Actele procesuale sau procedurale sunt mijloace juridice prin care se realizează activitatea procesuală penală. Codul de procedură penală nu le defineşte, dar foloseşte frecvent aceste noţiuni în numeroase texte.În literatura de specialitate, actele procesuale sunt definite ca fiind manifestări de voinţă ale participanţilor la proces, prin care se exercită drepturile şi obligaţiile şi se îndeplinesc dispoziţiile legii. Sunt acte procesuale: punerea în mişcare a acţiunii penale, luarea măsurilor preventive, trimiterea în judecată, hotărârile prin care instanţa soluţionează cauza, hotărârile instanţei de recurs etc.Actele procedurale sunt mijloace prin intermediul cărora se aduc la îndeplinire actele şi mijloacele procesuale. În procesul penal, fiecărui act procesual îi corespunde un act procedural (ex. actul prin care se dispune arestarea este pus în executare prin actul procedural numit mandat de arestare).Dispunerea actelor procesuale şi efectuarea actelor procedurale se consemnează prin anumite acte scrise, acte de documentare procedurală (rezoluţia, ordonanţa, rechizitoriul, procesul-verbal).Actele procedurale commune.Cererea este actul prin care orice persoană interesată poate să solicite sprijin organelor judiciare, pentru recunoaşterea unor drepturi, pentru satisfacerea unor pretenţii sau pentru intervenţia organului judiciar (ex. în cursul procesului penal, părţile pot cere administrarea de probe, aplicarea de măsuri asigurătorii, recuzarea unei personae incompatibile etc.).Legea nu prevede dispoziţii referitoare la conţinutul şi la forma unei cereri în general, dar reglementează amănunţit cuprinsul anumitor cereri în situaţii speciale, cum ar fi cererea în cadrul procedurii plângerii prealabile sau cererea de revizuire a liberării provizorii. Cuprinsul unei cereri trebuie să aibă următoarele menţiuni: numele, prenumele şi adresa petiţionarului, identificarea organului ce a solicitat detenţia, motivele pe care se întemeiază cererea, semnătura şi data.Citarea (art. 175-181 CPP) este actul procedural prin care o persoană este chemată să se prezinte în faţa organului judiciar la o anumită dată şi oră, cu indicarea calităţii sale procesuale şi a sancţiunii în caz de neprezentare. Dispoziţiile de citare se consemnează într-un act scris (citaţie).Pentru valabilitatea citării, trebuie îndeplinite următoarele condiţii: procesul penal să fi început, chemarea să fie obligatorie şi dispoziţia de chemare să fie luată prin rezoluţie, în cursul urmăririi penale, şi prin încheiere, în cursul judecăţii.Potrivit art. 176, citaţia trebuie să cuprindă: denumirea organului de urmărire penală sau a instanţei ce emite citaţia, sediul acestora, data emiterii, numărul dosarului, numele şi prenumele celui citat, calitatea acestuia, indicarea obiectului cauzei, adresa celui citat (localitatea, strada, numărul, ori, după caz, în comune, judeţul, comuna, satul), ora, ziua, locul şi anul, arătarea consecinţelor neprezentării.

Locul de citare este reglementat de art. 176, în raport de diferitele situaţii posibile. De regulă, învinuitul sau inculpatul se citează la adresa unde locuieşte, iar dacă aceasta nu este cunoscută, la adresa locului de muncă prin oficiul de personal al unităţii. Dacă nu se cunoaşte adresa unde locuieşte şi nici locul de muncă, atunci citaţia se afişează la consiliul local în a cărui rază teritorială s-a comis infracţiunea. Dacă infracţiunea s-a comis în mai multe locuri, atunci se afişează la sediul consiliului local în a cărui rază teritorială se află organul ce desfăşoară urmărirea penală. Nu este legală citarea prin afişarea la sediul unităţii unde lucrează persoana citată. Citarea nu se face la domiciliul legal, nici la adresa indicată de partea vătămată, ci unde cel citat locuieşte efectiv. Dacă învinuitul sau inculpatul locuieşte în străinătate şi nu se cunoaşte adresa, va fi citat cu scrisoare recomandată, cu excepţia cazului când prin lege se prevede altfel, iar avizul de primire a scrisorii, semnat de destinatar, va servi de dovadă că procedura de citare a fost legal întocmită. Dacă scrisoarea recomandată nu poate fi înmânată din cauza refuzului de primire sau din orice alt motiv ori în cazul în care statul destinatar nu permite citarea prin poştă a cetăţenilor săi, citarea se va afişa la sediul parchetului.Bolnavii internaţi se citează prin administraţia instituţiei de internare; deţinuţii se citează la locul de deţinere prin administraţia acestuia; militarii încazarmaţi se citează la unitatea militară; unităţile economice de stat (art. 145) se citează la sediul acestora, iar dacă sediul nu se cunoaşte, citaţia se afişează la sediul consiliului local în a cărei rază teritorială s-a comis infracţiunea.Procedura de înmânare a citaţiei (art. 178-179 CPP). Înmânarea citaţiei se face, de regulă, persoanei citate, care trebuie să semneze la primire. Dacă nu vrea să primească citaţia sau nu poate să semneze dovada, atunci agentul însărcinat cu înmânarea citaţiei trebuie să realizeze un proces-verbal şi să afişeze citaţia pe uşa locuinţei. În lipsa celui citat, ea poate fi înmânată soţului, rudelor apropiate, persoanelor de locuiesc cu el. Citaţia nu poate fi înmânată minorilor sub 14 ani şi nici persoanelor puse sub interdicţie.Dovada de primire a citaţiei se depune la organul judiciar ce a dispus citarea şi va face proba că citarea s-a îndeplinit în condiţiile legii.Mandatul de aducere (art. 133-134 CPP). Dacă persoana invitată prin citaţie nu s-a prezentat în faţa organelor judiciare şi dacă este necesară prezenţa ei, se poate recurge la aducerea cu mandat a persoanei anterior citate.Aducerea cu mandat este o măsură de constrângere care constă în obligarea persoanei de a se lăsa condusă în faţa organului judiciar care a emis mandatul de către persoana care a emis ordinul de executare a mandatului. Dispoziţia de aducere cu mandat este un act procedural care poate fi efectuat în tot cursul procesului penal. Mandatul de aducere se execută prin organul de poliţie sau prin comandantul unităţii militare, atunci când mandatul îi priveşte pe militari. Pot să fie aduşi cu mandat de aducere învinuitul sau inculpatul şi martorii.

Condiţiile necesare emiterii unui mandat sunt:1) neprezentarea nejustificată a persoanei la chemarea prin citaţie;2) prezenţa persoanei chemate să fie necesară;O excepţie de la condiţia citării anterioare o constituie cazul infracţiunii flagrante, precum şi situaţia când invinutul sau inculpatul poate să fie adus cu mandat înainte de a fi citat, dacă aducerea silită este în interesul cauzei. Persoanele aduse cu mandat nu pot rămâne la dispoziţia organelor judiciare decât timpul strict necesar pentru audiere, în care se dispune reţinerea sau arestarea preventivă. Dacă persoana arătată în mandatul de arestare nu poate fi adusă din motive de boală, atunci cel însărcinat cu executarea mandatului constată aceste împrejurări într-un proces-verbal pe care îl înaintează organului judiciar care a emis mandatul. Dacă învinuitul sau inculpatul refuză să se supună mandatului sau încearcă să fugă, va fi constrâns la aducerea silită.Termenele (art. 185-188 CPP)O condiţie de valabilitate a actelor procedurale şi procesuale priveşte timpul în care trebuie efectuat actul.Termenele sunt intervalele de timp înăuntrul cărora sau după epuizarea cărora se pot efectua acte şi măsuri pentru folosirea căilor de atac, pentru îndeplinirea procedurii de citare, pentru luarea măsurilor preventive etc.Fixarea unor termene în cadrul procesului penal are ca scop, pe de-o parte, să limiteze în timp măsurile preventive, iar pe de altă parte, să împiedice tergiversarea procesului penal. În unele cazuri, deşi legea nu prevede o unitate de timp, impune totuşi o obligaţie care se referă la timp, atunci când utilizează expresiile „de îndată” sau „de urgenţă”. Dacă în privinţa unor acte legea nu prevede nici un termen, aceste acte se pot efectua oricând.Clasificarea termenelor.1. În raport de natura drepturilor şi intereselor pe care le ocrotesc, termenele pot fi:a) termene procedurale – intervale de timp fixate pentru a ocroti drepturi şi interese conferite persoanelor în cadrul procesului penal (ex. termenul de apel, de recurs, de rezolvare a plângerilor formulate împotriva actelor de urmărire penală etc.);b) termene substanţiale – intervale de timp determinate de lege pentru ocrotirea unor drepturi, interese extraprocesuale (ex. cele ce privesc durata măsurilor de prevenţie, cele aplicabile în domeniul liberării condiţionate, cele de prescripţie a răspunderii penale etc.); 2. În raport de organele care le stabilesc, termenele pot fi:a) termene legale – cele prevăzute de lege (ex. de apel, de recurs);b) termene judiciare – fixate de organul judiciar în faţa căruia se află cauza.Termenele legale nu se pot modifica, spre deosebire de cele judiciare, care se pot modifica, fără însă a aduce atingere intereselor părţilor. 3. În raport de efectele pe care le produc, termenele pot fi:a) termene dilatorii (prohibitive) – nu permit efectuarea unor acte decât după ce a expirat durata termenului, sancţiunea în cazul nerespectării termenului fiind nulitatea actului (ex. intervalul de timp care desparte

momentul pronunţării hotărârii judecătoreşti de momentul rămânerii definitive a hotărârii, numai după trecerea acestui termen hotărârea poate fi pusă în executare);b) termene peremtorii (imperative) – termenele înăuntrul cărora trebuie îndeplinit un act, cum ar fi termenul de declarare a unei căi de atac; nerespectarea unui termen imperativ atrage sancţiunea decăderii din exercitarea dreptului procesual şi nulitatea actului tardiv;c) termene orânduitoare (de recomandare) – cele ce prevăd o durată de timp în interiorul căreia este recomandabil să fie îndeplinit actul procedural sau procesual; nerespectarea acestui termen nu atrage sancţiuni procedurale. 4. În raport de factorul timp, termenele pot fi:a) termene fixe – când prevăd o durată de timp invariabilă pentru efectuarea actului; b) termene maxime – termenul de apel este maxim atunci când indică durata maximă de timp în care trebuie efectuat actul;c) termene minime – când au o durată determinată minimă care, după ce a fost atinsă permite efectuarea valabilă a actului. 5. În funcţie de modul de calcul, termenele pot fi:a) termene de succesiune – se calculează în sensul curgerii normale a timpului;b) termene de regresiune – se calculează în sensul invers curgerii timpului, de la un anumit moment înapoi. 6. În raport de durata lor, termenele pot fi:a) pe ore – ex. 24 de ore pentru reţinere;b) pe zile – ex. 10 zile de declararea apelului;c) pe luni – ex. 2 luni pentru intentarea plângerii prealabile;d) pe ani – ex. termenul pentru introducerea recursului în anulare în defavoarea condamnatului.Modul de calcul este diferit după cum termenele sunt substanţiale sau procedurale.Calculul termenelor substanţiale pe ore sau pe zile se face, potrivit art. 138 CPP, pe unităţi pline de timp, în sensul că ora şi ziua la care începe şi se sfârşeşte termenul intră în durata termenului. Acest mod de calcul se utilizează în cazul măsurilor preventive (ex. în cazul reţinerii, termenul de 24 de ore ce a început pe 27 aprilie, la ora 8, va expira pe 28 aprilie, la ora 7; de asemenea, un termen de 10 zile pentru arestarea învinuitului, care începe pe 27 aprilie, va expira pe 5 mai. În ce priveşte modul de calcul al temenelor substanţiale pe luni sau pe ani, termenele se calculează potrivit art. 154 CPP, şi anume, luna şi anul se socotesc împlinite cu o zi înaintea zilei corespunzătoare datei la care au început să curgă (ex. un termen ce va începe pe 27 aprilie 2004 expiră pe 26 mai 2005). Calculul termenelor procedurale pe ore sau pe zile se face, potrivit art. 186 CPP, pe unităţi libere de timp, în sensul că ora şi ziua la care începe să curgă termenul şi ora şi ziua când se împlinesc nu intră în durata termenului (ex. un termen de apel de 3 zile, care începe să curgă luni, expiră vineri). În cazul termenelor procedurale pe ore sau pe zile, durata timpului material este cu două unităţi mai mare decât termenul procedural în

sine. Astfel, un termen procedural ce începe pe 27 aprilie, la ora 11, va expira pe 28 aprilie, la ora 13. Termenele pe luni sau pe ani se calculează calendarisitic şi, conform art. 186, expiră la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimei luni sau la sfârşitul zilei corespunzătoare a ultimului an. Prin urmare, în durata termenelor pe luni sau pe ani intră ziua când durata începe să curgă, dar nu şi ziua când se împlineşte. Astfel, un termen de o lună expiră ca în exemplul: 27 aprilie – 27 mai.În cazul termenelor socotite pe luni sau pe ani, dacă ultima zi cade într-o dată pe care nu o are luna respectivă, atunci termenul va expira în ultima zi a acelei luni (ex. 31 martie – 30 aprilie).Potrivit art. 186, în cazul în care ultima zi a unui termen procedural cade într-o zi nelucrătoare, termenul va expira la începutul primelor zile lucrătoare. Aceasta vizează calculul termenelor pe luni sau pe ani astfel: un termen de apel de 3 zile, ce începe să curgă miercuri, va expira luni.Orice act depus la organul judiciar la sfârşitul zilei în care expiră termenul prevăzut de lege este considerat ca fiind în termen. Legea a prevăzut şi reguli speciale ce se aplică în caz de împiedicare obiectivă. Astfel, este considerat ca depus în termen actul depus la unitatea locului de deţinere, la unitatea militară, la oficiul poştal prin scrisoare recomandată, chiar dacă a ajuns la organul judiciar după expirarea termenului. Dovada că actul a fost depus în termen rezultă din înregistrarea făcută la locul de deţinere, la unitatea militară sau la oficiul poştal.Actele făcute de procuror se consideră făcute în termen, dacă data trecută în registrul parchetului este cuprinsă înăuntrul termenului prevăzut de lege. O excepţie o constituie folosirea căilor de atac ce trebuie introduse în termen la organul competent.În dreptul procesual nu există împrejurări care să atragă suspendarea sau întreruperea termenului. Totuşi, în cazul unor evenimente excepţionale (război, calamitate, stare de asediu) se poate dispune suspendarea termenelor procedurale.Sancţiunile procedurale (art. 197 CPP) Principiul legalităţii impune ca atât actele procesuale, cât şi cele procedurale să se îndeplinească cu respectarea condiţiilor prevăzute de lege. Persoanele ce nesocotesc legalitatea în cursul procesului penal pot fi trase la răspundere administrativă, civilă sau penală. În privinţa actelor viciate, o garanţie a respectării legalităţii o reprezintă sancţiunile procedurale (mijloace prin intermediul cărora actele devin lipsite de valabilitate). Orice act viciat va fi lovit de nulitate – sancţiunea procedurală cu caracter general. Legea prevede şi alte sancţiuni: decăderea, inadmisibilitatea, iar doctrina recunoaşte ca sancţiune şi inexistenţa.Decăderea este sancţiunea specifică ce constă în pierderea exerciţiului unui drept subiectiv, ca urmare a nerespectării termenelor imperative; în acest caz, actul efectuat peste termen este nul. Decăderea operează când persoana prejudiciată prin infracţiune nu s-a constituit ca parte

civilă până la citirea actului de sesizare în primă instanţă, astfel că partea vătămată pierde dreptul de a deveni parte civilă. Prin urmare, decăderea, spre deosebire de nulitate, se referă la drepturile procedurale şi are în vedere un act ce nu poate lua fiinţă pentru că nu a fost efectuat în termenul legal.Inadmisibilitatea, spre deosebire de decădere, atrage nulitatea actului efectuat cu încălcarea legii. Dacă actul a fost declarat inadmisibil, nu mai poate fi refăcut. Astfel, este lovit de inadmisibilitate apelul pe care îl declară partea civilă privind latura penală a cauzei.Inexistenţa se referă la faptul că actul inexistent, spre deosebire de actul nul, ce este o realitate juridică, este o realitate de fapt şi priveşte acele acte ce au doar aparenţa existenţei juridice. Astfel, este considerată ca inexistentă o hotărâre judecătorească întocmită de un procuror sau de un student în practică.Nulităţile sunt considerate cele mai importante sancţiuni, prin nulitate fiind desfiinţate actele încheiate cu nesocotirea legii, iar anularea are drept urmare considerarea actului fără valoare juridică. Potrivit art. 197 CPP, încălcările dispoziţiilor legale care reglementează desfăşurarea procesului penal atrag nulitatea actului, numai când s-a produs o vătămare ce nu poate fi înlăturată decât prin anularea acestui act. Prin urmare, nu orice încălcare formală a legii conduce la nulitatea actului. Astfel, nu e lovită de nulitate citaţia unde nu s-a scris numărul casei, dacă agentul procedural a identificat casa şi a realizat procedura de citare.Nulitatea, ca sancţiune procedurală, poate fi îndreptată atât împotriva actelor procesuale, cât şi a celor procedurale. Din dispoziţiile art. 197 rezultă următoarele condiţii necesare pentru anularea unui act procesual sau procedural:a) să se constate o încălcare a legii, încălcare ce poate consta fie în întocmirea unui act contrar legii, fie în omisiunea de a întocmi actul în condiţiile legii;b) prin încălcare să se producă vătămare care să fie de natură procesuală; vătămarea trebuie să constea într-o încălcare a drepturilor părţilor sau a modului de administrare a justiţiei penale; c) vătămarea produsă să nu poată fi înlăturată decât prin anularea actului făcut cu încălcarea legii. Clasificarea nulităţior.1. După modul de reprezentare, nulităţile pot fi:a) nulităţi exprese – prevăzute de lege, în art. 197 (2);b) nulităţi virtuale – prevăzute de lege, în art. 192 şi art 197 (1), (4).2. În funcţie de întinderea lor, nulităţile pot fi:a) nulităţi totale – atrag nulitatea întregului act viciat;b) nulităţi parţiale – se aplică numai la o parte a actului viciat.3. În funcţie de felul în care legea permite acoperirea lor prin voinţa părţilor sau prin trecerea unui anumit timp, nulităţile pot fi:a) nulităţi acoperibile – îşi pierd efectul prin voinţa părţilor sau trecerea unui anumit interval de timp;b) nulităţi neacoperibile – pot fi invocate oricând.

4. În raport de natura sau de modul de aplicare sau de efectele pe care le produc, nulităţile pot fi:a) nulităţi absolute – prevăzute expres de lege şi pot fi invocate oricând;b) nulităţi relative – sunt virtuale şi pot fi acoperite.Nulităţile relative (art. 192 şi art. 197 (1), (4) CPP). Pe lângă condiţiile generale comune nulităţilor, în cazul nulităţilor relative există şi condiţii speciale:a) nulităţile relative pot fi acoperite prin voinţa părţilor, ceea ce atrage valabilitatea actului făcut cu încălcarea legii; este cazul situaţiei când inculpatului nu i se acordă ultimul cuvânt şi el acceptă această omisiune;b) nulităţile relative trebuie invocate pentru că nu operează din oficiu decât în mod excepţional, iar invocarea se face de partea interesată, cu condiţia să nu fi provocat chiar ea nulitatea; cel e invocă nulitatea este obligat să dovedească existenţa vătămării (atingerea unui drept sau a unui interes personal, vătămări de ordin material);c) nulităţile relative trebuie invocate într-un anumit timp (în timpul efectuării actului, dacă cel vătămat e prezent, sau până la primul termen de judecată cu procedură completă, dacă cel interesat a lipsit la efectuarea actului; în asemenea caz, nulitatea se consideră acoperită şi nu mai poate fi invocată într-o altă etapă a procesului); d) invocarea din oficiu a nulităţii relative este posibilă doar în mod excepţional, dacă se ajunge la constatarea că anularea actului făcut cu încălcarea legii este necesară pentru aflarea adevărului sau pentru soluţionarea justă a cauzei. Nulităţile absolute (art. 197 (2), (3) CPP) intervin în cazul celor mai importante dispoziţii şi se caracterizează prin trăsături opuse nulităţilor relative:a) în cazul nulităţilor absolute, vătămarea produsă prin încălcarea legii se prezumă de lege, fără să poată fi contradovedită, iar cel ce o invocă nu trebuie să facă dovada vătămării suferite;b) nulităţile absolute nu pot fi înlăturate în nici un mod şi pot fi invocate în orice fază a procesului penal, chiar şi prin folosirea căilor extraordinare de atac;c) nulităţile absolute pot fi invocate de oricare dintre părţi ori de procuror şi se iau în considerare şi din oficiu.Cazurile de nulitate absolută sunt expres prevăzute în art. 197 (2):a) încălcarea dispoziţiilor privind competenţa după materie şi după calitatea persoanelor atât a instanţei, cât şi a organelor de urmărire penală; nulitatea absolută nu operează în cazul încălcării dispoziţiilor care relementează competenţa teritorială; o excepţie de la regula privind nulitatea absolută în materie de competenţă materială este constatarea încălcării normelor de competenţă materială de instanţă, după începerea dezbaterilor judiciare, precum şi situaţia în care instanţa, după efectuarea cercetării judecătoreşti schimbă încadrarea juridică a faptei într-o altă infracţiune pentru care competenţa materială a organului de urmărire penală ar reveni altui organ; b) încălcarea dispoziţiilor referitoare la sesizarea instanţei;

c) încălcarea dispoziţiilor privind compunerea completului de judecată (v. legea 92/1992);d) încălcarea dispoziţiilor privind publicitatea şedinţei de judecată;e) încălcarea dispoziţiilor referitoare la prezenţa procurorului, când participarea e obligatorie, precum şi la prezenţa inculpatului şi la asistarea acestuia de apărător, când sunt obligatorii potrivit legii;f) încălcarea dispoziţiior privind desfăşurarea anchetei sociale în cauzele cu infractori minori.Declararea nulităţii. Efectele ei. Nulitatea se invocă pe cale de excepţie de nulitate. Efectul direct al nulităţii este ineficienţa actului, lipsirea lui de valoare juridică din momentul efectuării lui şi nu din momentul constatării nulităţii. Acest efect se produce atât în cazul nulităţii absolute, cât şi în cazul nulităţii relative.Nulitatea produce şi un efect indirect: anularea actelor anterioare, concomitente sau posterioare, care se află în legătură cu actul anulat. Organul judiciar ce constată nulitatea trebuie să dispună refacerea actului, dacă este posibilă şi necesară. Refacerea actului se face de acelaşi organ judiciar ce a întocmit actul cu încălcarea legii. În unele situaţii, actul nul nu mai trebuie refăcut.Asistenţa judiciară (art. 171-173 CPP şi legea 51/1995 privind exercitarea profesiei de avocat)Asistenţa judiciară constă în acordarea de consultaţii şi întocmirea de alte acte cu caracter juridic, apărarea persoanei fizice sau juridice în toate fazele procesului penal, precum şi în susţinerea cu mijloace juridice a drepturilor şi a intereselor legitime alte acestora, în raporturile lor cu organele puterii, ale administraţiei de stat sau cu alte persoane române sau străine.Apărătorul în procesul penal nu este parte, însă, datorită contribuţiei pe care o are la aflarea adevărului şi datorită funcţiei procesuale pe care o exercită, se înscrie printre principalii participanţi la rezolvarea cauzei penale.În principiu, asistenţa juridică a părţilor din proces este facultativă, adică cei interesaţi sunt lăsaţi să decidă dacă îşi aleg sau nu un avocat care să le asigure asistenţa juridică. De la acestă regulă există derogări, existând unele situaţii (reglementate expres) când asistenţa juridică este obligatorie. Asistenţa juridică facultativă este regula în materia asistenţei juridice. Legea a prevăzut expres şi în mod amănunţit aspecte privind acordarea asistenţei juridice învinuitului sau inculpatului.În art. 171 CPP se arată că învinuitul sau inculpatul are dreptul să fie asistat de apărător în tot cursul urmăririi penale şi al judecăţii, iar organele judiciare sunt obligate să-i aducă la cunoştinţă acest drept.Anumite categorii de persoane beneficiază în mod gratuit de asistenţă juridică: a) la aprecierea decanului baroului, cei care nu au posibilităţi materiale să plătească onorariul;b) militarii în termen;c) persoanele care solicită consultaţii referitoare la drepturile sau la interesele lor, vătămate în timpul evenimentelr din Decembrie 1989.Asistenţa juridică obligatorie. În anumite situaţii, legea impune

asistenţa juridică şi aceasta este o consecinţă a faptului că apărarea este o instituţie de interes social, care funcţionează nu doar în interesul învinuitului sau al inculpatului, ci şi în interesul unei bune desfăşurări a procesului penal.Asistenţa obligatorie este reglementată în art. 172 CPP astfel: „asistenţa este obligatorie când învinuitul sau inculpatul este minor, militar în termen, militar cu termen redus, rezervist concentrat sau mobilizat, elev al unei instituţii militare de învăţământ, internat într-un centru de reeducare sau într-un institut medical educativ, când este arestat chiar în altă cauză ori când organul de urmărire penală sau instanţa apreciază că învinuitul sau inculpatul nu şi-ar putea face singur apărarea, precum şi în alte cazuri prevăzute de lege.În privinţa asistenţei învinuitului sau a inculpatului minor, aceasta este obligatorie în cursul urmăririi penale, cât timp învinuitul sau inculpatul nu a devenit major, iar în cursul judecăţii, dacă învinuitul sau inculpatul este minor în momentul sesizării instanţei, asistenţa rămâne obligatorie, chiar dacă, în cursul judecăţii, acesta devine major. În privinţa asistenţei obligatorii a învinuitului sau a inculpatului arestat, aceasta se referă numai la cel arestat şi nu se extinde şi la cel reţinut preventiv. Această obligaţie există numai în intervalul de timp cât durează arestarea, iar dacă învinuitul sau inculpatul este pus în libertate, nu mai există obligaţia asistării.La situaţiile de asistenţă obligatorie prevăzute pentru tot cursul procesului penal se mai adaugă, pentru faza de judecată, cazul când legea prevede pentru infracţiunea comisă pedeapsa detenţiei pe viaţă sau pedeapsa închisorii mai mari de 5 ani.Asistenţa juridică obligatorie priveşte pe învinuit sau pe inculpat, dar, în mod excepţional, legea prevede asistenţa obligatorie şi a celorlate părţi. Astfel, în art. 173 CPP se arată că, în situaţia în care instanţa apreciază că din anumite motive partea nu şi-ar putea face singură apărarea, va dispune asistarea de un apărător din oficiu.Atât în cazul asistenţei facultative, cât şi în cazul celei obligatorii, legea a lăsat posibilitatea celor interesaţi să aleagă apărătorul pe care-l preferă. Când asistenţa este obligatorie şi învinuitul sau inculpatul nu şi-a ales apărător, se desemnează unul din oficiu.Posibilitatea alegerii apărătorului primează faţă de numirea din oficiu şi, de aceea, delegarea apărătorului din oficiu încetează la prezentarea apărătorului ales.În cazul în care inculpatul are apărător ales şi dacă acesta lipseşte de la judecarea cauzei, acesta nu poate fi înlocuit cu unul din oficiu, iar instanţa trebuie să dispună amânarea cauzei. Apărătorul ales poate fi înlocuit cu unul din oficiu, atunci când apărătorul ales lipseşte nejustificat la două termene consecutive cu scopul de a îngreuna rezolvarea cauzei.Drepturile apărătorului. În art. 172 CPP sunt reglementate următoarele: - dreptul apărătorului de a asista la efectuarea oricărui act de urmărire penală; lipsa acestuia nu împiedică efectuarea oricărui act de urmărire

penală, dacă există dovada că apărătorul a fost încunoştinţat de data şi de ora efectuării actului;- când asistenţa juridică este obligatorie, organul de urmărire penală trebuie să asigure prezenţa apărătorului la ascultarea inculpatului; - când apărătorul este prezent la efectuarea unui act, se va face menţiunea despre acest fapt şi actul va fi semnat şi de apărător;- în cursul urmăririi penale, apărătorul poate să ia contact cu învinuitul sau inculpatul arestat sau reţinut şi va fi asigurată confidenţialitatea convorbirilor.- în cazurile în care consideră că cererile pe care le-a făcut organului de urmărire penală au fost respinse nemotivat, apărătorul poate formula plângere (art. 275 CPP);- în faza de judecată, apărătorul are dreptul să-l asiste pe inculpat, să exercite drepturile procesuale ale acestuia, să ia la cunoştinţă de dosarul cauzei, să formuleze cereri, să ridice excepţii, să pună concluzii, să utilizeze căile de atac. Apărătorii părţii vătămate, ai părţii civile şi ai părţii responsabile civilmente au aceleaşi drepturi ca şi apărătorul învinuitului sau ai inculpatului.Reprezentarea (art. 174 CPP)Legislaţia noastră permite alături de asistenţa juridică şi reprezentarea, ce constă în împuterniciera dată unei persoane (reprezentant) de a îndeplini, pe seama unei părţii care nu se poate prezenta sau nu doreşte să se prezinte, acte procesuale în faţa organului judiciar.Ceea ce deosebeşte reprezentarea de asistenţa juridice este faptul că, în cazul asistenţei juridice, apărătorul pune concluzii în prezenţa părţii, iar în cazul reprezentării, persoana reprezentată este înlocuită de reprezentant.Tipul obişnuit de reprezentare este reprezentarea convenţională, care se întemeiază pe existenţa unui contract de mandat, ce intervine între reprezentat şi reprezentant. În cursul urmăririi penale, legea permite reprezentarea, spre exemplu, în cazul unei percheziţii, al cercetării la faţa locului etc.Reprezentarea învinuitului sau a inculpatului nu poate avea loc în cazul actelor cu caracter personal (ex. ascultarea).În faza de judecată există obligaţia inculpatului de a fi reprezentat la judecată în primă instanţă. Potrivit art. 174 CPP, în cursul judecăţii atât învinuitul sau inculpatul, cât şi celelalte părţii pot fi reprezentate, cu excepţia cazurilor când prezenţa învinuitului sau a inculpatului este obligatorie.Reprezentarea poate fi şi legală, pentru ocrotirea persoanelor fără capacitate de exerciţiu sau cu capacitate restrânsă. Acest tip de reprezentare este specific procesului civil, în procesul penal nepunându-se problema reprezentării legale.