspunsurile respective, dar ulterior foloseste termenul pentru a denumi chiar starea manifestata prin sindromul general de adaptare, adica ansamblul de reactii fiziologice nespecifice prin care structura biologica se apara de agresiune.

H. Selye (1957) explica stresul exclusiv prin reactia organismului pe care nu o leaga în nici un fel de semnificatia situatiei, apreciind ca important pentru individ nu este atât ceea ce i se întâmpla, ci faptul ca el reactioneaza fata de evenimente. într-o reconsiderare ulterioara a teoriei sale autorul va accepta ca sub aspect cantitativ reactia de stres variaza în functie dc individ, dar îsi va mentine opinia asupra continutului ei nespecific, apreciind ca derularea sa urmeaza întotdeauna aceiasi schema (în, Georgette Goupil, 1991).

Conceptia lui Selye valorifica o serie de concluzii din teoria lui W.B. Cannon asupra homeostaziei. Cercetarile acestuia cvidentiasera deja capacitatea organismelor biologice de a-si restabili echilibrul intern în fata unor agresiuni exterioare, prin reactii organice de urgenta (capacitate homeostazica), si identificasera anumite trasaturi ale lor. Conform lui Cannon organismul depaseste o situatie care îl pune în dificultate prin doua raspunsuri posibile - prin actiune (lupta) careia îi corespunde o reactie emotionala legata de intensificarea activitatii nervoase simpatice sau prin retragere (fuga) careia îi corespunde o reactie emotionala legata de cresterea excitatiei nervoase parasimpatice. Pentru Selye însa, organismul pus în dificultate dezvolta un singur tip de raspuns - sindromul general dc adaptare compus din trei faze secventiale: de alarma, de rezistenta, de epuizare.

♦ Faza (reactia) de alarma sau "de soc" este caracterizata printr-o dereglare ampla a functiei de comanda a sistemului nervos sub impactul factorilor agresivi, fapt ce produce dezorganizari la nivelul diferitelor sisteme si aparate: tahicardie, diminuarea tonusului muscular si scaderea temperaturii corpului, formarea dc ulceratii gastrice sau intestinale, anurie, edeme, leucopenie, descresterea concentratiei sanguine a zaharurilor, toate ducând în final la descarcari de adrenalina de catre glanda medulosuprarenala. Metabolismul catabolic produs de aceste tulburari si în special excesul de adrenalina, stimuleaza descarcarea corticotrofica a lobului anterior al hipofizei care determina la rândul sau o secretie masiva de noradrenalina la nivelul glandei corticosuprarenale. Noradrenalina functioneaza ca un contrasoc care mobilizeaza resursele de aparare si amplifica rezistenta organismului.

♦ Faza de rezistenta este aceea în care organismul se adapteaza factorului stresant printr-o intensa activitate a corticosuprarenalei având ca efect cresterea peste medie a capacitatii de rezistenta. între anumite limite, daca actiunea stresorilor persista, rezistenta fata de ei creste corespunzator datorita permanentei suplimentari a secretiei de hormoni pe axa glandelor medulosuprarenala - hipofiza - corticosuprarenala.

♦ Faza de epuizare urmeaza dupa o actiune prelungita a factorilor agresivi, când raspunsul organismului nu mai poate fi mentinut

noi în întelegerea sanatatii, profilaxiei si tratamentului unor boli comunitare si profesionale (DSM IV, 2000).

Prin similitudine cu modelul imunologic, înca Selye (1957) avea în vedere doua modalitati de baza ale reactiilor adaptative organice care apar în situatii stresante: 1. o modalitate activa ("reactii catatoxice") prin care organismul dezvolta raspunsuri dinamice fata dc agresor; 2. o modalitate pasiva ("reactii sintoxice") prin care organismul se acomodeaza cu agresorul.

Stresul psihic ca ansamblu de reactii adaptative implica modificari la nivelul întregii activitati constiente, începând cu procesele senzoriale, continuând cu cele de prelucrare superioara a informatiei, în cadrul carora prelucrarea cognitiva se restructureaza, si terminând cu cele reglatorii asupra carora, de cele mai multe ori, efortul de adaptare are impactul maxim si tendinta cea mai puternica de dezorganizare. Conduitele adaptative angreneaza personalitatea umana în ansamblu, se exprima comportamental si constau în corectii reglatoare aduse activitatii specifice fiecarui proces psihic, în scopul blocarii actiunii factorilor agresivi. Corectiile activitatii psihice urmaresc, fie elaborarea unor comportamente de interventie activa în realitatea externa prin actiuni directe, fie modificarea realitatii interioare prin reactii de aparare. Diversele strategii, a caror alegere tine de natura situatiei si de capacitatile subiectului, au valoare adaptativa variabila, dar ele toate sunt mijloace de stapânire a stresului.

♦ Actiunile directe, conduite orientate asupra realitatii obiective, sunt atacul si evitarea pc de-o parte, si modalitatile de coping pe de alta parte. - Atacul (lupta) si evitarea (fuga) sunt strategii intim legate de fiinta biologica, dezvoltate înca de la începutul evolutiei omului ca o conditie a supravietuirii speciei, dar puternic socializate în timp. Din perspectiva actiunilor mentale pe care le antreneaza si amplifica, adaptarea este întotdeauna un proces activ. Comportamental însa, împrejurarile impun o nuantare a reactiilor adaptative sub aspect dinamic. In functie de împrejurari adaptarea necesita comportament activ sau pasiv, mentinerea sau reducerea nevoilor inteme/exteme, pastrarea neschimbata sau ajustarea scopurilor. Exista destule situatii în care efortul adaptativ nu presupune declansarea, mentinerea sau modificarea unor scheme comportamentale, ci blocarea lor la timp ca o conditie pentru mentinerea integritatii fizice si psihice a persoanei. M. Ralea (1972) teoretizeaza o adevarata "psihologie a amânarii" definitorie pentru fiinta umana socializata. Autorul considera ca pentru aceasta, o modalitate de raspuns corect la realitate înseamna uneori si capacitatea de suspendare a unei actiuni neadecvate contextual, în vederea îndeplinirii ci ulterioare. - Coping-ul este o strategie adaptativa proprie persoanei elaborate psihologic, o maniera activa prin care aceasta cauta solutii de succes în conditii de intensa activare psihofiziologica nefavorabila. ♦ Reactiile de aparare sunt procedee de interventie asupra realitatii interioare, prin care situatiile problematice sunt reevaluate si resemnificate în scopul reducerii starilor tensionale, în lipsa unor mijloace directe de interventie asupra realitatii exteme.