Scurte consideratii asupra admisibilitatii actiunii in constatare

7 august 2009 - Mihail Barbu 3643 citiri

1. Codul de procedura civila instituie in art. 111, teza a doua, principiul subsidiaritatii actiunii in constatare fata de cererea de realizare a dreptului, spunand ca “cererea nu poate fi primita daca partea poate cere realizarea dreptului”.

Prin urmare, intre alte conditii instituite de art. 111 C. pr. civ., o actiune in constatare este admisibila numai daca partea nu “poate cere” realizarea dreptului sau.

De astfel, principala problema care se ridica cu privire la admisibilitatea actiunii in constatare este daca se poate sau nu introduce o cerere in realizare.

2. Dar ce inseamna ca se poate introduce o cerere in realizare? Inseamna a avea admisibila o actiune in realizare in abstract sau in concret? Raspunsul poate fi numai unul, respectiv trebuie sa existe o actiune in realizare in concret.

Este lipsit de folos ca in mod general sa se poata apela la o anumita actiune in realizare, daca, raportat la speta concreta si avand in vedere unicitatea acesteia, actiunea in realizare nu este admisibila in cauza. De aceea, instanta trebuie sa verifice cu atentie admisibilitatea unei actiuni in constatare si sa nu o respinga ca inadmisibila decat in cazul in care, motivandu-si solutia, va prezenta care este calea in realizare admisibila in concret[1].

Altfel, a considera ca o actiune in constatare este inadmisibila doar pentru ca in abstracto exista o actiune in realizare inseamna a refuza judecata si a limita partii accesul la justitie.

Mai mult, din interpretarea literala, dar si logica, a art. 111 C. pr. civ., rezulta ca actiunea in realizare ce determina inadmisibilitatea actiunii in constatare trebuie sa aiba in vedere acelasi drept care s-a urmarit a fi protejat pe calea actiunii in constatare, iar nu altul.

3. De exemplu, potrivit doctrinei si jurisprudentei, actiunea prin care se solicita declararea nulitatii este o actiune in realizare, indiferent daca se intemeiaza pe un motiv de nulitate relativa sau absoluta[2]. Prin urmare, rezulta ca actiunea in constatarea nulitatii actelor de proprietate intemeiata pe art. III din Legea nr. 169/1997 pentru modificarea si completarea Legii fondului funciar nr. 18/1991[3] este o actiune in realizare. Constatarea nulitatii titlului de proprietate in baza acestui text se poate cere insa doar pentru anumite cauze determinate expres de lege. Proprietarul posesor care sufera o tulburare a dreptului sau prin acte ale unui tert ce se considera proprietar nu are la indemana actiunea in revendicare, avand posesia bunului, dar poate avea la indemana actiunea in constatare provocatorie sau, in baza Legii nr. 169/1997, actiunea in constatarea nulitatii titlului de proprietate.

Daca tertul care se pretinde proprietar nu are titlu de proprietate, ci doar adeverinta de proprietate sau proces-verbal de punere in posesie, care, conform Deciziei in interesul legii nr. 1/1997 a instantei supreme, nu constituie titlu de proprietate, atunci proprietarul posesor nu are la indemana actiunea in constatarea nulitatii acestora intemeiata pe art. III din Legea nr. 169/1997,

ci doar o actiune in constatarea dreptului sau de proprietate. Nefiind titlu de proprietate, aceste acte nu pot fundamenta transmiterea bunului. Asadar, proprietarul posesor nu are un interes legitim in a constata nulitatea acestora, pentru ca ele, chiar valabile de ar fi, nu pot genera instrainari[4].

Daca insa tertul care se pretinde proprietar beneficiaza de un titlu de proprietate, aceasta imprejurare nu trebuie sa atraga automat respingerea actiunii in constatare ca inadmisibila, pentru ca este necesar sa se analizeze, daca si pentru care anume motiv de nulitate se poate introduce o actiune in realizare. Mai mult, constatarea nulitatii unui titlu de proprietate nu confera certitudine titlului posesorului, ci doar vadeste lipsa de eficienta juridica a titlului celuilalt.

4. Fata de cele aratate mai sus, consideram ca se impune tratarea cu maxima rigoare a problemei admisibilitatii actiunii in constatare, cu o analiza sistematica si curajoasa[5]. In cazul in care instanta va ajunge la concluzia ca actiunea este inadmisibila, apreciem ca este necesar sa precizeze exact in considerente care este actiunea in realizare ce a atras respingerea actiunii in constatare si care poate fi exercitata in concret.

De lege ferenda propunem ca in ipoteza in care se va constata inadmisibilitatea actiunii in constatare, generata de posibilitatea introducerii unei actiuni in realizare pentru protejarea aceluiasi drept, instanta sa se pronunte in acest sens prin incheiere, lasandu-se partii un termen pentru transformarea actiunii in constatate intr-una in realizare si urmand ca numai in cazul refuzului sau pasivitatii partii sa se emita sentinta. In acest fel s-ar asigura judecata cu celeritate a pricinilor si solutionarea divergentelor deduse judecatii, fara reluarea judecatii in fata unei alte instante.

[1] Instanta nu poate respinge actiunea in constatare vadind o actiune in realizare care s-ar exercita in contra dispozitiilor art. 723 C. pr. civ.

[2] A se vedea, spre exemplu, V. M. Ciobanu, G. Boroi, Drept procesual civil. Curs selectiv. Teste grila, editia a 4-a, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2009, p. 15, C. A. Bucuresti, sectia a IV-a civila, decizia nr. 414/2000 si C. A. Bucuresti, sectia a III-a civila, decizia nr. 2372/2000, in G. Boroi, O. Spineanu-Matei, Codul de procedura civila adnotat, editia a 2-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2007, p. 255

[3] Publicata in Monitorul Oficial al Romaniei, partea I, nr. 299 din 04/11/1997

[4] “[…] adeverinta eliberata de comisia locala instituita in temeiul Legii nr. 18/1991 si procesul-verbal de punere in posesie, fiind acte premergatoare ce confera doar un drept virtual de proprietate, care creaza raporturi juridice numai intre organul administrative care le-a emis si beneficiar, nu pot fi asimilate, ca valoare probatorie, cu titlul de proprietate ce confera dreptul real de proprietate asupra terenului si este opozabil erga omnes in cadrul raporturilor juridice”(Decizia nr. 1/30.06.1997 a Curtii Supreme de Justitie, Sectiile Unite, citata in L. Mera, A. Pena, Recursuri in interesul legii. Decizii de admitere 1993-2008. Culegere de practica judiciara, Editura C. H. Beck, Bucuresti, 2008, p. 51-66)

[5] In mod just s-a aratat in doctrina ca „existenta caracterului subsidiar nu indreptateste timiditatea instantelor in aprecierea admisibilitatii actiunii in constatare, tendinta de restrangere a cazurilor in care poate fi folosita aceasta actiune, deoarece in multe cazuri  partile nu au la indemana un alt mijloc decat actiunea in constatare” (V. M. Ciobanu, Tratat teoretic si practic de procedura civila, vol. I, Editura National, Bucuresti, 1996, p. 294).

av. Mihail C. Barbu

Actiune in constatarea dreptului de proprietate asupra unui teren.

Conditii de admisibilitate.

Prin cererea formulata, reclamantul a solicitat sa se constate dreptul de proprietate asupra unui teren in suprafata de 3.000 m.p., teren reprezentand curtea si gradina casei, scopul urmarit fiind acela de a obtine pe calea judecatoreasca constatarea existentei acestui drept.Potrivit art. 111 Cod de procedura civila "partea care are interes poate sa faca cerere pentru constatarea existentei sau neexistentei unui drept. Cererea nu poate fi primita daca partea poate cere realizarea dreptului"Asadar, in principiu, reclamantul este indreptatit sa introduca o astfel de actiune. Drept urmare, calificarea corecta a actiunii este aceea in constatare.Statuarea ca reclamantul este titularul dreptului de proprietate al terenului se fundamenteaza pe dispozitiile art. 8 din Decretul-Lege nr. 42/1990, act normativ care, desi a fost abrogat prin art. 102 din Legea nr. 18/1991 a fondului funciar a mentinut in vigoare dispozitiile mentionate de art. 8 din Decretul-Lege nr. 42/1990.

Curtea Suprema de Justitie, Sectia civila, decizia nr.2705 din 19 decembrie 1991

Actiune in constatare. Drept de proprietate. Calitate procesuala.

Ambele parti detin inscrisuri care atesta calitatea de posesori ai terenului in litigiu.

Judecatoria Sectorului 1 Bucuresti a admis exceptia lipsei calitatii procesuale active a

reclamantei S.A., invocata de parata ?S.I.S.B.? S.A., a respins actiunea formulata de

reclamanta S.A. impotriva paratei ?S.I.S.B.?- S.A.

Tribunalul Bucuresti ? sectia comerciala, a admis apelul formulat de apelanta-reclamanta

S.A. Bucuresti, impotriva sentintei civila ne.828/1998, a desfiintat sentinta, a respins

exceptia lipsei calitatii procesuale active a reclamantei si a trimis cauza spre rejudecare, in

fond, la aceeasi instanta.

In termen legal, potrivit art.301-303 C.proc.civ., impotriva deciziei civile nr.58/1999 a

Tribunalului Bucuresti, a formulat recurs, motivat si legal timbrat, recurenta-parata ?

S.I.S.B.? ? S.A.

In motivarea recursului se arata ca decizia recurata este netemeinica si nelegala, deoarece,

in mod gresit, Tribunalul a retinut ca reclamanta are calitate procesuala activa. Intrucat

este propietara spatiului in litigiu, intrucat acest spatiu, in urma privatizarii i-a revenit ei,

recurenta fiind infiintata prin decizia nr.116/24.04.1992, emisa de U.G.C.M., decizie care

nu a fost niciodata infirmata.

Recurenta, in cadrul probei cu inscrisuri, a solicitat sa se depuna actele din dosarul

nr.122/1998 de la Curtea de Arbitraj, de catre intimata.

Curtea a incuviintat proba, si, retinand ca actele sunt detinute de partea potrivnica,

respectiv de intimata, potrivit art.172 C.proc.civ., deoarece numai aceasta a fost parte in

dosarul arbitral, a pus in vedere acesteia sa depuna actele.

La dosar a fost depusa decizia nr.247/11.12.1967, prin care s-a decis organizarea unitatilor

din ramura metalurgica, a autorizatiei pentru executarea de lucrari in 1971, 1975 si 1977,

declaratii de impunere, cu dovezi de plata a impozitului si o schita anexa.

Analizand actele si lucrarile dosarului, Curtea retine ca, critica formulata de recurenta este

neintemeiata, iar recursul nefondat, pentru considerentele de fapt si de drept ce se vor arat

in cuprinsul prezentei decizii.

Prin cererea introductiva, reclamanta S.A. a chemat in judecata pe parata S.I.S.B.,

solicitand instantei sa constate dreptul ei de proprietate asupra terenului in suprafata de

2.298,82 m.p., situat in Bucuresti, spatiul detinut de parata, asa cum sustine reclamanta, in

mod abuziv, din 28.02.1992.

Tribunalul a retinut, fata de actele depuse, ca ambele parti poseda inscrisuri, cu care

dovedesc calitatea de posesori ai terenului, respectiv apelanta-reclamanta este in posesia

hotararii Curtii de Arbitraj, care demonstreaza ca este proprietara asupra imobilului

(teren) iln litigiu, denumit mijloc fix, hotarare transcrisa in registrul de inscriptiuni si

transcriptiuni, sub nr.9.512/7.07.1998.

Este adevarat ca si parata apelanta poseda decizia nr.116/24.04.1992, dar inscrisurile

reclamantei ii confera acesteia calitate procesuala in cadrul judecatii la care a apelat

reclamanta.

Tribunalul, corect a procedat la desfiintarea sentinei civile nr.828/23.01.1998, urmand ca

judecata sa se face pe fondul cauzei, iar instanta sa aiba in vedere titlurile si inscrisurile pe

care le poseda partile, sa puna in vedere reclamantei sa-si motiveze in drept actiunea, iar

instanta sa o califice in drept, in functie de probe.

Fata de cele retinute, neexistand nici un motiv din cele prevazute in art.304 C.proc.civ., si

nici motive de ordine publica, prevazute de art.306 din acelasi cod, Curtea va respinge

recursul, ca nefondat.

a

Curtea de Apel Bucuresti, Sectia comerciala, decizia nr.575/1999

RIL. Acţiunile în constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în regim

de carte funciară

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE- SECŢIILE UNITE -

DECIZIA Nr. LXXXVI (86)din 10 decembrie 2007

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 697 din 14/10/2008

Dosar nr. 55/2007

Sub preşedinţia domnului profesor univ. dr. Nicolae Popa, preşedintele Înaltei Curţi de Casaţie şi

Justiţie,

Secţiile Unite ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, în conformitate cu dispoziţiile art. 25 lit. a)

din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, republicată, s-au întrunit pentru a examina

recursul în interesul legii, declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte

de Casaţie şi Justiţie, cu privire la dispoziţiile legale aplicabile în cazul acţiunilor care au ca

obiect constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în teritoriile în care s-au

aplicat prevederile Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la

cărţile funciare, în materia prescripţiilor achizitive împlinite după intrarea în vigoare a Legii

cadastrului şi a publicităţii imobiliare nr. 7/1996.

Secţiile Unite au fost constituite cu respectarea dispoziţiilor art. 34 din Legea nr. 304/2004,

republicată, fiind prezenţi 88 de judecători din totalul de 115 aflaţi în funcţie.

Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a fost reprezentat

de procurorul Antoaneta Florea.

Reprezentanta procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a

susţinut recursul în interesul legii, solicitând admiterea acestuia şi să se decidă în sensul că, în

cazul prescripţiilor achizitive începute sub imperiul Decretului-lege nr. 115/1938 şi împlinite

după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, acţiunile în uzucapiune în regim de carte funciară

sunt guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv ale Decretului-lege nr. 115/1938.

SECŢIILE UNITE,

deliberând asupra recursului în interesul legii, constată următoarele:

În practica instanţelor judecătoreşti nu există un punct de vedere unitar cu privire la dispoziţiile

legale aplicabile în cazul acţiunilor având ca obiect constatarea dobândirii dreptului de

proprietate prin uzucapiune în teritoriile în care s-au aplicat prevederile Decretului-lege nr.

115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare, dacă prescripţiile achizitive

s-au împlinit după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996.

Astfel, unele instanţe au considerat că după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 sistemele de

publicitate anterioare şi-au încetat aplicabilitatea, fiind înlocuite de un nou şi unic sistem cu

trăsături distincte, care nu mai consacră cazurile speciale de dobândire a proprietăţii prin

uzucapiune înscrise în art. 27-28 din Decretul-lege nr. 115/1938.

Ca urmare, făcându-se referire la dispoziţiile Legii nr. 7/1996, s-a considerat că toate acţiunile în

uzucapiune înregistrate după intrarea în vigoare a acestei legi pot fi soluţionate numai pe baza

dispoziţiilor Codului civil, indiferent de momentul începerii ori împlinirii termenului de

prescripţie achizitivă.

Alte instanţe, dimpotrivă, s-au pronunţat în sensul că până la finalizarea lucrărilor cadastrale şi a

registrului de publicitate imobiliară pe teritoriul fiecărui judeţ, în regiunile de carte funciară

supuse sistemului reglementat de Decretul-lege nr. 115/1938, vor fi aplicate în continuare

dispoziţiile acestui decret-lege.

Ca urmare, fiind sesizate după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996 cu acţiuni având ca obiect

constatarea dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune, aceste instanţe şi-au întemeiat

soluţiile pe dispoziţiile art. 27-28 din Decretul-lege nr. 115/1938.

În motivarea acestui punct de vedere s-a relevat că posesia exercitată sub imperiul acestui act

normativ poate produce exclusiv efectele recunoscute de la data începerii sale, indiferent de

momentul împlinirii termenului, întrucât persoanele care tind să uzucapeze îşi supun acţiunile

reglementărilor în vigoare la acel moment, neputând să prevadă eventualele modificări

legislative ce vor surveni până la împlinirea termenului de prescripţie achizitivă.

Aceste din urmă instanţe au interpretat şi au aplicat corect dispoziţiile legii.

În dreptul civil român, regimul dobândirii drepturilor reale prin uzucapiune asupra unui imobil a

fost reglementat în două categorii de norme:

Astfel, o primă categorie de reglementări se regăseşte în cartea a III-a din titlul XX al Codului

civil, care se completează cu unele prevederi ale Decretului nr. 167/1958 privitor la prescripţia

extinctivă, aceste norme fiind aplicabile numai în regiunile în care a funcţionat sistemul de

publicitate imobiliară bazat pe registrele de transcripţiuni şi inscripţiuni.

Pe de altă parte, în regiunile supuse regimului de publicitate imobiliară prin vechile cărţi

funciare, uzucapiunea a operat în condiţiile prevăzute în art. 27 şi 28 din Decretul-lege nr.

115/1938.

În acest sens, prin art. 27 din Decretul-lege nr. 115/1938 s-a prevăzut că "În cazul când s-au

înscris fără cauză legitimă drepturi reale, care pot fi dobândite în temeiul uzucapiunii, ele vor

rămâne valabil dobândite, dacă titularul dreptului le-a posedat cu bună-credinţă, potrivit legii,

timp de 10 ani", iar prin art. 28 din acelaşi decret s-a mai prevăzut că dacă "cel ce a posedat un

bun nemişcător în condiţiile legii, timp de 20 de ani, după moartea proprietarului înscris în cartea

funciară, va putea cere înscrierea dreptului uzucapat" şi că "de asemenea, va putea cere înscrierea

dreptului său cel ce a posedat un bun nemişcător în condiţiile legii, timp de 20 de ani socotiţi de

la înscrierea în cartea funciară a declaraţiunii de renunţare la proprietate".

Or, în cadrul Legii nr. 7/1996 privind cadastrul şi publicitatea imobiliară s-a reglementat un

singur sistem de publicitate imobiliară, la nivelul întregii ţări, respectiv cel al cărţii funciare, iar

în ce priveşte uzucapiunea nu mai sunt consacrate cazurile speciale prevăzute de Decretul-lege

nr. 115/1938, fiind aplicabilă uzucapiunea de drept comun, astfel cum este reglementată în Codul

civil.

Ca urmare, în absenţa unor dispoziţii cu caracter tranzitoriu, care să stabilească raportul dintre

legea veche (normele cuprinse în art. 27 şi 28 din Decretul-lege nr. 115/1938) şi legea nouă

(prevederile Codului civil referitoare la uzucapiune), trebuie să se recurgă la interpretarea

sistematică a dispoziţiilor art. 69 alin. (2) şi (3) cu referire la art. 56 alin. (1) şi art. 58 alin. (1)

din Legea nr. 7/1996, republicată.

Sub acest aspect este de reţinut că prin art. 69 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, republicată, s-a

prevăzut că numai la finalizarea lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară

pentru întreg teritoriul administrativ al unui judeţ îşi încetează aplicabilitatea Decretul-lege nr.

115/1938, iar în conformitate cu dispoziţia alin. (3) al aceluiaşi articol, doar ca urmare a

definitivării cadastrului la nivelul întregii ţări intervine şi abrogarea acestui decret.

Din această dispoziţie a Legii nr. 7/1996, prin care s-a reglementat regimul general al cadastrului

şi al publicităţii imobiliare, rezultă astfel neîndoielnica voinţă a legiuitorului de a institui o

aplicare treptată a noii legi, cu consecinţa incidenţei, în continuare, a vechilor dispoziţii ale

Decretului-lege nr. 115/1938 în regimul de carte funciară.

Mai este de observat că prin art. 60 din Legea nr. 7/1996, în conţinutul ce l-a avut la data intrării

în vigoare, se prevedea că "acţiunile introduse în temeiul art. 22, 23, 27, 28 şi 38-40 din

Decretul-lege nr. 115/1938 aflate în curs de judecată la data intrării în vigoare a prezentei legi, se

vor soluţiona potrivit dispoziţiilor legale sus-menţionate", iar "hotărârile judecătoreşti definitive,

prin care s-au admis aceste acţiuni, vor fi înscrise în cartea funciară".

Tot astfel, în actuala reglementare, ca urmare a modificării ce i s-a adus prin titlul XII din Legea

nr. 247/2005, art. 58 alin. (1) din Legea nr. 7/1996, republicată, prevede că "în regiunile de carte

funciară supuse Decretului-lege nr. 115/1938 pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile

funciare sau, după caz, Legii nr. 242/1947 pentru transformarea cărţilor funciare provizorii din

Vechiul Regat în cărţi de publicitate funciară, înscrierile privitoare la imobile, cuprinse în cărţile

funciare sau, după caz, în cărţile de publicitate funciară, vor continua să fie făcute în aceste cărţi,

cu respectarea şi în condiţiile dispoziţiilor prezentei legi".

Aşa fiind, în raport cu conţinutul ce s-a dat succesiv articolului sus-menţionat, se impune să se

considere că numai înscrierile ulterioare intrării în vigoare a Legii nr. 7/1996 vor trebui făcute cu

respectarea prevederilor acestei legi.

O atare interpretare este conformă şi soluţiilor care au fost consacrate expres în dispoziţiile

tranzitorii cuprinse în diferite acte normative care au reglementat prescripţia achizitivă de-a

lungul timpului în diverse zone ale ţării, precum şi cu principiile generale privind aplicarea legii

civile în timp.

În acest sens, făcându-se referire la Transilvania, prin art. 31 din Decretul-lege nr. 389/1943 s-a

precizat că "prescripţiunile începute înaintea punerii în aplicare a acestei legi sunt cârmuite în ce

priveşte natura, durata şi efectele lor de dispoziţiile legii sub care au început."

Tot în acest sens, prin art. 72 alin. (2) din Legea nr. 7/1996, astfel cum a fost modificată prin

Legea nr. 247/2005, s-a prevăzut că dispoziţiile Decretului-lege nr. 115/1938 îşi încetează

aplicabilitatea la data finalizării lucrărilor de cadastru general şi a registrelor de publicitate

imobiliară pe întreg teritoriul unei unităţi administrativ-teritoriale.

De aceea, se impune să se reţină că, în timp, legea veche (Decretul-lege nr. 115/1938)

ultraactivează în întregul ei, acţiunea sa neputând înceta decât în momentul fixat de legiuitor.

Rezultă, deci, că pentru posesia imobilelor situate în regimul de carte funciară, începute sub

imperiul Decretului-lege nr. 115/1938, acţiunea în constatarea dreptului de proprietate prin

uzucapiune este reglementată de prevederile acestui decret chiar şi după data intrării în vigoare a

Legii nr. 7/1996.

În consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art. 25 lit. a) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea

judiciară, republicată, precum şi ale art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, urmează a se

admite recursul în interesul legii şi a se stabili că, în cazul prescripţiilor achizitive începute sub

imperiul Decretului-lege nr. 115/1938 şi împlinite după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996,

acţiunile în constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune în regim de carte funciară sunt

guvernate de dispoziţiile legii vechi, respectiv ale Decretului-lege nr. 115/1938.

PENTRU ACESTE MOTIVE

În numele legii

D E C I D:

Admit recursul în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta

Curte de Casaţie şi Justiţie.

Stabilesc că, în situaţia prescripţiilor achizitive începute sub imperiul Decretului-lege nr.

115/1938 şi împlinite după intrarea în vigoare a Legii nr. 7/1996, acţiunile în constatarea

dobândirii dreptului de proprietate prin uzucapiune în regim de carte funciară sunt guvernate de

dispoziţiile legii vechi, respectiv ale Decretului-lege nr. 115/1938.

Obligatorie, potrivit art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 10 decembrie 2007.

Publicat de Sonia Cososchi la 10:58

Etichete: Recursuri in interesul legii in materie civila, Uzucapiune

Acţiunea în constatarea dreptului de proprietate.Interesul legitim

 

           

În cazul acţiunii  în constatare, dovedirea interesului nu este  satisfăcută de interesul

material ci de evitarea unor litigii ulterioare,lipsite de orice utilitate,în condiţiile existenţei deja a

unui drept subiectiv,ocrotit de lege şi al cărui titular partea  probează a fi.

            Or, în speţă, reclamanta a invocat un drept de proprietate inexistent, în raport cu

împrejurarea că actul normativ invocat nu a constituit un drept de proprietate în favoarea acesteia,

potrivit art.645C.civ. şi nici nu are aptitudinea stabilirii unei posesii utile, neechivoce , faţă de care 

poate invoca dispoziţiile art.1890 C.civ.

            (Secţia comercială,decizia nr.5596 din 14 decembrie 2004)

 

 

Prin sentinţa  civilă nr.156/C din 3 februarie 2004, Tribunalul Argeş, Secţia comercială şi de

contencios administrativ a respins acţiunea F.Coop. Argeş împotriva R. N. P. R., Direcţia Silvică Piteşti,

cu motivarea că reclamanta nu a deţinut terenul sub titlu de proprietar şi a fost un simplu detentor precar,

că nu a invocat nici unul dintre motivele de dobândire a dreptului de proprietate, astfel că s-a apreciat că

simpla folosinţă nu îi conferă un drept de proprietate asupra terenului, nefiind întrunite cerinţele art.111

C.proc. civ.

            Apelul declarat de reclamantă împotriva acestei sentinţe a fost respins de Curtea de Apel Piteşti,

Secţia comercială şi de contencios administrativ, prin decizia nr.133 A/C din 19 aprilie 2004.

            În motivarea acestei soluţii, instanţa de apel a reţinut lipsa interesului legitim, juridic, născut şi

actual, personal şi direct al reclamantei pentru a solicita consolidarea dreptului său de proprietate asupra

terenului în litigiu, excepţie de fond absolută şi peremptorie ce nu a fost examinată de către instanţa de

fond în condiţiile art.137C.proc. civ. şi care face de prisos examinarea motivelor de apel invocate de

reclamantă.

            În temeiul art.304 pct.9 C.proc.civ., reclamanta a declarat recurs.

            Criticile formulate vizau lipsa temeiului legal în pronunţarea soluţiei atacate şi darea ei cu

încălcarea sau aplicarea greşită a legii, în sensul că interesul legitim în considerarea proprietăţii există şi

este motivat de împrejurarea că deţine posesia asupra terenului din anul 1968 în folosinţă gratuită, fiind o

posesie utilă, în condiţiile art.1890 C.civ.

            Mai susţine recurenta că interesul rezidă şi din faptul că a construit pe teren un Complex

Comercial Turistic, intabulat la Judecătoria Piteşti aşadar fiind proprietar al unor imobile, construite pe un

teren al cărui proprietar solicită să fie declarat prin hotărâre judecătorească.

            Recursul este nefondat. 

Îndreptăţirea şi, totodată, posibilitatea de a sesiza organul de jurisdicţie şi de a pune în mişcare

activitatea pentru înfăptuirea justiţiei într-un raport juridic concret este justificată, între altele şi de

dovedirea interesului aşa cum în mod corect au reţinut ambele instanţe.

            În cazul acţiunii în constatare, condiţia interesului nu este satisfăcută de interesul material, vizat

de reclamantă, ci de evitarea unor litigii ulterioare, lipsite de orice utilitate, în condiţiile existenţei unui

drept subiectiv, ocrotit de lege, al cărei titular partea probează a fi.

            Or, reclamanta invocă un drept de proprietate, inexistent, în raport cu împrejurarea că actul

normativ invocat de parte nici nu a constituit un drept de proprietate în favoarea acesteia, în condiţiile

art.645 C.civ. şi nici nu are aptitudinea stabilirii unei posesii utile, neechivoce, în raport cu care să poată fi

invocate dispoziţiile art.1890C.civ.

            Drept urmare, respingând apelul şi menţinând sentinţa primei instanţe, instanţa de control judiciar

a pronunţat o hotărâre legală, nesupusă cazului de modificare prevăzut în art.304 pct.9 C. proc. civ.,

invocat de reclamantă.

            În consecinţă, recursul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat.