„A contempla iubirea”Adoraţie

Cântec de început: Trup prea sfânt

În timpul acestei ore de adoraţie ne apropiem de Cristos în tăcere şi reculegere interioară. Ne deschidem sufletul cu umilinţă şi pietate pentru ca viaţa noastră de credinţă, sufocată de ritmul ameţitor al lumii în care trăim, să fie regenerată, contemplând în rugăciune viaţa lui Cristos, care ni se dăruie şi astăzi în Sfânta Euharistie.

Îi cerem Duhului Sfânt să inunde inimile noastre cu darul umilinţei şi al simplităţii pentru ca să devenim acei mici şi „săraci cu duhul” prieteni ai lui Isus, cărora el le-a încredinţat misiunea de a transmite lumii iubirea şi îndurarea sa. Îi facem loc lui Cristos în fiinţa noastră pentru ca refăcuţi prin dragostea sa să putem să vindecăm lumea care ne înconjoară, pe părinţii, fraţii, prietenii şi pe toţii oamenii, de rana egoismului şi a urii.

În chip deosebit ne oferim Dumnezeu cu tot elenul şi disponibilitatea tinereţii noastre pentru ca în noi şi prin noi EL să binecuvânteze şi să reverse asupra tuturor tinerilor din satul nostru şi din lumea întreagă harul şi darurile sale.

Antifona: Vieni sancte spiritus. (Taize)

( frate ) Suntem în prezenţa acelui „Veşnic Viu” care s-a făcut „hrană pentru lume”.Prin Euharistie, Cristos îmbrăţişează tot universul.În Euharistie contemplăm măreţie iubirii divine care ne face să înţelegem toată mizeria egoismului nostru.În această bucăţică de pâine se ascunde secretul vieţii şi al fericirii,secretul iubirii fără limită care poate transforma pustiul egoismului omenesc într-o grădină mai frumoasă decât Paradisul.Avem nevoie de Euharistie pentru a fi cu adevărat noi înşine,pentru a fi cu adevărat oameni,pentru a fi aşa cum a fost Cristos: om adevărat şi Dumnezeu adevărat.Numai aici putem descoperi acea forţă pe care noi nici măcar nu putem să ne-o imaginăm, forţa de iubi fără măsură, de a ne dărui cu totul până la capăt.Euharistia frânge barierele mediocrităţii şi ale temerilor noastre pentru a deschide porţile veşniciei:

dincolo de sentimente pentru a descoperi adevărate iubiredincolo de raţiune pentru a deveni adevărdincolo de teamă pentru a trăi în speranţădincolo de iluziile certitudinilor noastre pentru a trăi doar prin credinţă.

Cantec: Voi sunteţi chemaţi la libertate

( sora ) Iată-mă în faţa acestui mister al Iubirii. Cristos a închis în Euharistie taina vieţii sale, care este şi a mea, a noastră, a tuturor oamenilor. Nimeni şi nimic în această lume nu există cu adevărat pentru noi în afară de Cristos, prezent în Euharistie pentru a ni se dărui cu totul.A-l adora înseamnă a deveni conştienţi de Iubirea cu care El ne învălui în această viaţă: „Dragostea nu constă în faptul că noi l-am iubi pe Dumnezeu ci în faptul că El ne-a iubit pe noi” (1 In 4, 10), nu trebuie decât să înţelegem acest lucru.

Euharistia este expresia cea mai evidentă a acestei iubiri. Ea ne descoperă modul în care Tatăl ne iubeşte prin Isus Cristos, prin prezenţa, prin gesturile sale, prin cuvintele, delicateţea şi amabilitatea sa. De la înălţimea Crucii, Isus recapitulează tot sensul vieţii şi al misiunii sale: adresându-se mamei sale îi

1

spune: „Nu-ţi fă griji pentru mine, ai grijă de Ioan” şi lui Ioan la fel îi spune: „nu-ţi fă griji pentru mine, ai grijă de Maria”.El este Iubirea care se dăruieşte invitând la iubire.

A-l adora înseamnă a ne lăsa contaminaţi de această iubire, încredinţând viaţa noastră în mâinile celui de lângă noi, devenind unul pentru celălalt iubire.

Maria şi Ioan au fost primii care au înţeles taina Învierii lui Cristos. Dacă iubirea îi răspunde iubirii, dacă inima lăuntrică se trezeşte, atunci viaţa lui Cristos, suflul cel viu al Duhului Său va urca în noi, biruind limita morţii şi a păcatului.

( frate ) Aş vrea, Doamne, să mă înalţ cât mai sus,Să mă ridic deasupra satului meu,Deasupra lumii,Deasupra timpului,Aş vrea să am ochii curaţi ca o apă cristalină şi să îmi împrumuţi privirea ta.

Atunci aş vedea universul, Omenirea şi Istoria, aşa cum le vede TatălÎn minunata transformare a materiei,În izvorul nesecat al vieţii.Aş vedea Trupul tău imens care se naşte din suflul Duhului tău,Aş vedea prezenţa iubirii veşnice a Tatălui care se realizează treptat, treptat.Aş cuprinde în tine tot ceea ce se petrece în cer şi pe pământ.

Aş înţelege că ziua de azi, ca şi ziua de ieri, că fiecare lucruşor face parte din opera ta… fiecare om, fiecare familie, fiecare naţiune.

Cu toţii primesc sau resping viaţa ta: ura sau iubirea, păcatul sau harul.M-aş cutremura văzând cum se derulează în faţa ochilor mei aventura ta de iubire începută în aurora lumii.Aş înţelege atunci că toate formează un întreg. Că acest întreg nu este altceva decât imensa mişcare a omenirii şi a universului, care se îndreaptă sau se îndepărtează de Sfânta Treime, în tine şi prin tine, Doamne.Aş înţelege atunci că în lucruri, persoane şi evenimente nu poate fi nimic profan…că totul este pătruns de iubirea ta.Aş înţelege că şi viaţa mea, o suflare atât de mică din trupul imens şi desăvârşit al vieţii…este o comoară de nepreţuit în planul Tatălui.

Atunci, Doamne, căzând în genunchi aş contempla cu admiraţie misterul acestei lumi,Lume, care în pofida nenumăratelor şi monstruoaselor păcate,Rămâne bătaia răsunătoare a unei inimi care ne cuprinde în iubire.

Aş vrea, Doamne, aş vrea să mă înalţ cât mai sus,Să mă ridic deasupra egoismului meu,Deasupra lumii,Deasupra timpului.Aş vrea să am ochii curaţi ca o apă cristalină şi să-mi împrumuţi privirea ta!

(Aleluia) Lectură din Evanghelia Domnului nostru Isus Cristos, după Sf. Matei.

22 Îndată ce a săturat mulţimea în pustiu, Isus a poruncit apostolilor să urce în barcă şi să meargă înaintea lui pe ţărmul celălalt, până ce el va da drumul mulţimilor. 23 După ce a dat drumul mulţimilor, s-a urcat pe munte, singur, ca să se roage. Când s-a înserat era acolo singur.

2

24 Barca se îndepărtase deja de uscat, la mai multe stadii, zguduită de valuri, deoarece vântul le era împotrivă. 25 Pe la straja a patra din noapte, [Isus] a venit la ei, umblând pe mare. 26 Văzându-l că merge pe mare, discipolii s-au tulburat, spunând că este o fantasmă şi, de frică, au început să strige. 27 Dar Isus le-a vorbit îndată: „Curaj! Eu sunt, nu vă temeţi!”

28 Atunci Petru i-a răspuns: „Doamne, dacă eşti tu, porunceşte să vin la tine pe apă”. 29 El i-a zis: „Vino!” Coborând din barcă, Petru a început să umble pe apă şi a venit spre Isus. 30 Dar văzând vântul puternic, s-a înspăimântat şi, pentru că a început să se scufunde, a strigat: „Doamne, salvează-mă!” 31 Îndată Isus a întins mâna, l-a apucat şi i-a zis: „Om cu puţină credinţă, de ce te-ai îndoit?” 32 Când s-a urcat în barcă, vântul a încetat.

(tăcere)

( sora ) După ce ne hrăneşte cu trupul şi sângele său Cristos ne trimite în valurile tulburi ale lumii pentru a împărtăşi tuturor darul pe care ni-l face Dumnezeu: IUBIREA. El rămâne să se roage. Se roagă neîncetat pentru noi ca să reuşim.

Însă noi cu cât ne îndepărtăm mai mult de El cu atât uităm mai mult scopul călătoriei noastre şi chipul celui care ne-a trimis…şi marea devine tot mai agitată, dornică parcă să ne înghită pentru totdeauna în valurile ei întunecate.

Uitarea, frica şi o crudă resemnare pun stăpânire pe inima noastră…iar marea ne aruncă cu furie pentru a ne strivi în stâncile ascuţite în care şi-au găsit sfârşitul atâtea milioane de nefericiţi călători, care au uitat scopul călătoriei lor şi chipul celui care i-a trimis. Miasmele înţepătoare ale morţii şi ale păcatului ne paralizează simţurile şi ne fac să uităm gustul bun al pâinii pe care Cristos a frânt-o cu mâinile sale atât de frumoase…Ne strângem cu disperare unul în braţele celuilalt, crezând că suntem în siguranţă chirciţi pe fundul unei bărci, care intră din ce în ce mai mult la apă…

E noapte peste lumea care a început să iubească întunericul pentru că nu are curajul să privească ţărmul la care stâncile se înalţă ameninţător…şi chiar dacă nu ne interesează, marea tot ne aruncă spre ele cu furie…

( frate ) Cristos în rugăciune simte disperarea noastră. Se ridică şi aleargă cu iubire în întâmpinarea noastră…Iubirea îi dă puterea, iubirea îl înalţă deasupra apelor învolburate…aceeaşi iubire care îi alungă pe demoni, aceeaşi iubire care alungă boala şi moartea, aceeaşi iubire îl face stăpân peste valurile ucigătoare…

Dar noi am uitat de mult forţa acestei iubiri, care ne-a făcut odată să ne aventurăm în larg…acum ni se pare o iluzie, o nălucă…ne sperie această iubire pentru că ea ne cheamă să înfruntăm marea iar noi ne temem atât de mult de valurile învolburate încât nici măcar nu putem concepe că le-am putea stăpâni…frica ne face sclavii unei puteri care ne împinge spre moarte…dar mai ales iubirea lui Cristos demască neputinţă noastră, iar noi în micimea orgoliului nostru preferăm să-l alungăm…vrem să fim independenţi, uitând că de peste tot ne împresoară moartea…

Şi totuşi Cristos insistă: “Curaj, nu vă temeţi, Eu Sunt”…Eu sunt cel care v-a chemat, eu sunt cel care v-a vindecat, eu sunt cel care a învins lumea…Şi doar atunci când timid, ca prin vis, câte unul se ridică paralizat de frică Cristos îl prinde de mână, se urcă alături de el în barcă şi marea devine liniştită…Am nevoie de tine Doamne!

Antifona: Cat de minunat e Domnul

(sora) Doamne, sunt doar două iubiri.Iubirea de sine şi iubirea faţă de Tine şi faţă de ceilalţi.Şi ori de câte ori mă dăruiesc iubirii de sine, scade iubirea faţă de Tine şi faţă de ceilalţi.

3

Aceasta este o risipă de iubire,E un deficit al iubirii.Iubirea s-a născut ca să emane din noi şi să se reverse spre ceilalţi.De fiecare dată când revine spre mine, se destramă, se alterează, moare.Doamne, iubirea de sine este un venin dăunător pe care îl sorb zilnic în mine;Iubirea de sine râvneşte mereu să aleagă locul cel dintâi şi partea cea mai bună;Iubirea de sine este pe placul simţurilor mele şi în stare să fur chiar şi mâncarea de pe masa altora;Iubirea de sine mă ascunde după o mască, mă deghizează şi mă luminează mai mult pe mine în detrimentul celorlalţi;Iubirea de sine mă compătimeşte numai pe mine şi desconsideră suferinţele celorlalţi;

Dar ce este mai grav, Doamne, e că în realitate iubirea de sine este o iubire furată.Ai destinat iubirea pentru ceilalţi ca să poată trăi şi să poată prospera şi eu am smuls-o de la ei.

Aşa a devenit iubirea noastră de sine suferinţă omenească.Iubirea de sine a oamenilor se transformă în mizerie umană;Mizeria tuturor oamenilor,Şi suferinţa tuturor.

Fiecare suferinţă.Fiecare nedreptate, fiecare amărăciune, umilire, supărare, ură şi disperareToate îşi au izvorul într-o foame nesatisfăcută,În foamea de iubire.Aşa a ajuns omul să ridice încet, din egoism în egoism această Lume denaturată care-l oprimă;Astfel îşi petrec oamenii timpul, înfruptându-se din iubirea pentru sine, în timp ce în jurul lor pier oameni cu braţele întinse, cerşind iubire.Şi-au bătut joc de iubire,Iar eu, Doamne, ţi-am făcut de râs iubirea. De ce Isuse?

( frate ) Te rog ajută-mă să iubesc.Ajută-mă să răspândesc în lume adevărata iubire.Fă ca prin mine şi prin fiecare dintre noi, copiii tăi, să pătrundă această iubire în inimile tuturor oamenilor, iar eu să nu uit niciodată că lupta pentru o Lume mai bună şi mai dreaptă este o luptă pusă în slujba iubirii.Doamne, te rog ajută-mă să iubesc,Ca nu cumva să risipesc în zadar puterea iubirii,Ca să mă iubesc tot mai puţin pe mine însumi şi să-i înconjur cu tot mai multă iubire pe semenii mei.Pentru ca în jurul meu să nu sufere nimeni, să nu moară nimeni din cauză că eu i-aşi fi furat iubirea dătătoare de viaţă.

Faptul că suntem aici în faţa Preasfântului Sacrament înseamnă să recunoaştem că avem nevoie de prezenţa şi de ajutorul său.Oprindu-ne spre a contempla pentru câteva momente iubirea lui Dumnezeu înseamnă să ne împotrivim curentului, să avem curajul să mărturisim că nu ne descurcăm singuri, că suntem conştienţi de slăbiciunea noastră şi că avem nevoie de ajutor.Ne este frică să ne angajăm, ne este frică să trăim alături de celălalt, chiar dacă aceste este Dumnezeu.Trebuie să redescoperim acest mod de a trăi – alături de ceilalţi – pentru că aceasta este modul de a fi al lui Dumnezeu.Dumnezeu s-a legat de omul creat pentru a-l transforma într-un om liber.s-a legat de pâine şi de vin pentru a rămâne cu nois-a legat de slăbiciunile şi de neputinţa noastră pentru a împărtăşi puterea sa.

4

Noi oamenii suntem atraşi de aparenţe, Cristos ne-a ales şi ne-a iubit pentru ceea ce suntem pentru ceea noi înşine de cele mai multe ori încercăm să ascundem şi să justificăm.

Tantum ergo…. -Laudate Omnes Gentes (Medjugorje)

5