A cincea elegiede Nichita Stanescu

Nichita Stanescu este, indiscutabil, poetul emblematic al generatiei saizeciste. Volumul ,,11 Elegii” publicat in 1966 reprezinta in creatia lui Nichita momentul ordonator pentru toata poezia care-I va urma. Prin el, poetul isi interogheaza propria fiinta despre raportul sau cu lumea si cu sine pentru a avea o clipa revelatia umbrei, a sensurilor ascunse ale existentei sale. Umbra aceasta a lucrurilor, pe care poetul incearca sa o surprinda, naste inefabilul poeziei. In ,,11 Elegii” ni se propune un univers al spiritului creator sub forma constiintei de sine, poezia de inceput constituind climatul favorabil dezvoltarii unei poezii a constructiei spirituale: ,,Sufletul, nu este numai pentru sine imaterial, ci este imaterialitatea universala a naturii”(Hegel).

In aceasta aventura poetica, titlul ,,A cincea elegie – Tentatia realului” amflifica nevoia omului de a raspunde la intrebarea ,,cine suntem noi?” din perspectiva ontologica. Puterea sta in favoarea lumii regnurilor care sta la baza a ceea ce oamenii ravnesc dar nu pot atinge decat vremelnic. Astfel aflam cine suntem prin raportare la mere, la frunze, umbre sau pasari. Subtitlul ,,Tentatia realului” accentueaza refuzul intelegerii neimplinite fiind vorba despre o tentatie a limitelor cunoasterii si o provocare adresata constiintei de catre elemente. Idealul poetic este asadar circumscris dorintei de armonizare a constiintei cu elementele de refacere a echilibrului si a unitatii primordiale dintre fiinta umana si cea a lumii.

In incipit, poetul se raporteaza naiv si pur la elementele realului ca si cum dialogul eu-real ar fi extrem de simplu: ,,N-am fost suparat pe mere/ ca sunt mere, pe Frunze ca sunt Frunze,/pe umbra ca e umbra, pe pasari ca sunt pasari.”

Simetria se realizeaza prin recurenta enumeratiei ,,mere, frunze, umbra, pasari” in fiecare dintre cele sapte enunturi ale poeziei.

Relatia de opozitie este marcata de adversativul ,,dar” instituindu-se intre atitudinea inofensiva a eului liric si atitudinea de acuzare din partea realului.

Recurenta este concretizata in fiecare secventa lirica prin repetitii, enumeratii dar si prin reluarea anaforica a unor cuvinte: ,,Iata-ma dus…Iata-ma condamnat…”.

Secventele lirice pot fi identificate in functie de vagul scenariu epic. Astfel, prima secventa defineste relatia de opozitie intre atitudinea eului si supararea elementelor. Chiar daca exista o stare conflictuala, faptul ca ea se realizeaza la nivelul atitudinilor, sugereaza ca exista totusi o comunicare intre cei doi poli, comunicare realizata prin relatia reactie-raspuns.

Secventa acuzarii sau condamnarii este constituita din enunturile introduse de elementul anaforic ,,iata-ma”. Eul liric asista la un proces care i s-a intentat de catre elementele cosmosului, in numele neputintei, subiectul cunoscator de a descifra lumea. Ignoranta pentru care este inculpat eul liric se naste din absenta unui acord plenar cu fiinta intima a universului. Eul percepe doar aparentele, suprafetele lucrurilor fara a avea acces la esenta acestora, singura capabila sa confere semnificatie lumii.

Secventa finala surprinde comportamentul eului liric, care incearca sa desluseasca tainele lumii insa esueaza. Tot aici observam incordarea intelesurilor si revenirea lor in formele initiale: ,,de mere, de frunze, umbre, pasari”. Fetele proteice ale lumii refuza sa se lase descifrate in fiinta lor launtrica, isi expun toate aparentele reducand la neant posibilitatea subiectului de a patrunde taina ultima a lucrurilor.

In ceea ce priveste limbajul poetic, remarcam in poezia lui Nichita Stanescu aparenta simplitate. Tonalitatea generala este fireasca iar textul are aspectul unei dezvaluiri: fata-n fata cu elementele din afara sinelui, eul liric isi pune problema sensului si a existentei; dar perspectiva este insa schimbata: elementele se supara, problematizeaza

atitudinea sau existent neconflictuala a fiintei umane : ,,N-am fost niciodata suparat…/Dar merele, umbrele, pasarile, frunzele/S-au suparat pe mine”.

La nivel lexical exista o atenta dezvoltare a unor campuri semantice cu punctul de plecare in fiecare dintre elementele enumerate: mere – tribunale rotunde, sentinte in limba samburilor; frunze – tribunal subtiri, racoroase penitente gri, umbre- tribunale racoroase, pasari – tribunale aeriene, acte de acuzare parafate cu maruntaie de pasari. De asemenea, la nivelul secund al interpretarii putem identifica si alte campuri semantice: juridic (tribunale, condamnate, acte de acuzare, dar si campul lexical al capetelor de acuzare (nestiinta, nemiscare, neliniste, plictiseala). Toate aceste elemente accentueaza o stare de spirit neconflictuala a eului liric care transfera relatia de putere in favoarea elementelor realului.

La nivel morfosintactic, incipitul, printr-un enunt negativ are efect de captare a cititorului. De asemenea, prezenta conectorilor sustin atitudinea argumentativa a textului, pentru a convinge cititorul.

La nivelul figurilor de stil, perspectiva antropomorfica este sustinuta textual prin personificare ca figura generala pentru intregul text. Inca de la inceput suntem introdusi intr-un univers insufletit si activ care obliga fiinta umana sa faca efortul de a intelege. Prin metonimie, elementele enumerate sunt proiectate ca parti ale realului.

Poemul se constituie prin strategia unui scenariu epic desfasurat pas cu pas avand ca punct de plecare conflictul dintre elementele realului si fiinta umana condamnata pentru ignoranta. La Nichita Stanescu lumea dobandeste o semnificatie originala fiind tot ceea ce se afla in afara eului uman. Enumeratia ,,mere, frunze, umbre, pasari” recurenta in text, defineste metonimic intregul ca lume. Finalul care pune in aceasta enumeratie metonimica starea insasi a eului poate orferi interpretarea poemului. ,,A cincea elegie” tematizeaza asadar raportul existential si misterios dintre forma si continut, dintre eu si univers.

Lirica poeziei este ,,un coplesitor spectacol lingvistic, unic in poezia romaneasca” (Valentin Mihaescu).