Asia de Vest şi Sud-Vest. Turcia A. Asia de Vest şi Sud-Vest (Orientul Apropiat şi Mijlociu). Specificul geografic B. Turcia. Caracterizare geografică generală A. Asia de Vest şi de Sud-Vest. Specificul geografic Fiind situat în sud-vestul continentului asiatic, în domeniul climatului mediteranean şi tropical-deşertic, Orientul Apropiat şi Mijlociu îşi bazează dezvoltarea economică pe resursele de subsol şi, mai ales, pe cele mai bogate zăcăminte de petrol din lume (2/3 din rezervele mondiale). Această regiune a jucat un rol important în istoria civilizaţiilor, fiind situată la interferenţa dintre culturile europeană, asiatică şi africană. În Antichitate, aici au înflorit arii de importantă civilizaţie urbană: Fenicia (Tyr, Sidon), Mesopotamia - Irak (Ur, Uruk, Babilon), Ionia (Milet, Efes etc.). LIMITELE (VECINII) N - Marea Neagră, Marea Mediterană, Europa S - Golful Aden, Oceanul Indian, Marea Arabiei V - Canalul de Suez, Marea Roşie E - Marea Caspică, Asia Centrală, Asia de Sud Asia de Vest şi de Sud-Vest este formată din: - Orientul Apropiat (Asia de Vest): partea asiatică de la Marea Mediterană, cu următoarele ţări: - Turcia - Cipru - Siria - Liban - Israel - Iordania - Orientul Mijlociu (Asia de Sud-Vest): partea de Sud-Vest a Asiei, între Marea Roşie şi Pakistan, cu următoarele ţări: - Arabia Saudită - Irak - Iran - Kuwait - Bahrain - Qatar - Emiratele Arabe Unite - Oman - Yemen

- Afganistan

1

ŢARILE DIN ASIA DE VEST SI DE SUD-VEST

Ţara Sprafaţa (km2) Populaţia (mil. loc.) Capitala

Arabia Saudită 2.150.000 20,2 Ar Riyadh Armenia 29.800 3,8 Erevan Azerbaidjan 87.000 7,7 Baku Bahrein 700 0,6 Manama Cipru 9.200 0,8 Nicosia Emiratele Arabe Unite 83.600 2,7 Abu Dhabi Gruzia (Georgia) 70.000 5,4 Tbilisi Iordania 89.000 4,6 Amman Irak 438.300 21,8 Bagdad Iran 1.648.000 64,0 Teheran Israel 21.000 6,0 Ierusalim Kuwait 17.800 1,9 Al Kuwait Liban 10.400 4,1 Beirut Oman 212.000 2,5 Moskat Qatar 11.000 0,5 Doha Siria 185.000 15,6 Damasc Turcia 774.000 64,8 Ankara Yemen 528.000 15,8 Sanaa

CADRUL NATURAL

a. Relieful Asia de SV este formată dintr-un lanţ de podişuri aride (Anatoliei, Armeniei, Iranului), mărginite de munţi care fac parte din sistemul alpino-himalaian. În sud-vestul acestor munţi se desfăşoară marea Peninsulă Arabia, un podiş vechi, rupt din Africa şi alipit Asiei. La contactul dintre peninsulă şi continent se întinde Câmpia Mesopotamiei, construită cu aluviunile aduse de fluviile Tigru şi Eufrat. TREPTELE DE RELIEF Munţi: - Munţii Caucaz - Munţii Armeniei - Munţii Taurus - Munţii Pontici - Munţii Elburs - Munţii Zagros - Munţii Oman - Munţii Hijaz Podişuri: - Podişul Arabiei - Podişul Anatoliei - Podişul Iran

2

Câmpii: - Câmpia Mesopotamiei - Câmpia Golfului Persic Deşerturi: - Deşertul Sirian - Deşertul Nefud - Deşertul Rub-al-Khali - Deşertul Nejd

b. Clima Clima Asiei de V şi de SV este mediteraneană şi tropicală (precipitaţii anuale sub 100mm/an). Tipuri de climă 1. Clima mediteraneană este întâlnită pe ţărmul Mării Mediterane şi în sudul Mării Negre. Se caracterizează prin veri călduroase şi secetoase şi ierni blânde cu precipitaţii bogate (cu o medie anuală de 200-500mm/an). 2. Clima continental-caldă prezintă temperaturi ridicate vara (media: 20º-30ºC) şi temperaturi medii iarna de 0º. Precipitaţiile medii anuale de 200-500mm/an. 3. Clima deşertică este specifică Peninsulei Arabe. Se caracterizează prin temperaturi ridicate (cu diferenţieri mari de la zi la noapte) şi precipitaţii reduse. 4. Climatul montan aparţine munţilor Caucaz. Aici, elementele climatice se modifică o dată cu creşterea înălţimii: temperaturile scad, precipitaţiile cresc, iar vânturile se intensifică. c. Unităţi biogeografice În zona mediteraneană, speciile de plante reprezentative sunt, printre altele: stejarul, cedrul, măslinul, maquis, laurul, mirtul, leandrul, garriga, iar speciile e animale reprezentative: reptile, broasca ţestoasă, şacalul, muflonul. Tipul de sol întâlnit aici este terra rossa. Deşerturi temperate sunt populate de reptile, păsări şi rozătoare. Printre speciile de plante întâlnite, amintim: saxaul, pelin, rogoz. Solurile sunt nisipuri sau soluri scheletice. Deşerturi tropicale prezintă ierburi rare, oaze (cu palmieri), arbuşti. Speciile de animale reprezentative sunt: antilope, reptile, păsări, insecte. Deşerturile tropicale au aceleaşi tipuri de soluri ca şi deşerturile temperate. Pe munţii înalţi cresc îndeosebi conifere şi foioase. Ca specii amintim ursul brun şi căprioara. Solurile sunt brune şi cenuşii.

3

B. Turcia. Caracterizare geografică generală 1. POZIŢIA GEOGRAFICĂ ŞI LIMITELE Turcia se întinde pe două continente; ocupă, în Asia, Peninsula Asia Mică şi, în Europa, extremitatea sud-estică a Peninsulei Balcanice, unde se află şi cel mai mare oraş al ţării, Instanbul (vechiul Constantinopole). Dintre ţările Asiei de Vest şi Sud-Vest, Turcia este al doilea stat ca populaţie (după Iran), fiind totodată destul de întins (al treilea, după Arabia Saudită şi Iran). Datorită poziţiei sale, este cel mai apropiat de Europa, având un rol important în tranzitul spre Orientul Mijlociu. Legătura dintre Asia şi Europa este întărită prin două poduri rutiere construite peste Bosfor, la Istanbul. Limitele (vecinii) N - Marea Neagră, Georgia S - Marea Mediterană, Siria, Irak E - Armenia, Iran V - Marea Egee, Grecia, Bulgaria 2. CADRUL NATURAL a. Relieful În Turcia predomină relieful înalt de munţi şi podişuri, câmpiile fiind reduse la căteva porţiuni litorale. În partea de nord, spre Marea Neagră, se întind Munţii Pontici (peste 3900m), în patea de sud, spre Marea Mediterană, sunt Munţii Taurus (care depăşesc 3700m), iar în est Munţii Armeniei, cu vârful Ararat (5197m). Aceşti munţi închid între ei Podişul Anatoliei (cu altitudini medii de 800m). b. Clima şi unităţile biogeografice Clima Datorită reliefului înalt, clima este preponderent temperat-continentală, cu veri fierbinţi şi ierni reci, mai blânde în sud. În zona litorală este caracteristic climatul subtropical, respectiv cel mediteranean, caracterizat prin veri călduroase şi secetoase şi ierni blânde cu precipitaţii bogate (cu o medie anuală de 200-500mm/an). Climatul montan aparţine munţilor înalţi. Aici, elementele climatice se modifică o dată cu creşterea înălţimii: temperaturile scad, precipitaţiile cresc, iar vânturile se intensifică.

4

c. Hidrografia Spre Marea Neagră curge principalul râu al Anatoliei, Kizil Irmak, iar spre Golful Persic, Tigrul şi Eufratul. Lacul tectonic Van este situat la o altitudine foarte ridicată (1600m), într-o regiune fragmentată, cu numeroase cutremure de pământ. d. Unităţi biogeografice În zona mediteraneană, speciile de plante reprezentative sunt: stejar, cedru, măslin, maquis. Reptilele sunt specia de animale cea mai întâlnită în această zonă. Solurile sunt terra rossa. Deşerturi temperate sunt populate de reptile, păsări şi rozătoare. Printre speciile de plante întâlnite, amintim: saxaul, pelin, rogoz. Solurile sunt nisipuri sau soluri scheletice. Pe munţii înalţi cresc îndeosebi conifere şi foioase. Ca specii amintim ursul brun şi căprioara. Solurile sunt brune şi cenuşii. 3. POPULAŢIA ŞI AŞEZĂRILE OMENEŞTI Se consideră că marile regiuni geografice ale Turciei sunt: Anatolia (ocupând cea mai mare întindere), Tracia (partea europeană), Armenia (în est; a nu se confunda cu statul caucazian Armenia) şi Kurdistanul (în sud-est). POPULAŢIA Turciei este formată predominant din turci, la care se adaugă kurzi, armeni şi arabi. În apropierea localităţii Catal Höyük din Podişul Anatoliei au fost descoperite ruine ale unul vechi centru urban (datând din mileniul al VII-lea î.Hr.) considerat a fi cel mai vechi din lume. Teritoriul Asiei Mici a fost locuit succesiv de mai multe popoare. În extremitatea vestică a Turciei era situat oraşul Troia (evocat în "Iliada"), iar ţărmul Mării Egee a fost presărat cu oraşe-state greceşti (Milet, Efes, Smirna). Acest teritoriu a aparţinut succesiv lumii elenistice, apoi imperiului roman, celui bizantin şi celui otoman. ORAŞELE principale din Turcia sunt: Istanbul, Ankara, Izmir, Adana, Bursa. Istanbul ocupă o poziţie importantă, fiind situat la contactul dintre Europa şi Asia, în strâmtoarea Bosfor. Oraş cu deosebite tradiţii istorice, este în prezent principalul centru istoric, urban, economic şi turistic al ţării. 4. RESURSELE NATURALE ŞI ECONOMIA Resursele importante ale Turciei sunt cele de lignit, bauxită, magneziu şi sare. Se mai distinge prin potenţialul hidroenergetic şi terenuri arabile, fiind cea mai bine dotată ţară din regiune în aceste două domenii.

5

Industria s-a dezvoltat considerabil în ultimele decenii, ea fiind foarte diversificată. Se distinge industria prelucrătoare, unde pe lângă produsele tradiţionale (pielărie, textile, tutun, uleiuri), s-au adăugat: alumină şi aluminiu, oţel, tractoare, montaj de autovehicule, produse electronice, ciment, cauciuc sintetic şi anvelope, îngrăşăminte chimice, produse petrochimice ş.a. 5. TRANSPORTURILE, TURISMUL ŞI COMERŢUL Transporturile. Cu excepţia celor fluviale, Turcia dispune de toate tipurile de transport. În vederea valorificării poziţiei geografice deosebit de favorabile pe care o are, la contactul Asiei cu Europa, a construit două poduri, unul rutier şi unul feroviar, peste strâmtoarea Bosfor, care desparte cele două continente. Principalele porturi sunt Istanbul şi Izmir. Comerţul exterior. Turcia exportă preponderent produse agricole (cereale, fructe), textile, covoare, produse petrochimice, maşini şi utilaje ş.a. Importă, în principal, petrol şi produse finite. Turismul. Turcia este ţara din regiune cu cele mai mari fluxuri turistice şi venituri obţinute din turism. Principalele atracţii sunt: - oraşul-muzeu Istanbul, cu monumente bizantine (Bazilica Sfânta Sofia, azi muzeu) şi otomane (Palatul Topkapî, Moscheea Albastră ş.a.); - vestigii elenistice: cetăţile Troia, Pergam, Efes, Milet ş.a. - litoralul mediteranean, cu renumite staţiuni balneomaritime (Antalya, Alanya).

6

C. Bibliografie

1. BĂLTEANU, Dan, Relieful – ieri, azi, mâine, sinteze Lyceum, ed. Albatros,

1984 2. ILINCA, Nicolae, Geografie umană. Populaţia şi aşezările omeneşti, Editura

Corint, Bucureşti, 1999 3. ILINCA, Nicolae, Didactica geografiei, Editura Corint, 2000 4. MARIN, Ion, Continentele. Geografie Regională, Editura Universităţii,

Bucureşti, 1995 5. MERENTE-SCHOUMAKER, Bernadette, Didactica geografică, Editura All,

Bucureşti, 1994 6. NOVEANU, E., et al., Tehnologia informaţiei şi a comunicaţiilor în

procesul didactic – ghid metodologic, Editat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării şi Consiliul Naţional pentru Curriculum, Bucureşti, 2002

7. PEAHĂ, Mircea, Atlasul Geografic al Lumii, ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti

8. SIMION, Teodor; ALEXE, Rădiţa, Porturile lumii, Editura Sfinx 2000, Târgovişte, 1999

9. *** Geografia de la A la Z. Dicţionar de termeni geografici, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, 1986

10. *** Tehnologia informaţiei şi comunicaţiei - ghid pentru formatori şi cadre didactice, Editat de Ministerul Educaţiei şi Cercetării, Bucureşti, 2002

7