24.10.2014

Acea nebunie care m-a trezit din somn

M-am trezit atunci cand am realizat ca nu mai pot sa dorm. Nimic iesit din comun pana in acest moment. Nimic de analizat, de intrebat, de raspuns. M-am autoservit cu o cafea si am realizat brusc: acel nimic nu mai e ce a fost si nu va mai fi vreodata. Am plecat in cautarea acestei pagini albe si in timp ce ma scormoneam de litere am realizat, din nou, ca s-ar putea sa nu le mai am. A trecut atat de mult timp de la ultima intalnire cu albul hartiei incat siguranta a disparut ( din nou). Pe vremuri, obisnuiam sa numesc aceste momente: “orizonturi lipsite de viata” – nu ma intrebati de unde sau cum. Pur si simplu. Intr-o zi oarecare mi-au aparut in minte acele cuvinte, fara nici o explicatie. Vremurile insa, au trecut. Acum a mai ramas prezentul incert si viitorul nesigur. “ Descurca-te cu asta, Andreea!”

Imi iau tastele la intrebari: “ ce vreti de la mine? Cum ma vreti? Cand si mai ales de ce?”. Ele se uita la mine mirate si realizez ca imi vor oferi un raspuns pe care, mai mult ca sigur, nu il voi intelege: “ Nici dupa atata timp, nu ai invatat sa convietuiesti cu…noi”. Cum am zis: raspuns de neinteles.

Iarasi se trezeste acea parte din mine care urla dupa…infinit. Si-ar face bagajele si ar pleca. Nu ar avea importanta unde. Important ar fi numai gestul: fuga de realitate. Sau, de ce nu: fuga de iluzie – intrucat nici macar ratiunea nu mai poate face diferenta.

Ma indop cu jeleuri colorate si imi aduc aminte de…alte vremuri. Acelea in care eram numai eu si…ea. Eu ii spuneam zi de zi, sa mai taca din gura, sa mai ia o pauza, sa ma descatuseze si sa ma lase sa traiesc in realitatea comuna. Ea incepea sa rada salbatic, sa se tavaleasca pe jos si sa urle, silabisind isteric cele doua cuvinte fantoma ale propriei finite: “ nu intelegi”.

Am construit o telenovela pe care, in momenul de fata, o urmaresc cu teama si plictis. Ne-am iubit, ne-am inselat, ne-am ranit, ne-am urat, ne-am curatat ranile – mereu am ramas impreuna. Imi era groaza sa ma vad de una sigura. Cum as fi trait fara ea? Fiinta orgolioasa si rautacioasa care ma ajuta de fiecare data sa ma indepartez. Imi punea mainile la ochi si imi

soptea insistent la ureche: “daca faci stanga pe drumul acesta, o sa ajungi intr-o poveste”. O ascultam.

In ziua in care m-am hotarat sa nu mai savurez bomboanele, sa inchid ecranul imaginatiei fara de folos, tunetele au inceput sa spulbere interiorul. O tradasem. Hotarasem sa nu mai ascult de ea si sa merg pe strazile orasului alaturi de…mine. A gasit o alta cale, inspirata probabil de Lapusneanu: “ daca tu nu ma vrei, eu te vreau”. Nu a mai insistat in absurditate sa ma orbeasca, ci a ales sa faca…galagie. “ O sa povesteti despre mine pana nu ai sa te mai suporti” Ambitia nu a luat-o in seama, insa partea acea neatinsa de furie a inceput sa planga amar si sa suspine in tacere. Prezentul incert lupta si varsa sange in timp ce viitorul imi ofera sanse ca la un joc de noroc. Tastele ma trateaza cu indiferenta, ratiunea depune armele, emotiile stranii se mai lasa din cand in cand coplesite, iar ea…continua sa fabuleze bazandu- se in continuare pe traumele copilului din mine.“ Daca te incapatanezi sa mergi inainte, nu uita ca sunt in spatele tau”