a Penala Pentru Infractiuni Medicale

$: a Penala Pentru Infractiuni Medicale$
MINISTERUL EDUCAŢIEI ŞI TINERETULUI AL REPUBLICII MOLDOVA UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA

Cu titlu de manuscris CZU 343.6:61 (043.2)

VASILE FLOREA

RĂSPUNDEREA PENALĂ PENTRU INFRACŢIUNILE MEDICALE

Specialitatea: 12.00.08 – Drept penal (drept penal)

TEZĂ DE DOCTOR HABILITAT ÎN DREPT

Consultant ştiinţific: Constantin EŢCO

Doctor habilitat în ştiinţe medicale,

profesor

____________________

Autor Vasile FLOREA

doctor în drept, conferenţiar

____________________

CHIŞINĂU 2007

2

C U P R I N S

INTRODUCERE .............................................................................................................................. 3 Capitolul I. NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNE MEDICALĂ.

CLASIFICAREA INFRACŢIUNILOR MEDICALE .......................................….. 8 1.1 Noţiunea de infracţiune medicală ...........................................................................................….. 8 1.2 Clasificarea infracţiunilor medicale ........................................................................................... 10 1.3 Greşelile medicale şi răspunderea pentru ele ............................................................................. 17 1.4 Riscul întemeiat în dreptul penal. Riscul medical ….................................................................. 32 Capitolul II. RĂSPUNDEREA PENALĂ PENTRU UNELE INFRACŢIUNI MEDICALE . 40 2.1 Temeiurile răspunderii penale pentru infracţiuni medicale......................................................... 40 2.2 Contaminarea cu maladia SIDA (art. 212 din CP al RM) .......................................................... 47 2.3 Încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale

(art. 213 din CP al RM) ...............................................................................................................50 2.4 Neacordarea de ajutor unui bolnav (art. 162 din CP al RM) ...................................................... 60 2.5 Constrîngerea persoanei la prelevarea organelor sau ţesuturilor pentru transplantare

(art. 158 din CP al RM) .............................................................................................................. 82 2.6 Primirea unei remuneraţii ilicite pentru îndeplinirea lucrărilor legate de deservirea

populaţiei (art. 256 din CP al RM) .......................................................................................….. 87 2.7 Lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasia) (art. 148 din CP al RM) ..........................…. 93 2.8 Răspunderea pentru infracţiunile medicale reflectată în legislaţia penală din diverse ţări ...... 107 2.9 Expertiza medico-legală cu privire la infracţiunile medicale .................................................. 127 Capitolul III. PREVENIREA INFRACŢIUNILOR MEDICALE .......................…............... 134 3.1 Noţiunea şi metodele de prevenire a infracţiunilor medicale .....................................….......... 134 3.2 Mafia medicală şi farmaceutică ...................................................................................…......... 138 3.3 Acordul pacientului asupra intervenţiei medicale, exprimat în urma informării acestuia ….... 143 3.4 Dreptul medical ca ramură independentă a dreptului şi ca mijloc de prevenire

a infracţiunilor medicale ................................................................................................…....... 148 3.5 Protecţia drepturilor pacienţilor – condiţie de bază a prevenirii

infracţiunilor medicale ..............................................................................................…........... 151 SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE .............................................................................. 154

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI ........................................................................................... 158

BIBLIOGRAFIA .......................................................................................................................... 162

ANEXE .......................................................................................................................................... 184

REZUMAT .................................................................................................................................... 201

CUVINTE CHEIE ........................................................................................................................ 204

LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE ..................................................................................... 205

3

INTRODUCERE

“Nu există nici un fapt care nu ar putea fi un obiect de discuţie şi faţă de care oamenii de ştiinţă nu ar avea opinii contradictorii.” David Hume, filozof englez (1711-1766)

Actualitatea temei investigate este determinată de faptul că în ultimii ani în Republica

Moldova a fost diminuat substanţial controlul de stat asupra activităţii instituţiilor curative şi

preventorii, calitatea serviciilor medicale prestate, de regulă lucrătorii medicali având o atitudine

iresponsabilă faţă de obligaţiile de serviciu şi, drept rezultat, favorizându-se creşterea frecventă a

cazurilor de deces al pacienţilor şi de vătămare a integrităţii corporale a acestora. În acest context,

întreruperea relaţiilor ştiinţifice şi practice cu cele mai prestigioase centre ştiinţifice, inclusiv şi din

alte ţări, a diminuat calitatea asistenţei medicale.

Avându-se în vedere perioada de tranziţie spre o economie de piaţă, creşterea şomajului,

reducerea esenţială a veniturilor şi sărăcia de proporţii, scumpirea medicamentelor şi a serviciilor

medicale, care a afectat o mare parte a populaţiei, a redus accesul populaţiei la asistenţa medicală,

drept consecinţă impunându-se inclusiv decesul multor pacienţi la domiciliu.

În scopul prevenirii cazurilor de încălcare în masă a drepturilor pacienţilor, de refuz în

acordarea ajutorului pacienţilor săraci, de încălcare a regulilor şi metodelor de prestare a serviciilor

medicale, Parlamentul Republicii Moldova a adoptat o serie de acte normative cu caracter de

noutate în reglementarea relaţiilor sociale nou apărute ori au fost supuse unor modificări esenţiale

cele adoptate anterior. În acest sens pot fi invocate dispoziţiile normative în materie penală adoptate

în anul 2002, care prevăd răspunderea penală pentru un cumul de infracţiuni medicale (spre

exemplu, infracţiunea prevăzută la art.213 CP). Oricum, problema privind răspunderea pentru

infracţiunile medicale nu este una nouă pentru societatea contemporană.

Actualitatea temei este determinată şi de necesitatea perfecţionării normelor penale privind

răspunderea pentru infracţiunile medicale, deoarece se constată dificultăţi în aplicarea dispoziţiilor

normative în această materie, fiind impusă ca obligatorie necesitatea elaborării unor noi acte

normative care să pună accent pe prevenirea posibilităţilor de prejudiciere a relaţiilor sociale apărate

de legea penală împotriva încălcărilor comise în procesul acordării asistenţei medicale ori în

legătură cu aceasta.

Gradul de studiere a temei de cercetare. Problema răspunderii penale pentru infracţiunile

medicale constituie obiect de cercetare al multor savanţi-jurişti şi medici-legişti, în special:

4

Ю.Д.Сергеев, В.И.Акопов, Ю.Ф.Бердичевский, А.П.Громов, В.А.Глушков, С.В.Ерофеев,

А.В.Канунникова, О.В.Леонтьев, М.Н.Малеина, И.Ф.Огарков, В.П.Сальников, С.Г.Стеценко,

А.В.Тихомиров, М.Ю.Фёдорова etc.

Evident, că o lucrare temeinică care ar aborda complex şi într-un mod sistematizat problemele

răspunderii penale pentru infracţiunile medicale lipseşte cel puţin în mediul academic autohton.

Printre cercetătorii din Republica Moldova, care s-au ocupat de această problemă, pot fi

nominalizaţi L.Gîrlă, L.Roşculeţ, M.Tomuleţ, V.Onofrei, N.Sadovei, I.Mereuţă, C.Eţco, V.Sava,

E.Popuşoi.

Scopul şi obiectivele lucrării. Scopul imediat al investigaţiei constă în elaborarea concepţiei

teoretice de studiere a problemelor privind răspunderea penală pentru infracţiunile medicale,

stabilirea naturii juridice a infracţiunilor respective, scopul final fiind completat de necesitatea

formulării recomandărilor de perfecţionare a normelor penale privind răspunderea pentru faptele

infracţionale, prevăzute la art.148, 158, 162, 212, 213, 256 CP RM, precum şi a indicaţiilor

metodice privind urmărirea penală a acestor infracţiuni.

În contextul celor expuse, au fost formulate anumite obiective, printre care menţionăm:

– identificarea unei noţiuni proprii a „infracţiunii medicale” şi delimitarea ei de „eroarea

medicală” şi „accidentul letal în domeniul medicinii”;

– analiza normelor de drept care stabilesc răspunderea penală pentru săvîrşirea infracţiunilor

medicale, cercetarea comparativă a normelor penale în această materie;

– sistematizarea şi interpretarea experienţei naţionale şi a celei din alte ţări privitor la

reglementarea de drept şi la contracararea diverselor manifestări infracţionale în domeniul

serviciilor medicale;

– elaborarea şi fundamentarea principiilor ştiinţifice de perfecţionare a măsurilor de drept

penal şi a celor criminologice de cercetare şi prevenire a acestor infracţiuni;

– cercetarea complexă a temeiurilor reale ale răspunderii penale a personalului medical pentru

săvîrşirea infracţiunilor medicale;

– studierea particularităţilor expertizei medico-legale şi necesitatea elaborării unui mecanism

general de realizare a acesteia;

– analiza cauzelor şi a circumstanţelor care contribuie la săvîrşirea unor asemenea infracţiuni,

elaborarea măsurilor de prevenire a lor;

– fundamentarea necesităţii includerii „Dreptului medical” - ca ramură independentă a

dreptului; şi conturarea conţinutului ei

– elaborarea unor propuneri în vederea completării Planului Naţional de Acţiuni în Domeniul

Drepturilor Omului pentru anii 2004-2008 (Capitolul III, referitor la asigurarea dreptului de

5

protecţie a sănătăţii).

Obiectul cercetării îl constituie problemele răspunderii penale pentru infracţiunile medicale

prevăzute la art.148, 158, 162, 212, 213, 256 CP RM, în special sub aspectul temeiului juridic al

răspunderii penale pentru infracţiunile consemnate.

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute:

– pentru prima dată în Republica Moldova se realizează o investigaţie ştiinţifică complexă şi

sistematizată în materia răspunderii penale pentru infracţiunile medicale;

– se face o analiză detaliată a normelor de drept penal care prevăd răspunderea pentru

infracţiunile medicale şi o generalizare a experienţei judiciare, de urmărire penală şi de expertiză

privind infracţiunile medicale;

– se realizează o analiză comparativă a legislaţiei penale în ipoteza reglementărilor adoptate

vizavi de infracţiunile medicale;

– se pune în circulaţie, în baza datelor teoretice şi empirice, principiile care caracterizează

delictele medicale, precizîndu-se şi sistemul categorial al acestora;

– se elaborează o serie de propuneri în vederea perfecţionării unor norme de drept penal,

pregătirii şi adoptării unor acte normative noi cu privire la ocrotirea sănătăţii, expertiza judiciară

etc.

Baza teoretico-metodologică a studiului. Suportul teoretico-metodologic al cercetărilor

efectuate îl constituie lucrările teoreticienilor în domeniul dreptului şi în alte domenii adiacente cu

el, atât din ţară, cât şi de peste hotare.

Cercetările au fost realizate în baza unor metode specifice, printre care: metoda logico-

juridică, metoda comparată. În acelaşi rând, au fost aplicate şi metode general-ştiinţifice, cum ar fi:

metoda inducţiei, deducţiei, analizei sistematice, metoda cantitativă etc.

Baza empirică include date statistice, date selective şi exemple concrete de infracţiuni

medicale săvârşite în Republica Moldova, şi în alte state; date obţinute pe parcursul studierii unor

cauze penale clasate de organele procuraturii şi examinate în instanţele de judecată, în Curtea de

Apel şi în Curtea Supremă de Justiţie a Republicii Moldova; rezultate ale analizei materialelor

publicate în mass-media din ţară şi de peste hotare; date obţinute în urma chestionării unui număr de

peste trei mii de medici şi pacienţi din diverse raioane ale republicii, lucrători ai organelor de drept,

studenţi.

Semnificaţia teoretică şi valoarea aplicativă a lucrării constă în faptul că reprezintă o

contribuţie la dezvoltarea teoriei dreptului penal şi a criminologiei, elucidînd aspectele rămase în

umbră în cercetările anterioare. Principiile de bază ale lucrării, concluziile şi propunerile autorului

pot fi utilizate: a) în activitatea organelor de urmărire penală, procuraturii, judecătoriilor; b) în

6

activitatea de perfecţionare a legislaţiei penale în vigoare, a legislaţiei cu privire la ocrotirea

sănătăţii şi drepturilor pacienţilor, de realizare a Planului Naţional de Acţiuni în Domeniul

Drepturilor Omului pentru anii 2004-2008; c) în elaborarea investigaţiilor ştiinţifice avînd ca

subiect de cercetare infracţionalitatea profesională a lucrătorilor medicali; d) la predarea cursului de

drept penal şi a celui de drept medical în instituţiile de învăţămînt juridic şi medical superior; e) în

activitatea Comisiei Parlamentare pentru Drepturile Omului, a Centrului pentru Drepturile Omului,

a Comitetului Helsinki din Moldova, a Biroului pentru Protecţia Drepturilor Pacienţilor, a altor

organizaţii neguvernamentale pentru protecţia drepturilor omului.

Autenticitatea şi fundamentarea ştiinţifică a rezultatelor cercetării este asigurată prin

caracterul ei complex, utilizându-se metode diverse şi material empiric vast. A fost studiată practica

judiciară şi de expertiză referitoare la această categorie de cauze penale din Republica Moldova şi

de peste hotare, practica de stabilire a pedepselor penale şi cea de liberare de pedeapsă; au fost

studiate publicaţiile din presa periodică; a fost întemeiată teza conform căreia, în pofida unor

controverse care au intervenit pînă în prezent, infracţiunile medicale sînt şi probante, şi pasibile de

pedeapsă; a fost studiată literatura juridică şi medicală, materialele conferinţelor ştiinţifice

desfăşurate atât la nivel naţional, cât şi internaţional, în speţă materialele ştiinţifice ale Congresului

I din Rusia în probleme de drept medical, desfăşurată la Moscova (2003).

A fost realizat un studiu comparativ al reglementărilor de drept penal în materia răspunderii

pentru infracţiunile medicale, atît în plan actual, cât şi retrospectiv, precum şi al activităţii unor

organizaţii guvernamentale şi neguvernamentale ţări privind protecţia drepturilor pacienţilor,

compensarea prejudiciului produs prin decesul pacientului sau prin cauzarea unor vătămări ale

integrităţii corporale.

Aprobarea rezultatelor. Rezultatele tezei au fost aprobate în urma dezbaterilor academice

avute la Catedra de Drept Penal şi Criminologie a Academiei „Ştefan cel Mare” a Ministerului

Afacerilor Interne al RM, conferinţelor desfăşurate la Academia „Ştefan cel Mare” a MAI al RM,

Universitatea de Medicină şi Farmacie „N.Testemiţanu”, la Conferinţa ştiinţifico-practică „MAI al

Rusiei la 200 de ani: istorie şi perspective de dezvoltare” desfăşurată în or.Sankt Petersburg la 20-

21 septembrie 2002; la Congresul al II din Rusia în problemele dreptului medical (Moscova, 13-15

aprilie 2005) etc.

În prezent, materialele tezei de doctor habilitat sînt utilizate de către corpul de profesori de la

Catedra de Economie, Management şi Psihopedagogie a Universităţii de Medicină şi Farmacie

„N.Testemiţanu”, la predarea disciplinei de „Drept medical” la Universitatea de Stat din Moldova.

Autorul a publicat la tema tezei 2 monografii (160 şi 332 pagini), un ghid cu îndrumări didactice

(58 pagini) şi circa 20 alte publicaţii ştiinţifice.

7

Structura şi volumul lucrării. Teza structural conţine următoarele elemente: introducere, trei

capitole care conţin anumite paragrafe (puncte); sinteza rezultatelor obţinute; concluzii şi

recomandări; bibliografie selectivă conţinînd 297 de surse, anexe, rezumate, cuvinte-cheie utilizate

în lucrare; lista abrevierilor utilizate. Teza de doctor habilitat numără în ansamblu 210 pagini.

8

CAPITOLUL I

NOŢIUNEA DE INFRACŢIUNE MEDICALĂ. CLASIFICAREA INFRACŢIUNILOR MEDICALE

1.1 Noţiunea de infracţiune medicală

Constituţia Republicii Moldova, adoptată la 29 iulie 1994, îi garantează fiecărui om

drepturile şi libertăţile de bază, printre care pe primul loc stau dreptul la viaţă, la inviolabilitate

fizică şi psihică (art.24) şi dreptul la protecţia sănătăţii (art.36) ca valori umane superioare.

Dezvoltînd aceste prevederi constituţionale, legislaţia penală a Republicii Moldova, alte

ramuri ale dreptului şi în special o ramură nouă, apărută relativ recent – dreptul la asistenţă

medicală – protejează prin mijloace specifice aceste valori umane de primă importanţă de unele

eventuale atentate şi tentative infracţionale.

Mai mult deja de un deceniu, după prăbuşirea URSS, din cauza pierderii contactelor

ştiinţifico-practice cu cele mai importante centre medicale, lipsei de finanţe pentru achiziţionarea

utilajelor medicale costisitoare şi a medicamentelor, pentru reciclarea şi ridicarea calificării

lucrătorilor medicali în afara republicii, din cauza controalelor insuficiente din partea Ministerului

Sănătăţii, neglijenţei infracţionale şi încrederii exagerate în sine a unor lucrători medicali, din cauza

calificării necorespunzătoare a acestora, au devenit tot mai frecvente cazurile de deces al

pacienţilor.

Lucrătorii medicali care s-au făcut vinovaţi de săvîrşirea acestor infracţiuni, din cauza lipsei

unei expertize medico-legale independente şi a solidarităţii corporative fără precedent a medicilor,

deseori rămîn nepedepsiţi.

În acest context, necesită o cercetare ştiinţifică profundă problema răspunderii penale pentru

infracţiunile medicale. Avem certitudinea că numai prin eforturile conjugate ale juriştilor şi

medicilor problema în cauză ar putea fi soluţionată în strictă conformitate cu legea.

După cum arată pe bună dreptate S.G.Steţenko (a. 2004), factorii-cheie care condiţionează

faptul că societatea necesită cunoştinţe în sfera asigurării juridice a activităţii medicale sînt:

1. schimbările cardinale operate în bazele normative de drept ale ocrotirii sănătăţii în ultimul

deceniu;

2. necesităţile apărute în activitatea practică a instituţiilor de profilaxie şi tratament, în care

apar tot mai frecvent probleme complicate cu caracter medico-legal;

3. necesităţile practicii judiciare care demonstrează rolul crescînd şi importanţa cunoştinţelor

speciale vizînd particularităţile reglementării juridice a activităţii medicale;

9

4. sporirea nivelului culturii de drept a populaţiei în domeniul obţinerii serviciilor medicale,

fapt care se observă inclusiv din creşterea numărului de plîngeri şi cereri de chemare în

judecată în cazurile unei calităţi necorespunzătoare a ajutorului medical acordat.[106]

S.G.Steţenko (a. 2004) defineşte infracţiunea medicală ca "faptă intenţionată sau din

imprudenţă, săvîrşită de către lucrătorii medicali care îşi exercită obligaţiile profesionale, interzisă

de către legea penală sub ameninţarea cu pedeapsa".[106]

Noţiunea de „infracţiune medicală” sau de „infracţiune în domeniul asistenţei medicale”

(V.A.Gluşkov, 1990), sau cea de „infracţiune profesională în activitatea medicală” (Iu.D.Sergheev,

2001) sînt derivate din noţiunea generală de „infracţiune”.

În literatura juridică şi în cea medicală există diverse definiţii ale infracţiunilor, dar toate au

un loc comun constînd în faptul că infracţiunile respective sînt săvîrşite în momentul acordării

asistenţei medicale pacienţilor şi deseori conduc spre decesul sau spre mutilarea victimelor. Putem

remarca un fapt pozitiv că la cercetarea problemei responsabilităţii pentru infracţiuni medicale

participă nu numai savanţi-jurişti, dar şi savanţi-medici cu studii în drept.

Profesorul V.A.Gluşkov (a. 1990) subliniază că "prin infracţiunea în domeniul asistenţei

medicale trebuie să înţelegem o faptă ilegală şi social-periculoasă, comisă în mod intenţionat sau

din imprudenţă, care este săvîrşită de către un lucrător medical cu încălcarea obligaţiilor sale de

serviciu sau profesionale şi care a cauzat sau poate cauza o pagubă substanţială intereselor statului

socialist în domeniul ocrotirii sănătăţii, relaţiilor sociale în ramura deservirii medicale a populaţiei,

sănătăţii unor cetăţeni".[59]

Această definiţie a infracţiunii medicale formulează mai exact şi deplin conţinutul ei,

incluzînd unele semne ale infracţiunii cum ar fi: social-periculos, ilegal, vinovăţia faptei. Ea mai

indică şi subiectul special al infracţiunii – lucrătorul medical, urmările social-periculoase – "care a

cauzat sau poate cauza o pagubă substanţială" şi obiectul infracţiunii – "interesele statului socialist

în domeniul ocrotirii sănătăţii, relaţiile sociale în ramura deservirii medicale a populaţiei, sănătăţii

unor cetăţeni".

Definiţia infracţiunii în domeniul asistenţei medicale, dată de către V.A. Gluşkov, poate fi în

principiu acceptată ca fiind corectă, însă ea necesită o anumită completare. În opinia noastră, este

mai exactă şi completă definiţia infracţiunii medicale, propusă de savanţii Iu.D.Sergheev (a. 2001)

şi S.V.Erofeev (a. 2001).

Prin infracţiune profesională în domeniul activităţii medicale autorii înţeleg "o faptă social-

periculoasă, săvîrşită intenţionat sau din imprudenţă de către o persoană din personalul medical cu

încălcarea obligaţiilor profesionale şi care a cauzat (sau efectiv putea cauza) o daună substanţială

sănătăţii unor cetăţeni sau pune în pericol viaţa acestora".[100] Această definiţie a infracţiunilor

10

medicale este mai aproape de obiectul definit şi de definiţiile întîlnite în literatura juridică. Din ea se

vede clar că autorii admit posibilitatea săvîrşirii acestor infracţiuni atît în mod intenţionat, cît şi din

imprudenţă. În afară de aceasta, practica de urmărire penală şi cea judecătorească cu privire la

cazurile de infracţiuni medicale împotriva vieţii şi sănătăţii pacienţilor indică că în majoritatea

cazurilor ele sînt săvîrşite din imprudenţă.

Fireşte, există şi cazuri în care lucrătorii medicali săvîrşesc omoruri intenţionate. În

Kazahstan şi în Sankt Petersburg asemenea infracţiuni au fost săvîrşite de medicii de la Salvare, în

care pacienţii sînt foarte încrezători şi care, în legătură cu aceasta, a facilitat accesul în spaţiile lor

locative. În America, Gek Kevorkean a fost pedepsit cu 25 de ani de privaţiune de libertate pentru

omorul unor pacienţi, cu acordul acestora, în urma rugăminţilor lor (eutanasie). În Anglia, medicul

de familie Garold Şipman a fost pedepsit cu 15 condamnări pe viaţă pentru omorul unor paciente

după ce acestea, la rugămintea medicului, l-au inclus în lista moştenitorilor din testamentele

lor.[165]

După părerea noastră, este mai exactă şi completă următoarea definiţie a infracţiunii

medicale: „fapta (acţiune sau inacţiune) prejudiciabilă, ilegală, care atentează la viaţa, sănătatea

ori patrimoniul pacientului, săvârşită cu vinovăţie de către un lucrător medical în procesul sau în

legătură cu acordarea (neacordarea) asistenţei medicale”.[262]

1.2 Clasificarea infracţiunilor medicale

În codurile penale ale RM, Ucrainei, Federaţiei Ruse majoritatea infracţiunilor medicale

împotriva vieţii şi sănătăţii pacienţilor sînt incluse în capitolul privind infracţiunile contra vieţii şi

sănătăţii persoanei. Cea mai mare parte a acestor infracţiuni sînt incluse în CP al Ucrainei din 2001.

Pentru comparaţie dăm următorul tabel:

CP al Ucrainei, 2001 CP al Republicii Moldova, a. 2002

Despărţitura II. Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii

persoanei (art. 115-145).

Capitolul II. Infracţiuni contra vieţii şi

sănătăţii persoanei (art. 145-163).

Art. 119. Omorul din imprudenţă.

Art. 128. Leziuni corporale grave sau mai puţin

grave, cauzate din imprudenţă.

Art. 131. Exercitarea necorespunzătoare a

obligaţiilor profesionale, care a cauzat molipsirea

persoanei cu virusul HIV SIDA sau cu o altă

Art. 149. Lipsirea de viaţă din imprudenţă.

Art. 157. Vătămarea gravă ori medie a

integrităţii corporale sau a sănătăţii,

cauzată din imprudenţă.

Art. 158. Constrîngerea persoanei la

prelevarea organelor sau ţesuturilor pentru

11

maladie infecţioasă incurabilă (de către un lucrător

medical sau farmacist).

Art. 132. Divulgarea unor date privitor la

efectuarea probelor pentru depistarea contractării

virusului HIV SIDA sau altei maladii infecţioase

incurabile (de către un lucrător al instituţiei

curative, inclusiv de către un asistent).

Art. 134. Avort ilegal.

Art. 138. Vrăciuire ilegală.

Art. 139. Neacordarea de ajutor unui bolnav de

către un lucrător medical.

Art. 140. Exercitarea necorespunzătoare a

obligaţiilor profesionale de către un lucrător

medical sau farmacist.

Art. 141. Încălcarea drepturilor pacientului.

Art. 142. Efectuarea unor experimente ilegale

asupra omului.

Art. 143. Încălcarea modului stabilit de lege de

transplantare a unor organe sau ţesuturi.

Art. 144. Obligarea silită de a dona sînge.

Art. 145. Divulgarea ilegală a secretului medical.

transplantare.

Art. 159. Provocarea ilegală a avortului.

Art. 160. Efectuarea ilegală a sterilizării

chirurgicale (de către medic).

Art. 161. Efectuarea fecundării artificiale

sau a implantării embrionului fără

consimţămîntul pacientei (de către medic).

Art. 162. Neacordarea de ajutor unui

bolnav.

Despărţitura III. Infracţiuni contra libertăţii,

cinstei şi demnităţii persoanei (art. 146-151).

Capitolul III. Infracţiuni contra libertăţii,

cinstei şi demnităţii persoanei (art. 164-

170).

Art. 151. Internarea ilegală într-o instituţie de

psihiatrie.

Art. 169. Internarea ilegală într-o instituţie

psihiatrică.

Despărţitura V. Infracţiuni contra drepturilor

personale elective, de muncă şi de altă natură şi

contra libertăţilor omului şi ale cetăţeanului (art.

157-184).

Capitolul VIII. Infracţiuni contra sănătăţii

publice şi convieţuirii sociale (art. 211-

222).

Art. 184. Încălcarea dreptului la asistenţă medicală

gratuită.

Art. 212, alin. (4). Contaminarea cu

maladia SIDA ca urmare a neîndeplinirii

sau îndeplinirii necorespunzătoare de către

12

un lucrător medical a obligaţiilor sale

profesionale.

Art. 213. Încălcarea din neglijenţă a

regulilor şi metodelor de acordare a

asistenţei medicale.

Art. 214. Practicarea ilegală a medicinii sau

a activităţii farmaceutice.

Art. 215. Răspîndirea bolilor epidemice.

Art. 218. Prescrierea ilegală a preparatelor

narcotice sau psihotrope.

Despărţitura XIII. Infracţiuni în domeniul

comerţului cu substanţe narcotice şi psihotrope, cu

substanţe analogice sau cu precursorii acestora şi

alte infracţiuni contra sănătăţii populaţiei (art.

305-327).

Capitolul X. Infracţiuni economice (art.

236-258).

Art. 256. Primirea unei remuneraţii ilicite

pentru îndeplinirea lucrărilor legate de

deservirea populaţiei.

Art. 319. Eliberarea ilegală a unei reţete cu dreptul

de a obţine mijloace narcotice sau substanţe

psihotrope.

Despărţitura XV. Infracţiuni contra autorităţii

organelor puterii de stat, organelor administraţiei

locale şi ale asociaţiilor de cetăţeni (art. 328-360).

Art. 345. Obţinerea unor recompense ilegale de

către un funcţionar al unei întreprinderi, instituţii

sau organizaţii de stat.

Din tabelul comparativ de mai sus, precum şi din analiza legislaţiilor din diverse ţări se vede

că răspunderea pentru infracţiunile medicale care atentează la viaţa şi sănătatea pacientului este

prevăzută în capitolele consacrate infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii. Infracţiunile medicale

atentează la cele mai diverse relaţii sociale, însă cel mai mare pericol îl prezintă infracţiunile contra

vieţii, sănătăţii, libertăţii, cinstei şi demnităţii personalităţii.

Obiectul de gen al acestor infracţiuni îl constituie relaţiile sociale care vizează protecţia

vieţii şi sănătăţii omului. Viaţa este faptul prin care lumea organismelor (adică plantele, animalele,

omul) se deosebeşte de cealaltă realitate, după cum din cele mai vechi timpuri considerau oamenii,

înfruntînd cu simţurile lor esenţa vieţii. Acesta este sensul principal al acestui cuvînt, din care se

13

dezvoltă o serie întreagă de semnificaţii speciale, care deseori se exclud reciproc.[115] Omul

constituie treapta superioară a organismelor vii pe pămînt. Prin corpul său, omul aparţine

mamiferelor. Iar dacă ne referim la suflet, în acest plan omul se deosebeşte nu atît prin conştiinţă în

general, cît prin conştientizarea sinelui său, a caracterului său istoric, a morţii sale care se

apropie.[73]

Apariţia vieţii este legată de procesul apariţiei naşterii. În literatura medicală, problema

ţinînd de momentul venirii morţii omului este discutată în mod controversat. Unii autori consideră

că moartea omului a venit din momentul încetării respiraţiei şi pulsaţiilor inimii. Alţii susţin că

pulsaţiile inimii nu constituie o probă absolută a vieţii. Este recunoscută ca indubitabilă venirea

morţii din momentul apariţiei unor modificări organice în creier şi în sistemul nervos central.[139]

Obiectul nemijlocit al acestor infracţiuni îl constituie relaţiile sociale care vizează protecţia

vieţii şi sănătăţii omului. Majoritatea infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii au şi un obiect material

al infracţiunii: corpul victimei.

Aspectul obiectiv al acestor infracţiuni în majoritatea cazurilor se caracterizează prin acţiuni

sau inacţiuni (de exemplu, infracţiunile prevăzute de art. 158 din CP al RM). În unele cazuri

infracţiunile sînt săvîrşite prin inacţiuni (art. 162, 163 din CP al RM).

Infracţiunile medicale contra vieţii şi sănătăţii pacienţilor pot fi săvîrşite atît cu intenţie cît şi

din imprudenţă. Subiectul infracţiunilor contra vieţii şi sănătăţii omului poate fi orice persoană

fizică responsabilă, care a atins vîrsta de 14 ani (pentru cele mai grave infracţiuni) şi de 16 ani –

pentru toate celelalte. Un subiect special al infracţiunilor medicale este medicul sau alt lucrător

medical (asistenta medicală, felcerul, moaşa). Semnul distinctiv cel mai sigur al infracţiunilor

medicale, care permite a le clasifica într-o categorie aparte de infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii

pacienţilor, este subiectul special al infracţiunii.

Medicul, ca subiect al infracţiunii, este indicat nemijlocit în art.160 din CP al RM, intitulat

"efectuarea ilegală a sterilizării chirurgicale", şi în art. 161 – "efectuarea fecundării artificiale sau a

implantării embrionului fără consimţămîntul pacientei".[139]

Este discutabilă afirmaţia unor autori (S.Brînză, V.Holban), care susţin că subiectul

infracţiunii prevăzute în art.162 din CP al RM, în cazul neacordării de ajutor unui bolnav, poate fi şi

poliţistul, pompierul, şoferul.[139] Autorul A.Borodac, însă, precizează cu bună dreptate că

subiectul acestei infracţiuni poate fi numai medicul şi alt lucrător medical.[133] Această ultimă

opinie este susţinută şi de către unii autori ucraineni (S.Iaţenco).[132]

Poliţistul, pompierul, şoferul, în cazul în care au lăsat în mod premeditat fără ajutor o

persoană care se află într-o stare periculoasă pentru viaţă, pot fi traşi la răspundere conform art. 163

din CP al RM (lăsarea în primejdie).

14

În viziunea noastră, autorul V.Holban indică în mod eronat precum că subiectul infracţiunii

prevăzute în art.160 din CP al RM, care prevede răspunderea pentru efectuarea sterilizării

chirurgicale ilegale, poate fi orice persoană fizică responsabilă care a atins vîrsta de 16 ani. Însă în

art. 160 este indicat direct că subiect al acestei infracţiuni este medicul.

Lucrătorul medical ca subiect al infracţiunii este de asemenea indicat în art. 212, alin. (4) din

CP al RM cu următorul conţinut: "Contaminarea cu maladia SIDA ca urmare a neîndeplinirii sau

îndeplinirii necorespunzătoare de către un lucrător medical a obligaţiilor sale profesionale".

În acest sens este caracteristic următorul exemplu: Comitetul Crucii Roşii al Canadei s-a

declarat oficial vinovat de contaminarea mai multor mii de canadieni cu HIV şi cu virusul hepatitei

C. Conducătorul acestei organizaţii, Pierre Duplessy, a declarat că el poartă răspundere directă

pentru distribuirea, în anii 80 ai secolului trecut, a sîngelui neverificat pus la dispoziţie de către

donatori. Aceste acţiuni nu au fost premeditate; ele se explicau mai întîi de toate prin necalificarea

personalului medical. Transfuzia sîngelui infectat a condus la contaminarea mai multor mii de

oameni cu HIV şi circa a 20 mii de oameni cu hepatita C. Mai mult de trei mii de bolnavi au

decedat. Recunoaşterea vinovăţiei a devenit un rezultat al unei înţelegeri cu procuratura după

negocieri de mai mulţi ani. În caz contrar, Crucea Roşie din Canada era în pericolul de a fi învinuită

de neglijenţă infracţională. Acum, după un fel de "convenţie internaţională", Crucea Roşie va fi

amendată cu o sumă simbolică, transmiţînd de asemenea un milion şi jumătate de dolari canadieni

pentru cercetări medicale şi burse.[170]

Medicul, ca subiect al infracţiunii constînd într-un avort ilegal este de asemenea indicat în

art. 86 din CP al Argentinei, în art. 121 din CP al Elveţiei, în art. 214 din CP al Japoniei.

Toate acestea ne conving că denumirea infracţiune medicală invocată delictelor săvîrşite de

lucrătorii medicali este corectă şi că este necesar ca aceste delicte să fie delimitate într-o categorie

separată de infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii pacienţilor.

În această categorie ar intra:

– neacordarea de ajutor unui bolnav (art. 162 din CP al RM);

– efectuarea ilegală a sterilizării chirurgicale (art. 160 din CP al RM);

– efectuarea fecundării artificiale sau a implantării embrionului fără consimţămîntul

pacientei (art. 161 din CP al RM);

– contaminarea cu maladia SIDA (art. 212, alin. (4) din CP al RM);

– încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale (art.

213 din CP al RM);

– practicarea ilegală a medicinii sau a activităţii farmaceutice (art. 214 din CP al RM);

– prescrierea ilegală a preparatelor narcotice sau psihotrope (art. 218 din CP al RM).

15

O altă categorie de infracţiuni, care pot fi săvîrşite atît de către medicii, cît şi de către alte

persoane, ar cuprinde infracţiunile:

– constrîngerea persoanei la prelevarea organelor sau ţesuturilor pentru transplantare

(art.158 din CP al RM);

– provocarea ilegală a avortului (art. 159 din CP al RM);

– internarea ilegală într-o instituţie psihiatrică (art. 169 din CP al RM);

– lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasia) – art.148 din CP al RM.

Potrivit art.16 a C.P. al R.M. infracţiunile sînt clasificate în următoarele categorii: uşoare,

mai puţin grave, grave, deosebit grave şi excepţional de grave. Reieşind din această clasificare

infracţiunile medicale se referă la următoarele categorii:

art.160 – alineatul 1,2 – infracţiune mai puţină gravă; alineatul 3 – infracţiune gravă;

art.161 – infracţiune uşoară;

art.162 – alineatul 1 – infracţiune uşoară; alin.2 – infracţiune mai puţin gravă;

art.212 alineatul 4 – infracţiune mai puţin gravă;

art.214 alineatul 1 – infracţiune uşoară; alineatul 2 – infracţiune mai puţin gravă;

art.218 alineatele 1 şi 2 – infracţiunea puţin gravă; alineatul 3 – infracţiune gravă;

art.148 – infracţiune gravă;

art.158 – alineatul 1 – infracţiune mai puţin gravă; alineatul 2 – infracţiune gravă;

art.159 – alineatul 1 – infracţiune uşoară; alineatul 2 – infracţiune gravă;

art.169 – alineatul 1 – infracţiune mai puţin gravă; alineatul 2 – infracţiune gravă.

Cît priveşte definirea subiectului infracţiunii prevăzute de art. 169 din CP al RM în teoria

dreptului penal există mai multe opinii diferite.

Unii autori autohtoni (Alş.Barbăneagră, A.Borodac) consideră că subiect al acestei

infracţiuni poate fi numai un lucrător medical (o persoană cu funcţii de răspundere sau un medic al

instituţiei de psihiatrie). În viziunea specialiştilor ruşi (comentariul art.128) indică că în calitate de

subiect al infracţiunii poate fi şi judecătorul.[133] În opinia noastră drept subiecţi ai infracţiuni

prevăzute de art.169 din CP al RM pot fi atît lucrători medicali, cît şi ofiţerul de urmărire penală,

procurorul, judecătorul, care sînt învestiţi cu asemenea împuterniciri în conformitate cu art.152 din

CPP al RM.

În acest sens, numai Codul penal al Ucrainei conţine infracţiunea de încălcare a drepturilor

pacientului (art. 141) şi încălcarea dreptului la asistenţă medicală gratuită (art. 184).

Potrivit datelor unei cercetări unice, realizată de către savanţii Institutului Independent de

Politică Socială din Rusia, pe parcursul a doi ani în Europa de Apus au fost efectuate foarte puţine

16

plăţi neformale (ilegale) medicilor sau nu au fost, ceea ce demonstrează o cultură juridică înaltă a

pacienţilor şi a medicilor.

În Federaţia Rusă, precum şi în Republica Moldova, atitudinea populaţiei faţă de plăţile

neformale pentru asistenţă medicală este cu totul alta. Probabil, aceasta se explică prin psihologia

de servilism a omului, formată pe parcursul a 80 de ani.

Atitudinea populaţiei Rusiei faţă de sumele neformale (ilegale) plătite pentru asistenţă

medicală se poate vedea din următorul tabel:

În % din numărul celor care au plătit ilegal Tratament ambulator

Tratament staţionar

Este o extorcare comisă de lucrătorii medicali 9,8 8,6

Este o compensare a salariului mic al lucrătorilor

medicali 15,2 14,5

Este o mulţumire pentru o atitudine mai bună şi pentru

un tratament mai calitativ 24,4 33,3

Este unica modalitate de a obţine serviciile medicale

necesare 49,5 44,0

Directorul institutului indicat mai sus, S.Şişkin (a. 2003), consideră că în anumite condiţii

„se poate pretinde ca un anumit standard de asistenţă medicală să fie asigurat pentru toţi în mod

gratuit”.[272] În acelaşi timp, oamenii bogaţi întotdeauna îşi vor dori să obţină servicii suplimentare

costisitoare, plătind legal sau ilegal. „Privitor la mulţumirea pentru medicul care şi-a îndeplinit

conştiincios munca sa consider că nu e cazul să încercăm a înlătura aceste plăţi neformale”.[272]

Nu putem fi de acord cu părerea lui S.Şişkin (a. 2003) conform căreia nu este cazul să se

interzică medicilor să primească în mod ilegal, fără a se trece prin casa instituţiei medicale, plăţi

pentru servicii executate bine. În acest caz, un asemenea drept trebuie să fie oferit tuturor

funcţionarilor de stat. Adică, nu se poate legaliza ceea ce există la scară generală şi ceea ce în litera

legii înseamnă corupţie.

Posibil, această atitudine tolerantă a lui S.Şişkin (a. 2003) faţă de corupţia din instituţiile

medicale ne lămureşte acel fapt că din CP al Federaţiei Ruse, din 1996 a fost exclus articolul 1562

care exista anterior în capitolul cu privire la infracţiunile economice din CP al RSFSR din 1960,

articol care prevedea răspunderea penală pentru primirea unei recompense ilegale de la cetăţeni

pentru îndeplinirea unor lucrări privitor la deservirea populaţiei. Acest articol a fost introdus prin

Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al RSFSR din 21 septembrie 1981. Probabil, acest articol a

fost exclus din CP pentru că în cei 15 ani de existenţă (1981-1996) nimeni din subiecţii enumeraţi în

el, inclusiv medicii, nu a fost tras la răspundere penală.

17

Cercetarea efectuată în Biroul Naţional al Drepturilor Pacienţilor din Moldova de asemenea

a arătat că în Moldova medicii iau mită sau, mai exact, primesc recompense ilegale, care nu trec

prin casa spitalului. Potrivit sondajului efectuat de colaboratorii Biroului Naţional al Drepturilor

Pacienţilor din Moldova, în judeţele Bălţi, Orhei, Edineţ şi Chişinău de la 44% pînă la 67,5%

procente din respondenţi au declarat că medicii iau mită. 26%-46% din cei chestionaţi nu cunosc

drepturile pacientului la asistenţă medicală gratuită, mulţi bolnavi nu se adresează la timp pentru o

asemenea asistenţă şi, în urma unei penurii de mijloace pentru tratament, decedează.[231]

Această reglementare detaliată a răspunderii penale pentru infracţiunile medicale din noul

CP al Ucrainei demonstrează un studiu ştiinţific aprofundat al acestei probleme de către savanţii-

jurişti şi medicii legişti, eficienţa înaltă a acestor cercetări cu influenţa lor directă asupra practicii

legislative, grija deosebită a legiuitorului orientată spre protecţia vieţii şi sănătăţii tuturor pacienţilor

şi mai ales a celor minori. V.A.Gluşkov (a. 1990) delimitează infracţiunile medicale în două

categorii, iar această delimitare şi-a găsit reflectarea în noile coduri penale ale Ucrainei, Republicii

Moldova, Rusiei. Acestea ar fi: 1) infracţiuni în domeniul prestării de servicii medicale; 2)

infracţiuni privind acumularea unor venituri ilegale de către lucrătorii medicali, privind îmbogăţirea

lor ilegală (a se vedea tabelul comparativ de mai sus).

„O asemenea delimitare a infracţiunilor din sfera deservirii medicale, remarcă autorul, ne

permite să studiem mai profund componenţele infracţiunilor, să depistăm cu mai multă claritate

problemele legate, pe de o parte, de necesitatea îmbunătăţirii asistenţei medicale a populaţiei, iar pe

de altă parte, de amplificarea luptei împotriva extorcării (acumulării) de către lucrătorii medicali a

unor venituri ilegale”.[59]

Împărtăşind opinia lui V.A.Gluşkov cu privire la clasificarea infracţiunilor medicale, în

conţinutul investigaţiei vor fi supuse unei analize juridice, criminologice, judiciare, de urmărire

penală şi de expertiză unele infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii pacienţilor care conduc la decesul

sau vătămarea integrităţii corporale sau a sănătăţii, precum şi infracţiunile legate de extorcarea de la

pacienţi şi de la rudele acestora a unor plăţi ilegale pentru tratament.

1.3 Greşelile medicale şi răspunderea pentru ele

În ştiinţa medicală în general şi în medicina legală în particular se acordă o atenţie mare

definirii corecte a “greşelii medicale cu urmări grave”, precum şi întemeierii răspunderii sau

absolvirii de răspundere a lucrătorilor medicali care le-au comis.

18

Există deja un cumul de definiţii şi evaluări ale greşelilor medicale. În legătură cu aceasta

mulţi jurişti consideră că pentru o greşeală medicală care a cauzat moartea sau mutilarea gravă a

pacientului, lucrătorii medicali trebuie să poarte răspundere juridică, iar alţii susţin că o asemenea

greşeală este egală cu cauzarea din culpă a unei daune, un accident nefericit, de aceea în acest caz

medicul trebuie absolvit de răspundere.

Diverse definiţii ale greşelilor medicale sînt date în lucrările lui Iu.D.Sergheev, S.V.Erofeev

(a.2001), A.P.Gromov (a. 1992), V.A.Gluşkov (a. 1987), R.Righelman (a. 1994), I.F.Ogarkov

(a.1966), F.Iu.Berdicevski (a. 1970), N.V.Elştein (a. 1998), A.V.Tihomirov (a. 1998), V.I.Akopov

(a.2000), I.G.Vermel (a. 1986), O.V.Leontiev (a. 2002), I.Mereuţă, E.Popuşoi, C.Eţco (a. 1999),

S.G.Steţenko (a. 2004) ş. a. Aceeaşi problemă a fost dezbătută pe larg la Congresul Întîi din Rusia

(Congres Naţional) consacrat dreptului medical, care a avut loc la Moscova, la 25-27 iunie 2003.

Ţinîndu-se cont de cercetările anterioare, problema greşelii medicale şi a răspunderii pentru

ea este studiată mai complet în monografia lui Iu.D.Sergheev şi S.V.Erofeev (a. 2001) „Urmări

nefericite ale unor cazuri de asistenţă medicală” (Moscova ’2001). Dicţionarul explicativ al limbii

române (DEX, a. 1998) defineşte greşeala ca „faptă, acţiune etc. care constituie o abatere

(conştientă sau involuntară) de la adevăr, de la ceea ce este real, drept, normal, bun (şi care poate

atrage după sine un rău, o neplăcere)”, iar cuvîntul greşit – „eronat, incorect, inexact”.

Autorii monografiei indicate anterior susţin că „termenul greşeală medicală indică în esenţă

caracterul necorespunzător, incorect al acţiunii medicilor, subliniind totodată faptul că el exprimă

ideea de caracter ilegal, incompetent, deşi însuşii medicii pun în acest termen un alt sens,

contrar”.[100]

În monografie se propune utilizarea termenului rusesc ятрогения (generat de medic), ceea

ce presupune de asemenea o greşeală medicală. În practica medicală mondială se oferă preferinţă

termenului iatrogenie. Peste hotare (inclusiv în Rusia) noţiunea „greşeală medicală” exprimă o

acţiune ce atrage după sine răspundere.

Noţiunea „iatrogenie” trebuie să aibă o explicare clară, fără echivoc, la toate etapele de

evaluare a asistenţei medicale şi trebuie să cuprindă concomitent trei criterii:

1) prezenţa faptului de interacţiune cu personalul medical (administrativ, profesional,

auxiliar);

2) prezenţa unei daune cauzate pacientului ca urmare a acestei interacţiuni;

3) prezenţa directă sau indirectă a unei legături între dauna cauzată şi interacţiune.

Autorii propun ca în actul normativ al Ministerului Sănătăţii al Rusiei să se utilizeze

noţiunea de iatrogenie. Ei consideră că ar fi mai bine ca în medicină să nu fie utilizat termenul

juridic caz, ci ar fi mai justificată definiţia asistenţă medicală necorespunzătoare. Noi susţinem

19

această ultimă opinie, deoarece în medicină aceşti termeni juridici sînt folosiţi pe parcursul mai

multor decenii pentru a justifica omorurile din imprudenţă a pacienţilor sau cauzarea din neatenţie a

leziunilor corporale.

Majoritatea pacienţilor nu consideră că în medicină cauzarea nevinovată a unei daune

constituie un accident nefericit, dar sînt siguri de necesitatea intervenirii unei răspunderi (în acest

sens este suficient să invocăm denumirea unei organizaţii engleze prestigioase de ocrotire a

drepturilor pacienţilor – „acţiunea de susţinere a victimelor accidentelor medicale nefericite”).[100]

Aceeaşi opinie în calificarea greşelilor medicale o au şi L.V.Kanunnikova, Ia.A.Frolov,

E.V.Frolova. Ei remarcă, pe bună dreptate, că „practica judiciară recunoaşte lipsa vinovăţiei

instituţiei curative (a lucrătorilor acesteia), iar răspunderea juridică nu apare dacă personalul

medical nu a prevăzut şi nu a putut să prevadă că acţiunile lui vor cauza o daună sănătăţii

pacientului.

Medicina este obligată să acorde ajutor bolnavului în toate cazurile, conducîndu-se de unica

tendinţă spre un final pozitiv, fără a se ascunde după noţiunea de greşeală medicală, dar depunînd

eforturi să o excludă” [194].

Nu fiecare greşeală medicală este o infracţiune, dar numai acea care îi cauzează pacientului

decesul sau leziuni corporale.

Considerăm că termenul greşeală medicală care a cauzat pacienţilor deces sau vătămări

grave ascunde multe infracţiuni din imprudenţă – omor din imprudenţă, leziuni corporale grave din

imprudenţă.

Greşelile comise de conducătorii Centralei atomo-electrice de la Cernobîl au condus la o

catastrofă la scară mondială şi ei au fost condamnaţi la privaţiune de libertate pe termen lung.

Erorile căpitanilor celor două motonave („Amiralul Nahimov” şi „Căpitanul Vasev”) au condus la

coliziunea vaselor în timp de zi, cu vizibilitate bună, fapt care a avut ca urmare decesul a peste trei

sute de pasageri. Căpitanii vinovaţi de asemenea au fost condamnaţi la privaţiune de libertate.

Greşelile conducătorilor mijloacelor de transport auto de asemenea conduc în fiecare an la decesul a

zeci de mii de oameni şi persoanele vinovate, numai dacă nu au reuşit să se ascundă, de asemenea

sînt traşi la răspundere.

Greşelile comise în domeniul medicinii, dar ele în majoritatea cazurilor sînt săvîrşite cu

vinovăţie, în formă de imprudenţă infracţională sau de înfumurare, de asemenea trebuie pedepsite,

deşi nu în mod neapărat în conformitate cu legislaţia penală. Se poate de punctat şi pe răspunderea

disciplinară, administrativă, civilă, compensarea benevolă a pagubelor materiale şi morale printr-o

înţelegere reciprocă dintre părţi.

20

Evident, trebuie folosite în deplină măsură toate mijloacele de drept pentru prevenirea

greşelilor medicale care atrag după sine decesul sau mutilarea gravă a pacienţilor, dar în cazul în

care se constată vinovăţia unor lucrători medicali, aceştia trebuie traşi la răspundere.

O.V.Leontiev (a. 2002) subliniază că „în domeniul medicinii, în pofida unui număr mare de

instrucţiuni, ordine, alte acte normative, lipseşte totuşi o reglementare strictă a acţiunilor

profesionale…; la ora actuală nu sunt elaborate reguli obligatorii, stricte şi acţiuni care ar evalua

multiaspectual activitatea personalului medical”.[78]

Autorul remarcă în continuare că în unele lucrări consideraţiile privind tema greşelilor

medicale au un evident caracter contradictoriu. Fără a le declara infracţiuni, sînt date următoarele

exemple de greşeli medicale: medicul a amputat din greşeală un picior sănătos; asistenta medicală a

făcut o clismă cu o soluţie de clor, ceea ce a cauzat decesul copilului; în cavitatea pacientului operat

au fost uitate instrumente medicale etc. În opinia noastră, greşelile enumerate constituie infracţiuni

şi trebuie să fie calificate ca leziuni corporale grave din imprudenţă şi cauzarea decesului copilului

din imprudenţă.

O.V.Leontiev consideră că asemenea „cazuri coincid pe deplin cu noţiunea greşeală

profesională din teoria dreptului prin care sînt înţelese urmările ce apar independent de acţiunile

medicului”.[78] În acest caz autorul se contrazice, punînd semnul egalităţii între cazuri (întîmplări)

şi greşeli profesionale, cu atît mai mult, că tot acest autor remarcă pe bună dreptate că dincolo de

„greşeli” profesionale se ascund deseori infracţiunile medicale: „… greşeala e o faptă ilegală, iar

gradul de răspundere pentru săvîrşirea ei depinde de pericolul ei pentru societate, de prezenţa

vinovăţiei şi de gradul daunei cauzate”.[78]

În continuare se evidenţiază: „Greşeala medicală este o eroare comisă la îndeplinirea

diverselor acţiuni medicale, care, în funcţie de gradul de pericol social, de prezenţa unei vinovăţii în

formă de imprudenţă a lucrătorului medical şi de dauna cauzată sănătăţii pacientului, exclude sau

atrage după sine diverse tipuri de răspundere juridică”.[78]

În viziunea noastră, această definiţie este contradictorie, incluzînd şi cazurile de cauzare a

daunei fără vinovăţie, adică care exclud răspunderea juridică, şi cazurile infracţiunilor medicale din

imprudenţă.

În o altă lucrare O.V.Leontiev şi coautori săi oferă cîteva exemple de infracţiuni medicale

săvîrşite din imprudenţă.[76]

În literatura de specialitate a României nu există o unitate de opinii în ceea ce priveşte

definirea greşelii medicale. De exemplu, profesorul Vladimir Beliş defineşte greşeala medicală ca o

acţiune a medicului care nu corespunde normelor ştiinţifice, deontologice şi profesionale şi care

21

conduce la cauzarea neintenţionată a unei daune.[135] În opinia autorului român, greşelile medicale

în majoritatea cazurilor sînt admise din lipsă de cunoştinţe, neatenţie, neglijenţă şi superficialitate.

V.Beliş enumără o serie de cazuri în care, după infracţiunea medicală, poate să apară

răspunderea penală. De exemplu:

1) Nerespectarea normelor medicale de tratament, prescrierea unor medicamente

contraindicate, aplicarea unor metode necorespunzătoare de tratament care cauzează leziuni

corporale sau altă daună, inclusiv leziuni corporale din imprudenţă, care cer un tratament

corespunzător.

Cînd încălcarea normelor de asistenţă medicală conduce la decesul bolnavului, fapta trebuie

calificată ca omor din imprudenţă (art. 178 din CP al României).

2) Prescrierea unor medicamente, produse biologice, mijloace medico-tehnologice sau

aparate medicale pentru aplicarea şi utilizarea în condiţii care contravin legii se califică, potrivit

art.246 din CP al României, ca abuz de încredere.

Aici ar trebui inclusive de clarificat că potrivit art.327 din CP al Republicii Moldova

subiectul abuzului de putere sau de serviciu poate fi numai o persoană cu funcţie de răspundere.

Noţiunea de “persoană cu funcţie de răspundere” este cuprinsă în art.123 din CP al RM. Din această

definiţie reiese că nu fiecare medic este o persoană cu funcţie de răspundere.

Art.246 din CP al României prevede răspunderea pentru abuzul de încredere împotriva

intereselor personalităţii şi are următorul conţinut: „Fapta unui funcţionar public care, pe parcursul

îndeplinirii obligaţiilor sale de serviciu, nu îndeplineşte în mod conştient o anumită acţiune sau o

îndeplineşte necorespunzător şi prin aceasta produce o daună intereselor unei personalităţi se

pedepseşte cu privaţiune de libertate de la 6 luni pînă la trei ani”.

În articolul 147 din CP al României se dă o definiţie a funcţionarului public şi a

funcţionarului. Funcţionarul public este orice persoană care ocupă, permanent sau temporar, orice

post, indiferent de modul în care a fost numită în acest post, orice funcţie plătită sau neplătită, în

orice instituţie indicată în art. 145 din CP al României, specificată prin termenul public.

Analiza comparativă a normelor respective permite a concluziona că noţiunea „funcţionar

public” cuprinsă în art.147 din CP la României este mai amplă decît noţiunea de „persoană cu

funcţie de răspundere” cuprinsă în CP al Republicii Moldova (art.123). Prin urmare, în România,

orice medic este funcţionar public şi poate purta răspundere potrivit art.246 din CP al României.

3) Primirea de către lucrătorul medical a unei recompense ilegale în bani sau în alte valori

materiale pentru acordarea asistenţei medicale este calificată ca luare de mită (art.254 din CP al

României) sau ca primire de recompensă ilegală (art.256).

22

4) Falsificarea documentelor medicale (istorie a bolii, certificat de boală, rezultate ale

analizei probelor, reţetă, proces-verbal al intervenţiei chirurgicale etc.) atrage după sine răspunderea

conform art.289 din CP al României.

Autorul V.Beliş punctează de asemenea doar pe o analiză teoretică a acestei probleme fără a

oferi anumite exemple concrete de săvîrşire a infracţiunilor medicale în România.[135] În această

ordine de idei, unii specialişti români (V.Dobrinoiu, G.Nistoreanu, I.Suceava) menţionează că în

ultimii 50 de ani în România au fost doar două-trei cazuri de tragere la răspundere penală a

medicilor pentru cauzarea din imprudenţă a decesului sau a leziunilor corporale grave.

Conform poziţiei lui V.Beliş (a.2003) sunt primite multe plîngeri contra medicilor pentru

greşelile comise în activitatea profesională. Plîngerile sunt supuse unei cercetări administrative sau

procesual-penale, iar în alte cazuri sunt examinate de Colegiul Medicilor şi Farmaciştilor.

Care ar fi, deci, „obiectivitatea” cercetării departamentale a infracţiunilor medicale? Vom

încerca să oferim răspuns la această întrebare bazîndu-ne pe mai multe exemple din practica

expertizei medico-legale departamentale şi din cea a Ministerului Sănătăţii al Republicii Moldova.

După cum afirmă savanţii-jurişti din România, Colegiul Medicilor şi Farmaciştilor din

România, practic niciodată nu a expediat materiale despre infracţiuni medicale în organele poliţiei

sau procuraturii pentru cercetare şi tragere la răspundere penală a persoanelor vinovate. În acelaşi

timp, merită atenţie crearea în România a Consiliului Suprem de Medicină Legală în componenţa

căreia, în afară de medici legali, sunt incluşi şi reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei, Ministerului

Afacerilor Interne, ceea ce poate contribui la o cercetare mai obiectivă şi la o examinare judiciară a

cauzei privitor la infracţiunile medicale.[135]

Pe parcursul unui an, peste 25 de mii de germani mor din cauza aşa-ziselor reacţii secundare

neprevăzute la preparatele medicamentoase [208] şi practice întotdeauna se constată a fi vinovaţi…

medicii, care stabilesc în mod greşit diagnosticul, nu ţin cont de individualitatea pacientului etc.

Pericolul pentru sănătatea şi viaţa pacienţilor se ascunde, cel mai des, în combinarea nereuşită a

preparatelor prescrise şi în incapacitatea medicului curant de a prevedea urmările administrării

concomitente a cîtorva medicamente. Asemenea greşeli se comit deseori de către medicii germani

cînd prescriu medicamente pentru tratamentul sistemului cardiovascular şi preparate citostatice (de

regulă, ele sînt recomandate bolnavilor de cancer).

Deşi aceasta apare ca paradoxal, însă practic toate combinaţiile de medicamente care conduc

la deces sînt cunoscute. Reacţiile apărute în urma interacţiunii acestora sunt bine cunoscute şi

documentate. Această informaţie se păstrează în bazele de date din calculatoarele speciale, la care

23

are acces orice medic german. Însă nefericirea constă în faptul că medicii-practicieni se folosesc

foarte rar de asemenea servicii de informare, iar deseori nu-şi dau seama că acestea există.

V.Popov şi N.Popova manifestă o atitudine foarte curioasă, uneori contradictorie în

evaluarea greşelilor medicale.[88]

Polemizînd cu opinia lui F.Berdicevski (a.1970) privind nepermisibilitatea greşelilor

medicale, autorii afirmă că nu este corect să se considere că greşelile medicilor se deosebesc printr-

un tragism deosebit. Ei consideră că greşelile altor specialişti nu sînt mai puţin tragice şi aduc în

calitate de exemplu victimele avariei de la CAE din Cernobîl şi victimele cutremurului de pămînt

din Armenia.

Însă, în acest caz, se uită că conducătorii de la CAE din Cernobîl, pentru greşelile comise cu

consecinţe grave, au fost condamnaţi la privaţiune de libertate, iar vinovaţii de greşeli medicale,

care au cauzat decesul pacienţilor, în ţările CSI deseori rămîn nepedepsiţi. V.Popov şi N.Popova

susţin că definiţia dată greşelii medicale de către I.V.Davîdovski în anul 1928 (acum 76 de ani), este

recunoscută de toţi şi presupune „rătăcirea cu bună credinţă a medicului, cauzată de imperfecţiunea

ştiinţei medicale şi a metodelor sale sau de evoluţia atipică a maladiei, ori de pregătirea insuficientă

a medicului, dacă în acest caz nu sînt descoperite elemente de neglijenţă, neatenţie sau de ignoranţă

medicală”.[88] Această definiţie, continuă autorii, este atît de acceptată, încît, cu unele modificări

neprincipiale, a intrat în enciclopedii medicale, în majoritatea monografiilor şi manualelor.

Vorbind despre evoluţia atipică a maladiei, afirmăm că acesta este cel mai preferat argument

pentru justificarea ignoranţei medicale. În Republica Moldova, în cazurile de deces al pacienţilor în

urma neglijenţei infracţionale a medicilor, rudelor acestora li se răspunde precum că decesul este

datorită unei boli foarte rare, necunoscută medicilor din republică. Însă dacă boala este cunoscută,

se menţionează că ea în Republica Moldova este incurabilă.

Însuşi autorii definesc greşeala medicală ca „o acţiune sau inacţiune incorectă a medicului,

săvîrşită la exercitarea obligaţiilor sale profesionale de diagnosticare a bolii, de organizare şi de

desfăşurare a acţiunilor curative şi preventive”.[88]

În funcţie de gradul de prejudiciere a sănătăţii, greşeala medicului poate fi evaluată ca o

faptă nevinovată sau ca o infracţiune. Însă răspunderea medicului depinde nu numai de urmări,

pentru că acestea pot fi cauzate fără de vinovăţie. Aici se mai cere stabilirea vinovăţiei medicului şi

prezenţa raportului cauzal dintre acţiunile (inacţiunile) sale şi urmările prejudiciabile.

Suntem pe deplin de acord cu afirmaţia autorului că personalitatea medicului, profilul său

moral şi pregătirea profesională — toate acestea, în ultimă analiză, determină succesul atît al

fiecărei intervenţii medicale în parte, cît şi a asistenţei medicale publice la nivel naţional.

24

În continuare, autorii încearcă să justifice greşelile medicale afirmînd că „deşi nici un

specialist nu are dreptul să greşească, totuşi toţi greşesc”.[88] În acest caz se face referire la

afirmaţiile unor clinicişti notorii precum N.N.Pirogov, S.P.Babkin, Iu.Iu.Djanelidze şi alţii, care

recunoşteau deschis că ei de asemenea au comis greşeli. Însă diferenţa dintre cei mari şi cei

ignoranţi constă exact în faptul că cei dintîi îşi recunoşteau erorile şi învăţau din ele, iar cei din

urmă le negau categoric, oricît de evidente ar fi fost acestea. În toate cauzele penale privind

infracţiunile medicale nici un medic condamnat nu s-a recunoscut vinovat de cele săvîrşite. Nici

chiar M.P., numit „doctor Moartea” din Sankt Petersburg, condamnat la privaţiune de libertate pe

viaţă pentru omorul intenţionat al 12 pensionare, care pe parcursul anchetei şi la dezbaterile

judiciare îşi recunoştea vina, ulterior a început să o nege declarînd că el s-a autocalomniat.[218]

O recomandare valoroasă şi pertinentă a autorilor constă în faptul că „ar trebui să se dea

preferinţă, dacă aceasta este posibil, unor metode de cercetare mai inofensive şi nepericuloase”.[88]

La metodele de cercetare este necesară o remarcă: şi de tratament. Aceasta este foarte important la

luarea unor decizii ţinînd de operaţiile planificate, care pot fi efectuate, dar pot fi şi amînate sau

chiar anulate pentru salvarea vieţii pacientului.

Fireşte, în situaţii excepţionale (cutremure de pămînt, accidente, explozii etc.), în cazul unui

număr mare de victime, probabilitatea erorilor medicale este mai mare decît atunci cînd este

posibilitatea de a alege metoda de tratament în mod echilibrat, avînd în faţă rezultatele tuturor

analizelor şi cercetărilor.

V.Popov şi N.Popova identifică greşeli apărute din cauza unor acţiuni foarte „curajoase” ale

medicilor, numite şi „agresiuni chirurgicale”. Efectuarea unei operaţii este, într-o măsură mai mare

sau mai mică, o chestiune de tehnică, în timp ce reţinerea de la operaţie este o activitate mai fină a

unei gîndiri mai profunde, a unei critici severe şi a unei observări cu multă atenţie.[88]

În practica penală „agresiunea chirurgicală” este numită vină din imprudenţă în formă de

încredere exagerată. În cazul unei operaţii planificate, deosebit de periculoasă pentru viaţă, medicul

prevede posibilitatea abstractă de deces al pacientului, însă el speră, în mod uşuratic, că în cazul dat

asemenea urmări tragice vor putea fi evitate.

Luînd în vedere faptul că în ştiinţa medicală termenul eroare medicală este folosit pentru a

justifica infracţiunile medicale şi prin el se încearcă a-i elibera pe vinovaţi de răspundere, este

necesar a se lua în dezbatere şi problema privind răspunderea pentru greşeală în dreptul penal.

După părerea noastră, prin greşeală medicală trebuie de înţeles acţiunile incorecte, negîndite

ale medicului sau ale altui lucrător medical (asistentă medicală, felcer, moaşă), care sînt exercitate

pe parcursul acordării de ajutor pacientului, care constituie o urmare a atitudinii neglijente,

25

uşuratice faţă de propriile obligaţii şi care au avut sau au putut avea ca efect decesul pacientului,

leziunile corporale cu o diversă gravitate sau o altă daună.

Cu principiul stării subiective de răspundere, adică cu părerea privitor la prezenţa vinovăţiei,

este strîns legată şi problema ce ţine de greşeală, pentru că în conţinutul vinovăţiei intră nu numai

reprezentări autentice ale persoanei, dar şi greşite, despre caracterul faptei şi despre importanţa ei

socială. În dreptul penal, prin greşeală se înţelege o rătăcire care ţine fie de împrejurările de fapt,

care determină caracterul şi gradul pericolului social al faptei săvîrşite, fie de caracterul juridic al

caracteristicilor faptei.[65]

Greşeala juridică este o evaluare incorectă, făcută de către persoana vinovată, a esenţei

juridice a faptei săvîrşite sau a urmărilor ei juridice.

Regula generală care se referă la importanţa greşelii juridice se reduce la faptul că

responsabilitatea penală a persoanei apare în conformitate cu evaluarea faptei respective nu de către

subiect, ci de către legiuitor. De regulă, o asemenea greşeală nu influenţează nici forma vinovăţiei,

nici calificarea infracţiunii, nici mărimea pedepsei.

Greşeala de fapt este o reprezentare incorectă a persoanei despre împrejurările de fapt care

joacă un rol al semnelor componenţei infracţiunii respective şi care determină caracterul infracţiunii

şi gradul de pericol social al ei. În funcţie de conţinutul reprezentărilor incorecte, adică de

percepţiile şi evaluările false, delimităm următoarele tipuri de greşeli de fapt: privitor la obiectul

atentării, la caracterul acţiunii sau inacţiunii, la gravitatea urmărilor, la dezvoltarea raportului

cauzal, la împrejurările agravante ale răspunderii. În majoritatea cazurilor, greşeala de fapt nu îl

absolvă pe vinovat de răspundere, dar influenţează asupra calificării infracţiunii. Greşeala de obiect

este o reprezentare incorectă a persoanei despre esenţa socială şi juridică a obiectului atentării. De

exemplu, dacă persoana consideră că sustrage prin furt substanţe narcotice din farmacie, însă de fapt

fură medicamente fără narcotice, acţiunile sale vor fi calificate totuşi ca tentativă de furt al

mijloacelor narcotice (art.217/4 al CP al RM).

O altă varietate de greşeli de obiect constă în necunoaşterea împrejurărilor, cînd acestea

există cu adevărat în realitate. În aceste cazuri, infracţiunea este calificată ca fiind săvîrşită fără

împrejurări agravante. Dacă se porneşte de la o presupunere greşită privitor la existenţa unei

împrejurări agravante, fapta trebuie calificată ca fiind tentativă de infracţiune în împrejurarea

agravantă respectivă.

Profesorul Iu.D.Sergheev a subliniat că termenul greşeală medicală în sens juridic nu există,

el nu este înregistrat nici într-un act de drept. El a propus calificarea acestei noţiuni ca „oferire

necorespunzătoare de ajutor medical”, care are un sens juridic mai concret şi se apropie de

neglijenţa de serviciu, care de asemenea este definită ca neîndeplinire sau îndeplinirea

26

necorespunzătoare de către o persoană cu funcţie de răspundere a obligaţiilor sale în urma atitudinii

neglijente sau neconştiincioase faţă de ele (art.329 din CP al RM).

Acordarea de asistenţă medicală necorespunzătoare presupune că au fost încălcate anumite

norme, reguli, standarde de acordare corespunzătoare a asistenţei medicale şi constituie un temei

pentru răspunderea juridică a lucrătorului medical, dar nu o împrejurare care îl absolvă de

răspundere în cazul de „eroare medicală”.

O particularitate a depoziţiilor depuse de către medicii bănuiţi sau învinuiţi de săvîrşirea

unor infracţiuni medicale constă în faptul că aceştia, de regulă, nu recunosc că sunt vinovaţi de

săvîrşirea lor.

În toate cauzele din această categorie care au fost supuse studiului şi examinării de

instanţele Republicii Moldova, în care au fost pronunţate sentinţe de învinuire, precum şi în cauzele

despre care s-a scris în mass-media din diverse ţări (Rusia, Polonia, România, Ucraina, SUA), nici

pe parcursul anchetei, nici în instanţă, medicii vinovaţi nu şi-au recunoscut vinovăţia şi nu au

regretat de cele săvîrşite. Aceasta o confirmă şi studiul realizat de medicul american Richard

Righelman.[91] Autorul subliniază că atunci cînd medicii sînt întrebaţi despre erorile comise de

către ei însăşi sau de către colegii lor, erorile colegilor erau recunoscute aproape de către toţi. În

unele cazuri aceste erori au atras după sine decesul bolnavului. Medicii, uneori justificîndu-se, îi

învinuiau de greşeală pe însăşi bolnavii. Ei erau certaţi pentru expunerea neclară a datelor

anamnezice, chiar şi atunci cînd medicul nu a adunat aceste date cu toată stăruinţa. Bolnavul este

numit confuz sau neascultător, cînd recomandările medicale sînt neclare.

R.Righelman citează pe un alt autor american: „neputînd să ne recunoaştem stîngăciile, noi

încetăm a mai fi lecuitori. Dacă nu ne-am învăţat să cerem scuze, nu vom obţine nimic. Noi vom fi

încăpăţînaţi, închistaţi şi creşterea noastră va înceta”.[91]

Ce ar putea medicul să contrapună erorilor? Abordarea corectă include trei faze obligatorii:

recunoaşterea erorii; corectarea greşelilor care pot fi reparate; soluţionarea situaţiei prin cererea de

scuze pentru aceea ce poate fi iertat şi tendinţa de a nu repeta eroarea.

La prima vedere, nici unul din aceşti paşi în medicina modernă nu este posibil. Avocaţii,

care îi apără pe medici în instanţe, încearcă să demonstreze că nu există nici o greşeală, iar clienţii

lor contestă greşeala cu siguranţă. Rareori se poate auzi că un medic şi-a recunoscut greşeala şi este

gata să poartă răspundere pentru ea. În medicină, nu întotdeauna este posibil să rectifici o greşeală,

bunăoară dacă pacientul a decedat sau a rămas pentru toată viaţa schilod. Dacă eroarea nu este

recunoscută, situaţia rămîne ca şi cum nesoluţionată.

„Dacă noi am fi recunoscut greşeala, ne-am fi străduit să o corectăm şi să minimalizăm

urmările, am fi analizat cauzele şi am fi tras concluzii pentru viitor. Putem spera că, în orice caz, în

27

conştiinţa noastră problema este soluţionată. Lucrînd asupra propriilor greşeli, omul merită

compătimirea celor din jur şi eliberarea de învinuire”.[91]

Presupunem că una dintre cauzele din care medicii nu-şi recunosc erorile care au determinat

decesul sau mutilarea integrităţii corporale a pacienţilor, nu-şi recunosc vinovăţia de săvîrşire a

infracţiunilor este teama de răspundere pentru cele săvârşite şi nedorinţa de a purta răspundere.

De regulă, nu se recunosc vinovate persoanele care au săvîrşit infracţiuni fără martori – furt,

viol, omor. Majoritatea infracţiunilor medicale sînt săvîrşite fără martori. Dacă medicul care se află

la volan îl loveşte pe un pieton, îl omoară, atunci la locul accidentului vine grupul operativ de

cercetare, expertul medico-legal, alţi specialişti, jurnalişti. Locul accidentului este supus unei

examinări riguroase, se efectuează măsurări, sînt chestionaţi martorii, bănuitul, numai dacă acesta

nu s-a ascuns de la locul accidentului, sînt sechestrate probe materiale, şoferul-medic este testat de

stare de ebrietate.

Dacă în sala de operaţii pacientului i se ia viaţa în urma unei neglijenţe medicale

infracţionale, şi dacă mai este timp de noapte, atunci nimeni nu face un control asupra acţiunilor

medicilor, iar despre vinovăţia sau nevinovăţia lor de decesul pacientului se judecă ulterior, după

aceleaşi note făcute de ei înseşi în istoria bolii. În cazul în care pacientul a decedat, aceste note, în

timp de o noapte, pot fi transcrise de mai multe ori şi pot fi distruse uşor toate probele documentare.

S-a propus de mai multe ori ca în cazurile de deces al pacientului în urma intervenţiei

medicului (aşa-zisele operaţii „planificate”, cu infectare în cadrul spitalului) conducătorul instituţiei

curative să anunţe imediat despre aceasta procurorul teritorial, conducătorul organului afacerilor

interne, expertul medico-legal pentru cercetare operativă a împrejurărilor celor întîmplate.

La ora actuală însă, expertiza medico-legală pentru cauzele din această categorie este

tergiversată cu anii şi se face tot posibilul, în virtutea faptului că ea este subordonată Ministerului

Sănătăţii, ca persoanele vinovate să fie scutite de răspundere.

Medicii nu-şi recunosc vinovăţia şi pentru că în cazul dezvăluirii unei infracţiuni medicale

de către organele de drept - cum ar fi prelevarea de la pacienţii încă în viaţă a rinichilor pentru

transplant (Chişinău, Lvov, Moscova, Habarovsk ş. a.) - faţă de bănuiţi nu se aplică măsuri atît de

aspre ca faţă de lucrătorii poliţiei: medicii nu sînt reţinuţi, nu sînt arestaţi, pe parcursul întregii

anchete şi al dezbaterilor judiciare ei rămîn în libertate şi au posibilitate prin diverse aranjări,

mituiri, ameninţări, să împiedice mersul anchetei şi stabilirii adevărului obiectiv, contînd în acest

caz şi pe tergiversarea îndelungată a anchetei, pe avizul justificator al medicilor legişti şi aceste

speranţe ale lor deseori sunt îndreptăţite.

Toate acestea ascund o solidaritate corporativă fără de precedent, un profesionalism scăzut,

o atitudine fără de suflet, indiferentă faţă de soarta pacientului, tendinţa de a se îmbogăţi pe contul

28

nefericirii pacienţilor şi rudelor acestora, conştiinţa unei lipse totale de control şi de răspundere,

încălcarea gravă a legilor şi a actelor derivate din legi, a normelor morale, convingerea că

infracţiunile medicale nu pot fi demonstrate şi, prin urmare, nu sînt pasibile de pedeapsă.

Pentru o atitudine atît de liberală faţă de infracţiunile medicale, mai ales dacă ţinem cont că

în ţările CSI vinovaţii pentru săvîrşirea lor doar rar sunt pedepsiţi cu privaţiune de libertate,

societatea plăteşte foarte mult – în fiecare an numărul unor asemenea infracţiuni cu urmări grele

creşte neabătut, iar vinovaţii de săvîrşirea lor rămîn nepedepsiţi.

Anticipînd analiza şi evaluarea juridică a urmărilor nefericite ale tratamentului bolnavilor

(de fapt este vorba de decese sau de mutilări grave), S.G.Steţenko (a.2004) tentează a justifica

asemenea acţiuni afirmînd că „astăzi lucrătorii medicali nu pot, însă probabil este imposibil a se

garanta tratamentul obligatoriu, îmbunătăţirea calităţii vieţii şi mărirea duratei acesteia pentru

oamenii bolnavi”.[106]

Ar reieşi că dacă medicul nu poate garanta însănătoşirea pacientului, el trebuie să i-o spună

şi să-l sfătuiască să se adreseze către alt medic, care poate să i-o garanteze.

Neavînd încredere în medicina din ţară, care nu poate garanta nimic, pacienţii se adresează

după asistenţă medicală peste hotare, medicilor cu un profesionalism mai înalt şi cu o atitudine mai

responsabilă faţă de sănătatea pacientului. Anume aşa a procedat şi academicianul cardeochirurg

Amosov. Cînd a avut nevoie de o operaţie pe cord, el ştia că nici cardiochirurgii din Kiev, nici cei

din Moscova nu-i pot nimic garanta, de aceea s-a adresat către cardiochirurgii germani, care i-au

garantat însănătoşirea, i-au îmbunătăţit calitatea vieţii şi i-au prelungit viaţa. Dar în ce lumină va

apărea cariera unui medic care îi va răspunde fiecărui pacient că el nu-i poate nimic garanta. În

ultimă instanţă, el va rămîne fără pacienţi, fără salariu, fără onorar fiind nevoit să-şi schimbe

profesia.

În acelaşi timp, prin recunoaşterea sinceră a neputinţei lucrătorilor medicali şi, mai concret a

propriei sale neputinţe, un asemenea medic va putea, prin neintervenţia sa, să-i garanteze bolnavului

şi însănătoşire, şi îmbunătăţire a calităţii vieţii, şi prelungirea ei.

V.Voina (a.1998) descrie nenorocirea lui care a avut loc în Moscova în felul următor: „În

Moscova mi-am pierdut trei oameni apropiaţi. Şi adevărul despre cancer nu mi l-au mai

comunicat… Dar ce-i cu medicii? Pentru a ajunge în renumitul Centru Oncologic din Moscova (în

popor el se numeşte Blohinvald, după numele directorului Blohin) au fost plătite sume exorbitante.

Medicii estorcau cu sînge rece de pe pacienţi şi de pe familiile acestora şapte piei. Ştiau că pacienţii

vor muri, că le-au rămas doar zile numărate, că medicina este neputincioasă pentru a-i ajuta, dar

minţeau, dădeau speranţe”.[177]

29

În SUA, precum şi în alte ţări civilizate bogate, avocaţii pacienţilor pot obţine de la medic o

compensaţie semnificativă pentru pagube, dacă medicul a hotărît să-l mintă pe pacient. Minciuna îl

va costa scump, iar dincolo de medic se află compania de asigurare care nu este interesată să

plătească o amendă pentru minciună în pierderi de milioane.

La 18 ianuarie 2000, în Spitalul nr. 4 din Chişinău, bolnavei Elena Z. i-a fost prescrisă o

operaţie simplă de înlăturare a glandelor. Operaţia era efectuată de medici de înaltă categorie, în

condiţii de anestezie generală şi, fireşte, pentru o taxă prealabilă. După operaţie bolnava nu a putut

fi scoasă de sub influenţa anesteziei generale şi a decedat.[234]

S.G.Steţenko (a. 2004) defineşte defectul de acordare a asistenţei medicale ca „efectuare

necorespunzătoare a diagnosticării tratamentului bolnavului, a organizării asistenţei medicale care a

condus sau a putut să conducă la o urmare nefericită a intervenţiei medicale”. De cele mai dese ori

un asemenea final înseamnă deces sau mutilare gravă a pacientului.

Autorul subliniază, pe bună dreptate, că este foarte dificil a stabili gradul de răspundere a

medicului pentru un asemenea sfîrşit nefericit. Anume asemenea dificultăţi au făcut ca în practica

examinării unor asemenea cazuri să apară în chirurgie principiul: „După acest fenomen înseamnă ca

rezultat al acestui fenomen”.

Cu alte cuvinte, în toate cazurile de deces ce urmează îndată după operaţie aceasta din urmă

este calificată ca pricină a decesului, iar medicul care a efectuat-o – ca un vinovat direct de cele

întîmplate.

O asemenea abordare este cea mai convenabilă pentru victime, pentru că lor li se asigură

imediat despăgubirea pentru dauna materială şi morală şi nu-i obligă să umble ani la rînd, fără

rezultat, prin instanţe în căutarea dreptăţii. După cum menţionează mulţi autori, acest principiu se

aplică şi în prezent în ţările bogate din Apus, fapt care înseamnă un respect pentru drepturile

pacienţilor la viaţă, sănătate, ca valori umane supreme.

În 1994, din iniţiativa comună a Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (OMS) şi a Ministerului

Sănătăţii din Olanda, a fost adoptată „Declaraţia OMS cu privire la principiile asigurării drepturilor

pacienţilor din Europa”, numită şi Declaraţia de la Amsterdam.

Finlanda a devenit prima ţară europeană care s-a obligat, prin lege, ca toate instituţiile

curative să-şi instituie funcţia de împuternicit pentru drepturile pacienţilor.[268]

Preşedintele SUA, George Busch, s-a ocupat de o problemă foarte actuală a Americii –

drepturile pacienţilor. În prezent, companiile de asigurare fac ravagii printre medici, interzicîndu-le

ca acestea să recomande pacienţilor variante costisitoare de tratament. Ele propun ca medicii să

ofere pacienţilor dreptul de a-şi găsi dreptatea în instanţe. În afară de aceasta, întocmai ca la noi,

este foarte spinoasă şi problema costului medicamentelor. Busch a propus ca statelor să li se

30

repartizeze 12 miliarde de dolari în calitate de subvenţii pentru medicamente destinate familiilor

vulnerabile, precum şi să fie aplicate şi alte măsuri sub genericul „Un plan urgent – o mîină de

ajutor”.

În Finlanda, compensaţiile pentru leziunile corporale cauzate bolnavilor pe parcursul

tratamentului medical sunt plătite indiferent de vina sau neatenţia personalului medical, ceea ce

înseamnă că nimeni nu caută vinovaţi. Din a. 1997 pînă în a. 2001, Centrul de Asigurare a

Bolnavilor a primit 80663 de cereri de primire a compensaţiilor pentru vătămările cauzate şi a

adoptat hotărîri în legătură cu 75525 cereri. Numărul cererilor satisfăcute este de 26614 (35,2%), iar

numărul celor respinse – 46980 (62,2%).

Sunt compensate cheltuielile pentru tratament medical, pentru pierderea venitului, pentru

susţinere, pentru durere şi suferinţă, pentru leziuni funcţionale permanente şi, în caz de deces –

pensia persoanei întreţinute şi cheltuielile pentru înmormîntare. Suma generală a compensaţiei,

plătită în a. 2001, a constituit 17 milioane de euro.[212]

Participanţii la Congresul I pentru Dreptul Medical din Rusia au recomandat Dumei de Stat

a FR să-şi activizeze munca de examinare şi adoptare a legilor federale cu acţiune directă: „Cu

privire la asistenţa medicală din Federaţia Rusă”, „Cu privire la drepturile pacientului”, „Cu privire

la protecţia socială şi juridică a lucrătorilor medicali şi asigurarea obligatorie a activităţii lor

profesionale”, „Despre sistemul privat de ocrotire a sănătăţii din Federaţia Rusă”.

Adoptarea unor legi analogice este prevăzută şi de Planul Naţional de Acţiuni în Domeniul

Drepturilor Omului pentru anii 2004-2008, aprobat prin Hotărîrea Parlamentului Republicii

Moldova din 24 octombrie 2003. E adevărat însă că Planul nu prevede măsuri de urgentare a

reparării pagubelor pacienţilor cauzate prin infracţiuni medicale, aşa cum se obişnuieşte în alte ţări.

Practica medicală demonstrează clar că cu cît e mai mare probabilitatea de apariţie a

deficienţelor în acordarea asistenţei medicale cu atît mai mare este suma cotei de asigurare plătită

de medic sau de instituţie medicală pentru asigurarea răspunderii profesionale.[106]

S.G.Steţenko (a. 2004) subliniază pe bună dreptate că situaţiile în care deficienţele medicinii

se ascundeau în esenţa sistemului de protecţie a sănătăţii au rămas în trecutul istoric. Vom observa

doar că tăinuirea unor asemenea deficienţe avea loc mai înainte, dar şi în prezent în ţările CSI –

Moldova, Rusia, Ucraina ş. a.

După cum s-a consemnat anterior, activitatea medicală, precum şi răspunderea penală în

ţările din vest, este reglementată strict prin acte normative în care viaţa şi sănătatea pacienţilor sînt

protejate sigur contra infracţiunilor medicale şi altor delicte, iar lucrătorii medicali vinovaţi de

săvîrşirea acestora sînt traşi la răspundere aspră.

31

Un factor important al calificării defecţiunilor de acordare a asistenţei medicale este raportul

cauzal dintre acţiunile medicului şi urmările negative suportate de sănătatea pacientului. Fireşte,

aceasta este una din problemele cele mai importante şi mai complicate pentru a căror soluţionare

juriştii deseori îi solicită pe experţii medico-legişti.

Uneori însă raportul cauzal este destul de evident şi poate fi stabilit fără ajutorul expertului.

De exemplu, în Spitalul Orăşenesc din Permi, în urma efectuării unui bandaj prea strîns pe mîna

stîngă a unui nou-născut a fost cauzată mortificarea a patru degete cu amputarea ulterioară a

lor.[202]

Analizînd greşelile medicale, S.G.Steţenko (a. 2004) crede că munca fără de greşeli a

medicilor în principiu este imposibilă, ţinîndu-se cont de specificitatea medicinei.[106]

În urma unor greşeli de justiţie poate fi osîndit un nevinovat, chiar cu pedeapsa cu moartea.

Greşesc poliţiştii, pompierii, şoferii, minerii, piloţii, încasatorii şi chiar cosmonauţii. Însă toate

constau în faptul că, în primul rînd, greşelile medicale au cele mai grave urmări – decesul

pacienţilor sau mutilarea gravă a lor, iar în al doilea rînd, cei care greşesc în alte domenii, de regulă,

sînt traşi la răspundere juridică pentru cele săvîrşite, iar medicii, fiind în aceleaşi condiţii, reuşesc să

evite asemenea răspundere.

S.G.Steţenko (a. 2004) defineşte greşeala medicală ca „defecţiune în acordarea asistenţei

medicale, care este cauzată de acţiunile incorecte ale personalului medical şi care se caracterizează

prin rătăcirea fără rea-credinţă în condiţiile lipsei semnelor infracţiunii din intenţie sau din

imprudenţă”.[106]

Pe de o parte, autorul parcă i-ar preveni pe lucrătorii medicali că nu toate greşelile

profesionale sînt nesancţionabile, iar pe de altă parte, defineşte aceste greşeli ca acţiuni greşite ale

personalului medical, care se caracterizează prin rătăcire fără rea-credinţă şi care nu sînt infracţiuni.

Da, nu fiecare greşeală fără urmări grave este o infracţiune, însă cel care greşeşte poate fi

sancţionat în mod administrativ, disciplinar, poate fi lipsit temporar de dreptul de a practica

medicina. Este important ca după fiecare greşeală să urmeze reacţia adecvată. După cum în cazul

prevenirii infracţiunilor reacţia la lovituri poate preveni omorul, aşa şi reacţia la anumite greşeli

medicale nesemnificative poate preveni greşelile cu urmări mai grave.

Considerăm nefondată propunerea lui S.G.Steţenko (a. 2004) de a stipula în lege prevederea

că „greşelile medicilor, cauzate de factori obiectivi (imperfecţiunea medicinii, lipsa mijloacelor

medicamentoase necesare şi a tehnicii medicale ş. a.), nu sunt pasibile de pedeapsă pentru unii

lucrători medicali concreţi”.[106]

Aceasta ar însemna că nu numai greşelile, dar şi infracţiunile medicale pot fi justificate prin

factori obiectivi. La scară globală, aceasta ar însemna că în toate ţările sărace sau chiar în orice

32

spital raional sau din vreun orăşel, unde există asemenea factori obiectivi, sînt permise orice greşeli,

orice infracţiuni medicale.

Răspunderea pentru infracţiunile din imprudenţă, în majoritatea absolută a cazurilor, apare

numai în prezenţa urmărilor păgubitoare (periculoase pentru societate). În funcţie de urmările

apărute, „greşeala medicală” poate fi calificată ca faptă pasibilă de pedeapsă administrativă sau ca

infracţiune.

Potrivit Legii RM cu privire la drepturile şi responsabilităţile pacientului din 27 octombrie

2005 (în vigoare din 1 iulie 2006) eroarea medicală constituie o „activitate sau inactivitate

conştientă a prestatorului de servicii de sănătate, soldată cu moartea sau dauna cauzată sănătăţii

pacientului din imprudenţă, neglijenţă sau lipsă de profesionalism”. Această noţiune a erorii

medicale într-o mare măsură coincide cu conţinutul art. 213 din Codul penal al RM cu denumirea:

„Încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale”. Adică şi în

noţiunea de eroare medicală, şi în infracţiunea medicală, prezentată de art.213 CP al RM este

prevăzută vinovăţia în formă de neglijenţă, având unele şi aceleaşi consecinţe grave.

După părerea noastră, greşelile medicale care au cauzat decesul pacienţilor sau leziuni

corporale de diferite grade nu sînt altceva decît infracţiuni medicale comise din neglijenţă, iar

termenul greşeală medicală este inventat de medici, în special după cazul medicilor din 1953,

pentru a-şi justifica aceste infracţiuni şi a se eschiva de la răspunderea pentru săvîrşirea lor.

1.4. Riscul întemeiat în dreptul penal.

Riscul medical.

Articolul 40 din CP al RM, intitulat „Riscul întemeiat”, prevede că:

„(1) Nu constituie infracţiune fapta, prevăzută de legea penală, care a cauzat daune

intereselor ocrotite de lege în cazul riscului întemeiat pentru realizarea scopurilor socialmente utile.

(2) Riscul se consideră întemeiat dacă scopul socialmente util urmărit nu a putut fi realizat

fără un anumit risc şi dacă persoana care l-a admis a luat măsurile necesare pentru a preveni

cauzarea altor daune intereselor ocrotite de lege.

(3) Riscul nu poate fi considerat întemeiat dacă era cu bună-ştiinţă îmbinat cu pericolul

pentru viaţa persoanei sau cu pericolul provocării unui dezastru ecologic ori social.”

Această normă este formulată într-un mod analogic în articolul 41 din CP al FR şi în art. 42

din CP al Ucrainei.

Cauzarea daunei, în condiţiile de risc întemeiat, este o împrejurare independentă care

înlătură caracterul penal al faptei. Ea nu poate fi redusă la o necesitate extremă, pentru că se

deosebeşte de aceasta în esenţă: în cazul unui risc întemeiat nu există o confruntare între două

33

interese protejate de lege unde interesul mai important este salvat din contul celui mai puţin

important.

Însă, în cazul unui risc întemeiat, răspunderea penală poate fi exclusă numai dacă sînt

respectate o serie de condiţii prevăzute în art. 40 din CP al RM. Pe de o parte, aceste condiţii sînt

orientate spre a nu împiedica desfăşurarea a tot ce este nou, progresist în domeniul ştiinţei, tehnicii,

producţiei. Pe de altă parte, legea trebuie să delimiteze limitele riscului permisibil, să protejeze

societatea de aventurieri, neprofesionişti, ale căror acţiuni pot cauza mari daune oamenilor,

societăţii, statului.

Pînă a apela la art. 40 din CP al RM trebuie, mai întîi de toate, să clarificăm despre ce fel de

risc este vorba. De fapt, aproape fiecare profesie este însoţită de un posibil risc, fie că e vorba de

medic, de sudor electric, de şofer ş. a. Pentru a avea o securitate, adică pentru a exclude riscul din

medicină, din producţie, din transport, construcţii etc. sînt stabilite anumite reguli. Codul penal

conţine mai multe articole cu dispoziţii pe blanchete în care este prevăzută răspunderea pentru

cauzarea daunei în urma încălcării unor asemenea reguli, bunăoară art. 213 (încălcarea din

neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale), articolele 262-264 din

capitolul XII cu privire la infracţiuni din domeniul transporturilor, art. 223 (încălcarea cerinţelor

securităţii ecologice) etc. Art.40 are în vedere un „alt risc”, acel risc pe care persoana şi-l asumă în

situaţii nestandarde, risc legat de aplicarea unor tehnologii noi, a unor operaţii, experimente, care

deocamdată nu sînt reglementate prin regulile respective.

Codul penal, introducînd o normă nouă, avea scopul să reglementeze o asemenea situaţie

cînd omul, fiind intenţionat să deschidă căi noi în medicină, tehnică etc., experimentul inovator al

lui a eşuat cauzînd daune vieţii, sănătăţii omului sau anumite pagube materiale.

În exemplele oferite în conţinutul tezei privitor la decesele pacienţilor care au loc în urma

neglijenţei infracţionale sau încrederii exagerate a lucrătorilor medicali nu este vorba de nici o

descoperire nouă în domeniul medicinii. În aceste cazuri se încalcă, pur şi simplu, condiţiile unui

risc legitim, iar vinovaţii comit acest risc neîntemeiat, din motive de carieră, de îmbogăţire şi de

satisfacere a unor pofte josnice, fără să ţină cont de răspunderea care va veni pentru urmările grave.

Dacă una dintre condiţiile legitimităţii, indicate în art. 40 din CP nu a fost respectată, un

asemenea risc nu este considerat ca fiind îndreptăţit, însă bunele intenţii ale persoanei care a

întreprins acţiuni riscante, potrivit CP al Rusiei, sînt evaluate, la stabilirea pedepsei, ca circumstanţe

atenuante (art. 61 alin.1 lit.„ж” din CP al FR).[73 ]

A.G.Blinov de asemenea formulează anumite condiţii de legitimitate ale riscului profesional

în activitatea medico-biologică. Printre acestea el remarcă următoarele:

1) riscul este admis în exclusivitate pentru a se ajunge la un rezultat folositor;

34

2) riscul este admis numai în cazul în care pacientul a fost informat şi, ca urmare, şi-a dat

consinţămîntul benevol şi conştient de acţiunile riscante;

3) în cazul unui risc legitim, scopul urmărit nu poate fi atins prin acţiuni tradiţionale,

nelegate cu riscul;

4) acţiunile riscante ale lucrătorului medical trebuie să fie asigurate prin cunoştinţele şi

dexterităţile profesionale care sînt capabile în mod obiectiv, într-o situaţie concretă să prevină

apariţia unor urmări dăunătoare;

5) urmările dăunătoare sînt percepute de lucrătorul medical care riscă numai ca o variantă

posibilă, secundară a acţiunilor sale;

6) lucrătorul medical care şi-a permis acţiuni riscante trebuie să ia măsuri suficiente pentru

prevenirea daunelor cauzate intereselor pacientului, prevăzute de legea penală.[49,50]

Practica de urmărire penală a cauzelor cu infracţiuni medicale şi datele privitoare la

personalitatea infractorului arată că vinovaţii întreprind acţiuni riscante nu din tendinţă spre

inovaţii, ci din scopuri mercantile, de îmbogăţire – de a lua de la bolnav şi de la rudele acestora

suma maximă posibilă pentru „serviciile” prestate, chiar dacă vinovatul ştie din timp că „ajutorul”

lui nu costă nici o para şi el nu-i va ajuta cu nimic pacientului, ba dimpotrivă, îl va prejudicia.

În literatura juridică se acordă o atenţie mare cercetării condiţiilor riscului întemeiat şi

dacă aceste condiţii sînt încălcate, atunci riscul devine neîntemeiat, iar persoana care şi l-a permis

este trasă la răspundere penală. În acelaşi timp, se subliniază pe bună dreptate că introducerea

acestei norme în noile coduri penale are ca scop „să protejeze societatea de fapte aventuriste ale

oamenilor uşuratici, ambiţioşi, care cauzează daune în goana după succese personale”.[72]

În acest sens, legea penală trebuie, pe de o parte, să nu frîneze progresul ştiinţific şi

tehnologic în medicină, iar pe de altă parte, în cazul constatării unei vinovăţii a experimentatorului,

să nu excludă răspunderea personală a acestuia în limitele principiilor generale ale răspunderii

penale.

Riscul legitim întemeiat poate cuprinde orice activitate profesională, inclusiv în domeniul

dreptului.

Semnele de bază ale riscului întemeiat, prin urmare şi legitim, sunt:

1) efectuarea acţiunilor (inacţiune) în vederea atingerii scopului folositor;

2) scopul folositor nu poate fi atins prin acţiuni nelegate de risc;

3) persoana trebuie să întreprindă toate măsurile suficiente pentru prevenirea daunei

intereselor protejate de lege;

4) riscul nu poate fi însoţit în mod intenţionat de ameninţarea vieţii multor oameni, de

ameninţarea cu o catastrofă ecologică sau cu o calamitate socială (art. 41, alin. 3 din CP al FR).

35

Din conţinutul art. 41 alin.3 din CP al FR reiese că riscul nu este întemeiat în cazul în care el

a fost în mod deliberat însoţit de ameninţarea vieţii multor oameni. Dar cum facem dacă el este

însoţit de ameninţarea vieţii unui singur om? Este oare atunci riscul întemeiat? Unii savanţi-jurişti

din Rusia cred că „acţiunile riscante care creează o ameninţare pentru un număr mai mic de victime,

potrivit legii, pot fi considerate întemeiate”.[65]

Credem că asemenea afirmaţii nu sînt întemeiate; ele contravin Constituţiei FR în care sînt

stipulate drepturile personalităţii la viaţă, sănătate, onoare şi inviolabilitate; drepturile şi libertăţile

ei sînt declarate ca valori supreme. De aceea credem că este mai reuşită formularea art.40 alin.3 din

CP al RM, care declară că riscul este neîntemeiat dacă el a fost însoţit de pericolul pentru viaţa

măcar a unei singure persoane, ceea ce se întîmplă cel mai des în cazurile de risc neîntemeiat în

practica medicală.

Art.42 alin.3 din CP al Ucrainei nu recunoaşte că riscul este întemeiat „dacă el creează în

mod deliberat un pericol pentru viaţa altor oameni”.

Considerăm că în art.40 alin.3 din CP al RM este utilizat nu prea reuşit termenul cu bună

ştiinţă în locul lui în mod deliberat din CP al Rusiei şi din CP al Ucrainei, pentru că termenul cu

bună ştiinţă se apropie de forma intenţionată a vinei, însă în cazul riscului neîntemeiat vina este din

imprudenţă.

Între necesitatea extremă şi riscul profesional întemeiat există anumite similitudini. Ele au

aceleaşi semnificaţii de drept şi sociale. Ambele constau în cauzarea unei daune intereselor protejate

de drept. Însă necesitatea extremă şi riscul întemeiat sînt, în acelaşi timp, împrejurări diferite care

exclud infracţionalitatea faptei. Diferenţa dintre ele constă în următoarele:

1) în cazul necesităţii extreme, dauna cauzată este necesară şi inevitabilă pentru prevenirea

pericolului, însă în cazul riscului întemeiat, dauna este doar virtuală, potenţială;

2) în cazul necesităţii extreme, dauna mare trebuie să fie prevenită prin cauzarea unei daune

mai mici. În cazul riscului întemeiat pericolul ameninţător poate să nu fie prevenit.

În cazul în care lipseşte măcar una din condiţiile legitimităţii riscului întemeiat, este posibilă

răspunderea pentru cauzarea daunei din imprudenţă. Considerăm că în cazul riscului neîntemeiat

vina persoanei este întotdeauna din imprudenţă, în formă de încredere exagerată infracţională.

Autorii ucraineni definesc în calitate de condiţii legitime ale riscului întemeiat şi „obţinerea

unui consinţămînt al persoanei a cărei viaţă sau sănătate este pusă în primejdie”.[132] Cu alte

cuvinte, întocmai aşa ca alţi lucrători medicali, ei consideră că acordul pacientului la o operaţie

deosebit de periculoasă îl eliberează pe medic de răspundere penală în cazul în care bolnavul a

decedat. Am demonstrat în unele publicaţii vulnerabilitatea unei asemenea abordări.[72]

36

S.G.Steţenko (a. 2004) analizează în detaliu condiţiile legitimităţii riscului întemeiat în

activitatea medicală. Acestea sunt:

1) dauna este cauzată sănătăţii pentru a se atinge un scop social folositor;

2) acest scop nu poate fi atins cu mijloace obişnuite, nelegate de risc. Dacă se poate ca

bolnavului să-i fie acordată o asistenţă obişnuită, tradiţională, nelegată de risc şi dacă sănătatea

omului a fost prejudiciată, acţiunile medicului constituie o infracţiune;

3) urmările dăunătoare, în cazul riscului, sînt percepute de către lucrătorul medical doar ca o

variantă secundară şi posibilă a acţiunilor sale;

4) lucrătorul medical posedă cunoştinţele şi dexterităţile corespunzătoare care îi permit în

situaţia concretă să prevină apariţia urmărilor dăunătoare;

5) lucrătorul medical a întreprins, după părerea lui, măsuri suficiente pentru a preveni

prejudicierea vieţii şi sănătăţii pacientului.

Credem că în ultima condiţie a legitimităţii riscului întemeiat trebuie să fie aplicat nu

criteriul subiectiv de evaluare a acţiunilor medicului, dar cel obiectiv.

După cum am remarcat mai sus, medicii uneori nu-şi recunosc în nici un fel vina şi, în cazul

riscului neîntemeiat, pasibil de pedeapsă penală, vinovatul se va justifica că a luat toate măsurile

pentru prevenirea daunei şi va insista asupra faptului că pentru el orice risc este întemeiat. În

asemenea caz, trebuie să se ţină cont nu numai de opinia medicului, dar trebuie să se verifice dacă el

a respectat regulile şi metodele de acordare a asistenţei medicale prevăzute în ordinele,

instrucţiunile, recomandările medicale, adică în diverse acte normative.

Aşadar, la efectuarea unei operaţii planificate, deosebit de periculoase, medicul nu este în

drept să-l supună pe pacient la un risc neîntemeiat din motive josnice, egoiste, carieriste etc. Pentru

decesul sau vătămarea integrităţii corporale a pacientului el trebuie tras la răspundere.[262]

În practica clinică apar diverse riscuri. Însuşi faptul aflării pacientului în spital este legat de

anumit pericol, cum ar fi contractarea unor infecţii.

În cazul alegerii intervenţiei medicale, cînd medicul trebuie să ia o hotărîre clinică

complicată, el trebuie să ţină cont de riscurile posibile ale presupusei intervenţii, să găsească cea

mai potrivită soluţie, precum şi să întreprindă măsurile necesare de minimalizare a riscului pe

parcursul întregii perioade de tratament.

Din punctul de vedere al cerinţelor de drept şi al celor etice procesul de luare a hotărîrii

clinice trebuie, în mod obligatoriu, să includă un cerc de participanţi necesari. În primul rînd, la

luarea deciziei trebuie să participe însuşi pacientul sau reprezentanţii lui. În al doilea rînd, la luarea

unei decizii complicate trebuie atras tot personalul de profesionişti de care este nevoie pentru a

elabora o tactică ştiinţifică.

37

Medicul curant este obligat, în măsura necesităţii, să-şi invite colegii (să convoace consiliul,

să se adreseze unor specialişti pentru recomandări, unui medic cu experienţă mai bogată etc.). Din

păcate, trebuie să recunoaştem că multe urmări tragice apar din cauza încălcării acestei reguli, cînd

pur şi simplu dintr-o înfumurare infracţională sau din ambiţii personale medicul nu foloseşte

posibilităţile suplimentare pentru a minimaliza riscul intervenţiei medicale şi a lua o decizie clinică

mai calitativă.[112]

Sunt frecvente cazurile cînd un medic-chirurg preferînd metode operatorii şi ignorînd

posibilităţile tratamentului nechirurgical, exercită diverse forme de presiune şi, literalmente, „îl

obligă” pe pacient să semneze actele necesare pentru a-l primi în sala de operaţii. Toate acestea sînt

încălcări grave.[112]

Esenţa informării pacientului despre riscuri constă în faptul că noi sîntem oneşti cu

dumneavoastră, dar nu în faptul că dumneavoastră singur aţi ales această variantă riscantă, puteţi să

vă asumaţi şi răspunderea. Medicul trebuie în permanenţă să ţină minte faptul că bolnavul se află în

situaţie de viaţă dificilă şi că o informare indiferentă şi formală despre riscuri cu obţinerea ulterioară

a acordului poate influenţa negativ asupra pacientului: bolnavul îşi poate forma foarte uşor o

convingere că medicul îl lasă singur în faţa problemei sale, eschivîndu-se astfel de la participarea în

soarta bolnavului.

În cazurile în care medicul întreprinde o intervenţie riscantă, apare problema răspunderii

pentru aceste acţiuni, mai ales dacă acestea au condus spre urmări nefericite. Aici pot fi delimitate

două tipuri de situaţii:

1) cazuri în care intervenţia a fost efectuată în mod planificat, nu imprevizibil, adică medicul

şi pacientul au avut timp suficient pentru a discuta tactica tratamentului;

2) cazuri în care intervenţia a fost efectuată după anumite semne de neamînat şi după cauze

obiective, de fapt fără obţinerea consimţămîntului din partea pacientului (sau a reprezentanţilor

acestuia).

În cazurile unei intervenţii planificate, nu extraordinară, medicul are posibilitate (şi trebuie)

„să calculeze” în mod competent riscul intervenţiei presupuse, fiind obligat să-şi coordoneze

intenţiile sale cu pacientul (reprezentantul) şi să ia din timp toate măsurile preventorii de

minimalizare a riscului.[112]

Situaţiile extraordinare foarte des sînt însoţite de erori şi insuccese. Însă în aceste cazuri,

rudele sau însuşi pacientul, la apariţia urmărilor dăunătoare, pot cere tragerea al răspundere a

medicului. La soluţionarea chestiunii privind răspunderea trebuie să se ţină cont de toate

împrejurările celor întîmplate, inclusiv de prezenţa situaţiei imprevizibile, extraordinare.

38

British Medical Journal consideră că deseori erorile au loc din cauza că medicii sînt excesivi

de activi: sînt prescrise examene inutile şi chiar operaţii care în cel mai bun caz vor deveni inutile,

sînt recomandate medicamente în plus. Credem că în aceste cazuri medicul acţionează în interese

personale, fără a se îngriji de viaţa şi sănătatea pacientului.

În CP al Republicii Moldova a fost pentru prima dată inclusă o normă a faptei nevinovate

(art. 20 din CP al RM – fapta săvîrşită fără vinovăţie). În CP al FR acest articol, 28, este intitulat

„Cauzarea cu nevinovăţie a daunei”. Legiuitorul Ucrainei a renunţat să introducă o asemenea normă

în Codul penal, lăsînd soluţionarea acestei probleme savanţilor-jurişti şi lucrătorilor practicieni.

Articolul 20 din CP al RM prevede că „Fapta se consideră săvîrşită fără vinovăţie dacă

persoana care a comis-o nu-şi dădea seama de caracterul prejudiciabil al acţiunii sau inacţiunii sale,

nu a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor ei prejudiciabile şi, conform circumstanţelor cauzei,

nici nu trebuia sau nu putea să le prevadă”. Art. 28, alin. 2 din CP al FR este analogic articolului 20

din CP al RM. Însă art. 28, alin. 2 din CP al FR mai include că „fapta de asemenea se consideră

săvîrşită fără vinovăţie, dacă persoana care a săvîrşit-o, deşi a prevăzut posibilitatea survenirii

urmărilor social-periculoase ale acţiunilor (inacţiunii) sale, dar nu a putut să evite aceste urmări în

virtutea faptului că calităţile sale psiho-fiziologice nu corespund cerinţelor condiţiilor extreme sau

sarcinilor de tensiune nervoasă şi psihică”.[8]

Presupunem că corespunderea sau necorespunderea capacităţilor psiho-fiziologice ale

bănuitului cu cerinţele condiţiilor extreme şi cu sarcinile de tensiune nervoasă şi psihică vor trebui

stabilite printr-o expertiză complexă medico-legală şi medico-psihologică.

Folosind conjuncţia distributivă sau, în art. 28, alin. 1 din CP al FR, legiuitorul a stabilit

patru variante posibile ale cauzării daunei fără vinovăţie:

1) persoana nu a conştientizat pericolul social al faptei sale şi, în împrejurările cazului, nu

putea să-l conştientizeze;

2) persoana nu a prevăzut posibilităţile de apariţie a urmărilor social-periculoase şi, în

condiţiile cazului, nu trebuia şi nu putea să le prevadă;

3) persoana nu a prevăzut posibilităţile apariţiei unor asemenea consecinţe, nu putea să le

prevadă, deşi ar fi trebuit;

4) persoana nu a prevăzut posibilitatea apariţiei urmărilor social-periculoase, dar ar fi putut

să le prevadă, deşi nu ar fi fost obligată să facă acest lucru.[72]

Prevederea posibilităţii apariţiei urmărilor social-periculoase apropie cazurile prevăzute de

art. 28, alin. 2 din CP al FR cu uşurinţă infracţională. Însă, spre deosebire de uşurinţă, legiuitorul

prevede asemenea semne care exclud atît tipul indicat de vină din imprudenţă, cît şi vina în

39

ansamblu. Sînt extreme condiţiile care ies din cadrul obişnuit sau o ambianţă complexă care cere o

atenţie deosebită, o reacţie neîntîrziată (tsunami, cutremur de pămînt, inundaţii, incendiu, alunecări

de teren, alunecări de zăpezi din munţi ş. a.).

Încărcăturile cu tensiune psihică şi nervoasă sunt o stare deosebită a organismului uman

(suprasolicitare, stres, afect). Aşadar, pentru a declara o persoană ca fiind nevinovată se cere

îmbinarea criteriului subiectiv al stării psiho-fiziologice a persoanei şi măcar unul din criteriile

obiective – prezenţa condiţiilor extreme sau a sarcinilor de tensiune psihică şi nervoasă.[72]

Nepedepsirea cauzării întîmplătoare a daunei este recunoscută în majoritatea ţărilor. Însă în

legislaţia penală a multora dintre ele sau lipseşte cu totul o normă specială de nevinovăţie a cauzării

daunei, sau această prevedere este stipulată în norma cu privire la eroare.

Dacă vom admite chiar că medicii pot prin greşeală să-i lipsească de viaţă pe mii şi mii de

pacienţi, atunci aceste greşeli cu urmări grave ar trebui măcar să fie recunoscute, luate în calcul,

analizate, ar trebui să fie elaborate măsuri de prevenire a lor. Însă medicina din Moldova şi din alte

ţări postsocialiste nu are îndeajuns spirit autocritic, nici dorinţă de a-şi recunoaşte şi a-şi corecta

greşelile. În SUA, potrivit datelor Institutului Naţional al Sănătăţii, din cauza greşelilor medicale în

fiecare an decedează o sută de mii de americani. În Moldova şi în Rusia nu se face o asemenea

statistică.[79] Dar atît timp cît nu o avem, numărul greşelilor medicale cu urmări grave va creşte în

continuare în condiţiile de lipsă totală de pedeapsă a lucrătorilor medicali pentru săvîrşirea acestora.

40

CAPITOLUL II

RĂSPUNDEREA PENALĂ PENTRU UNELE INFRACŢIUNI MEDICALE

2.1. Temeiurile răspunderii penale pentru infracţiuni medicale

Problema privind răspunderea penală are două aspecte – unul filozofic şi altul juridic.

Aspectul filozofic constă în faptul că cineva poartă răspundere (nu numai penală, dar şi

oricare alta) numai în cazurile în care subiectul a avut posibilitate să aleagă între două

comportamente, adică el a avut posibilitate să procedeze în conformitate cu prevederile legii, dar a

ignorat această posibilitate, procedînd altfel şi încălcînd interdicţia legală. Problema însă constă în

gradul de libertate de care dispune omul pentru a-şi alege comportamentul. Răspunsul la această

întrebare ar putea avea trei direcţii.

Susţinătorii uneia dintre aceste trei direcţii afirmă că împrejurările exterioare îl constrîng pe

om, îi condiţionează comportamentul, obligîndu-l să procedeze într-un anume mod şi nu în

altul.[65]

Concepţia materialistă, simplificată despre libertatea voinţei omului, care leagă această

libertate numai cu necesitatea, acea deja cunoscută, îl privează de fapt pe om de libertate. Conform

opiniei lui Buhner, această libertate este libertatea omului cu mîinile legate, libertatea păsării care se

află în colivie. Un infractor care se află în închisoare nu devine liber chiar dacă "a cunoscut"

această libertate.

Desigur, dacă totul este indubitabil necesar, dacă nu există factori întîmplători, posibilităţi,

dacă omul acţionează ca un automat, în aceste cazuri nu mai este loc pentru libertate.

Există şi o altă interpretare a libertăţii, opusă celei dintîi. Se consideră că libertatea este

"posibilitatea de a acţiona aşa cum doreşti. Libertatea este libertatea voinţei. Iar voinţa, prin însăşi

esenţa sa, întotdeauna este liberă".[42]

Există oare o libertate absolută, proclamată de unii filozofi-teoreticieni? Existenţa unei

asemenea libertăţi este îndoielnică.

Într-o legendă franceză se povestea despre judecata unui om care, dînd cu neatenţie din

mîini, i-a rănit nasul altui om. Învinuitul se justifica prin faptul că pe el nimeni nu-l poate lipsi de

libertatea de a da din mîini. Hotărîrea instanţei în acest caz era formulată în felul următor: învinuitul

este vinovat, pentru că libertatea unui om de a da din mîini se termină acolo unde începe nasul altui

om.

41

În filozofia deterministă, pe care o împărtăşim şi noi, libertatea este înţeleasă ca posibilitate

a omului să acţioneze în conformitate cu interesele şi scopurile sale, bazîndu-se pe cunoaşterea

realităţii obiective. În asemenea caz, antonimul termenului libertate este constrîngere, adică acţiune

a omului care se află sub influenţa unor forţe exterioare, în pofida scopurilor, intereselor şi

convingerilor sale interioare.[42]

O acţiune a omului, cu adevărat liberă, se manifestă în primul rînd ca o alegere dintre mai

multe forme alternative de comportament. Libertate este numai acolo unde există posibilitatea de a

alege mijloacele care conduc spre atingerea scopurilor, de a alege faptele pe care le considerăm

potrivite în anumite situaţii de viaţă etc.

Unul dintre aspectele manifestării libertăţii umane este capacitatea (şi posibilitatea) omului

de a transforma realitatea care îl înconjoară, de a se transforma pe sine şi comunitatea din care face

parte.

Problema libertăţii de voinţă este strîns legată cu problema răspunderii morale şi juridice a

omului pentru faptele sale. O acţiune liberă a omului presupune întotdeauna răspunderea acestuia,

în faţa societăţii, pentru fapta sa.

Potrivit concepţiei filozofice despre lume, şi libertatea, şi răspunderea pot fi concepute

numai într-o lume în care există o condiţionare a faptelor, numită determinism. Luînd o hotărîre şi

acţionînd în baza cunoştinţelor despre necesitatea obiectivă, omul este capabil în acelaşi timp să-şi

formeze un simţ al răspunderii în faţa societăţii pentru faptele sale.[42]

Aspectul juridic al problemei privind temeiul răspunderii penale constă în precizarea cîtorva

circumstanţe: pentru ce anume, pentru care fapte şi în care condiţii trebuie să apară răspunderea

penală?

Legislaţia prevede o formulare a temeiului pentru răspundere penală (art. 51 din CP al RM)

din care reiese următoarele concluzii:

1. Temeiul unic şi suficient al răspunderii penale constă în prezenţa componenţei infracţiunii în

fapta săvîrşită.

2. Fapta care întruneşte semnele infracţiunii trebuie să fie dăunătoare (social-periculoasă),

adică să încalce cu adevărat raporturile sociale apărate de legea penală ori să le pună în

pericolul de a fi încălcate.

3. Pentru a constata un temei pentru răspunderea penală este necesar a se compara fapta

dăunătoare săvîrşită (social-periculoasă) cu cea descrisă în CP. Dacă ele coincid, înseamnă

că în fapta săvîrşită există componenţa infracţiunii şi, prin urmare, există temei pentru

răspundere penală.

42

Temeiul pentru răspundere penală apare din momentul săvîrşirii faptei social-periculoase,

care întruneşte semnele infracţiunii.[65,133,134]

Articolul 51 din CP al RM prevede că:

"(1) Temeiul real al răspunderii penale îl constituie fapta prejudiciabilă săvîrşită, iar

componenţa infracţiunii stipulată în legea penală reprezintă temeiul juridic al răspunderii penale.

(2) Răspunderii penale este supusă numai persoana vinovată de săvîrşirea infracţiunii

prevăzută de legea penală."

În art.51 alin.1 din CP legiuitorul prevede temeiul real (de fapt) pentru răspundere penală

(faptele prejudiciabile săvîrşite), precum şi temeiul de drept (juridic) – semnele distinctive ale

componenţei infracţiunii, prevăzute în legea penală.

Semnele infracţiunii sînt suprapuse, în calitate de etalon, peste fapta săvîrşită în mod real şi

dacă împrejurările de fapt, semnele subiectului şi cele ale atitudinii sale subiective faţă de acţiunile

(inacţiunile) sale şi faţă de urmările acestora corespund cu semnele indicate în legea penală, apare

temeiul pentru răspunderea penală.

Elementele şi semnele distinctive ale componenţei infracţiunii sînt expuse în art.17-22 din

CP al RM (intenţia, imprudenţa, subiectul infracţiunii, vîrsta, responsabilitatea ş.a.), precum şi în

alte articole din partea generală şi din cea specială ale CP. În cazul în care lipseşte măcar un singur

element sau semnul distinctiv principal al componenţei infracţiunii, lipseşte şi temeiul juridic pentru

răspundere penală.

Tocmai în aceasta constă principiul cel mai important al dreptului penal, potrivit căruia

„nullum crimen sine lege” (nu există infracţiune fără lege) şi „nulla poena sine lege” (nu există

pedeapsă fără lege).

În art.51 din CP al RM sunt stipulate principiile de bază ale dreptului penal – principiul

legalităţii şi principiul răspunderii persoanei pentru fapta săvîrşită, dacă este constatată vinovăţia

ei.[133,132,72]

După părerea noastră, temeiurile pentru răspundere penală sînt formulate mai laconic şi mai

corect în art.8 din CP al Federaţiei Ruse cu următorul conţinut: "Temeiul răspunderii penale îl

constituie săvîrşirea unei fapte care conţine toate semnele distinctive ale componenţei infracţiunii

prevăzute în prezentul Cod".

Răspunderea penală constituie măsurile cu caracter coercitiv, prevăzute de legea penală în

calitate de reacţie a statului la infracţiunea săvîrşită. În ultimă analiză, răspunderea penală constituie

aplicarea sancţiunii prevăzute de normele de drept penal.

43

Uneori semnele infracţiunii sînt consemnate în dispoziţiile de blanchetă a legii penale. De

exemplu, art.213 din CP al RM prevede răspunderea penală pentru încălcarea din neglijenţă a

regulilor şi metodelor de acordare a ajutorului medical. Însă aceste reguli şi metode sînt expuse în

ordine, instrucţiuni şi alte acte normative ale Ministerului Sănătăţii, în recomandări ştiinţifice etc. În

aceste cazuri, condiţiile răspunderii penale sînt cuprinse nu numai în normele dreptului penal, dar şi

în normele altor ramuri ale dreptului, bunăoară în cele ale dreptului medical.

Însă această interdicţie de drept penal nu contravine caracterului independent şi exclusiv al

interdicţiei penale ca atare, pentru că normele dreptului medical, fiind incluse în „ambalajul”

dreptului penal, se transformă într-o parte componentă a normelor de drept penal.

Dispoziţiile de blanchetă care nu au caracter de norme penale se transformă în parte de

prevedere a normei penale şi, ca rezultat, în cadrul interdicţiei de drept penal, se transformă în

dispoziţie de drept penal.

Însă, aplicarea normelor de drept penal, formulate cu ajutorul dispoziţiilor penale de

blanchetă, pune în sarcina celui care le aplică anumite obligaţii suplimentare privind probarea

încălcării de către vinovat a normelor respective şi a altor norme de drept.[133]

Autorul S.G.Steţenko subliniază, pe bună dreptate, că importanţa studierii problemelor ce

vizează răspunderea penală a lucrătorilor medicali este determinată de următoarele cauze

principale:[106]

Persoana care săvîrşeşte o infracţiune medicală pune acţiunile sale într-o opoziţie cu însăşi

profesia de medic;

Impactul social (negativ) al infracţiunilor medicale este incomparabil mai mare decît al altor

tipuri de delicte medicale. Considerăm că în aceste cazuri trebuie să vorbim nu despre un

impact social, ci mai degrabă despre o daună gravă (de un pericol social) a infracţiunii,

avînd în vedere consecinţele nefaste şi ireversibile;

Constatarea şi argumentarea formei de vinovăţie a unui cadru medical concret, bănuit de

săvîrşirea unei infracţiuni profesionale, deseori este foarte dificilă;

Reprezentanţii organelor medico-legale nu au o imagine clară a trăsăturilor specifice ale

infracţiunilor profesionale săvîrşite de personalul medical.

Aceste dificultăţi sunt determinate, în primul rînd, de faptul că ofiţerii însărcinaţi cu

urmărirea penală, procurorii şi judecătorii nu au o specializare în cercetarea şi dezbaterea judiciară a

unor asemenea infracţiuni şi, în al doilea rînd, de faptul că aceştia, motivînd că nu au cunoştinţe în

domeniul medicinii, pun argumentarea vinovăţiei medicilor tot în sarcina medicilor (a medicilor

legişti), fără să manifeste în acest sens nici o activitate de acumulare şi înregistrare a probelor.

44

Deseori medicii legişti au de soluţionat probleme juridice, bunăoară privind prezenţa sau absenţa

unui raport cauzal între acţiunile (inacţiunile) medicului şi decesul pacientului.

În pofida acestor dificultăţi, atît în Republica Moldova, cît şi în alte ţări din CSI, vinovaţii de

săvîrşirea unor infracţiuni medicale cu consecinţe grave totuşi au fost traşi la răspundere penală, au

fost declaraţi vinovaţi şi pedepsiţi. Este adevărat însă că în Republica Moldova nici unul dintre

aceştia nu a fost pedepsit cu privaţiune de libertate, deşi articolele respective din CP al RM prevăd

şi o asemenea categorie de pedeapsă.[39]

S.G.Steţenko (a. 2004) subliniază că în cadrul expunerii unor probleme de răspundere penală

a cadrelor medicale este important a vorbi anume despre infracţiuni profesionale, adică despre acele

fapte pentru care răspunderea cade pe seama medicului pe motivul că 1) acesta a săvîrşit

infracţiunea; 2) persoana care a săvîrşit infracţiunea are profesia de medic.

Considerăm că noţiunea „obligaţie profesională” este cu mult mai largă decît noţiunea

„acordarea unui ajutor medical pacientului”. Probabil, un medic care este şi profesor la

Universitatea de Medicină şi, totodată, lucrător în organele de ocrotire a sănătăţii, de asemenea

îndeplineşte anumite obligaţii profesionale, însă acestea nu sînt legate nemijlocit de acordarea de

ajutor medical unui pacient şi nu pot prezenta nici un pericol pentru viaţa şi sănătatea acestuia.

În manualul lui S.G.Steţenko (a. 2004) sînt expuse detaliat criteriile legitimităţii unui act de

strictă necesitate în domeniul activităţii medicale. Acestea sunt:

1) Pericolul trebuie să fie real. O stare patologică care a cerut un ajutor medical de maximă

urgenţă şi care este însoţită de dăunarea sănătăţii omului, trebuie să corespundă cu bună seamă

adevărului. De exemplu, aceasta poate fi în cazuri de accidente rutiere, de încăierări cu multe

persoane şi cu vărsări de sînge, cu aplicarea armei de foc, de acte teroriste cu multe victime etc.

2) Pericolul trebuie să afecteze în mod direct şi real (nu indirect şi nu peste un anumit timp)

viaţa ori sănătatea omului.

3) În împrejurările date, pericolul dat nu poate fi înlăturat cu alte mijloace decît cu cele care

sînt legate de cauzarea daunei.

Este vorba numai de intervenţii medicale de neamînat, cînd se pune problema vieţii sau

morţii, cînd amînarea înseamnă moarte. Toate celelalte posibilităţi de acordare de ajutor medical

(iar acestea constituie majoritatea), care nu au un caracter deosebit de urgent, nu pot să-l absolve pe

medic de răspundere penală în cazul în care acesta a săvîrşit o infracţiune medicală.[106]

R.Righelman (a. 1994) observă că timpul deseori este un aliat al medicului şi al bolnavului.

Maladiile care trec de la sine constituie cea mai răspîndită categorie de boli la prima vizită la medic.

Medicii intuiesc că nu toate problemele necesită o soluţionare de neamînat şi nu orice amînare are

45

urmări nefaste. Uneori o reţinere premeditată este chiar folositoare, pentru că ea permite să se facă

anumite observări asupra bolnavului. Iar observarea, dacă este utilizată optim, constituie o cale de

transformare a timpului într-un fel de test de diagnosticare.[91]

Profesia de medic, ca de altfel şi oricare alta, – de şofer, pilot, cosmonaut, miner, marinar,

încasator, poliţist, pompier, muncitor la centrală atomo-electrică, soldat al unor forţe pacificatoare

sau de altă natură – este legată de un anumit risc. Riscă şi pacientul care se pomeneşte în mîinile

unui medic iresponsabil şi necalificat, iar uneori poate fi şi un medic care, pur şi simplu, s-a apucat

să facă o operaţie ori să trateze un pacient fiind în stare de ebrietate. Fiind într-o asemenea stare,

medicul poate în general să confunde grupa sangvină, bolnavii, organul bolnav cu cel sănătos, poate

uita în cavitatea unui pacient un instrument chirurgical, şerveţele de tifon sau alte obiecte.[202]

Pentru a-i slăbi vigilenţa unui bolnav, după ce acesta a fost speriat, şi a-l manipula mai uşor,

medicii de rea-credinţă folosesc deseori o metodă larg răspîndită de evaluare a unor evenimente rare

atît în America, cît şi în Republica Moldova – compararea unui risc al său cu un risc care ne

înconjoară în viaţa de toate zilele: a cădea pe un drum lunecos (îngheţat), a te pomeni într-un

autocar sau tren de metro atacat de terorişti etc. Deseori medicii folosesc, iar uneori chiar fac abuz,

de compararea eventualităţii unui eveniment cu eventualitatea de a cădea sub o maşină sau cu

eventualitatea de a ţi se rostogoli peste cap o cărămidă.

Însă medicul trebuie să-şi dea seama că riscul de a muri într-o catastrofă sau din cauza unui

atac de cord, deşi este mare, este totuşi întins în timp, pe cînd tratamentul propus (de exemplu, o

operaţie teribil de riscantă) este un pericol direct (şi real) pentru viaţă. [91]

În literatura juridică românească de asemenea este tratată problema privind temeiurile

răspunderii penale pentru infracţiunile medicale. Ca temeiuri ale răspunderii juridice sînt date

următoarele argumente:

Medicina este o activitate socială şi nu poate rămîne fără o reglementare de drept.

Statul garantează dreptul la protecţia sănătăţii şi, în cazul cauzării unei daune, vinovatul de

săvîrşirea ei trebuie să răspundă pentru fapta sa şi să repare paguba adusă sănătăţii.

În acelaşi timp se subliniază că pentru pacient este deopotrivă de periculos atît un medic

prost pregătit, iresponsabil şi neatent, cît şi un medic fricos şi nehotărît, care nu întreprinde acţiuni

sigure în interesul bolnavului.

Se afirmă că în evoluţia răspunderii cadrelor medicale a avut loc o trecere de la răspunderea

pentru rezultate la răspunderea pentru mijloacele şi metodele folosite în tratamentul bolnavului.

Dezbaterile privind răspunderea juridică a medicului din România se reduc în prezent la

următoarele teorii:

46

Teoria imunităţii medicale, conform căreia medicul nu poartă răspundere pentru orice

delicte. Dar această teorie nu-şi are susţinători.

O altă teorie întemeiază răspunderea medicului în toate cazurile în care nu s-a atins

rezultatul scontat. Susţinătorii ei admit tragerea medicului la răspundere pentru un rezultat

rău, indiferent de vina acestuia, adică e vorba de incriminarea obiectivă de răspundere, ceea

ce contravine principiului vinei, stipulat în art. 5 din CP al Rusiei (din păcate, acest principiu

nu este prevăzut în CP al RM). Potrivit art. 5, alin. 2 din CP al FR „Incriminarea obiectivă

de răspundere, adică răspunderea penală pentru cauzarea unei daune fără de vinovăţie, nu se

admite”.

A treia teorie este teoria răspunderii pentru greşeală. În susţinerea acestei teorii sînt aduse

următoarele argumente:

• Răspunderea pentru greşeală este determinată de progresul societăţii moderne;

• Greşeala se defineşte ca o anomalie în comportamentul medicului, pe care un alt

medic, în aceleaşi condiţii şi cu aceeaşi calificare, nu ar fi comis-o.[154,135]

Considerăm pe deplin justificată afirmaţia că medicul răspunde în toate cazurile în care el

garantează un anumit rezultat. Fireşte, este vorba de un rezultat pozitiv. Însă, anume garanţiile

iresponsabile şi promisiunile goale făcute pacientului constituie una dintre condiţiile care

favorizează săvîrşirea unor infracţiuni medicale cu urmări grave.

Aşadar, atît în art.51 din CP al RM, cît şi în art.8 din CP al FR este prevăzut că temeiul

pentru răspundere penală îl constituie săvîrşirea faptei care are componenţa infracţiunii. Dar ce este

componenţa infracţiunii?

În art.52 din CP al RM ea este definită ca „totalitatea semnelor obiective şi subiective,

stabilite de legea penală, ce califică o faptă prejudiciabilă drept infracţiune concretă”.

N.F.Kuzneţova (a. 2002), analizînd noţiunea „componenţă a infracţiunii”, propusă în

diferite timpuri de corifeii penalişti A.N.Trainin (a.1957), V.N.Kudreavţev (a.1999),

A.A.Piontkovski (a.1970), Ia.M.Brainin (a.1963) etc., consemnează că pînă în prezent această

noţiune a rămas discutabilă şi prezintă următoarea definiţie: „Componenţa infracţiunii este un

sistem de elemente obiective şi subiective, care formează şi structurează o faptă social-periculoasă

şi ale cărei semne sînt descrise în dispoziţiile normelor penale din partea generală şi din cea specială

ale CP. Ca orice sistem, componenţa infracţiunii cuprinde o totalitate integrală de subsisteme şi

elemente. În componenţa infracţiunii sînt patru subsisteme: obiectul, subiectul, aspectul obiectiv şi

cel subiectiv”.[72]

47

2.2. Contaminarea cu maladia SIDA (art. 212 din CP al RM)

(1) Punerea intenţionată a altei persoane în pericol de contaminare cu maladia SIDA se

pedepseşte cu închisoare de pînă la 3 ani.

(2) Contaminarea cu maladia SIDA de către o persoană care ştia că suferă de această boală

se pedepseşte cu închisoare de la 3 la 5 ani.

(3) Acţiunea prevăzută la alin. (2), săvîrşită:

a) asupra două sau mai multor persoane;

b) cu bună ştiinţă asupra unui minor, se pedepseşte cu închisoare de la 5 la 8 ani;

(4) Contaminarea cu maladia SIDA ca urmare a neîndeplinirii sau a îndeplinirii,

necorespunzătoare de către lucrător medical a obligaţiilor sale profesionale, se pedepseşte cu

închisoare de pînă 5 ani cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii sau de a

exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la 3 ani.

Obiectul juridic, special al infracţiunii date îl reprezintă relaţiile sociale privitoare la

necontaminarea cu maladia SIDA. Obiectul material este constituit din corpul altei persoane.

Latura obiectivă a infracţiunii în cauză include fapta prejudiciabilă constînd în acţiunea

(inacţiunea) de punere a altei persoane în pericol de contaminare cu maladia SIDA.

Metoda de punere a altei persoane în pericol de contaminare cu maladia SIDA constă în

administrarea intravenoasă a substanţelor narcotice sau psihotrope prin intermediul unor seringi

nesterile.

Printre alte metode trebuie specificate: efectuarea transfuziei cu sînge contaminat sau

contactul cu preparatele de sînge contaminat; efectuarea transplantării de organe sau ţesuturi umane

de la un donator bolnav; prin laptele mamei; prin alte mijloace.

Latura subiectivă a infracţiunii date se caracterizează prin intenţie directă sau indirectă.

Motivele infracţiunii pot consta în: răzbunare, satisfacerea necesităţilor sexuale, năzuinţa de a

discredita victima etc.

Subiectul infracţiunii este persoana fizică responsabilă care la momentul săvîrşirii

infracţiunii a atins vîrsta de 16 ani (alin.1, 2 sau 4) ori de la 14 ani (alin.3).

Urmările prejudiciabile ale infracţiunii prevăzute în alin.4 al art.212 trebuie să se afle în

legătură cauzală cu inacţiunea de neîndeplinire a obligaţiilor profesionale sau cu acţiunea de

îndeplinire necorespunzătoare a acestor obligaţii.

În ceea ce priveşte latura subiectivă, făptuitorul manifestă intenţie sau imprudenţă faţă de

acţiune (inacţiune) şi imprudenţă în raport cu urmările prejudiciabile. Adică este vorba de o

infracţiune cu două forme de vinovăţie (art.19 din CP al RM). Dacă făptuitorul manifestă intenţie

48

faţă de urmările prejudiciabile, cele comise trebuie calificate conform art.151 din CP al RM

(vătămarea intenţionată gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii).

Subiectul infracţiunii prevăzute de art.212 alin.4 din CP al RM este un subiect special şi

anume: un lucrător medical. Noţiunea de „lucrător medical” este mai largă decît cea de medic,

referindu-se nu numai la deţinătorul unei diplome de confirmare a studiilor medicale superioare, dar

şi la o asistenţă medicală, o infirmieră, un felcer etc., care, de exemplu, prelevă sînge pentru

transfuzie, folosind instrumente nesterilizate.[139]

Conform legislaţiei în vigoare, lucrătorii medicali, pentru prejudiciul cauzat prin vătămare a

integrităţii corporale sau prin altă vătămare a sănătăţii ori prin deces, poartă nu numai răspunderea

penală, dar şi civilă.

În aceste cazuri repararea prejudiciului material şi moral este reglementată de art.1419-1423

din Codul civil al RM, adoptat la 6 iunie 2002. O astfel de cauză a fost examinată de mai multe

instanţe de judecată a Republicii Moldova, inclusiv de către Curtea Supremă de Justiţie, care au

satisfăcut acţiunea civilă a pacientului P.V., înaintată Ministerului Sănătăţii şi Spitalului Raional din

Călăraşi. Plenul Curţii Supreme de Justiţie, care a examinat această cauză, prin Hotărîrea nr.4-2 r/a-

63/2001 din 17 septembrie 2001, a decis că repararea prejudiciilor cauzate persoanei în urma

infectării revine instituţiei medicale, în care aceasta a fost infectată.

Textul complet al acestei hotărîri este următorul:

Repararea prejudiciilor cauzate persoanei în urma infectării revine instituţiei medicale, în

care aceasta a fost infectată.

P.V. a acţionat în judecată Ministerul Sănătăţii şi Spitalul Raional din Călăraşi, solicitînd

recuperarea prejudiciului moral şi material în mărime de 500 000 lei, care i-a fost cauzat prin

infectarea virusului HIV în urma transfuziei de sînge efectuată de către medicii Spitalului Raional

din Călăraşi în perioada aflării la tratament.

Prin hotărîrea Judecătoriei sectorului Centru din 05.04.2000 acţiunea a fost admisă parţial, şi

anume dispunîndu-se încasarea a 100 000 lei – prejudiciu moral, iar în ceea ce priveşte prejudiciul

material – a fost respinsă.

Tribunalul Chişinău, prin decizia din 12.09.2000, a casat hotărîrea instanţei de fond privind

dauna materială şi a adoptat o altă hotărîre, prin care a admis acţiunea în partea de încasare a

prejudiciului material în mărime de 12 000 dolari S.U.A.

Colegiul Civil al Curţii de Apel, prin decizia din 12.12.2000, a respins recursul Spitalului

Raional din Călăraşi ca fiind netimbrat.

49

Recursul în anulare al Procurorului General interimar de asemenea a fost respins prin

decizia Colegiului Civil al Curţii Supreme de Justiţie din 06.07.2001, lăsînd hotărîrile anterioare

fără modificări.

Plenul Curţii Supreme de Justiţie, examinînd recursul în anulare, declarat de Procurorul

General, care a solicitat anularea tuturor hotărîrilor cu trimiterea cauzei spre rejudecare în fond, l-a

respins din următoarele considerente.

Art. 36 din Constituţia Republicii Moldova garantează dreptul cetăţenilor la protecţia

sănătăţii. Acest drept al cetăţenilor republicii este indicat şi în art. 17 din Legea ocrotirii sănătăţii,

iar art. 19 (3) din legea menţionată indică expres că pacienţii au dreptul la repararea prejudiciului

cauzat de unităţile medico-sanitare prin nerespectarea normelor de tratament medical, ce

periclitează viaţa pacientului.

În acest caz pacientul are dreptul să ceară repararea prejudiciului moral şi material ce i-a fost

cauzat (art. 36 din Legea ocrotirii sănătăţii).

Soluţionînd litigiul, instanţele de judecată au concluzionat întemeiat că P.V. a fost infectat

cu virusul HIV în perioada aflării la tratament în Spitalul Raional din Călăraşi, în urma transfuziei

de sînge de la D.S., care în acel moment era infectat cu virusului SIDA.

Instanţele de judecată şi-au argumentat deciziile prin rezultatele expertizei din 22.01.1999,

ordinul Ministerului Sănătăţii nr. 66 din 05.03.1999.

Admiţînd acţiunea lui P.V. către Spitalul Raional din Călăraşi, instanţa a ţinut cont de

prevederile art. 9 (2) din Legea cu privire la profilaxia maladiei SIDA, conform căruia repararea

prejudiciilor cauzate persoanei în urma infectării revine instituţiei medicale în care a fost infectată.

Stabilind mărimea prejudiciului moral, instanţele de judecată au ţinut cont de circumstanţele

cauzei, de vinovăţia persoanelor responsabile, precum şi de gradul suferinţelor fizice şi morale ale

pacientului.

Mărimea prejudiciului moral este confirmată de probele respective, care au fost examinate

în şedinţa de judecată.

Argumentele recursului în anulare despre aceea că P.V. a fost infectat pînă la internarea în

spital, aici fiind doar supus riscului de infectare, este combătută prin dovezile obiective prezente în

dosar. Conform certificatului Centrului SIDA din 30.08.2001, infectarea lui P.V. în spital a fost

confirmată încă o dată prin analiza din 25.05.1999: de aceeaşi boală suferă şi D.S.

Mai mult decît atît, conform art. 1 şi 2 din Legea privind donarea de sînge, examinarea

medicală a donatorilor de sînge, modul de recoltare a sîngelui ţin de competenţa instituţiilor

medicale, iar sîngele donat trebuie să fie inofensiv pentru recipienţi.

50

Astfel, instanţele de judecată au concluzionat corect că anume din vina personalului

Spitalului Raional din Călăraşi, în timpul exercitării funcţiilor sale, reclamantului i s-a cauzat un

prejudiciu sănătăţii, care în conformitate cu art. 475 şi 476 din CC urmează a fi reparat integral.

(Hotărîrea Plenului Curţii Supreme de Justiţie nr. 4 r/a-63/2001 din 17 septembrie 2001)

2.3. Încălcarea din neglijenţă

a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale (art. 213 din CP al RM)

Potrivit art.213 din CP al RM „Încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare

a asistenţei medicale, dacă aceasta a cauzat:

a) vătămarea gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;

b) decesul pacientului,

se pedepseşte cu închisoare de pînă la 5 ani cu (sau fără) privarea de dreptul de a ocupa

anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de la 2 la 5 ani”.

Obiectul de bază al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale care ţin de acordarea unei

asistenţe medicale competente. Un obiect suplimentar îl constituie relaţiile sociale care ţin de

protecţia vieţii şi sănătăţii pacientului.

La acţiunea directă a lucrătorului medical asupra corpului bolnavului, acesta se va considera

obiect material al infracţiunii.

Victimă a acestei infracţiuni poate fi nu orice persoană, dar numai pacientul, adică un om

sănătos sau bolnav care solicită ajutor medical.

Aspectul obiectiv include:

a) fapta care aduce daune în formă de acţiuni sau inacţiuni ce încalcă regulile sau metodele

de acordare a asistenţei medicale;

b) urmările păgubitoare în formă de cauzare a unor leziuni corporale grave sau altor daune

grave aduse sănătăţii, ori decesul pacientului;

c) raportul de cauzalitate dintre dauna pricinuită prin faptă şi urmările grave.

Regulile şi metodele de acordare a asistenţei medicale care sînt încălcate de către subiect

trebuie să aibă un caracter normativ, indiferent de organul care le-a adoptat (Parlament, Guvern,

Ministerul Sănătăţii etc.).

Calificarea infracţiunii trebuie să fie întemeiată în mod obligator pe articole concrete şi

puncte din acte normative ce conţin regulile şi metodele de acordare a asistenţei medicale care au

fost încălcate şi care există în ordinele, instrucţiunile, recomandările metodice ale Ministerului

Sănătăţii şi Protecţiei Sociale.

51

Componenţa infracţiunii, prevăzută în art. 213 din CP al RM, este o entitate materială.

Infracţiunea se consideră săvîrşită din momentul apariţiei urmărilor indicate în această normă.

Aspectul subiectiv al infracţiunii se caracterizează printr-o formă imprudentă de vinovăţie

exprimată prin neglijenţă sau încredere exagerată.

Subiectul infracţiunii este orice persoană fizică responsabilă care a atins vîrsta de 16 ani şi

este lucrător medical.[139]

Art.140 din CP al Ucrainei – exercitarea necorespunzătoare a obligaţiilor profesionale de

către un lucrător medical sau un farmacist.

Sub aspect obiectiv, infracţiunea se caracterizează prin următoarele semne:

1. faptă exprimată prin neexercitarea sau exercitarea necorespunzătoare a obligaţiilor

profesionale de către un lucrător medical sau un farmacist;

2. urmări grave pentru bolnav;

3. raport de cauzalitate între faptă şi urmări.

Infracţiunea se consideră consumată din momentul apariţiei urmărilor grave pentru bolnav,

care trebuie înţelese ca leziuni corporale grave, o altă daună gravă cauzată sănătăţii, înrăutăţirea

esenţială a stării sănătăţii sau decesul pacientului. Încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor

de acordare a asistenţei medicale trebuie înţeleasă ca neefectuarea de către lucrătorul medical a

anumitor acţiuni, pe parcursul acordării asistenţei medicale bolnavului, pe care trebuia să le

efectueze sau efectuarea anumitor acţiuni în măsură insuficientă, sau efectuarea altor acţiuni decît

cele care trebuiau efectuate (de exemplu, un examen superficial, efectuat înainte de o operaţie

chirurgicală cu risc deosebit de înalt, alegerea incorectă a metodei de tratament, pronosticarea

clinică incorectă etc.).

Neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiilor profesionale de către

lucrătorul medical, încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei

medicale constituie o urmare a atitudinii neglijente sau necorespunzătoare faţă de ele, care trebuie

înţeleasă ca o executare rea, indiferentă, fără stăruinţa corespunzătoare, neatentă, fără de acurateţe,

nepăsătoare (de exemplu, graba şi neatenţia cu care se efectuează o operaţie sau chiar efectuarea ei

în stare de ebrietate, fapt care a făcut ca în interiorul bolnavului să fie uitată o ustensilă chirurgicală;

au fost confundate grupele sangvine ale persoanelor operate; prepararea sau păstrarea

medicamentelor a fost incorectă; efectuarea inoportună a diverselor proceduri, bandaje, examinări

etc.).

Sub aspect subiectiv, infracţiunea se caracterizează printr-o vinovăţie din imprudenţă în

formă de neglijenţă infracţională ori încredere exagerată.

Componenţa infracţiunii prevăzută în art.213 din CP al RM trebuie delimitată de componenţa

52

infracţiunii prevăzută în art.162 alin.2 din CP al RM care stipulează răspunderea pentru neacordarea

de nici un fel de asistenţă bolnavului de către lucrătorul medical, fapt care a cauzat pacientului

leziuni corporale grave sau alte daune grave, sau decesul acestuia. Neacordarea de asistenţă

bolnavului, fără motive întemeiate, de către lucrătorul medical nu este altceva decît neîndeplinirea

de către acesta a obligaţiilor sale profesionale, adică componenţa infracţiunii prevăzute de art.162,

alin.2 este una specială în raport cu componenţa infracţiunii prevăzute în art.213 din CP al RM.

Acest delict este cauzat în general de neexercitarea propriilor obligaţii de acordare a asistenţei

bolnavului, de aceea în asemenea cazuri acţiunile vinovatului trebuie calificate în conformitate cu

prevederile art.162 alin.2 din CP al RM. Infracţiunile prevăzute în art. 213 şi 162 din CP al RM se

deosebesc de asemenea prin semnele aspectului subiectiv: neacordarea de asistenţă bolnavului de

către lucrătorul medical, fără motive întemeiate (art. 162 din CP al RM), întotdeauna este o acţiune

premeditată, iar încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale –

din imprudenţă.[132]

Profesorul Iu.D.Sergheev (a. 2001) a propus de mai multe ori ca în CP al FR să fie inclus un

articol asemănător art.213 din CP al RM, însă legiuitorii n-au acceptat propunerile savanţilor, iar

acum în Rusia pentru o asemenea infracţiune medicul poate fi tras la răspundere conform art.109

„Provocarea decesului din imprudenţă”.[100]

Iu.D.Sergheev include în aspectul obiectiv al acestei infracţiuni următoarele tipuri de acţiuni

(inacţiuni):

1. Anamneză necalitativă;

2. Examen funcţional insuficient;

3. Examen funcţional inoportun;

4. Evaluarea greşită a datelor clinice;

5. Evaluarea greşită a cardiogramei;

6. Evaluarea greşită a ultrasonografiei;

7. Evaluarea greşită a endoscopiei;

8. Evaluarea greşită a rentgenogramei;

9. Evaluarea greşită a cercetărilor clinice de laborator;

10. Examen instrumental inoportun;

11. Consultaţie greşită;

12. Consultaţie inoportună;

13. Evaluarea greşită a datelor paraclinice;

14. Diagnostic fals;

15. Diagnostic inoportun;

53

16. Diagnostic incomplet;

17. Hiperdiagnosticare;

18. Evaluarea greşită a statutului;

19. Pronosticarea greşită a maladiei;

20. Operaţie mai devreme de momentul oportun;

21. Operaţie întîrziată;

22. Renunţarea la operaţie;

23. Pronosticarea greşită a rezultatelor operaţiei;

24. Defecte ale prescripţiilor medicamentoase;

25. Dezvoltarea maladiei medicamentoase;

26. Complicaţii ale manipulărilor invazive;

27. Complicaţii ale transfuziei de sînge;

28. Complicaţii ale anestezierii locale;

29. Complicaţii ale anestezierii generale;

30. Operaţie cu vătămarea organului;

31. Operaţie cu volum insuficient;

32. Operaţie cu volum prea mare;

33. Operaţie cu lăsarea unui corp străin;

34. Complicaţii de reanimare;

35. Complicaţii ale procedurilor fizice;

36. Calitate joasă a produselor medicale.

Iu.D.Sergheev (a. 2001) a studiat peste o mie de dosare penale privind învinuirea unor

lucrători medicali de săvîrşirea unor infracţiuni (neacordarea sau acordarea necorespunzătoare a

asistenţei medicale bolnavului), în care multe procese au fost finalizate cu sentinţă de învinuire,

deseori cu privaţiune de libertate. Dosarele au fost adunate la cererea autorului la Procuratura

Generală a Ucrainei din toate regiunile ţării.[100]

Art.109 alin.2 din CP al FR, intitulat „Cauzarea morţii din imprudenţă”, este prezentat în

următoarea formulare: „Cauzarea morţii din imprudenţă în urma exercitării necorespunzătoare de

către o persoană a obligaţiilor sale profesionale, precum şi cauzarea morţii din imprudenţă unei

persoane sau mai multor persoane, – se pedepseşte cu limitarea libertăţii pe un termen de pînă la

cinci ani sau cu privaţiune de libertate pe acelaşi termen, cu sau fără privarea de dreptul de a ocupa

anumite funcţii sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la trei ani”.

Este analogică şi formularea art.118 din CP al FR, care prevede răspunderea pentru

cauzarea din imprudenţă a unei vătămari grave sau mai puţin grave sănătăţii.

54

Pe parcursul cercetărilor, a dezbaterilor judiciare şi a calificării infracţiunilor medicale cea

mai complicată este problema stabilirii raportului de cauzalitate dintre acţiunea (inacţiunea)

lucrătorului medical şi decesul pacientului. Deseori, ofiţerii de urmărire penală şi judecătorii pun

soluţionarea acestei importante probleme juridice în sarcina experţilor medicali, iar aceştia, la rîndul

lor, răspund în mod raţional că soluţionarea problemelor juridice privind prezenţa sau absenţa

raportului cauzal şi a vinovăţiei nu intră în competenţa expertului.

Stabilirea raporturilor cauzale în cazul infracţiunilor medicale va deveni mai clară dacă ne

vom adresa noţiunilor filozofice de „cauză” şi „efect”. Baza determinismului filozofic este

constituită tocmai din învăţătura despre condiţionarea cauzală a tuturor fenomenelor. Raportul

cauzal este o relaţie între două fenomene, evenimente, unul dintre ele fiind cauză, iar celălalt –

efect. Raportul de cauzalitate poate fi definit ca o relaţie genetică dintre fenomene, în care un

fenomen, numit cauză, dacă există anumite condiţii, îl generează cu necesitate pe al doilea fenomen,

numit efect sau urmare.[42]

Primul semn, fiind totodată şi cel de bază, al raportului cauzal este prezenţa între două

fenomene a relaţiei de generare (de producere). Cauza nu precedă, pur şi simplu, în timp efectul, dar

îl generează, îl face să apară, adică îi condiţionează genetic apariţia şi existenţa. În procesele de

cauzare are loc un transfer de materie a energiei şi informaţiei.

Un alt semn al raportului de cauzalitate: raportul de cauzalitate se caracterizează printr-un

vector într-un singur sens sau, altfel spus, printr-o asimetrie temporară. Aceasta înseamnă că

formarea cauzei întotdeauna precedă apariţia urmării, dar nu invers.

Al treilea semn obligatoriu al raportului cauzal este necesitatea sa, adică apariţia cu

necesitate a efectului, nu întîmplătoare. Raportul dintre cauză şi efect are un caracter de legitate, iar

însăşi necesitatea existentă între cauză şi efect constituie legea cauzalităţii. O formulare a legii

cauzalităţii: cauze egale întotdeauna generează efecte egale.

Al patrulea semn al raportului cauză-efect este manifestarea sa succesivă în timp şi spaţiu,

adică contiguitatea sa.

În lume nu există fenomene şi evenimente care nu ar avea cauze ale apariţiei şi existenţei

lor. Dincolo de recunoaşterea cauzalităţii în tot şi în toate este o veche maximă: „Nimic nu poate să

apară din nimic sau să se transforme în nimic”.

Afirmaţia cu privire la caracterul general al cauzalităţii (sau al condiţionării) fenomenelor se

numeşte, de regulă, principiu al cauzalităţii. Iată una dintre cele mai reuşite definiţii ale acestui

principiu: „Orice modificare care are loc în starea unui corp material poate fi cauzată numai de o

acţiune materială, determinată de un proces material”.[42]

55

Dintr-un raport cauzal numaidecît derivă ceva, pe baza lui se formează tipuri mai complexe

de relaţii cauzale, numite lanţuri de cauzalitate:

1) lanţuri de cauzalitate cu o singură linie;

2) lanţuri de cauzalitate în două linii, cu relaţie inversă;

3) lanţuri de cauzalitate ramificate.

Totalitatea lanţurilor cu o singură linie, cu două linii şi a celor ramificate poate forma o

reţea de cauzalitate.

Raportul de cauzalitate este o relaţie între fenomene realmente existente, în care fiecare

fenomen se poate manifesta de mai multe ori (dar în diferite raporturi) atît în calitate de cauză, cît şi

în calitate de efect.

Aşadar, baza determinării cauzale constă în relaţia elementară cauzală; relaţiile cauzale

formează lanţuri de cauzalitate; lanţurile de cauzalitate formează reţele de cauzalitate; reţelele de

cauzalitate pot forma complexe de cauzalitate care, la rîndul lor, pot să se manifeste în calitate de

cauză la un nou nivel structural de organizare a materiei. Există o ierarhie infinită a relaţiilor

cauzale.[42]

Cauza generează efectul numai în prezenţa anumitor condiţii. Aceste condiţii favorizează

generarea efectului de către cauză, însă doar ele însele nu determină apariţia efectului. Condiţia este

o totalitate de factori de largă diversitate de a căror prezenţă depinde apariţia, existenţa şi dispariţia

lucrurilor, dar care ei înşişi nu produc efectul. Condiţiile favorizează apariţia efectului nu în mod

direct, ci prin intermediul cauzei. Cauza determină posibilitatea reală a evenimentului, iar condiţiile

favorizează sau nu transformarea acestei posibilităţi în realitate.

În ultimul deceniu, ceea ce se numea altă dată cauză acum se numeşte tot mai des cauză

specifică, iar condiţia – cauză condiţională. Este pusă în circulaţie şi noţiunea de „cauză deplină”.

Cauza deplină este totalitatea tuturor circumstanţelor, factorilor în prezenţa cărora efectul

dat apare cu necesitate.[42] Componenţa cauzei depline: cauza specifică, cauza condiţională, cauza

producătoare (de pornire).

Cauza specifică este un factor genetic care generează şi determină specificitatea calitativă

(sau ceea ce este mai important într-un comportament) al unei urmări sau a alteia.

Cauzele condiţionale (sau condiţiile) sînt factori externi şi interni care aduc cauza specifică

în stare activă, adică care transformă posibilitatea fenomenului în realitate. Condiţiile nu determină

de la sine calităţile, dar îşi pun amprenta pe calitatea efectului. Spre deosebire de cauza specifică,

ele sînt variabile şi pot fi înlocuite.

Cauza producătoare (adică, un fel de pretext) este un factor sau altul, intern sau extern, care

determină momentul apariţiei efectului sub influenţa unei totalităţi de condiţii.

56

În dreptul penal, teoria raportului cauzal este elaborată de către savanţii-jurişti, pe baza

legilor filozofice şi a categoriilor de cauzalitate.[65]

O analiză profundă a raportului cauzal în dreptul penal, a diverselor teorii privitor la

cauzalitate, a realizat-o profesorul N.F.Kuzneţova (a.2002). Autoarea subliniază că cercetarea

raportului cauzal trece prin următoarele faze:

1. Primul segment al lanţului de cauzalitate: cauza – acţiunea sau inacţiunea subiectului care

are semnele distinctive ale dreptului penal;

2. Efectul ca cel din urmă segment al raportului cauzal – urmările social-periculoase;

3. Acţiunea (inacţiunea) trebuie să anticipeze în timp apariţia urmării;

4. Acţiunea (inacţiunea) trebuie să fie asocială: nelegitimă sau cu totul amorală, conţinînd un

anumit risc de apariţie a daunei;

5. În lanţul determinării, fapta trebuie să joace un rol de condiţie necesară de apariţie a daunei;

6. Fapta trebuie să fie recunoscută nu numai în calitate de condiţie necesară, dar şi în calitate

de cauză a urmărilor, dar nu în general, ci în mediul concret al săvîrşirii ei;

7. Cauza, care este legătura obiectivă dintre acţiune (inacţiune) şi urmare, nu trebuie

confundată cu raportul de vinovăţie dintre acestea în formă de intenţie sau de imprudenţă.

Mai întîi trebuie să se stabilească raportul cauzal obiectiv, iar apoi – posibilitatea subiectului

de a-l prevedea.[72]

Din punct de vedere istoric, cele mai vechi teorii ale raportului cauzal în dreptul penal erau

două: teoria echivalentă şi teoria adecvată. Prima se mai numeşte şi teorie a condiţiilor (conditio

sine qua non – condiţie fără de care nu). Susţinătorii acestei teorii recunoşteau în calitate de cauză a

urmărilor infracţionale orice acţiune (inacţiune) care constituia condiţia necesară a apariţiei

rezultatului infracţional. În acest caz, toate condiţiile erau considerate ca fiind egale, fără delimitare

în principale şi secundare (de aici şi denumirea teoriei – echivalentă). Neajunsul acestei teorii

consta în lărgirea peste măsură a temeiurilor obiective de răspundere penală.[72]

În doctrina occidentală cu privire la raportul cauzal în dreptul penal, de exemplu în cea

germană, putem întîlni teoria riscului. Ea consideră cauză a consecinţei infracţionale asemenea

acţiuni sau inacţiuni care conţin o anumită parte de risc al apariţiei daunei. Partea pozitivă a acestei

doctrine constă în faptul că riscul sau virtualitatea sa (posibilitatea) într-adevăr trebuie într-o măsură

mai mică sau mai mare să existe în cauză.[72]

În pofida complexităţii şi a caracterului multifactorial al raportului cauzal, în cazul săvîrşirii

infracţiunilor medicale şi al dificultăţilor de constatare şi argumentare a lor, în toate cauzele penale

din această categorie, studiate de noi, în legătură cu care au fost pronunţate sentinţe de învinuire

precum şi în cauzele despre care informaţia a fost publicată în literatură şi în mass-media, s-a reuşit

57

a se argumenta prezenţa raportului cauzal şi vina lucrătorilor medicali de săvîrşire a acestor

infracţiuni. Aceasta la rîndul său permite a se răspunde afirmativ la întrebarea pe care am pus-o în

2001, privitor la faptul că infracţiunile medicale şi pot fi demonstrate, şi trebuie pedepsite.

Totul constă în profesionalismul ofiţerilor de urmărire penală, al judecătorilor şi al experţilor

medico-legali, în măsura în care aceştia sînt interesaţi în cercetarea deplină, multiaspectuală şi

obiectivă a tuturor împrejurărilor cazului, în evaluarea obiectivă a probelor adunate într-o totalitate

a lor, în principialitatea şi capacitatea de a opune rezistenţă presiunilor din exterior şi „dreptului de

telefon”.

O altă problemă complicată în stabilirea aspectului obiectiv al infracţiunii prevăzute în

art.213 din CP al RM este clarificarea regulilor şi metodelor concrete de acordare a asistenţei

medicale care au fost încălcate. Aceste reguli sînt expuse în legea RM cu privire la ocrotirea

sănătăţii din 28 martie 1995, în ordinele şi instrucţiunile Ministerului Sănătăţii, în recomandări

metodice. Multe din ele sînt alcătuite în baza unor precedente judiciare, deşi teoria dreptului penal

nu recunoaşte precedentul ca sursă de drept.

Totuşi, care reguli şi metode de acordare a asistenţei medicale sînt încălcate de către medicii

de rea-credinţă? În toate instituţiile medicale din Chişinău este încălcat art.27 a legii cu privire la

ocrotirea sănătăţii, care îi obligă pe lucrătorii medicali să-i informeze în scris pe pacienţi despre

riscul metodelor de tratament aplicate, despre metode alternative, despre pronosticul clinic. Anume

încălcarea dreptului pacientului la informare în scris conduce la urmări grave, cînd lucrătorii

medicali, inducîndu-i în eroare pe pacienţi, înşelîndu-i, slăbindu-le vigilenţa, apelează la metode de

tratament neîntemeiate şi riscante, presupunînd că ei sînt în drept să-şi asume un risc, atît întemeiat,

cît şi neîntemeiat.

Despre acordul în scris al pacientului pentru efectuarea operaţiei, despre încheierea unui

contract între pacient şi instituţia medicală V.V.Tomilin de asemenea nu pomeneşte. Dar iată că

renunţarea pacientului la asistenţă medicală „se consemnează în scris în documentaţia medicală şi

este semnată de către cetăţean sau de către reprezentantul său legal, precum şi de către lucrătorul

medical”.[72]

Posibilitatea refuzului pacientului de a accepta asistenţă medicală este prevăzută şi în art.23

alin.7 din Legea cu privire la ocrotirea sănătăţii a RM, însă aici medicii s-au asigurat şi mai mult.

Refuzul este semnat de pacient sau de reprezentantul legal al acestuia, de medic sau de echipa

medicilor de gardă, iar în cazuri excepţionale şi de conducătorul spitalului.

Specialiştii în anatomia patologică şi medicii legişti ştiu bine care reguli şi metode de

acordare a asistenţei medicale sînt încălcate de către medici. Iată ce spunea unul din ei medicilor:

„Voi săvîrşiţi infracţiuni fără de pedeapsă pentru care statul vă mai plăteşte şi salariu”. Iată cum

58

descrie aceste încălcări medicul legist V.V.Tomilin (a.1996): „examinarea insuficientă a bolnavului,

acumularea grabnică şi superficială a datelor de anamneză, neîndeplinirea unor investigaţii speciale,

spitalizarea inoportună şi externarea mai înainte de timp, pregătirea insuficientă şi efectuarea

neglijentă a operaţiilor chirurgicale şi a celorlalte acţiuni de susţinere a ei, îngrijirea şi

supravegherea necorespunzătoare a bolnavilor, nerespectarea instrucţiunilor şi a regulilor medicale,

administrarea medicamentelor şi ţinerea neglijentă a documentaţiei medicale, defecţiunile din

organizarea asistenţei medicale şi multe alte acţiuni”.[110]

Caracteristicile încălcărilor regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale,

menţionate anterior, sînt atît de exacte, încît cel care le-a formulat parcă ar fi luat cunoştinţă de

spitalele republicii noastre.

În practică se întîlnesc şi multe alte încălcări: administrarea medicamentelor fără probe

prealabile, fapt care poate conduce la decesul pacientului, introducerea medicamentului în regiunea

ochiului cu vătămarea globului ochiului, ceea ce conduce la pierderea vederii la un ochi, îndreptarea

echipei de psihiatri la o bolnavă de cord din cauza că rudele acesteia se indignează de încetineala

„urgenţei”, plasarea unui bolnav de la un medic la altul, dintr-o secţie în alta, în diverse spitale, ceea

ce de asemenea se finalizează cu decesul pacienţilor.

În clinicile britanice, în fiecare an mor de infecţii circa 5 mii de pacienţi, ceea ce înseamnă

pentru serviciul naţional de ocrotire a sănătăţii o sumă care atinge un miliard de lire sterline. În

total, în spitalele engleze infecţiile virotice atacă anual peste o sută de mii de oameni. De asemenea

date expuse într-un raport al Comitetului Parlamentar pentru Controlul Mijloacelor Cheltuite, a

reuşit să ia cunoştinţă Iaroslav Karanov (Londra). Dar ca aceasta să nu aibă loc, s-ar cere doar un

fleac – ca personalul spitalelor să respecte regulile elementare de igienă şi, în mod obligatoriu, să se

spele pe mîini înainte de proceduri. Din păcate, mărturisesc parlamentarii, majoritatea lucrătorilor

clinicii nici nu-şi amintesc despre aceasta.[195]

Constatarea altor elemente ale componenţei infracţiunilor medicale (obiectul, subiectul,

aspectul subiectiv) nu prezintă dificultăţi deosebite.

În CP al RM, al Rusiei şi al Ucrainei majoritatea acestor infracţiuni sînt prevăzute în

capitolele privind infracţiunile contra personalităţii şi, prin urmare, obiectul lor este viaţa şi

sănătatea pacienţilor.

Subiectul majorităţii unor asemenea infracţiuni poate fi numai un angajat din personalul

medical – medic, farmacist, felcer, asistentă medicală, moaşă şi alţi lucrători medicali, inclusiv acei

care nu funcţionează în instituţii medicale (de exemplu, medicul care funcţionează la o revistă

medicală sau la o editură, medicii-pensionari şi cei care temporar nu lucrează).[100] Îi vom adăuga

aici şi pe medicii care lucrează în organele de conducere din domeniul ocrotirii sănătăţii.

59

Aspectul subiectiv al infracţiunilor medicale se caracterizează, de regulă, prin vinovăţie din

imprudenţă faţă de urmări – decesul sau vătămarea integrităţii corporale a pacientului. Constatarea

vinovăţiei intenţionate faţă de urmările indicate atrage după sine răspunderea pentru omorul din

intenţie sau pentru cauzarea din intenţie a leziunilor corporale de diferite grade.

La 1 aprilie 2004, N.M., 34 ani, asistenţă medicală, locuitoare a satului Bulboaca, raionul

Anenii Noi s-a îmbolnăvit brusc după un efort fizic, în urma căruia i-au apărut dureri pronunţate la

coloana vertebrală, în regiunea toracică. La 4 aprilie s-a adresat medicului de familie, care a stabilit

diagnosticul „Osteohondroză a regiunii toracice cu sindrom algic pronunţat”. La 5 aprilie 2004,

fiind examinată de medical-neurolog, i-a fost stabilit diagnosticul „Mionevralgie intercostală în

regiunea toracală”. Însă nici de medicul de familie la 4 aprilie, nici de medical-neurolog la 5 aprilie

2004 pacienta n-a fost internată urgent în spital, tratîndu-se în mod ambulator (acasă) cu

medicamente şi terapie manuală (masaj). Peste 3 zile, la 7 aprilie 2004 (ora 5.00) N.M. a fost

spitalizată de urgenţă în secţia terapie la Spitalul din Anenii Noi. Peste 24 de ore, la 8 aprilie, ora

5.30 a fost găsită moartă.

La 22 aprilie 2004, V.C., medic-şef al Spitalului din Anenii Noi, a emis ordinul nr. 21 în

care a indicat încălcările regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale pacientei N.M.,

care au condus la decesul ei. Prin acest ordin medicului-neurolog V.B. i s-a aplicat mustrare aspră,

medicului de gardă V.R. – mustrare aspră, medicului de gardă A.N. – mustrare, şefului secţiei

terapie M.P. – mustrare, asistentei medicale de gardă Z.F. – mustrare aspră, iar adjunctul medicului-

şef a fost preîntîmpinat.

De fapt, medicul-şef V.C. a indicat în ordinul său medicii şi asistenta medicală din a căror

neglijenţă pacientei nu i s-a acordat asistenţă medicală corespunzătoare, ceea ce însemna că tot

atunci trebuia să fie pornită o cauză penală.

Cauza penală pe acest fapt a fost pornită peste 3 luni, la 1 iulie 2004, după semnele

infracţiunii prevăzute de art. 213, lit. (b) din Codul Penal al R. Moldova.

Tot la 1 iulie 2004, ofiţerul de urmărire penală a Comisariatului Raional de Poliţie din

Anenii Noi a dispus efectuarea expertizei medico-legale, punînd experţilor spre soluţionare

următoarele întrebări:

1. Care este cauza decesului N.?

2. A fost dreaptă sau nu tactica de tratament a bolnavei N., aplicată de medicii Spitalului

Raional din Anenii Noi?

5. Acţiunile neglijente ale cărui medic au dus la survenirea decesului?

Considerăm că întrebarea a cincea este de competenţa juriştilor, nu a medicilor, deoarece se

referă la stabilirea vinovăţiei în formă de neglijenţă. Prin asemenea întrebări ofiţerii de urmărire

60

penală din Republica Moldova şi anchetatorii din alte ţări al C.S.I. îşi manifestă incompetenţa

profesională în faţa medicilor.

Tocmai de aceea în cazul decesului pacientei N. experţii medico-legişti au răspuns, cu bună

dreptate, că apreсierea unor acţiuni ca neglijente nu ţine de competenţa unei expertize medico-

legale.

Totodată, medicii-legişti au indicat că în cazul respectiv au fost comise unele încălcări

serioase ale regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale, care puteau servi ca o probă

suplimentară a atitudinii neglijente a medicilor în cazul dat şi anume:

- absenţa supravegherii sistematice a pacientei (în fişa medicală lipsesc date de examinare

de la orele 5.00 (internare) pînă la 16.00, în ziua de internare, la 7 aprilie);

- examinarea insuficientă a bolnavei (a statutului neurologic, lipsa consultaţiei

specialiştilor, a investigaţiilor paraclinice etc.);

- subaprecierea analizei sîngelui (VSH – 38 mm) şi a temperaturii (la internare – 37,3, iar

seara 38 – grade).

Aici concluziile medicilor-legişti au coincis cu concluziile din ordinul medicului-şef V.C.

din 22 aprilie 2004. Experţii medico-legişti au menţionat de asemenea că prin diagnosticarea

corectă şi oportună a mielitei cu spitalizarea de urgenţă şi aplicarea tratamentului necesar decesul

putea fi evitat, ceea ce n-a fost întreprins în cazul pacientei N.

Considerăm, că ofiţerul de urmărire penală şi procurorul raionului Anenii Noi nu au dat o

apreciere juridică corectă a probelor adunate şi au depus în mod neîntemeiat încetarea acestei cauze

penale prin ordonanţa de la 22 decembrie 2004.

În baza celor menţionate mai sus,[41] considerăm că această ordonanţă poate fi anulată de

către Procurorul General al Republicii Moldova ca fiind neîntemeiată.

2.4. Neacordarea de ajutor unui bolnav (art.162 CP al RM)

Art.162 din CP al RM prevede răspundere penală pentru «(1) Neacordarea de ajutor, fără

motive întemeiate, unui bolnav de către o persoană care, în virtutea legii sau a regulilor speciale, era

obligată să îl acorde, se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 500 unităţi convenţionale sau

cu arest de pînă la 6 luni.

(2) Aceeaşi faptă care a provocat din imprudenţă:

а) o vătămare gravă a integrităţii corporale sau a sănătăţii;

б) decesul bolnavului,

61

se pedepseşte cu închisoare de pînă la cinci ani cu privarea de dreptul de a ocupa anumite funcţii

sau de a exercita o anumită activitate pe un termen de pînă la 3 ani».

Obiect al infracţiunii îl constituie raporturile sociale care ţin de viaţa şi sănătatea

cetăţeanului.

Victima nu este orice persoană fizică, dar un om care suferă de o boală şi are nevoie de

asistenţă medicală. Articolul 36 din Constituţia Republicii Moldova prevede că:

« (1) Dreptul la ocrotirea sănătăţii este garantat.

(2) Minimul asigurării medicale oferit de stat este gratuit».

Acest nivel minim de asistenţă medicală este reglementat în detaliu în Legea cu privire la

minimul de asistenţă medicală gratuită, garantat de stat, adoptată de Parlamentul RM la 3 februarie

1999.[12]

Latura obiectivă a infracţiunii se caracterizează prin inacţiune: lucrătorul medical, fără

motive întemeiate, nu-şi îndeplineşte obligaţiile prevăzute de lege de a acorda asistenţă medicală

bolnavului chiar dacă are posibilitatea să acorde o asemenea asistenţă. Este vorba de refuzul de a

acorda asistenţă medicală în general sau de refuzul de a acorda asistenţă medicală într-un anumit

volum, necesar în situaţia concretă.

Neacordarea asistenţei medicale poate consta în refuzul de a spitaliza bolnavul pentru a-i

acorda primul ajutor medical în cazuri de accidente sau o îmbolnăvire acută; refuzul de a vizita

bolnavul la solicitarea acestuia; refuzul de a-l trata pe bolnav în instituţia curativă; acordarea unei

asistenţe medicale într-un volum mai mic decît cel prevăzut unui bolnav care se află în stare critică;

întreruperea măsurilor active pentru susţinerea vieţii bolnavului pînă la starea ireversibilă de deces.

Prin motiv întemeiat de neacordare a asistenţei trebuie să înţelegem o forţă de neînvins, o necesitate

absolută, lipsa unei calificări necesare pentru a acorda o asistenţă concretă, lipsa medicamentelor

necesare, starea de boală a însuşi lucrătorului medical ş. a.

Nu poate fi considerat motiv întemeiat faptul că lucrătorului medical este în concediu sau în

afara orelor de program atunci cînd acestuia îi este solicitată asistenţa medicală.[132]

Sub aspect subiectiv, acţiunile vinovatului sînt de rea-credinţă, el conştientizează faptul că

nu acordă asistenţă unui bolnav care are nevoie de ea. Atitudinea faţă de urmări este din

imprudenţă.

Motivele infracţiunii pot fi diverse, dar cel mai des – lipsa de compătimire, indiferenţa faţă

de soarta pacientului, egoismul şi aviditatea pentru bani în cazul în care pacientul sau rudele

acestuia nu au bani pentru a-i oferi medicului o recompensă, atitudinea neglijentă faţă de obligaţiile

profesionale.

Subiect al infracţiunii poate fi numai o persoană obligată să acorde bolnavului asistenţă

62

medicală, adică un lucrător medical, inclusiv orice persoane care au diplomă de medic, de felcer,

asistentă medicală, moaşă.[133]

Potrivit articolului 64, alin. 2 din CP al RM, o unitate convenţională de amendă este egală

cu 20 de lei.

Trebuie remarcată înăsprirea răspunderii pentru infracţiunea arătată mai sus în conformitate

cu noul CP al RM, pentru că articolul analogic 115 din CP al RM din 1961 pentru infracţiunea

arătată la alineatul 1 prevedea o amendă de pînă la 70 de salarii minime, iar pentru infracţiunea

prevăzută în alineatul 2 – privaţiune de libertate de pînă la 2 ani.

Art.124 analogic din CP al FR prevede pentru aceeaşi infracţiune o pedeapsă mai puţin

aspră. În afară de aceasta, art.124 alin. 1 cere apariţia anumitor urmări cum ar fi: dacă aceasta a avut

ca urmare, din imprudenţă, cauzarea unei vătămări de grad mediu. Iar art.139 din CP al Ucrainei

evită formularea „persoana care este obligată să acorde asistenţă în baza legii sau a regulilor

speciale” şi indică direct subiectul acestei infracţiuni. Acest articol este intitulat: „Neacordarea de

asistenţă bolnavului de către lucrătorul medical”.

Condiţia în care apare răspunderea penală a lucrătorului medical, potrivit acestui articol,

este dacă el ştie din timp că acest fapt poate avea consecinţe grave pentru bolnav. Ni se pare că

această cerinţă este de prisos, pentru că medicii ştiu încă de la facultate că neacordarea asistenţei

medicale unui bolnav, chiar în cazul unei îmbolnăviri uşoare (de exemplu, de gripă), poate avea

urmări grave. Iar dacă el nu a ştiut acest lucru, nu poate funcţiona ca medic.

Un comentariu mai detaliat al acestei norme îl găsim în Comentariul ştiinţifico-practic

asupra CP al Ucrainei.[132]

Potrivit art.24 alin. 4 din legea RM cu privire la ocrotirea sănătăţii din 28 martie 1995,

lucrătorii medicali şi farmaciştii sînt obligaţi să acorde primul ajutor medical de urgenţă în stradă,

pe drumuri, în orice loc public, acasă, la orice oră de zi sau de noapte.

Neacordarea de ajutor poate consta: în refuzul de a primi bolnavul în instituţia de tratament

sau în preventoriu pentru a-i acorda primul ajutor de urgenţă în caz de accident sau de îmbolnăvire

acută; în neprezentarea la bolnav la solicitarea acestuia; în refuzul de a-l trata pe bolnav în instituţia

curativă; în acordarea unei asistenţe medicale într-un volum mai mic decît cel necesar, unui bolnav

care se află în stare critică; în întreruperea măsurilor active pentru susţinerea vieţii bolnavului pînă

la apariţia stării ireversibile de deces. Însă autorii Comentariului la CP al Ucrainei nu indică cine

trebuie să stabilească starea bolnavului ca moarte ireversibilă: medicul-reanimatolog, de unul

singur, fiind fără de control în garda de noapte, sau comisia de medici în prezenţa avocatului

bolnavului, a rudelor acestuia, sau instanţa, după cum se face în Anglia.

63

Prin cauze motivate ale neacordării de ajutor trebuie să înţelegem împrejurările ce îl

împiedică pe lucrătorul medical să acorde ajutor bolnavului: forţa de neînvins, necesitatea extremă,

lipsa unei calificări şi a cunoştinţelor necesare pentru tipul concret de ajutor, lipsa medicamentelor

necesare, a utilajului medical, a instrumentelor şi aparatelor necesare, îmbolnăvirea lucrătorului

medical etc. Problema dacă împrejurările (cauzele) la care face referire lucrătorul medical sînt cu

adevărat motive se soluţionează în fiecare caz concret pe baza evaluării tuturor împrejurărilor

cazului. Credem că nu toate cazurile de neacordare a asistenţei medicale, enumerate de către autorii

Comentariului la CP al Ucrainei, sînt motivate. Pentru că orice medic de rea-credinţă poate face

referire la lipsa calificări necesare sau a cunoştinţelor, la lipsa medicamentelor, a tehnologiilor

medicale, mai ales în situaţia sărăciei din spitalele noastre. Şi atunci, orice neacordare de asistenţă

medicală va fi considerată motivată după cum de fapt se întîmplă în prezent în majoritatea cazurilor

în care medicii vinovaţi trebuie traşi la răspundere.

Avînd la îndemînă mijloacele moderne de legătură şi comunicare, oricare medic, fie chiar

neexperimentat şi prost pregătit, este obligat să facă de urgenţă legătură cu colegii săi din ţară şi de

peste hotare, să solicite echipa salvării, aviaţiei sanitare, să ia orice măsuri pentru salvarea

pacientului, dar nu să facă referire la lipsa cunoştinţelor, a medicamentelor, aparatelor, rămînînd în

neputinţă şi inacţiune.

În acest sens, este caracteristic faptul că articolul 14, alin. 3 din Legea cu privire la ocrotirea

sănătăţii a RM prevede răspunderea lucrătorilor medicali pentru incompetenţa lor profesională şi

necorespundere. Şi aceasta e bine. Dacă un absolvent al instituţiei de învăţămînt superior medicale

nu are cunoştinţe suficiente după mulţi ani de studii, înseamnă că acesta nu poate fi medic.

Autorii Comentariului indică pe bună dreptate că problema privind motivarea cauzelor

neacordării de asistenţă medicală trebuie să fie rezolvată pe baza evaluării tuturor circumstanţelor

cauzei, dar nu numai de către expertiza departamentală sau cea medico-legală, după cum aceasta se

întîmplă în prezent. Doar comisiile departamentale ale organelor de ocrotire a sănătăţii, iar uneori şi

expertizele medico-legale, găsesc întotdeauna o mulţime de cauze pentru a-şi justifica neglijenţa

medicală infracţională care provoacă decesul sau vătămarea integrităţii corporale a pacienţilor.

Aceasta se poate vedea şi din exemplul cauzelor penale ale unor infracţiuni medicale examinate în

instanţele Republicii Moldova.[41]

Iu.D.Sergheeev şi S.F.Erofeev (a. 2001) arată că „comparînd rezultatele cercetărilor medico-

legale şi ale celor clinice şi de expertiză, noi nu am aşteptat să depistăm două particularităţi:

- între concluziile comisiilor exista o diferenţă de 31,4 – 37,0%;

64

- diferenţa dintre rezultatele evaluării calităţii asistenţei medicale aproximativ în o treime

dintre cazuri avea o stabilitate clară indiferent de nivelul organului de ocrotire a

sănătăţii, care a efectuat verificarea”.[100]

Cercetarea realizată de noi ne permite să fim de acord cu afirmaţia lui A.V.Tihomirov (a.

1998), cu care, fireşte, autorii citaţi mai sus nu sînt de acord. De exemplu: „Departamentul medical

exprimă interesele corporative ale lucrătorilor medicali. Instituţia expertizei medico-legale este un

exponent al departamentului medical, de aceea merită încrederea Ministerului Sănătăţii. Dar merită

oare şi încrederea pacienţilor, corespunde oare ordinii de drept moderne?” [100]

De cele mai dese ori, medicii din Republica Moldova şi cei din Ucraina (dar şi cei din

Rusia) în cazurile unor infracţiuni medicale transcriu concluziile neobiective ale comisiilor

ministeriale care nu sînt interesate să-şi scoată gunoiul din casă, iar ofiţerii de urmărire penală,

procurorii şi judecătorii, casînd în mod absurd aceste dosare, transcriu şi ei cuvînt cu cuvînt

concluziile experţilor medico-legali fără a ţine cont de alte probe şi închid dosarul pentru lipsa

componenţei infracţiunii. În aceste cazuri, problemele juridice privitor la vinovăţia medicilor, la

prezenţa raportului cauzal între acţiunile (inacţiunile) lor şi decesul pacienţilor le soluţionează nu

juriştii, ci înşişi medicii, în folosul lor şi în interesele lor corporative.

Componenţa infracţiunilor medicale este analizată şi în lucrările unor savanţi din domeniul

medico-legal. De exemplu, este analizată componenţa infracţiunii prevăzută de art.124 din CP al FR

– neacordarea asistenţei medicale unui bolnav. Iu.D.Sergheev (a. 2001) şi S.V.Erofeev (a. 2001)

susţin că pericolul social al acestei infracţiuni este determinat prin faptul că săvîrşirea ei presupune

o încălcare flagrantă de către lucrătorul medical a datoriei sale profesionale, în urma căreia apar

urmările negative pentru viaţa şi sănătatea omului care are nevoie de asistenţă medicală urgentă, de

neamînat şi, vom adăuga noi, calificată.[100]

Aspectul obiectiv al faptei examinate se exprimă prin inacţiune, adică prin eschivarea

conştientă a lucrătorului medical de la îndeplinirea obligaţiilor sale, prin tăinuirea profesiei sale.

Aceasta se poate întîmpla atît în situaţii extreme (accidente de transport, cădere de la înălţimi, rănire

de cuţit sau de armă de foc, electrocutare, asfixie mecanică, îmbolnăvire subită), cît şi prin refuzul

neîntemeiat de a primi bolnavul într-o instituţie de tratament, de a întreprinde măsurile necesare de

diagnosticare şi tratament, precum şi prin nevizitarea bolnavului la solicitarea acestuia. Nu poate fi

considerat motivat refuzul din asemenea cauze cum ar fi solicitarea în timp de noapte sau în orele

din afara programului, în zile de concediu, lipsa cunoştinţelor necesare în cutare sau cutare domeniu

al medicinii etc. Problema dacă aceste cauze constituie un temei pentru neacordarea asistenţei

medicale este soluţionată în fiecare caz concret de către instanţă, luîndu-se în calcul avizul

specialiştilor şi al medicilor-legişti.

65

Pînă la momentul apariţiei răspunderii penale trebuie să apară urmările arătate în lege care

sînt legate în mod cauzal cu neacordarea asistenţei. Subiect al infracţiunii poate fi numai un lucrător

medical obligat să acorde ajutor, inclusiv orice persoană cu diplomă de medic, precum şi felcerul,

asistenta medicală, moaşa. Alte persoane din numărul personalului medical, de exemplu,

supraveghetorul, infirmiera, laboranta, nu poartă răspundere potrivit acestui articol. Inacţiunea unor

asemenea persoane, în anumite condiţii, poate fi calificată în conformitate cu art. 125 din CP al FR

– lăsarea în primejdie (art. 163 din CP al RM).

Din punct de vedere subiectiv, inacţiunea vinovatului este intenţionată, el trebuie să

conştientizeze că el nu acordă ajutor unui bolnav care are nevoie de el. Atitudinea faţă de urmări

(decesul victimei sau cauzarea daunei sănătăţii acestuia) este o imprudenţă în formă de atitudine

uşuratică sau de neglijenţă.

Considerăm că legiuitorul şi savanţii jurişti din Republica Moldova şi din Rusia definesc

corect aspectul subiectiv al acestei infracţiuni. Art.124 alin. 2 din CP al Rusiei şi art.162 alin.2 din

CP al RM prevăd răspunderea pentru aceeaşi faptă, dacă ea a atras după sine, din imprudenţă,

decesul bolnavului sau i-a cauzat o daună gravă sănătăţii acestuia.

Aşadar, aspectul subiectiv – intenţia în raport cu acţiunile şi imprudenţa în raport cu

urmările sînt indicate chiar în lege. Adică, e vorba de o infracţiune cu două forme de vinovăţie.

Subiect al infracţiunii este lucrătorul medical ca persoană care funcţionează în instituţia

medicală, dar şi ca lucrător medical care desfăşoară o activitate de întreprinzător în domeniul

ocrotirii sănătăţii.

Potrivit art.8 din Legea cu privire la ocrotirea sănătăţii al RM, profesia de medic-sanitar şi

farmacist o pot practica persoanele care au diplomă, atestat sau adeverinţă de absolvire a unei

instituţii de învăţămînt superior sau mediu de specialitate din republică sau de peste hotare. Subiect

al infracţiunii pot fi medicii, felcerii, asistentele medicale şi moaşele.

În alt fel sînt soluţionate problemele privind răspunderea penală pentru neacordarea de

ajutor către un bolnav în România. În CP al acestei ţări din 1969 lipseşte articolul cu privire la

răspunderea pentru asemenea infracţiuni. Răspunderea medicului în asemenea cazuri poate să apară

potrivit art.246 care prevede răspunderea funcţionarului public pentru abuzul de serviciu împotriva

intereselor personalităţii.

Definiţia noţiunii de „funcţionar public” sau, pur şi simplu, de „funcţionar” este cuprinsă în

art.147, ea fiind mai largă decît definiţia „persoanei cu funcţie de răspundere” prevăzură în art.123

din CP al RM. Funcţionarul public, potrivit art.147 din CP al României, este orice persoană care

exercită, permanent sau temporar, orice funcţie indiferent de modul în care a fost angajat în această

funcţie, orice muncă plătită sau neplătită în orice instituţie publică.

66

Într-un caz concret, instanţa nu l-a declarat vinovat pentru neacordarea de asistenţă unui

bolnav pe medicul de sector care a refuzat să viziteze bolnavul la domiciliu, pentru că solicitarea a

fost făcută după expirarea zilei de muncă şi, conform graficului, în acea zi el nu era obligat să

acorde asistenţă medicală urgentă pe acest sector.

Comentînd acest caz, profesorul V.Dobrinoiu (a. 2000) îşi exprimă dezacordul cu o

asemenea hotărîre a instanţei şi subliniază că, potrivit legii, lucrătorul medical din România, ca şi

cei din alte ţări, este obligat să acorde asistenţă medicală bolnavului în orice timp şi în orice

loc.[145]

Art.140 din CP al Ucrainei prevede răspunderea penală pentru exercitarea

necorespunzătoare a obligaţiilor profesionale de către personalul medical sau de către farmacişti,

care parcă ar concretiza art.139 şi este în raport cu acesta şi cu art.367 (neglijenţa de serviciu) o

normă specială. Şi numai CP al Ucrainei conţine art.141 care predeve răspunderea penală pentru

încălcarea drepturilor pacientului cu următorul conţinut: „Efectuarea experimentelor clinice a

mijloacelor medicamentoase fără acordul în scris al pacientului sau al reprezentantului legal al

acestuia, sau în raport cu o persoană minoră sau incapabilă, dacă aceste acţiuni au provocat moartea

sau alte urmări grave, – se pedepseşte cu limitarea libertăţii pe termen de la trei la cinci ani sau cu

privaţiune de libertate pe acelaşi termen”. Prin mijloace medicamentoase înţelegem substanţe sau

amestecul acestora de provenienţă naturală, sintetică sau biotehnologică, administrate pentru

profilaxie, diagnosticare şi tratament al maladiilor oamenilor sau pentru modificarea stărilor şi

funcţiilor organismului.

Sub aspect obiectiv, infracţiunea se exprimă în încălcarea modului stabilit de experimentări

clinice ale mijloacelor medicamentoase asupra pacienţilor (voluntari) efectuate în instituţii de

tratament şi profilaxie: 1) fără acordul în scris al pacientului (voluntarului) sau 2) al

reprezentantului legal al acestuia pentru efectuarea experimentelor clinice asupra unui pacient

minor sau incapabil.

Semnele obligatorii ale aspectului obiectiv al infracţiunii sînt apariţia urmărilor indicate în

lege şi raportul cauzal dintre acţiuni şi urmări.

Modul de efectuare a experimentelor clinice cu mijloace medicamentoase este stabilit în

art.10 şi 11 din Legea cu privire la medicamente” a Republicii Moldova din 17 decembrie 1997.

Prin experimente clinice ale mijloacelor medicamentoase înţelegem constatarea sau

confirmarea eficienţei acestora şi caracterul lor inofensiv asupra pacienţilor (voluntarilor) care se

efectuează în instituţii specializate de profilaxie şi tratament.

Protecţia drepturilor pacienţilor şi a voluntarilor este reglementată de art.12 din Legea cu

privire la medicamente a RM. Potrivit acestei norme, experimentele clinice ale medicamentelor sînt

67

efectuate asupra voluntarilor (oameni sănătoşi) şi pacienţilor numai cu acordul în scris al acestora,

iar în cazurile unor pacienţi minori sau incapabili – cu acordul reprezentanţilor legali ai acestora.

Pacientul, voluntarul sau reprezentanţii legali ai lor vor fi informaţi despre conţinutul

experimentelor, despre proprietăţile medicamentelor, efectul presupus, posibilele urmări şi gradul

de risc la care vor fi supuşi pacienţii sau voluntarii. Cel care a comandat experimentul clinic al

medicamentelor este obligat, pînă la momentul experimentării, să asigure viaţa şi sănătatea

pacientului sau voluntarului în modul stabilit de lege.

Posibil, în condiţiile de asigurare medicală obligatorie care se aplică în republica noastră nu

numai la efectuarea experimentelor clinice ale medicamentelor, dar şi în alte cazuri de risc al

pacientului, de pildă în cazuri de operaţii cardiochirurgicale, îi va reţine pe chirurgi de la o abordare

uşuratică a unor operaţii deosebit de periculoase, îi va obliga să măsoare de şapte ori pînă a pune

mîina pe bisturiu, care în nişte mîini neîndemînatice, din instrument de tratament se poate

transforma în armă de omor.

În CP al României din 1969 şi în proiectul noului CP din 2003, un articol analogic nu este.

Nu sînt nici alte norme care ar prevedea, în mod direct, răspunderea lucrătorilor medicali pentru

infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii pacienţilor pe parcursul acordării de către aceştia a asistenţei

medicale. Aceasta nu înseamnă că nivelul şi calitatea deservirii medicale a pacienţilor este mai

înaltă decît, să zicem, în America sau în alte ţări, unde lucrătorii medicali sînt deseori traşi la

răspundere penală sau la răspundere de drept civil.

Lipsa unor dosare penale privitor la infracţiunile medicale se explică, mai întîi de toate prin

lipsa, în legislaţia României, a articolelor care prevăd răspunderea pentru săvîrşirea acestora.

Asemenea infracţiuni sînt săvîrşite şi acolo, dar despre ele deseori comunică nu procurorii,

judecătorii sau medicii-legişti, dar mass-media şi organizaţiile neguvernamentale.

De exemplu, televiziunea românească Pro TV a comunicat la 16 februarie 2004 că în

spitalul oftalmologic din Bucureşti la 12 pacienţi operaţi de acelaşi medic (numele medicului nu

este comunicat) peste o lună după externare au apărut complicaţii, iar doi dintre ei au pierdut

vederea.

În acest caz, la teleecran apar nu procurorii, care au suficiente temeiuri pentru a intenta

dosare penale sau măcar pentru a verifica aceste informaţii, nu medicii-legişti dar înşişi oftalmologii

care, asemănător medicilor din Republica Moldova, sînt gata să facă orice pentru a-şi justifica

neglijenţa medicală. Se zice că complicaţiile au apărut după o lună, ceea ce, probabil, a fost cauzat

de sistemul imun slăbit, de particularităţile organismului acestora, că medicul care i-a operat este

foarte experimentat, cu vechime mare în muncă, calificare înaltă, că nu a mai avut asemenea cazuri

anterior.

68

În legătură cu cazul care a avut loc la spitalul oftalmologic din Bucureşti colegii medicului

care s-a făcut vinovat au mai inventat un argument care nu rezistă nici unei critici: în ţările civilizate

bogate, după asemenea operaţii, un anumit număr de pacienţi de asemenea au complicaţii. Dar oare

poate să se compare medicina românească, moldovenească cu cea din Apus? Oare statistica

cazurilor nefericite de acordare a asistenţei medicale poate servi ca justificare cauzării de daune

sănătăţii pacientului?

Şi un alt caz, tot din România. La 18 februarie 2004, cunoscutul telejurnalist Cătălin Radu-

Tănase a comunicat la Pro TV că la spitalul de psihiatrie din Poiana Mare, judeţul Dolj, numai în

iarna 2003-2004, 16 bolnavi au murit de foame şi frig. El a comparat condiţiile din acest spital cu

cele din lagărul fascist Auşviţ, într-atît de istoviţi erau cei morţi, care cîntăreau cîte 40-50 kg. S-a

declanşat un scandal despre care, în zilele următoare, s-a comunicat de mai multe ori şi la radioul

BBC în limba română, şi în „Amnistierea internaţională”.

Ulterior, s-a comunicat că pentru încălcările comise directorul spitalului a fost concediat.

Ministerul Sănătăţii a încercat să minimalizeze pericolul condiţiilor de întreţinere a pacienţilor în

acest spital comunicînd că şi alte spitale suportă o penurie de medicamente, produse alimentare,

finanţare insuficientă. Însă din toate acestea, după cum e vorba, nu se face mai uşor.

Încă un caz tragic. În februarie 2004, Pro TV din România a comunicat şi a arătat un bolnav

care a suferit în spitalul din or. Tulcea. Bolnavul a fost pus pe masa de operaţie la prostată, în

prealabil aplicîndu-i-se o anestezie generală. Folosindu-se pentru operaţie aparatură medicală

defectată, s-a întîmplat un scurtcircuit, aşternutul şi plapuma cu care era acoperit bolnavul s-au

aprins şi, ca urmare, pacientului i-au fost cauzate arsuri mari pe corp. Îndată după cele întîmplate,

bolnavul suferind a declarat cu amărăciune, dar şi cu bună dreptate jurnaliştilor că fără operaţie el ar

fi trăit încă mulţi ani. Peste cîteva zile victima a fost transferată în Spitalul Floreasca din Bucureşti.

Medicului-urolog care pregătea operaţia i-au aplicat o mustrare. Şi din nou cercetările le face nu

poliţia, nu procuratura, dar Colegiul de medici care are în sarcină cercetarea oricăror infracţiuni

medicale. De regulă, Colegiul o încheie cu verdictul „nevinovat”.

Proiectul noului Cod penal al României nu conţine nici un fel de schimbări spre bine sub

aspectul răspunderii pentru infracţiunile medicale şi al protecţiei sigure a vieţii şi sănătăţii

pacienţilor.

Şi în cazurile de la spitalul din Poiana Mare şi procurorii, şi medicii-legişti păstrau tăcerea,

deşi motive pentru intentarea unui dosar penal şi efectuarea cercetărilor, în opinia noastră, există

mai multe decît suficiente.

La 26 iulie 1996, procurorul interimar al Sectorului Botanica a intentat un dosar penal în

legătură cu neacordarea asistenţei medicale unei fetiţe de 4 luni, fapt care a provocat decesul

69

acesteia. La 26 iulie 1996, anchetatorul interimar al procuraturii sectorului Botanica a ordonat o

expertiză medico-legală punînd în faţa experţilor 15 întrebări:

1) Pentru a se constata cauza principală a decesului, care este diagnostica patologo-

anatomică completă a M.?

2) De cît timp durează maladia ei?

3) Dacă a existat o infecţie, care a fost etiologia acesteia şi putea oare infecţia să conducă

la un atît de subit sfîrşit letal?

4) Modificările organelor şi a ţesuturilor, depistate în urma examenului histologic, precum

şi prezenţa pneumoniei nu constituie oare o urmare a unei anomalii de dezvoltare a tubului digestiv

al M.?

5) Care e momentul în care a apărut moartea clinică şi biologică a M.?

În continuare urmează întrebările la care trebuie să dea răspuns ofiţerul de urmărire penală

şi instanţa, dar nu experţii.

13) Medicii R. şi Ia. au acordat sau nu asistenţă medicală copilului M.? Dacă nu au

acordat, fără cauze motivate, în ce s-a exprimat această neacordare: greşeală de diagnosticare,

subestimarea gravităţii stării în care era bolnava, în legătură cu faptul că imediat înainte de

examinare i s-au administrat preparate antişoc?

14) Medicii R. şi Ia. şi-au îndeplinit sau nu obligaţiile profesionale în raport cu copilul

bolnav M.? Dacă da, care au fost acestea?

15) Există oare un raport da cauzalitate între inacţiunea medicilor care nu au acordat

asistenţă medicală copilului M. şi decesul care a survenit? Dacă da, atunci despre inacţiunea căror

medici e vorba?

La ultima întrebare experţii au răspuns în mod raţional că stabilirea gradului de vinovăţie a

persoanelor concrete nu intră în competenţa comisiei de experţi medico-legişti, dar noi vom

completa: dar în competenţa judecăţii, a juriştilor. Destul de evaziv a fost şi răspunsul experţilor:

„…în virtutea unor împrejurări neclare (sau în urma subestimării gravităţii stării bolnavei, sau din

cauza calificării necorespunzătoare a medicilor) a fost luată o hotărîre greşită de spitalizare a

copilului în instituţia curativă de la locul de trai, fapt care a condus la acordarea inoportună a

asistenţei medicale calificate potrivit diagnosticului stabilit”.

Enumerînd toate încălcările comise de către medici, care probează vinovăţia acestora,

experţii nu s-au abţinut de la dorinţa de a-i lua imediat sub apărare, după cum se întîmplă în multe

cazuri penale privitor la infracţiunile medicale. Justificînd parcă neglijenţa infracţională a medicilor,

experţii au consemnat şi în acest caz în avizul lor că „chiar acordarea unei asistenţe medicale

corespunzătoare nu excludea posibilitatea unui sfîrşit letal”.

70

După cum se observă, în acest context se vorbeşte delicat despre posibilitatea unui sfîrşit

letal. Însă, în multe alte situaţii se declară fără drept de apel că moartea pacientului era inevitabilă.

Da, răspundem noi, dacă ai căzut în mîinile unor medici necalificaţi, iresponsabili, fără de suflet,

indiferenţi, pentru care decesul pacientului nu este un eveniment extraordinar, ci un fenomen

cotidian, obişnuit.

Profesorul Iu.D.Sergheev (a. 2001) remarcă pe bună dreptate că „din păcate, printre medici

se întîlnesc şi oameni care nu servesc medicinii, dar îi deservesc formal pe bolnavii care vin,

consumîndu-şi anevoie orele de program şi comiţînd încălcări grave ale obligaţiilor profesionale. În

cazurile prevăzute de legislaţie ei trebuie să poarte răspundere deplină”.[100] El mai subliniază că

„în anii 80 ai secolului XX pentru diverse încălcări comise de către medici, acestora li se aplicau

circa vreun milion de mustrări pe an. Sute de medici, fie chiar vinovaţi de neglijenţă infracţională,

de înfumurare iresponsabilă, au fost condamnaţi ca ucigaşi”.[222]

Acum în Rusia răspunderea medicilor pentru asemenea infracţiuni survine în conformitate

cu art. 109 din CP al FR, intitulat „Cauzarea morţii din imprudenţă”. Art. 109, alin. 2 prevede

răspunderea pentru „cauzarea morţii din imprudenţă în urma exercitării necorespunzătoare de către

o persoană a obligaţiilor profesionale, precum şi cauzarea morţii din imprudenţă a două sau mai

multe persoane”.

Unul din primele dosare penale intentate în urma decesului bolnavei E. a fost cel cu

numărul 2578, intentat de Procuratura Raionului Lenin al or. Chişinău la 5 martie 1980, după

decesul pacientei din 18 noiembrie 1979 în Institutul de Cercetări Ştiinţifice în Domeniul

Oncologiei.

Cercetarea cazului a demonstrat că la 18 noiembrie 1979, aproximativ la ora 9.30, în

Institutul de Cercetări Ştiinţifice în Domeniul Oncologiei, un grup de chirurgi şi asistente medicale,

în total patru oameni, efectuau o operaţie chirurgicală asupra bolnavei E., care avea grupa

sangvină O (I), rezus pozitiv. În procesul operaţiei, analgezia era asigurată de o echipă din trei

medici şi o asistentă medicală, inclusiv anesteziologul G., care a şi fost tras la răspundere penală

pe articolul 186 (neglijenţă). G. a fost învinuit de neîndeplinirea obligaţiilor sale funcţionale care

prevedeau că el poartă răspundere directă pentru evidenţa calitativă a actelor medicale şi pentru

munca asistentelor-anesteziologi care se aflau în subordinea sa.

Însă G. nu a controlat munca asistentei-anesteziolog R., în urma cărui fapt ea, necunoscînd

numele persoanei operate, a confundat-o cu o altă bolnavă care avea grupa sangvină A (II), rezus

pozitiv.

Din această cauză, cînd tensiunea arterială a bolnavei E. a căzut brusc şi a apărut

necesitatea urgentă de transfuzie a sîngelui, acesteia, în loc de sînge din grupa O (I) rezus pozitiv, i

71

s-a injectat sînge de grupa A (II) rezus pozitiv – 440 mililitri. Însuşi G. nu a stabilit grupa sangvină

a bolnavei E. şi nu a confruntat-o cu cea consemnată în istoria bolii, fapt cerut de instrucţiunile

respective ale Ministerului Sănătăţii al URSS.

Ca urmare, pacienta E. a decedat de şoc posttransfuzional hemolitic, rămînînd astfel fără

mamă zece copii minori.

G. a fost declarat vinovat de neglijenţă infracţională conform art. 186 din CP al RSSM şi

pedepsit.[27]

Încă un caz: la 1 iunie 1999, ofiţerul interimar de urmărire penală al Procuraturii din

Sectorul Botanica al or Chişinău a refuzat, după părerea noastră, neîntemeiat să intenteze un dosar

penal în legătură cu decesul fetiţei M., de 5 ani, care a murit în urma neacordării de asistenţă

medicală. Potrivit actului de cercetare medico-legală a cadavrului (dar nu de către comisia

medico-judiciară, după cum ar fi fost normal dacă ar fi fost intentat dosarul respectiv) fetiţa a

murit din cauza unei infecţii virotice acute ale căilor respiratorii de o etiologie necunoscută (?).

Mai tîrziu, o comisie mai calificată a Ministerului Sănătăţii, care de regulă îi ia sub

protecţie pe medicii ce s-au făcut vinovaţi, a identificat totuşi această infecţie, însă deja după

decesul fetiţei. Ca să vezi, aceasta a fost infecţia Kavasaki care, ca multe alte maladii, din cauza

calificării joase a medicilor, în Moldova se consideră incurabilă, de aceea decesul fetiţei ar fi fost

ca şi cum inevitabil. Este cutremurător! Pentru că aceste comisii ale Ministerului Sănătăţii, în toate

cazurile de infracţiuni medicale, dau tuturor acelaşi răspuns, despre care am vorbit mai sus.

În răspunsul dat de Ministerul Sănătăţii nu se spune nimic mai mult. Cît de răspîndită este

această maladie în Moldova? Cîţi copii au mai murit de ea? Ce fel de vaccinuri şi de medicamente

sînt necesare pentru a o preveni?

De această dată, ofiţerul interimar de urmărire penală a transcris cuvînt cu cuvînt avizul

neobiectiv al comisiei ministeriale şi a ajuns la concluzia că nu există un raport cauzal între

inacţiunea medicilor şi survenirea decesului victimei. Însă de fapt, la o cercetare riguroasă a

împrejurărilor cazului un asemenea raport s-ar fi putut constata. Iar împrejurările cazului sînt

următoare: la 23 martie 1999, în sediul Salvării din Sectorul Botanica a murit fetiţa de 5 ani M.

Printr-o verificare de serviciu s-a constatat că cu cinci zile mai înainte de aceasta, adică la

19 martie 1999, mama fetiţei s-a adresat către pediatrul policlinicii nr. 1, S., comunicîndu-i că fiica

se plînge că are dureri în piept şi în gît.

Efectuînd un examen superficial al copilului, fără să se consulte cu alţi specialişti şi fără să

stabilească efectuarea altor analize şi investigaţii suplimentare, pediatrul S. a manifestat o

atitudine neglijentă faţă de obligaţiile sale de serviciu şi, cu o indiferenţă totală faţă de soarta

copilului şi cu conştiinţa împăcată, a scris în fişa medicală că fetiţa este sănătoasă. Însă în acest

72

caz şi pentru un nespecialist este clar că în cazul unor acuze de durere în piept şi în gît, cel mai

puţin ce trebuia să facă pediatrul – era să trimită fetiţa la otorinolaringolog, ceea ce nu a fost

făcut, iar timpul a trecut.

După trei zile, adică la 22 martie 1999, mama fetiţei M. a fost la un alt pediatru, medicul

D., care, după ce a examinat copilul, a stabilit diagnosticul corect – bronşită acută,

bronhopneumonie bilaterală, însă în loc de spitalizare urgentă, fetiţei i s-a prescris un tratament

ambulatoriu.

În ordinul medicului-şef al Asociaţiei Teritoriale a Sectorului Botanica nr. 70 din 14 aprilie

1999 „Cu privire la analiza cazului de deces acasă (?) a fetiţei M.” este indicat că bolnava nu a

fost spitalizată din cauza refuzului mamei sale.

Aproximativ peste o oră după vizita la pediatrul D. fetiţa a pierdut cunoştinţa şi a murit în

localul Salvării din Sectorul Botanica.

De aceea nu este clar de ce ordinul se numeşte „Cu privire la analiza cazului de deces acasă

a fetiţei M.”, cînd chiar în primul aliniat al acestui ordin este indicat corect că M. a murit în localul

Salvării. Probabil, au făcut-o pentru a nu „strica” statistica medicală. Sau poate se consideră că

decesul acasă este considerat ca fiind din vina pacientului sau a rudelor sale, iar moartea în spital –

din vina medicilor? În ordin este indicat că decesul a fost cauzat de o tromboembolie pulmonară

bilaterală, de pneumonie şi nici un cuvînt despre maladia kavasaki. Nu este oare acest diagnostic o

scornire a comisiei ministeriale, pentru a-i salva de răspundere pe medicii care s-au făcut vinovaţi?

Interesant, acesta este un caz rar, cînd medicii şi-au recunoscut parţial vina pentru decesul

pacientei şi chiar au emis în legătură cu aceasta un ordin în care au consemnat în punctul 1.3:

„Pentru neîndeplinirea obligaţiilor funcţionale, ignorarea consultaţiei consiliului medical,

nespitalizarea bolnavei cu pneumonie (ceea ce, vom adăuga noi, a cauzat decesul fetiţei de 5 ani)

medicului-pediatru L.D. i se aplică mustrare aspră”. Au scăpat uşor! În loc de banca acuzaţilor

pentru neacordarea asistenţei medicale unei bolnave cu urmări grave – o pedeapsă disciplinară.

De asemenea nu este clar de ce a rămas nepedepsit pediatrul S.? Doar anume el, cu 4 zile

înainte de decesul M., a ignorat acuzele de dureri în gît şi în piept, nu a luat nici un fel de măsuri

pentru salvarea bolnavei, iar în fişa medicală a scris că fetiţa este sănătoasă. Dacă ar fi luat chiar

atunci măsurile corespunzătoare, M. ar fi putut fi salvată.

Ulterior, mama fetiţei M. a bătut mult pragurile Ministerului Sănătăţii, procuraturii, mi-a

povestit amănunţit şi mie despre cele întîmplate, dar n-a mai putut obţine tragere la răspundere

penală a medicilor care s-au făcut vinovaţi de decesul fiicei sale. Iar formularea din ordinului

medicului-şef al asociaţiei medicale teritoriale cu privire la pedepsirea medicului-pediatru D. (iar

73

noi vom adăuga: şi S.) demonstra exact semnele infracţiunii prevăzute de articolul 115, alin. 2 din

CP al RM din 1961.[34,32,35]

La întîi august 2000, Procuratura Sectorului Botanica a expediat în judecată dosarul penal

nr. 2000428105 cu învinuirea pediatrului de sector, R., al Centrului Medicilor de Familie nr. 1 din

Sectorul Botanica, de săvîrşirea infracţiunii prevăzute în art. 1151 din CP al RM din 1961 –

încălcarea regulilor şi metodelor de acordare a ajutorului medical, care a fost săvîrşită în

următoarele împrejurări: la 19 aprilie 2000, a fost pusă la evidenţă în Centrul Medicilor de

Familie nr. 1 nou-născuta L., născută la 13 aprilie 2000. În aceeaşi zi nou-născuta a fost examinată

de către medicul R. La 5 mai 2000, mama fetiţei L. s-a adresat către medicul R. cu plîngerea că

nou-născuta are tuse şi năsucul îi este înfundat. Medicul R. i-a prescris copilului o reţetă cu

picături în nas şi o mixtură pentru tuse, deşi copilul era în grupul de risc cu patologie nativă.

R. nu s-a consultat cu şeful de secţie, nu a spitalizat-o pe bolnavă, nu a vizitat-o acasă şi în

decurs de 7 zile fetiţa a rămas acasă fără asistenţă medicală, după care la 12 mai a decedat.

Potrivit avizului expertizei medico-legale nr. 91/789 „B” din 4 iulie şi nr. 103/91/789 din 24 iulie

2000, L. a murit din cauza unei pneumonii bronhiale, însă dacă i s-ar fi acordat o asistenţă

medicală calificată în staţionar şi acasă, fetiţa putea fi salvată.[36]

La 4 august 1999, Procuratura Sectorului Botanica a expediat în instanţă dosarul penal nr.

994281300 cu învinuirea anesteziologului O. de săvîrşirea unei infracţiuni prevăzute de art. 1151

din CP al RM din 1961. A fost constatat că la 15 iunie 1999, la ora 21.50 bolnava B., în stare

gravă, a fost transferată din sala de naşteri a Institutului de Cercetări Ştiinţifice în Domeniul

Protecţiei Sănătăţii Mamei şi a Copilului în secţia de reanimare a aceluiaşi spital.

Pentru acordarea asistenţei medicale de urgenţă, medicul-anesteziolog O. i-a făcut

bolnavei o puncţie şi o cateterizare intravenoasă. În acest caz, în urma unei neglijenţe faţă de

îndeplinirea obligaţiilor sale de serviciu, O. a încălcat regulile şi metodele de acordare a asistenţei

medicale şi de executare a acestei proceduri medicale şi, ca urmare, în sistemul vascular sangvin al

pacientei B. a fost introdusă o cantitate mare de aer şi peste zece minute bolnava a decedat.

Potrivit avizului comisiei pentru expertize medico-legale nr. 88/915 din 20 iulie 1999

moartea B. a survenit în urma complicaţiilor apărute după executarea puncţiilor, cateterizării şi

introducerii aerului în sistemul venos.[37]

La 9 martie 1999, anchetatorul superior al Procuraturii or. Chişinău a oprit cauza penală

nr. 98428043 din lipsa în acţiunile lucrătorilor medicali ai Salvării a componenţei infracţiunii.

Dosarul a fost intentat de către Procuratura Sectorului Botanica la 6 martie 1998 pentru

neacordarea asistenţei medicale cetăţenei N. de către personalul Spitalului Salvării în noaptea de

la 12 spre 13 ianuarie 1998 în urma cărui fapt bolnava a decedat. În legătură cu acest caz a fost

74

stabilit că la 12 ianuarie 1998, aproximativ la ora 20, familia M. a solicitat Salvarea, pentru că

bolnavei i se făcuse rău.

La ora 20.45 de minute echipa Salvării a sosit la bolnavă şi, după examinarea ei, înşişi

medicii au solicitat o echipă cardiologică suplimentară. Din explicaţiile mamei decedatei M.,

felcerul echipei cardiologice, fără a se consulta cu medicul, i-a făcut bolnavei M. o injecţie, după

care ei i s-a făcut încă mai rău, iar echipele Salvării plecase deja. Dat fiind faptul că bolnavei M.,

după acordarea „asistenţei”, medicale i s-a făcut încă mai rău, rudele acesteia au telefonat din nou

la Salvare, indignîndu-se că „bandiţii în halate albe” au omorît-o pe M. Ca răspuns, dispecerul S.,

indignat şi el de o asemenea insultă, a trimis la familia muribundei M. o echipă de psihiatri pentru

calmarea rudelor care erau indignate de refuzul lui S. de a trimite încă o echipă de medici.

Pe parcursul întregii nopţi, de la 12 spre 13 ianuarie 1998, dispecerul S. refuza să trimită o

echipă la M., iar la declaraţia rudelor că „bandiţii în halate albe” au omorît-o pe M. dispecerul i-a

sfătuit pe rude să se adreseze la poliţie. La 13 ianuarie, dimineaţa, bolnava M., în stare de comă de

gradul II, a fost totuşi internată în Spitalul Salvării unde, peste o zi, în dimineaţa zilei de 14

ianuarie, a decedat.

Soţul decedatei M. a explicat că la ei a venit în primul rînd echipa de psihiatri care se

purtau ciudat, întrebau cine face gălăgie, dar totuşi au examinat-o pe bolnavă. Medicul a luat

tensiunea bolnavei, iar felcerul i-a făcut două injecţii în mîna dreaptă. După aceea au vorbit ceva

între ei şi medicul i-a făcut o observaţie felcerului că, dacă acesta nu înţelege ceva, mai bine să nu

se amestece. Probabil, avea în vedere că felcerul i-a făcut bolnavei o injecţie fără indicaţia

medicului. Peste 20-30 minute de la plecarea medicilor bolnava M. a pierdut cunoştinţa şi rudele

au presupus că aceasta a avut loc din cauza injecţiilor făcute.

Comisia Ministerului Sănătăţii, ca de obicei, nu a găsit nici un fel de încălcări în acţiunile

lucrătorilor medicali, nu a dat o apreciere adecvată acţiunilor dispecerului S., care pe parcursul

întregii nopţi de la 12 spre 13 ianuarie 1998 refuza să trimită o echipă la grav – bolnava M. care îşi

pierduse cunoştinţa.

Comisia ministerială şi experţii medico-legişti de asemenea au convingerea că nu

neacordarea de ajutor către bolnava M. pe parcursul întregii nopţi a cauzat decesul ei, ci că moartea

era inevitabilă. Însă după împrejurările cazului se vede că deja la 12 ianuarie seara, bolnava avea

nevoie de spitalizare urgentă în secţia de reanimare, de consultaţia urgentă a neurochirurgului şi a

altor specialişti. Dar cine se va ocupa noaptea de o bolnavă, dacă se poate aştepta pînă dimineaţa.

Dar strigătele de ajutor ale rudelor M., plîngerile lor şi cererea de a-i pedepsi pe vinovaţi au rămas

ca o voce strigătoare în pustiu.[33]

75

Învinuiţii despre care s-a pomenit în toate cauzele penale enumerate mai sus sînt persoane cu

studii superioare medicale, fără antecedente penale, caracterizate pozitiv la locul de lucru. Nici una

din ele nu şi-a recunoscut vina de săvîrşire a infracţiunii, contînd probabil pe susţinerea din partea

ministerului şi a expertizei medico-legale subordonate acestuia. Şi aceste speranţe ale lor, după cum

arată practica refuzului de intentare a dosarelor penale şi de încetare a acestora, precum şi practica

de expertiză, deseori se justifică.

În prezent, continuă urmărirea penală a Conducerii Spitalului Salvării Oraşului Chişinău

pentru comerţ cu organe umane.[217]

Detaliile despre cele două cazuri depistate de transplantare rinichilor cu încălcarea legii în

Spitalul Orăşenesc al Salvării şi în Centrul de Transplantologie a Spitalului Clinic Republican s-a

scris în ziarul MAI „Scutul legii” nr. 5 (946) din iunie 2003, intitulat „Moartea la BIS sau cum unii

medici fac seu la rărunchi din businessul cu rinichii pacienţilor”.

Susţinem întru totul propunerea profesorului Iu.D.Sergheev (a. 2003) cu privire la faptul că

pentru prevenirea infracţiunilor medicale „probabil ar fi raţional ca în instituţiile medicale de

învăţămînt superior să fie introdus un examen la drept, după cum aceasta a fost în Rusia

prerevoluţionară. Şi dacă medicul va susţine acest examen, faptul se va solda cu îndeplinirea

conştiincioasă a obligaţiilor lor”.[222]

Analiza practicii de urmărire penală şi judiciare demonstrează că infracţiunile medicale

sînt şi demonstrabile, şi pasibile de pedeapsă:

dacă ofiţerii de la urmărirea penală, procurorii şi judecătorii respectă întocmai cerinţele

normelor dreptului de procedură penală, în general, şi art. 27 din CPP al RM, în special,

privitor la faptul că nici o probă nu are apriori o forţă de convingere stabilită;

dacă la cercetarea împrejurărilor cazului participă nu numai specialişti şi experţi din

republica noastră, dar şi colegii lor de peste hotare;

dacă victima, după „tratament”, a rămas în viaţă şi poate să-şi reclame drepturile în

instituţiile medicale şi în instanţele de judecată;

dacă chiar vinovatul, rămas la libertate, şi avocatul său pe parcursul unor cercetări

îndelungate şi al dezbaterilor judiciare încearcă tenace să demonstreze nevinovăţia

învinuitului (acuzatului) de săvîrşirea infracţiunii.

La asemenea concluzii putem ajunge dacă luăm cunoştinţă de încă un caz din experienţa

judiciară.

Judecătoria Sectorului Centru al mun. Chişinău a emis hotărîrea din 16 iulie 2001, cu

sentinţa de învinuire a oftalmologului G. de săvîrşirea unor infracţiuni prevăzute de art. 99 din CP

al RM (leziuni corporale grave sau mai puţin grave), de art. 115, alin. 2 (neacordarea ajutorului

76

unui bolnav dacă aceasta cauzează sau ar putea cauza decesul bolnavului sau alte urmări grele

pentru acesta) şi de art. 1151 (încălcarea regulilor de acordare a asistenţei medicale) cu decizia

Tribunalului Chişinău din 13 noiembrie 2001 şi cu decizia Colegiului pentru Cauzele Penale al

Curţii de Apel din 11 ianuarie 2002 pe aceeaşi cauză.

Cercetările preliminare şi dezbaterile judiciare au constatat că la 12 mai 2002, aproximativ

la ora 14, G., în cabinetul său de lucru o examina pe bolnava V., care exprima acuze de durere în

ochiul stîng. Tot atunci, fără o cercetare riguroasă şi o identificare a diagnosticului final, G. a

hotărît în grabă să-i facă bolnavei o injecţie în regiunea ochiului stîng cu hentamicină şi

dexametazon. Însă, a făcut injecţia cu neglijenţă şi fără calificare. Injecţia nu i-a uşurat suferinţele,

dar dimpotrivă, i-a vătămat ochiul care imediat s-a tulburat şi V. a pierdut completamente vederea

la ochiul stîng, ceea ce constituie o leziune corporală gravă.

În Judecătoria Sectorului Centru şi în instanţele de judecată superioare, unde a fost

examinată cauza, acuzatul G. nu şi-a recunoscut vina şi a explicat, că după părerea lui, în urma

injecţiei făcute de el a avut loc un spasm al arterei oculare centrale cauzat sau de durerea

puternică provocată de injecţie, sau de reacţia organismului bolnavei care nu a putut suporta

hentamicina.

Posibil, în cazul pacientei V. argumentul inventat de acuzatul G. ar fi putut să-l justifice,

dacă nu ar fi intervenit specialiştii de la Institutul de Cercetări Ştiinţifice în Domeniul

Oftalmologiei „Ghelmgolţ” din Moscova, cei de la Institutul de Cercetări Ştiinţifice în Domeniul

Oftalmologiei „Filatov” din Odesa, cei de la Centrul Ştiiinţifico-Tehnic „Microchirurgia ochiului”

din Moscova, unde s-au adresat bolnava şi părinţii ei pentru asistenţă calificată.

De la 23 mai pînă la 20 iunie 2002, V. s-a aflat la tratament la Institutul de Cercetări

Ştiinţifice în Domeniul Oftalmologiei „Ghelmgolţ” din Moscova, cu diagnosticul vătămarea

ochiului prin injecţie, nefroretinopatie toxică, cataractă toxică, vătămarea globului ochiului stîng.

În şedinţa Judecăţii din Sectorul Centru, unii colegi ai medicului G. au renunţat să

recunoască (ceea ce mai devreme a refuzat şi Consiliul de oftalmologi) că bolnava V. a pierdut

vederea cu ochiul stîng din cauza neglijenţei infracţionale a lui G., au renunţat să recunoască că G.

i-a vătămat ochiul victimei în momentul injectării, sofisticînd întruna despre capacităţile individuale

ale organismului acestei bolnave care le sînt necunoscute.

Prin sentinţa din 16 iulie 2001, Judecătoria Sectorului Centru l-a declarat pe acuzatul G.

vinovat de săvîrşirea infracţiunii prevăzute de art. 115, alin. 2 din CP al RM şi de art. 1151 din CP

al RM şi i-a aplicat o pedeapsă conform art. 115, alin. 2 – doi ani de privaţiune de libertate cu

retragerea dreptului de a practica medicina timp de trei ani; conform art. 1151 – trei ani de

privaţiune de libertate cu retragerea dreptului de a practica medicina timp de trei ani şi pedeapsa

77

finală – trei ani de privaţiune de libertate în mod convenţional, cu retragerea dreptului de a

practica medicina timp de trei ani.

Sentinţa menţionată a fost atacată de către procuror şi contestată de către victimă în

Tribunalul mun. Chişinău pentru pedeapsa prea blîndă.

Prin decizia Tribunalului din 13 noiembrie 2001 acuzatului G. i s-a aplicat o pedeapsă mai

aspră – cinci ani de privaţiune de libertate în mod convenţional cu retragerea dreptului de a

practica medicina timp de patru ani şi cu termen de probă de patru ani.

Decizia Tribunalului din 13 noiembrie a fost contestată de către avocatul acuzatului, pe de

o parte, şi de reprezentantul victimei, pe de altă parte, în Curtea de Apel a Republicii Moldova.

Avocatul cerea ca acuzatul să fie achitat, iar reprezentantul victimei – să-i fie aplicată o pedeapsă

mai aspră. Prin decizia Colegiului pentru cauze penale a Curţii de Apel a RM din 11 ianuarie

2002, cererile amintite mai sus au fost nesatisfăcute, lăsîndu-se în vigoare decizia Tribunalului din

13 noiembrie 2001. Prin aceasta i s-a pus punct istoriei tragice a victimei V. care a însemnat

pentru ea şi pentru rudele ei suferinţe de neînchipuit.[39,31,30]

Importanţa deosebită a acestei sentinţe şi a deciziilor judecătoreşti ulterioare se explică

prin faptul că aceasta este aproape unica sentinţă de învinuire într-un caz de infracţiune medicală,

care a intrat în vigoare în ultimii zece ani de „independenţă” a medicinii noastre – independenţă faţă

de lege şi de normele morale.

Vom remarca doar că în cazul discutat nu a fost soluţionată o problemă importantă şi anume

cu privire la repararea prejudiciului moral şi material al victimei care, se poate presupune, în

legătură cu cheltuielile pentru tratamentul îndelungat în clinicile din Moscova, pentru transport, este

destul de mare şi victima are dreptul la repararea lui.

Cele expuse mai sus demonstrează că şi Ministerul Sănătăţii, şi organele de drept ale

republicii noastre nu sînt în stare de compătimire, că atitudinea indiferentă faţă de soarta pacientului

şi de rezultatele muncii medicilor, ilegalitatea, lipsa de control, iresponsabilitatea, incompetenţa

lucrătorilor medicali pot conduce la cele mai grave urmări. Multe greşeli juridice pot fi corectate,

dar cele medicale, care au cauzat moartea sau vătămarea gravă a integrităţii corporale a victimei –

niciodată.

Despre aceasta ne vorbeşte următorul caz tragic. E vorba de omorul din imprudenţă al lui

L., de 18 ani, săvîrşit în 1998 la punctul traumatologic nr. 1 de pe lîngă Spitalul Salvării din

Chişinău.

Cercetarea cazului a fost efectuată de către Procuratura Sectorului Ciocana a or. Chişinău.

S-a constatat că la 24 iulie 1998 bolnavul L. s-a adresat la salvare cu o fractură a claviculei

78

drepte. După acordarea primului ajutor, după efectuarea unui pansament cu ghips, pacientul a fost

îndreptat la punctul traumatologic nr. 1 din str. Doga 21 pentru efectuarea unei operaţii de

consolidare a fragmentelor claviculei. Nu este clar de ce această operaţie nu a fost făcută pe loc,

de către medicii Salvării. Operaţia a fost programată pentru 3 august 1998. În ziua stabilită, la ora

9, L. a venit cu părinţii la punctul traumatologic, unde medicul R. l-a examinat pe bolnav şi a decis

să-i facă operaţie. Pentru anesteziere, el a decis să aplice o soluţie de lidocaină pe care o avea la

punctul traumatologic. Medicul R., încălcînd instrucţiunea de aplicare a lidocainei şi regulile

elementare de precauţie, nu a făcut mai întîi o probă ca să se convingă că pacientul poate suporta

această soluţie, dar i-a administrat îndată acest medicament. Bolnavul L. a început să piardă

cunoştinţa, a transpirat abundent, începîndu-i-se convulsiile. Măsurile extraordinare, luate pentru

salvarea pacientului, nu au dat rezultate şi L. a murit.

Aşadar, L. a decedat la 3 august 1998, iar cauza penală în legătură cu semnele infracţiunii

prevăzute de art. 1151 din CP al RM (încălcarea regulilor şi a metodelor de acordare a asistenţei

medicale) a fost intentată tocmai peste trei luni şi jumătate, la 17 noiembrie 1998.

La audieri, învinuitul R. nu şi-a recunoscut vina şi a explicat că în prealabil i-a făcut

bolnavului o probă pentru a constata dacă acesta suportă lidocaina şi numai după aceasta a

început să-i administreze medicamentul convingîndu-se de lipsa unei reacţii negative. De fapt însă,

era evident chiar de la început că o asemenea probă i-ar fi salvat viaţa lui L.

Potrivit avizului eliberat de expertiza medico-legală, decesul a intervenit după şocul

anafilactic cauzat de insuportabilitatea lidocainei.

Cauza penală de învinuire a medicului R. conform articolului 1151 din CP al RM a fost

trimisă în judecată de către Procuratura Sectorului Ciocana la 24 februarie 1999, dar a fost

examinată de Judecătoria Sectorului Rîşcani, or. Chişinău (probabil, pentru o obiectivitate mai

mare) tocmai la 16 iunie 2000, după efectuarea cîtorva expertize medico-legale, inclusiv a unei

expertize efectuate de o comisie, stabilită de judecată.

Toţi experţii medico-legişti care au efectuat aceste expertize (din păcate, în sentinţă lipsesc

numele experţilor) afirmau că medicul R. nu a încălcat nici o instrucţiune sau o măsură de

precauţie, că el este nevinovat, iar decesul lui L. a survenit din cauza unui şoc anafilactic de

etiologie necunoscută.

Judecata nu a evaluat în mod obiectiv toate probele acumulate şi, cu încălcarea articolului

57 din CPP al RM, a luat ca temei numai avizele expertizelor medico-legale. În sentinţă, instanţa a

79

indicat că „potrivit sensului avizelor expertizelor medico-legale, decesul victimei este un caz

accidental”.

Procuratura Sectorului Rîşcani şi reprezentantul victimei L. au atacat această sentinţă în

Tribunalul Chişinău.

Prin decizia Tribunalului din 30 noiembrie 2000 sentinţa de achitare a fost lăsată fără

modificări. Procuratura judeţului Chişinău a atacat decizia Tribunalului în Curtea de Apel. Iar

Curtea de Apel a anulat sentinţa de achitare a Judecătoriei Sectorului Rîşcani şi decizia

Tribunalului din 30 noiembrie 2000. Prin noua decizie, medicul R. a fost declarat vinovat de

săvîrşirea infracţiunii prevăzută de articolul 1151 din CP al RM, a fost amendat cu 200 de salarii

minime (3600 lei) cu suspendarea dreptului de a practica activitatea medicală timp de 3 ani. Însă,

potrivit art. 2 din Legea amnistiei din 29 iulie 1999, R. a fost absolvit de pedeapsa penală.

După cum vedem, atrag atenţia pedepsele foarte blînde pentru infracţiunile medicale ce

cauzează decesul pacienţilor. Credem că a venit demult timpul să fie generalizată practica judiciară

şi de anchetă a cauzelor ce vizează infracţiunile medicale şi această problemă să fie dezbătură la

Plenul Curţii Supreme de Justiţie, ceea ce ar contribui la prevenirea acestor infracţiuni şi la ridicarea

răspunderii lucrătorilor medicali pentru rezultatele muncii lor şi pentru soarta pacienţilor. Un

argument în favoarea celor spuse ar putea fi următorul exemplu din practica de urmărire penală şi

judiciară.

Pentru soluţionarea acestui caz s-au efectuat tocmai de trei ori expertize medico-legale.

Potrivit avizelor expertizei medico-legale nr. 191/1198–D, decesul L. a survenit în urma unui şoc

anafilactic determinat de aplicarea lidocainei – un preparat utilizat în scopuri de anesteziere.

Prima instanţă a indicat în sentinţă că soluţionarea problemei dacă medicul R. a încălcat

sau nu instrucţiunea de folosire a lidocainei se află în competenţa comisiei de expertiză stabilită de

instanţă.

Comisia de expertiză a confirmat concluziile expertizei iniţiale şi la întrebarea pusă de

instanţă a răspuns că medicul nu a încălcat instrucţiunea de aplicare a lidocainei, fără să indice

numărul instrucţiunii, data, anul şi de către cine a fost ea aprobată (avizul expertizei nr. 1198 din 4

august 1998). La demersul învinuirii, instanţa a stabilit o expertiză repetată, efectuată de o comisie,

în al cărei aviz era arătat că instrucţiunea nu prevede probe de sensibilitate faţă de lidocaină, că

nu au fost depistate semne de contraindicaţie a bolnavului L. faţă de acest preparat, că prezenţa

hematomei nu împiedica operaţia, că înainte de administrarea lidocainei nu se cere să se facă o

80

electrocardiogramă. Cu alte cuvinte, se afirma că medicul R. nu a încălcat regulile şi metodele de

acordare a asistenţei medicale.[29]

Doar în rare cazuri, decesele pacienţilor cauzate de neglijenţa infracţională a medicilor

ajung a fi cauze penale, acestea ajungînd uneori şi în instanţe. Însă acolo ele se termină cu o sentinţă

de învinuire foarte blîndă sau în general se pronunţă o sentinţă de achitare.

Vom invoca doar două exemple.

La 28 mai 1996, la ora 0 şi 35 minute, în unul dintre spitalele Chişinăului, echipa Salvării a

adus-o pe fetiţa M., în vîrstă de patru luni, într-o stare deosebit de grea, pentru a i se acorda ajutor

medical calificat de urgenţă. Dar medicul Ia., fiind pediatrul de serviciu în secţia de internare, a

refuzat să primească copilul la tratament staţionar şi, neacordîndu-i ajutor, l-a trimis la locul de

trai, adică, la Spitalul Orăşenesc Clinic pentru Copii nr. 1, unde M. a murit aproximativ peste o

oră.

Organele de urmărire penală au calificat corect inacţiunea medicului Ia. conform art. 115,

alin. 2 din CP al RM, care prevede răspunderea pentru neacordarea de ajutor medical, fapt care a

determinat decesul pacientului. Pentru aceasta este prevăzută o pedeapsă cu privaţiune de libertate

pînă la doi ani, cu retragerea dreptului de a practica activitatea profesională pînă la trei ani. Însă

procurorul care în instanţă susţinea învinuirea nu a văzut raportul de cauzalitate dintre inacţiunea

medicului Ia. şi decesul copilului M., de aceea în şedinţa judecăţii a cerut ca inacţiunea medicului

să fie recalificată din alineatul 2 al art. 115 din CP în alineatul întîi din art. 115 din CP al RM.

În temeiul art. 48/1 din CP al RM şi al art. 54 din CPP al RM, instanţa Sectorului Botanica

a oprit cauza penală a medicului Ia. şi l-a tras la răspundere administrativă, amendîndu-l cu cinci

salarii minime, adică cu 90 de lei, ştiindu-se că art. 48/1 prevede o amendă de pînă la 25 salarii

minime sau un arest de pînă la 30 de zile.

În calitate de circumstanţă atenuantă instanţa a găsit că fapta nu prezintă un pericol social

mare (?). Medicul Ia. nu avea antecedente penale, iar la momentul săvîrşirii infracţiunii vechimea sa

de muncă constituia doar un an (?).

Nu este clar de asemenea de ce instanţa a căzut de acord cu modificarea calificării conform

alineatului întîi din art. 115 fără a ţine cont de decesul fetiţei.[28]

Şi un alt exemplu din practica judiciară: chirurgul Spitalului Clinic Republican C., de 42 de

ani, era de asemenea învinuit de neacordarea ajutorului medical care a condus spre deces conform

art. 115, alin. 2 din CP al RM. El a fost învinuit de faptul că la 8 iulie 1997, fiind chirurg superior

de serviciu la Spitalul Clinic Republican şi aflîndu-se în exerciţiul funcţiunii, la ora 21 şi 30 de

81

minute l-a internat pe bolnavul V.C. care era în stare gravă. În pofida acestei stări, care progresa

permanent, chirurgul C. l-a operat pe bolnav tomai în a doua zi, 9 iulie, la ora 11, adică peste 12

ore după spitalizare.

La urmărirea penală, medicii-legişti au dat un aviz precum că decesul bolnavului V.C. a

survenit în urma operaţiei întîrziate cu 12 ore după internare. Procurorul a aprobat încheierea de

învinuire conform art. 115, alin. 2 din CP al RM şi a expediat dosarul în judecată. În instanţă,

martorul V.H. (viceministrul sănătăţii) a explicat că operaţia nu a fost întîrziată, că la dispoziţia

medicului sînt 12-24 de ore pentru a preciza diagnosticul, deşi diagnosticul era cunoscut, pentru că

bolnavul a fost operat cu 6 zile mai devreme, adică la 2 iulie 1997, şi a fost internat la 8 iulie cu o

complicaţie postoperaţională. V.H. a mai explicat că boala lui C. era incurabilă şi el nu avea şanse

să supravieţuiască chiar dacă ar fi fost operat imediat, la internare, la 8 iulie 1997, la ora 21 şi 30

de minute. În instanţă au mai fost audiaţi de asemenea ca martori subalternii lui V.H. – G.B., şeful

secţiei de gastrologie de la spitalul amintit, şi A.B., medicul care l-a operat pe bolnavul V.C. la 2

iulie şi l-a externat mai înainte de timp din spital, adică la 7 iulie, medicul A.T. şi E.M., şefa secţiei

de reanimare de la acelaşi spital, care încă pînă la pronunţarea sentinţei a declarat că chirurgul C.

este nevinovat.[40]

În ultimul timp, în mass-media din republica noastră se comunică despre multe cazuri de

abuz, extorcare de bani de la pacienţi, neglijenţă infracţională a medicilor care conduc spre decesul

pacienţilor. Din păcate, nu se ştie de ce infracţiunile medicale nu sînt incluse în cronica criminală.

Din ea aflăm aproape în fiecare zi cîţi oameni au murit în urma incendiilor, accidentelor rutiere, din

mîina bandiţilor etc. La faţa locului vin grupe operative de anchetă, se intentează cauze penale, se

fac cercetări, dar iată, cîţi pacienţi mor în spitale, în secţiile de reanimare după acordarea

„serviciilor” medicale plătite rămîne a fi o taină ascunsă cu şapte peceţi, care se descoperă uneori

doar în unele publicaţii. Şi în aceste cazuri, unii „esculapi” au însuşit bine că cea mai bună apărare

este ofensiva, de aceea cum se întîmplă ceva, îndată îi ameninţă pe jurnalişti cu cauze penale.

Bănuiţii de neglijenţă medicală şi susţinătorii lor de rang înalt încearcă să justifice decesele

pacienţilor printr-un tertip alambicat care dă efect pe parcursul mai multor ani. Ca răspuns la

pretenţiile rudelor pacienţilor decedaţi ei declară tuturor acelaşi lucru: „Ce vreţi, ruda

dumneavoastră a bolit în copilărie de gripă, difterie şi de multe alte maladii incurabile în Moldova.

În genere nu este clar cum, în pofida pronosticurilor medicale, el a trăit atîţia ani.”.

Este caracteristic în acest sens un caz descris de A.B. în „Nezavisimaia Moldova” din 4

februarie 2003, subtitlul „Singuri taie, singuri coase…”. Esenţa publicaţiei: Pacientei A.G. din

Orhei i s-a spus în unul din spitalele din Chişinău că ea are nevoie urgent de operaţie. Chirurgul a

82

încredinţat-o pe femeie că poate fi salvată şi ea a căzut de acord să fie operată. Dar cum putea să nu

fie de acord, să nu se încredinţeze unui doctor habilitat, profesor?

Dar să revenim la cazul A.G., povestit de soţul acesteia. În ajunul operaţiei, medicul l-a

invitat şi i-a spus direct: „pentru munca mea trebuie să plătiţi”. Soţul grijuliu a împrumutat o sută de

dolari şi i-a adus-o medicului. Acesta l-a încredinţat: „nu vă neliniştiţi, am s-o salvez pe soţia

dumneavoastră”. Peste zece zile după operaţie A.G. a decedat.

Despre extorcarea de bani de către medici scriu nu numai pacienţii şi rudele acestora, dar şi

înşişi medicii. Iată ce scrie în „Nezavisimaia Moldova” doctorul în ştiinţe medicale A.M. din

Soroca: „Acum chiar şi medicii de înaltă calificare nu refuză şpaga sau cadourile. Aceasta a intrat

deja în obişnuinţă, a devenit regulă, astfel încît unii medici le extorchează de la bolnavi”.

Faptul că pînă la efectuarea operaţiei medicii deseori extorchează mită sau recompense

ilegale poate demonstra că ei prevăd posibilitatea decesului pacientului (în caz de deces nu vor mai

avea de la cine lua bani). În acest caz, ei acţionează cu multă încredere în sine, fiind siguri că nu vor

fi pedepsiţi chiar şi în cazul unor urmări tragice. Aceşti esculapi amarnici încearcă să-şi justifice

infracţiunile prin argumente ciudate de tipul celor care i-au fost spuse cetăţenei V.G., fiica pacientei

decedate: „Totuna mama dumitale nu ar fi lungit-o prea mult. Jumătate de an, dar poate şi mai

puţin”. De parcă aceasta le-ar da dreptul să urgenteze acest deces, să-l lipsească pe pacient de viaţă

în mod anticipat. Nici unul dintre medici, chiar şi cel mai experimentat, nu poate spune exact cît ar

fi trăit pacientul fără o operaţie negîndită, necalificată. Sînt cazuri cînd ar fi trăit foarte mult.

Dar iată ce povesteşte E.R. despre serviciile medicale din Spitalul Salvării în articolul

„Piciorul de diamant sau aventurile incredibile ale unui englez în spital” („Chişinevskie novosti”

din 31 ianuarie 2003). „Mulţumirea” pentru anesteziolog a constituit o sută de lei, iar cea pentru

chirurg – 300. Englezul bogat, ca răspuns la propunerea de a rămîne pentru cîteva zile în spital, a

exclamat ca şi compatrioţii săraci ai noştri: „Mai bine să mor acasă”.

2.5. Constrîngerea persoanei la prelevarea organelor sau ţesuturilor

pentru transplantare (art.158 din CP al RM)

Art.158 din CP al RM prevede răspunderea pentru „(1) Constrîngerea persoanei la

prelevarea organelor sau ţesuturilor pentru transplantare sau pentru alte scopuri, săvîrşită cu

aplicarea violenţei ori cu ameninţarea aplicării ei.

(2) Aceeaşi acţiune săvîrşită asupra unei persoane despre care cel vinovat ştia cu certitudine

că se află în stare de neputinţă ori în dependenţă materială ori altă dependenţă faţă de el”.

Obiect al infracţiunii îl constituie relaţiile sociale ce ţin de protecţia sănătăţii, de

inviolabilitatea corporală sau de libertatea psihică a persoanei.

83

Obiect material al infracţiunii constituie nu orice materiale anatomice ale omului, ci numai

organele şi ţesuturile acestuia. Aspectul obiectiv al infracţiunii este exprimat în acţiuni de

constrîngere a persoanei pentru a i se preleva organe sau ţesuturi pentru transplantare sau în alte

scopuri, acţiuni săvîrşite cu aplicarea violenţei sau cu ameninţarea aplicării ei.

Prin constrîngere se înţelege aplicarea faţă de om a violenţei fizice (lovituri, leziuni

corporale uşoare, privare de libertate etc.) sau psihice (ameninţare cu aplicarea violenţei fizice), sau

aplicarea ameninţării cu divulgarea unor informaţii care îl prejudiciază pe om, cu ameninţarea

distrugerii bunurilor acestora sau cu prejudicierea intereselor ocrotite de drept ale acestuia

(concedierea din serviciu etc.). Scopul constrîngerii constă în a obţine de la om, împotriva voinţei

sale, acordul de a i se preleva oricare organ sau ţesut.

Componenţa infracţiunii este formală: infracţiunea considerîndu-se consumată din

momentul constrîngerii, indiferent de faptul dacă s-a reuşit sau nu a se depăşi rezistenţa victimei.

Sub aspect subiectiv, infracţiunea prevăzută de art.158 din CP al RM se caracterizează

printr-o intenţie directă. Scopul prelevării de la om, prin constrîngere, a organelor sau ţesuturilor

acestora este transplantarea lor către altă persoană. Motivele pot fi de natură materială sau din

porniri carieriste, precum şi dorinţa de a acorda un ajutor omului apropiat din contul sănătăţii şi

vieţii unei persoane străine.

Subiect al infracţiunii poate fi atît cineva din personalul medical, care efectuează prelevarea

organelor sau ţesuturilor, cît şi o altă persoană care săvîrşeşte acţiuni de constrîngere a victimei în

scopul de a obţine de la ea acordul de prelevare a organelor sau ţesuturilor. Subiect poate fi de

asemenea o persoană de care victima era în dependenţă materială sau de altă natură.

Subiect al prelevării ilegale de organe şi ţesuturi pentru transplantare, săvîrşită cu aplicarea

violenţei sau cu ameninţarea aplicării acesteia (art.158 alin.1 din CP al RM) poate fi atît un medic

care efectuează prelevarea organelor sau ţesuturilor, cît şi o altă persoană care săvîrşeşte acţiunea de

constrîngere a victimei pentru a obţine acordul acesteia de prelevare a organelor sau ţesuturilor. În

afară de aceasta, subiect al acestui tip de infracţiune calificată (art.158 alin.2) mai poate fi o

persoană de care victima a fost într-o dependenţă materială sau de altă natură. Se consideră

neputincioasă acea stare a persoanei în care ea nu este în stare, fără nici un ajutor din exterior, să ia

măsuri eficiente pentru a-şi proteja existenţa. Cauzele neputinţei pot fi vîrsta prea fragedă,

bătrîneţea, starea de boală sau alte stări cum ar fi cea de ebrietate sau de influenţă a stupefiantelor,

traumatismul, leşinul, lipsa cunoştinţelor şi a deprinderilor necesare de comportament în condiţii

extreme (inundaţie, cutremur de pămînt), lipsa dexterităţilor de utilizare a unor mecanisme,

mijloace tehnice de salvare sau neputinţa de a le conduce, accidente etc.

Dependenţa materială înseamnă starea în care victima este întreţinută total sau parţial de către

84

persoana vinovată, precum şi alte stări de dependenţă patrimonială cum ar fi dependenţa debitorului

de creditor, a moştenitorului de persoana care îi lasă o moştenire etc. Prin dependenţa de altă natură

trebuie să înţelegem dependenţa de serviciu, de căsătorie, acea care ţine de locuirea în spaţiul

locativ al persoanei vinovate, dependenţa celui aflat sub tutelă de tutore, a pacientului de medic,

dependenţa bănuitului de organele de urmărire penală etc.

În România, răspunderea pentru aceste infracţiuni este prevăzută în Legea nr. 2/1998 din 10

ianuarie 1998 („Monitorul Oficial”, nr. 8 din 13 ianuarie 1998). În plus, volumul de fapte pasibile

de pedeapsă ce intră în această lege este mai mare decît cel din CP al RM, FR, Ucrainei.

Aceste infracţiuni, în special transplantarea ilegală a rinichilor, au căpătat în multe ţări o

răspîndire foarte largă. În legătură cu aceasta, în Republica Moldova, Rusia, Polonia şi chiar în

Africa îndepărtată sînt intentate cauze penale. Poliţia Republicii Sud-Africane a descoperit un

sindicat internaţional care se ocupa cu comerţul ilegal de organe umane şi cu operaţii de

transplantare a rinichilor într-un spital particular din Africa de Sud. Chirurgii de la clinica „Sfîntul

August” din oraşul Durban erau strîns legaţi cu o grupare criminală din Brazilia şi Israel. Faptul a

devenit cunoscut datorită a doi cetăţeni reţinuţi din aceste ţări, care veniseră la Durban pentru a-şi

vinde rinichii. Membrii grupării criminale le-au propus cîte zece mii de dolari pentru un rinichi.

Pentru cei care au nevoie să-şi transplanteze aceste organe ele pot fi cumpărate, dar deja cu o sută

douăzeci mii de dolari. După o schemă bine elaborată care funcţiona mai mult de un an, donatorul şi

persoana care avea nevoie de transplantare erau aduşi la Durban, unde li se făceau operaţii. În

Brazilia sînt reţinuţi deja 11 oameni bănuiţi de căutarea unor donatori potenţiali de organe

umane.[219]

Art.120 din CP al FR coincide textual cu art.158 din CP al RM. Legiuitorul Ucrainei

reglementează mai detaliat răspunderea pentru trei tipuri de infracţiuni. Conţinutul art.143 din CP al

Ucrainei este următorul:

1) Încălcarea modului de transplantare a organelor şi ţesuturilor umane, stabilit prin lege.

2) Prelevarea de la persoane, prin constrîngere sau înşelăciune, a organelor sau ţesuturilor în

scop de transplantare.

3) Acţiunile prevăzute de alineatul doi al prezentului articol, săvîrşite în raport cu persoana

care se află în stare de neputinţă sau de dependenţă materială ori de altă natură de persoana

vinovată.

4) Comerţul ilegal cu organe sau ţesuturi umane.

5) Acţiunile prevăzute de alineatele 2, 3 sau 4 din prezentul articol, săvîrşite în urma unei

înţelegeri prealabile dintre un grup de persoane, sau participarea în organizaţii transnaţionale care se

ocupă de asemenea activitate.

85

Aşadar, legiuitorul Ucrainei a prevăzut şi alte circumstanţe agravante despre care era vorba

şi în exemplul dat mai sus din Republica Sud-Africană.

În Moldova, transplantarea organelor şi a ţesuturilor umane este reglementată de legea RM

nr. 473-XIV din 25 iunie 1999 cu privire la transplantarea organelor şi a ţesuturilor umane

(„Monitorul Oficial” nr. 94-95/474 din 26 august 1999) şi de ordinul ministrului sănătăţii nr. 297

din 16 decembrie 1999 cu privire la aplicarea legii amintite („Monitorul Oficial” nr. 29-30/99 din

16 martie 2000).

Constrîngerea este o presiune psihică exercitată în orice formă asupra victimei: ameninţare,

promisiune, propunere de cadouri sau de bani etc. Ameninţările pot degrada în violenţă. De

exemplu victima poate fi bătută, legată şi adusă într-o instituţie medicală pentru operaţie forţată.

Una dintre formele de constrîngere pentru prelevarea organelor sau ţesuturilor poate fi înşelăciunea,

sub pretextul necesităţii efectuării unei operaţii medicale.

Termenul organe umane înseamnă părţi ale organismului care îndeplinesc una sau cîteva

funcţii specifice. Organele umane care pot fi obiect de transplantare sînt: inima, plămînii, complexul

inimă-plămîni, ficatul, rinichii, pancreasul împreună cu duodenul, splina. Termenul ţesuturi umane

înseamnă un sistem de celule şi structuri acelulare care se caracterizează printr-o dezvoltare,

structură şi funcţii specifice comune. Există trei tipuri de ţesuturi: 1) ţesuturi moi (meningele tare al

creierului, pericardul); 2) ţesuturi ale aparatului loco-motor; 3) vase şi supape; 4) alte ţesuturi.

Aceasta este o normă nouă în legislaţia penală a RM. Apariţia ei a fost acuzată de progresul

din medicină, în domeniul transplantării organelor şi ţesuturilor. Acest proces a generat şi

posibilitatea apariţiei unor situaţii criminale, legate de căutarea persoanelor potrivite pentru

prelevarea de la ei a organelor şi ţesuturilor, inclusiv prin constrîngere.

Infracţiunea se consideră consumată din momentul constrîngerii. Dacă constrîngerea este

realizată şi organele sau ţesuturile victimei sînt prelevate, fapta trebuie calificată ca o totalitate de

acţiuni săvîrşite conform art. 158 din CP al RM, şi în funcţie de urmări, conform art. din CP care

prevede răspunderea pentru cauzarea unei daune grave sau mai puţin grave sănătăţii. În cazul

decesului victimei infracţiunea trebuie calificată o totalitate conform art.158 din CP şi conform

art.145 alin.3, p. 1 din CP al RM.

Sub aspect subiectiv, infracţiunea este săvîrşită cu intenţie directă: vinovatul acţionează

conştient, conform scopului de a o constrînge pe victimă să-şi dea consimţămîntul de prelevare de la

ea a unui organ sau ţesut. Vinovatul manifestă o atitudine indiferentă faţă de posibilele urmări

negative în care se va pomeni victima, adică el acţionează cu intenţie indirectă. Motivele pot ţine de

porniri de îmbogăţire sau carieriste, de exemplu de dorinţa de a face sluj şefului, precum şi dorinţa

86

de a acorda un ajutor omului apropiat din contul sănătăţii şi vieţii altei persoane. Subiect al

infracţiunii poate fi o persoană care a atins vîrsta de 16 ani.

Victime neputincioase pot fi, mai întîi de toate, persoanele în vîrstă, bolnave şi copiii. Starea

de neputinţă se caracterizează prin imposibilitatea victimei de a opune rezistenţă infractorului sau

de a se eschiva de la întîlnirea cu acesta. Neputincioasă este de asemenea starea inconştientă a

victimei care se află în leşin, stare de ebrietate sau în somn.

Dependenţa materială apare de cele mai multe ori în relaţiile de familie, de exemplu între

soţi, părinţi şi copii, între înfietori şi înfiaţi. O altă dependenţă poate să apară în urma relaţiilor de

serviciu, în cele de tutelă etc.[133] După cum am mai remarcat, art. 143 din CP al Ucrainei prevede

şi alte circumstanţe agravante.

Art.143 alin.4 prevede răspunderea pentru comerţul ilegal cu organe şi ţesuturi umane, care

trebuie înţeles ca afaceri de cumpărare-vînzare ale organelor şi ţesuturilor umane cu excepţia

măduvei. Pentru calificarea acţiunilor prevăzute de art.143 alin.4 nu are importanţă dacă organele şi

ţesuturile umane sînt prelevate legal sau ilegal.

„Vînzarea” organelor şi ţesuturilor de la un donator-cadavru de către persoanele a căror

acord este obligatoriu pentru prelevare de la donatorul-cadavru, poate fi calificată ca activitate

comercială ilegală cu organe şi ţesuturi umane.[132]

Însă din comentariul indicat mai sus nu este clar dacă donatorul viu este tras la răspundere

penală pentru vinderea organelor sau ţesuturilor sale. Dar iată că legiuitorii din Germania şi

România au o atitudine mult mai clară în această chestiune.

Art.16 din legea României nr. 2/1998 prevede că „este infracţiune şi se pedepseşte prin

privaţiune de libertate de la unu pînă la trei ani acţiunea persoanei care îşi transmite organele sau

ţesuturile sale în scop de obţinere a unui profit”. Această lege prevede răspunderea penală şi pentru

alte fapte legate de transplantarea organelor şi ţesuturilor, care sînt pedepsite şi de CP al RM, CP al

FR, CP al Ucrainei.

Un cetăţean al Austriei care locuieşte în Germania (pămîntul Gessen) a fost pedepsit cu

patru luni de privaţiune de libertate şi amendă de două mii de euro pentru comerţ ilegal cu organe

umane. Încă în 2001, austriacul a anunţat în internet că-şi vinde un rinichi. La anunţul său a

reacţionat unul din telejurnaliştii germani care a hotărît să joace rolul de cumpărător. Întîlnirea cu

austriacul şi negocierea preţului a fost înregistrată cu o cameră ascunsă. Donatorul benevol a cerut

pentru un rinichi 66 de mii de euro, care i-au fost promişi. Însă după demonstrarea peliculei

procuratura l-a tras pe austriac la răspundere penală. La judecată, muncitorul-instalator de 48 de ani

a explicat că a vrut să salveze de faliment firma prietenei sale şi nu a presupus că pentru vinderea

propriului rinichi el poate fi pedepsit. Între altele, sentinţa a fost foarte blîndă. Potrivit legislaţiei

87

germane, transplantarea ilegală a organelor se pedepseşte cu închisoare pe termen de pînă la cinci

ani.[164]

Considerăm că introducerea unei norme analogice în CP al RM ar reduce substanţial

numărul donatorilor benevoli, prin urmare şi numărul infracţiunilor săvîrşite în legătură cu

transplantarea ilegală a organelor sau ţesuturilor umane.

2.6. Primirea unei remuneraţii ilicite pentru îndeplinirea lucrărilor legate de deservirea populaţiei (art. 256 din CP al RM)

Articolul 256 din CP al RM prevede răspunderea pentru:

„(1) Primirea prin extorcare, de către un lucrător fără funcţie de răspundere dintr-o

întreprindere, instituţie sau organizaţie, a unei remuneraţii pentru îndeplinirea unor lucrări sau

pentru prestarea unor servicii în sfera comerţului, alimentaţiei publice, transportului, deservirii

sociale, comunale, medicale sau de altă natură, lucrări şi servicii ce ţin de obligaţiile de serviciu ale

acestui lucrător, se pedepseşte cu amendă în mărime de pînă la 200 unităţi convenţionale sau cu

muncă neremunerată în folosul comunităţii de la 120 pînă la 180 de ore.

(2) Aceeaşi acţiune săvîrşită:

a) repetat;

b) de două sau mai multe persoane;

c) în proporţii mari

se pedepseşte cu amendă în mărime de la 200 la 400 unităţi convenţionale sau cu închisoare de pînă

la doi ani.

Obiectul juridic al acestei infracţiuni îl constituie relaţiile sociale care asigură activitatea

normală a întreprinderilor, instituţiilor şi organizaţiilor indiferent de forma de proprietate, care

deservesc populaţia, precum şi interesele patrimoniale ale cetăţenilor, adică proprietatea acestora.

Prin recompensă ilegală trebuie să se înţeleagă profitul cu caracter patrimonial: obţinerea de

bani, de mărfuri industriale, alimentare sau a altor bunuri.[133]

Pentru a considera că infracţiunea este consumată nu are importanţă dacă acţiunile ilegale

de recompensă sînt realizate, dacă persoana a avut în general intenţia să săvîrşească (să nu

săvîrşească) asemenea acţiuni, dacă recompensa ilegală este primită pînă sau după săvîrşirea

(nesăvîrşirea) acţiunilor condiţionate de ea, dacă a fost sau nu a fost condiţionată primirea

recompensei de săvîrşirea (de nesăvîrşirea) unor acţiuni de către persoană făcînd uz de serviciu.

88

Primirea unei recompense ilegale trebuie delimitată şi de corupţia pasivă (art.324 din CP al

RM) a cărei subiecţi pot fi numai persoane cu funcţii de răspundere.

Cercul de relaţii sociale care constituie obiectul direct al coruperii pasive şi al primirii de

mită (art.333 din CP al RM) include de asemenea, spre deosebire de primirea recompensei ilegale,

şi raporturile sociale din sfera relaţiilor administrative nestatale.[133,132,254]

Din CP al FR din a.1996 a fost exclus art.1562. Aceasta probabil, pentru că ea era aplicată

rar sau în general nu era aplicată, după cum, între altele şi fostul art.1603 din CP al RM din 1961. În

noul CP al Ucrainei acest articol este cu numărul 354 – Primirea unei recompense ilegale de către

un lucrător al unei întreprinderi, instituţii sau organizaţii de stat.

Obiectul juridic special al acestei infracţiuni este un obiect juridic complex. Astfel obiectul

juridic principal îl reprezintă corectitudinea şi probitatea îndeplinirii de către lucrător a obligaţiilor

sale de serviciu. Obiectul juridic secundar este format din relaţiile sociale ce vizează libertatea

morală a unei alte persoane.

Obiectul material există în cazul în care remuneraţia are o natură corporală. În general însă,

prin „remuneraţie” trebuie înţeles ofertele, banii, titlurile de valoare, alte bunuri sau avantaje

patrimoniale, servicii, privilegii, alte avantaje, care nu i se cuvin făptuitorului, neexistînd vreun

temei legal care ar justifica primirea remuneraţiei de către făptuitor.[139]

Profitul cu caracter patrimonial include drepturile patrimoniale, orice acţiuni şi servicii cu

caracter patrimonial. Prin acţiuni şi servicii cu caracter patrimonial trebuie înţelese orice lucrări (de

exemplu, de construcţie, de reparaţie), oferirea unor bilete pentru sanatorii sau turism, pentru

transport etc.

Sub aspect obiectiv, infracţiunea se exprimă în primirea de către lucrătorul întreprinderii,

instituţiei sau organizaţiei, prin extorcare, a unor bunuri materiale sau profituri cu caracter

patrimonial, pentru îndeplinirea unor acţiuni făcîndu-se uz de serviciu. Cu alte cuvinte, infracţiunea

are o componenţă formală şi este considerată ca fiind terminată din momentul obţinerii recompensei

ilegale, indiferent de faptul dacă muncile sau serviciile au fost îndeplinite sau nu.

În acest caz, răspunderea apare numai în cazul primirii recuperării ilegale (a mitei), pentru

că semnul distinctiv obligatoriu al părţii obiective a infracţiunii este extorcarea recompensei.

Primirea recompensei – mulţumirii nu este o infracţiune.

Aspectul subiectiv al infracţiunii prevede prezenţa intenţiei directe, a motivului de profit şi

al scopului de îmbogăţire ilegală. Subiecţi ai infracţiunii pot fi orice lucrători (în afară de persoane

cu funcţii de răspundere) care, făcînd uz de serviciu, pot săvîrşi anumite acţiuni în interesul altei

persoane pentru o recompensă ilegală.

89

Răspunderea apare în condiţiile în care recompensa ilegală este primită pentru îndeplinirea

acţiunilor care: 1) intră în competenţa sa, adică în cercul său de obligaţii profesionale şi de drepturi,

sau 2) intră în competenţa altei personae, care săvîrşeşte aceste acţiuni la rugămintea vinovatului.

Primirea recompensei ilegale trebuie delimitată de primirea mitei. Principalul semn

distinctiv este semnul subiectului infracţiunilor indicate. Subiect al primei infracţiuni poate fi orice

lucrător care nu este persoană cu funcţii de răspundere, iar subiect al primirii de mită – numai

persoane cu funcţii de răspundere.[133]

La 27 martie 2000, Procuratura Sectorului Botanica, mun. Chişinău, a expediat în instanţă

dosarul penal nr. 2000427007 cu învinuirea medicului V., ginecolog la Clinica Centrală a Spitalului

Feroviarilor, de săvîrşirea unei infracţiuni prevăzută de art.1893, alin. 1 din CP al RM din 1961.

Acest articol prevede pedeapsa pentru „primirea de către funcţionarii organelor administrării

publice, ai altor întreprinderi, instituţii şi organizaţii de stat care nu sînt persoane cu funcţii de

răspundere, a unei recompense sau profit material ilegal de la cetăţeni pentru îndeplinirea unor

acţiuni sau servicii care intră în obligaţiile lor de serviciu…” (în noul CP al RM acesta este art.330

cu un conţinut analogic). V. era învinuit de faptul că la 24 ianuarie 2000 a primit-o pentru un

examen medical pe cetăţeana R. care, fiind gravidă, l-a rugat pe medic să-i dea un document de

transfer în secţia de maternitate a spitalului. Ştiind că R. nu ţine de categoria lucrătorilor căii ferate

care se bucură de asistenţă medicală gratuită, V. a căzut de acord să-i elibereze documentul cerut,

însă pentru aceasta a cerut de la R. o sută de dolari SUA.

La 31 ianuarie 2000, în cabinetul de serviciu, R. i-a dat lui V. 800 de lei cu care acesta a fost

descoperit în flagrant. V. nu şi-a recunoscut vinovăţia, însă vina lui a fost demonstrată pe deplin de

probele acumulate.

Prin sentinţa Judecătoriei Sectorului Botanica din 23 iunie 2000 V. a fost declarat vinovat în

conformitate cu articolul 1893 din CP al RM şi pedepsit cu o amendă de 50 de salarii minime.[38]

Presupunem că art.1562 a fost exclus din CP al FR în 1996 din cauza că după adoptarea în

1995 a Codului civil al FR primirea de recompense ilegale devenise nepasibilă de pedeapsă.

Potrivit art.575 din CC al FR, intitulat „Cadouri interzise”, nu se permite dăruirea de

cadouri cu excepţia unor cadouri obişnuite al căror cost nu depăşeşte 5 salarii minime (3000 de

ruble):

1) de la minori şi cetăţeni iresponsabili, precum şi de la reprezentanţii legali ai acestora;

2) lucrătorilor instituţiilor medicale şi educative, instituţiilor de protecţie socială şi altor

instituţii analogice de către cetăţenii care se află în ele la tratament, întreţinere sau educaţie, de către

soţii şi rudelor acestor cetăţeni;

90

3) funcţionarilor de stat şi funcţionarilor din organele municipale de învăţămînt, în legătură

cu funcţiile pe care le deţin şi cu obligaţiile lor de serviciu;

4) în raporturile dintre organizaţiile comerciale.

Art.1562 a fost introdus în CP al RSFSR prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al

RSFSR din 21 septembrie 1981. Peste o lună, dar mai exact la 19 octombrie 1981, în CP al RM a

fost introdus un articol analogic – 1603, iar art.1893 a fost introdus prin legea din 19 noiembrie

1997. După exemplul Codului civil al Rusiei, autorii Codului civil al RM, adoptat la 6 iunie 2002 şi

intrat în vigoare la 12 iunie 2003, de asemenea au introdus art.832, intitulat „Inadmisibilitatea

donaţiei”.

Iată conţinutul acestuia: „Este interzisă donaţia, cu excepţia donaţiei neînsemnate, pentru

realizarea unor obligaţii morale:

a) în numele persoanelor incapabile;

b) proprietarilor, administratorilor sau lucrătorilor din instituţii medicale, educative, de

asistenţă socială şi din alte instituţii similare din partea persoanei care se află în ele sau din partea

soţului sau rudelor acesteia de până la gradul patru inclusiv. Această regulă nu se aplică în relaţiile

dintre rudele de până la gradul patru inclusiv;

c) în relaţiile dintre persoanele juridice cu scop lucrativ.”

La aplicarea art.832 din CC al RM imediat apare întrebarea: care cadouri trebuie considerate

neimportante? Probabil, aceasta va depinde de situaţia materială a celui care dăruieşte, precum şi a

persoanei care primeşte darul. Pentru persoanele bogate poate fi neimportant şi un cadou destul de

scump. Tocmai de aceea considerăm că autorii CC al Rusiei au procedat corect cînd au considerat

necesar să stabilească totuşi costul unui cadou neimportant ca fiind egal cu 5 salarii minime (3000

de ruble), deşi această sumă ar fi, bunăoară pentru pensionari, destul de importantă. Sîntem

îngrijoraţi ca nu cumva introducerea art.832 în CC al RM să reducă de asemenea la zero aplicarea

art.256 din CP al RM.

Însă, după cum se ştie, în primii ani după introducerea acestor norme în CP al RSFSR, al

Republicii Moldova şi al altor republici, problemei răspunderii pentru infracţiunile arătate mai sus i

se acorda multă atenţie.

Iniţial, la 5 octombrie 1982, Plenul Judecătoriei Supreme a Federaţiei Ruse, iar ceva mai

tîrziu, adică la 1 decembrie 1983, Plenul Judecătoriei Supreme a URSS au examinat problema „Cu

privire la aplicarea de către instanţe a legislaţiei referitoare la răspunderea pentru primire ilegală de

recompensă de la cetăţeni pentru îndeplinirea unor lucrări legate de deservirea populaţiei”

(Hotărîrea Plenului Judecătoriei Supreme a URSS, nr.11 din 1 decembrie 1983). Plenul a remarcat

că lupta împotriva acestor infracţiuni a fost insuficient de activă şi le-a dat instanţelor instrucţiunile

91

necesare pentru toate problemele care apăreau în practica judiciară la dezbaterea cazurilor din

această categorie. În punctul trei al Hotărîrii se explică că „subiect al infracţiunii prevăzute de

art.1562 din CP al RSFSR şi de articolele corespunzătoare din codurile penale ale altor republici

unionale poate fi orice persoană (în afară de cea cu funcţii de răspundere) ale cărei obligaţii de

serviciu constau în deservirea directă a populaţiei (lucrători din comerţ, din alimentarea publică, din

ateliere, din întreprinderi tehnice, din administrarea spaţiului locativ, din gări, din întreprinderi de

telecomunicaţii etc.)”. Nu este clar de ce în această listă de subiecţi ai infracţiunii nu au fost incluşi

lucrătorii medicali, printre care şi atunci, şi acum a avut şi are loc extorcarea ilegală de recompense.

În p.5 al Hotărîrii Plenului Judecătoriei Supreme a RSFSR se explică că „prin extorcarea

recompensei ilegale, prin punerea intenţionată a cetăţeanului în condiţiile în care el este constrîns să

plătească o asemenea recompensă pentru prevenirea unor urmări dăunătoare asupra intereselor sale

legitime, trebuie să înţelegem, în cazul de faţă, săvîrşirea de către lucrătorul din sfera de deservire a

populaţiei a unor acţiuni care împiedică îndeplinirea muncii sau prestarea serviciilor în modul

stabilit şi în termenele stabilite, sau refuzul neîntemeiat de a îndeplini obligaţiile de serviciu puse în

sarcina sa (sub pretextul de penurie de mărfuri necesare, de produse, medicamente, cărţi, piese de

schimb şi materiale, de insuficienţă de timp, de volum prea mare de muncă sau de imposibilitate a

îndeplinirii muncii fără cheltuieli suplimentare etc.)”.[23,24]

La 19 octombrie 1981 a fost adoptat Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al RSS

Moldoveneşti „cu privire la aplicarea art.1603 din CP al RSS Moldoveneşti” care prevedea

răspunderea pentru primirea unei recompense ilegale de la cetăţeni pentru îndeplinirea unor munci

legate de deservirea populaţiei.[7]

Plenul Judecătoriei Supreme a Republicii Moldova din 8 iunie 1992 de asemenea a examinat

problema „cu privire la aplicarea în practica judiciară a legislaţiei care reglementează raporturile în

domeniul deservirii populaţiei”. Însă, problemele deservirii medicale a populaţiei au rămas

neabordate. Au fost examinate doar problemele de răspundere civilă care decurg din contracte de

împrumut, de folosire a bunurilor, de comenzi, de comisioane, de păstrare. [22]

Altfel sînt soluţionate problemele privind răspunderea pentru primirea ilegală de

recompense (de bunuri ilicite) în CP al României. Art.256, intitulat „Primirea de foloase

necuvenite”, prevede răspunderea pentru „primirea de către un funcţionar, în mod direct sau

indirect, a unor bani sau a altor profituri după îndeplinirea unor acţiuni care intră în obligaţiile de

serviciu ale acestuia şi pe care el era obligat să le îndeplinească, – se pedepseşte prin privaţiune de

libertate pe un termen de la 6 luni la 5 ani.

Banii, bunurile sau alte valori primite sînt confiscate, iar dacă acestea nu sînt descoperite,

condamnatul restituie valoarea acestuia în bani.”

92

Această cerinţă corespunde cu explicaţiile date de Plenul Judecătoriei Supreme a RSFSR,

p.9, precum că „banii şi alte valori ca recompensă ilegală de la persoane pentru îndeplinirea unor

lucrări legate de deservirea populaţiei, declaraţi ca probe materiale, vor fi trecuţi în folosul statului

în conformitate cu art.86 p.4 din CPP al RSFSR, iar în cazurile nedescoperirii lor, totul ce a fost

achiziţionat în mod neîntemeiat de către vinovat va fi sechestrat în folosul statului în conformitate

cu art.473 din CC al RSFSR”.

În afară de aceasta potrivit CP al României, pentru răspundere nu se cere ca recompensa să

fie obţinută prin extorcare. Şi încă o diferenţă esenţială. În cazul în care funcţionarul pretinde să

obţină recompensă necuvenită pînă la îndeplinirea acţiunilor ce intră în obligaţiile de serviciu ale

acestuia, acţiunile lui vor fi calificate ca luare de mită.[145]

Însă, şi în acest caz autorii de asemenea nu pomenesc nimic despre medici în calitate de

potenţiali subiecţi ai acestei infracţiuni.

Art. 256 alin.2 prevede răspunderea pentru aceeaşi acţiune săvîrşită:

a) în mod repetat;

b) de către două sau mai multe persoane;

c) în volum mare.

Potrivit art.31 din CP al RM, infracţiunea repetată este considerată o faptă, identică sau

asemănătoare, săvîrşită de două sau de mai multe ori, prevăzută de aceeaşi normă penală, cu

condiţia că persoana nu a fost condamnată nici pentru una dintre ele şi nu a expirat termenul de

prescripţie.

Acelaşi lucru se referă şi la faptul repetării infracţiunii care constituie un semn arătat în

art.256 din CP al RM. Primirea unei recompense ilicite de la două sau mai multe persoane pentru

îndeplinirea unei munci sau pentru prestarea unor servicii trebuie calificată conform art.256 alin.2

din CP al RM ca semn al repetării.

Nu constituie o repetare extorcarea recompensei ilicite de la un grup de persoane pentru

îndeplinirea unei munci sau prestarea unor servicii în interesele tuturor persoanelor de la care a fost

extorcată recompensa.

Nu se consideră repetată nici primirea de recompensă ilicită în tranşe, pentru îndeplinirea

aceleiaşi munci sau prestarea aceloraşi servicii.

Infracţiunea prevăzută de art.256 din CP al RM se consideră săvîrşită de către două sau mai

multe persoane atunci cînd există toate semnele unei complicităţi.

Primirea unei recompense ilicite pentru îndeplinirea unor munci sau prestarea unor servicii

către populaţie se consideră săvîrşită în volum mare dacă suma în bani sau costul bunurilor în

momentul săvîrşirii infracţiunii depăşeşte suma de 500 unităţi convenţionale.[133]

93

2.7 Lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasia) (art.148 din CP al RM)

Art.148 din CP al RM prevede că „lipsirea de viaţă a persoanei în legătură cu o maladie

incurabilă sau cu caracterul insuportabil al suferinţelor fizice, dacă a existat dorinţa victimei sau, în

cazul minorilor, a rudelor acestora, se pedepseşte cu închisoare de la trei la şapte ani”.

Răspunderea penală pentru eutanasia activă şi pentru cea pasivă este prevăzută în legislaţia

penală a diverselor ţări.

Art.83 din CP al Argentinei. Se pedepseşte prin privaţiune de libertate de la un an la patru

ani cu încarcerare în închisoare a celui care l-a provocat pe altul să se sinucidă sau i-a favorizat

sinuciderea. Pedeapsa se stabileşte atît în cazul unei sinucideri pînă la capăt, cît şi a unei tentative

de sinucidere.

CP al Danemarcei. Paragraful 239. Orice persoană care o omoară pe altă persoană la

rugămintea acesteia din urmă este pasibilă de pedeapsă cu închisoare pe orice termen care nu

depăşeşte trei ani sau cu ţinere simplă sub strajă pe un termen de minimum 60 de zile.

Paragraful 240. Orice persoană care o ajută pe altă persoană să se sinucidă urmează a fi

pedepsită cu o amendă sau cu o ţinere simplă sub strajă. Dacă această faptă însoţită de ajutor este

săvîrşită din cauza unui interes personal, pedeapsa va consta în încarcerarea în închisoare pe orice

termen care nu depăşeşte trei ani.

CP al Poloniei. Art. 150, paragraful 1. Cine săvîrşeşte un omor al omului la rugămintea

acestuia din urmă şi sub influenţa compătimirii faţă de el este pasibil de pedeapsă cu privaţiune de

libertate pe un termen de la trei luni la cinci ani.

Paragraful 2. În cazuri excepţionale, instanţa poate aplica o pedeapsă deosebit de blîndă sau

chiar poate să nu stabilească nici o pedeapsă.

Art.151. Acel care printr-o înţelegere sau prin acordarea unui ajutor îl aduce pe un om în

starea de sinucidere este pasibil de pedeapsa cu privaţiune de libertate pe un termen de la trei luni la

cinci ani.

CP al Franţei. Art.2215. Atentarea la viaţa altui om prin folosirea sau prin prescrierea unor

substanţe capabile să-i provoace moartea ori să-i cauzeze otrăvirea se pedepseşte cu treizeci de ani

de privaţiune de libertate.

CP al Elveţiei. Art.114 este intitulat „Omorul la rugămintea victimei” şi prevede: „acel care

din motive demne de atenţie şi anume din compasiune omoară un om la insistenţele serioase ale

acestuia se pedepseşte cu închisoare”.

Art.115. Provocarea şi favorizarea sinuciderii.

94

Acel care din motive egoiste, josnice îl aduce pe cineva la starea de sinucidere sau îi acordă

ajutor pentru a se sinucide, dacă săvîrşeşte sinuciderea sau o tentativă de sinucidere, se pedepseşte

cu surghiun pe un termen de cinci ani sau cu închisoare.

Obiectul direct al infracţiunii este viaţa victimei.

Aspectul obiectiv se realizează prin lipsirea de viaţă a persoanei în legătură cu o boală

incurabilă sau cu suferinţele fizice insuportabile la dorinţa persoanei sau, în cazul minorilor, la

dorinţa rudelor. Aspectul subiectiv al infracţiunii se caracterizează prin intenţie directă.

Subiectul poate fi orice persoană fizică, responsabilă, care a atins vîrsta de 16 ani. Însă,

după cum arată practica judiciară din diverse ţări, cel mai des la răspundere penală pentru

infracţiunea dată sînt traşi lucrătorii medicali în sarcina cărora se află pacienţi grav bolnavi, deşi

există şi excepţii. În literatura juridică şi în cea medicală se discută activ problema privind

permisibilitatea sau nepermisibilitatea eutanasiei, privind pedepsirea sau nepedepsirea ei.

În practica judiciară această problemă se soluţionează altfel. La 7 decembrie 2004

Judecătoria Regională din Rostov-pe-Don (Rusia) a pronunţat o sentinţă pentru o fată de 14 ani,

M.Ş., şi pentru alta de 16 ani, K.P., care au asfixiat-o pe N.B., paralizată, la rugămintea acesteia.

Însăşi faptul a fost recunoscut de învinuite, însă ele nu se considerau vinovate.

Judecata a calificat acţiunile fetelor P. şi Ş. ca omor la comandă, cu înţelegere prealabilă a

persoanei, care se afla în situaţia neputincioasă (art. 105 din CP al FR, p. „в”, „ж” - „з”, de către un

grup de persoane, din motive de profit sau din angajare), adică ca omor în circumstanţe agravante,

care prevede o pedeapsă cu privaţiune de libertate de la 8 la 20 de ani sau cu pedeapsa cu moartea

sau cu privaţiune de libertate pe viaţă.

Însă pentru această infracţiune, săvîrşită de un minor sau de o persoană de 16 ani,

privaţiunea de libertate nu poate depăşi termenul de 6 ani (art. 88, p. 6 din CP al FR). În calitate de

circumstanţe atenuante instanţa a luat în vedere vîrsta minoră a complicelor, ajutorul dat anchetei,

precum şi comportamentul victimei care le ruga pe condamnate să o omoare pentru o recompensă.

Judecata a declarat-o vinovată pe K.P. şi a condamnat-o la 5 ani de privaţiune de libertate,

iar pe M.Ş. – la patru ani şi şase luni cu ispăşirea pedepsei într-o colonie de educaţie din regiunea

Rostov. Rudele decedatei au rămas satisfăcute de sentinţă. Indiferent de faptul dacă sentinţa va fi

contestată sau nu în Judecătoria Supremă a FR (dacă va fi, interesant care va fi hotărîrea), în Rusia

este deja un precedent judiciar – eutanasia se consideră o infracţiune gravă şi se pedepseşte cu toată

asprimea legii [269].

Aşadar, legislativul din Republica Moldova şi-a stabilit cu exactitate poziţia în problema

discutată activ în toată lumea atît de către medici, cît şi de către jurişti, considerînd eutanasia o

infracţiune.

95

Eutanasia este o accelerare intenţionată a decesului sau un omor a unui bolnav incurabil cu

scopul de a-i întrerupe suferinţele (de la cuvîntul grecesc eu – „bine” şi thanatos – „moarte”). Într-o

înţelegere mai simplificată, această definiţie se reduce la un omor legalizat, din compasiune, unde

este greu să nu percepi cuvîntul omor ca fiind cuvînt-cheie.[205]

În opinia noastră, termenul juridic eutanasie poate fi definit ca pronunţare a sentinţei de

pedeapsă cu moartea şi de aplicare a ei nu de către judecători, ci de către medici.

Dorinţa unor medici de a participa la eutanasie devine mai clară dacă cunoşti subtilităţile

psihologiei medicale bine dezvăluite într-o cercetare realizată în SUA. S-a descoperit că mulţi

medici din SUA (dar se poate presupune că şi cei din alte ţări) au o dorinţă tăinuită de a deveni

participanţi direcţi la procedura de punere în aplicare a celei mai aspre pedepse. După cum a

demonstrat un sondaj al reprezentanţilor celei mai umane profesii, ale cărui rezultate au fost

publicate în revista „Los Angeles Times”, 41% dintre medici vor măcar o singură dată, dar

numaidecît să participe la o pedeapsă cu moartea. 25%e au declarat că sînt gata să fie în rolul unui

ajutor de călău de cinci şi mai multe ori. Mai mult, fiecare îşi vede în felul său o asemenea

eventuală participare. 19% ar vrea ca personal să picure otravă dintr-o fiolă de sticlă într-o venă a

celui condamnat, 28% – doar să introducă în mîina celui condamnat un ac unit cu o picurătoare,

36% – să-i înregistreze la diverse aparate pierderea conştiinţei, apariţia paraliziei şi stoparea inimii

şi 36% – să confirme oficial faptul decesului. Pedeapsa cu moartea există în 38 de state americane,

în majoritatea cazurilor sentinţa se aduce la îndeplinire printr-o injecţie letală. Însă participarea

medicilor la procesul aducerii la îndeplinire a sentinţei este interzisă de Asociaţia Americană a

Medicilor.[214]

Procedura este foarte asemănătoare cu eutanasia.

Iu.A.Koniuşkina (a. 2003), analizînd nuanţele pozitive şi cele negative ale eutanasiei, ajunge

la concluzia că „deşi nu se poate găsi un răspuns absolut clar la întrebarea dacă eutanasia este un act

pozitiv sau unul negativ, instituţionalizarea (oficializarea) dreptului de a o aplica la nivel statal ar

putea fi raţională”.[205]

Cu alte cuvinte, autorul este un adept al eutanasiei şi se pronunţă pentru legalizarea ei.

Susţinători ai eutanasiei sînt şi Iu.A.Dmitriev (a. 2000), şef de catedră la Universitatea Socială de

Stat din Moscova, în drept, profesor, şi E.V.Şleneva (a. 2000), studentă la anul V, la Academia de

Economie şi Drept a aceleiaşi universităţi, care au publicat un articol de mare volum în cea mai

solidă revistă juridică academică din Rusia, „Государство и право”.[188]

Pînă a examina argumentele autorilor care se pronunţă pentru eutanasie vom remarca doar

că însuşi titlul articolului înseamnă că omul din Federaţia Rusă are acest drept. Ei subliniază că „în

cazul apariţiei necesităţii de eutanasie, adică de plecare conştientă, cu voinţă, a omului din viaţă,

96

temeiul pentru realizarea dreptului constituţional la protecţia sănătăţii devine epuizat, pentru că

acest scop (protecţia sănătăţii) nu mai poate fi atins”.[188]

E bine că autorii şi-au amintit de experienţa tristă a Germaniei hitleriste, cînd „prin decretul

de la 1 septembrie 1939 a fost introdus programul „Eutanasia” care avea urmări teribile în forma

celor 275 de mii de alienaţi mintal, bolnavi psihic, epileptici, pacienţi suferind de senilitate şi de

diverse tulburări organice şi neurologice (paralizie, boala lui Parkinson, scleroză difuză), tumoare a

creierului – toţi fiind omorîţi în camere de gazare, pentru că erau consideraţi nefolositori

societăţii”.[188]

Probabil, tocmai de aceea în Germania, şi medicii, şi juriştii sunt categoric împotriva

legalizării ei. În afară de aceasta, autorii, făcînd referire la lucrarea lui F.Foot, numesc cifra de 275

mii de vieţi pierdute. Posibil, aceştia erau doar cetăţeni ai Germaniei, însă în ţările ocupate, inclusiv

în Rusia, au fost distruse milioane de oameni consideraţi inferiori.

Istoria nu se expune în legătură cu faptul dacă s-a aplicat sau nu eutanasia în lagărele

staliniste, unde de asemenea au murit milioane. Probabil, ea nu era efectuată de către medici, însă

un glonte în frunte sau în ceafă, după cum se face azi în China, este tot o moarte uşoară şi rapidă.

Chiar mai rapidă decît în camera de gazare.

Dacă, după cum consideră autorii, cetăţeanul are dreptul la eutanasie, să-l lăsăm să şi-o facă

singur, dar să nu implice în ea societatea, medicii. Doar sinucigaşii sînt foarte inventivi şi unii dintre

ei aşa şi îşi termină zilele deschizînd gazul pe noapte sau băgînd capul în cuptor şi deschizînd gazul

etc.

Eutanasia, după modul de aplicare a ei, poate fi activă sau pasivă. Eutanasia activă are loc

atunci cînd „pentru provocarea decesului medicul foloseşte mijloace medicamentoase, iar cea

pasivă are loc fără ajutorul medical”.[78]

Poziţia autorilor Iu.A.Dmitriev şi E.V.Şleneva (a. 2000) prezintă interes şi sub alt aspect:

dacă omorul unui grav bolnav este efectuat de către un medic, aceasta este eutanasie şi ea este

pasibilă de pedeapsă, iar „alte diverse cazuri de deposedare de viaţă a unor oameni grav bolnavi, la

rugămintea lor, a rudelor sau cunoscuţilor acestora pot fi calificate numai ca omor, cu posibile

împrejurări atenuante”.[188]

Însă pentru calificarea juridică a omorului nu are importanţă cine este subiect al infracţiunii

– medicul, ruda sau un simplu cunoscut.

În teoria dreptului penal, în practica judiciară şi în cea de urmărire penală se consideră

legală lipsirea de viaţă a altui om doar în cazurile unei sentinţe judiciare, în cazurile legitimei

apărări şi lipsirei de viaţă a duşmanului în luptă.

97

Un alt argument al autorilor menţionaţi în folosul legalizării eutanasiei constă în

următoarele: „susţinătorii legalizării eutanasiei active printre medici de asemenea fac referire în

mod întemeiat la acţiunea grea morală şi psihologică, care influenţează asupra personalului medical

al spitalului, fac referire la starea grea morală şi psihologică, pe care o suportă personalul medical al

spitalului care percepe timp îndelungat starea muribundă a unui pacient”.[188]

Face impresia că aceşti medici se îngrijesc mai mult de sănătatea şi de binele lor decît de

viaţa şi sănătatea pacienţilor. În practică, pentru eliminarea emoţiilor negative, asemenea medici

găsesc o soluţie foarte simplă şi uşoară: se închid în sala comună a medicilor, beau cafea şi ascultă

muzica ce înăbuşă gemetele şi rugăminţile bolnavilor.

În afară de aceasta, emoţii negative asemănătoare mai au şi alţi specialişti. De exemplu, un

ofiţer de urmărire penală care merge la locul unui accident rutier sau la o aviacatastrofă, cînd în

toate părţile sînt aruncate segmente de corp mutilat sau ars, tot este încercat de emoţii negative. În

asemenea cazuri, i se spune şi medicului, şi ofiţerului de urmărire penală: singuri v-aţi ales profesia,

pentru aceasta v-aţi pregătit. Dacă asupra voastră aspectul bolnavilor muribunzi exercită o acţiune

morală şi psihică puternică, schimbaţi-vă profesia, treceţi la tratament ambulatoriu, în policlinică, la

munca didactică, la cea de conducere în domeniul ocrotirii sănătăţii, dar nu-i omorîţi pe

neputincioşii grav-bolnavi. Prin urmare, şi acest argument în sprijinul legalizării eutanasiei îl

considerăm neconvingător, nul.

Autorii indică, pe bună dreptate, că aplicarea latentă a eutanasiei în Federaţia Rusă astăzi a

luat proporţii foarte însemnate (conform unor date indirecte, cîte 20-30 de mii de cazuri pe

an).[188]

În opinia noastră, tocmai acesta şi este argumentul convingător pentru nelegalizarea

eutanasiei. Probabil, cele 20-30 de mii de victime ale eutanasiei despre care vorbesc autorii sînt

victime ale eutanasiei active. Iar numărul victimelor eutanasiei pasive este cu mult mai mare, el

poate fi calculat după numărul de cauze penale cu privire la neacordarea de către medici a asistenţei

către bolnavi, însă aceste cazuri sînt destul de frecvente.

O altă varietate a eutanasiei, destul de răspîndită la noi, o constituie cazurile în care un grav

bolnav este dat afară din spital ca să moară acasă şi să nu strice frumoasa imagine a statisticii. E

grăitoare în acest sens tragedia care s-a întîmplat cu academicianul Lev Landau, savant-fizician cu

renume mondial, laureat al Premiului Nobel, dar nu cu un muritor de rînd: la 7 ianuarie 1962,

Landau s-a pomenit într-un accident rutier care a avut ca urmare o paralizie totală şi pierderea

cunoştinţei. Medicii erau încredinţaţi că el este sortit, că traumatismele pe care le suportă savantul

sînt incompatibile cu viaţa, că în urma accidentului creierul a suferit în mod ireversibil…

98

Amintirile doamnei Kora Landau, soţia academicianului, „ne oferă un material curios pentru

istoria medicinii sovietice (şi pentru medicina modernă, spre deosebire de cea sovietică, gratuită,

vom adăuga noi – V.F.), toate sînt binecunoscute – incompetenţă, indiferenţă, lăcomie…”[190]

În amintirile doamnei K.Landau se pot observa chipuri pozitive de medici (medicul

S.N.Fiodorov, profesorul Z.Kunţ, academicienii AŞM K.S.Simonean şi A.A.Vişnevski) şi două

chipuri negative – profesorul Egorov de la Institutul de Neurochirurgie şi academicianul AŞM

N.I.Graşcenkova.

Graşcenkova îl externează cu insistenţă pe Landau din Spitalul Academiei de Ştiinţe (cu

complicitatea activă a vicepreşedintelui AŞ, M.D.Millionşcikov), ceea ce are ca efect dezgheţarea

piciorului, iar aceasta conduce le tromboflebită, şi anume ca rezultat al trombozei arterei pulmonare,

în 1968, după şase ani de la accident Landau moare. Bine doar că l-au externat forţat din spital, dar

nu i-au aplicat o eutanasie „activă”.

Aşi vrea să-i întreb pe susţinătorii eutanasiei active cum trebuie să se procedeze cu generalul

armatei ruse Romanov, grav rănit în Cecenia, care de mai mulţi ani se află fără de cunoştinţă în

spitalul militar. Şi aici trebuie aplicată eutanasia „activă”?

Noi susţinem opinia în special opinia autorului O.V.Leontiev (a.2002) care afirmă: „este

îndoielnic că este raţional a legaliza „calea uşoară” de facilitare a suferinţelor unui grav bolnav prin

omorîrea lui. Medicul trebuie să lupte pînă la sfîrşit, prin toate metodele, împotriva bolilor, să-i

uşureze suferinţele pacientului, să caute noi metode şi căi de tratament a maladiilor şi numai atunci

progresul medicinii va fi continuat”.[78] Autorul observă de asemenea că în afară de eutanasie mai

există şi suicidul asistat de medic şi acesta constă în faptul că lucrătorul medical îl asigură pe bolnav

cu medicamentele necesare.

Iu.A.Koniuşkina (a. 2003) oferă un exemplu despre care s-a vorbit pe larg în mass-media.

„În martie 2002, în Marea Britanie a apărut un precedent cînd o pacientă a cîştigat un proces

judiciar cu privire la permisiunea de a aplica în raport cu ea eutanasia, ceea ce a fost evaluat în sfera

medicilor britanici ca fiind absolut negativ”.[205] Presupunem că acest caz a provocat

nemulţumirea medicilor, pentru că, potrivit hotărîrii judecătoreşti, ei sînt trataţi ca nişte ucigaşi. Şi

încă un moment important. A fost nevoie de hotărîrea judecăţii care i-ar fi permis soţului unei

bolnave să facă o eutanasie.

Dar cum are loc o eutanasie latentă (ascunsă) în unele spitale din Republica Moldova?

Noaptea, medicul-reanimatolog, în lipsa şefilor instituţiei, a avocatului, a medicului-legal, a rudelor

bolnavului, fără întocmirea unor acte, deconectează aparatura de menţinere artificială a vieţii, iar

dimineaţa anunţă rudelor că bolnavul a decedat. Este totuşi interesant să ştim cîţi ani vor trece pînă

cînd la noi asemenea probleme vor fi soluţionate în judecată?

99

În America „drepturile personalităţii sînt sfinte, costîndu-i foarte mult pe acei care au

nenorocul să atenteze la ele. O palmă uşoară dată peste fundul unei fetiţe dulci la costat pe Ted Smit

27 mii 500 dolari. Iar mulţi sînt convinşi că el a scăpat ieftin”.[193]

Autorul subliniază că americanii nu strigă „daţi-mi condica de reclamaţii!”. Ei telefonează

avocatului. 18 milioane de oameni şi fiecare al zecelea american matur, în fiecare an, depune o

acţiune penală. Dar cum stau lucrurile cu grav-bolnavii? În ţările civilizate, unde drepturile

personalităţii sînt protejate la cel mai înalt nivel, s-a găsit o soluţie demnă care este preluată şi de

către Rusia. Este vorba de crearea unor instituţii curative pentru bolnavii fără speranţe (un fel de

ospicii). În Moscova, în 2001, a fost doar una singură, iar în Sankt Petersburg – 8. Grija pentru copii

este grija pentru viitor. Iar grija pentru bolnavii fără de speranţe este grija pentru trecut. După cum e

trecutul, aşa e şi viitorul.

În Moscova, instituţia menţionată a fost creată de medicul-reanimatolog Vera

Millionşcikova. Aceasta este o instituţie a dragostei şi a bunătăţii unde bolnavul, încă viu, este tratat

ca om şi unde nu storc bani pentru orice serviciu. „Aici dau concerte, expun desenele bolnavilor

fără de speranţă şi ei împreună cu tovarăşii de salon, cu prietenii şi rudele pot să se bucure de ceea

ce fac mîinile şi sufletul lor. Fără faimoasa eutanasie lucrătorii acestei instituţii îi ajută cu răbdare

pe pacienţi, fără a-i îndemna să părăsească această lume”.[206]

Crearea unei plase de asemenea ospicii în toată ţara, şi la noi în Moldova, ar fi capabilă să

soluţioneze în mod uman problema grav-bolnavilor, fără a-i omorî prin eutanasie. E adevărat însă că

şi în ospicii, printre medici s-ar putea găsi doritori, după cum s-a mai întîmplat în alte ţări, de a

urgenta moartea unui pacient sau a altuia, însă aici apare deja problema unui control strict asupra

activităţii acestor instituţii. Una dintre măsurile de prevenire a eutanasiei latente ar putea fi

cercetarea medico-legală a fiecărui cadavru din instituţia respectivă.

Considerăm că susţinătorii eutanasiei active au primit o lecţie bună de la procurorii şi

judecătorii din SUA, cînd a fost examinată cauza penală de învinuire a medicului Kevorkean de

omor intenţionat al pacientului. Acest caz a fost completat de următorul conţinut. „Medicul Gec

Kevorkean s-a aplecat peste pacient ţinînd seringa în mîină şi l-a întrebat gingaş: „Tom, vrei să

dormi?”. După aceasta el a introdus acul în vena pacientului injectîndu-i preparatul care i-a oprit

inima. În acest moment milioane de spectatori ai Companiei Americane CBS s-au cutremurat de

spaimă în faţa ecranelor. Ei au văzut cu ochii proprii un omor premeditat.

Faptul că mai devreme de această scenă dramatică grav-bolnavul Thomas Iuk, de 52 de ani,

restaurator de automobile de anticariat, a semnat o cerere de plecare benevolă din viaţă nu a calmat

spiritele condiţionate de fapta şocantă a medicului Kevorkean”.[271]

100

Începînd cu 1990, Kevorkean a asistat la 130 de sinucideri ale unor pacienţi grav-bolnavi.

Pentru aceasta el a fost de trei ori tras la răspundere penală, însă judecata îl achita de fiecare dată în

legătură cu faptul că el doar le ajuta pacienţilor săi să plece pe lumea cealaltă. De data aceasta însă,

judecătorul Jesika Kuper a refuzat să intre în amănuntele dezbaterilor savanţilor şi a abordat cauza

strict din punctul de vedere al legislaţiei penale. Kevorkean a fost judecat pentru omor, dar nu

pentru acordarea de asistenţă pentru sinucidere, aplicîndu-i-se o pedeapsă sub formă de închisoare

pe un termen de 25 ani.[168]

La judecătoria Versailles din Paris, în anul 2003 a fost audiată cauza asistentei medicale

Christine Malevre. Această doamnă simpatică era învinuită de faptul că pe parcursul unui an i-a

ajutat pe 7 pacienţi ai săi să plece pe lumea cealaltă. Christine nu a negat acest fapt, însă ne-a

încredinţat că într-adevăr a acordat ajutorul pe care îl cereau cu insistenţă şi cu deznădejde oamenii

bolnavi.[192]

Poliţia japoneză a arestat o femeie de 48 de ani, medicul Săţuko Suda, aceasta fiind bănuită

de săvîrşirea unei eutanasii ilegală. În versiunea organelor de drept, medicul Suda l-a omorît pe

pacientul care se afla în comă. Incidentul a avut loc cu patru ani în urmă în una din clinicile oraşului

Kavasaki, unde a fost internat un bărbat de 58 de ani cu acces de astmă bronhială. În spital i s-a

oprit inima şi respiraţia, de aceea pacientul a fost contactat cu aparatura de menţinere artificială a

vieţii. Săţuko Suda nu neagă că a blocat pomparea oxigenului şi i-a administrat un preparat care i-a

slăbit miocardul, dar neagă învinuirea că a încălcat legea. Eutanasia, declara ea, a fost făcută în

prezenţa rudelor pacientului şi cu consimţămîntul acestuia. Între altele, rudele au declarat că nimeni

nu le-a cerut acordul.[213]

Un medic american de 32 de ani a fost condamnat la 15 ani de închisoare pentru omor. Efren

Saldivar, care îşi zicea „Îngerul Morţii”, a fost descoperit că a omorît şase pacienţi ai săi. Medicul le

injecta acestor nenorociţi cîte o doză mortală de stupefiant. La descoperirea cazurilor a contribuit o

persoană care nu reuşise încă să-i fie victimă, Gin Koel. Saldivar nu a calculat bine şi i-a injectat o

doză mai mică de otravă decît celorlalţi. Femeia a supravieţuit, iar la judecată a luat cuvîntul

împotriva medicului ucigaş. Mărturiile ei au devenit decesive pentru acuzat.[163]

Aşadar, în multe ţări s-a stabilit deja o practică fermă în cazurile de eutanasie şi exemplele

oferite anterior demonstrează că eutanasia este interzisă de lege, iar vinovaţii care o comit sînt traşi

la răspundere penală şi condamnaţi cu privaţiune de libertate pe termene lungi. Considerăm că

acestea ar fi cele mai convingătoare argumente împotriva legalizării eutanasiei.

S.G.Steţenko defineşte eutanasia ca „acţiuni de voinţă conştientă a lucrătorilor medicali,

orientate spre satisfacerea rugăminţii unui bolnav incurabil de a-i întrerupe suferinţele şi a-i urgenta

apariţia morţii”.[106]

101

După cum am arătat mai sus, CP al RM interzice eutanasia cu pedeapsă penală. Art.34 din

Legea RM cu privire la ocrotirea sănătăţii, intitulat „Încetarea acordării asistenţei medicale”

prevede că:

„(1) Rugămintea pacientului cu privire la scurtarea vieţii sale prin mijloace medicale

(eutanasia) nu poate fi satisfăcută.

(2) Aparatura medicală de menţinere a vieţii pacientului poate fi deconectată în cazuri

excepţionale, numai după constatarea decesului creierului.

(3) Modul de constatare a decesului şi luarea hotărîrii cu privire la deconectarea aparaturii

medicale este stabilit în legislaţia în vigoare.

(4) Pacienţii sînt în drept să primească sau să refuze primirea ajutorului spiritual şi moral,

inclusiv din partea unui duhovnic aparţinînd cultului său. Pacientul are dreptul la o moarte demnă.”

Aşadar, legea RM cu privire la ocrotirea sănătăţii de asemenea interzice eutanasia, deşi

art.34 alin.2, 3 şi 4 suscită multe semne de întrebare. Nu este indicat cine constată decesul creierului

persoanei bolnave, care lege sau alt act normativ reglementează modalitatea de constatare a

decesului şi de luare a deciziei privitor la deconectarea aparaturii de menţinere a vieţii. După cum

am scris mai devreme, unicul lucru garantat de această lege este dreptul pacientului la o moarte

demnă, deşi din textul legii nu este clar ce trebuie înţeles prin moarte demnă. Oare asta nu cumva

este moartea în afara spitalului, în cercul rudelor iubitoare şi în acelaşi timp fără a strica aspectul

statisticii frumoase cu privire la scăderea mortalităţii în spitale?

Dar să ne întoarcem la problema eutanasiei. Există eutanasie activă şi eutanasie pasivă.

Eutanasia activă constă în anumite acţiuni, în administrarea unor preparate medicamentoase care

accelerează sfîrşitul letal. Eutanasia pasivă este neaplicarea mijloacelor medicamentoase şi

neexecutarea unor acţiuni medicale care ar menţine un anumit timp viaţa pacientului grav-bolnav.

Aducînd atît argumentele susţinătorilor eutanasiei, cît şi ale oponenţilor, S.G.Steţenko (a.

2004) exprimă cîteva opinii contradictorii. Într-un caz, el remarcă pe bună dreptate, că din punctul

de vedere al dezvoltării actuale a societăţii ruse (şi a altor ţări din CSI – V.F.), introducerea

eutanasiei ca formă de acţiune asupra grav-bolnavilor nu are suficiente temeiuri.[106] În continuare

se precizează că: „interdicţia existentă în prezent a eutanasiei… nu corespunde pe deplin acestor

cerinţe”.[106] Legalizarea eutanasiei în Rusia nu ar fi suficient de întemeiată. Numărul mare de

diagnostice greşite, dificultăţile de stabilire a stării adevărate a grav-bolnavului fără de speranţe,

menirea adevărată a medicului ca ocrotitor al vieţii şi sănătăţii – toate aceste cauze, şi multe altele,

justifică imposibilitatea de a legaliza eutanasia,[106] fapt cu care sîntem cu totul de acord.

O atitudine originală în problema legalizării eutanasiei în Rusia şi-a exprimat-o

E.O.Maleaeva (a. 2004).[211]

102

Comentînd art.20 din Constituţia FR (art.24 din Constituţia RM) şi alte legi care garantează

dreptul omului la viaţă, ea susţine că conţinutul şi limitele acestui drept nu au fost elucidate în nici

unul dintre aceste acte. Autorul scrie că interpretarea dreptului constituţional la viaţă presupune

dreptul inalienabil ce aparţine fiecărui om de la naştere, de a dispune de viaţa sa după cum doreşte,

dreptul de a-şi apăra viaţa de diverse tentative ilegale şi dreptul de a o întrerupe în orice moment,

cînd pentru aceasta vor exista suficiente temeiuri raţionale. Declarînd drepturile şi libertăţile

omului, noi trebuie să recunoaştem dreptul omului de a decide cînd şi cum să moară.[211]

Aici ar fi trebuit să se precizeze care sînt acele temeiuri „raţionale” pentru întreruperea

vieţii. În cazul în care profesorul-medic, unul dintre discipolii lui N.I.Pirogov, s-a sinucis pentru că

operaţia pe care a făcut-o el s-a terminat cu decesul pacientului – constituie oare acest caz un temei

raţional?

Probabil, toţi sinucigaşii, hotărînd să facă acest pas disperat, consideră de asemenea că ei au

temeiuri „raţionale” pentru întreruperea vieţii, deşi nu este aşa. De aceea considerăm fără de sens

căutarea temeiurilor raţionale pentru întreruperea vieţii, pentru că ele pur şi simplu nu există.

Vorbind despre etica situativă în medicină, autorul presupune că ea are o serie de trăsături

comune cu noţiunea de „necesitate extremă” din dreptul penal şi această legătură parcă şi-ar fi găsit

reflectare în Codul penal al Olandei. „Potrivit art.40, 293, 294 din acest cod, medicul ca unic

subiect special… poate să efectueze o eutanasie, fără a fi pedepsit, dacă circumstanţele de forţă

majoră îl constrîng să o facă”.[211]

Care este conţinutul acestor articole? Art.40 din CP al Olandei: „Persoana care săvîrşeşte un

delict sub influenţa forţei pe care nu poate să o înfrunte nu este pasibilă de pedeapsă penală”.

Art.293: „Persoana care o lipseşte de viaţă pe altă persoană în urma unei rugăminţi

insistente şi convingătoare a acestei persoane este pasibilă de pedeapsă cu închisoare de categoria a

cincea pe un termen ce nu depăşeşte 12 ani”.

Art.294: „Persoana care o provoacă în mod intenţionat pe o altă persoană să se sinucidă, îi

ajută altei persoane să se sinucidă sau îi asigură acesteia mijloacele necesare ca să se sinucidă este

pasibilă de pedeapsă cu închisoare pe un termen care nu depăşeşte trei ani sau cu o amendă de

categoria a patra, dacă urmează sinuciderea”.[126]

Vom examina pe rînd argumentele autorului. În primul rînd, eutanasia nu are nimic în

comun cu necesitatea extremă, cînd dauna este cauzată intereselor protejate de legea penală pentru

înlăturarea pericolului ce ameninţă în mod direct personalitatea şi drepturile acesteia sau ale altor

persoane, precum şi interesele legitime ale societăţii şi statului, protejate de lege. Dar pe cine

ameninţă un grav-bolnav a cărui viaţă trebuie luată? Ce fel de pericol pentru cei din jur constituie

el?

103

În al doilea rînd, în art.40, 293 şi 294 din CP al Olandei nu este în nici un fel prevăzut că

subiectul infracţiunii este medicul, de parcă el ar putea, fără să fie pedepsit, efectua eutanasia.

Analizînd diverse definiţii ale eutanasiei, E.O.Maleaeva (a. 2004) o propune şi pe a sa:

„Eutanasia este satisfacerea unei rugăminţi benevole şi conştiente a unui bolnav terminal ca să-i

grăbească decesul acestuia prin anumite acţiuni şi mijloace, inclusiv să-i întrerupă măsurile

artificiale de menţinere a vieţii”.[211] Eutanasia poate fi benevolă şi forţată.

Eutanasia benevolă presupune o rugăminte cu privire la moarte din partea pacientului sau a

reprezentantului legal al acestuia. Cazurile de luare a vieţii fără consimţămîntul şi împotriva voinţei

bolnavului sînt calificate ca eutanasie forţată.

La întrebarea dacă eutanasia poate fi justificată din punct de vedere moral autorul răspunde

afirmativ. Însă tot aici observă că actul eutanasiei, după mecanismul de executare, aminteşte cu

adevărat un omor, iar omorul, în majoritatea cazurilor, este condamnat din punct de vedere moral.

Ar fi interesant să cunoaştem cînd şi unde omorul nu este întotdeauna condamnat din punct de

vedere moral.

E.O.Maleaeva împărtăşeşte opinia lui A.A.Dmitriev şi E.V.Şleneva (a.2000) cu privire la

faptul că legalizarea posibilităţii de aplicare a eutanasiei nu contravine prevederilor Constituţiei în

vigoare a FR, dar reiese direct din sensul unei serii de articole, fapt cu care noi nu sîntem de acord.

Anchetarea unor lucrători medicali de la Nijnii Novgorod a arătat că 70% dintre cei

chestionaţi admit posibilitatea aplicării eutanasiei. Însă la întrebarea cine să o efectueze, 25% dintre

ei au răspuns – medicul, iar 35% – specialistul, ca şi cum medicii ar transmite cu plăcere această

funcţie altcuiva.[211]

70% dintre lucrătorii medicali admit eutanasia, dacă e să ţinem cont că ei şi aşa aplică

eutanasia pasivă fără nici un fel de legalizare a ei. În America, mulţi medici ar dori chiar să

participe la executarea pedepsei cu moartea. Probabil, acesta e un semn de deformare profesională a

lucrătorilor medicali, cînd le este lehamite să se ocupe cu gravii-bolnavi şi de aceea ar prefera să se

transforme din lecuitori în călăi. Iată că şi la Nijnii Novgorod lucrătorii medicali ar fi vrut să

apeleze la eutanasie cu mîinile altora, deşi, de regulă, se arată în articolul indicat, anume lucrătorii

medicali apelează de obicei la eutanasie. Aşadar, E.O.Maleaeva se pronunţă pentru legalizarea

eutanasiei în Rusia. Dar dacă astăzi ţara încă nu este gata pentru aceasta, se propune măcar a se

prevedea în CP al Rusiei răspunderea pentru omor din compasiune, săvîrşit în circumstanţe

atenuante, după cum aceasta este prevăzut în art.148 din CP al RM.

La ora actuală, potrivit CP al Rusiei, eutanasia este calificată ca omor premeditat fără

circumstanţe atenuante, în conformitate cu art.105 alin.1 din CP al FR. Ea propune următoarea

formulare a unui eventual articol privitor la eutanasie, dacă acesta va fi totuşi introdus în CP al FR:

104

„Eutanasia este lipsirea de viaţă a unui bolnav incurabil care suferă chinuri insuportabile şi dureri

fizice, la rugămintea insistentă a acestuia. Ea se pedepseşte cu limitarea libertăţii pe un termen de

pînă la trei ani sau cu privaţiune de libertate pe acelaşi termen”.[211]

Tot aici se enunţă opinia că, în virtutea unei serii de cauze obiective, şi mai întîi de toate e

vorba de maladia incurabilă în faţa căreia medicina e neputincioasă, legalizarea eutanasiei este

posibilă, însă e vorba despre o eutanasie conştientizată şi strict reglementată profesional. Această

legalizare trebuie să aibă la bază concepţia clară despre eutanasie ca măsură excepţională aplicată

doar după o analiză profesională riguroasă a situaţiei.

Aici se cere, volens-nolens, o analogie cu pedeapsa cu moartea ca măsură excepţională. Unii

medici, după cum s-a arătat mai sus, vor foarte mult să se transforme din lecuitori în judecători şi, în

acelaşi timp, în călăi. Se ştie doar că un cazul legalizării eutanasiei, decizia privitor la aplicarea ei şi

privitor la gradul în care o maladie este incurabilă o va lua medicul-judecător, dar o va executa

medicul-călău. Însă la ora actuală sînt incurabile: cancerul, SIDA, maladiile psihice grave, prin

urmare, cercul de candidaţi la moarte benevolă este destul de mare.

În articol mai este examinată şi chestiunea privitor la persoana care va efectua eutanasia în

cazul legalizări ei. Se emite opinia că, dacă efectuarea eutanasiei va deveni o necesitate socială, va

fi cazul să fie creat un serviciu special care se va ocupa de pregătirea specialiştilor pentru

eutanasiere. Aceştia ar trebui să fie specialişti de înaltă calificare, cu cunoştinţe medicale. Am putea

crede că pentru specialiştii din această categorie nici nu trebuie să utilizăm termenul medic.

Probabil, ar fi mai potrivit să-i zicem eutanasiolog, sau ceva de felul acesta, ca să nu legăm această

profesie cu activitatea medicului. Astfel, medicul va rămîne pentru populaţie a se numi medic,

lecuitor şi Dumnezeu.[211]

În continuare se mai enunţă o opinie, că acţiunile medicilor şi ale personalului medical care

ies din limitele eutanasiei benevole trebuie considerate omor în circumstanţe agravante. Apare un

ciudat sentiment de jenă şi conspiraţie. În toată lumea, pentru aplicarea eutanasiei sînt pedepsiţi

anume medicii şi asistentele medicale.

Dar cum ar trebui să fie acea pregătire specială a omului cu cunoştinţe medicale pentru a

înfăptui eutanasia, dacă vedem cu toţii că televiziunea americană demonstrează direct cum se

execută pedeapsa cu moartea cu aplicarea cunoştinţelor medicale? Celui sortit, mai întîi i se

injectează intravenos un somnifer, apoi un alt medicament care în timp de opt minute opreşte

funcţionarea inimii. Probabil, această procedură poate fi îndeplinită de orice asistentă medicală. În

America, pedeapsa cu moartea o execută poliţiştii voluntari. Prin urmare, şi pentru eutanasie s-ar

putea găsi medici voluntari.

105

După mai multe meditaţii sofisticate şi gînduri contradictorii, E.O.Maleaeva, printre alte

concluzii, trage şi una corectă: „A legaliza eutanasia în Rusia (iar noi vom adăuga: şi în Moldova –

V.F.) în condiţiile actuale este prea complicat, pentru că nivelul medicinii din Rusia este atît de

scăzut, încît aplicarea ei ar fi, cam peste un caz, nu numai pentru grav-bolnavi, dar şi pentru

ceilalţi”.[211] Iar nivelul scăzut al medicinii – calificarea joasă a multor medici, lipsa

medicamentelor necesare, a aparaturii, atitudinea neglijentă şi infracţională a medicilor faţă de

propriile obligaţii de serviciu, atitudinea indiferentă faţă de soarta pacientului, extorcarea de bani de

la pacienţi, neacordarea asistenţei medicale, deconectarea fără de control a aparaturii de menţinere a

vieţii – toate acestea constituie exact conţinutul eutanasiei pasive şi îi obligă pe mii şi milioane de

cetăţeni ai Moldovei şi ai altor ţări din CSI să solicite asistenţa medicilor din alte ţări, în care se află

pentru a-şi cîştiga existenţa.

Cu totul împotriva eutanasiei se pronunţă Daniil Azizov, stareţul bisericii „Sfîntul

Gheorghe” din Novocerkassk şi biserica creştină din întreaga Rusie.[161] El îi numeşte pe

susţinătorii eutanasiei, care a fost aplicată pe larg în Germania nazistă, cei cu ură faţă de oameni şi

aminteşte că doar unul Dumnezeu este Stăpînul vieţii şi morţii.

Azizov, în calitate de încă un argument împotriva eutanasiei, citează cuvintele clasicului

filosofiei germane Immanuil Kant: „Dacă bolnavul ţintuit ani grei la pat are suferinţe insuportabile,

cheamă în permanenţă moartea care l-ar izbăvi de chinuri, nu-l credeţi, aceasta nu este dorinţa lui

adevărată. Dacă el cheamă moartea ca salvatoare de suferinţe, el întotdeauna, împreună cu aceasta,

mai cere şi un anumit răgaz, găsind întotdeauna un motiv pentru a amîna sfîrşitul fatal”.[161]

Oamenii de care depinde legalizarea eutanasiei trebuie să se adreseze către nemuritoarele

cuvinte ale apostolului Pavel: „Purtaţi-vă reciproc poverile şi în acest fel veţi îndeplini legea lui

Hristos (vers. 6.2)”, care vă vor feri de luarea unor hotărîri greşite.

La 29 noiembrie 2000, camera a doua a parlamentului olandez a adoptat o hotărîre care

intervine în taina morţii. Prin majoritatea de voturi (pentru – 104, contra – 40) a fost aprobat un

proiect de lege care îi absolvă de răspundere pe medicii care îi ajută pe bolnavii fără speranţă de

viaţă, cu suferinţe istovitoare, să plece din viaţă. Încă în anul 1990 s-a calculat că în Olanda în

fiecare an aveau loc aproximativ 2000 de cazuri de eutanasie, atunci cînd pentru aplicarea ei era

prevăzută pedeapsa cu privaţiune de libertate de pînă la 12 ani.

Dar şi acest proiect de lege prevede că lucrătorii medicali sînt obligaţi ca pînă în ultimul

moment să îndeplinească condiţiile unei îngrijiri medicale corespunzătoare (lista acestora este

destul de detaliată) şi să comunice despre acţiunile lor anchetatorului municipal, care ţine la

evidenţă dosarul cu privire la decesul forţat sau subit. Toate celelalte forme de întrerupere a vieţii,

106

fie că sînt executate la rugăminte, fie că rezidă în favorizarea unui suicid, sînt pasibile de urmărire

penală.

Cerinţa principală a proiectului de lege: pacienţii maturi trebuie să ia o hotărîre bine gîndită

şi definitivă şi să se adreseze benevol cu rugămintea de a fi lipsiţi de viaţă, întrerupîndu-şi astfel

suferinţele insuportabile. Este interesant să observăm în acest sens rolul juriştilor, atît al celor din

Olanda, cît şi din alte ţări civilizate, în protecţia drepturilor pacientului, în special, şi ale cetăţenilor,

în general. În Olanda, în cazurile de eutanasie, legea îl obligă pe medic să comunice despre acţiunile

sale anchetatorului municipal. În caz contrar, el riscă să fie tras la răspundere penală. Însă, rolul

juriştilor nu se termină cu aceasta. Ultima hotărîre o ia Consiliul Medical şi avocaţii. Condiţia

principală: avizul unui medic-expert independent. Şi în 1990, şi probabil mai tîrziu, şi în 2000,

medicii din Olanda îi ajutau în fiecare an să plece din viaţă pe mai mult de 2000 de pacienţi. Însă, şi

în această ţară opiniile partidelor politice sînt bifurcate: unii condamnă adoptarea proiectului de

lege, iar alţii o justifică.

Ministrul justiţiei Benk Cortals a declarat că „oboseala de viaţă nu este un argument

suficient” şi guvernul nu se grăbeşte să meargă prea departe ca să garanteze prin lege „posibilitatea

fiecăruia de a pleca din viaţă cînd nu mai doreşte să trăiască”.[227]

În Olanda, care se slăveşte prin nivelul ridicat al medicinii, există o atitudine de respect

pentru invalizi şi cei în vîrstă. Aici sînt o mulţime de diverse case, ospicii şi pensionate pentru

persoane în vîrstă. Aşadar, în pofida corectitudinii subliniate a formulărilor şi a diverselor stipulări

cuprinse în actul adoptat de parlament, Ministerul Justiţiei a considerat necesar să sublinieze în mod

special că actul respectiv nu conduce spre legalizarea eutanasiei, deşi mulţi oameni de peste hotare

consideră anume aşa.[227]

Consiliul Europei, condamnînd oficializarea eutanasiei, s-a adresat către camera superioară a

Parlamentului Olandei să respingă proiectul de lege.

Justificînd adoptarea acestei legi, vicepremierul şi ministrul sănătăţii al Olandei a declarat

că „eutanasia are loc şi în alte ţări ale lumii, însă acolo totul se face în taină. Iar noi dorim

transparenţă şi scoaterea la lumină a acestei probleme”.[227]

În multe ţări, Hotărîrea Parlamentului olandez a provocat reacţii negative. „Germania nu va

urma exemplul Olandei”, – a declarat hotărît ministrul justiţiei Gherta Doibler-Gmelin, fiind

convinsă că moartea naturală este un drept inalienabil al omului. Iar preşedintele Asociaţiei de

Ajutor Social al Germaniei, Walter Hirlingher, consideră că „ajutorul activ în a muri”, acordat de

către medici, prezintă în ultimă analiză doar un omor confortabil. În Germania cuvîntul eutanasie

este exclus din dicţionar. Prescrierea unui medicament letal, chiar din cele mai umane motive, aici

se egalează cu omorul şi se pedepseşte cu privaţiune de libertate de la 6 luni pînă la 5 ani.

107

Eutanasia este strict interzisă în ţările cu o puternică tradiţie religioasă. Ea este respinsă

categoric în Italia catolică. În enciclica a zecea a Papei Ioan Paul al II-lea Splendoarea adevărului,

publicată încă în 1993, eutanasia se echivalează cu genocidul, cu torturile fizice şi morale.[227]

Pentru Rusia, precum şi pentru Republica Moldova, problema legalizării eutanasiei este cu

totul neactuală, cel puţin din două motive. Nivelul foarte scăzut al vieţii omului, condiţiile precare

din instituţiile medicale, extorcarea de bani de la pacienţi, atitudinea indiferentă faţă de soarta

pacientului, situaţia mizerabilă a veteranilor sortiţi la moarte înceată în chinuri, existenţa săracă în

casele pentru bătrîni, lipsa azilurilor, fac ca orice discuţie privitor la dreptul de „a muri cu

demnitate” să fie profanatoare [227].

2.8. Răspunderea pentru infracţiunile medicale Reflectată în legislaţia penală din diverse ţări

Codurile penale din multe ţări nu conţin norme speciale privitor la răspunderea pentru

infracţiuni medicale. Însă, ţinînd cont de faptul că majoritatea acestor infracţiuni contra vieţii şi

sănătăţii pacienţilor sînt săvîrşite din imprudenţă, răspunderea medicilor şi a altor lucrători medicali

pentru comiterea lor pot fi calificate conform articolelor care prevăd răspunderea pentru lipsirea de

viaţă din imprudenţă sau cauzarea, din imprudenţă, a leziunilor corporale de diverse

grade.[125,126,127,128,129,130,131,4]

Art.84 din capitolul I din CP al Argentinei – „Infracţiuni contra vieţii” prevede că „se

pedepseşte cu privaţiune de libertate pe un termen de la 6 luni pînă la 5 ani de închisoare şi cu

limitarea specială a drepturilor pe un termen de la 5 pînă la 10 ani, acela care, din imprudenţă,

neglijenţă, lipsă de experienţă în meseria sau în profesia sa, sau în urma nerespectării regulilor sau a

obligaţiilor corespunzătoare i-a cauzat moartea altei persoane”.[125]

Astfel, în cazul decesului pacientului, medicul nu poate să se justifice prin lipsa de

experienţă în profesia sa ca circumstanţă justificatoare.

În mod analogic, este formulat şi art.94 din CP al Argentinei care prevede răspunderea

pentru cauzarea de leziuni corporale de diverse grade din imprudenţă.

CP al Argentinei prevede pedepse foarte aspre pentru efectuarea ilegală a avortului. Art.85

are următorul conţinut: „Acel care a efectuat un avort se pedepseşte:

1) Cu privaţiune de libertate pe un termen de la 3 pînă la 5 ani de muncă silnică sau de

închisoare, dacă a acţionat fără acordul femeii. Termenul pedepsei poate fi mărit pînă la 15 ani dacă

fapta a cauzat decesul femeii”.[125]

108

Art.86 din CP al Argentinei prevede răspunderea pentru efectuarea unui avort de către

memdici: „Sînt pasibili de pedepsele prevăzute de articolul anterior (art. 85) şi, în afară de aceasta,

se vor pedepsi cu limitarea specială în drepturi şi cu un termen dublu al pedepsei de bază, acei

medici, chirurgi, moaşe sau farmacişti care au făcut uz de cunoştinţele şi deprinderile lor

profesionale pentru a efectua un avort sau pentru a-l favoriza”.[125]

În CP al Olandei, despărţitura XXI, intitulată: „Decesul sau leziunile corporale cauzate din

neglijenţă sau imprudenţă” (art. 307-309).

Art.307 prevede că „Persoana care din neglijenţă sau din imprudenţă este responsabilă de

moartea altei persoane este pasibilă de pedeapsă cu închisoare sau cu încarcerare pe termen de pînă

la 10 luni sau cu o amendă de categoria a patra (25 de mii de guldeni)” (art.23 din CP al

Olandei).[126]

Art.308. „Persoana care din neglijenţă sau din imprudenţă este responsabilă de leziuni

corporale grave cauzate altei persoane sau pentru asemenea leziuni corporale care cauzează o boală

temporară sau imposibilitatea temporară de a exercita obligaţiile de serviciu sau cele profesionale

este pasibilă de pedeapsă cu închisoare sau cu încarcerare pe un termen de pînă la 6 luni sau cu o

amendă de categoria a patra”.[126]

Art.309 prevede că judecătorul poate de asemenea să-l lipsească pe cel vinovat de dreptul de

a desfăşura activitatea profesională pe parcursul căreia a fost săvîrşită infracţiunea. Presupunem că

această măsură poate fi aplicată şi în cazul săvîrşirii infracţiunii medicale.

Atrag în special atenţia pedepsele destul de blînde prevăzute de CP al Olandei pentru

infracţiunile indicate mai sus spre deosebire de CP al Argentinei, nemaivorbind de pedepsele

prevăzute în CP ale ţărilor CSI şi ale fostelor ţări socialiste.

Art.296 din CP al Olandei prevede pedepse mai aspre pentru efectuarea ilegală a avortului.

Capitolul 25 din CP al Danemarcei, intitulat „Infracţiunile cu violenţă contra personalităţii”

(paragrafele 241, 249).

Paragraful 241 spune că „orice persoană care i-a cauzat din neglijenţă decesul altei persoane

poate fi amendată, poate fi reţinută sub strajă sau în închisoare pe termen de pînă la 4 luni sau, în

circumstanţe agravante, poate fi pedepsită cu închisoare pe orice termen de pînă la 4 ani”.

Paragraful 249. „Orice persoană care a cauzat din neglijenţă un prejudiciu serios persoanei

sau sănătăţii altor persoane va fi amendată sau va fi ţinută sub strajă, sau va fi pedepsită cu

închisoare pe orice termen ce nu depăşeşte 4 luni sau, în circumstanţe agravante – cu închisoare pe

orice termen ce nu depăşeşte 4 ani”.[127]

109

Capitolul IX din CP al Poloniei reglementează răspunderea pentru infracţiunile contra vieţii

şi sănătăţii, inclusiv pentru cele săvîrşite din imprudenţă, precum şi pentru efectuarea ilegală a

avortului.

Potrivit art.155 din CP al Poloniei, „cine provoacă fără intenţie moartea unui om este pasibil

de pedeapsă cu privaţiune de libertate pe termen de la 3 luni pînă la 5 ani”.

Pentru leziuni corporale cauzate din imprudenţă răspunderea apare în conformitate cu

art.156 paragraf 2, care prevede privaţiune de libertate pe termen de pînă la 3 ani.[4]

Despărţitura a II-a din Cartea a doua din CP al Franţei, intitulată „Despre tentativele la viaţă

fără de intenţie”, cuprinde art.2216 şi 2217. Potrivit art.2216, „cauzarea morţii altui om din greşeală,

din imprudenţă, din neatenţie, din neglijenţă sau din neîndeplinirea unei obligaţii de securitate sau

de precauţie stabilită de lege sau de regulamente constituie un omor nepremeditat care se pedepseşte

cu 3 ani de închisoare şi cu o amendă în mărime de 300 de mii de franci”.

Art.2217 prevede răspunderea persoanelor juridice pentru cauzarea morţii din imprudenţă.

Considerăm că în contextul acestei formulări a art.2216 medicii francezi nu pot justifica în

faţa judecăţii lipsirea de viaţă a pacientului din greşeală ca circumstanţă ca şi cum eliberatoare de

răspundere.

În mod analogic este formulat şi art.22219 din CP al Franţei care prevede răspunderea pentru

leziuni corporale cauzate fără de intenţie şi care au atras după sine pierderea totală a capacităţii de

muncă a altei persoane pe un termen mai mare de 3 luni.[128]

CP al Franţei conţine şi despărţitura 1 din Cartea a cincia, intitulată „Despre faptele

infracţionale în domeniul ocrotirii sănătăţii”, care cuprinde cinci compartimente:

Compartimentul I – cu privire la protecţia speciei umane. Potrivit art.5111 din acest

compartiment, „efectuarea practică a eugeniei orientate spre organizarea selecţiei oamenilor se

pedepseşte cu 20 de ani de închisoare”.[115]

Compartimentul II – cu privire la protecţia organismului uman (art.5112-51114) stabileşte

răspunderea pentru prelevarea ilegală de organe, ţesuturi, celule ale omului sau produse ale

activităţii de viaţă.

Compartimentul III – cu privire la protecţia embrionului uman (art.511-15 – 511-25).

Compartimentul IV – alte principii şi pedepse suplimentare, aplicate persoanelor fizice, şi

răspunderea persoanelor juridice (art.511-26 – 511-28).[128]

Prima despărţitură din Cartea a doua din CP al Elveţiei, intitulată „Omorul din imprudenţă”

art.117 are următorul conţinut: „Cine cauzează moartea altui om din imprudenţă se pedepseşte cu

închisoare sau cu amendă”.

110

Termenul minim de pedeapsă în formă de închisoare cuprinde 3 zile. Dacă legea nu

stabileşte altfel, termenul maxim al acestui tip de pedeapsă cuprinde 3 ani (art.36 din CP al

Elveţiei).

Medicul este subiectul infracţiunii prevăzute de art.121, intitulat „Neanunţarea întreruperii

sarcinii”, cu următorul conţinut: „Medicul care, potrivit art.120 p.2, nu expediază o înştiinţare

despre întreruperea sarcinii în organul competent se pedepseşte prin arest sau amendă”.

Am propus ceva mai devreme ca şi în condiţiile republicii noastre conducătorii instituţiilor

medicale să anunţe organele de drept despre cazurile de deces al pacienţilor din cauza neglijenţei

medicale infracţionale şi despre stabilirea răspunderii penale pentru nerespectarea acestei cerinţe.

Despărţitura a VIII-a din CP al Elveţiei cuprinde articole privitor la răspundere pentru

infracţiunile contra sănătăţii publice (art.231-236).

Art.231 – răspîndirea unor boli;

Art.232 – răspîndirea epizootiei;

Art.233 – răspîndirea dăunătorilor;

Art.234 – impurificarea apei potabile;

Art.235 – producerea unor nutreţuri dăunătoare pentru sănătatea animalelor;

Art.236 – punerea în circulaţie a unor nutreţuri dăunătoare pentru sănătatea animalelor.[129]

Art.56 din CP al Elveţiei prevede o pedeapsă suplimentară originală, intitulată „Interdicţia

de a vizita un restaurant concret” cu următorul conţinut: „Dacă abuzul de alcool a adus persoana la

săvîrşirea unei infracţiuni, atunci judecătorul, odată cu stabilirea pedepsei, poate să-i interzică

vinovatului să frecventeze un restaurant concret în care se consumă băuturi alcoolice, pe un termen

de la 6 luni la 2 ani”.[129]

Capitolul III din CP al Suediei, intitulat „Cu privire la infracţiunile contra vieţii şi sănătăţii”,

include şi articole care prevăd răspunderea pentru cauzarea leziunilor corporale, din imprudenţă,

altui om (art.7-8).

Art.7 are următorul conţinut: „persoana care a cauzat din imprudenţă moartea altui om

trebuie pedepsită cu închisoare pe un termen de pînă la 2 ani. Pentru cauzarea din imprudenţă a

leziunilor corporale sau a îmbolnăvirii este prevăzută o pedeapsă în formă de amendă sau de

închisoare pe un termen de pînă la 6 luni”.[130]

Capitolul 28 din CP al Japoniei conţine articole privitor la răspunderea pentru infracţiunile

ce constau în cauzarea unor leziuni corporale din imprudenţă (art.209-211).

Potrivit art.209, „acel care a vătămat din imprudenţă corpul altui om se pedepseşte prin

amendă în sumă de pînă la 300 mii ieni sau cu o amendă mică”.

111

Art.210. „Acel care a cauzat din imprudenţă moartea altui om se pedepseşte cu amendă în

sumă de pînă la 500 mii ieni”.

Art.211, intitulat „Omorul sau leziunile corporale cauzate din imprudenţă în timpul

activităţii profesionale sau din cauza unei grave imprudenţe”, are următorul conţinut:

„Acel care a cauzat moartea sau leziuni corporale altei persoane prin faptul că nu a

manifestat grija cuvenită care este necesară la desfăşurarea activităţii profesionale respective se

pedepseşte cu privaţiune de libertate, cu muncă fizică forţată sau cu închisoare pe un termen de pînă

la 5 ani sau cu o amendă în sumă de pînă la 500 mii ieni. Se mai pedepseşte şi acela care din

imprudenţă gravă a cauzat moartea şi leziuni corporale altei persoane”.

În opinia noastră, în acelaşi articol pot fi calificate şi acţiunile lucrătorului medical care a

cauzat din imprudenţă moartea sau leziuni corporale pacientului în timpul desfăşurării activităţii

medicale.

Medicul, ca subiect al infracţiunii, este indicat în art.214 din CP al Japoniei, intitulat

„Efectuarea unui avort de către persoana care practică un anumit tip de activitate şi cauzarea, ca

rezultat, a morţii sau a leziunilor corporale” cu următorul conţinut:

„Medicul, moaşa, farmacistul sau comerciantul de medicamente care au efectuat un avort la

dorinţa sau cu acordul femeii însărcinate se pedepseşte cu privaţiune de libertate cu muncă fizică

forţată pe un termen de la 3 luni la 5 ani.”[131]

Problema descoperirii, cercetării şi prevenirii infracţiunilor medicale care conduc la decesul

a mii de pacienţi sau la vătămarea gravă a acestora atrage atenţia permanentă a savanţilor-jurişti, a

medicilor legişti, a lucrătorilor practici ai organelor de drept şi ai instituţiilor curative.

Iu.D.Sergheev şi S.V.Erofeev subliniază: „către anul 1999 în medicina de peste hotare era

acumulată o informaţie bogată atît în sfera răspunderii personalului medical, cît şi în cea a protecţiei

drepturilor pacientului. Au fost create organizaţii internaţionale care unesc specialişti din domeniul

dreptului medical, al patologiei iatrogene, au loc regulat conferinţe internaţionale. Activismul

medicilor de peste hotare şi al specialiştilor din domeniul asigurărilor şi interesul lor pentru

informaţia despre eficienţa asistenţei medicale mai era determinat şi de implementarea asigurării

răspunderii profesionale, a celei fără de vinovăţie şi a sistemului de compensare rapidă a

prejudiciului în cazuri tipice de vinovăţie cu sfîrşit indezirabil”.[100]

Doar cîteva cauze penale cu rezonanţă socială mare, intentate în legătură cu unele

infracţiuni medicale.

Cauza penală în legătură cu pregătirea pentru săvîrşirea omorului lui A.O. a fost intentată de

către Procuratura Interraională din Horoşevsk, or. Moscova, în legătură cu încercarea chirurgilor de

la Centrul de Coordonare a Activităţii de Donare a Organelor din Moscova de a preleva un rinichi

112

pentru un pacient bogat de la moscovitul A.O., care mai era în viaţă. E adevărat că victima n-a mai

putut fi salvată.[179] Şi foarte curînd a devenit clar: cei de la urmărirea penală din Moscova au

depistat un sistem criminal puternic şi bine coordonat.

Ancheta dispune de date că acest caz monstruos cu pacientul A.O. nu este unic. Iar rinichii

erau prelevaţi de la donatorii care erau încă vii, pentru că calitatea acestor rinichi, prelevaţi în

momentul în care inima funcţionează, este mult mai bună decît cei prelevaţi dintr-un cadavru. Şi

preţul acestora este cu mult mai mare. Există o listă aparte de aşteptare pentru oamenii bogaţi. Însă

asupra lucrătorilor centrului, pentru săvîrşirea infracţiunilor, se pare că în sfîrşit venise Pedeapsa lui

Dumnezeu. La 1 septembrie 2003 a murit de pancreatită fostul şef al Centrului. Iar în Centru se

întîmplă ceva neverosimil, straşnic. O asistentă medicală şi-a ieşit din minţi, alta a devenit

narcomană. Altele trei s-au îmbolnăvit de cancer. Una deja a decedat.

Cauza penală în legătură cu pregătirea lui A.O. pentru omor în sala de reanimare a

Spitalului Orăşenesc nr. 20 se află în Procuratura din Moscova.

După cum s-a observat, cauzele penale cu privire la infracţiunile medicale uneori se

cercetează cu anii, numindu-se în acest scop diferite de comisii şi expertize medico-legale, astfel

încît rezultatele cercetării cauzei despre care am vorbit mai sus şi dezbaterea ei judiciară vor fi

cunoscute probabil nu chiar devreme.

La Lvov, în Ucraina, o cauză analogică intentată în 2001 a fost clasată.

Toată Polonia a ajuns în stare de şoc după ce la 13 ianuarie 2002 a aflat din presă că medicii

de la Salvarea din Lodzi comercializau cadavre. Mai mult decît atît, există bănuieli că cu „ajutorul”

lor bolnavii mureau încă pînă a ajunge la spital.[196] „Dacă faptele se vor confirma, aceşti aşa-zişi

medici nici nu trebuie numiţi infractori, dar degeneraţi”, a declarat cu indignare preşedintele

Poloniei Aleksander Kvasnevski. De cele întîmplate a fost cutremurat şi premierul Leşek Miller,

care a lucrat mulţi ani în Lodzi, dar nu a auzit niciodată de ceva asemănător.

La 13 ianuarie 2002, publicaţia poloneză „Gazeta vîborcea” a comunicat că medicii Salvării

din Lodzi îşi omorau intenţionat pacienţii sau deseori nu-i readuceau la viaţă. Uneori pacientul

murea în braţele medicului, alteori fără să mai fie în viaţă pînă la sosirea salvării. În această situaţie,

medicul comunica la telefonul mobil la biroul de pompe funebre adresa la care se află „pielea”,

adică cadavrul. Reprezentanţii biroului veneau imediat la faţa locului şi luau cadavrul, iar apoi se

ocupau de înmormîntare. În Polonia actuală, înmormîntarea de gradul patru costă în jurul a 4-5 mii

de zloţi (o mie - o mie 250 de dolari). Echipa salvării primea pentru informaţie o mie şi 600 de zloţi.

Medicii Salvării, pentru a nu-şi pierde onorarul, nu-l salvau pe bolnav, dar îl omorau. Pentru aceasta

aveau două metode: sau nu se grăbeau în ajutorul pacientului, sau îi grăbeau moartea acestuia prin

injectarea unui preparat numit pavulon.

113

Procuratura şi poliţia se ocupă de cercetări. În legătură cu acest caz sînt arestate 7 persoane.

Trei dintre ele sînt medici. Controlul efectuat de Ministerul Sănătăţii al Poloniei a arătat că în anul

2001 întreg Serviciul Salvării din Varşovia a cheltuit doar aproximativ 90 fiole de pavulon, iar

medicii Salvării din Lodzi – tocmai 244.[196] Următoarea informaţie despre mersul cercetării

cazului medicilor din Polonia a fost publicată în presa rusă tocmai peste un an şi jumătate, în iunie

2003. Probabil, în Polonia, ca şi în alte ţări postsocialiste, aceste cauze se cercetează cu anii.

Astfel, cercetarea infracţiunilor din Polonia durează deja mai mult de un an. Cică acestea ar

fi săvîrşite de medicii de la Salvare din oraşul Lodz. Pe parcursul cercetărilor s-a constatat că în

decursul mai multor ani medicii îi informau pe proprietarii birourilor de pompe funebre despre

moartea pacienţilor. Existau bănuieli că într-o serie de cazuri medicii chiar contribuiau la decesul

bolnavilor ca să primească „onorare” de la producătorii de sicrie. Au fost înregistrate întîrzieri

inexplicabile, de mai multe ore, ale Salvării, precum şi neacordarea asistenţei necesare la sosirea

medicilor. În cazul unor echipe, a fost constatat un consum exagerat de pavulon care paralizează

respiraţia. Şi în sfîrşit, fostul sanitar al Salvării din Lodz a recunoscut că a omorît cu injecţii de

pavulon doi pacienţi. Lui i se incriminează învinuirea de omor dublu, de falsificare a reţetelor

pentru pavulon şi de luare de mită de la birourile de pompe funebre în sumă de 30 mii zloţi (7 mii

300 dolari).[197] Presupunem că sanitarul nu putea săvîrşi aceste infracţiuni de unul singur şi

sperăm că el nu va fi ţapul ispăşitor în această cauză cutremurătoare.

Probleme analogice apărute la descoperirea, cercetarea şi prevenirea infracţiunilor medicale,

precum şi la tragerea vinovaţilor la răspundere penală, există şi în Ucraina. Art.140 din CP al

Ucrainei din 2001 prevede răspunderea penală şi pedepse destul de aspre pentru îndeplinirea

necorespunzătoare a obligaţiilor profesionale de către lucrătorul medical sau farmacist. „Articolul

într-adevăr există, dar verdicte pe acest articol judecătoriile nu pronunţă. Pacientului îi este greu să-l

învinuiască pe medic de greşeli, ignoranţă şi neglijenţă, pentru că pe acest medic este gata să-l apere

şi să-l prezinte în culorile cele mai frumoase o armată întreagă de medici, chiar în persoana

conducătorilor instituţiilor medicale, membrilor înaltelor comisii medicale”.[181] Aici o jurnalistă

ucraineană s-a pomenit în aceeaşi situaţie ca şi jurnaliştii din Republica Moldova şi Rusia, care de

asemenea nu au acces la informaţia foarte confidenţială privitor la infracţiunile medicale.

Vorbind despre dificultăţile de probare de către pacient a vinovăţiei medicilor, ar trebui să

spunem că potrivit legii din Republica Moldova şi, presupunem, şi din Ucraina, obligaţia de probare

la cercetarea infracţiunilor este pusă în sarcina organelor de urmărire penală (ofiţerul de urmărire

penală şi procurorul). Această obligaţie este prevăzută în art.51 din CPP al RM, intrat în vigoare de

la 12 iunie 2003. Dar dacă la examinarea plîngerii văduvei, a cărei soţ a decedat din vina medicilor,

procuratura raională a refuzat intentarea unei cauze penale, motivîndu-şi refuzul prin avizul

114

comisiei medicale, o asemenea decizie poate fi contestată adresîndu-ne procurorului ierarhic

superior sau instanţei.

Într-un anumit sens, cetăţenei N.M., care şi-a pierdut soţul, încă „i-a mers”. Comisia

regională a Ministerului Sănătăţii totuşi a recunoscut parţial vina medicilor de decesul soţului ei, 6

medici au fost penalizaţi cu mustrare. Iar în condiţiile Moldovei, o analiză autocritică a cazurilor de

acordare a asistenţei medicale cu sfîrşit nefericit constituie un fenomen foarte rar.

Statistica infracţiunilor medicale există şi în Rusia, şi în Ucraina, şi în Republica Moldova,

însă, repetăm, ea este strict secretă, inaccesibilă şi jurnaliştilor, şi publicului larg. Cei mai informaţi

în acest sens sînt experţii de medicină legală, iar în Ucraina ei sînt sute, dacă nu chiar mii.

Problema constă în faptul că în fostele ţări socialiste toate aceste cadre sînt subordonate

Ministerului Sănătăţii şi sînt finanţate din bugetul acestuia. Salariul, categoria, avansarea în serviciu

– toate depind de Ministerul Sănătăţii. Însă, după cum se ştie, cine plăteşte, acela comandă muzica

şi, după cum remarcă pe bună dreptate G.Golovliova (a. 2003), în cazul săvîrşirii unei infracţiuni

medicale, pe vinovat este gata să-l apere „o întreagă armată de medici”. Autoarea spune în acest

sens, că parcă ar avea loc o grevă generală a lucrătorilor medicali împotriva pacienţilor. Greva

constă în asprime, neprofesionalism, nedorinţa de a-şi perfecţiona cunoştinţele. Şi mai departe:

incorectitudine, indiferenţă, neglijenţă, luare de mită etc. De asemenea: grosolănie şi

bădărănie.[181]

În Ucraina este aceeaşi situaţie. A se vedea în acest sens teza de doctorat a profesorului

Iu.D.Sergheev (a. 2001), cu titlul „Expertiza medico-legală în cauzele delictelor săvîrşite de

lucrătorii medicali”, care a studiat un cumul de cauze penale privind delictele din această categorie,

cercetate şi examinate în Ucraina.

Milioane de ucraineni locuiesc în ţări bogate: America, Canada, Australia; zeci de mii sînt

plecaţi la cîştig în diverse ţări ale Europei. Toţi aceştia cunosc nu din auzite nivelul de asistenţă

medicală din aceste ţări şi răspunderea lucrătorilor medicali în cazul acordării ei necorespunzătoare.

În aceste ţări funcţionează sute şi mii de medici din Rusia, Ucraina, Republica Moldova, România.

Ei pot şi trebuie să acorde asistenţă compatrioţilor lor în soluţionarea multor probleme, dacă nu a

tuturor, cu care se confruntă ei în domeniul asistenţei medicale, cu condiţia ca aceşti compatrioţi să

solicite un asemenea ajutor. La soluţionarea tuturor acestor probleme noi nu trebuie să descoperim

America, dar trebuie să luăm de la ea exemplu. Dacă acolo există o statistică a pacienţilor decedaţi

din cauza greşelilor medicale, care ascunde multe infracţiuni medicale, înseamnă că o asemenea

statistică trebuie să avem şi noi, publicînd-o periodic. Dacă în America şi în Canada există o bancă

electronică de date cu privire la cazurile de asistenţă medicală cu sfîrşit nefericit, o asemenea bancă

trebuie că creăm şi la noi. Este necesar să introducem modificări în statistica de stat a Ministerului

115

Sănătăţii, a Procuraturii, a MAI, în care ar fi un compartiment al infracţiunilor medicale. Aceste

date trebuie incluse în rapoartele zilnice cu privire la infracţiuni şi în cronica criminală.

În art.323 din CP al RM, intitulat „Favorizarea infracţiunii” trebuie prevăzută răspunderea

penală şi pentru favorizarea infracţiunii medicale.

După cincizeci de ani de la moartea lui Stalin medicii moscoviţi încep din nou să fie urmăriţi

după principiul naţional.[176]

Înainte de a dezvălui esenţa conflictului expus în articolul lui Iu.Vasiliev (a. 2003), vom

aminti cititorilor esenţa cazului unor medici din anul 1953. Cazul a fost fabricat de organele NKVD,

în fond împotriva medicilor evrei, constituind o parte a planului general stalinist de efectuare a

represaliilor în masă împotriva evreilor. Iată o informaţie oficială cu privire la acest caz: „Un

comunicat guvernamental cu privire la complotul unor medici-terorişti. La 13 ianuarie 1953, lumea

a fost informată despre descoperirea în Uniunea Sovietică (în principial, în Moscova) a unei

organizaţii criminale a unor lucrători renumiţi ai medicinii, care au săvîrşit infracţiuni monstruoase.

Intrînd în încrederea pacienţilor, ei îi omorau în modul cel mai mîrşav prescriind în mod intenţionat

proceduri contraindicate bolii şi stării sănătăţii, care conduceau la moarte inevitabilă”.[90]

Este greu să judeci despre evenimentele din 1953 fără să studiezi materialele dosarului

penal, mărturiile experţilor medico-legali, învinuirile aduse de martori, de învinuitorii înşişi, de

victime.

După moartea lui I.V.Stalin, în martie 1953, „cazul medicilor” a fost suspendat, iar medicii

traşi la răspundere penală şi cei condamnaţi au fost reabilitaţi. Şi nimeni nu va şti cît adevăr şi cîtă

minciună a fost în acele dosare.

Face impresia că anume după acel „caz al medicilor”, lucrătorii medicali, instituţiile

curative, organele de ocrotire a sănătăţii, speriate de represiunile ilegale în mase, au hotărît să ţină

în strict secret cazurile de infracţiuni medicale, ca să nu se mai repete evenimentele de acum

cincizeci de ani. Iar acum, pe scurt, despre cazul medicilor din 2003. Conflictul s-a aprins la

Spitalul Orăşenesc nr. 67 din Moscova, între medicul-şef R.Z. şi 7 medici ai acestui spital –

daghestanezi, ceceni, armeni, care au expediat în administraţia preşedintelui ţării o scrisoare cu

rugămintea de a-i proteja de persecuţiile neîntemeiate din partea medicului-şef, care încearcă să-i

excludă din spital sub lozinca luptei împotriva „Mafiei caucaziene” şi împotriva „negrilor”.

Medicul-şef i-a spus direct şefului secţiei nr. 4 G.K.: „Îi urăsc, îi urăsc pe aceşti negri! Ei au

capturat toată Moscova”.[176]

Este curios faptul că în medicul-şef, al cărei soţ şi fiu sînt evrei, din care cauză atît ea, cît şi

familia ei au suferit mult, s-a trezit pe neaşteptate şovinismul şi caucazofobia. R.Z. îşi aminteşte:

„Cînd se cerceta cazul medicilor, eram la anul întîi, în Prima instituţie medicală... Ţin minte cînd, în

116

sala anatomică, infirmierele arătau cu degetul spre unii studenţi: „Iată a trecut un evreu, jid, el

trebuie să mănînce carne de cîine”. Şi dvs. mă învinuiţi de şovinism?”.

Medicul-şef are de gînd să-i cheme în judecată pe subalterni pentru clevetire. Iar chirurgilor

care au fost declaraţi mafie le tremură mîinile şi ei se gîndesc serios dacă nu cumva trebuie să

renunţe la apropiatele operaţii. Pentru că farsa şovinistă speculată în jurul lor poate lua turnura unei

tragedii. Însă de această dată – pentru pacienţi.

Susţinem întru totul opinia lui Iu.Vasiliev (a. 2003) că medicul, precum şi oricare alt

specialist, trebuie apreciat nu după apartenenţa naţională, ci după experienţă şi capacităţile sale şi că

asemenea conflicte, în ultimă analiză, se răsfrîng negativ asupra calităţii asistenţei medicale

acordate pacienţilor.

Se ştie că greşelile medicale care cauzează decesul pacienţilor înseamnă diagnosticare

greşită, alegerea incorectă a metodei de tratament sau pronosticare clinică eronată. Potrivit unor

cercetări ale savanţilor-medici ruşi şi străini, ale experţilor medico-legişti, aceste fenomene sînt

destul de răspîndite. De exemplu, în Anglia greşelile medicale ocupă locul al treilea în lista cauzelor

mortalităţii după maladiile de cancer şi cele cardiovasculare.

După clasarea „cazului medicilor” din 1953, organele de drept, în special procuratura (în

toate ţările postsocialiste), au pierdut orice interes profesional pentru descoperirea, cercetarea şi

dezbaterea judiciară a infracţiunilor medicale. În Moldova de asemenea s-a pierdut toată experienţa

acumulată de anchetatorii din generaţiile mai în vîrstă, iar soluţionarea problemelor strict juridice cu

privire la vinovăţia medicilor, la prezenţa sau absenţa raporturilor cauzale dintre acţiune (inacţiune)

şi decesul pacienţilor au fost încredinţate medicilor. Anume prin aceasta şi se explică faptul că în

ultimii ani ofiţerii de urmărire penală resping intentarea de cauze penale în legătură cu infracţiunile

medicale sau, de cele mai multe ori, le clasează. Uneori aceste cauze sînt clasate de către instanţe

după lungi tergiversări (uneori de ani în şir, pînă se astîmpără spiritele), care se încearcă a se motiva

prin expertizele medico-legale repetate, efectuate de comisii speciale. După aceasta, experţii dau, de

regulă, alte avize privitor la cauza decesului, diametral opuse celor eliberate la ancheta preliminară.

Ne raliem la opinia profesorului Ia.L.Rapoport (a. 1988) precum că „orice deces, dacă nu e

unul natural, este o înfrîngere a medicinii”. Însă medicii noştri, angajaţii Ministerului Sănătăţii văd

numai „succese remarcabile ale medicinii moldoveneşti”, ale medicinii care a degradat pînă la

nivelul celei din ţările slab dezvoltate. Ei nu recunosc nici un fel de eşecuri ale medicinii

moldoveneşti, chiar dacă greşelile medicale conduc la decesul pacienţilor.

Căderea Femidei în lupta ei împotriva infracţiunilor medicale are multe cauze. Cele mai

importante dintre ele, după părerea noastră, constau în faptul că în cazurile unor infracţiuni

medicale ofiţerul de urmărire penală şi expertul medico-legist nu sosesc la faţa locului,

117

documentaţia medicală nu este ridicată, medicilor bănuiţi, spre deosebire de juriştii bănuiţi,

niciodată nu li se aplică măsura de contracarare în formă de ţinere sub strajă. Toţi bănuiţii rămîn în

libertate, împiedicînd activ ancheta ca aceasta să stabilească adevărul obiectiv şi, în sfîrşit, îşi obţin

cu succes justificarea.

La 5 noiembrie 2001, în fotoliul stomatologului din policlinica de pe bulevardul Negruzzi a

decedat fetiţa M. de 12 ani în urma unei injecţii pe bază de demidrol şi atrofină făcută, probabil,

fără o probă prealabilă pentru a constata reacţia pacientei la acest medicament. Oare într-adevăr

trebuie să înveţi 10-15 ani pentru a şti că fiecărui pacient, mai ales dacă e vorba de un copil, înainte

de a-i administra un medicament, trebuie să-i faci proba respectivă? Sau trebuie oare legi deosebite,

ordine, instrucţiuni?

Este intentată o cauză penală, posibil bănuitul este reţinut, însă finalul poate fi uşor

prevăzut. Ministerul Sănătăţii va răspunde probabil că medicul n-are nici o treabă cu asta, fetiţa a

decedat din cauza unei reacţii adverse a organismului, despre care, anterior, medicii republicii

noastre nu cunoşteau nimic. O asemenea concluzie o vor trage după tergiversări îndelungate, cînd se

vor astîmpăra spiritele şi multe vor fi date uitării.

La Congresul de constituire a Uniunii Juriştilor din republica noastră (20 octombrie 2001) a

fost subliniat faptul că juriştii se trimit cu plăcere unul pe altul în închisoare, însă cînd este vorba de

infracţiunile medicale ei sînt cu totul neputincioşi, suportînd fiasco total. Televiziunea

moldovenească a demonstrat un moment de reţinere a unui căpitan de poliţie din Bălţi, bănuit de

luare de mită. În momentul reţinerii căpitanul a leşinat. Însă echipele de la televiziune, precum şi

ofiţerii de urmărire penală niciodată nu merg la faţa locului să vadă decesul unui pacient, dar merg

doar pentru a demonstra „succesele medicinii noastre şi grija părintească pentru bolnavii noştri”.

Dar şi în situaţia de iresponsabilitate deplină şi lipsă de pedeapsă pentru infracţiunile

medicale, printre lucrătorii organelor de drept se găsesc şi oameni cu bărbăţie care sînt intenţionaţi

să demonstreze persoanelor „inviolabile” că şi pentru ei există lege, că sabia Femidei poate să-l

pedepsească pentru decesul pacienţilor care au avut nenorocul să-şi încredinţeze lor viaţa şi

sănătatea.

Printre cauzele şi condiţiile infracţiunilor medicale, în afară de cele enumerate mai sus, mai

poate fi numită şi pregătirea slabă a viitorilor medici în instituţiile de învăţămînt medical (unii

absolvenţi nu pot executa cele mai simple proceduri medicale: injecţie intravenos, anestezia unui

dinte, bandaj); imposibilitatea de perfecţionare a calificării, din lipsa mijloacelor, în centrele

ştiinţifice mari din alte ţări. În special, are de suferit pregătirea chirurgilor, cardiologilor, a căror

activitate este legată de cel mai mare risc pentru viaţa şi sănătatea pacienţilor.

118

Este cazul, probabil, să mai arătăm şi alte cauze cum ar fi: exigenţele scăzute şi controlul

insuficient din partea Ministerului Sănătăţii exercitat asupra subalternilor, asupra activităţii

farmaciilor (majoritatea sînt privatizate), asupra preţurilor medicamentelor, asupra condiţiilor de

păstrare a acestora; reglementarea juridică proastă a activităţii medicale care nu asigură răspunderea

medicului şi a instituţiei medicale pentru rezultatele muncii lor în condiţiile medicinii plătite (cînd

pacientului i se ia ultimul ban, iar rezultatul „tratamentului” este nul sau tragic) etc.

Ne-am adresat către conducătorii Ministerului Sănătăţii cu o întrebare: cine controlează

istoriile bolilor pacienţilor nefericiţi, decedaţi din cauza neglijenţei medicale şi ce măsuri se iau

pentru prevenirea unor asemenea tragedii? Deocamdată nu avem nici un răspuns, urmează o tăcere

îndelungată. Dar o asemenea informaţie se cere a fi transparentă.

Sperăm că Procuratura Generală va generaliza, în sfîrşit, practica judiciară şi cea de anchetă

a cauzelor din această categorie şi că problema va fi examinată la Plenului Curţii Supreme de

Justiţie a Republicii Moldova.

Medicii legişti şi savanţii-jurişti ai României de asemenea studiază problema privind

răspunderea pentru infracţiunile medicale şi delimitarea acestora de greşelile medicale şi de

accidentele letale din medicină.

V.Beliş enumeră cazurile în care poate să apară răspunderea penală pentru infracţiunile

medicale şi anume: [135]

1) Nerespectarea normelor medicale de tratament, prescrierea unor medicamente

contraindicate sau aplicarea metodelor necorespunzătoare de tratament care cauzează leziuni

corporale sau altă daune sănătăţii, inclusiv leziuni corporale din imprudenţă, care cer un anumit

tratament.

Cînd încălcarea normelor de acordare a asistenţei medicale cauzează decesul bolnavului,

fapta este calificată ca omor din imprudenţă (art. 178 din CP al României).

2) Prescrierea unor medicamente, produse biologice, mijloace medico-tehnologice sau

aparate medicale pentru aplicare şi folosire în condiţii incompatibile cu legea este calificată ca abuz

de serviciu conform art. 246.

Aici e cazul să explicăm că potrivit art.327 din CP al RM subiect al abuzului de putere sau

al abuzului de serviciu poate fi numai un funcţionar public. Noţiunea de „funcţionar public” este

cuprinsă în art.123 din CP al României. Din această definiţie reiese că nu fiecare medic este

funcţionar public.

Art.246 din CP al României prevede răspunderea pentru „abuz în serviciu contra intereselor

persoanelor” şi are următorul conţinut: „Fapta funcţionarului public, care în exerciţiul atribuţiilor

sale de serviciu, cu ştiinţă, nu îndeplineşte un act ori îl îndeplineşte în mod defectuos şi prin aceasta

119

cauzează o vătămare intereselor legitime ale unei persoane, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni

la 3 ani”.

În art.147 din CP al României se dă o definiţie a funcţionarului public şi a funcţionarului, cu

următorul conţinut:

“Prin “funcţionar public” se înţelege orice persoană care exercită permanent sau temporar,

cu orice titlu, indiferent cum a fost investivă, o însărcinare de orice natură, retribuită sau nu, în

serviciul unei unităţi dintre cele la care se referă art.145.

Prin “funcţionar” se înţelege persoana menţionată în alin.1, precum şi orice salariat care

exercită o însărcinare în serviciul altei personae juridice decît celei prevăzute în acel alineat”.

3) Primirea de către lucrătorul medical a unei recompense ilicite în bani sau în alte valori

materiale pentru asistenţă medicală este calificată ca luare de mită (art.254 din CP al României) sau

ca primire de foloase necuvenite (art.256 din CP al României).

4) Falsificarea actelor medicale (istoria bolii, certificatul de boală, rezultatele analizelor,

reţeta, procesul verbal al operaţiei ş. a.) atrage după sine răspunderea conform art.289 din CP al

României.

După cum arată savanţii-jurişti români, Colegiul medicilor şi al farmaciştilor din România

practic niciodată nu expediază materiale privitor la infracţiunile medicale în organele poliţiei sau

parchetului pentru cercetare şi tragere la răspundere penală a vinovaţilor. Aceasta are loc şi din

cauza că Institutul Naţional de Medicină Legală din România „Mina Minovici” şi instituţiile

teritoriale de medicină legală sînt subordonate Ministerului Sănătăţii şi al Familiei care de asemenea

nu expediază materiale privitor la infracţiunile medicale în organele de anchetă şi judiciare.

În acelaşi timp, merită atenţie crearea în România a Consiliului de medicină legală în

componenţa căruia, în afară de medici legişti, intră şi reprezentanţi ai Ministerului Justiţiei şi ai

Ministerului de Interne, ceea ce contribuie la elucidarea mai obiectivă şi la examinarea judiciară a

cauzelor privitor la infracţiunile medicale. [135]

Potrivit art.178 din CP al României din 1969, intitulat „Omorul din imprudenţă”, medicul

poate fi tras la răspundere pentru această infracţiune săvîrşită în urma nerespectării normelor de

drept sau ale măsurilor de precauţie la practicarea unei profesiuni sau specialităţi sau pe parcursul

unei anumite activităţi. Omorul din imprudenţă se pedepseşte cu privaţiune de libertate de la 2 la 7

ani.

Art.184 din CP al României prevede răspunderea pentru cauzarea din imprudenţă a

leziunilor corporale uşoare, medii şi grave.

120

În categoria leziunilor corporale uşoare intră leziunile pentru ale căror tratament se cere o

asistenţă medicală de pînă la 20 de zile; în categoria celor medii – pînă la 60 de zile; în categoria

celor grave – mai mult de 60 de zile sau care au condus la pierderea unui organ sau a funcţiei sale

(auz, vedere), la invaliditate fizică sau psihică, la mutilarea figurii, la întreruperea sarcinii sau care

creează un pericol pentru viaţa victimei. Leziunile corporale uşoare şi cele medii, cauzate din

imprudenţă, prin nerespectarea normelor de drept sau a măsurilor de precauţie la practicarea unei

profesiuni sau specialităţi sau la desfăşurarea unei activităţi – se pedepsesc cu privaţiune de libertate

de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Leziunile corporale grave, din imprudenţă, cauzate în aceleaşi împrejurări, se pedepsesc cu

privaţiune de libertate de la 6 luni la 3 ani.

Art.185 din CP al României – Întreruperea cursului sarcinii, prin orice mijloace, săvîrşită în

vreuna dintre următoarele împrejurări:

a) în afara instituţiilor medicale sau a cabinetelor medicale autorizate în acest scop;

b) de către o persoană care nu are calitatea de medic de specialitate;

c) dacă termenul sarcinii a depăşit patrusprezece săptămîni,

se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani.

Întreruperea cursului sarcinii, săvîrşită în orice condiţii, fără consimţămîntul femeii

însărcinate, se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani şi interzicerea unor drepturi.

Dacă prin faptele prevăzute în alin. 1 şi 2 s-a cauzat femeii însărcinate vreo vătămare

corporală gravă, pedeapsa este închisoare de la 3 la 10 ani şi interzicerea unor drepturi, iar dacă

fapta a avut ca urmare moartea femeii însărcinate, pedeapsa este închisoarea de la 5 la 15 ani şi

interzicerea unor drepturi.

În cazul cînd fapta prevăzută în alin. 2 şi 3 a fost săvîrşită de medic, pe lîngă pedeapsa

închisorii, se va aplica şi interdicţia exercitării profesiei de medic, potrivit art. 64 lit. c).

Art.196 din CP al României – Divulgarea secretului profesional: “Divulgarea, fără drept, a

unor date, de către acela căruia i-au fost încredinţate, sau de acel care a luat cunoştinţă de ele în

virtutea profesiei ori funcţiei, dacă fapta este de natură a aduce prejudicii unei personae, se

pedepseşte cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.

Acţiunea penală se pune în mişcare la plîngerea prealabilă a persoanei vătămate.

Împăcarea părţilor înlătură răspunderea penală.”

Art.257 din CP al României – Traficul de influenţă: “Primirea ori pretinderea de bani sau

alte foloase, ori acceptarea de promisiuni, de daruri, direct sau indirect, pentru sine ori pentru altul,

săvîrşită de către o persoană care are influenţă sau lasă să se creadă că are influenţă asupra unui

121

funcţionar pentru a-l determina să facă ori să nu facă un act ce intră în atribuţiile sale de serviciu, se

pedepseşte cu închisoare de la 2 la 10 ani.

Dispoziţiile art.256 alin. 2 se aplică în mod corespunzător”.

Deoarece savanţii-jurişti şi lucrătorii organelor de drept din România şi din alte ţări

postsocialiste nu manifestă un interes deosebit faţă de descoperirea, cercetarea şi prevenirea

infracţiunilor medicale, cercetarea acestei probleme cade în mare măsură în sarcina jurnaliştilor.

O analiză minuţioasă a greşelilor medicale, a neglijenţei şi a infracţiunilor o găsim în unele

publicaţii din „Evenimentul zilei”, din 17, 19 şi 26 iulie 2004.

Începem cu următorul caz: În octombrie 2003, la Clinica Oftalmologică „Lahovare”, 12

pacienţi, după intervenţia chirurgicală, au fost infectaţi cu micoze. Patru dintre ei au pierdut vederea

la un ochi (leziuni corporale grave). Toţi au fost operaţi de acelaşi medic – P.G. După o lună de

verificări, Ministerul Sănătăţii nu a depistat nici o încălcare a normelor igienice din spital şi nu a

fost descoperită sursa de infecţie.

În pofida acestui fapt, Ministerul totuşi i-a pedepsit pe patru medici, inclusiv pe directorul

spitalului M.P., amendîndu-i cu suma de 60 milioane lei. Colegiul medicilor i-a interzis medicului

P.G. să opereze bolnavi pe parcursul controalelor. Despre alte pedepse nu s-a comunicat. Apare

întrebarea: Dacă Ministerul nu a depistat nici un fel de încălcări, atunci pentru ce i-a pedepsit pe

medici? Iar dacă vina medicului este constatată, pentru cauzarea leziunilor corporale grave el

trebuia tras la răspundere penală.

Alte cazuri, analogice. Judeţul Argeş. Medicul este pedepsit pentru un omor din imprudenţă.

În vara anului 1999 victimă a unei greşeli medicale a devenit o pacientă-medic. M.P., de 27 de ani,

a hotărît să nască în maternitatea din Călineşti, dîndu-şi acordul pentru cezariană. După operaţie,

femeia a decedat. Controlul efectuat de Colegiul medicilor a arătat că anesteziologul O.L. a

administrat o doză prea puternică de preparat, care şi-a făcut efectul letal.

Colegiul medicilor a interzis celui vinovat să practice activitatea medicală pe parcurs de 12

luni, iar judecata, pentru omorul din imprudenţă a pacientei, l-a pedepsit pe medic cu privaţiune de

libertate convenţional. Art.178 din CP al României prevede pentru o asemenea infracţiune

privaţiune de libertate de la 2 la 7 ani. Probabil, în cazul O.L., s-a luat în calcul vîrsta sa înaintată –

72 de ani.

Bacău. Obiecte uitate în cavitatea abdominală a pacientei. Acum doi ani, ginecologul N.C.,

de la maternitatea din Bacău, a fost învinuit de către o pacientă că a uitat în cavitatea ei abdominală,

după operaţie, o bucată de tifon. Din această cauză, peste o lună, bolnava a fost operată din nou, iar

Colegiul medicilor din Bacău l-a declarat pe medicul C. nevinovat.

122

O familie din Bacău l-a învinuit pe medicul ginecolog de moartea copilului lor, încă

nenăscut. Cînd femeia s-a adresat către ginecologul O.B. cu acuze că nu mai simte mişcările

copilului, acesta a încredinţat-o că totul va fi bine, că nu există probleme. Ulterior, s-a constat că

copilul a fost asfixiat cu cordonul ombilical. Despre pedeapsa medicului nu se comunică nimic, iar

noul preşedinte al Colegiului medicilor din Bacău consideră că uneori este suficient ca medicul

vinovat să fie chemat la Comisia disciplinară pentru explicaţii în faţa a cinci colegi ai săi pentru ca

acesta să-şi schimbe spre bine atitudinea sa faţă de muncă.

Brăila. E operat piciorul în loc de maxilar. Un locuitor din Brăila, fiind internat în martie

2004 cu o fractură a maxilarului, a fost supus unei cateterizări venoase la picior. Greşeala a devenit

posibilă din cauza lipsei de coordonare dintre acţiunile medicilor şi ale asistentelor medicale din

Spitalul Salvării din Brăila, care l-au confundat pe I.N. cu un alt pacient. Iată ce povesteşte

pacientul: „A intrat infirmiera şi a întrebat dacă eu sînt pacientul acela. Ea nu mi-a zis pe nume şi eu

am confirmat că eu sînt acel pacient. Mi-a propus să semnez şi eu am semnat. Cînd m-au pus pe

targă, eu le-am spus că pot merge şi singur, dar nu am auzit nici un răspuns. M-am pomenit în sala

de operaţie. Cineva a spus: „Radeţi-l”. Am intrat în panică, de ce trebuie să mă radă, le spuneam

medicilor că am o fractură la maxilar, dar piciorul e sănătos. Ca urmare, medicul mi-a cerut să tac, a

zis că am halucinaţii.”

Un alt medic, confundîndu-şi pacienţii, a explicat că I.N. nu s-a opus defel. „Infirmiera l-a

adus pe bolnav cu tot cu istoria bolii care aparţinea bolnavului de hemodializă: pacientul nu a spus

nimic, nu a protestat. S-a observat o uşoară hemoragie din gingii şi buze, însă acesta este un semn

specific al bolnavilor cu insuficienţă renală. Într-un anumit moment, eu m-am adresat către bolnav

cu cuvintele: „Domnule E.” şi numai atunci el a sărit ca ars şi a spus că el este I.N.”. După acel

moment, nu s-a mai întîmplat nimic (martie-iulie 2004 – 5 luni). Şefa direcţiei de ocrotire a sănătăţii

din Brăila a declarat că de cele întîmplate sînt vinovate infirmiera, asistentele medicale şi medicii

care au confundat pacientul.

În aprilie 2004, materialele au fost transmise Colegiului medicilor care, deocamdată, nu a

luat nici o hotărîre.

Cluj. Cazul Vanea, clasat la Bucureşti. Cea mai aspră pedeapsă din ultimii ani, aplicată

medicului de la filiala Cluj a Colegiului medicilor din România, este blamarea publică a

locotenentului-colonel V.V. din Spitalul Militar din Cluj. Chirurgul-urolog V.V. se afla sub

urmărire în legătură cu decesul generalului de brigadă D.T. În februarie 2002, bolnavul a fost

spitalizat în Spitalul Militar din Cluj-Napoca cu diagnosticul adenomă a prostatei. Pe parcursul

diagnosticării, efectuate prin cistoscopie, chirurgul i-a vătămat pacientului prostata, fapt care a

condus la apariţia unei tumori cu decesul ulterior al victimei. Împotriva chirurgului a fost intentată o

123

cauză penală cu semnele infracţiunii prevăzute de art.178 din CP al României (uciderea din culpă).

Însă expertiza medico-legală suplimentară, după cum se întîmplă în multe cazuri de infracţiuni

medicale, a constatat nevinovăţia chirurgului şi de aceea cauza penală a fost clasată. Credem că

dacă s-ar fi făcut o expertiză independentă la Budapesta sau la Sofia, sau de către experţii

Consiliului Europei, avizul ar fi avut un conţinut diametral opus.

Bucureşti. Încă mai tragic este cazul chestorului (generalului) de poliţie Ion Cîrlig care a

activat în cadrul Inspectoratului General al Poliţiei Române. Ziarul „Jurnalul Naţional” de joi, 16

septembrie 2004, a publicat un articol cu titlul: „Tragedie. IGP-ul este în doliu”. Chestorul de poliţie

Ion Cîrlig, director adjunct al Direcţiei de Ordine Publică din cadrul IGPR, s-a stins din viaţă marţi,

noaptea, la Spitalul Militar din Bucureşti. Ion Cîrlig a fost internat la Spitalul Colţea pentru o

banală operaţie de extirpare de lipomuri.

Din conţinutul articolului reiese, că Ion Cîrlig şi-a pierdut viaţa din cauza neglijenţei

criminale a medicului-anesteziolog, care “i-a făcut anestezie generală neştiind că în urmă cu un an

chestorul suferise un preinfarct”.

Aici apare întrebarea: care este calificarea acestor medici, care l-au supus la “o banală

operaţie de extirpare de lipom (nodul de grăsime)”, nestudiind minuţios fişa medicală a pacientului,

fără a efectua o investigaţie profundă a stării bolnavului înainte de operaţie? Oare o cardiogramă

obişnuită ori o ecocardiogramă n-ar fi arătat că pacientul a avut un preinfarct? Ori studierea de către

medici a întregii documentaţii medicale a pacientului, ori convorbirea cu soţia, cu feciorul,

absolvent al facultăţii de medicină, a fost o problemă? Adică medicii, în cazul lui Ion Cîrlig, au

comis două infracţiuni: neglijenţă în serviciu (art.249 din CP al României) şi art.178 din CP,

alineatul 2 cu următorul conţinut: “Uciderea din culpă ca urmare a nerespectării dispoziţiilor legale

ori a măsurilor de prevedere pentru exerciţiul unei profesii sau meserii ori pentru efectuarea unei

anumite activităţi se pedepseşte cu închisoare de la 2 la 7 ani”.

Se aşteaptă că în acest caz tragic Inspectoratul General al Poliţiei Române, parchetul vor

efectua o anchetă minuţioasă pentru stabilirea tuturor împrejurărilor omorului din imprudenţă a lui

Ion Cîrlig, vor porni un proces penal cu interogarea tuturor medicilor implicaţi în această tragedie şi

persoanele vinovate vor fi trase la răspundere penală, administrativă ori disciplinară.

Însă cum s-a procedat în realitate? “În cursul anului 2004, Colegiul Naţional al Medicilor,

instituţie abilitată cu cercetarea administrativă a personalului medical, a efectuat o anchetă (ca

urmare a plîngerii formulate de fiul defunctului) cu privire la împrejurările şi condiţiile în care a

survenit decesul, stabilind nevinovăţia cadrelor medicale”. Conform Legii României privind executarea profesiunii de medic, înfiinţarea, organizarea şi

funcţionarea Colegiului Medicilor din România nr.74 din 6 iulie 1995, art. 13 lit. j prevede că

124

Colegiul Medicilor din România “organizează judecarea cazurilor de abateri de la normele de etică

profesională şi de deontologie medicală, în calitate de organ de jurisdicţie profesională”.

Art.12 alin.3 desemnează componenţa Colegiului Medicilor din România, care cuprinde toţi

medicii cu cetăţenie română, domiciliaţi în România, autorizaţi să practice profesiunea de medic.

Adică, în componenţa Colegiului nu este inclus nici un jurist, care în cazul judecării unei cauze

trebuie să îndeplinească funcţiile învinuirii şi apărării.

Înseamnă că în caz de judecare a unui medic sînt audiaţi numai medicii, care, după cum

arată practica răspunderii penale a medicilor din mai multe ţări, niciodată nu-şi recunosc vinovăţia

şi prin orice mijloace se eschivează de la răspunderea şi pedeapsa penală.

Considerăm că în cazul decesului subit al domnului Ion Cîrlig, la vîrsta de 50 ani, era

necesară nu o cercetare administrativă a personalului medical, ci una penală, efectuată de jurişti-

poliţişti, procurori, dar nu de medici, care nu sînt specialişti în domeniul dreptului penal şi al

procedurii penale.

Se ştie de asemenea, că nu medicii, dar juriştii (poliţiştii, procurorii, judecătorii) trebuie să

stabilească latura subiectivă a infracţiunii – vinovăţia ori nevinovăţia inculpatului.

Ca şi în Republica Moldova, infracţiunile medicale din România sînt justificate de către

medici prin faptul că „medicul nu este Dumnezeu”. Profesorul Vasile Astărăstoaie a acordat un

interviu revistei „Evenimentul zilei” în care a declarat că pacienţii mor nu în urma greşelilor

medicale, neglijenţei, infracţiunilor, dar din cauza particularităţilor organismului şi a reacţiilor lui

individuale la intervenţia medicală. Acesta este un argument pentru justificarea oricărei infracţiuni

medicale.

În prezent, în România se cercetează o cauză penală de învinuire a medicului N.C. de

cauzarea leziunilor corporale unui pacient de 34 de ani, I.J., căruia la 13 iulie 2004 în timpul

operaţiei i s-a amputat penisul. Cercetarea cazului abia a început, iar unii colegi-medici deja

încearcă să justifice fapta printr-o tulburare temporară a psihicului, fapt care ar ajuta ca N.C. să fie

declarat iresponsabil şi absolvit de răspundere penală.

De asemenea se comunică că paralel cu cercetarea oficială, efectuată de către parchet, mai

face o cercetare şi Comisia Judiciară a Colegiului Medicilor din Bucureşti. Probabil, în acest caz,

este vorba de un control de serviciu, de o cercetare de serviciu, pentru că potrivit art. 125 din

Constituţia României din 1991 „1) Justiţia se realizează prin Curtea Supremă de Justiţie şi prin

celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege.

2) Este interzisă înfiinţarea de instanţe extraordinare.

3) Competenţa şi procedura de judecată sînt stabilite de lege”.

125

Prevederile art.125 alin.1 din Constituţie sînt date în mod detaliat în art.10 din Legea

nr.92/1992 care precizează că instanţele judecătoreşti sînt judecătoriile, tribunalele, curţile de apel şi

Curtea Supremă de Justiţie.

Legea nr.74/1995 privind exercitarea profesiunii de medic, înfiinţarea, organizarea şi

funcţionarea Colegiului Medicilor din România, art.12 (1) stabileşte că “Colegiul Medicilor din

România se înfiinţează ca organizaţie profesională, neguvernamentală, cu personalitate juridică,

apolitică şi fără scop patrimonial, care reprezintă interesele profesiunii de medic”.

Deşi Colegiul Medicilor din România este o organizaţie profesională, neguvernamentală,

apolitică, ea are totuşi unele atribuţii care, după părerea noastră, contravin art.125 al Constituţiei

României.

Art.13 a Legii nr.74/1995 reglementează atribuţiile Colegiului Medicilor din România. Una

dintre ele este: “(j) organizarea judecării cazurilor de abateri de la normele de etică profesională şi

de deontologie medicală în calitate de organ de jurisdicţie profesională”.

Infracţiunile medicale de asemenea pot fi calificate ca abateri de la normele de etică

profesională şi de deontologie medicală. Prin urmare, ar reieşi că medicii singuri anchetează şi

singuri judecă infracţiunile medicale. Oare nu din această cauză în România, ca şi în Republica

Moldova, medicii sînt traşi la răspundere penală foarte rar pentru infracţiunile comise contra vieţii

şi sănătăţii pacienţilor?

În prezent, în Germania se creează o situaţie convenabilă pentru pacienţi, comodă pentru

medici şi simplificată pentru justiţie. În jurisprudenţa germană este obişnuit să se citeze Codul

Regelui Hammurapi (Babilon, 1792-1750 pînă la Hr.): „Dacă medicul l-a operat pe un om cu o

leziune grea, cu un cuţit metalic, fapt care i-a cauzat moartea, unui asemenea medic trebuie să i se

taie mîna”. Sistemul juridic al Germaniei este întemeiat pe Dreptul Roman. Iar potrivit dreptului

german, intervenţiile medicale sînt identice cu vătămarea corpului (paragraful 223 din CP al

Germaniei).[274]

Cel mai des, pe pacienţi îi interesează următoarele întrebări: „1. Ce mi-am planificat să fac?

2. De ce se presupune anume acest tratament sau intervenţie? 3. Există oare o alternativă la această

intervenţie? 4. Ce ar trebui să mă neliniştească cel mai mult? 5. În ce constă riscul intervenţiei? Ce

ar putea să se întîmple în cel mai rău caz?”

De aici a şi apărut o schemă cu informaţia pe care medicul trebuie să i-o dea pacientului

înainte de începutul tratamentului sau operaţiei: 1) indiciile; 2) metoda; 3) volumul; 4) riscul; 5)

urmările.

Dacă complicaţiile apar mai des decît una la 2000 de cazuri, ele sînt considerate tipice şi

acest lucru trebuie spus pacientului. Pentru practica judiciară este important ca medicul să-i

126

comunice cît mai amănunţit pacientului despre esenţa şi posibilele urmări ale operaţiei planificate.

Pacientul trebuie să înţeleagă explicaţiile medicului, în caz contrar, avem de-a face cu o „informaţie

nulă”, fapt care este echivalat cu un tratament necalificat.

Dreptul consideră că fiecare intervenţie medicală corespunde unei caracteristici a leziunii

corporale ca infracţiune. Pentru dogmatica dreptului german, în cazul unei leziuni corporale, nu este

important faptul că ea a fost făcută în interesele bolnavului, pentru a-l lecui. Ochiul veghetor al

justiţiei atîrnă asupra fiecărui medic, în special asupra chirurgului care se află în timpul operaţiei.

În Germania, anual, sînt examinate circa 15 mii de cazuri de tragere la răspundere a

medicilor, din numărul acestora aproximativ 30% (aproximativ 5000 de cazuri) încep cu cererea în

legătură cu infracţiunea săvîrşită. La straja intereselor (a medicului şi pacientului) stă legalitatea

aprobată de ani, care dă temei pentru a afirma: „Încredinţarea este bună, iar dreptul este mai bun”.

Paragraful 223 din CP al Germaniei prevede răspunderea pentru greşeala medicală, inclusiv

pentru explicarea insuficientă a posibilelor urmări ale intervenţiei, care se pedepseşte cu privaţiune

de libertate pînă la 5 ani sau cu amendă.

La 29 aprilie 2004, telecanalul „Vesti Rossii” a comunicat despre tragerea la răspundere

penală a unor medici pentru eviscerare.[179] Lor li s-a incriminat învinuirea potrivit art.30-105,

alin.3 din CP al Rusiei (art.26, 145 alin.2 din CP al RM), care prevăd răspunderea pentru pregătirea

către omorul premeditat al unei persoanei care se află în stare de neputinţă.

Crainicul M.A. a comunicat că pentru prima dată în dreptul penal al Rusiei (mai exact ar fi

fost să se spună: pentru prima dată în practica de anchetă a Rusiei – V.F.) medicii sînt traşi la

răspundere penală pentru infracţiunea pe care au săvîrşit-o pe parcursul îndeplinirii obligaţiilor

profesionale.

Aici se mai cere o precizare, şi anume că în Rusia, medicii sînt traşi la răspundere penală nu

pentru prima dată şi că încă în 1953 în Uniunea Sovietică a fost cazul medicilor, despre care am

scris mai devreme, dar despre care tînăra generaţie, probabil, nici nu a auzit.

Este interesant că ucigaşii „în halate albe” au fost descoperiţi nu de către medicii legişti care

sînt obligaţi să o facă. Ei singuri aproape că erau să se pomenească pe banca acuzaţilor, pentru că au

semnat formulare necompletate de documente ce constată decesul donatorului fără examinarea lui

prealabilă. Probabil, ancheta a calificat acest fapt ca fiind disciplinar.

Nu au descoperit medicii Spitalului Central al MAI din Rusia, împreună cu lucrătorii

miliţiei care s-au năpustit în sala de operaţii cînd învinuiţii erau gata să preleveze un rinichi pentru

transplantare de la un donator care mai era încă viu, fără să-i mai aplice nici un fel de proceduri de

reanimare.

127

După publicaţiile din mass-media despre medicii-evisceratori, nu se putea crede că această

cauză va ajunge pînă în instanţă. Se considera că medicii-legişti, cum aceasta se întîmplă şi în

Republica Moldova, vor tergiversa cu anii efectuarea expertizei, iar în aviz îi vor apăra pe cei

vinovaţi afirmînd că ei au acţionat în strictă conformitate cu legea şi cu regulile medicale. Nu este

însă exclus că în acest caz argumentele lor scornite să nu funcţioneze. De la formularea învinuirii

pînă la pronunţarea sentinţei este o cale lungă, anevoiasă, dar sperăm că măcar în acest caz vinovaţii

vor primi pedeapsa meritată.

2.9. Expertiza medico-legală cu privire la infracţiuni medicale

Efectuarea expertizei în cauzele penale este reglementată în capitolul III, partea a şaptea din

CPP al RM, intrată în vigoare la 12 iunie 2003 (art.142–153). Art.143 din CPP al RM prevede că

„Expertiza se dispune şi se efectuează, în mod obligatoriu, pentru constatarea:

1) cauzei morţii;

2) gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii corporale...”.

În cauzele penale, una dintre probe, potrivit art.93 alin.2 din CPP al RM, este avizul

expertului. Art.27 alin.2 din CPP al RM stabileşte că „(2) Nici o probă nu are putere probantă

dinainte stabilită”. Fireşte, aceasta se referă şi la avizul expertului. În afară de aceasta, în cazurile în

care avizul expertului este insuficient de clar sau are anumite neajunsuri pentru rectificarea cărora

nu se cer cercetări suplimentare, sau a apărut necesitatea de a preciza anumite noţiuni sau metode

folosite de către expert, organul de urmărire penală este în drept să-l audieze pe expert cu

respectarea prevederilor art.105-109 din CPP (art.153 din CPP al RM). Un fapt foarte important la

dispunerea expertizei medico-legale în cauzele de infracţiuni medicale este că „expertul nu poate fi

numit sau în alt mod implicat în procesul penal ca expert în probleme juridice” (art.88 alin 2 din

CPP al RM). Aceasta este foarte important, pentru că, după cum arată practica de urmărire penală,

cea judiciară şi de expertiză cu referire la cauzele din această categorie, mulţi ofiţeri de urmărire

penală, procurori şi judecători din Republica Moldova (şi din Rusia), neavînd cunoştinţe suficiente

în domeniul medicinii, la cercetarea şi dezbaterea judiciară a unor asemenea cauze se simt cu totul

neputincioşi, de aceea, atunci cînd dispun o expertiză medico-legală, adresează experţilor întrebări

pur juridice, cum ar fi: există oare un raport cauzal între acţiunile (inacţiunile) medicului şi decesul

pacientului?

128

Întrebarea cu privire la raportul cauzal dintre acţiunea (inacţiunea) infracţională şi urmările

survenite ca semn al laturii obiective a infracţiunii trebuie să o soluţioneze juriştii, dar. desigur, pe

baza avizului eliberat de medicii legişti.

Iu.D.Sergheev (a. 2001) şi S.V.Erofeev (a. 2001) au depistat şi au studiat profund şi

multilateral erorile care se comit la dispunerea unor expertize medico-legale. Ei au constatat că

„anchetatorii procuraturii şi cei de la interne propuneau deseori medicilor legişti un calapod de

întrebări şi un număr foarte limitat de acte din dosarul penal; expunerea riguroasă a esenţei

evenimentului medical constituie doar o rară excepţie. Se observă tot mai mult o pasivitate a

experţilor care poate fi determinată de diverse cauze, dar nu este exclusă şi voinţa prea scăzută de a-

i trage pe medici la răspundere penală”.[100]

Am fi orientaţi să considerăm că lista şablonardă a întrebărilor adresate de către ofiţerii de

urmărire penală şi pasivitatea acestora se explică şi prin incompetenţa lor în materie de medicină

care, la rîndul său, condiţionează neputinţa lor totală în cercetarea infracţiunilor medicale. La

Academia Medicală „Secenov” din Moscova, la Catedra de Drept Medical, unde se acordă o mare

atenţie pregătirii juridice a viitorilor medici, a viitorilor conducători din domeniul ocrotirii sănătăţii,

s-a găsit o cale eficientă de depăşire a acestei neputinţe. Şeful acestei catedre, profesorul

Iu.D.Sergheev (a. 2001), propune demult ca la toate facultăţile de drept să se introducă predarea

dreptului medical, iar noi considerăm că această propunere este foarte întemeiată. În acest sens, noi

nu trebuie să descoperim America, dar trebuie să obţinem doar ca activitatea lucrătorilor medicali să

fie supusă, ca în America, unui control strict, iar răspunderea penală a lucrătorilor medicali pentru

decesul pacienţilor încredinţaţi lor să fie tot atît de strictă ca în ţările civilizate, democratice.

Unor comisii de experţi li s-a propus să formuleze definiţiile (deşi aceasta nu intră în

competenţa lor) unor noţiuni cum ar fi „neglijenţă profesională”, „vină”, „legitimitate a unor

acţiuni”, „urmări grave”, „încălcări de serviciu”, „persoana vinovată de urmări şi de

prejudiciu”.[100]

Definiţiile nominalizate sînt cuprinse în coduri penale, enciclopedii, dicţionare juridice,

monografii, manuale de drept penal şi de drept de procedură penală. Asemenea întrebări

demonstrează nu numai incompetenţa ofiţerilor de urmărire penală în materie de medicină, dar şi

pregătirea lor slabă în materie de jurisprudenţă.

Profitînd de incompetenţa juriştilor în medicină, comisiile medicale ale Ministerului

Sănătăţii din RM, la examinarea plîngerilor pacienţilor, operează cu o frazeologie medicală

alambicată, sperînd că cel neavizat în medicină nu se va descurca. Mai mult decît atît, depăşindu-şi

atribuţiile, ei îşi arogă funcţii ale procuraturii şi justiţiei. Ei îi invită pe pacienţi la şedinţele lor, pe

cei care au rămas vii, sau pe rudele acestora, ca să le dea unele răspunsuri standard de felul: ruda

129

dvs. a bolit, încă în copilărie, de difterie, scarlatină, de alte boli care în Republica Moldova sînt

incurabile. În afară de aceasta, medicina nu este atotputernică şi de aceea nu a putut să-l salveze.

Adică, în Rusia, România, America el putea fi salvat, iar la noi, ne iertaţi, nu s-a reuşit, nivelul

ocrotirii sănătăţii e altul, atitudinea personalului medical faţă de pacienţii încredinţaţi e alta.

Legea Republicii Moldova „Cu privire la expertiză” din 23 iunie 2000 („Monitorul Oficial”

nr.144-145 din 16 noiembrie 2000) prevede posibilitatea efectuării expertizelor judiciare atît de

către experţii instituţiilor departamentale specializate ale Ministerului Justiţiei şi ale Ministerului

Sănătăţii, cît şi de către experţi particulari, independenţi.

A apărut, în sfîrşit, speranţa că vom avea în republică o expertiză judiciară

extradepartamentală independentă, obiectivă. E o adevărată bucurie a specialiştilor, pentru că

situaţia creată în expertiza medico-legală, mai ales în cazurile infracţiunilor medicale, deja demult

este înspăimîntătoare.

În publicaţiile noastre anterioare am mai remarcat că în anii de „independenţă” a medicinii

moldoveneşti (independentă de lege şi de normele morale) au devenit tot mai frecvente cazurile de

deces şi de vătămare a pacienţilor în urma calificării joase a unor lucrători medicali sau în urma

atitudinii indiferente, incorecte, neglijente a cadrelor medicale faţă de soarta pacientului.

Legea Republicii Moldova „Cu privire la ocrotirea sănătăţii” din 28 martie 1995 prevede în

art. 57 că Ministerul Sănătăţii realizează conducerea metodică (subliniat de noi – V.F.) a expertizei

medico-legale. Dar cum se face această „conducere”? Despre aceasta scrie I.S.Cuvşinov, doctor în

medicină, vicedirectorul Centrului de Medicină Legală de pe lîngă Ministerul Ocrotirii

Sănătăţii.[207]

El a subliniat că în cei 15 ani de muncă, Serviciul de Expertiză Medico-Legală a fost audiat

pentru prima dată la şedinţa Colegiului Ministerului Ocrotirii Sănătăţii. Însă la această şedinţă nu au

fost invitaţi reprezentanţii procuraturii, judecătoriilor, MAI, adică structurile care sînt cel mai mult

interesate în activitatea eficientă a acestui serviciu şi ar fi putut să dea (dar nu au dat) o apreciere

obiectivă a muncii acestui serviciu. Acum se poate doar regreta ruptura dintre fostele republici

unionale, pentru că în timpurile URSS administrarea metodică a medicinii legale, la un nivel

teoretico-practic destul de înalt, o efectua Institutul Unional de Cercetării Ştiinţifice în Domeniul

Medicinii Legale. Nu credem că Ministerul Sănătăţii al republicii noastre, avînd şi aşa foarte multe

probleme, are posibilitate şi destui specialişti în domeniul medicinii legale, cu o calificare atît de

înaltă şi cu o experienţă atît de bogată în muncă cum ar fi bunăoară Centrul de Medicină Legală din

Rusia, Ucraina sau România. În acest caz, legea a pus în sarcina Ministerului o problemă peste

puterile sale.

130

Astfel, analiza practicii judiciare privitor la cauzele cu infracţiuni medicale din ultimii 10 ani

arată că aproape toate aceste cauze au fost clasate din lipsa evenimentului sau a componenţei

infracţiunii. La baza acestor decizii erau avizele expertizei medico-legale, deseori opuse logicii la

care se ajunsese în procesul urmăririi penale sau a dezbaterilor judiciare. În aceste avize erau

analizate, uneori destul de superficial, corectitudinea diagnosticării şi a tratamentului, greşelile

medicale sau neglijenţa infracţională care a condus la decesul sau la vătămarea pacienţilor, iar

bănuiţii erau caracterizaţi ca medici de categorie înaltă, foarte experimentaţi, respectaţi, cu titlul de

doctor, cu reputaţie internaţională etc.

În Federaţia Rusă de asemenea s-au convins de insuficienţa de obiectivitate a expertizei

medico-legale departamentale, însă acolo deja se iau anumite măsuri de protecţie mai sigură a

drepturilor pacienţilor care au suferit din cauza medicinii din ţară. De exemplu, în regiunea Permi

au găsit o soluţie prin faptul că judecătoriile dispun ca expertizele medico-legale să fie încredinţate

nu birourilor locale, dar instituţiilor de expertiză medico-legală din subordinea federală. Ca rezultat,

în această regiune pacienţii au cîştigat 80 de procente de cauze de la instituţiile medicale, fapt care

nu a mai existat pînă atunci în expertiza departamentală. În cazul nostru, ieşirea din cercul vicios a

expertizei medico-legale departamentale o vedem în faptul că trebuie să dispunem efectuarea

expertizelor în afara republicii sau să introducem în componenţa comisiilor de experţi medici legişti

din alte ţări.

Legea RM din 11 iunie 2002 „Cu privire la modificarea şi completarea legii nr.1086-XIV

din 23 iunie 2000 cu privire la expertiza judiciară” („Monitorul oficial” nr. 113-114 din 5 august

2002) constituie un pas înapoi în comparaţie cu legea din 23 iunie 2000. Articolul 12, alin. 2 din

legea indicată are, în noua versiune, următoarea formulare: „Expertiza judiciară poate fi efectuată şi

de către experţi particulari, care au primit licenţe în modul stabilit de lege, cu excepţia expertizelor

pe cazuri penale cu privire la infracţiuni împotriva vieţii, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii

personalităţii”. Cu alte cuvinte, vorbind mai simplu, excepţia se referă tocmai la expertizele medico-

legale. Forţele conservatoare din Ministerul Sănătăţii, cele din instituţiile medicale subordonate,

inclusiv de la Centrul de Medicină Legală, s-au speriat că în cazul unei expertize independente,

viaţa lor liniştită, mai ales cea din ultimii 10 ani, poate să se termine, că expertiza independentă ar

putea depista cu mai multă siguranţă încălcările drepturilor pacienţilor din unele instituţii medicale,

că pacienţii care au suferit din urma infracţiunilor medicale pot renunţa la serviciile esculapilor

compatrioţi, ceea ce se întîmplă tot mai des la ora actuală, iar aceasta înseamnă pierdere a liniştii şi

a bunăstării materiale şi morale pe care le au în prezent lucrătorii medicali de la toate nivelurile.

În această ipoteză adoptarea Legii din 23 iunie 2000 a generat în medicina noastră frică şi

chiar panică şi, ca rezultat, s-a făcut tot posibilul pentru a interzice experţilor independenţi să

131

efectueze expertize medico-legale. În legătură cu aceasta, este interesant a se sublinia că experţii

particulari totuşi pot face expertize, numai nu cauzele penale de infracţiuni medicale.

Încă un „pericol” care „a început să ameninţe” medicina moldovenească vine de la sutele de

mii de cetăţeni ai republicii noastre. De la acei care muncesc şi se tratează legal în ţări bogate şi

civilizate din Europa, avînd posibilitate să compare condiţiile de tratament de acolo cu cele de aici.

Legea din 23 iunie 2000 prevede în art. 45 că subdiviziunile de experţi ale MAI,

Ministerului Apărării şi Serviciului de Informare şi Securitate pot efectua expertize pînă la 1

ianuarie 2002. Mai departe se preconiza ca departamentele de experţi ale ministerelor de forţă să fie

comasate într-un Institut Republican de Expertize Judiciare şi de Criminalistică de pe lîngă

Ministerul Justiţiei, adică se propunea o centralizare a tuturor expertizelor departamentale sub egida

Ministerului Justiţiei. Iar autorii legii din 11 iulie 2002 au decis să nu schimbe, să nu reformeze

nimic, să lase totul ca mai înainte. În aceasta noi vedem o înfrîngere a Ministerului Justiţiei în

promovarea reformei expertizei judiciare.

Cît priveşte expertiza medico-legală, un grup de jurişti şi de medici-legişti s-au adresat în

Parlament cu o scrisoare şi cu propuneri de a i se da expertizei medico-legale un statut economic şi

administrativ autonom, iar finanţarea ei să aibă loc direct de la bugetul de stat, dar nu din ceea ce

mai rămîne de la bugetul Ministerului Sănătăţii (anexa nr. 2).

Însă… au cîştigat totuşi nu raţiunile de protecţie a dreptului pacienţilor împotriva

fărădelegilor şi încălcărilor sistematice ale legii, dar abordarea îngust-departamentală, de clan, a

problemei care are o importanţă mare politică şi socială.

În medicina legală această ierarhie necesară a instanţelor lipseşte.

În procesul penal, caracterul contradictoriu este asigurat şi prin ierarhia instanţelor: ceea ce

o instanţă va hotărî greşit, o altă instanţă va corecta. Organele procuraturii de asemenea sînt

structurate pe mai multe trepte: procuratura de sector, procuraturile specializate, procuratura

generală (art. 124 din Constituţia RM).

În urma studierii unui număr mare de avize ale comisiilor departamentale şi ale celor de

expertiză medico-legală în cazuri de asistenţă medicală cu sfîrşit letal, Iu.D.Sergheev (a. 2001) şi

S.V.Erofeev (a. 2001) ajung la concluzia că starea actuală a problemei se caracterizează prin:

– tendinţa de creştere a numărului de expertize în cazul în care se bănuieşte că asistenţa

medicală a fost necorespunzătoare;

– constatarea semnelor de asistenţă medicală necorespunzătoare prin expertize medico-

legale efectuate de către comisii asupra unui număr ce constituie 51,8 procente de bolnavi, ceea ce

corelează cu datele de peste hotare;

132

– lipsa unei monitorizări sistematice şi a generalizării practicii medico-legale în cazuri de

incidente medicale ca obiecte optime pentru studierea problemei;

– orientarea înaltă a pacienţilor spre contestarea acţiunilor necorespunzătoare ale

personalului medical în organele procuraturii şi ale afacerilor interne.

Pentru asigurarea calităţii expertizei medico-legale, efectuată de către comisii, în cazurile în

care asistenţa medicală are un sfîrşit letal, sînt importante următoarele principii statistice deja

aprobate:

– conţinutul incomplet al actelor prezentate şi exigenţele scăzute ale experţilor în acest

sens sînt însoţite întotdeauna de lipsa unei iniţiative din partea experţilor şi de calitatea joasă a

avizelor;

– comisia de experţi are suficiente drepturi şi posibilităţi pentru a elibera avize complete

chiar şi în cazul unor nereguli în desfăşurarea anchetei; temeiul pentru aceasta îl constituie iniţiativa

de expertiză care, în condiţiile complicate de evaluare a calităţii asistenţei medicale, trebuie să

devină o obligaţie profesională;

– aproximativ o treime dintre avize nu dau un răspuns clar privitor la raporturile cauzale

apărute pe parcursul asistenţei medicale şi privitor la împrejurările care au contribuit la survenirea

sfîrşitului letal al ajutorului medical.

Analiza avizelor de expertiză eliberate atît de către experţii din cadrul departamentelor, cît şi

de cei din afara lor, arată că ele:

– în o treime de cazuri nu coincid cu avizele comisiilor de expertiză medico-legală;

– conţin informaţii importante care completează actele medicale;

– se disting prin depăşirea competenţelor ceea ce cere o informare juridică mai profundă a

membrilor acestor comisii.[100]

Sîntem satisfăcuţi de faptul că unele concluzii ale noastre coincid cu concluziile unor savanţi

notorii din Rusia care au studiat această problemă. De exemplu, Iu.D.Sergheev (a. 2001) şi

S.V.Erofeev (a. 2001) arată că lipseşte o monitorizare permanentă şi o generalizare a practicii

medico-legale în cazurile unor incidente medicale.[100]

La aceasta voi mai adăuga că lipseşte şi statistica Ministerului Sănătăţii, şi generalizarea

practicii judiciare şi de urmărire penală, de soluţionare a unor asemenea categorii de cauze.[234]

O altă concluzie a noastră, analogică: uneori comisiile Ministerului Sănătăţii îşi depăşesc

foarte mult atribuţiile, îşi arogă funcţii ale organelor judiciare şi de urmărire penală, manifestă o

atitudine arogantă faţă de pacienţi, de rudele acestora numai pentru a le afirma că medicii nu sînt

vinovaţi, iar omul care le este drag a murit din cauza unei boli care în Moldova este incurabilă.[234]

133

O concluzie importantă a lui Iu.D.Sergheev (a. 2001) şi S.V.Erofeev (a. 2001) ar fi: practica

judiciară şi cea medicală demonstrează în mod convingător: cu cît este mai înaltă cultura juridică a

medicilor, cu atît mai neabătut îşi îndeplinesc ei obligaţiile profesionale, cu atît mai înaltă este

calitatea şi eficienţa asistenţei medicale acordată populaţiei, cu atît mai real sînt asigurate drepturile

şi interesele legitime ale cetăţenilor în domeniul ocrotirii sănătăţii.[100]

Multe din neajunsurile enumerate anterior, precum şi multe altele, care au loc în efectuarea

expertizei medico-legale, pot fi lichidate prin specializarea ofiţerilor de urmărire penală, a

procurorilor şi judecătorilor în urmărirea penală şi examinarea judiciară a infracţiunilor medicale

precum şi, după exemplul Belorusiei, prin detaşarea Centrului de Medicină Legală din subordinea

Ministerului Sănătăţii şi al Protecţiei Sociale.

134

CAPITOLUL III

PREVENIREA INFRACŢIUNILOR MEDICALE

3.1. Noţiunea şi metodele de prevenire a infracţiunilor medicale

Prin prevenirea infracţiunilor, în criminologie se înţelege un sistem de măsuri publice şi

sociale orientate spre depăşirea, neutralizarea sau diminuarea cauzelor şi a condiţiilor

infracţionalităţii, abţinerea de la săvîrşirea infracţiunilor şi corectarea comportamentului

infractorilor.

Analiza cauzelor infracţiunilor medicale din Rusia este efectuată şi de către medicii-legişti.

Iată una dintre asemenea lucrări: N.A.Zîkova (a. 1998), M.S.Rivenson (a. 1998), Analiza

expertizelor medico-legale în cauzele unor infracţiuni profesionale ale lucrătorilor medicali.

[69,53]

Autorii au constatat că pe parcursul a 11 ani în Biroul de Medicină Legală al Regiunii

Moscova au fost efectuate 303 expertize în legătură cu asistenţa medicală necorespunzătoare. Cele

mai multe expertize se refereau la operaţiile chirurgicale. Numărul cazurilor la a căror analiză au

fost depistate neajunsuri serioase în asistenţa medicală este destul de mare, constituind de la 58 la

88%. La analiza cauzelor acţiunilor incorecte ale medicilor, comisiile de experţi au depistat

îndeplinirea necorespunzătoare a obligaţiilor acestora, încălcarea metodicii de examinare şi

tratament, neglijenţă, atitudine incorectă sau insuficient de atentă faţă de bolnav, evidenţa

defectuoasă a bolnavilor, calificarea joasă şi insuficientă a medicilor.

Neajunsurile depistate în acordarea asistenţei medicale au contribuit la survenirea decesului

(în 1994 – în 10 cazuri; în 1995 – în 16 cazuri; în 1996 – în 11 cazuri). Dacă acestor bolnavi li s-ar

fi acordat o asistenţă medicală oportună şi corectă, viaţa lor putea fi păstrată. [191]

Consiliile sînt convocate nejustificat de rar, de regulă cu mari întîrzieri, cînd starea

bolnavilor este deja fără nici o speranţă.

Aceşti autori, precum şi alţii – savanţi-jurişti, criminologi, medici, specialişti în domeniul

dreptului medical, propun o serie de măsuri eficiente de prevenire şi contracarare a infracţiunilor

din această categorie.

Deoarece unii medici de rea-credinţă nu preţuiesc viaţa şi sănătatea pacientului, înainte de a

le permite să practice activitatea medicală, le-ar fi de folos să se antreneze pe mulaje care există în

medicină, adică pe pacienţi artificiali. Exerciţiile practice cu mulajul sînt o componentă a

programei didactice la Şcoala de Asistente Medicale din Augusta americană. Programul incorporat

135

în mulaj îi conferă acestuia o capacitate de a simula o maladie şi o însănătoşire reproducînd o stare a

unui pacient adevărat. „Repertoriul maladiilor” de care dispune mulajul include aproximativ 100 de

scenarii clinice, indiferent dacă e şoc alergic, traumatism sau îngustarea traheii din cauza unei

tumori.

La acest simulator, medicii şi asistenţii îşi perfecţionează dexterităţile pînă la automatism.

„Mulajul ne dă timpul pe care, în condiţii reale, extreme, medicul pur şi simplu n-l are! – exclamă

cu mîndrie Fred Lupin, conducătorul programului didactic. Însă pacientul artificial nu reuşeşte

întotdeauna să suporte încercările propriei salvări. Ca rezultat, în timpul exerciţiilor practice, nu

numai o singură asistentă medicală a vărsat lacrimi peste „corpul neînsufleţit” al pacientului

artificial. Pentru că este clar: dacă el „a murit”, aceeaşi soartă îl aştepta şi pe un bolnav real.

Crearea pacientului artificial a costat 1,2 milioane de dolari. Acum el se produce în serie. În

1997 au fost vînduţi 24 de pacienţi din plastic. E adevărat că deocamdată mulajul costă cam scump.

Pacientul artificial este utilizat pentru activitatea didactică a studenţilor şi pentru

perfecţionarea medicilor în clinicile universitare din Würzburg şi Erlangen (Germania). Pentru

specialiştii veniţi din alte părţi antrenamentul cu mulajul costă 900 de mărci”.[215]

O altă măsură de prevenire a decesului pacienţilor ar fi şi aplicarea experienţei acumulate în

alte ţări. Spre exemplu poate fi invocat conţinutul articolului „Doctor-robot”. Medicul Wulff este un

cardiochirurg care îşi face ultimele pregătiri înainte de o operaţie de şuntare autocoronară în Centrul

Medical Universitatea Ohio. Pacienta sa, de 48 de ani, stă deja pe masa de operaţii la distanţa de 20

de metri de la medic. Femeia va fi operată de un cardiorobot ale cărui tentacule foarte fine vor

executa toate lucrările necesare în inima pacientei. Sarcina lui Wulff este să stabilească programul

de acţiuni şi să urmărească mersul operaţiei.

În 1999, în Germania a fost efectuată, pe cord, o unică operaţie endoscopică, fără

participarea directă a medicului. Prin ce este mai bun robotul decît mîinile omului? În primul rînd,

prin aceea că permite ca rezecţiile pe corpul pacientului să fie cît mai mici. Uneori, după o operaţie

complicată pe cord, pe cutia toracică rămîn doar două pete roşii mici. [189]

Un rol important în prevenirea infracţionalităţii, în general, şi a infracţiunilor medicale, în

special, îl poate juca realizarea Planului Naţional de Acţiuni în Domeniul Drepturilor Omului pe

anii 2004-2008, aprobat prin hotărîrea Parlamentului nr. 415-XV din 24 octombrie 2003

(„Monitorul Oficial” al RM nr. 235-238 din 28 noiembrie 2003).

Partea a cincia a Planului prevede că „în caz de necesitate, Comitetul de Coordonare poate

face Parlamentului propuneri de modificare şi completare a acestui Plan”.

Capitolul trei al Planului, în domeniul asigurării drepturilor la protecţia sănătăţii, credem că

într-adevăr are nevoie de completări, pentru că realizarea numai a acţiunilor prevăzute în el nu poate

136

garanta cu siguranţă şi în măsură deplină dreptul cetăţenilor la protecţia sănătăţii. Aceasta se referă,

în primul rînd, la p.1 al Planului de asigurare a drepturilor pacienţilor. Aici ar mai trebui adăugată şi

elaborarea unui proiect al noii Legi cu privire la sănătate care o va înlocui pe cea învechită, din 28

martie 1995. În afară de aceasta, unele puncte din alte capitole ale Planului s-ar potrivi perfect şi

pentru p. 1 din capitolul III – Asigurarea drepturilor pacienţilor.

Aşadar, din Capitolul 7, acţiunile prevăzute în domeniul asigurării dreptului la viaţă, la

inviolabilitatea fizică şi psihică, în care este vorba de crearea condiţiilor necesare pentru întreţinerea

persoanelor reţinute, arestate sau condamnate, se potrivesc în cea mai mare parte şi pentru protecţia

drepturilor pacienţilor, a cetăţenilor care respectă legea, a vieţii lor, a inviolabilităţii lor fizice şi

psihice. De exemplu, p. „b” din Capitolul 6 prevede „crearea unui mecanism de expertiză medicală,

obligatorie şi independentă, pentru persoanele încarcerate în izolatoare de reţinere temporară sau de

anchetă, în alte locuri de întreţinere, şi expertiza medicală a persoanelor încarcerate, la cererea

acestora”.

În cazul în care lucrătorii medicali vor cauza daune sănătăţii pacienţilor, aceştia din urmă de

asemenea vor avea nevoie de expertiză medicală independentă, iar în cazul decesului lor, va fi

nevoie de expertiză medico-legală. În general, Capitolul 7 este consacrat asigurării dreptului la

viaţă, asigurării inviolabilităţii fizice şi psihice. Acest drept trebuie să li se asigure, mai întîi de

toate, cetăţenilor care respectă legea. Pentru că art.24 din Constituţia Republicii Moldova

garantează tuturor cetăţenilor dreptul la viaţă, inviolabilitatea fizică şi psihică, nu numai cetăţenilor

bănuiţi de săvîrşirea unor infracţiuni.

Aceleaşi lucruri se referă şi la punctele din Capitolul 7. Spre exemplu, „p. 2. a) Simplificarea

accesului reprezentanţilor societăţii civile la informaţii despre regulamentul din locurile de

întreţinere în scopul contracarării comportamentului inuman sau înjositor faţă de deţinuţi. b)

Transferarea izolatoarelor de întreţinere temporară din subordinea Ministerului Afacerilor Interne în

subordinea Ministerului Justiţiei şi a Departamentului Instituţiilor Penitenciare”.

Pacienţii de asemenea au nevoie de transparenţa informaţiei Ministerului Sănătăţii despre

pacienţii care au avut de suferit din cauza greşelilor medicale, a neglijenţei şi a infracţiunilor, pentru

a le putea preveni. Este de asemenea raţional, după cum am propus şi mai devreme, transferul

Centrului de Expertiză Medicală Judiciară din subordinea Ministerului Sănătăţii de asemenea în

subordinea Ministerului Justiţiei sau conferirea acestuia un statut de Departament independent. Cu

alte cuvinte, toate acţiunile prevăzute în capitolul 7 al Planului Naţional de Acţiuni în Domeniul

Drepturilor Omului pe anii 2004-2008 trebuie să se refere şi la pacienţii din spitale. Pentru că ei,

mai ales acei din secţiile de chirurgie şi reanimare, sînt mai neputincioşi şi de aceea au nevoie într-o

măsură mai mare de protecţia legii, după cum au nevoie cetăţenii tineri, sănătoşi, bănuiţi de

137

săvîrşirea unor infracţiuni. Să nu uităm că din locurile de detenţie omul se întoarce, dar din lumea

cealaltă – niciodată.

La întîlnirea cu ofiţerul de urmărire penală, persoanei reţinute i se asigură asistenţă juridică,

iar pacientului, la întîlnire cu chirurgul, înainte de o operaţie planificată, asistenţa din partea

juristului lipseşte. Persoana bănuită de săvîrşirea unei infracţiuni se află în faţa unui risc mai mic (şi

acest risc poate fi justificat) decît pacientul care va trebui să suporte o operaţie prost pregătită,

negîndită, grăbită şi necalificată, efectuată de un medic care mai ieri a fost student restanţier. O

asemenea operaţie se poate termina cu decesul pacientului.

Mai detaliat este expus Planul consemnat anterior în capitolul 14, ce reflectă domeniul

asigurării drepturilor deţinuţilor – tocmai 28 de puncte (!), multe dintre care ar fi bune şi pentru

asigurarea drepturilor pacienţilor. Merită în special atenţie concluziile şi propunerile lui Karsten

Kling de perfecţionare a sistemului de ocrotire a sănătăţii al Republicii Moldova a căror aplicare ar

contribui şi la prevenirea infracţiunilor medicale.[277]

Autorul subliniază că în domeniul ocrotirii sănătăţii există diverse politici:

– răspunderea personală

– răspunderea unor grupuri sociale

– răspunderea statului.

Baza asigurării publice trebuie să se sprijine pe principiul solidarităţii. Într-un stat de drept,

solidaritatea tuturor este pentru toţi o datorie etică, iar răspunderea este o caracteristică

suplimentară.

Serviciile medicale trebuie divizate în obişnuite şi suplimentare. Serviciile obişnuite sînt

finanţate de către societăţi de solidaritate, inclusiv cu surse de la bugetul de stat sau de la cel al

organelor administrării locale. Serviciile suplimentare sînt achitate de către pacient.

Dacă cauzele îmbolnăvirii sînt în mare măsură un rezultat al comportamentului pacientului

(de exemplu, alcoolism), tratamentul unor asemenea maladii nu trebuie finanţat de către companiile

de asigurare.

Introducerea în medicină a principiilor economiei de piaţă şi a concurenţei se va răsfrînge,

în ultimă analiză, pozitiv asupra calităţii deservirii medicale, aducînd foloase atît pacienţilor, cît şi

lucrătorilor medicali.

Caracterizînd modelele din Apus ale deservirii medicale a pacienţilor, autorul subliniază că,

în pofida deosebirilor dintre ele, pentru toate este comună respectarea strictă a principiului etic –

nici un stat dezvoltat nu va permite ca cetăţenii săi să nu primească asistenţă medicală din lipsă de

resurse financiare. Karsten Kling comunică despre mijloacele cheltuite pentru ocrotirea sănătăţii în

138

Republica Federală Germania, ceea ce nu şi-ar putea permite asemenea ţări cum este Republica

Moldova.

În 1991, în Germania au fost distribuite pentru ocrotirea sănătăţii 336,6 miliarde de mărci.

Din 1960 pînă în 1992 produsul intern brut a crescut de la 303 miliarde mărci pînă la 2772, adică de

9,1 ori. Salariul mediu a crescut de la 512 mărci, în 1960, pînă la 3710 mărci, în 1992.

În ţările dezvoltate, pentru ocrotirea sănătăţii se consumă de la 6 pînă la 12% din produsul

intern brut.[277] În Moldova, în 1993 – 2,8%, în 1997 – 4,7%, ceea ce acoperă doar o parte din

cheltuielile necesare. Aşa dar, foarte mult depinde de mijloace distribuite pentru sănătatea

populaţiei şi pentru prevenirea îmbolnăvirilor cetăţenilor.

3.2. Mafia medicală şi farmaceutică

Noţiunea „mafie” este tratată în mai multe moduri, dar în acelaşi timp este utilizată foarte

frecvent, cu diverse sensuri şi în diverse situaţii. În cele mai multe lucrări termenul mafie este

utilizat cu trei sensuri:

1) nume propriu al unei organizaţii;

2) tip concret de organizaţie infracţională, stabilită în mod istoric;

3) nume comun care desemnează infracţionalitatea organizată sau o comunitate tenebroasă

de persoane care desfăşoară o activitate ilegală [137,92].

Particularităţile mafiei farmaceutice şi ale celei alimentare sînt cercetate în cartea

cunoscutului savant francez, doctor în medicină, Louis Brouer (a. 2002).[52] În prefaţa cărţii, Milli

Cher Manzoli presupune că se poate vorbi „despre existenţa unui sistem de tratament bazat pe

falsificări, abuz de încredere şi extorcare”, fapt cu care sîntem de acord.

Existenţa mafiei în medicină, în general, şi în domeniul transplantării de organe sau ţesuturi,

în special, este confirmată şi prin rezultatele cercetării acestei probleme de către alţi

autori.[55,180,75] M.Gheorghiţă (a. 1998) defineşte mafia ca o uniune, o comunitate de persoane cu

scopuri atît de îmbogăţire, cît şi politice. Acesta este gradul cel mai înalt de organizare a

infractorilor care, sub aspect formal, nu sînt legaţi nici printr-un fel de obligaţii unul faţă de altul.

De regulă, ei deţin diverse funcţii în serviciile de stat, în organizaţii publice şi, făcînd uz de

influenţă, determină în mod direct sau prin intermediul unor persoane influente politica în anumite

circumstanţe sau iau anumite decizii necesare şi convenabile anumitor persoane sau grupuri de

oameni. Aceste persoane sînt numite, de regulă, mafioţi („şefi”, „patroni”).[55]

Această definiţie a mafiei este preluată aproape în întregime în art. 47 din CP al RM,

intitulat „Organizaţia (asociaţia) criminală”, potrivit căruia „(1) Se consideră organizaţie (asociaţie)

139

criminală o reuniune de grupuri criminale organizate într-o comunitate stabilă, a cărei activitate se

întemeiază pe diviziunea, între membrii organizaţiei şi structurile ei, a funcţiilor de administrare,

asigurare şi executare a intenţiei criminale a organizaţiei în scopul de a influenţa activitatea

economică şi de altă natură a persoanelor fizice şi juridice sau de a o controla, în alte forme, în

vederea obţinerii de avantaje şi realizării de interese economice, financiare sau politice”.[133]

În continuare, M.Gheorghiţă (a. 1998) remarcă că „formaţiunile mafiote începeau să apară

încă în aparatul de partid şi de stat al statului socialist, în cadrul inteligenţiei (artişti, muzicieni,

savanţi, scriitori etc.) şi în diverse departamente, ministere (comerţ, medicină, învăţămînt etc.)”.[55]

Însă convingerea dogmatică privitor la faptul că infracţionalitatea organizată nu este

specifică societăţii noastre, medicinii noastre, transplantologiei, despre care menţionează

M.Gheorghiţă (a.1998), s-a păstrat pînă în prezent. Jurnalistul G.Gherasimov scrie: „Transplantarea

unui organ este o operaţie din cele de înaltă tehnică, la ea participă zeci de oameni, astfel încît o

înţelegere infracţională între ei e îndoielnic că e posibilă. De fapt, însă, o mafie clandestină şi chiar

pe jumătate deschisă în domeniul transplantologiei există. Dar nu la noi”.[180]

Mulţi autori afirmau ani la rînd că în URSS nu este criminalitate organizată, nu este mafie,

nu este prostituţie. Dar de fapt s-a dovedit că toate aceste fenomene antisociale există şi în ţările

CSI. Apare întrebarea: Dar unde există o mafie în transplantologie? Iată care este răspunsul lui

G.Gherasimov (a. 2005) la această întrebare: „Mafia este reprezentată în „turismul rinichilor”.

Acolo infractorii se autonumesc coordonatori internaţionali în domeniul transplantării şi, de regulă,

promit să-i găsească clientului un rinichi compatibil în termen de o lună. Şi în ţările sărace (inclusiv

în Moldova – V.F.) există persoane, mai multe decît suficiente, gata să-şi vîndă un rinichi. Pentru

operaţie, clienţii sînt trimişi în Singapore, în Africa de Sud, în Israel, Irak. Apropo, în Irak rinichii

costă mai ieftin decît în alte locuri. Cu toate împreună – 20 mii de dolari. Piaţa neagră a organelor a

apărut, după cum apare întotdeauna, în condiţii de penurie. În lume, persoanele care au nevoie de

operaţie sînt mai multe decît donatorii. Cu excepţia Chinei, unde această problemă au soluţionat-o

în mod pragmatic şi organele sînt prelevate de la condamnaţii la moarte prin împuşcare.[180]

Astfel, face impresia că autorul ar justifica „experienţa” transplantării, acumulată în China.

Cercetarea făcută de O.Kustova (a. 2004) a arătat că mafia în transplantologie există şi la

noi, adică în Rusia şi în alte ţări ale CSI, inclusiv în Moldova. Autoarea a studiat materialele celor

118 dosare penale cu privire la infracţiuni legate de constrîngere şi prelevare a organelor şi

ţesuturilor umane pentru transplantare (art. 120 din CP al FR) şi a constatat că „infracţiunile legate

de prelevarea organelor şi (sau) ţesuturilor pentru transplantare sînt săvîrşite numai de grupuri

criminale organizate”.[75]

Vorbind despre cazul medicilor de la Spitalul nr. 20 din Moscova şi de la Centrul de

140

Coordonare a Donării de Organe din Moscova, vom aminti că la 1 martie 2005 Judecătoria

Orăşenească din Moscova a pronunţat o sentinţă de achitare, care ulterior a fost anulată de

Judecătoria Supremă a FR din iniţiativa Procuraturii or. Moscova şi cauza a fost trimisă la o nouă

examinare în aceeaşi instanţă.[180,166]

O imagine mai clară a proceselor negative care au loc în prezent în medicină ne-o oferă

cartea savantului francez Louis Brouer „Mafia farmaceutică şi cea alimentară”.[52] Ne vom opri

doar la unele dintre cele mai specifice neajunsuri expuse în această carte, care sînt proprii într-o

măsură şi mai mare medicinii moldoveneşti sărace şi medicinii altor ţări din CSI. Denumirea acestei

cărţi ar fi mai exactă dacă alături de calificativul farmaceutic ar mai fi şi calificativul medical,

pentru că aceste două varietăţi de mafie nu pot exista una fără alta.

Pe baza unor fapte irefutabile autorul demonstrează că medicina modernă este condusă de

un grup nu prea mare de oligarhi care stau în fruntea companiilor mari chimico-farmaceutice şi care

reuşeşte, prin mijloace financiare colosale, să-şi aleagă guvernul necesar, politicienii, conducătorii

instituţiilor curative. Autorul ajunge la o concluzie cutremurătoare: oligarhii din industria chimică,

farmaceutică şi din sectorul agro-industrial au pregătit ceva asemănător cu un complot care ar putea

fi numit adevărat genocid. Cu cît sînt mai mulţi oameni bolnavi, cu atît mai mult prosperă oligarhia,

adică conducătorii medicinii din Apus (şi din Est – V.F.). Şi nici un guvern, oricărei naţiuni i-ar

aparţine, niciodată nu va risca să pună în joc echilibrul economic şi politic al statului său pentru

păstrarea sănătăţii concetăţenilor. Autorul mai subliniază că a scris această carte nu cu scopul de a

lupta împotriva medicinii alopatice şi cu critica ei. El a încercat să fie obiectiv, fără a avea dorinţa

să rîdă de giganticul corp de medici care musteşte în greşelile săvîrşite. Acest corp şi-a pierdut deja

faţa omenească, dar mai rămîne încă arogant, agresiv şi de aceea merită mai mult compătimire decît

mustrare.

Foştii pacienţi permanenţi acum sînt nevoiţi să-şi cheltuiască mijloacele vizitîndu-i tot mai

rar pe medici, fapt care a acutizat şi mai mult criza actuală din domeniul medicinii, domeniu care a

început să se reprofileze, devenind mai necompetent şi comiţînd greşeli grave în tratament.

Louis Brouer (a. 2002) ajunge la concluzia că:

toate medicamentele trebuie să fie interpretate ca fiind potenţial periculoase;

producătorii de medicamente se conduc în exclusivitate de veniturile obţinute din vînzări;

medicina oficială depinde întru totul de laboratoarele farmaceutice;

în domeniul medicinii generale acţionează un sistem alcătuit din trei parteneri: laboratorul,

medicina oficială, statul;

pentru susţinerea sistemului respectiv, aceşti trei parteneri sînt gata oricînd să ascundă

rezultatele experimentelor sau ale tratamentului, să dezinformeze permanent populaţia, să

141

desfăşoare maşinaţii de mari proporţii, străduindu-se astfel să evite presiunea din partea unor

grupuri speciale alcătuite din colaboratori ai unor instituţii nonguvernamentale, ai mass-

media, ai universităţilor şi din alţi cercetători ştiinţifici.[52]

Cît priveşte scrisorile adresate în diverse redacţii ale companiilor de televiziune, lor nimeni

nu le acordă nici o atenţie. Acelaşi lucru se întîmplă şi cu acea corespondenţă care este expediată în

diverse ministere şi mai ales în Ministerul Sănătăţii.

Ministerul Sănătăţii nu este altceva decît Ministerul Bolii. Ministerul şi medicii alopaţi

consideră că nu este treaba lor să se ocupe de profilaxie. Medicina alopatică şi-a pierdut definitiv

menirea şi, în loc să se ocupe de activitatea profilactică, ea se consacră în exclusivitate unor scopuri

egoiste – acutizarea maladiilor. Nimeni niciodată nu a întîlnit un medic alopat care doreşte tuturor o

sănătate bună.[52]

În acest caz nu trebuie să lăsăm din veder evoluţia conştiinţei pacienţilor. Medicii au început

să fie tot mai des învinuiţi de competenţă insuficientă şi chiar să fie traşi la răspundere pe cale

judiciară. S-au schimbat în sens negativ, iar uneori au început să aibă un caracter nepermisibil,

relaţiile profesionale dintre medicii înşişi. S-a intensificat simţitor concurenţa care contribuie la

scăderea nivelului profesional al medicilor şi la înrăutăţirea colaborării eficiente dintre ei.

Caracterul nestrămutat al competenţei medicilor a început să devină tot mai îndoielnic. Lumea

medicală şi cea ştiinţifică emană o frică asupra societăţii în legătură cu progresul mare în domeniul

transplantării organelor vii. Între altele, există deja o piaţă a organelor vii. Organele sînt furate de la

oameni, însă în acest scop ei sînt mai întîi omorîţi.

Astfel, corpul actual de medici are două feţe opuse care emană frică asupra celor din jur:

conservatismul care se sprijină pe greşeli profesionale şi progresul care se bazează pe dispreţul faţă

de oameni.[52]

Moştenirea rămasă de la Hipocrate, care era considerată perfectă pe parcursul mai multor

secole, a fost uitată, iar în zilele noastre medicii şi-au ales numele lui pentru a-şi numi jurămîntul lor

profesional ale cărui principii, din păcate, nu le mai respectă.

Chirurgii se află în vîrful piramidei mondiale a medicinii, îndeplinindu-şi menirea.

Profesiunea lor implică o răspundere şi un profesionalism deosebit de mare, ei lucrînd cu o tehnică

medicală de o calitate înaltă. Însă, după cum nu este pădure fără uscături, tot aşa nu este profesie

fără reprezentanţi care o compromit. Printre chirurgi, din păcate, de asemenea sunt persoane care

fac operaţii absolut inutile, doar cu scopul de a obţine profit. În 1960-1970 se considera că o treime

dintre toate intervenţiile chirurgicale nu sînt raţionale (în special în SUA).

142

La treptele de sus ale ierarhiei medicale poţi întîlni medici în a căror sarcină sînt grijile de

sănătatea publică. Aceşti oameni funcţionează în Ministerele Sănătăţii şi în instituţii de cercetări

ştiinţifice şi trebuie să se ocupe cu iluminarea medicală a populaţiei.

Însă instanţele arătate s-au afundat în tăcere avînd pentru aceasta anumite cauze. Dacă ele

îşi vor înteţi activitatea, aceasta va însemna că atentează la însăşi capacitatea de viaţă a profesiunii

medicale, pentru că fără bolnavi medicii nu vor putea nici să trăiască, nici să prospere. Este destul

de clar. Cu cît sînt mai mulţi bolnavi, cu atît este mai convenabil pentru medic, precum şi pentru

sateliţii lui – industria farmaceutică şi farmaciştii.[52]

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a declarat că pentru tratamentul tuturor bolilor ar ajunge

200 de medicamente. Însă cele 10 mii de tipuri de medicamente, care se află acum în circulaţie în

ţările UE, pot fi comparate cu o bombă atomică, folosită împotriva unei muşte.[52]

Împreună cu tabletele contraceptive, medicina alopatică a inventat teama. Acest tip de

producţie este în dezacord cu natura şi menirea medicinii: a-i învăţa pe oameni modalităţile în care

să-şi păstreze sănătatea şi a trata bolile, prin urmare a păstra cu orice preţ viaţa. Însă, odată cu

administrarea hormonilor de estrogen, medicina alopatică devine contrară vieţii, ea pune în pericol

sute de milioane de femei care mor prematur devenind victime ale maladiilor cardiovasculare şi ale

altor necazuri.

De ce medicina alopatică creează condiţii pentru „întreruperea vieţii”? Un asemenea

comportament poate fi caracterizat ca o încercare de a pune piedici vieţii. Prin urmare, exprimîndu-

ne într-un limbaj juridic, este vorba de o provocare la săvîrşirea unui act criminal care contravine

legilor naturii, majorităţii teoriilor religioase, moralei şi principiilor filozofice elementare.

Întreruperea sarcinii este un drept al femeilor înseşi, problema întreruperii sarcinii de

asemenea ţine doar de voinţa lor, dar medicina alopatică, pe parcursul experienţei ei, nu numai că le

ajută să facă acest lucru, dar şi săvîrşeşte un act criminal.[52]

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a constatat că numărul cazurilor mortale cauzate de

administrarea medicamentelor constituie 3% , ceea ce înseamnă 17 mii de persoane (atîţia oameni

mor în Franţa într-un an). Aceasta depăşeşte cu mult numărul de cazuri mortare în accidente rutiere

şi de cazuri mortale din cauza bolilor infecţioase.[52]

Dominarea totală a statului pe piaţa medicamentelor este un fapt indubitabil. Ca urmare:

relaţiile secrete dintre proprietarii de laboratoare, farmacişti, medici, bănci şi organele de stat devine

un fapt vizibil. Activitatea acestora urmăreşte acelaşi scop: exploatarea fără de milă a cetăţenilor

ignoranţi şi naivi care, de regulă, le încredinţează întotdeauna totul, sperînd că bancherii,

farmaciştii, medicii, proprietarii întreprinderilor chimice nu-şi vor permite niciodată să mintă

populaţia. Cetăţeanul consumator se pomeneşte, în ultimă analiză, total prostit. Minţit de

143

laboratoarele care îi propun medicamente „eficiente şi inofensive”, el îşi pierde sănătatea şi viaţa. În

sfîrşit, el mai este minţit şi de către întreg personalul medical care laudă în mod exagerat unele

medicamente ca fiind cele mai eficiente pentru tratamentul diverselor maladii grave sau mai puţin

grave. Anume aceste medicamente îl aduc la moartea prematură sau la o boală care, în comparaţie

cu maladiile primare, este mai gravă şi conduce într-o măsură mai mare la pierderea capacităţii de

muncă.[52]

Sperăm că avizarea cititorului din Republica Moldova, adică a potenţialului pacient, cu

analize critice succinte ale proceselor negative din medicina actuală, i-ar ajuta să se descurce mai

bine în tertipurile medicinii noastre, demonstrîndu-le că credinţa oarbă a pacienţilor în

medicamentele şi în intervenţiile operative, propuse de către unii medici, este nepermisibilă şi

periculoasă pentru viaţa şi sănătatea lor.

3.3. Acordul pacientului asupra intervenţiei medicale exprimat în urma informării acestuia

Art.27 din legea RM „Cu privire la ocrotirea sănătăţii” din 28 martie 1995 prevede dreptul

pacientului la informare despre procedurile medicale care i se propun, despre riscul posibil la care

este supus, despre metodele de alternativă, diagnostic, pronostic şi despre recomandările de

profilaxie. Pacientul este în drept să primească informaţia respectivă în scris. Însă acest drept al

pacientului este încălcat în toate instituţiile de profilaxie şi curative din republică. Şi este clar de ce.

După cum am arătat mai sus, informarea veridică a pacientului despre riscul mortal al operaţiei

planificate, pe care urmează s-o suporte, va aduce la aceea că pacientul ar renunţa la ea, iar medicul

rămas fără pacienţi ar trebui să-şi schimbe profesiunea.

Dar cum abordează acest fapt medicii americani? Potrivit legislaţiei şi normelor

profesionale tradiţionale, bolnavul care dă un acord în scris pentru unele acţiuni de tratament şi

diagnosticare trebuie:

- să fie capabil de a lua o decizie;

- să dispună de informaţie suficientă pentru a lua o decizie;

- să fie liber în luarea deciziei.

Bolnavul mai trebuie să aibă o inteligenţă suficientă pentru a face alegerea şi a o exprima,

pentru a prelucra informaţia primită, a evalua situaţia şi urmările ei pentru propria viaţă.[91]

În opinia noastră, doar medicul curant este capabil să conştientizeze pe deplin riscul

tratamentului ce va urma, pentru că doar el are experienţa acumulată într-o perioadă îndelungată cu

diverse cazuri tragice. În afară de aceasta, el cunoaşte sau trebuie să cunoască practica curativă din

144

domeniul său, atît cea din ţară, cît şi cea de peste hotare. În acest sens, procedează corect medicii

care, cunoscînd riscul mortal al operaţiei ce urmează a fi înfăptuită, precum şi posibilităţile limitate

de care dispune, renunţă la efectuarea operaţiei, caută metode alternative de tratament sau îi sfătuie

pe pacienţi să se adreseze peste hotare, către medici cu experienţă mai bogată. Prin aceasta ei îi fac

pacientului un mare serviciu, salvîndu-i de fapt viaţa.

Aşadar, elaborarea tacticii de tratament include două faze independente, dar strîns legate

între ele: elaborarea recomandărilor medicale şi obţinerea de la bolnavi a acordului în scris privitor

la efectuarea acţiunilor curative respective.[91]

Apelînd la relaţiile dintre medic şi bolnav, R.Righelman (a. 1994) îi numeşte cîrcotaşi pe

unii pacienţi care insistă să obţină repararea prejudiciului material şi moral cauzat prin tratamentul

necalitativ. Nu putem fi de acord cu el. Dimpotrivă, aceasta demonstrează înalta conştiinţă de drept

a americanilor, încrederea pe care o au ei în justiţie şi tăria de a-şi apăra drepturile încălcate.

Autorul ne comunică că în ultimii ani acţiunile împotriva tratamentului incorect au devenit

atît de frecvente încît majoritatea medicilor, la o fază sau alta a practicii, sunt supuşi urmăririi

penale, odată cu aceasta crescînd şi revendicările financiare faţă de ei. Juriştii afirmă că cea mai

bună apărare, în cazurile unor asemenea învinuiri, este documentaţia perfectă, acordul în scris al

bolnavului pentru îndeplinirea tuturor recomandărilor medicale, depistarea la timp a greşelilor şi

reacţia promptă la ele.[91]

Nu putem fi de acord cu faptul că acordul în scris al pacientului privitor la efectuarea unei

operaţii planificate, deosebit de periculoase şi cu urmări grave, îl eliberează pe medic de

răspundere. După cum ştim, în America, acelaşi medic Kevorkean (supranumit moartea), pentru

omorul pacientului cu acordul acestuia a fost pedepsit cu un termen mare de privaţiune de libertate.

În opinia noastră, acordul în scris al pacientului pentru a i se face o operaţie are o mare

importanţă pentru prevenirea greşelilor medicale, a neglijenţei şi a infracţiunilor. Un pacient bine

informat despre complicaţiile şi decesul posibile în urma operaţiei care urmează a o suporta se va

dezice de ea. O mare importanţă pentru prevenirea infracţiunilor medicale o are nu acordul în scris

al pacientului prin care medicii evită răspunderea pentru urmările grave ale intervenţiei medicale,

dar încheierea unui contract în scris între pacient, rudele acestuia, pe de o parte, şi medic, instituţia

medicală, pe de altă parte, cu expunerea tuturor drepturilor, obligaţiilor şi a răspunderii părţilor

pentru calitatea şi urmările intervenţiei medicale. Sau să fim de acord cu repararea rapidă a

prejudiciului, fără a apela la instanţa de judecată, ceea ce ar reduce substanţial numărul conflictelor

dintre pacienţi şi medici, apărute din cauza tratamentului necorespunzător? Şi încă ceva: cel mai

important pentru medic e să-şi spună sieşi adevărul, adică să-şi recunoască neajunsurile şi să-şi

evalueze posibilităţile.

145

„La începutul activităţii sale, medicul are suficientă energie să-şi soluţioneze pe rînd toate

problemele. Însă dacă el are o impresie prea bună despre sine şi problemele sunt foarte multe, iar

capacităţile de a-şi distribui forţele şi timpul sunt insuficiente, începe un proces de epuizare.

Medicului îi apare un sentiment neplăcut că el este folosit, de aceea devine irascibil, cinic, începe să

se îngrijoreze în mod exagerat de bani, iar uneori caută alinare în stupefiante şi alcool”.[91]

Cît despre obţinerea unui acord în scris al pacientului, o poziţie analogică o are şi

S.G.Steţenko (a. 2004). El defineşte acordul informat al pacientului de a accepta o intervenţie

medicală ca „o acceptare benevolă şi competentă de către pacient a variantei de tratament, bazată pe

o informaţie directă, obiectivă şi multilaterală despre tratamentul care urmează a se efectua, despre

posibilele complicaţii şi despre metodele alternative de tratament”.[106]

Autorul consemnează că termenul acord informat a apărut ca o reacţie a opiniei publice

mondiale la fărădelegile medicilor nazişti din jumătatea a doua a anilor patruzeci ai secolului al

XX-lea (1941-1945). Despre fărădelegile medicilor din lagărele staliniste, în care de asemenea au

fost omorîţi milioane de oameni, istoria tace.

Răspîndirea termenului acord informat a fost condiţionată de acţiunea judiciară a lui

M.Salgo împotriva Universităţii Stendsfor (SUA, 1957). Pacientul, paralizat în urma unei

aortografii translumbale, a cîştigat acest proces. Judecata a constatat că dacă bolnavul ar fi fost

informat despre posibilitatea unei asemenea complicaţii, el nu şi-ar fi dat acordul pentru efectuarea

aortografiei.[106]

În Rusia (precum şi în Republica Moldova) mulţi pacienţi (potrivit datelor multor

specialişti, pînă la 60%) nu tind să se folosească de dreptul lor de a obţine informaţii referitoare la

intervenţia medicală, dar se încredinţează în cunoştinţele, dexterităţile şi profesionalismul

medicilor. Aceasta demonstrează analfabetismul juridic al multor cetăţeni şi prin aceasta se explică

faptul că cetăţenii din ţările CSI, spre deosebire de cei americani, se adresează mult mai rar în

instanţe pentru apărarea drepturilor lor. Fireşte, această realitate creează condiţii mai confortabile

pentru medicii din ţările CSI, pentru experimentări fără de griji şi operaţii chirurgicale riscante de a

căror rezultate nu poartă nici o răspundere.

S.G.Steţenko (a.2004) formulează principalele principii de organizare şi de drept ale

acordului informat. Acestea sînt:

Acordul informat este un drept al pacientului şi o obligaţie a lucrătorului medical care

efectuează intervenţia medicală;

Acordul informat trebuie obţinut pentru orice fel de variantă de intervenţie medicală;

Obţinerea acordului informat demonstrează respectul pentru drepturile şi interesele legitime

ale pacientului;

146

Acordul informat condiţionează participarea activă a bolnavului însuşi în procesul de

tratament;

Datorită acordului informat se ridică gradul de răspundere a medicului pe parcursul

acordării asistenţei medicale.

Informaţia pusă la dispoziţie de către medic trebuie să conţină date despre:

• starea sănătăţii pacientului;

• rezultatele investigaţiilor efectuate;

• diagnostic;

• scopul şi durata intervenţiei medicale;

• pronosticul bolii cu tratament şi fără de el;

• urmările intervenţiei medicale;

• metodele existente de tratament ale maladiei respective;

• riscul intervenţiei medicale care urmează a se efectua;

• drepturile pacientului şi modalităţile principale de protecţie.[106]

Întocmai ca şi Righelman (a. 1994), autorul crede că prin obţinerea acordului informat în

scris al pacientului se diminuează probabilitatea de apariţie a unui conflict juridic între subiecţii

raporturilor medicale de drept. Însă această opinie este contestată prin faptul că în America

bunăoară, unde este implementat de mult acordul informat în scris al pacientului, numărul de acţiuni

penale faţă de medici a ajuns la zeci de mii.

Unele probleme ale obţinerii acordului informat în scris al pacientului pentru intervenţia

medicală sunt cercetate şi în articolul lui Guduşina O.Iu. (a. 2004) şi Tarasov Iu.I. (a. 2004),

publicat în revista „Mediţinscoe pravo” nr. 1 din 2004.[183]

Autorii de asemenea susţin că mulţi medici consideră că nu are nici un rost nu numai să

perfectezi în scris obţinerea acordului pacientului pentru intervenţia medicală, dar nici să-l

informezi despre starea sănătăţii lui şi nici despre acţiunile concrete ale medicului, care trebuie

făcute. Aceşti medici deja de 10 ani încalcă zilnic drepturile pacientului şi numai în virtutea

analfabetismului juridic al pacienţilor nu s-au pomenit încă pe banca acuzaţilor.

Aspectele pozitive ale acordului informat în scris al pacientului, în opinia autorilor, sînt:

1. Sporeşte nivelul de răspundere a medicului, se schimbă atitudinea lui faţă de obligaţiile sale,

inclusiv faţă de cele strict medicale, medicul devine mai serios;

2. Forma scrisă a acordului pacientului la intervenţia medicală este nu numai o dovadă care

poate fi depusă în instanţă împotriva unor acţiuni neîntemeiate de reparare a daunei aduse sănătăţii,

dar, într-un fel, şi o profilaxie care face ca un pacient informat să nu se simtă minţit;

147

3. Dacă totuşi, în urma acordării asistenţei medicale, sănătăţii pacientului i s-a cauzat o daună,

în acest caz temei pentru repararea daunei există în mod indiscutabil: potrivit articolului 1064 din

CC al FR, acţiunea cu privire la repararea daunei poate fi respinsă dacă dauna este cauzată la

rugămintea sau cu acordul victimei, iar acţiunile persoanei care a cauzat dauna nu încalcă principiile

morale ale societăţii.

O normă analogică cuprinde şi articolul 1398 din CC al RM; alineatul 4 din acest articol

prevede că „dauna nu va fi reparată dacă ea este cauzată la rugămintea sau cu acordul victimei, iar

acţiunile persoanei care a cauzat dauna nu încalcă normele de etică şi morală”.

Face impresia că autorii nu înţeleg corect sensul acordului informat în scris al pacientului

pentru intervenţia medicală. Mai întîi de toate, el are ca scop să protejeze viaţa şi sănătatea

pacientului de infracţiuni medicale, de intervenţii medicale care se pot sfîrşi cu deces şi fără de care

pacientul poate să trăiască încă mulţi ani.

În opinia noastră, pacientul trebuie să fie informat nu numai asupra caracterului bolii sale şi

asupra metodelor de tratament, dar şi asupra medicului căruia îi încredinţează viaţa şi sănătatea sa,

ca să ştie care este calificarea acestui medic, cît de des în practica sa au avut loc cazuri tragice de

deces etc. Repetăm că informarea în scris a pacientului are ca scop protecţia vieţii şi sănătăţii sale,

dar nu protecţia medicilor de acţiuni neîntemeiate şi de obligaţia de a repara daunele cauzate vieţii

şi sănătăţii pacientului.

În afară de aceasta, persoana care a cauzat daune nu este întotdeauna eliberată de

răspundere, chiar dacă dauna este cauzată la rugămintea şi cu acordul victimei. Bunăoară, pentru

eschivarea de la serviciul militar în termen prin automutilare, dacă medicul i-a cauzat leziuni chiar

la rugămintea recrutului, el totuna va fi tras la răspundere penală în calitate de complice la

infracţiune (art. 353 din CP al RM). Omorul victimei la rugămintea ei de asemenea atrage după sine

răspunderea penală. O.Iu.Guduşina (a. 2004), Iu.I.Tarasov (a. 2004) şi alţi autori care susţin o

opinie analogică cred în mod greşit că acordul informat în scris al pacientului, în cazul decesului

acestuia sau în cazul unor mutilări grave, îl scuteşte pe deplin pe medic de orice răspundere, iar vina

pentru decesul pacientului cade tot asupra pacientului.

Autorii nominalizaţi remarcă şi alte aspecte negative cum ar fi faptul că, deseori, atitudinea

faţă de perfectarea în scris a unui acord al pacientului este formală: după internare sau înainte de

examenul medical, medicul îi propune pacientului să semneze, dar acesta nici nu înţelege ce să

semneze.

În continuare ei arată, pe bună dreptate, că dacă pacientul are un drept la ceva înseamnă că

întotdeauna există şi obligaţia de a nu leza acest drept. Dacă pacientul are dreptul la protecţia

sănătăţii, înseamnă că medicul trebuie să aibă grijă în primul rînd de aceasta, dar nu de faptul cum

148

s-ar eschiva de la răspundere în cazul decesului pacientului din cauza unei operaţii negîndite,

nepregătite, necalificate sau din cauza infectării pacientului în condiţiile necorespunzătoare din

spital.

Sîntem de acord cu concluziile autorilor referitoare la faptul că: majoritatea absolută a

pacienţilor sunt analfabeţi sub aspect juridic, ei nu-şi cunosc drepturile prevăzute de lege şi, ca

urmare, aceste drepturi rămîn nerespectate; mulţi medici, chiar acei care cunosc drepturile

pacientului, nu tind să-şi îndeplinească obligaţiile lor, acelea care corespund drepturilor respective

ale pacientului; sarcina conducătorului instituţiei medicale constă în a asigura un regim de

legalitate, de respectare a drepturilor pacientului în instituţia respectivă.[183]

Situaţia existentă în prezent poate fi schimbată în bine dacă organele procuraturii, alte

organe de drept, expertiza medico-legală independentă, Ministerul Sănătăţii, comisiile

parlamentare, organizaţiile neguvernamentale de protecţie a drepturilor vor acorda mai multă atenţie

protecţiei vieţii, sănătăţii, drepturilor legale şi intereselor tuturor cetăţenilor, în general, şi ale

pacienţilor, în special.

La ora actuală, din păcate, organele de stat şi organizaţiile neguvernamentale manifestă mai

multă grijă doar pentru respectarea drepturilor persoanelor bănuite de săvîrşirea unor infracţiuni, ale

celor reţinute, arestate, condamnate, care sînt în drept să aibă avocat şi să primească asistenţă

juridică calificată, dar nu drepturile celorlalţi cetăţeni, pacienţi, care deseori se află în stare

neajutorată, fiind speriaţi, induşi în eroare de către medici şi, fără avocat, aflîndu-se într-o totală

nesiguranţă şi neştiind cum medicul respectiv va dispune asupra vieţii şi sănătăţii lui. Am remarcat

ceva mai devreme că instanţele din Republica Moldova, atunci cînd stabilesc pedepsele pentru

infracţiuni medicale, de regulă, aceste pedepse nu sînt legate de privaţiune de libertate. În aceste

cazuri, instanţele nu iau în calcul, în calitate de circumstanţe agravante, faptul că infracţiunea a fost

orientată spre un minor, bătrîn, grav-bolnav care se află în stare neajutorată (punctul „e” din art.77

din CP al RM) şi alte împrejurări agravante.

Considerăm de asemenea că asigurarea benevolă a vieţii şi sănătăţii pacientului împotriva

unei operaţii care se poate termina cu deces i-ar reţine pe mulţi medici înfumuraţi de la intervenţii

chirurgicale grăbite şi negîndite.

3.4. Dreptul medical ca ramură independentă a dreptului

şi ca mijloc de prevenire a infracţiunilor medicale

O ramură a dreptului este un grup generalizator de norme de drept şi de instituţii unite prin

comunitatea raporturilor sociale omogene pe care le reglementează. O ramură a dreptului este o

subdiviziune de bază a sistemului de drept, fiind alcătuită din diverse instituţii de drept.[124]

149

Raporturile sociale sînt relaţii între oameni, stabilite în procesul activităţii practice şi

spirituale comune a acestora.[116] În literatura medicală şi în cea juridică există diverse definiţii ale

dreptului medical. O analiză detaliată a acestor definiţii o fac Iu.D.Sergheev (a. 2003) şi

M.I.Miluşin (a. 2003) în articolul „Cu privire la bazele teoretice şi la concepţia naţională de drept

medical”, publicat în revista ştiinţifico-practică federală „Mediţinscoe pravo” nr. 3 din 2003,

pag. 3-8. În opinia autorilor, diferenţa principală dintre definiţiile analizate constă în faptul că unii

autori tind să introducă în această noţiune toate problemele reglementării de drept a ocrotirii

sănătăţii, iar alţii, a căror părere o împărtăşim şi noi, definesc această noţiune ca o ramură a

dreptului care reglementează raporturile de drept ce apar între medic şi instituţia medicală, pe de o

parte, şi dintre medic şi pacient, pe de altă parte.

Profesorul A.Karmi, preşedinte al Asociaţiei Mondiale a Dreptului Medical, luînd cuvîntul

la primul Congres din Rusia consacrat dreptului medical, care a avut loc la 25-27 iunie 2003 la

Moscova, a subliniat că acum 20-40 de ani dreptul medical avea doar două aspecte: 1) practicarea

ilegală a medicinii; 2) greşeala medicală. Acum dreptul medical se ocupă de diverse probleme cum

ar fi avortul, experimentele efectuate asupra oamenilor, eutanasia ş. a.

Sub acest aspect, dreptul medical are trăsături comune cu dreptul penal, pentru că Codul

penal al RM şi legislaţia altor ţări prevede răspunderea pentru asemenea infracţiuni medicale cum ar

fi avortul ilegal (art. 159 din CP al RM), neacordarea asistenţei medicale unui bolnav (art. 162),

constrîngerea persoanei pentru prelevarea organelor sau ţesuturilor în scopuri de transplantare (art.

158), lipsirea de viaţă la dorinţa persoanei (eutanasia) (art. 148), încălcări din neglijenţă a regulilor

şi metodelor de acordare a asistenţei medicale (art. 213), lecuirea ilegală sau exercitarea unei

activităţi farmaceutice ilegale (art. 214 din CP al RM) şi altele în care subiectul infracţiunii poate fi

şi un lucrător medical. Cele expuse mai sus demonstrează că, acordîndu-i-se un statut de

independenţă, dreptul medical este o reacţie a societăţii la mulţimea de cazuri de neglijenţă

infracţională a personalului medical care atrage după sine decesul pacienţilor sau vătămarea lor

gravă, pentru care vinovaţii, în special cei din ţările CSI, deocamdată nu poartă nici o răspundere.

Desigur, majoritatea infracţiunilor medicale sînt săvîrşite din neatenţie, dar şi infracţiunile

contra securităţii circulaţiei rutiere şi cele care ţin de exploatarea mijloacelor de transport sînt

săvîrşite tot din imprudenţă. Însă vinovaţii de săvîrşirea lor, spre deosebire de medici, sînt traşi la

răspundere penală şi deseori condamnaţi la privaţiune de libertate.

În SUA, potrivit datelor Institutului Naţional de Sănătate, în fiecare an mor 98 de mii de

americani din cauza greşelilor medicale. Aceasta este mai mult decît toate decesele cauzate de

ucideri, sinucideri şi accidente rutiere luate împreună.[96]

150

Conform altor date, ale Băncii Naţionale, despre medicii care funcţionează în instituţii

medicale (SUA), numai în anii 1991-1994 numărul general de plăţi în calitate de recompense date

pacienţilor a atins cifra de 80 miliarde şi 559 milioane de dolari SUA. Astfel, pentru greşelile

medicale care, după părerea noastră, ascund multe infracţiuni medicale, medicii americani sau

companiile de asigurare plătesc pacienţilor sau rudelor acestora sume astronomice la care pacienţii

noştri nici nu visează. Nemaivorbind de faptul că şi în America, şi în alte ţări din Apus, medicii,

pentru omorul pacienţilor cu acordul acestora, nimeresc în instituţiile de privaţiune de libertate. De

exemplu, în America, Gek Kevorkean a fost pedepsit cu 25 de ani de privaţiune de libertate pentru

omorul pacientului, cu acordul acestuia.

În Anglia, Garold Şipman este condamnat pe un termen de care nu s-a mai auzit: de 15 ori

condamnat pe viaţă. În aceeaşi Anglie, greşelile medicale ocupă locul al treilea după cancer şi

maladiile cardiovasculare care cauzează mortalitate. Cercetările efectuate într-un şir de spitale din

Marea Britanie au demonstrat: aproximativ 280 de mii de pacienţi au suferit din cauza prescrierii

unui tratament greşit, din cauza dozelor mărite de preparate, precum şi de la infecţiile din spitale.

În prezent, după cum comunică revista „Sandi Times”, Departamentul Englez al Sănătăţii

planifică să distribuie 1,2 milioane de lire sterline pentru un program de trei ani pe parcursul căruia

va fi studiată situaţia din 20 de spitale. Se planifică a se controla de asemenea mai mult de 10 mii de

istorii ale bolilor în scopul aflării dacă decesul s-ar fi putut evita.

Nici în Rusia, nici în Moldova nu există o asemenea statistică, iar dacă chiar şi există, ea

este mai secretă decît cele mai importante secrete de stat. Publicarea acestei statistici ar fi

compromis în mare măsură încrederea populaţiei în medicina noastră care şi aşa în multe cazuri se

apropie de zero. Iar aceasta ar fi compromis bunăstarea materială a lucrătorilor medicali care pun pe

primul loc interesele proprii şi manifestă o indiferenţă totală şi o neglijenţă infracţională faţă de

viaţa şi sănătatea pacienţilor.

În Republica Moldova, medicii au susţinut în ultimii ani mai mult de 800 teze de doctorat,

însă nici una dintre ele nu este consacrată unei analize autocritice oneste a greşelilor medicale care

au condus la decesul sau la vătămarea gravă a pacienţilor. Nimeni nu a verificat istoriile bolilor

pacienţilor nefericiţi care şi-au încredinţat viaţa „cunoscutului” profesor cardiochirurg Satmare,

cunoscut prin faptul că multe operaţii efectuate de el s-au terminat cu decesul pacienţilor.

Acum înşişi medicii vorbesc că nu ţin minte ca în ultimii ani să fi fost vreun caz în care

cineva dintre medici ar fi suportat consecinţele pentru ignoranţa sa, adică ar fi fost descalificat,

lipsit de dreptul de a practica medicina. Mai observăm în acest sens că şi în revista Ministerului

Ocrotirii Sănătăţii din Federaţia Rusă „Expertiza medicală judiciară” din anii 2002-2003 nu este

publicat nici un articol cu analiza greşelilor medicale cu urmări grave.

151

În toţi anii de existenţă a Procuraturii Generale din Republica Moldova (şi din Rusia),

Curtei Supreme de Justiţie nu s-a generalizat niciodată practica judiciară, de urmărire penală şi de

expertiză care vizează cauzele infracţiunilor medicale şi nu s-a examinat această problemă în Plenul

Curtei Supreme de Justiţie cu oferirea explicaţiilor necesare, deşi noi am făcut asemenea propuneri.

La ora actuală, de această problemă se ocupă doar şeful Catedrei de Drept Medical al

Academiei Medicale din Moscova „I.M.Secenov”, Iu.D.Sergheev, doctor în medicină, profesor în

medicină legală, expert de categorie superioară, jurist, unicul medic care este şi jurist emerit al

Rusiei, membru al Consiliului de Directori al Asociaţiei Mondiale de Drept Medical, redactor-şef al

revistei „Mediţinskoe pravo”, savant cu renume mondial şi colegii lui de Catedră şi de Academie.

Considerăm că în definiţia dreptului medical accentul trebuie să se pună pe protecţia

pacienţilor împotriva greşelilor medicale, neglijenţei, infracţiunilor. Dreptul medical mai trebuie să-

i protejeze şi pe medicii oneşti, corecţi, calificaţi – de răspundere în cazul unui risc întemeiat şi unei

cauzări cu nevinovăţie a daunei.

Dîndu-i-se prin definiţie noţiunii de „ramură de drept” un volum prea mare, ea va pierde

ceea ce este cel mai important – prevenirea greşelilor medicale, a neglijenţei, a infracţiunilor şi

absolvirea lucrătorilor medicali de răspundere în cazul riscului întemeiat şi cauzării din nevinovăţie

a daunei. Cu alte cuvinte, noţiunea ar pierde tocmai ceea ce se propune pentru a da dreptului

medical un statut de ramură independentă de drept.

Fiind întru totul de acord cu definiţia dreptului medical dată de către Iu.D.Sergheev şi

M.I.Miluşin, am dori totuşi să propunem şi definiţia noastră: dreptul medical este o totalitate de

norme de drept care reglementează raporturile dintre medic, instituţia medicală, pe de o parte, şi

pacient, rudele sale, pe de altă parte, care apar în legătură cu acordarea asistenţei medicale şi care au

ca scop prevenirea greşelilor şi delictelor medicale, apărarea personalului medical de răspundere în

cazul riscului întemeiat şi a cauzării daunei din nevinovăţie.[239]

3.5. Protecţia drepturilor pacienţilor – condiţie de bază a prevenirii infracţiunilor medicale

O amplă muncă de cercetare avînd ca scop respectarea drepturilor pacienţilor a desfăşurat

doctorul în medicină V.Sava care a creat o organizaţie neguvernamentală numită „Managementul şi

asigurarea în medicină”.[146,147]

Unul dintre scopurile asociaţiei era de a elabora şi a perfecţiona sistemul de evaluare

obiectivă şi adecvată a calităţii deservirii medicale, bazat pe principiul satisfacerii maxime a

dorinţelor pacientului şi pe participarea acestuia la luarea deciziei privitoare la sănătatea lui.

152

Asociaţia a organizat conferinţe, seminarii, mese rotunde, lecţii, cercetări ale calităţii asistenţei

medicale, ale respectării drepturilor prin chestionarea şi anchetarea atît a lucrătorilor medicali, cît şi

a pacienţilor. Ea a mai editat broşuri, buclete, placate, buletinul informativ „Drepturile pacientului”.

Această muncă, desfăşurată pentru prima dată în republică, cu o mare rezonanţă socială, a permis să

se obţină o informaţie bogată şi autentică despre situaţia în materie de respectare a drepturilor

pacienţilor.

Printre multele cazuri de încălcare a drepturilor pacienţilor în republica noastră, V.Sava (a.

1999) arată că unii conducători de instituţii medicale cer de la medici ca aceştia să acorde

pacienţilor tot mai multe servicii medicale cu plată. Din această cauză, medicii sunt nevoiţi să

limiteze accesul liber a bolnavilor la asistenţa medicală, iar uneori să-i dezinformeze privitor la

starea sănătăţii lor. Pacienţilor li se recomandă investigaţii la aparate al căror termen de exploatare a

expirat demult.

De fapt, pacienţii nu sunt reprezentaţi de nici o organizaţie guvernamentală care le-ar apăra

drepturile. Iar în Apus există o mulţime de asemenea organizaţii. O chestionare a pacienţilor a

demonstrat că 53,6 % dintre ei au fost supuşi unor investigări medicale pentru diagnosticare fără

acordul lor, iar 63,1 % au declarat că nu au dat un asemenea acord, iar medicul nu a luat în seamă

părerea pacienţilor în luarea deciziei privitor la metoda de tratament.

Greşelile medicale condiţionate atît de factorii obiectivi, cît şi de cei subiectivi sunt foarte

multe (iresponsabilitatea, neglijenţa, calificarea joasă, baza legislativă şi normativă imperfectă).

Majoritatea absolută a celor chestionaţi se pronunţau pentru instituţionalizarea prin lege a aplicării

în medicină a acordului informat – contract scris, semnat de către medic şi pacient sau de

reprezentantul acestuia, care se referă la intervenţia medicală. În el trebuie să fie prevăzute

garanţiile de securitate, juridică şi medicală, a vieţii şi sănătăţii pacientului, drepturile, obligaţiile şi

răspunderea instituţiei medicale pentru eficienţa, rezultatul serviciilor acordate şi răspunderea în

cazuri de sfîrşit tragic din vina medicului.[294,210,231] Pentru aceasta s-au pronunţat 1200 de

respondenţi – pacienţi şi medici din instituţii medicale ale or. Chişinău, afirmînd că aceasta va

contribui la o protejare mai eficientă a drepturilor pacienţilor şi la prevenirea delictelor medicale.

În anul 2001, Comitetul Helsinki pentru Moldova şi Asociaţia Managementul şi Asigurarea

în Medicină au creat la Chişinău Biroul Naţional de Protecţie a Drepturilor Pacienţilor (în

continuare: Biroul Pacientului), condus (după V.Sava) de către medicul-jurist Ala Ulianovski. În

sarcina acestui birou intra informarea pacienţilor cu privire la drepturile lor, protecţia acestor

drepturi în cazul încălcării lor, studierea legislaţiei privitoare la ocrotirea sănătăţii împreună cu

lucrătorii medicali, explicarea obligaţiilor lucrătorilor medicali care corespund drepturilor

pacientului. A.Ulianovski, împreună cu ajutorii ei, a lărgit limitele activităţii sale dincolo de

153

Chişinău, organizînd conferinţe ştiinţifice, seminarii şi sondaje ale pacienţilor în toate zonele

republicii: la Edineţ, Bălţi, Orhei şi Chişinău. În urma sondajului, la prima întrebare din anchetă:

„Vă consideraţi informat în problema respectării şi protecţiei dreptului pacienţilor? Da sau nu?”,

au fost obţinute următoarele răspunsuri:

dа: Edineţ – 46,2 %; Bălţi – 26,5 %; Orhei – 38,2 %; Chişinău – 40,2 %.

Cu alte cuvinte, se consideră informaţi mai puţin de jumătate dintre cei chestionaţi. Este clar

că voinţa şi dorinţa pacientului neinformat poate fi manipulată mai uşor. Lui i se poate impune o

metodă periculoasă de tratament, fără a se lua în calcul pericolele existente.

Dintre cei 88 de lucrători ai poliţiei din raionul Cahul şi dintre cei 48 de colaboratori de la

penitenciarul nr. 5 din Cahul numai 35 au dat răspuns afirmativ la prima întrebare din chestionar.

Dintre cei 66 de cursanţi ai Academiei MAI numai 15 au dat răspuns afirmativ. Destul de mic a fost

numărul celor chestionaţi care ştiu Legea cu privire la ocrotirea sănătăţii, din 28 martie 1995, în

care sunt prevăzute majoritatea drepturilor pacienţilor şi obligaţiilor lucrătorilor medicali.

La întrebarea a noua a chestionarului (Aţi avut cazuri de extorcare de bani (luare de mită)

pentru acordarea ajutorului medical?): la Edineţ au răspuns afirmativ 58,6 % dintre cei chestionaţi,

la Bălţi – 44,1 %, la Orhei – 54,1 %, la Chişinău – 65 %. La Cahul, dintre 130 de persoane au dat

răspuns afirmativ 65. Numărul cursanţilor respondenţi de la Academia MAI este ceva mai mic:

dintre 66 de chestionaţi numai 20 au dat răspuns afirmativ, fapt absolut clar dacă luăm în calcul

vîrsta tînără şi sănătatea fizică perfectă a cursanţilor care au nevoie doar rar de asistenţă medicală.

La întrebarea a şaptea a chestionarului au răspuns afirmativ: la Edineţ – 32 % dintre cei chestionaţi,

la Bălţi – 35,3 %, la Orhei – 34 %, la Chişinău – 52,8 %, ceea ce demonstrează o conştiinţă de drept

mai avansată a pacienţilor din Chişinău.

În total au fost chestionaţi aproximativ 5 mii de pacienţi şi de lucrători medicali, iar

rezultatele anchetării sînt foarte asemănătoare cu cele din diverse regiuni şi zone din Federaţia

Rusă.

Participanţii la conferinţa ştiinţifico-practică, la seminarii, la mese rotunde şi la anchetări au

apreciat ca fiind pozitivă munca desfăşurată de Biroul Pacientului, exprimînd dorinţa unei

transparenţe mai mari, unui control de stat mai eficient asupra activităţii instituţiilor de ocrotire a

sănătăţii, pronunţîndu-se pentru respectarea neabătută a Legii privind asistenţa medicală minimă

garantată, acordată în mod gratuit, asigurarea cu o asemenea asistenţă a invalizilor, pensionarilor şi

a celorlalte pături ale populaţii.

O parte dintre propuneri viza ridicarea salariului lucrătorilor medicali, asigurarea

instituţiilor medicale cu materiale, medicamente şi echipament modern necesar, crearea condiţiilor

benefice pentru munca şi odihna lucrătorilor medicali.

154

SINTEZA REZULTATELOR OBŢINUTE

1. Infracţiunile medicale contra vieţii şi sănătăţii pacienţilor prezintă un pericol mare,

deoarece au în calitate de consecinţe decesul pacientului ori vătămarea gravă a integrităţii corporale

sau sănătăţii lui şi cauzează de asemenea suferinţe morale excepţionale.

2. În ultimii ani, după desfiinţarea URSS a fost diminuat controlul de stat centralizat

asupra activităţii instituţiilor medicale, asupra calităţii serviciilor medicale prestate, a scăzut nivelul

profesional al cadrelor medicale, fapt care a condus la majorarea numărului de infracţiuni medicale.

3. În pofida introducerii în Codul penal al RM din 1961 a art. 1151 prin Legea nr.56-XIV

din 10 iunie 1998 care prevedea răspunderea pentru încălcarea regulilor şi metodelor de acordare a

asistenţei medicale şi o pedeapsă cu privaţiune de libertate de pînă la 7 ani, numărul acestor

infracţiuni nu s-a micşorat. Ulterior pe art. 1151 au fost pornite 14 dosare penale, unele dintre

terminîndu-se cu sentinţe de condamnare a medicilor.

4. În Codul penal al RM din 18 aprilie 2002 această infracţiune este prevăzută în art. 213,

intitulat: „Încălcarea din neglijenţă a regulilor şi metodelor de acordare a asistenţei medicale”, care

prevede pedeapsa cu închisoarea pînă la 5 ani. În anul 2004 şi în 6 luni ale anului 2005 au fost

intentate 19 dosare penale pe art.213 din CP al RM, însă multe dintre ele au fost clasate, ofiţerii de

urmărire penală şi procurorii bazîndu-se în aceste cazuri exclusiv pe concluzia expertizei medico-

legale departamentale, subordonate Ministerului Ocrotirii Sănătăţii, ignorînd prevederile art.254 din

CPP al RM, potrivit cărora „(1) Organul de urmărire penală este obligat să ia toate măsurile

prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele, completă şi obiectivă, a circumstanţelor

cauzei pentru stabilirea adevărului” şi art. 27 din CPP al RM care prevede că „(2) Nici o probă nu

are putere probantă dinainte stabilită”.

5. După dosarul penal contra medicilor din 1953 care, deşi ulterior a fost clasat, iar

medicii învinuiţi au fost achitaţi, ofiţerii de urmărire penală, procurorii, judecătorii şi-au pierdut

deprinderile şi interesul profesional pentru urmărirea penală şi judecarea infracţiunilor medicale.

Dosarele penale din această categorie i-a impus pe medici să-şi consolideze solidaritatea

corporativă.

6. Păstrarea secretului medicale, chiar dacă vinovăţia medicului în comiterea infracţiunii

medicale este probată, conduce la faptul că în marea majoritate a cazurilor medicii traşi la

răspundere penală nu-şi recunosc vinovăţia. În procesul urmăririi penale ei nu sînt reţinuţi, arestaţi,

la locul lor de serviciu nu se desfăşoară percheziţii cu sechestrarea documentaţiei medicale etc. Ei

întreprind toate măsurile posibile pentru ascunderea urmelor infracţiunii, împiedică stabilirea

155

adevărului şi, drept rezultat, sînt achitaţi de judecată ori condamnaţi cu pedepse foarte blînde,

neprivative de libertate.

7. Aplicarea de către instanţele de judecată a pedepselor foarte blînde pentru infracţiunile

medicale se explică prin faptul, că nu se iau în consideraţie multe circumstanţe agravante, prevăzute

în art.77 din CP al RM, cum ar fi: a) săvîrşirea infracţiunii de către o persoană care anterior a mai

săvîrşit o infracţiune, o recidivă de infracţiuni sau săvîrşirea infracţiunii ca îndeletnicire; b)

provocarea prin infracţiune a unor urmări grave; c) săvîrşirea infracţiunii prin orice formă de

participaţie; e) săvîrşirea infracţiunii asupra unei persoane care nu a atins vîrsta de 14 ani, asupra

unei femei gravide sau asupra unei persoane care se află în stare de neputinţă; h) săvîrşirea

infracţiunii prin acte de o deosebită cruzime sau prin batjocorirea victimei; j) săvîrşirea infracţiunii

de către o persoană în stare de ebrietate. Instanţa de judecată are dreptul, în funcţie de caracterul

infracţiunii, să nu considere aceasta ca o circumstanţă agravantă; l) săvîrşirea infracţiunii din interes

material sau cu alte intenţii josnice etc.

8. Statistica medicală din ţările occidentale demonstrează că anual din cauza greşelilor

medicale, care nu reprezintă decît anumite infracţiuni comise din imprudenţă, îşi pierd viaţa zeci de

mii de pacienţi şi despăgubirile materiale pentru greşelile medicale sunt considerabile.

În ţările CSI şi în fostele ţări socialiste, presupune autorul, se comit şi mai multe greşeli

medicale, dar statistica lor este secretă, ceea ce le permite instituţiilor medicale să economisească

sume considerabile de bani pe seama nenorocirilor pacienţilor.

9. După adoptarea Declaraţiei de la Amsterdam, majoritatea ţărilor europene, precum şi

Israelul, au adoptat legi proprii, speciale, cu privire la drepturile pacienţilor. O altă abordare a

realizării drepturilor pacienţilor a demonstrate-o Anglia. În 1991 ea a adoptat „Carta pacientului” în

care a îmbinat standardele naţionale şi codificarea practicii existente.

10. Nu fiecare delict săvîrşit de către un lucrător medical în timpul exercitării obligaţiilor

profesionale trebuie calificat ca infracţiune medicală, dar numai cele săvîrşite pe parcursul acordării

asistenţei medicale şi care au urmări grave.

11. Considerăm infracţiunea medicală poate fi definită drept fapta (acţiune sau inacţiune)

prejudiciabilă, ilegală, care atentează la viaţa, sănătatea ori patrimoniul pacientului, săvârşită cu

vinovăţie de către un lucrător medical în procesul sau în legătură cu acordarea (neacordarea)

asistenţei medicale”.

12. Greşeala medicală este o acţiune eronată sau o inacţiune a medicului, comisă la

acordarea de ajutor unui pacient, cauzată de atitudinea neglijentă faţă de obligaţiile sale care a

156

condus sau a putut să conducă la decesul pacientului, la vătămări corporale de diferită gravitate sau

la o altă daună pentru sănătate.

13. Defectul în desfăşurarea unor activităţi de tratament şi profilaxie include o acţiune

(inacţiune) greşită a personalului medical, care constituie o încălcare a principiilor, instrucţiunilor,

directivelor, ordinelor şi regulilor în vigoare şi care se manifestă în acordarea (neacordarea) greşită

a asistenţei medicale (în diagnosticare şi tratament). Calificarea defectului de acordare a asistenţei

medicale ca infracţiune constituie o prerogativă a organelor de urmărire penală şi a instanţei de

judecată.

14. Acordul victimei oferit pentru a i se cauza o daună sănătăţii sale, conform normelor

generale, nu îl eliberează pe vinovat de răspundere penală, excepţie făcînd transplantarea organelor

(ţesuturilor) care este permisă numai cu acordul donatorului în viaţă şi, de regulă, al recipientului.

15. Transferarea Expertizei Medico-Legale din subordinea departamentală a Ministerului

Sănătăţii, fapt cu care sînt de acord mulţi savanţi-jurişti, medici, deputaţi ai Parlamentului, însuşi

experţii medico-legişti - ar contribui la efectuarea expertizei medico-legale obiective în cazurile

infracţiunilor medicale şi la prevenirea mai eficientă a acestor infracţiuni. Acum 10 ani, în 1996,

directorul adjunct al Centrului de Expertiză Medico-Legală, I.Kuvşinov (a.1996), cerea ca această

Expertiză să fie independentă de Ministerul Ocrotirii Sănătăţii.

16. Un rol important în prevenirea infracţiunilor medicale ar putea să-l joace realizarea

Planului Naţional de Acţiuni în Domeniul Drepturilor Omului, care însă are nevoie de completări

esenţiale.

17. Implementarea asigurării medicale, a activităţii private, a principiilor concurenţei,

economiei de piaţă, acreditarea instituţiilor medicale şi atestarea sistematică a lucrătorilor medicali

cu verificarea cunoştinţelor nu numai la specialitate, dar şi în domeniul legislaţiei în vigoare,

retragerea dreptului de practicare a medicinii al medicilor care au comis infracţiuni medicale,

aplicarea altor măsuri ar avea efect pozitiv asupra calităţii asistenţei medicale, contribuind la

prevenirea greşelilor şi infracţiunilor medicale.

18. Pentru prevenirea infracţiunilor medicale are o mare importanţă acordul informat al

pacienţilor pentru intervenţia medicală, al cărui scop îl constituie nu eliberarea medicului de

răspundere în cazul decesului pacientului, dar prevenirea unor asemenea cazuri. În cele mai

frecvente cazuri, pacienţii suferă din cauza informării false din partea medicului despre succesul

garantat şi securitatea operaţiei pe care trebuie să o suporte, despre metoda de tratament aleasă de

el.

19. Atribuirea dreptului medical statut de ramură independentă a dreptului, fiind

completată în conţinut de totalitate normelor juridice ce reglementează raporturile de drept dintre

157

medic, instituţia medicală, pe de o parte, şi pacient, rudele sale, pe de altă parte, care apar în

legătură cu acordarea asistenţei medicale şi care au ca scop prevenirea greşelilor şi infracţiunilor

medicale, ocrotirea drepturilor pacienţilor şi ale personalului medical în cazul riscului întemeiat şi

pentru cauzarea daunei fără vinovăţie.

158

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI:

1. Avînd în vedere obiectul comun al infracţiunilor medicale contra vieţii şi sănătăţii

pacienţilor, gradul prejudiciabil sporit al lor şi numărul lor în creştere, propunem ca aceste

infracţiuni să fie evidenţiate într-un capitol separat al Codului penal al RM, avînd titlul de

„Infracţiuni medicale contra vieţii şi sănătăţii pacientului”, în care să fie incluse infracţiunile

subiectul activ al cărora poate fi medicul, alt lucrător medical şi infracţiunile care pot fi comise şi se

comit mai frecvent atât de către medici, cît şi de către alte persoane.

2. Pentru o protecţie de drept penal mai sigură a drepturilor pacienţilor în Republica

Moldova, propunem ca capitolul II din CP al RM, intitulat „Infracţiuni contra vieţii şi sănătăţii

persoanei”, să fie completat cu art.1621 analogic art.144 din CP al Ucrainei cu titlul „Încălcarea

drepturilor pacientului” cu următorul conţinut: „Efectuarea experimentelor clinice cu mijloace

medicamentoase fără acordul în scris al pacientului sau al reprezentantului său legal ori aceleaşi

experimente efectuate asupra unei persoane minore sau în stare de iresponsabilitate, dacă aceste

acţiuni au cauzat decesul sau alte urmări grave, – se pedepseşte cu privaţiune de libertate de la un an

la trei ani”.

3. Capitolul V din CP al RM, intitulat „Infracţiuni contra drepturilor politice, de muncă

şi altor drepturi constituţionale ale cetăţenilor”, să fie completat cu art.1854, analogic art.184 din CP

al Ucrainei sub denumirea „Încălcarea drepturilor la asistenţă medicală gratuită” cu următorul

conţinut: „1. Solicitarea ilegală de plăţi pentru acordarea asistenţei medicale în instituţiile medicale

de stat sau comunale – se pedepseşte cu amendă în sumă de pînă la 100 unităţi convenţionale sau cu

arest pe termen de pînă la 6 luni. 2. Reducerea ilegală a numărului de instituţii de ocrotire a sănătăţii

aflate în proprietatea de stat sau comunală se pedepseşte prin amendă în sumă de pînă la 1000

unităţi convenţionale sau cu privaţiune de libertate pe termen de pînă la 2 ani”.

4. Pentru o reglementare de drept penal mai clară a cauzării fără vinovăţie a daunei

propun ca art.20 din CP al RM să fie completat cu alin.(2) analogic alin.(2) din art. 28 din CP al

Rusiei cu următorul conţinut: „2. Fapta este declarată ca fiind săvîrşită fără vinovăţie dacă persoana

care a săvîrşit-o, deşi a prevăzut posibilitatea survenirii urmărilor social-periculoase ale acţiunilor

(inacţiunii) sale, nu a putut contracara aceste urmări în virtutea necorespunderii capacităţilor sale

psiho-fiziologice condiţiilor extreme sau solicitărilor psiho-nervoase”.

5. Se propune ca titlul art.162 să fie formulat analogic denumirii art.139 din CP al

Ucrainei „Neacordarea de ajutor unui bolnav de către un lucrător medical”, indicîndu-se şi subiectul

159

infracţiunii – lucrătorul medical. Aceasta va demonstra lipsa de temei a unor propuneri făcute de

unii autori de a introduce în numărul de subiecţi ai acestei infracţiuni şi alte persoane.

6. Se propune ca art.158 din CP al RM să fie completat cu alin.(3) şi (4) analogice după

conţinut alin.(4) şi (5) din art.143 din CP al Ucrainei cu următorul conţinut: „(3) Comercializarea

ilegală a organelor şi ţesuturilor umane. (4) Acţiunile prevăzute de alineatele 1, 2 şi 3 ale

prezentului articol, săvîrşite în urma unei înţelegeri prealabile dintre un grup de persoane sau

participarea în unele organizaţii transnaţionale care desfăşoară o asemenea activitate”. Introducerea

unei norme analogice în CP al RM ar micşora substanţial numărul donatorilor voluntari de organe şi

ţesuturi, care sunt cetăţeni ai RM plecaţi peste hotare pentru a le vinde, diminuînd, prin urmare, şi

numărul acestor infracţiuni.

7. În ultimul deceniu, în urma lipsei unui control centralizat asupra activităţii

instituţiilor medicale şi asupra implementării asistenţei medicale plătite, în instituţiile medicale din

republica noastră au devenit tot mai frecvente decesele pacienţilor sau cazurile de vătămare gravă a

lor. Aceasta este o urmare a atitudinii neglijente a medicilor faţă de obligaţiile de serviciu, a

atitudinii indiferente faţă de rezultatele activităţii lor, a atitudinii nerespectuoase faţă de pacient, a

cerinţelor scăzute şi a controlului neeficient asupra activităţii lor din partea organelor de ocrotire a

sănătăţii.

8. Infracţiunile contra vieţii constituie atentatele la cea mai de preţioasă valoare a

omului – viaţa. Obiect al infracţiunii în asemenea cazuri este viaţa altui om, aceasta fiind

indivizibilă de relaţiile sociale. De aceea în conţinutul obiectului infracţiunii intră şi raporturile

sociale ale omului. Tocmai de aceea protecţia de drept penal are în sarcină ocrotirea vieţii oricărui

om, indiferent de vîrsta sa, calităţile fizice şi morale ale acestuia.

9. Evident, unele organizaţii neguvernamentale de protecţie a drepturilor omului acordă

mai multă atenţie protecţiei drepturilor deţinuţilor decît celorlalţi cetăţeni, inclusiv decît pacienţilor

care deseori se află în stare neputincioasă, a căror viaţă şi sănătate depinde întru totul de atitudinea

lucrătorilor medicali faţă de obligaţiile profesionale ale acestora, de respectarea strictă de către

aceştia a drepturilor pacienţilor prevăzute în legislaţia în vigoare.

10. În seria de infracţiuni prevăzute în art.21, alin.(3) din CP al RM, pentru care

persoana juridică poate fi trasă la răspundere penală, pot fi incluse şi infracţiunile medicale.

11. Practica judiciară, de urmărire penală şi expertiză, care se referă la infracţiunile

medicale, necesită o generalizare şi examinare din partea Plenului Curţii Supreme de Justiţie a

160

Republicii Moldova pentru a se oferi instanţelor de judecată şi organelor de urmărire penală

explicaţiile de rigoare.

12. Centrul de Medicină Legală necesită a fi transferat din subordinea Ministerului

Sănătăţii în subordinea Ministerului Justiţiei sau să i se acorde statut de departament independent.

13. Legea cu privire la expertiza judiciară trebuie modificată prevăzîndu-se posibilitatea

efectuării expertizelor medico-legale nu numai de către experţii Centrului de Medicină Judiciară,

dar şi de către experţi independenţi (după cum prevedea Legea cu privire la expertiză din 23 iunie

2000 - Monitorul oficial nr. 144-145 din 16 noiembrie 2000, art.12).

14. Propunem ca Procuratura Generală, Comisia Parlamentară pentru Ocrotirea Sănătăţii,

Ministerul Ocrotirii Sănătăţii să verifice îndeplinirea de către instituţiile medicale a prevederilor

art.27 din Legea RM cu privire la ocrotirea sănătăţii din 28 martie 1995, care garantează dreptul

pacientului de a fi informat în scris despre riscul letal al operaţiei pe care urmează să o suporte,

despre posibilităţile unui tratament alternativ şi despre dreptul pacientului de a refuza metoda de

tratament propusă. În acest sens, mai propunem:

- să fie prevăzută obligativitatea contractului în scris dintre instituţia medicală şi pacient

(rudele acestuia) cu indicarea drepturilor, obligaţiilor şi răspunderii juridice a ambelor părţi

în cazul neîndeplinirii condiţiilor stipulate în contract;

- să fie elaborată şi remisă pentru adoptare o nouă lege cu privire la ocrotirea sănătăţii cu

participarea medicilor şi a juriştilor, incluzînd în ea aplicarea contractului în scris în practica

medicală cu indicarea mai clară a drepturilor, obligaţiilor şi răspunderii medicilor şi a

instituţiilor medicale pentru rezultatele activităţii lor;

- să fie create catedre de drept medical la Universitatea de Medicină şi Farmacie „N.

Testemiţanu” şi la facultăţile de drept ale instituţiilor de învăţămînt superior din republică cu

introducerea unui curs special de drept medical pentru studenţii acestor instituţii;

- să fie soluţionată problema editării sistematice a revistei „Dreptul medical” în care să se

publice în permanenţă materiale din practica judiciară şi de expertiză cu privire la

răspunderea pentru infracţiunile medicale pe parcursul acordării asistenţei medicale. Aceste

probleme trebuie reflectate pe larg în toate mijloacele de informare în masă;

- în tematica tezelor de an, de licenţă, de masterat şi de doctorat să fie incluse probleme de

cercetare ştiinţifică a cauzelor infracţiunilor medicale şi a măsurilor de prevenire a lor;

161

- să fie organizată specializarea ofiţerilor de urmărire penală, a procurorilor şi judecătorilor în

materie de cercetare şi dezbatere judiciară a cauzelor penale privind infracţiunile medicale

desemnîndu-se, după caz, în aceste funcţii specialişti cu studii superioare juridice şi

medicale;

- după exemplul SUA, Canadei şi Rusiei să fie creată o bancă electronică de date care să

reflecte cazurile de asistenţă medicală cu sfîrşit letal şi cu date despre medicii care îi

„tratează” în felul acesta pe pacienţi;

- în statistica de stat a Ministerului Sănătăţii, a Procuraturii, a MAI să fie făcute modificări,

introducîndu-se un compartiment consacrat infracţiunilor medicale;

- în art.323 din CP al RM, intitulat „Favorizarea infracţiunii”, să fie prevăzută răspunderea

pentru favorizarea şi tăinuirea infracţiunilor medicale;

- în obligaţiile Ministerului Sănătăţii şi ale Centrului de Medicină Legală să fie prevăzute

publicarea sistematică a datelor cu privire la greşelile medicale depistate şi la cazurile de

neglijenţă a personalului medical care au avut ca urmare decesul sau vătămarea pacienţilor.

15. Este necesar ca la stabilirea pedepsei penale pentru infracţiunile medicale instanţele

de judecată să ia în calcul asemenea circumstanţe agravante cum ar fi starea de neputinţă a victimei

(art.77 lit.„e” din CP al RM); cauzarea prin infracţiune a unor urmări grave – deces sau vătămări

grave (art.77 lit.„b” din CP al RM); săvîrşirea infracţiunii din interes material sau cu alte intenţii

josnice (art.77 lit.„l” din CP al RM); săvîrşirea infracţiunii cu folosirea încrederii acordate (art. 77

lit.„n” din CP al RM).

16. Art.256 alin.(2) din CP al RM care prevede răspunderea pentru primirea unei

remuneraţii ilicite pentru îndeplinirea lucrărilor legate de deservirea populaţiei să fie completat cu

lit.„d” avînd următorul conţinut: „prin înşelăciune, abuz de încredere şi cu folosirea stării de

neputinţă a victimei”.

162

BIBLIOGRAFIE

Acte normative:

1 Declaraţia universală a drepturilor omului, adoptată şi proclamată prin Rezoluţia 217 A

(III) a Asambleei Generale a ONU din 10 decembrie 1948. //Сборник стандартов и

норм ООН в области преудпреждения преступности и уголовного правосудия.

Издание ООН, Нью-Йорк, 1992 г.. 334 с., с.275-279.

2 Convenţia Europeană Pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor

Fundamentale, adoptată la Roma, la 4 noiembrie 1950. //Centrul de Informare şi

Documentare al Consiliului Europei în Moldova, Chişinău, 2000.

3 Constituţia Republicii Moldova adoptată 29 iulie 1994. //Monitorul Parlamentului

Republicii Moldova, 1994, Nr.1.

4 Уголовный кодекс Республики Польша принят 6 июня 1997 г., вступил в силу с 1

января 1998 г. Изд-во «Тесей», Минск, 1998 г.

5 Codul penal al Republicii Moldova, adoptat la 18 aprilie 2002, a intrat în vigoare la 12

iunie 2003. Monitorul Oficial nr.128-129 din 13.09.2002.

6 Codul penal al României, din 1969. Buletinul Oficial Nr. 79-79 bis din 21.06.1968.

7 Codul penal al Republicii Moldova, din 1961, adoptat prin Legea din 24 martie 1961,

Veştile RSSM, 1961, nr.10, art.41.

8 Уголовный кодекс Российской Федерации принят в июне 1996 г., вступил в

действие с 1 января 1997 г.Федеральный закон от 13 июня 1996 г. №64 ФЗ.

9 Уголовный кодекс Украины принят 5 апреля 2001 г., вступил в силу с 1 сентября

2001 г.

10 Codul civil al Republicii Moldova, a. 2002. //Monitorul Oficial al RM nr.82-86/661 din

22.06.2002.

11 Гражданский Кодекс Российской Федерации. Сборник кодексов Российской

Федерации. Изд-во «Филин» Москва, 1999 г.

12 Legea RM „Cu privire la asistenţă medicală gratuită minimă, garantată de stat” nr. 267-

XIV din 3 februarie 1999, în „Monitorul oficial” nr. 33-34 din 8 aprilie 1999.

13 Legea RM „Cu privire la ocrotirea sănătăţii” nr. 411-XIII din 28 martie 1995.

163

14 Legea RM „Cu privire la transplantarea organelor şi ţesuturilor umane” din 25 iunie

1999, „Monitorul oficial” nr. 94-95 din 26 august 1999.

15 Legea RM „Cu privire ca modificarea şi completarea Legii nr. 1086-XIV din 23 iunie

2000 privind expertiza judiciară”, în „Monitorul oficial” nr. 113-114 din 5 august 2002.

16 Legea RM „Cu privire la evaluare şi acreditare în sistemul ocrotirii sănătăţii”, nr. 552-XV

din 18 octombrie 2001, în „Monitorul oficial” nr. 155-157 din 20 decembrie 2001.

17 Regulamentul Centrului de Medicină Legală pe lîngă Ministerul Sănătăţii. Aprobat prin

Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.31 din 17 ianuarie 2003. „Monitorul

Oficial” nr. 6-8, 24 ianuarie 2003.

18 Legea Republicii Moldova „Cu privire la expertiza judiciară nr.1086-XIV din 23 iunie

2000. („Monitorul Oficial”, 16 noiembrie 2000, nr. 144-145).

19 Legea nr.100 a României din 26 mai 1998 privind asistenţa de sănătate publică. Publicată

în „Monitorul Oficial” nr. 204 din 1 iunie 1998.

20 Legea Republicii Moldova din 27 octombrie 2005 Cu privire la drepturile şi

responsabilităţile pacientului (MO 176-181 din 30 decembrie 2005).

21 Culegere de hotărîri ale Plenarelor judecătoriei supreme a Federaţiei Ruse cu privire la

cauze penale. Ediţia a III-a. Alcătuitori – S.G.Lastocikina, N.N.Hohlova. Moscova 2003.

Practica judiciară, hotărârile Plenului CSJ

22 Hotărîrea Plenarei Curţii Supreme de Justiţie a RM din 8 iunie 1992, nr. 4 „Cu privire la

aplicarea în practica judiciară a legislaţiei ce reglementează raporturile de deservire a

populaţiei”. Culegere de hotărîri ale Plenarei Curţii Supreme de Justiţie (1990-1993),

Chişinău 1994.

23 Hotărîrea Plenarei Judecătoriei Supreme a FR din 5 octombrie 1982, nr. 4 (în varianta

din 21 decembrie 1993) „Cu privire la practica judiciară în cauzele vizînd primirea de

recompense ilicite de la cetăţeni pentru îndeplinirea unor lucrări legate de deservirea

populaţiei” (art. 1562 din CP al RSFSR). Alcătuitor S.A.Podzorov. Practica judiciară

referitoare la cazuri penale, partea I. Culegere de hotărîri ale Plenarelor judecătoriilor

supreme ale URSS, RSFSR şi Federaţiei Ruse. Ed. „Ăczamen”, Moscova 2001.

24 Hotărîrea Plenarei judecătoriei supreme a URSS, nr. 11 din 1 decembrie 1983 „Cu

privire la aplicarea de către instanţe a legislaţiei referitoare la răspunderea pentru

primirea unei recompense ilicite de la cetăţeni pentru îndeplinirea unor lucrări legate de

164

deservirea populaţiei. Practica judiciară referitoare la cauze penale”. Moscova. Ed.

„Ăczamen”, 2001.

25 Hotărîrea Parlamentului RM „Cu privire la rezultatele controlului asupra respectării legii

privind asistenţa medicală gratuită minimă, garantată de stat”, nr. 267-XIV din 3

februarie 1999, în „Monitorul oficial” nr. 149-150 din 7 iunie 2002.

26 Hotărîrea Parlamentului RM „Cu privire la aprobarea Planului naţional de acţiuni în

domeniul drepturilor omului pentru anii 2004-2008”, nr. 415-XV din 24 octombrie 2003,

în „Monitorul oficial” nr. 235-238 din 28 noiembrie 2003.

27 Sentinţa de învinuire în cauza penală nr. 2578 cu privire la învinuirea medicului G.

conform art. 186 din CP al RSSM perfectată de anchetatorul Procuraturii raionului Lenin

al or. Chişinău le 28 aprilie 1980. Arhiva judecătoriei secoturlui Centru.

28 Sentinţa instanţei judecătoreşti a sectorului Botanica în cauza penală nr. 1-118/97 din 29

septembrie 1997 cu privire la învinuirea medicului Ia. de săvîrşirea unei infracţiuni

prevăzută de art. 115 din CP al RM. Arhiva judecătoriei sectorului Botanica.

29 Decizia Curţii de Apel a Republicii Moldova pe dosarul penal nr. 1r-124/2001 de acuzare

a medicului R. pe art. 1151 CP al RM. Arhiva Curţii de Apel al RM.

30 Decizia Curţii de Apel din 11 ianuarie 2002 pe dosarul 1r–53. Arhiva Curţii de Apel al

RM.

31 Decizia Tribunalului mun.Chişinău din 13 noiembrie 2001 pe dosarul penal nr. 1a-

1043/2001 de acuzare a medicului G. pe art. 115, 1151 CP al RM. Arhiva Tribunalului

mun. Chişinău.

32 Ordinul medicului-şef al Asociaţiei medicale teritoriale a sect. Botanica din 14 aprilie

1999 nr. 70 „Despre analiza cazului de deces la domiciliu a copilului M.C.” prin care a

fost sancţionat medicul – pediatru D.

33 Ordonanţa de clasare a procesului penal din 9 martie 1999 nr. 98428043, intentat la 6

martie 1998 de către procurorul sect. Botanica pe art. 115 alin. 2 CP al RM pe cazul

neacordării ajutorului medical cetăţenei R.M., în rezultatul căreia ea a decedat. Arhiva

procuraturii sectorului Botanica.

34 Ordonanţă de refuz în intentarea acţiunii penale din 1 iunie 1999, emisă de anchetatorul

interimar a Procuratorii sect.Botanica pe cazul decesului fetiţei M. în vîrstă de 5 ani în

incinta staţiunii serviciului de salvare Botanica la 23 martie 1999. Arhiva procuraturii

sectorului Botanica.

165

35 Răspunsul şefului Departamentului Ministerului Ocrotirii Sănătăţii a RM nr. 09-9/172

din 7 iulie 1999 la sesizarea anchetatorului procuraturii sect. Botanica referitor la cauzele

decesului M.C.

36 Rechizitoriul pe dosarul penal nr.2000428105 de învinuire a medicului R. în comiterea

infracţiunii, prevăzute de art.1151 a Codului penal al RM din 1961 întocmit de

anchetatorul Procuraturii sectorului Botanica la 1. VIII.2000. Arhiva judecătoriei


37 Rechizitoriul pe dosarul penal nr. 994281300 de învinuire a medicului O. în săvîrşirea

infracţiunii prevăzută de art. 1151 CP al RM intentat de Procuratura sectorului Botanica

la 23 iunie 1999 pe faptul decesului la 15 iunie 1999 a cetăţenei B. în secţia de reanimare

a Institutului Ocrotirii Sănătăţii Mamei şi Copilului. Întocmit de anchetatorul procuraturii

sectorului Botanica la 4 august 1999. Pînă în februarie 2001 dosarul încă nu era

examinat. Arhiva judecătoriei sectorului Botanica.

38 Rechizitoriul pe dosarul penal nr. 2000427007 întocmit de anchetatorul Procuraturii

sectorului Botanica la 24 martie 2000 de învinuirea medicului U. în comiterea

infracţiuniii prevăzute de art. 1893 alin.1 din Codul penal al RM. Arhiva judecătoriei


39 Sentinţa judecătoriei sectorului Centru din 16 iulie 2001 pe dosarul nr. 1-225/2001 de

acuzare a medicului G. în comiterea infracţiunilor, prevăzute de art. 115, 1151 CP al RM.

40 Sentinţa judecătoriei sectorului Centru pe dosarul penal nr. 1-601 din 20 iulie 1998 de

achitare a medicului C.V., învinuit în săvîrşirea infracţiunii, prevăzute de art. 115 alin. 2

din Codul penal al Republicii Moldova. Arhiva judecătoriei sectorului Centru.

41 Ordonanţa de încetare a cauzei penale nr. 2004250400 emisă de procurorul raionului

Anenii Noi la 22 decembrie 2004. Arhiva procuraturii raionului Anenii Noi.

Monografii şi materiale didactice:

42 Алексеев П.В., Панин А.В. Философия. Учебник. Издание второе. Изд-во

«Проспект», Москва, 1997 г., 568 с.

43 Акопов В.И. Медицинское право в вопросах и ответах. Эксперт. бюро: Приор,

2000.

44 Акопов В.И., Маслов Е.Н. Право в медицине. Кн. – сервис, 2002.

45 Акопов В.И. Экспертиза вреда здоровью: Правовые вопросы судебно-медицинской

практики. Изд-во «Экспертное бюро М», Москва, 1998 г., 256 с.

166

46 Арсланян К.С. Страхование профессиональной ответственности в сфере оказания

медицинских услуг . Научные труды, том I, стр. 165-167.

47 Беккариа Ч. О преступлениях и наказаниях. Составитель и предисловие

Овчинского В.С., Москва, ИНФРА-М, 2004, 184 с.

48 Бердичевский Ф.Ю. Уголовная ответственность медицинского персонала за

нарушение профессиональных обязанностей. «Юридическая литература», Москва

1970г.

49 Блинов А.Г. Уголовно-правовая охрана прав пациента. Издательство Саратовской

Государственной Академии права, Саратов, 2004 г., 288 с.

50 Блинов А.Г. Эффективность уголовного законодательства Российской Федерации в

сфере охраны прав и свобод пациента. В сборнике: Научные труды II

Всероссийского съезда (Национального конгресса) по медицинскому праву.

Москва, 2005 г., стр. 308-313.

51 Богоудинова О.Е. Уголовная ответственность медицинских работников. Казань,

«Медицина» 2002 г., 56 с.

52 Броуэр Л. Фармацевтическая и продовольственная мафия. Киев «Издательский дом

«Княгиня Ольга»», 2002, 280 с.

53 Быргэу М.М. Организация деятельности полиции Республики Молдова по

профилактике преступлений. Автореферат диссертации на соискание научной

степени доктора юридических наук (Специальность 12.00.07), Харьков, 2004

54 Вермель И.Г. Судебно-медицинская экспертиза лечебной деятельности. Изд-во

Уральского университета, Свердловск, 1988 г., 112 с.

55 Георгицэ М. Организованная преступность: проблемы теории и практики

расследования. Молдавский госуниверситет, Кишинэу, 1998, 296 с.

56 Герасименко Н.Ф., Александрова О.Ю., Григорьев И.Ю. Проблемы реализации

государственной политики в области здравоохранения на региональном уровне.

Научные труды, том I, стр. 9-10.

57 Глушков В.А. Квалификация органами внутренних дел нетрудовых доходов в

сфере медицинского обслуживания населения, Киев, 1990 г., 88с.

58 Глушков В.А. Ответственность за преступления в области здравоохранения. Изд-

во «Вища школа», Киев, 1987 г.

167

59 Глушков В.А., Проблемы уголовной ответственности за общественно опасные

деяния в сфере медицинского обслуживания. Диссертация на соискание ученой

степени доктора юридических наук. Киев, 1990 г.

60 Гончаров Н.Г., Пищита А.Н., Ерофеев С.В. Договор оказания медицинской

помощи: права и обязанности сторон. Научные труды, том I, стр. 144-146.

61 Гриншпун Э.И., Иванов В.М., Татар Г.В. Право человека на жизнь. Изд-во

Свободного международного Университета. Кишинев, 1999.

62 Дебейки М., Готто А. Новая жизнь сердца. Москва «Медицина», 1998г., 500с.

63 Ефремов А.В., Васильев И.В. Организация независимой медицинской экспертизы .

Научные труды, том I, с. 60-62.

64 Журилов Н.В., Пищита А.Н., Гончаров Н.Г. Проблемы добровольного

информированного согласия пациента на медицинское вмешательство. Научные

труды, том I, с. 93-96.

65 Здравомыслов Б.В. Уголовное право Российской Федерации. Общая часть. Изд-во

«Юрист» Москва, 1996 г., 512 с.

66 Коллектив авторов. Сборник Информированное согласие. Редактор. Профессор

Амнон Карми (Израиль). Перевод с английского под научной редакцией

Ю.Д.Сергеева., Москва 2004г., 72 с.

67 Кудрявцев В.Н. Избранные труды по социальным наукам в 3-х Томах. Изд - во

«Наука», Москва, 2002 г., Том 1, 567 с.

68 Кудрявцев В.Н. Причинная связь в уголовном праве. Избранные труды по

социальным наукам в трех томах. Изд-во «Наука», Москва 2002 г.

69 Кудрявцев В.Н. Стратегия борьбы с преступностью. Изд-во «Юристь» Москва,

2003, 352 с.

70 Кудрявцев В.Н., Наумов А.В. Российское Уголовное право. Особенная часть. Изд-

во «Юристъ», Москва, 1997 г., 496 с.

71 Кузнецова Н.Ф. Избранные труды. Изд-во «Юридический центр Пресс», Санкт-

Петербург, 2003 г., 834 с.

72 Кузнецова Н.Ф., Тяжкова И.М. Курс Уголовного права. Учебник для ВУЗов Том I.

Общая часть. Учение о преступлении. Изд-во «Зерцало М» Москва, 2002 г.,624с.

73 Курс российского уголовного права. Общая часть. Под ред. Кудрявцева В.Н. и

Наумова А.В. Москва, издательство Спарк, 2001 г., 767 с., с.460-466.

168

74 Курс уголовного права. Том 1. Общая часть. Учение о преступлении. Под ред.

Н.Ф.Кузнецовой, И.М. Тяжковой. Издательство «Зерцало», Москва, 2002, 624с.

75 Кустова О.А. Методика расследования преступлений, связанных с изъятием

органов и (или) тканей человека для трансплантации. Автореферат кандидатской

диссертации, Москва, Академия управления МВД России, 2004.

76 Леонтьев О.В. и др. Врач и закон. Изд-во «Эдиториал УРСС», Москва,1998г.,112с.

77 Леонтьев О.В. Медицинская помощь: права пациента. Санкт-Петербург. «Невский

Проспект», 2002 г., 158 с.

78 Леонтьев О.В. Нарушения норм уголовного права в медицине. Санкт-Петербург,

СпецЛит, 2002 г., 63 с.

79 Лосото А. Интервью с Ю.Д.Сергеевым. «Российская газета», 10 ноября 2004 г.

80 Мереуцэ И., Цуркану С., Гацкан Ш., Гроян Н., Амихалакиоае Г. Моральная и

юридическая ответственность в медицинской деятельности. Кишинев, 2002 г.

81 Мохов А.А. Медицинское право. (правовое регулирование медицинской

деательности): Курс лекций: Учеб. пособие для студентов мед. и фармацевт.

82 Научные труды I Всероссийского съезда (национального Конгресса, по

медицинскому праву. Том 1. Россия – Москва, 25-27 июня, 2003г. Под редакцией

Президента Конгресса профессора Ю.Д. Сергеева. Москва, 2003 г., 276 с.

83 Огарков И.Ф. Врачебные правонарушения и уголовная ответственность за них. Л.

«Медицина», 1966г.

84 Ожегов С.И. Словарь русского языка. Москва, 1984 г., с. 430.

85 Павлов В.Г. Субьект преступления. Изд-во «Юридический центр Пресс», Санкт –

Петербург, 2001, 318 стр. стр 197-203.

86 Пашинян Г.А., Жаро В.В., Зайцев В.В. Экспертиза профессиональных ошибок

медицинских работников в гражданском судопроизводстве. Научные труды, том I,

стр. 23-28.

87 Пионтковский А.А., Ромашкин П.С., Чхиквадзе В.М. Курс советского уголовного

права, в шести томах. Редколлегия Изд-во «Наука», Москва, 1971, Том.V,с.145-146.

88 Попов В.Л., Попова Н.П. Правовые основы медицинской деятельности. Изд-во

«Деан». Санкт-Петербург, 1999г., 256 с.

169

89 Проблемы ответственности по обязательствам, возникающим из причинения вреда

жизни и здоровью в медицинской деятельности: Сборник по материалам научно-

практической конференции – Нижний Новгород. Нижегородская правовая

академия. 2002 г. Ответственный редактор С.М. Хужин, 119 с.

90 Рапопорт Я.Л. На рубеже двух эпох. Дело врачей 1953г. Москва, «Книга», 1988г.

91 Ригельман Р. Как избежать врачебных ошибок. Изд-во «Практика», Москва,

1994 г., 208 с.

92 Российская криминологическая энциклопедия. Изд-во НОРМА, редактор

А.И.Долгова, Москва, 2000 г., 808 с.

93 Российское уголовное право. Особенная часть. Под ред. В.Н.Кудрявцева,

А.В.Наумова. Изд-во «Юристь», Москва, 1998г, с.58-60.

94 Рыков В.А. Медицинское право в вопросах и ответах. Справочник Ростов на-Дону,

Изд.-во «Феникс»,2002, 288 с.

95 Сборник: Правовые и этические основы медицинской деятельности:

международное измерение и национальные трацидии. Материалы Всероссийской

научно-практической конференции с международным участием. Россия, Самара,

23.24 июня 2004 г. Под общей редакцией членов-корреспондентов РА МН Г.П.

Котельникова, Ю.Д, Сергеева, профессора В.В. Сергеева, Самара, 2004 г., 246 с.

96 Сергеев Ю.Д. Медицинское право в России – важный компонент соверменного

правового поля. Сборник , Самара, с. 3-4.

97 Сергеев Ю.Д., Егизарова С.В. Характеристика правонарушений в сфере оказания

медицинских услуг. Сборник, Самара, с. 210-212.

98 Захаров С.О. Экспертный анализ медицинской деятельности при производстве

судебно-медицинских экспертиз по «врачебным делам». Сборник, Самара, с. 72-79.

99 Аникина В.П. Эксперименты на людях: как это было (в СССР, конец 1920-х –

1950-х гг.) Сборник, Самара, с. 11-15.

100 Сергеев Ю.Д., Ерофеев С.В. Неблагоприятный исход оказания медицинской

помощи. Москва, 2001 г., 288 с.

101 Сергеев Ю.Д. Становление и развитие медицинского права в современной России.

Научные труды, том I, с. 5-9.

102 Сергеев Ю.Д., Ерофеев С.В. Ненадлежащее оказание медицинской помощи –

актуальная медико-юридическая проблема. Научные труды, том I, с. 17-20.

170

103 Сергеев Ю.Д., Журилов Н.В. Роль учебной дисциплины «Медицинское право» в

профессиональной подготовке специалистов системы здравоохранения. Научные

труды, том I, с. 266-269.

104 Сергеев Ю.Д., Пищита А.Н., Ерофеев С.В., Канунникова Л.В. Добровольное

информированное согласие пациента на участие в клиническом исследовании. В

сборнике Научные труды I Всероссийского съезда (национального Конгресса, по

медицинскому праву. Том II. Россия – Москва, 25-27 июня, 2003г., с. 125-135.

105 Стародубов В.И., Цыбульский В.Б. Реформа здравоохранения и ее законодательное

обеспечение. Научные труды, том I, стр. 11-14.

106 Стеценко С.Г. Медицинское право. Учебники и учебные пособия. Изд-во

«Юридический центр пресс» Санкт-Петербург, 2004 г.

107 Стеценко С.Г., Пищита А.Н., Гочаров Н.Г. Очерки медицинского права. ЦКБ РАН,

Москва, 2004 г., 172 с.

108 Тихомиров А.В. Медицинское право. Практическое пособие. Изд-во «Статут»,

Москва, 1998г.

109 Тихомирова М.Ю. Юридическая энциклопедия, Москва 1998 г.

110 Томилин В.В. Судебная медицина. Учебник для вузов. Издательская группа

ИНФРА М-Норма. Москва, 1996г.

111 Трубецков А.Д. Вопросы информации о риске и медицинское право. Научные

труды II Всеросийского съезда, стр. 383-387.

112 Ушаков Е.В. Популярно о законах и правилах в медицине. В помощь пациенту и

врачу. Москва, Изд-во КНОРУС, 2005 208с.

113 Ушаков Е.В. Права и гарантии в системе медицинской помощи, что нужно знать

каждому пациенту. Изд-во «Кно Рус», Москва 2004 г. 200 стр.

114 Федорова М.Ю. Медицинское право. Москва, изд-во ВЛАДОС, 2003 г., 320 с.

115 Философский энциклопедический словарь. Редакторы-составители: Тубский Е.Ф.,

Кораблева Г.В., Лутченко В.А., Москва, Изд-во ИНФРА-М, 2005, 576 с.

116 Философский словарь. Политиздат, Москва, 1980 г., с. 257.

117 Флоря В. Уголовная ответственность за врачебные преступления, Кишинев,

2004 г., 160 с.

171

118 Флоря В., Прутяну С. Заметное событие в научной жизни врачей и юристов-

ученых и практических работников. В книге «Bioetica, filozofia, economia şi

medicina», Кишинев, 2003 г., с. 68-76.

119 Химченко С.А. Преступления в области осуществления профессиональной

врачебной деятельности. Автореф. дисс. на соис. уч. ст. канд. юр. наук (12.00.08).

Киевский университет. 1990 г.

120 Чертов А.М., Кузин С.Г., Ившин И.В. Понятие и признаки медицинского

работника как специального субъекта профессиональных преступления по

российскому уголовному праву. Научные труды, том I, с. 241-244.

121 Чиссов В.И., Трахтенберг А.Х. Ошибки в клинической онкологии. Москва, 1993 г.

122 Шевченко Ю.Л. Проблема прав тяжелобольных и умирающих в отечественном и

зарубежом законодательствах. Монография.

123 Эльштейн Н.В. Ошибки в гастроэнтерологической практике. Москва «Медицина»,

1998г., 224 с.

124 Юридическая энциклопедия. Юринформцентр. Москва, 1998, 308 с.

125 Уголовный кодекс Аргентины. Опубликован 29 октября 1921 г., вступил в силу 29

апреля 1922. Изд-во Юридический центр Пресс Санкт-Петербург, 2003 г.

126 Уголовный кодекс Голландии, вступил в силу в 1986. Изд-во Юридический центр

Пресс Санкт-Петербург, 2001 г.

127 Уголовный кодекс Дании был принят в 1930 г., вступил в силу с 1 января 1933 г.

Изд-во Юридический центр Пресс Санкт-Петербург, 2001 г.

128 Уголовный кодекс Франции принят в 1992 г., вступил в силу с 1 марта 1994 г.

Изд-во Юридический центр Пресс Санкт-Петербург, 2002 г..

129 Уголовный кодекс Швейцарии принят в 1937 г. с изменениями и дополнениями по

состоянию на 5 апреля 2002 г. Изд-во Юридический центр Пресс Санкт-Петербург,

2002 г.

130 Уголовный кодекс Швеции принят в 1962 г., вступил в силу 1 января 1965 г. Изд-во

Юридический центр Пресс Санкт-Петербург, 2001 г.

131 Уголовный кодекс Японии принят 27 апреля 1907 г. и в настоящее время действует

в редакции Закона №91 от 12 мая 1995 г. Изд-во Юридический центр Пресс Санкт-

Петербург, 2002 г.

132 Codul penal al Ucrainei. Comentariu ştiinţifico-practic. Ed. a III-a. Redactor

S.S.Iaţenko, Kiev 2003, pag. 325, pag. 7-8, pag. 95-97.

172

133 Codul penal al Republicii Moldova. Comentariu. Redactor A.A.Barbăneagră, Chişinău,

Editura ARC, 2003, p.337, pag.351, pag. 142-144.

134 Avornic Gh. Teoria generală a dreptului. Editura Cartier; Chişinău, 2004, p. 485-492.

135 Beliş V., Medicina legală. Curs pentru facultăţile de drept, Ediţia a IV, Editura juridică,

Bucureşti, 2003, 304 p.

136 Bîrgău M.M. Criminologie. Partea generală. Academia "Ştefan cel Mare" a M.A.I. a RM,

Chişinău, 2005, 343 p.

137 Bîrgău M.M. Criminologie. Partea specială. Academia "Ştefan cel Mare" a M.A.I. a RM,


138 Borodac A. Curs de drept penal. Partea specială Vol.1, Chişinău, 1996.

139 Brînză S., Ulianovschi X, Stati V., Ţurcan I., Grosu Vl. Drept penal. Partea specială.

Volumul II. Editura Cartier Chişinău 2005. 804 p.

140 Bulai C. Manual de drept penal. Partea generală. Editura ALL, Bucureşti, 648 p.

141 Bulai C., Filipaş A., Mitrache C. Instituţii de drept penal. Curs selectiv pentru examenul

de licenţă. Ediţia a II-a. Editura. Trei, Bucureşti, 2003, 578 p.

142 Ciobanu I. Criminologie. Vol. I. Editura Reclama Chişinău 2003, 154 pag.; Vol. II

Editura Reclama Chişinău 2004, 298 p., p. 257-267.

143 Cuşnir V. şi alţii. Jurisprudenţa privind infracţiunile de corupţie ULYSSE, Chişinău,

2003.

144 Cuşnir V. Incriminarea Corupţiei în legislaţia penală a Republicii Moldova. Autoreferat

al tezei de doctor habilitat în drept. Specialitatea 12.00.08. Drept penal. Chişinău,

2005, 56 p.

145 Dobrinoiu V., Conea N. Drept penal. Partea specială. Vol. II. Teorie şi practică judiciară.

Infracţiuni prevăzute în legile speciale. Lumina Lex, Bucureşti, 2000

146 Echipa de administrare a Programului. Reflectări despre etica medicală, drepturile

pacienţilor şi programul „Participarea pacienţilor la procesul decizional privind starea

sănătăţii lor.” “Drepturile pacientului”, 1998, nr.1.

147 Gaţcan Şt. Directorul Centrului medical „Extra-MED”- Profilaxia greşelilor şi culpelor

medicale. «Info-MED», 2003, p. 21-27 (nr. 1).

148 Gheorghiţă M. Medotica cercetării infracţiunilor săvîrşite de structurile criminale

organizate. Autoreferat al tezei de doctor habilitat în drept. Specialitatea 12.00.09.


173

149 Gladchi Gh. Criminologie generală. Chişinău Editura „Museum”, 2001 312 p.

150 Gladchi Gh. Victimologia şi prevenirea infracţiunilor. Academia „Ştefan cel Mare” a

MAI R.M, 312 p.

151 Gladchi Gh. Victimologie criminologică: probleme teoretice, metodologice şi aplicative.

Autoreferat al tezei de doctor habilitat în dret. Specialitatea 12.00.08. Drept penal.


152 Loghin O., Toader T. Drept penal român. Partea specială. Ediţia a III-a, Casa de editură

şi presă „Şansa”, SRL, Bucureşti, 1998, 662 p.

153 Mereuţă I., Popuşoi E., Eţco C., Vutu B., Lozan O. Reglementarea activităţii medicale în

Republica Moldova. Chişinău, 1999, 183 p.

154 Moldovan A.T. Tratat de drept medical. Curs universitar, Editura ALL Beck, Bucureşti,

2002, 744 p.

155 Popuşoi E., Eţco C. Valorile morale în medicină. Ediţia Universităţii de medicină şi

farmacie „N.Testemiţanu”, Chişinău, 1999, 216 p.

156 Sava V., Bolocan A. Organizarea protecţiei drepturilor pacienţilor în ţările economic

dezvoltate ale Europei. „Drepturile Pacientului”, 1998 г., nr. 2. Buletin informativ al

Societăţii “Management şi asigurări în medicină”.

157 Sava V. Drepturile pacienţilor în sistemul naţional de ocrotire a sănătăţii. „Drepturile

Pacientului”, 1999 nr. 1 (3).

158 Ţîrdea T., Berlinschi P., Popuşoi E. Filosofie – etică – medicină. Chişinău, 1997.

159 Ulianovschi X. şi alţii. Dreptul militar în Republica Moldova. Editura Prut internaţional.


160 Эльштейн Н.В. Ошибки в гастроэнтерологической практике. Причины, тенденция,

профилактика. Медицинское информационное агентство. Москва, 1998 г., 224 с.

Articole ştiinţifice şi publicistice:

161 Азизов Д. Взгляд на эвтаназию в свете основ социальной концепции Русской

православной церкви. «Медицинское право» № 4б, 2003 г., с.14-15.

162 Акопов В.И., Джуха Ю.П., Акопов М.В. Об организационных возможностях

участия судебно-медицинской службы в контроле качества медицинской помощи.

«Медицинское право» № 3, 2003 г.

174

163 Ангел смерти будет сидеть в тюрьме. «Эхо планеты», №18 апрель – май 2002 г.

164 Артюшин О. Продал свою почку – в тюрьму. «Эхо планеты» №30 июнь 2003г.,

с.24

165 Баженов С. Доктор Шипман и его большое кладбище. «Эхо планеты», №32, август

2002 г.

166 Батенева Т. Верховный Суд реанимировал «дело врачей», «Известия», 20 апреля

2005.

167 Бахман Х. „Time”. Билет в одну сторону «Киевские Ведомость», 23 октября 2002 г.

168 Бережков А. Суд остановил доктора Смерть. «Эхо планеты», 1999 г., №17, с.30-31.

169 Берестова Л. Врач обезболит до смерти. «Комсомольская правда», 21 апреля 2004.

170 Бикбаев Р. (Оттава). Красный Крест покаялся. «Эхо планеты» №24-25, июнь, 2005.

171 Бушинский А. Сами режут, сами зашивают. «Независимая Молдова», 4 февраля

2003 г.

172 Быргэу М., Флоря В. Комментарий к новому Уголовному Кодексу Республики

Молдова (Сравнительное правоведение) «Закон и жизнь», №12, 2002, с.20-23.

173 Быргэу М., Флоря В. Надежный ориентир в исследовании важных правовых

проблем. Газета «Право» № 22 (47) ноябрь, 2003 г.

174 British Medical Journal, Londra, nr. 72-37, martie 2000.

175 Bîrgău M. Prevenirea atragerii minorilor în activitatea criminală ori altă comportare

antisocială. Chişinău, 1996.

176 Васильев Ю. Дело Врачей – 2003 г. «Московские новости», №7 (25.02 – 3.03.2003)

177 Война В. Спасение не во лжи. «Новое время», №51 от 20 декабря 1998 г.

178 Воронов К. Хирург потерял бдительность «Аргументы и факты» Здоровье. №11,

март, 1999.

179 Герасименко С. Дело «врачей-потрошителей», «Комсомольская правда», 30

сентября, 1, 2 октября 2003г.

180 Герасимов Г. Дело врачей: невежество или злой умысел? «Новое время» №10,

2005 г., с.34-35.

181 Головлева Г.Г. Жизнь, укороченная врачом. «Киевские ведомости», 7 мая 2003г.

182 Громов А.П. Юридические аспекты хирургической деятельности. Журнал

«Хирургия», №11-12, 1992, Москва.

175

183 Гудушина О.Ю., Тарасов Ю.И. Проблемы оформления добровольного

информированного согласия пациента на медицинское вмешательство

«Медицинское право», №1, 2004 г., с.41-44.

184 Гырла Л. Врачебные преступления: материальный и процессуальный аспекты.

Analele Ştiinţifice ale USM, seria „Ştiinţe socio-umanistice”, Vol.I., Chişinău, 2001,

p.267-275.

185 Гырла Л. Основания уголовной ответственности за врачебные преступления.

«Закон и жизнь», 1999, №11, с.31-34.

186 Гырла Л. Международно-правовая регламентация прав пациентов. Основные

концепции и принципы. Analele Ştiinţifice ale USM, seria „Ştiinţe socio-umanistice”,

Vol.I., Chişinău, 2003, p.167-174.

187 Двоечник со скальпелем («Санди Таймс») «За рубежом» №1. 2000 г., с.12.

188 Дмитриев Ю.А., Шленева Е.В. Право человека в Российской Федерации на

осуществление эвтаназии. «Государство и право», 2000г., №11, с.52-59.

189 Доктор робот «За рубежом» № 9, 2000 г., с.12.

190 Золотоносов М. Гений глазами жены. «Московские новости», №30, 6-12 августа

2002 г., с.16.

191 Зыкова Н.А., Ривенсон М.С., К анализу судебно-медицинских экспертиз по делам о

профессиональных правонарушениях медицинских работников. Журнал

«Судебная медицинская экспертиза» Москва, 1998г. №3., с.3-6.

192 И снова эвтаназия. «Эхо планеты», №6, февраль, 2003 г., с.24.

193 Кабанников А. Не желаете ли чашку кофе за миллион долларов? «Комсомольская

правда», 22 декабря 1998 г.

194 Канунникова Л.В., Фролов Я.А., Фролова Е.В. О правовых проблемах врачебной

(медицинской) ошибки. Журнал «Медицинское право», Москва, 2003 г., №3.

195 Каранов Я. Руки мыть надо, советует Британский Парламент. «Эхо планеты»,

№49, декабрь, 2000 г.

196 Карцев А. Скандал в Лодзи: скорая смерть от «скорой помощи» «Эхо планеты»,

№7, февраль, 2002 г., с.18-19.

197 Карцев А. Тандем гробовщиков и врачей. «Эхо планеты», №26 июнь-июль 2003 г.

176

198 Квернадзе Р.А. Некоторые аспекты становления и развития законодательства в

области здравоохранения. Медицина и право. «Государство и право», 2001,

№ 8, с.99-104.

199 Кириллов С. Выпускной вечер Саши. Вместо свидетельства об окончании школы –

свидетельство о смерти. «Московские новости», 1 июля 2002 г., с.19.

200 Когда ошибается врач. «АИФ. Здоровье», №5, 31 января 2002 г., с.8.

201 Кожемякин В., Чазов Е., «Иллюзию здоровья можно продать…», «Аргументы и

факты», №18, 2003г.

202 Козьминых Е. Обязательства вследствие причинения вреда здоровью при оказании

медицинской помощи «Российская юстиция», 2001 г., №2.

203 Козьминых Е. Судебная экспертиза по врачебному делу. «Российская юстиция»,

№3/2002 г., с.31-32.

204 Колодочкина Е. Доказательство любви или преступление? «Эхо планеты» №5,

январь/февраль 2004 г., с. 22-23.

205 Конюшкина Ю.А. Эвтаназия: основания для продолжения дискуссии. Журнал

«Медицинское право» 2003 г., № 2., с.30-31.

206 Крелин Ю. Добро не в моде. Государственников много, филантропов мало.

«Московские новости», № 50, 11-17 декабря 2001 г., с.25.

207 Кувшинов И. Экспертиза должна быть независимой. «Закон и жизнь», №11, 1996.

208 Лечение не на жизнь, а на смерть. «За рубежом», № 5, 2000 г.

209 Мазур А. Деградация продолжается. «Независимая Молдова», 11 сентября 2002г.

210 Маликова В. Исцели врача, пациент. Беседа с исполнительным директором

Национального бюро по защите прав пациентов Аллой Ульяновской, «Аргументы

и факты», Молдова, №7, 12 февраля 2003г.

211 Маляева Е.О. Возможна ли легализация эвтаназии в России? «Медицинское

право», 2004 г., №1, с.27-35.

212 Микконен М. Профилактика ятрогенных повреждений больного. «Медицинское

право», №4, 2003 г., с.53-56.

213 Мингажев С. Японского доктора обвиняют в убийстве. «Эхо планеты», №1, январь

2003г.

214 Мостовец М. Врачу быть палачом нельзя. Но, оказалось, очень хочется. «Эхо

планеты», №49 ноябрь, декабрь 2001 г.

177

215 Муляжи-тренажеры в медицине. «Фокус», Мюнхен, «За рубежом» № 4, 1999.

216 Onofrei V. Medicul – subiect special în dreptul penal al Republicii Moldova. Analele

ştiinţifice ale USM, seria „Ştiinţe socio-umanistice”, Chişinău, 2001, vol. I, p.232-236.

217 Папук Г. Организованной преступности объявлена открытая война. «Независимая

Молдова», 16 декабря 2003 г.

218 Петров Э. Честный детектив. «Вести России», 7 февраля 2004 г.

219 Пильников Б. Врачи торговали человеческими почками «Эхо планеты», №50

декабрь, 2003.

220 Рамишвили А.Д., Витер В.И., Неволин Н.И. Правовая оценка материальных

отношений между пациентами и медицинскими работниками. «Медицинское

право», № 2 (6) 2004 г., с. 13-15.

221 Ротбурд Е. Бриллиантовая нога или Невероятные приключения англичанина в

больнице. «Кишиневские новости», 31 января 2003г.

222 Сергеев Ю.Д. Термина «Врачебная ошибка нет ни в одном законе». «Известия»,

октябрь 2003г.

223 Сергеев Ю.Д., Ерофеев С.В. Ятрогенная патология – актуальная судебно –

медицинская проблема. Журнал «Судебно медицинская экспертиза». Москва, №6,

1998г.

224 Сергеев Ю.Д. Медицинское право в Российской Федерации. Доклад на I

Всероссийском съезде (Национального конгресса) по медицинскому праву 23

июня 2003 г. в г. Москве. Научные труды I Всероссийского съезда (национального

конгресса) по медицинскому праву. Том II. Москва, 2003 г., с.10-15.

225 Симоненко В.Б., Колесников С.А. Инфекционной эндокардит, современное

течение, диагностика, принципы лечения и профилактики. Журнал «Клиническая

медицина», Москва, №3, 1999., с.44-49.

226 Скоробогатько Т. Операция на кошельке. «Московские новости», №46, 9-15

декабря 2003 г.

227 Соломин В. и дт. Быть или не быть? Вот в чем вопрос… (О легализации эвтаназии

в Голландии) «Эхо планеты» №50-51 декабрь, 2000, с.22-27.

228 Тихомиров А. Значение договора при оказании медицинских услуг. «Российская

юстиция», №8, 2002г.

178

229 Тхорова Е. Ошибка врача: недоказуема или ненаказуема? «Аргументы и факты»,

Молдова №36, 2001 (сентябрь).

230 Увы, анонимно. Кто поможет «скорой помощи», «Коммунист» №42, 17 октября

2001г.

231 Ульяновская А. Пациенты говорят, что врачи берут взятки. «Молдавские

ведомости» 2 июля 2003 г.

232 Флоря В. Врачебная ошибка, ложь, преступление. În culegerea „Filosofie, medicină,

ecologie”. Redactor ştiinţific N.Ţîrdea, USMF, Chişinău, 1999, pag. 66-68. Materialele

Conferinţei a IV-a ştiinţifice internaţionale 7-8 aprilie 1999.

233 Флоря В. Врачебные ошибки с тяжкими последствиями – неосторожные

преступления. «Закон и жизнь», 2006, №2, с.11-12.

234 Флоря В. Врачебные преступления недоказуемы и ненаказуемы? Кишинев,

«Реклама», 2001, 58 с.

235 Флоря В. Врачебные преступления против жизни и здоровья пациентов. Conferinţa

ştiinşifico-practică internaţională cu genericul „Criminalitatea în Republica Moldova:

starea actuală, tendinţele măsurilor de prevenire şi de combatere”. Chişinău, 18-19 aprilie

2003.

236 Быргэу М., Доля И., Флоря В. Классический учебник по курсу «Прокуратура

Украiны». Автор учебника – доктор юридических наук, профессор

О.Р.Михайленко (г.Киев) «Закон и жизнь», 2006 г., №2, с.56-57.

237 Флоря В. Кто боится объективной вневедомственной экспертизы. «Analele

ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al Republicii Moldova»_ Ediţia a IV,

Chişinău, 2003, 311 p., p.33-38.

238 Флоря В. Медицинская и фармацевтическая мафия. «Закон и жизнь», 2005, №12,

с.13-14.

239 Флоря В. Медицинское право как самостоятельная отрасль права. «Медицинское

право», Москва, 2004 г., №1, стр. 8-10.

240 Флоря В. Методика раскрытия и расследования врачебных преступлений. «Закон и

жизнь», 2005, №6, с.7-9.

241 Флоря В. Методика раскрытия и расследования врачебных преступлений.

Conferinţa ştiinţifico-practică internaţională cu genericul: Criminalitatea regională.

Probleme şi perspective de prevenire şi combatere. Chişinău, 25-26 mai 2005.

179

242 Флоря В. Constrîngerea persoanei la prelevarea organelor sau ţesuturilor pentru

transplantare c unul din scopurile a traficului de fiinţe umane şi a copiilor. Conferinţa

ştiinţifico-practică internaţională cu genericul: Prevenirea şi combaterea crimelor

transnaţionale: probleme teoretice şi practice. Chişinău, 6-7 octombrie 2005.

243 Флоря В. Методика раскрытия и расследования врачебных преступлений. В

сборнике «Проблеми вдосконалення пiдготовки слiдчих та експертiв в умовах

реформування правоохоронноï системы в Украiни» Львiв, 2005, с.17-21.

244 Флоря В. Нарушение по халатности правил и методов оказания медицинской

помощи. «Закон и жизнь», 2005, №2, с.20-24.

245 Флоря В. Обоснованный риск в уголовном праве. «Закон и жизнь», 2005, №4, с.4-6.

246 Драгнев Д., Быргэу М., Флоря В. Рецензия на книгу Чайковского А.С. Плен. За

чужие и свои грехи (Военнопленные и интернированные в Украине 1939-1953 гг.)

Киев, Парламентское изд-во, 2005 г., 972 с. «Закон и жизнь», 2005, №11, с.58.

247 Ищенко Е., Образцов В., Яковлев М. (Москва) Рецензия на монографию Флори В.

Уголовная ответственность за врачебные преступления (медицина и право).

Кишинёв, 2004 г., 160 с. «Закон и жизнь», 2005 г., №12, с.55.

248 Флоря В. Обоснованный риск в уголовном праве. Риск в медицине. В сборнике

«Проблеми вдосконалення пiдготовки слiдчих та експертiв в умовах реформування

правоохоронноï системы в Украiни» Львiв, 2005, с.109-118.

249 Флоря В. Об уголовной ответственности при правонарушениях в медицине.

Научные труды II Всероссийского съезда (Национального конгресса) по

медицинскому праву, Редактор Ю.Д. Сергеев, Москва, 2005 г., с.184-186.

250 Флоря В. Ответственность за врачебные преступления по Уголовному кодексу

Румынии. «Медицинское право», Москва, 2004 г., № 4, стр. 51-55.

251 Флоря В. Ответственность за врачебные прерступления по законодательству

различных стран. «Закон и жизнь», 2005 г., №10, с.6-9.

252 Флоря В., Прутяну С. Заметное событие в научной жизни врачей и юристов-

ученых и практических работников. В сборнике „Bioetică, filosofia, economia şi

medicina”, USMF, редактор Т.Цардя. Materialele conferinţei a VIII – a Ştiinţifice

Internaţionale la Universitatea de Stat de medicină şi farmacie „N.Testemiţanu”, pag. 68-

76, 15 aprilie 2003.

180

253 Флоря В., Сава В. Полезное издание. «Юрист Молдовы», 7 октября 1999 г. Флоря

В., Сава В. В защиту прав пациентов. «Юрист Молдовы», 31 декабря 1999 г.

254 Флоря В. Получение незаконного вознаграждения за выполнение работ связных с

обслуживанием населения (ст.256 УК РМ). В сборнике: «Должностные

преступления и проявления коррупции в сфере здравоохранения». Редакторы

Сергеев Ю.Д., Трупцевский Ю.В. Изд-во «Юрист», Москва, 2004 г., с.62-69.

255 Флоря В. Понятие врачебных преступлений и их классификация. «Закон и жизнь»,

2004 г., №11, с.10-15.

256 Флоря В. Понятие и признаки преступления. Врачебные преступления. «Закон и

жизнь», 2005 г., №9, с.5-6.

257 Флоря. В. Предупреждение врачебных преступлений. «Закон и жизнь», 2005 г.,

№5, с.5-6.

258 Флоря. В. Рецензия на монографию Блинова А.Г. «Уголовно-правовая охрана прав

пациента» Изд-во Саратовской государственной академии права. Саратов, 2004 г.,

288 с.; «Медицинское право» Москва, 2005 г., №3, с.50-52; «Закон и жизнь» 2005

г., №6, с.56-58.

259 Быргэу М., Флоря В. Рецензия на монографию Н. Карпова «Злочинная дiяльнiсть»

(Преступная деятельность). «Закон и жизнь», 2005 г., №7, с.58.

260 Флоря. В. Рецензия на монографию Блинова А.Г. «Уголовно-правовая охрана прав

пациента». Изд-во Саратовской государственной академии права. Саратов, 2004 г.,

288 с. «Медицинское право», Москва, 2005 г., №3, с.50-52.

261 Флоря. В. Следственно-судебная практика по делам о врачебных преступлениях в

Республике Молдова. «Analele ştiinţifice ale Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al

Republicii Moldova». Ştiinţe socio-umanistice. 576 p., p.185-206.

262 Флоря. В. Уголовная ответственность за врачебные преступления. «Реклама»,

Кишинев, 2004 г., 160 с.

263 Флоря. В. Уголовная ответственность за врачебные преступления (некоторые

итоги исследования). «Закон и жизнь», 2005 г., №3, с.7-12.

264 Флоря. В. Юридическое значение согласия пациента на медицинское

вмешательство, повлекшее гибель или тяжкие увечья потерпевшего. «Закон и

жизнь», 2005 г., №1, с.7-11.

265 Флоря В., Сава В. Юридические и этические аспекты платной медицины. В

сборнике „Bioetică, filosofie, medicină practică”. Materialele Conferinţei a V-a

181

ştiinţifice internaţionale, 19-20 aprilie 2000, USMF. Redactor responsabil Teodor N.

Ţîrdea, Chişinău, 2000, с.29-31.

266 Флоря. В. Судебно-медицинская экспертиза по делам о врачебных преступлениях.

Revista „INFO-MED”, Chişinău, 2004, nr.4, p.12-16.

267 Флоря. В. Уголовная ответственность за врачебные преступления. Revista „Sănătate

publică, economie şi management în medicină”, Chişinău, 2005, Nr.2, p.50-56.

268 Фоллберг Л. Последствия Амстердамской декларации – революция прав в Европе?

Журнал «Медицинское право», №1, 2004 г.

269 Чепурная О. Дело об эвтаназии. Девочек- убийц ждет тюрьма. «Комсомольская

правда», 8 декабря 2004 г.

270 Шевелев В. Страхов поубавилось. Интервью с директором Российского

онкологического центра. М.Давыдовым, доктором медицинских наук,

профессором «Московские новости», №52, 25-31 декабря 2001г.

271 Шишкин Г. Кто он, доктор Смерть? «Эхо планеты», №8, февраль 1999г., с.36-38.

272 Шишкин С. Интервью «Московским новостям». Платили и будем платить?

«Московские новости», №46, 9-15 декабря 2003 г.

273 Шлегель М. Хитрости бесплатной медицины. «Аргументы и факты», №9 среда, 27

февраля 2002г.

274 Шнур А.П. (Мюнхен) Уголовно-правовая ответственность врача в ФРГ.

«Хирургия» Журнал им. Н.И. Пирогова, №11-12. М., Медицина, 1992 г.

275 Baciu Gh. Bazele legislative şi procedurale ale activităţii serviciului medico-legal din

Republica Moldova, “INFO-MED”, 2004, Nr.2, p.9-16.

276 Bercu O. Rudele unui bolnav de cancer acuză medicii de moartea acestuia „Flux”, 21

noiembrie 2001.

277 Carsten Kling. Influenţa instituţiilor statale asupra sistemelor de ocrotire ale sănătăţii.

Disertaţia pentru obţinerea titlului ştiinţific de doctor în politologie. Chişinău, 1998.

278 Problemele economico-manageriale în ocrotirea sănătăţii. Redactor ştiinţific C.Eţco,

USMF, Chişinău, 1999.

279 Gaţcan Şt. Profilaxia greşelilor şi culpelor medicale. “INFO-MED”, Chişinău, 2003,

Nr.1, p.21-27.

182

280 Mereuţă I. Concepţia politicii asigurărilor medicale pentru practica medicală. Revista

ştiinţifico-practică “INFO-MED”, Chişinău, 2003, Nr.1, p.13-16.

281 Mereuţă I. Sistemele sănătăţii în ţările Uniunii europene. 1996.

282 Mereuţă I., Lupu M., Gaţcan Şt. Responsabilitatea penală şi activitatea medicală. Culpele

şi clasificarea lor. “INFO-MED”, 2003, Nr.2, p.3-12.

283 Mereuţă I., Popuşoi E., Eţco C. şi alţii. Reglementarea activităţii medicale în Republica

Moldova, Chişinău, 1999, 183 p.

284 Mereuţă I., Ţurcanu S., Gaţcan Şt., Groian N., Amihalachioae G. Răspunderea morală şi

juridică în activitatea medicală. Ediţia Institutului Oncologic, Chişinău, 2002.

285 Onofrei V. Protecţia şi realizarea dreptului ocrotirii sănătăţii persoanei în Republica

Moldova. Studiu legislativ. Aspecte comparate. Analele ştiinţifice ale USM, Chişinău,

2001, p.227-231.

286 Popuşoi E., Eţco C. Valori morale în medicină. Chişinău, 1999, pag. 216. Centrul

Editorial Poligrafic Medicina al USMF.

287 Români ucişi pentru organe „Gazeta românească”, vineri, 15 martie 2002.

288 Roşculeţ L. Definirea legală a culpei medico-legală. Analele ştiinţifice ale USM seria

„Ştiinţe socio-umanistice”, Vol. I, Chişinău, 2001, p.341-344.

289 Roşculeţ L. Etica medicală şi drepturile omului. Analele ştiinţifice ale Universităţii de

Stat din Moldova. Chişinău, 2002, vol.1, p.241-243.

290 Roşculeţ L. Neglijenţa în activitatea medicală. Deosebirea dintre eroare şi greşeală.

Analele Ştiinţifice ale USM, Chişinău, 2002, vol.1, p.244-246.

291 Sadovei N. Repere juridice generale privind exercitarea profesiunii de medic în

Republica Moldova. Analele ştiinţifice ale USM, Chişinău, 2001. Vol I, p.461-464.

292 Sadovei N. Studiu introductiv privind elementele generale ale dreptului medical. Analele

ştiinţifice ale Universităţii de Stat din Moldova, Chişinău, 2001 p.457-460.

293 Sava V. Acordul informat – o oportunitate reală de consolidare a drepturilor pacienţilor

din Moldova. Redactor ştiinţific T.Ţîrdea, USMF, Chişinău, 2000, p.31-33.

294 Sava V. Respectarea drepturilor pacienţilor – atribut obligatoriu al sistemului de ocrotire

a sănătăţii. Probleme economico-manageriale în ocrotirea sănătăţii, USMF, Chişinău,

1999, p.170-177.

183

295 Sava V. Unele aspecte etico-juridice ale relaţiei medic-pacient. “Filosofie, medicină,

ecologie”, USMF. Chişinău, 1999. Redactor ştiinţific Ţîrdea T., p.64-66.

296 Ţîrdea T. Filosofie şi bioetică. Chişinău, 2000.

297 Tomuleţ M. Analiza penală a infracţiunii de transplant ilegal de organe şi ţesuturi.

Analele ştiinţifice ale USM, Chişinău, 2001, Vol.1, p.366-373.

298 Vianu P. Moarte la bis. „Scutul legii”, iunie, 2003, nr.5.

184

ANEXE

Anexa nr. 1

5 martie 2002

D-lui Mihail Sidorov, preşedinte al Comisiei Parlamentare pentru Drepturile Omului

Stimate d-le M.Sidorov,

Referitor la argumentarea posibilităţilor de modificare a statutului şi subordonării

instituţiilor şi organizaţiilor care efectuează expertizele judiciare, în mod special a Centrului de

Medicină Legală (CML) Vă comunicăm următoarele:

CML de pe lîngă Ministerul Sănătăţii al RM este unica instituţie medicală, care prestează

servicii specifice, ordonate de către organele de drept în scopul stabilirii adevărului juridic în

cazurile infracţiunilor comise contra sănătăţii, vieţii şi demnităţii cetăţenilor, ceea ce contribuie

ca Republica Moldova să devină un stat bazat pe drept.

Activitatea serviciului medico-legal este reglementată de Constituţia RM şi de Legea cu

privire la Ocrotirea Sănătăţii; Legea cu privire la expertiza judiciară, Codul penal, Codul de

procedură penală şi alte acte normative.

Nici una dintre instituţiile medicale nu efectuează un astfel de lucru complicat, adesea în

condiţii extreme – contactarea cu elemente criminale, examinarea non-stop a cadavrelor la locul

faptei, necropsia cadavrelor în stare de putrefacţie avansată sau scheletate, riscul de contaminare

cu SIDA şi alte maladii contagioase, contactul permanent cu substanţe extrem de toxice, lucrul

cu materialul cadaveric în laboratoarele speciale etc. Nu este ocazional nici faptul că în toate

ţările dezvoltate din lume medicinii legale i se atribuie un loc deosebit, iar experţilor medico-

legali li se plăteşte un salariu de 3-4 ori mai mare decît altor categorii de medici. La noi în ţară,

la ora actuală salariul de funcţie a unui specialist cu studii superioare din medicina legală, cu

toate suplimentele (pentru condiţii nocive de lucru, vechimea în muncă şi categoria calificativă)

constituie doar 300-350 lei.

Actualmente serviciul medico-legal din R.M dispune doar de 250 colaboratori dintre care

numai 100 specialişti cu studii superioare. În pofida numărului redus al statelor de funcţie, anual

se efectuează un volum enorm de lucru: peste 6000 de necropsii ale persoanelor decedate,

preponderent prin moarte violentă (omucideri, sinucideri, diverse accidente, inclusiv prin trafic

rutier); circa 40-45 mii de examinări ale persoanelor agresate, violate; se efectuează peste 55 mii

de investigaţii complicate de laborator, precum şi alte activităţi medico-legale. În ultimii ani

creşte esenţial numărul celor mai complicate forme de expertize, o parte dintre care se află sub

controlul conducerii de vîrf a republicii.

185

De menţionat, că la începutul anilor 90 Serviciul Medico-Legal din Moldova prezenta o instituţie

bine organizată şi dotată cu tot necesarul, care avea o subordonare dublă: în plan metodic,

ştiinţific şi organizatoric era conducă de către Institutul de Medicină Legală din Moscova, iar

financiar-econmic de către MS al republicii. Existau posibilităţi largi de pregătire şi perfecţionare

a cadrelor în diferite centre prestigioase.

După destrămarea URSS, consecinţele social-politice şi economice determinate de acest

proces, starea de lucruri în Serviciul Medico-Legal au devenit complicate. Treptat a scăzut

dotarea tehnico-materială, care a înrăutăţit brusc posibilităţile de activitate şi efectuarea

investigaţiilor de laborator. Implementarea noilor metode de cercetare cu utilizarea unor aparate

moderne sensibile a devenit imposibilă. MS dădea prioritate în această privinţă instituţiilor

medicale cu profil clinic. Cele mai defavorizate au rămas secţiile medico-legale ale CML din

fostele raioane ale republicii. Nedispunînd de propriile sedii de lucru (morgă, ambulator),

specialiştii acestor secţii se foloseau tradiţional (cum era prevăzut anterior) de încăperile

instituţiilor medicale, ai căror conducători în ultimii ani cer categoric plata pentru arendă şi

servicii comunale. Bugetul CML niciodată nu a prevăzut alocări speciale pentru întreţinerea

secţiilor nominalizate în timp ce multiplele adresări oficiale de a schimba cumva situaţia nu s-au

încununat cu succes.

Toate cele menţionate s-au reflectat negativ asupra calităţii muncii de expertiză: se

tergiversează termenile executării expertizelor, este imposibil a se aplica noi metode de

investigaţii de laborator, în special în cazurile de identificare a cadavrelor dezmembrate sau

scheletate, efectuarea expertizelor genetice. Din lipsa totală a unităţilor de transport nu se pot

efectua: controlul secţiilor teritoriale, deplasarea pentru cercetarea cadavrelor exhumate,

participarea în cazurile prevăzute de Lege în şedinţele de judecată etc.

În scopul redresării situaţiei create, un rol primordial ar avea reevaluarea statutului

Serviciului Medico-Legal. În acest sens există practica multor ţări în care instituţiile de expertiză

judiciară sînt subordonate direct guvernului, finanţate de la Bugetul de Stat. Este lichidată

dependenţa departamentală, iar experţii medico-legali se consideră funcţionari publici, ca

judecătorii şi lucrătorii Procuraturii. Ca exemplu putem lua serviciile medico-legale din

Republica Belarusi, unde prin decret prezidenţial Serviciul Medico-Legale este declarat de stat şi

i se alocă buget direct din cel republican. În România serviciul este asigurat de două surse

financiare – centrală şi alta locală.

Menţionăm faptul că noi nu pretindem condiţii de excepţie, asemănătoare cu cele de peste

hotare, care în unele cazuri nici nu pot fi implementate la noi, dar am dori ca acest serviciu

medical să activeze în condiţii cît de cît decente.

186

Îmn opinia noastră, căile principale de redresare a situaţiei din acest în serviciu ar fi

următoarele:

1. Atribuirea serviciului medico-legal a unui statut economic şi administrativ autonom, ca

instituţie de expertiză judiciară, finanţată de la bugetul de stat (în baza normativelor

aprobate şi costului real pentru efectuarea cercetărilor experimentale).

2. Specialiştii secţiilor medico-legale din subdiviziunile teritoriale ale CML prestează

servicii populaţiei din teritoriu, din acest motiv organele administraţiei publice locale sînt

obligate să creeze condiţii elementare şi strict necesare pentru activitatea medicilor

legişti, asigurîndu-i cu încăperi pentru lucru şi cu plata pentru serviciile comunale.

3. A stabili experţilor judiciari statutul de funcţionari publici.

4. Este necesar a se folosi şi practica altor ţări în ceea ce priveşte posibilele forme de

reorganizare a Serviciului Medico-Legal, elaborîndu-se un nou statut al CML, în

conformitate cu prevederile Legii cu privire la expertiza judiciară.

5. Specialiştii din medicina legală trebuie să participe în mod obligatoriu la elaborarea

tuturor actelor normative emise de către Ministerul Sănătăţii, ei trebuie să fie totodată

abilitaţi cu dreptul de a iniţia proiecte de instrucţiuni, regulamente, în scopul

standardizării tipurilor de asistenţă medicală pentru a delimita clar drepturile şi

responsabilităţile medicului şi, concomitent, ale pacientului.

Doctor în drept, conferenţiar, Academia de poliţie “Ştefan cel Mare” V. Florea Doctor în medicină, conferenţiar, şef al cursului de medicină legală şi drept medical, ULIM Gr. Mutoi Doctor în drept, judecător al Curţii Supreme de Justiţie din RM T. Popovici Doctor în medicină, vice director pentru probleme clinice, CML I. Cuvşinov Judecător la Curtea Supremă de Justiţie R. Botezatu

187

Anexa nr. 2

10 martie 2004

Dlui Mihail Sidorov, Preşedinte al Comisiei Parlamentare pentru Drepturile Omului, Dlui Victor Puşcaş, Preşedinte al Curţii Constituţionale a Republicii Moldova

Stimate domnule Mihail Sidorov, Stimate domnule Victor Puşcaş,

Prin Hotărîrea Parlamentului Republicii Moldova din 24 octombrie 2003 a fost aprobat

Planul Naţional de Acţiuni în Domeniul Drepturilor Omului pentru anii 2004 – 2008. Capitolul 3

al acestui plan prevede măsuri în domeniul asigurării dreptului la ocrotirea sănătăţii.

Considerăm că pentru realizarea cu succes a acestor măsuri este necesară încă una –

scoaterea din subordonarea Ministerului Sănătăţii a Centrului de Medicină Legală şi

subordonarea lui Ministerului Justiţiei ori nemijlocit Guvernului, ca un departament autonom.

Facem această propunere pentru că pe parcursul a 40 ani de aplicare a Codului penal al

Republicii Moldova, s-a aplicat foarte rar ori deloc art. 115 din Codului penal, care prevedea

răspunderea penală pentru neacordarea de ajutor unui bolnav.

De asemenea foarte rar s-a aplicat şi art. 1151, care prevedea răspunderea penală pentru

încălcarea regulilor sau metodelor de acordare a asistenţei medicale, introdus în Codul penal la

10 iunie 1998.

În Codul penal al Republicii Moldova din 18 aprilie 2002 acestea sînt articolele 162 şi

213.

Dacă Centrul de Medicină Legală va fi subordonat şi în viitor Ministerului Sănătăţii,

atunci aceste norme nu vor fi aplicate nici în viitorii 40 de ani.

Dar poate asemenea infracţiuni nu se săvîrşesc de lucrătorii medicali? Dacă ar fi aşa, atunci

legiuitorul din Republica Moldova şi din alte ţări n-ar fi prevăzut răspunderea penală pentru

comiterea lor.

În afară de aceasta, în Republica Moldova judecătoriile în ultimii ani au pronunţat totuşi

cîteva sentinţe de condamnare a lucrătorilor medicali, pentru comiterea infracţiunilor menţionate

mai sus.

E adevărat însă că nici unul dintre infractori n-a fost condamnat la privaţiune de libertate.

188

Prin Hotărîrea Guvernului Republicii Moldova nr.31 din 17 ianuarie 2003, punctul 1 se

stipulează că „1. Centrul de Medicină Legală (în continuare – Centrul) este o instituţie publică de

expertiză judiciară în domeniul medicinii legale, înfiinţată pe lîngă Ministerul Sănătăţii”.

În cazuri cînd unii medici ai instituţiilor subordonate Ministerului Sănătăţii încalcă

drepturile pacienţilor sau dacă aceste infracţiuni sînt încălcate de lucrătorii Ministerului, tot

medici, sau ai Centrului de Medicină Legală, medicii legişti de la centru nu sînt interesaţi ca

colegii lor să ajungă pe banca acuzaţilor şi ca asemenea infracţiuni să fie cunoscute publicul larg.

Această concluzie o facem şi după studierea publicaţiilor lui A.Gherman în „Независимая

Молдова” din 25 decembrie 2003 şi „Moldova Suverană” din 23 decembrie 2003, în care

problema respectării legii, a drepturilor pacienţilor de către lucrătorii medicali, analiza

plîngerilor pacienţilor, a cazurilor tragerii medicilor la răspundere juridică nici nu se abordează.

În baza celor menţionate mai sus,

SOLICIT:

1. Să fie sesizată Curtea Constituţională pentru a controla dacă Hotărîrea Guvernului RM

nr. 31 din 17 ianuarie 2003 privind subordonarea Centrului de Medicină Legală Ministerului

Sănătăţii corespunde Constituţiei Republicii Moldova.

2. Să fie înaintată o iniţiativă legislativă cu privire la scoaterea Centrului de Medicină

Legală din subordinea Ministerului Sănătăţii.

Cu stimă, Doctor în drept, conferenţiar universitar, Academia MAI V. Florea

tel. 73-58-75

189

Anexa nr. 3

REZOLUŢIILE CONGRESULUI I NAŢIONAL DIN RUSIA CONSACRAT DREPTULUI MEDICAL

Moscova, 25-27 iunie 2003

Congresul I Naţional din Rusia consacrat dreptului medical

RECOMANDĂ:

1. Duma Federaţiei Ruse:

• îşi va activiza de urgenţă munca de examinare şi adoptare a legilor federale de acţiune

directă: „Cu privire la ocrotirea sănătăţii în Federaţia Rusă”, „Cu privire la drepturile

pacientului”, „Cu privire la protecţia socială şi de drept a lucrătorilor medicali şi la asigurarea

obligatorie a răspunderii lor profesionale”, „Cu privire la sistemul privat de ocrotire a

sănătăţii din Federaţia Rusă”.

2. Comitetul pentru ocrotirea sănătăţii şi sport al Dumei de stat a Federaţiei Ruse şi

Asociaţia Naţională a dreptului medical:

• va iniţia pregătirea codului medical al Federaţiei Ruse cu antrenarea specialiştilor de înaltă

calificare, inclusiv din numărul participanţilor la prezentul congres.

3. Ministerul Ocrotirii Sănătăţii al Federaţiei Ruse:

• va implementa sistemul medico-juridic de învăţămînt al persoanelor cu funcţii de răspundere

(cu atestarea ulterioară obligatorie în materie de drept) precum şi al personalului medical de

toate gradele din sistemul ocrotirii sănătăţii după o programă specială;

• va aduce actele normative ale ministerului de licenţiere a activităţii medicale şi farmaceutice

în concordanţă cu bazele legislaţiei FR cu privire la ocrotirea sănătăţii cetăţenilor;

• va crea o comisie didactică pentru diverse probleme în materie de drept medical;

• va majora substanţial numărul de ore academice pentru studierea dreptului în instituţiile de

învăţămînt medical superior şi mediu din sistemul ministerului cu introducerea în perspectivă

a unui examen de stat la această disciplină didactică.

4. Academia de Ştiinţe Medicale din Rusia:

• va elabora măsuri de susţinere a cercetărilor ştiinţifice în domeniul dreptului medical,

consacrate profilaxiei acordării asistenţei medicale necorespunzătoare.

190

5. Fondul federal de asigurare medicală obligatorie:

• va include în planurile de finanţare editarea lucrărilor ştiinţifico-practice (monografii,

daigesturi, revista presei de specialitate) pentru prevenirea cazurilor de delicte profesionale

ale lucrătorilor medicali, precum şi a cazurilor de asistenţă medicală necorespunzătoare.

6. Ministerul învăţămîntului din Federaţia Rusă:

• va examina problema introducerii în programele didactice a instituţiilor de învăţămînt juridic

superior un curs special de drept medical;

• va adopta o hotărîre de deschidere a aspiranturii la catedrele de drept medical din instituţiile

de învăţămînt medical superior din ţară cu eliberarea de licenţe;

• va iniţia introducerea în nomenclatorul de specialităţi al Comisiei Superioare de atestare a

dreptului medical pentru susţinerea tezelor de candidat şi de doctor;

• va introduce în lista ediţiilor periodice ale Comisie Superiaore de atestare revista federală

ştiinţifico-practică „Mediţinskoe pravo”.

7. Asociaţia Naţională a Dreptului Medical:

• va acorda mai multor organizaţii de ocrotire a sănătăţii, inclusiv celor din sistemul ramural,

organelor de drept şi avocaturii statut de membru titular al Asociaţiei Naţionale a Dreptului

Medical;

• va coordona activitatea de organizare a conferinţelor ştiinţifico-practice, a simpozioanelor

consacrate problemelor dreptului medical;

• va organiza sistematic (o dată la doi ani) congrese naţionale consacrate dreptului medical.

Următorul congres îşi va desfăşura lucrările la 13-15 aprilie 2005 în or. Moscova (variantă

alternativă – or. Novosebirsk);

• va face un demers adresat conducerii ţării în susţinerea petrecerii în Rusia, în a. 2008, a

Congresului al XVII-lea mondial consacrat dreptului medical. Va crea un grup de iniţiativă

în componenţa prof. Iu.D.Sergheev (preşedinte), S.V.Erofeev, doctor în ştiinţe medicale şi

V.Ia.Medvedev, candidat în ştiinţe biologice (preşedinţi adjuncţi), pentru lucrările

pregătitoare.

Revista «Медицинское право», Moscova, 2003, nr. 4, pag. 3-4

191

Anexa nr. 4

6501, str. Uzinelor, 30 6501, ул. Заводская, 30 Tel. 2-24-70 Fax. 2-33-63 Тел. 2-24-70 Факс. 2-33-63

O R D I N " 22" aprilie 2004 Nr. 21 „Privind analiza preliminară a cazului de deces al pacientei Nazar Maria"

În rezultatul analizei şi discutării comisionale a decesului pacientei Nazar Maria a.n. 1970 din s. Bulboaca, decedată în secţia terapie pe data de 08.04.04 la 0530 s-au constatat următoarele:

- a fost transportată de către serviciul de urgenţă în secţia internare a Spitalului Raional pe 7.04.04 la ora 0445 cu diagnosticul Sindrom spondiloalgic acut vertebrogen;

- medicul de gardă pe spital, dna L. Rebdev, care a consultat pacienta nu a făcut inscripţia respectivă în fişa medicală (formularul nr. 003/e) Nr. 1523, nu a argumentat necesitatea chemării neurologului şi a spitalizării în mod de urgenţă a bolnavei, care la acel moment (conform inscripţiei medicului neurolog) prezenta doar acuze de dureri pe parcursul coloanei vertebrale;

- medicul neurolog de gardă dl V. Buciaţchii a întocmit fişa medicală a bolnavei cu mari încălcări, nerespectînd oformarea academică a ei şi anume: descrierea superficială a acuzelor şi a datelor privitor la debutul şi evoluţia bolii, a efectului tratamentului indicat cu 2 zile în urmă, lipsa aprecierii stării generale a bolnavei şi a statusului neurologic (limitîndu-se doar la inscripţia despre păstrarea mişcărilor de membre), nu argumentează necesitatea spitalizării urgente a bolnavei şi diagnosticul preventiv, planul de investigaţii, tratamentul indicat nu corespunde diagnosticului;

- în inscripţia de la ora 1600 dl V. Buciaţchii fără argumentarea respectivă anulează preparatele medicamentoase Analgina şi Dimedrol indicînd preparatul Tramadol 2,0 i/m x 2 în zi şi majorează doza de analgina din picurătoare pînă la 4,0 ml, neinformînd şeful secţiei privitor la lipsa efectului de la tratamentul primit pe parcursul zilei. Bolnava nu este inclusă în lista persoanelor ce necesită supravegherea şi monitorizarea în dinamică din partea personalului medical de gardă, etc;

- asistenta medicală de gardă dna Z. Flocea superficial şi necalitativ a supravegheat bolnava şi nu a anunţat şeful secţiei despre neeficacitatea tratamentului efectuat solicitînd consultaţia medicului de gardă doar la insistenţa bolnavei la ora 0230 pe 8.04.04;

- medicul de gardă dl A. Nastas a prescris Sol.de Morfină 1%-1,O şi - sol. Dimedrolă 1%-1,O i/m în legătură cu durerile pronunţate, nesupraveghind efectul

prescripţiei indicate şi a stării generale a bolnavei pînă la ora 0530, cînd a fost chemat repetat de către asistenta medicală de gardă dna Z. Flocea, constatînd moartea biologică a bolnavei;

REPUBLICA MOLDOVA MINISTERUL

SĂNĂTĂŢII IMSP SPITALUL RAIONAL

ANENII NOI

РЕСПУБЛИКА МОЛДОВА МИНИСТЕРСТВО

ЗДРАВООХРАНЕНИЯ ГМСУ РАЙОННАЯ

БОЛЬНИЦА АНЕНИЙ НОЙ

192

- şeful secţiei terapie dl M. Preotesa nu şi-a îndeplinit obligaţiunile de funcţie neconsultînd pe parcursul zilei bolnava nou-internată şi nu a anunţat administraţia IMSP despre prezenţa în secţie a cazului nominalizat cu diagnostic neclar şi fără efect de tratamentul prescris. De menţionat că medicul neurolog dl V. Buciaţchii a folosit abundent polipragmazia în

tratamentul pacientei, lucru care îl practică şi în cazul altor bolnăvind preîntîmpinat de mai multe ori de către adjunctul, medicului şef dl V. Gheorghian despre inadmisibilitatea folosirii multor preparate prescrise bolnavului şi să se conducă în activitate de standardele elaborate de către Ministerul Sănătăţii al RM.

Reieşind din cele expuse şi luînd în consideraţie diagnosticul preventiv al decesului pacientei Maria Nazar, constatat de către medicul legist dl A. Siloci: Insuficienţă cardiovasculară acută, Edem cerebral, Edem pulmonar,

O R D O N : 1. Pentru încălcarea cerinţelor Regulamentului cu privire la organizarea asistenţei

medicale persoanelor asigurate, a Regulamentului intern de lucru, întocmirea cu mari încălcări a documentaţiei medicale, folosirea nefondată a polipragmaziei în tratament, folosirea tratamentului de terapie manuală (neavînd certificatul şi licenţa respectivă) ce a dus la plîngere orală din partea soţului decedatei, neinformarea şefului de secţie şi conducerii IMSP despre lipsa efectului tratamentului pacientei Nazar M., neurologului dlui Valeriu Buciaţchii i se aplică mustrare aspră cu interzicerea lucrului prin cumul în secţia terapie şi folosirea terapiei manuale pacienţilor.

2. Pentru neîndeplinirea obligaţiunilor de serviciu: neîndeplinirea fişei medicale la internarea pacientei, chemarea neargumentată a medicului neurolog de gardă, nesupravegherea în dinamică, neinformarea şefului secţiei şi conducerii IMSP despre cazul pacientei Nazar Maria, medicului de gardă dnei Ludmila Rebdev i se aplică mustrare aspră.

3. Pentru nesupravegherea în dinamică a pacientei M. Nazar şi neconvocarea Consiliului medical urgent, medicului de gardă dlui A. Nastas i se aplică mustrare.

4. Pentru lipsa controlului activităţii medicilor curanţi dnilor V.Buciaţchii şi L.Rebdev, precum şi a asistentelor medicale de gardă, şefului secţiei terapie dlui Mihai Preotesa i se aplică mustrare.

5. Pentru neîndeplinirea obligaţiunilor de funcţie: supravegherea necalitativă, neinformarea şefului de secţie şi medicului de gardă despre lipsa efectului tratamentului petrecut, asistentei medicale de gardă dnei Z. Flocea i se aplică mustrare aspră.

6. Adjunctului medicului-şef în AMS şi SA dlui Valeriu Gheorghian: 6.1 Pentru lipsa unui control viabil de monitorizare a stării pacientei Nazar Maria în secţia

terapie se preîntîmpină. 6.2 Începînd cu 1.05.04, de comun cu adjunctul medicului-şef în economie dna Nadejda

Cisteacov, vor organiza efectuarea serviciilor de gardă în Spitalul Raional în exclusivitate de către specialiştii consultanţi calificaţi pentru îmbunătăţirea acordării asistenţei medicale de urgenţă pacienţilor spitalizaţi în volum deplin, cu remunerarea muncii stipulate de legislaţia în vigoare.

7. Medicii de gardă pe spital în activitatea lor se vor conduce de Regulamentul respectiv (cunoscuţi sub iscălitură) şi vor purta responsabilitate personală pentru calitatea serviciilor medicale prestate pacienţilor.

8. Ordinul de adus la cunoştinţa tuturor lucrătorilor medicali din raion. 9. Controlul executării mi-l asum.

Medicul şef al IMSP „Spitalul Raional Anenii Noi" V.Cebotaru

193

Tabelul Nr. 1

REZULTATELE CHESTIONĂRII PACIENŢILOR

ÎN DIFERITE REGIUNI (JUDEŢE) ALE REPUBLICII

R ă s p u n s u r i l a î n t r e b ă r i l e c h e s t i o n a r u l u i

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 Nr. crt.

Regiuni

(judeţe) Da Nu Da Nu Da Nu Da Nu Da Nu Da Nu Da Nu Da Nu Da Nu Da Nu

1 Edineţ 46,2%

47,8% 41% 55,2

% 17,8%

77,6%

25,4%

72,4%

70,2%

28,6% 32% 67% 51% 58,6

% 41,4%

28,2%

52,6%

2 Bălţi 26,5%

73,5%

19,5%

80,5%

24,9%

75,1%

22,5%

77,5%

54,1%

45,9%

35,3%

64,7% 20% 80% 44,1

% 55,9%

33,7%

66,3%

3 Orhei 38,2%

58,8%

23,7%

76,3%

23,7%

76,3%

21,9%

72,9%

44,1%

54,6% 34% 66% 59,8

% 54,1%

45,9%

28,7%

58,2%

4 Chişină

u 40,2%

55,8%

36,6%

57,6% 33% 54,8

% 52,6%

44,8%

58% 34,8%

52,8%

43,2%

65,0%

33,2%

15,8%

68,0%

5 Cahul 37 79 20 110 20 99 55 67 46 71 76 50 – 38 65 59 44 6 Cursanţii

Academiei MAI al RM

15 43 26 40 3 60 12 52 32 22 26 40 4 22 20 46 15 31

Notă: 1) Răspunsurile la întrebările chestionarului sunt expuse în aceeaşi consecutivitate aşa cum ele sunt formulate şi enumerate în chestionar.

2) Investigaţiile în Cahul şi chestionarea cursanţilor Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al RM sînt efectuate personal de către autor; în celelalte judeţe – de către Ala Ulianovschi împreună cu alţi colaboratori.

194

Anexa nr. 6

BIROUL NAŢIONAL

PENTRU APĂRAREA DREPTURILOR PACIENŢILOR

C H E S T I O N A R Judeţul Edineţ

Întrebarea Da Nu Alte răspunsuri

1. Vă consideraţi o persoană informată în ceea ce priveşte problema respectării şi protejării drepturilor pacienţilor?

46,2% 47,8% 6%

2. Aţi beneficiat de asistenţă medicală gratuită în volumul stabilit prin Legea minimului gratuit garantat de stat?

41% 55,2% 3,8%

3. Cunoaşteţi Legea Ocrotirii Sănătăţii? 17,8% 77,6% îmi vine greu să răspund – 4,6%

4. S-a întîmplat ca să fie lezat dreptul Dvs. la asistenţă medicală?

25,4% 72,4% 2,2%

5. Care vă sînt sursele de informare în ceea ce priveşte problema respectării şi protejării drepturilor pacienţilor?

Televiziunea – 52% Radioul – 39,4% Personalul medical – 34% Presa periodică – 22,2% Sursele legislative – 9,8% Alte izvoare – 6,4%

6. Este respectat dreptul Dvs. privind etica profesională?

70,2% 28,6% 1,2%

7. Aţi suportat (Dvs. sau membrii familiei Dvs.) cazuri de neglijenţă şi iresponsabilitate faţă de sănătatea Dvs. din partea lucrătorilor medicali?

32% 67% 1,0%

8. Neglijenţa şi iresponsabilitatea lucrătorilor medicali au avut consecinţe negative asupra sănătăţii Dvs.?

51% agravarea sănătăţii – 42% decesul pacientului (rudelor, prietenilor) – 7%

9. Vi s-a întîmplat ca pentru prestarea serviciilor medicale să vi se ceară mită?

58,6% 41,4%

10. Aveţi careva propuneri, comentarii, sugestii pentru îmbunătăţirea protecţiei pacientului?

28,2% 52,6% 19,2%

195

Anexa nr. 7

BIROUL NAŢIONAL


C H E S T I O N A R Judeţul Bălţi



26,5% 73,5%


19,5% 80,5%

3. Cunoaşteţi Legea Ocrotirii Sănătăţii? 24,9% 75,1% 4. S-a întîmplat ca să fie lezat dreptul Dvs. la

asistenţă medicală? 22,5% 77,5%


Televiziunea – 80% Radioul – 50% Personalul medical – 20% Presa periodică – 10% Sursele legislative – 5% alte izvoare – 5%


54,1% 45,9%


35,3% 64,7%


20% 80%


44,1% 55,9%


33,7% 66,3%

196

Anexa nr. 8

BIROUL NAŢIONAL


C H E S T I O N A R Judeţul Orhei



38,2% 58,8% 3%


23,7% 76,3%

3. Cunoaşteţi Legea Ocrotirii Sănătăţii? 23,7% 76,3% 4. S-a întîmplat ca să fie lezat dreptul Dvs. la

asistenţă medicală? 21,9% 72,9% 5,2%




44,1% 54,6% 1,3%


34% 66%


59,8% agravarea sănătăţii – 33% decesul pacientului – 7,2%


54,1% 45,9%


28,7% 58,2% 13,1%

197

Anexa nr. 9

BIROUL NAŢIONAL


C H E S T I O N A R Judeţul Chişinău



40,2% 55,8% 4%


36,6% 57,62% 5,8%

3. Cunoaşteţi Legea Ocrotirii Sănătăţii? 33% 54,8% îmi vine greu să răspund – 12,2%


52,6% 44,8% 2,6%


Televiziunea – 54% Radioul – 47% Personalul medical – 36% Presa periodică – 30,6% Sursele legislative – 17,8 alte izvoare – 9%


58% 34,8% 7,2%


52,8% 43,2% 4,0%


agravarea sănătăţii – 30,4% decesul pacientului (rudelor, prietenilor) – 9,2%


65,0% 33,2% 1,8%


15,8% 68,0% 16,2%

198

Anexa nr. 10

BIROUL NAŢIONAL


C H E S T I O N A R Judeţul Cahul

În total: 130 de persoane Colaboratorii poliţiei şi închisorii Nr. 5

August 2004



37% 79% 16%


20% 110%

3. Cunoaşteţi Legea Ocrotirii Sănătăţii? 20% 99% îmi vine greu să răspund – 11%


55% 67%


Televiziunea Radioul Personalul medical Presa periodică Sursele legislative alte izvoare


46% 71% 11%


76% 50%


– 38%


65% 59%


44%

199

Anexa nr. 11

BIROUL NAŢIONAL


C H E S T I O N A R Cursanţii Academiei „Ştefan cel Mare” a MAI al RM

– 66 de persoane 01.09.2004

Întrebarea Da Nu Altceva (scrie singur)


15% 43%


26% 40%

3. Cunoaşteţi Legea Ocrotirii Sănătăţii? 3% 60% îmi vine greu să răspund 4. S-a întîmplat ca să fie lezat dreptul Dvs. la

asistenţă medicală? 12% 52%


Televiziunea Radioul Personalul medical Presa periodică Sursele legislative alte izvoare


32% 22%


26% 40%


4% 22%


20% 46%


15% 31%

200

Anexa nr. 12

BIROUL NAŢIONAL


C H E S T I O N A R Masteranzi.

Universitatea de Stat din Moldova – 70 de persoane Academia “Ştefan cel Mare” a MAI al RM – 30 de persoane

Noiembrie 2005

Întrebarea Da Nu Altceva (scrie singur)

1. Te consideri o persoană informată în ceea ce priveşte problema respectării şi protejării drepturilor pacienţilor?

34% 62% 1%

2. Ai beneficiat de asistenţă medicală gratuită în volumul stabilit prin Legea minimului gratuit garantat de Stat?

31 68 1%

3. Cunoşti Legea Ocrotirii Sănătăţii? 28% 50% îmi vine greu să răspund – 23%

4. S-a întîmplat ca să fie lezat dreptul Dvs. la asistenţă medicală? 30% 68% 1%

5. Care vă sunt sursele de informare în ce priveşte problema respectării şi protejării drepturilor pacienţilor?


6. Este respectat dreptul Dvs. privind etica profesională? 47% 42% 4%


54% 41%


28% 69% 3%

9. Vi s-a întîmplat ca pentru prestarea serviciilor medicale să vi se ceară mită? 73% 23% 3%


24% 38% 32%

201

REZUMAT la teza de doctor habilitat în drept cu tema

„Răspunderea penală pentru infracţiunile medicale” la specialitatea 12.00.08 Drept penal (drept penal)

autor Florea Vasile Manuscris: Universitatea de Stat din Moldova, Chişinău, 2007

Cuvinte-cheie: viaţa şi sănătatea persoanei; drepturile pacientului; prejudiciul adus vieţii şi

sănătăţii persoanei; infracţiunea medicală; raportul cauzal în dreptul penal; neacordarea, acordarea

necorespunzătoare a ajutorului medical; eroarea medicală; acordul pacientului; încălcarea regulilor

medicale; eutonasia.

Obiectul cercetării îl constituie relaţiile sociale, care determină comiterea infracţiunilor

medicale, semnele lor, măsurile de prevenire a lor, normele dreptului penal, care prevăd răspunderea

pentru săvârşirea lor.

Scopul şi obiectivele lucrării. Scopul investigaţiei îl constituie soluţionarea problemelor privind

răspunderea penală pentru infracţiunile medicale, stabilirea naturii juridice a infracţiunilor respective,

formularea recomandărilor de perfecţionare a normelor penale privind răspunderea pentru faptele

infracţionale, prevăzute la art. 148, a58, 162, 212, 213, 256 CP RM, a recomandărilor metodice

pentru urmărirea penală a acestor infracţiuni.

Metodele de cercetare: În calitate de bază metodologică a investigaţiei au fost utilizate

următoarele metode de cunoaştere ştiinţifică: inducţia, deducţia, analiza, sinteză, chestionarea,

metoda logică, comparativă, metoda analizei sistematice etc.

Rezultatele obţinute şi noutatea lor: Noutatea ştiinţifică a investigaţiei constă în aceea că în

această lucrare este efectuată una din primele cercetări monografice a problemei răspunderii penale

pentru infracţiunile medicale în Republica Moldova şi în alte ţări. Este efectuată o investigare

comparată a reglementării juridico-penale a răspunderii penale pentru infracţiunile medicale la etapa

actuală în diferite ţări, sunt elaborate propuneri pentru modificarea legislaţiei penale a Republicii

Moldova.

Valoarea aplicativă: constă în aceea, că concluziile şi propunerile formulate în rezultatul

investigaţiei pot fi folosite în activitatea organelor de urmărire penală, procuraturii, judecătorilor în

anchetarea şi examinarea judiciară a cauzelor despre infracţiunile medicale, dispunerii expertizei

medico-legale, la elaborarea şi efectuarea măsurilor de prevenire a acestor infracţiuni.

Aprobarea rezultatelor: rezultatele investigaţiei au fost relatate la conferinţele internaţionale

ştiinţifico-practice din Sanct-Peterburg (2002), Livov (2005), Chişinău, la două Congrese din Rusia

(Moscova) în problemele dreptului medical în 2005 şi 2007, sunt prezentate comisiei Parlamentare

pentru drepturile omului.

Mediul de aplicare: practica organelor de ocrotire a normelor de drept, cercetările ştiinţifice,

procesul de studii î n instituţiile de învăţământ juridic şi medical.

202

Р Е З Ю М Е

к диссертации на соискание ученой степени доктора хабилитат права по теме: «Уголовная ответственность за врачебные преступления»

автор Флоря Василий. Дисертация в виде рукописи по специальности

12.00.08 Уголовное право (уголовное право). Государственный Университет Молдовы, Факультет Права, Кишинёв, 2007.

Ключевые слова: жизнь и здоровье лица; права пациента; вред, причиненный жизни и здоровью лица; врачебное преступление; причинная связь в уголовном праве; неоказание, ненадлежащее оказание медицинской помощи; врачебная ошибка; согласие пациента; нарушение по халатности правил и методов оказания медицинской помощи; эвтаназия.

Объект исследования: Объектом исследования выступают общественные отношения, обусловливающие совершение врачебных преступлений, их признаки, меры по их предупреждению, нормы уголовного права, предусматривающие ответственность за их совершение.

Целью работы является исследование проблем, касающихся уголовной ответственности за врачебные преступления, определение юридических признаков этих преступлений, подготовка предложений по совершенствованию уголовно-правовых норм, предусматривающих ответственность за преступления, предусмотренные ст.ст. 148, 158, 162, 212, 213, 256 УК РМ, методических рекомендаций по уголовному преследованию этих преступлений.

Метод исследования: В качестве методологической основы исследования использованы следующие методы научного познания: индукция, дедукция, анализ, синтез, анкетирование, логический, сравнительно-правовой метод, метод систематического анализа и др.

Полученные результаты и их новизна: Научная новизна исследования состоит в том, что в данной работе осуществлено одно из первых монографических исследований проблемы об ответственности за врачебные преступления в Республике Молдова и в других странах. Проведено сравнительное исследование уголовно-правовой регламентации ответственности за врачебные преступления на современном этапе в различных странах, подготовлены предложения по совершенствованию уголовного законодательства Республики Молдова.

Практическая значимость: Практическая значимость исследования заключается в том, что выводы и предложения, сформулированные в результате исследования, могут быть использованы в деятельности органов уголовного преследования, прокуратуры, суда при расследовании, судебном рассмотрении дел о врачебных преступлениях, назначении судебно-медицинской экспертизы, при разработке и осуществлении мер по предупреждению этих преступлений.

Апробация результатов исследования: результаты исследования доложены автором на международных научно-практических конференциях в Санкт-Петербурге (2002), во Львове (2005), Кишинёве, на 2-х Всероссийских съездах по медицинскому праву в г. Москве в 2005 и 2007 гг., направлены в Парламентскую комиссию по правам человека.

Область применения: правоприменительная практика, научные исследования, учебный процесс в юридических и медицинских учебных заведениях.

203

SUMMARY for the doctor degree on the top theme

Penal Responsibility for the Medical Offences, carried out by Florea Vasile

Doctoral dissertation is an authentic manuscript at the specialty 12.00.08 – Criminal Law (criminal law)

State University of Moldova. Faculty of Law, Chisinau, 2007

Key words: life and health of the person, patient’s rights, personal life and health damages

medical offence; case report of penal law, medical assistance and non-assistance, medical

mistake, patient’s assistance, medical law infringement, euthanasia.

Investigation objective include social relations who determine commitment of medical

infringement their sighs, preventing measures, norms of penal law that deals with the

responsibility for their commitment.

Goals and objectives. Investigation goal consists of problem solution which deals with

penal responsibility for medical infringements, setting up the juridical nature of these offences,

forming up the improvement references of penal norms taking into consideration the

responsibility for the committed offences, mentioned in the articles148, a58, 162, 212, 213, 256

CP RM listed in the methodic recommendations for penal punishment of these offences.

Research methods: In investigation process were used the following scientific methods:

induction, deduction, analysis, synthesis, questionnaire, logical method, comparison, the

systematic method of analysis.

The obtained results and their actuality: The scientific novelty of investigation consists of

the fact that in this research one of first monographic overview were made. For the first problems

of penal responsibility for medical offences in the Republic of Moldova and other countries were

investigated. The comparative investigation of law-penal settlements of penal responsibility for

medical infringements nowadays in different countries was effectuated and suggestions for

penal-legislation’s modification of the Republic of Moldova were elaborated.

The practical value: consists of the fact, that conclusions and suggestions formulated in the

result of the investigation can be used in the activity of organs of prosecution, prosecutor’s

office, judges in law treatment and questioning of medical offence’s cases, disposing of legal-

medical examination, elaboration and effectuation of preventing measures of these offences.

The appliance of the results: the results of investigation were discussed at a international

scientific conference in St.-Petersburg (2002), Livov (2005), Chisinau, at two Congresses in

Russia (Moscow) linked to the problems of medical law in 2005 – 2007, are presented to the

commission of Parliament for human rights.

The medium of appliance: in the activity of the Organs of law protection, scientific

investigations, in the study process in law and medical educational institutions.

204

CUVINTE-CHEIE:

Cuvinte-cheie: viaţa şi sănătatea persoanei; drepturile pacientului; prejudiciul adus

vieţii şi sănătăţii persoanei; infracţiunea medicală; raportul cauzal în dreptul penal;

neacordarea, acordarea necorespunzătoare a ajutorului medical; eroarea medicală; acordul

pacientului; încălcarea regulilor medicale; eutonasia.

Ключевые слова: жизнь и здоровье лица; права пациента; вред, причиненный

жизни и здоровью лица; врачебное преступление; причинная связь в уголовном праве;

неоказание, ненадлежащее оказание медицинской помощи; врачебная ошибка;

согласие пациента; нарушение по халатности правил и методов оказания медицинской

помощи; эвтаназия.

Key words: life and health of the person, patient’s rights, personal life and health

damages medical offence; case report of penal law, medical assistance and non-assistance,

medical mistake, patient’s assistance, medical law infringement, euthanasia.

205

LISTA ABREVIERILOR UTILIZATE RM – Republica Moldova

FR – Federaţia Rusă

alin. – alineatul Codului Penal

art. – articol

CP – Codul penal

CPP – Codul procesual-penal

Op.cit. – Opera citată

lit. – litera

V.F. – Vasile Florea

pag. – pagina

M. Of. – Monitorul Oficial

Научные труды I съезда, том. I - Научные труды I Всероссийского съезда (Национального

конгресса) по медицинскому праву. Москва, 25-27 июня 2003 г., редактор Ю.Д.Сергеев,

Москва, Национальная Ассоциация медицинского права (НАМП), 2003, 276с.

Научные труды I съезда, том II - Научные труды I Всероссийского съезда (Национального

конгресса) по медицинскому праву, том I. Москва, 25-27 июня 2003 г., редактор

Ю.Д.Сергеев, Москва, Национальная Ассоциация медицинского права (НАМП), 2003,

184с.

Научные труды II съезда - Научные труды II Всероссийского съезда (Национального

конгресса) по медицинскому праву, том I. Москва, 13-15 апреля 2005 г., редактор

Ю.Д.Сергеев, Москва, Национальная Ассоциация медицинского права (НАМП), 2005,

510с.

Сборник, Самара, 2004 г. – Правовые и этические основы медицинской деятельности:

международное измерение и национальные традиции. Материалы Всероссийской научно-

практической конференции с международным участием. Россия, Самара, 2004. Редакторы:

Г.П.Котельников, Ю.Д.Сергеев, В.В.Сергеев, 246 с.

Сборник, Нижний Новгород, 2002 г. – Проблемы ответственности по обязательствам,

возникающим из причинения вреда жизни и здоровью в медицинской деятельности.

Редактор С.М.Хужин, 2002, 119 с.

a Penala Pentru Infractiuni Medicale

Documents

Transcript of a Penala Pentru Infractiuni Medicale