97429799 1amintiri-din-vietile-anterioare

< Înapoi la Pagina de KARMĂ,DESTIN, REÎNCARNARE

AMINTIRI DIN VIEŢILE ANTERIOARE -

Cazuri reale

- Mărturii despre karmă, destin, reîncarnare -

Cuvânt introductiv

Multe persoane afirmă că ar fi de acord cu reîncarnarea, dar nu îşi dauprea bine seama ce sunt vieţile anterioare ale spiritului. Dacă li sedezvăluie povestea unei vieţi anterioare, au impresia că se află în faţacelei mai abile născociri.

Numeroşi cercetători din întreaga lume se străduiesc să descoperecrâmpeie din istoricul fiinţei umane. Metodele sunt diverse, iar rezultatelecorespund cu talentul şi nivelul de pregătire al celor care se încumetă săpătrundă cu mintea în intimitatea lumii spiritelor.

Metoda mea de cercetare a vieţilor anterioare se bazează pebinecunoscutele capacităţi parapsihice – clarviziunea şi telepatia -, pe carele-am verificat lucrând cu mii de spirite şi clienţi, timp de 16 ani. Redaumai jos o parte dintre rezultatele muncii mele de cercetare, completate cureacţiile celor care au beneficiat de studiul karmic realizat de mine. Sepoate observa cu uşurinţă puternica legătură spirituală dintre omul deastăzi şi încarnările anterioare ale spiritului său. Impactul trecutuluispiritual asupra fiecărui om este incontestabil. Dacă fiecare individ arputea să afle aspecte din vieţile sale anterioare, ar reuşi cu siguranţă să îşiorganizeze viaţa actuală într-un mod mult mai agreabil pentru el. În felulacesta, prezentul nu ar mai deveni copleşitor prin problemele pe care lepune zilnic în faţa fiecăruia dintre noi.

Nina Petre19 septembrie 2010

În degringolada vieţii sociale româneşti din zilele noastre, se

AMINTIRI DIN VIETILE ANTERIOARE http://www.spiritus.ro/PARAPSIHOLOGIE/amintiri_vieti_anterioare.ht...

afirmă la tot pasul că poporul nostru este format din proşti,escroci, bolnavi mintal, hoţi, drogaţi etc. Parcă ne-am săturat cutoţii să fim vânaţi de peste hotare, ca după aceea să fimîmproşcaţi cu noroi, fiindcă, pur şi simplu, ne-am născut români!Chiar dacă în ţara aceasta vieţuiesc numeroşi cetăţeni certaţi culegea şi cu bunele maniere, nu ar fi corect să dăm vina pe întregulpopor pentru faptele lor reprobabile. Lucrez de 16 ani,neîntrerupt, cu publicul dornic de evoluţie spirituală. În cadrulSTUDIULUI KARMEI ŞI AL DESTINULUI am colaborat, şi încă maicolaborez, cu numeroşi români care doresc să se cunoască mai bineca finţe evoluate ale globului pământesc. Pentru ei, este deosebitde important să ştie de unde au venit în această lume, ce datoriiomeneşti au de îndeplinit şi ce au de făcut în fiecare zi pentru cafiinţa generatoare de viaţă - SPIRITUL - să evolueze cu ajutorul lor.

Voi prezenta mărturiile sincere, înălţătoare, educative pentrutoată lumea ale unor oameni deosebiţi, de mare valoare morală,socială şi spirituală. Vă urez lectură plăcută şi folositoare!

Nina Petre16 iunie 2011

Mărturiile clienţilor mei

ELY şi amintirile sale

Prezentare

ELY este o doamnă superbă, care ascunde un creieraş nemaipomenit subpărul său bogat. Deşi are o meserie pretenţioasă, find nevoită să studiezetoată viaţa, ELY îşi găseşte clipe de răgaz şi pentru evoluţia sa spirituală.Bravo, ELY, ţine-o tot aşa, că le faci mult bine celor din jurul tău!


MESAJ DE LA ELY


"Dragă Nina, îţi dau acceptul meu să publici materialul prezentat, care poate

să ajute la a iniţia şi pe alţii în ceea ce priveşte destinele, karmele şi, mai

ales, în a-şi rezolva, vindeca stările psihice declanşate de stresul cotidian ori

pentru a înţelege că nu este suficient să trăim numai o dată pentru a ne

recunoaşte nouă înşine că avem nevoie de mult mai mult timp pentru a defini

un spirit ori o karmă cât mai nobilă, umană, în care iubirea să fie izvorul

principal."

15 iunie 2012

Canada

EPISODUL 1 – GENEVIEVE

GENEVIEVE SARDON s-a născut în oraşul Bordeaux şi a trăit în perioada anilor1883-1940. Părinţii ei, Pierre şi Marie, au avut 3 copii: Genevieve, Gerard şi Lyonel.Pierre lucra ca marinar pe un transatlantic ce transporta diverse mărfuri dinporturile franceze spre cele din estul Statelor Unite. Marie, nevasta lui, munceaîntr-o farmacie, unde se ocupa de documente şi evidenţa contabilă. Uneori, cândvânzătoarea Angelique nu putea veni la serviciu, Marie servea clienţii cu multăseriozitate. Pierre venea acasă doar de câteva ori pe an, aducându-le celor dinfamilie bani şi numeroase cadouri. Cât timp Pierre a lucrat în navigaţie, până la 36de ani, Marie s-a ocupat de copii cu ajutorul mamei sale, Victorine. Au fost trimişila şcoală, iar după terminarea liceului, fiecare a pornit pe drumul său. Gerard aurmat o şcoală militară, devenind ofiţer de artilerie. Fratele său mai mic, Lyonel,şi-a ales cariera de avocat.

Mezina familiei, GENEVIEVE, a urmat cursuri de farmacie, fiind profund ataşată demunca mamei sale în magazinul domnului Santon. Reîntorşi cu toţii în oraşul natal,au devenit persoane foarte cunoscute, prin specificul meseriei fiecăruia. DomnulSanton a angajat-o imediat pe fiica doamnei Marie ca farmacistă debutantă, sprebucuria lui Genevieve, care îşi dorise încă din copilărie să contribuie la vindecareaoamenilor bolnavi. Fata s-a căsătorit la 24 de ani cu medicul chirurg Antoine Laruli,care lucra in spitalul din oraş. Antoine avea deja 27 de ani şi trecuse printr-o maresuferinţă din dragoste, soţia lui murind în braţele sale, din cauza unei infecţiidigestive. Plăcând-o pe Genevieve, Antoine a cerut-o în căsătorie, fiind acceptat caviitor soţ. Stabilindu-şi domiciliul conjugal în casa părinţilor lui Antoine, cei doitineri şi-au continuat activitatea profesională, pe care o considerau cea maiimportantă preocupare a vieţii lor.

La 26 de ani, Genevieve l-a născut pe fiul lor Tiberius, care a devenit în curândunica raţiune de a trăi a părinţilor săi. Naşterea fiind grea, cu multe complicaţiiulterioare, medicii au sfătuit-o pe Genevieve să renunţe la dorinţa de a deveni dinnou mamă, fiindcă şi-ar pune astfel viaţa în pericol. Micul Tiberius a crescut sub


îndrumarea bunicii Marie, care l-a educat ca pe copiii ei, dorind să îl vadă om cumultă ştiinţă de carte. Băiatul a învăţat foarte bine, simţindu-se atras de carieramilitară, la fel ca şi unchiul Gerard. A urmat şcoala militară la Paris, devenindofiţer de infanterie, angajat ulterior la o unitate de luptă din afara oraşului.Tiberius s-a căsătorit la scurtă vreme după terminarea studiilor cu o pariziancă,fiica unei familii de profesori. Lucette devenise de puţină vreme licenţiată înbiologie, fiind angajată la un liceu din Capitală. După căsătorie şi stabilireadomiciliului în Paris, Tiberius şi-a vizitat părinţii de multe ori pe an. Aceştia eraufoarte îngrijoraţi în privinţa viitorului fiului lor, din cauza situaţiei politicetensionate dintre Franţa şi Germania nazistă. Genevieve se simţea din ce în ce maislăbită pe măsură ce treceau anii. Inima ei dădea semne de oboseală, iar ficatul odurea adeseori.

Totuşi, ar fi trăit o viaţă lungă chiar şi aşa, cu sănătatea precară, dacă nu ar fiînceput cumplitul război. Acesta s-a declanşat în Franţa la mijlocul anului 1940,trupele germane invadând ţara şi ocupând Parisul. Tiberius a fost trimis pe front cumisiuni grele, care îi puneau viaţa în pericol. În ultima lună a anului 1940, ofiţerulTiberius a căzut la datorie, fiind ucis într-un bombardament al aviaţiei germane.Vestea morţii fiului drag a sosit în casa părinţilor săi înainte de Crăciun, tocmaicând sperau să îl poată avea alături măcar pentru câteva zile. Disperată, Genevievea simţit că viaţa ei nu mai avea niciun sens. A decedat în urma unei comoţiicerebrale din care nu a mai putut fi salvată, la numai 57 de ani.

Nina Petre10 aprilie 2012

COMENTARIUL DOAMNEI ELY

"Vreau să ştii că, atunci când intru în meditaţie, mă regăsesc adesea într-un spaţiufoarte liniştit. Parcă mă aflu în farmacia Genevievei şi parcă o cunosc sau pot spunecă o recunosc ca fiind a mea. Este plină de multe plante uscate, de seminţe şi, maiales, ceaiuri din plante parfumate, ca sunătoarea, muşeţelul, coada şoricelului.Într-un colţ, într-un mare basket, văd şi acuma urzici verzi şi mari şi aud clienţiicare intră în farmacie. Un clopoţel care stă la intrare îmi atrage atenţia asupracelor care deschid uşa şi, zâmbitori, doresc reţetele mele – adică ale Genevievei.Toţi clienţii pe care eu îi văd în imaginaţia mea sunt persoane respectabile, bărbaţisau femei din familii nobile, care vin pentru ca eu să le pregătesc tot felul de licori,tincturi, leacuri de însănătoşire a celor bolnavi din familiile lor... Toţi mă iubesc şimă respectă... Tot ceea ce îţi spun sunt poate coincidenţe la visele mele din timpulmeditaţiei, dar acum ştiu cât de mult mi-ar fi plăcut să fiu farmacistă.

Îmi amintesc câte ceva chiar şi de Pierre, tatăl Genevievei. Ştiu că el îmi spunea,sau poate am citit multe alte cărţi, despre aventuri pe mare. Interesul meu cred că


e legat de mare prin faptul că de mult, probabil, am auzit povestiri despre mare şipoate de aceea marea mă atrage. Îmi place să stau şi să meditez în faţa deschideriiinfinite a oceanului. Albastrul mării îmi dă liniştea şi e o adevărată terapie pentrumine. Am în minte, când eram tânără îmi plăcea să pictez scene cu mari furtuni saumări calde la asfinţit sau răsărit... Imagini care sunt bine întipărite în mintea mea,parcă le-am văzut undeva.

Spre deosebire de Genevieve, eu am avut 2 băieţi, dar, ca şi ea, am avut primanaştere foarte grea şi m-am temut cumplit de a mai avea încă un copil, dar totuşiceva bun am făcut. Spre deosebire de ea, am lăsat să am încă un copil.

Am avut întotdeauna o reţinere în ce priveşte profesia de militar şi nu am dorit cabăieţii mei să ajungă nici măcar în armată. De aceea, când am plecat în Canada,m-am grăbit să nu îi las să efectueze serviciul militar, care era obligatoriu...Probabil că pierderea lui Tiberius de către Genevieve mi-a influenţat spiritul şi înaceastă viaţă. Antecesoarea Genevieve mi-a transmis, poate, în suflet un fel detristeţe şi aceeaşi durere de ficat, care începe în special când sufăr pentru copiiimei, aşa cum simţea ea pentru copilul ei pierdut în război. Pierdut şi fără să îl mairevadă vreodată!!! Dar sper să îmi pot controla simţămintele de acum înainte,pentru a nu mă îmbolnăvi. Mă tem acuma că povestea ei s-ar putea repeta dacă arîncepe un război, mai ales că fiul meu cel mare spune că el va merge în război dacătrebuie să apere România.

Genevieve mi-a transmis, recunosc, o karmă pozitivă. Şi eu am fost extrem depozitivă. Dacă nu s-ar fi oprit de a mai avea încă un copil, probabil că viaţa ei s-arfi schimbat şi pierderea unicului fiu nu ar fi fost atât de dureroasă."

ELY 30 mai 2012

Canada

< sus >

ELENA şi amintirile ei

Anul trecut am început, la solicitarea ELENEI, studiul vieţilor anterioare alespiritului său. Comentând ulterior informaţiile primite de la mine, Elena mi-adovedit faptul că posedă capacitatea de a putea vizualiza mental ceea ces-a întâmplat cu antecesorii săi spirituali, dar şi de a face conexiuni


interesante între acei oameni şi fiinţa sa, obţinând astfel concluzii folositoarevieţii pe care o duce acum.

Nina Petre18 aprilie 2012

Episodul 1 - ESTHER

Ultima antecesoare spirituală a Elenei a fost ESTHER MERRICK. Ea s-a născut înoraşul Birmigham (Anglia) şi a trăit între anii 1889-1943. Părinţii săi aveau 5 copii,iar veniturile modeste proveneau din salariile lor de muncitori. Patrick (tatăl) lucrala o fabrică de armament, iar Merle (mama) era vânzătoare într-un magazin dedulciuri. Bunicii (părinţii lui Patrick) s-au ocupat mult de nepoţii lor, având grijă sănu le lipsească nimic din necesarul zilnic. Mai mult chiar, i-au ajutat să înveţe carte,dorind ca ei să ajungă oameni bine realizaţi în viaţă. ESTHER a urmat cursurile unuicolegiu, devenind astfel învăţătoare calificată. Angajată la şcoala de fete din oraş,s-a remarcat repede prin inteligenţa şi buna ei pregătire profesională. Obişnuia săcitească multă literatură, istorie şi geografie. La 19 ani, s-a căsătorit cu profesorulde istorie Hander, mai în vârstă cu 4 ani decât ea. Tânărul provenea din părinţievrei germani, stabiliţi în Anglia încă din copilărie.

Cei doi soţi, ESTHER şi Hander, şi-au început viaţa de familie sub semnul iubirii, aldevotamentului, dar şi al dorinţei de a avea cât mai mulţi copii. Neputinţa fizică aESTHEREI a obligat-o să se oprească după cea de-a doua naştere, care i-a pus înmod serios sănătatea în pericol. Femeia avea un reumatism cardiac încă dincopilărie, care fusese neglijat, din cauză că nimeni nu îi dăduse vreo atenţie.Singurii copii ai eroinei noastre au fost un băiat (Iaroll) şi o fată (Madeleine).Urmând studii universitare, Iaroll a devenit inginer mecanic, iar Madeleine,profesoară de limba engleză. Mama lor, ESTHER, a trăit doar 54 de ani, închizândochii pe vecie din cauza unui stop cardiac provocat de vestea morţii lui Iaroll, pefront. Războiul se afla deja la apogeu, iar spaimele locuitorilor oraşului nu încetaunici ziua şi nici noaptea. Moartea timpurie a învăţătoarei ESTHER a întristat întreguloraş. Foarte cunoscută ca un model de cadru didactic, ESTHER fusese profunddevotată profesiei sale. Mulţi dintre foştii săi elevi aveau şi ei copii care învăţaserăîn primii ani de şcoală tot cu ESTHER. Corectitudinea ei ca om şi cadru didacticerau exemplare. Generozitatea sufletului a îndemnat-o mereu să îşi ajute eleviisăraci, care de multe ori veneau flămânzi la şcoală. Celor cu note mici le dădeameditaţii gratuite, astfel încât, an de an, clasele ei nu aveau niciun corigent. Camamă şi soţie, ESTHER a fost profund devotată celor din familie. La moartea ei,Hander şi Madeleine au plâns-o cu disperare. Amândoi erau convinşi de faptul căîndurerata mamă plecase în căutarea fiului dispărut, pe lumea cealaltă. Osemintelelui Iaroll nu le-au fost restituite niciodată.


Nina Petre2 mai 2011

COMENTARIUL ELENEI

"Am citit primul episod karmic şi încep să-mi explic anumite lucruri. Nu m-amgândit nicio clipă că aş fi putut fi învăţătoare într-o viaţă anterioară, dar îmi explicde ce îmi plac atât de mult copiii, de ce aş fi vrut să lucrez cu ei şi de ce mi-amdorit să lucrez în adopţii, după ce am terminat facultatea. O colegă m-a lăudat cefrumos şi cu câtă răbdare mă comport cu copiii, chiar m-a întrebat de ce nu-mideschid o grădiniţă. Fantastic, nu m-am gândit!

Tot acum îmi explic de ce îmi plac foarte mult dulciurile.

Văd că în viaţa anterioară părinţii tatălui ne-au ajutat. În această viaţă nu am avutde-a face deloc cu ei sau puţin cu bunica, pe care am prins-o pe la 90 de ani şi nicinu ştia cine sunt, doar se uita râzând la mine şi, când tata o întreba dacă ştie cinesunt, zicea că nu. Doar pe fratele meu îl recunoştea, l-a şi dorit foarte mult şi l-aiubit mult (dormea cu ghetuţele lui sub pat) şi fiindcă ducea numele soţului ei maideparte.

Dacă în viaţa anterioară am fost singura dintre fraţi care s-a dus la colegiu şi mi-aplăcut să citesc, în această viaţă nu aş fi vrut să dau la facultate, am dat doar degura lui mama, care vroia să mă vadă cu o pâine în mână şi pe picioarele mele(mare dreptate a avut). Femei deştepte, şi Buna, şi mama, m-au lăsat să-mi aleg cefacultate vreau să fac şi, fiind atrasă de cele umaniste, am zis iniţial Psihologia, casă ajung la Asistenţa Socială. De citit m-am apucat în clasa a cincea şi asta fiindcăBuna a ştiut ce să-mi dea să citesc. De învăţat la şcoală nu am învăţat prea bine,doar în facultate.

Constat că în viaţa anterioară m-am căsătorit devreme cu un soţ pe care-l iubeam şimă iubea. În această viaţă m-am căsătorit mai târziu şi nici nu ne-a dat dragosteaafară din casă. Îmi explic şi de ce mi-am dorit să mă căsătoresc cu un bărbat caresă mă iubească şi să-l iubesc şi de ce mi-am dorit să existe un singur om în viaţamea şi atât. Se pare că m-am ataşat destul de tare de soţul meu în viaţa anterioară,motiv pentru care, în această viaţă, trebuie să am un soţ de care să nu mă ataşez,din contră, să mă îndepărteze de el şi nici să nu fiu compatibilă cu el. Nu avem voiesă ne ataşăm de niciun bun lumesc şi de nicio fiinţă umană. Dar cine să ştie toateacestea în acele vremuri?

Se pare că şi cu profesia este acelaşi lucru. Am fost ataşată de soţ şi de profesie,acum trebuie să mă detaşez şi să mă rup, motiv pentru care mă chinui pe ambeleplanuri. Aşa-i sau greşesc?


Depresia, fantastic, acum îmi explic, la 2 ani era să mor de giardia. Oare spiritulmeu într-atât de mult nu şi-a dorit să trăiesc? Deprimarea aceasta m-a tras în josatât de mult. Incredibil. Am greşit faţă de Dumnezeu şi de dragostea divină. Nu ştimsă iubim. Mi-am pus de multe ori întrebarea: oare ce înseamnă să iubeşti cuadevărat? Nu ştim să iubim. Pe de altă parte, omeneşte o înţeleg pe Esther: a avutcopii cu omul pe care l-a iubit, a fost învăţătoare, iubea copiii. Era femeiemilostivă, cu suflet bun, avea probleme cardiace. A stat cu spaima în suflet întimpul războiului. Mai este şi complexul lui Oedip: atracţia mamă-fiu. Păi, când aaflat de băiatul ei, pentru ea a fost cumplit. Ştiu, nu ar fi trebuit să se descurajeze,ar fi trebuit să se lupte să trăiască, viaţa este mai de preţ, dar, DOAMNE, cât doarepierderea puiului drag! Cât este de dureros şi nici să nu primeşti rămăşiţele înapoi,ca să poţi să-l îngropi, să ai la mormântul cui să plângi! Cât de groaznic! Celovitură! Mai avea şi probleme cu inima, cum să reziste?! Ştiu că am fost egoistă, deaceea mă lovesc de mult egoism şi am făcut oameni dragi să sufere. Nu cred că amvrut asta, dar s-a întâmplat şi acum trebuie să sufăr de pe urma celor dragi. Cât debun şi drept e DUMNEZEU! Eram convinsă de acest lucru, dar am vrut să înţelegcauzele.

Ciudat, am auzit de Birmingham, dar nu mi-a zis nimic. Am simţit că limba engleză,ca şi franceza, le utilizez cu o uşurinţă mai mare şi că vin de undeva de mai departedecât din această viaţă. Chiar dacă nu am un bagaj bogat de cuvinte, în specialengleza, pe care o şi vorbesc la serviciu, o vorbesc cu o familiaritate şi uşurinţă, dem-am gândit dacă nu cumva am mai folosit-o şi în altă viaţă. Englezii au început sămă fascineze din 2008. Nu ştiu de ce, atunci am început să-mi îndrept privirea spreenglezi şi să-i analizez pe cei pe care i-am cunoscut (nu mulţi). M-au fascinat. Nupot să spun că m-am gândit că aş fi putut trăi în Anglia într-o altă viaţă şi măîntreb: de ce nu simt nimic, nu-mi aduc aminte nimic? M-am încarnat destul derepede, la 33 de ani după ce am murit. Chiar aşa se şterge tot sau şocul morţii afost atât de mare, încât am vrut să mă rup complet de locul care mi-a pricinuitatâta suferinţă? Cu toate că acolo pot spune că am fost fericită. Am avut tot.

Oare din cauză că părinţii soţului meu iubit erau evrei gremani, oare de aceea amfăcut eu grădiniţa şi liceul german în această viaţă? Limba germană nu m-a fascinat,chiar pot să spun că nu mi-a plăcut în timpul şcolii. Acum este altceva şi încerc să oînvăţ şi pe fetiţa mea. Şi mama, şi socra mea ştiu germana. Bunica nu putea suferigermana, din cauza a ceea ce au făcut nemţii în timpul celui de-al doilea războimondial. Dar limba, săraca, nu are nicio vină pentru păcatele oamenilor.

Înainte de comunicările cu dumneavoastră mă gândeam că nu doresc săîmbătrânesc şi că nu vreau să trăiesc foarte mult, dar îmi dau seama că am greşitgândind în acest fel. Întotdeauna am simţit o presiune şi ceva care mă apasă şi nuam ştiut cum să-mi explic acest lucru. În jurul meu m-am lovit de depresie. Cât de


mult am greşit şi habar nu aveam! Tot ceea ce ştiu e că în viaţă e bine să te ghidezidupă ceea ce simţi şi eu întotdeauna am dorit să-mi cunosc vieţile anterioare. Decând am aflat de reîncarnare de la Buna, am ştiut că acest lucru mă va ajuta şielibera.

Văd că m-am încarnat destul de repede. Din câte ştiam, sufletele evoluate seîncarnează la intervale mari de timp. Eu se pare că nu am fost destul de evoluată şinu sunt nici acum. Aş vrea să descopăr de ce sunt aşa slabă: de ce îi las pe alţiisă-mi spună ce să fac, de ce mă las influenţată de alţii, de ce aştept de la alţii? Amtot timpul senzaţia că lumea nu consideră că e prea mare lucru de capul meu şi mătratează ca atare. Bunica mea nu putea să-mi spună ce m-ar fi văzut ea în stare săprofesez în viitor.

Vreau să ştiu de ce îmi fac probleme din toate nimicurile, nu se trage de la stresuldin al doilea război mondial? Aş vrea să ştiu de ce ţin minte răul şi de ce despic firulîn 12, când ar trebui să tratez anumite lucruri mai echilibrat şi poate cu mai multăindiferenţă. Tot de la Esther mi se trage şi de la stresul îndurat în război? Ciudatînsă, îmi place să văd filme din al doilea război mondial, nu am nicio aversiune şinicio strângere de inimă. Dar am simţit că mă interesează subiectul mai mult decâteste cazul. Cred că ar trebui să le cer iertare şi lui Hander şi lui Madeleine, fiindcăam greşit faţă de DUMNEZEU şi apoi faţă de ei. Pot să fac acest lucru? Eu zic că estedatoria mea morală să le cer iertare.

Admir darul pe care-l aveţi şi consider că ajutaţi oamenii foarte mult cu darul pecare-l posedaţi. Acest dar mi-aş dori şi eu să-l posed. Mă fascinează cele nevăzute şimi se pare extraordinar să vezi vieţile anterioare ale oamenilor, să le spui ce augreşit şi să li se dea posibilitatea să se analizeze şi să se îndrepte cunoscându-şitrecutul. Consider că suntem ţinuţi în întuneric şi nu e drept. Fiecare om trebuie săaibă dreptul să fie lăsat să-şi cunoască vieţile anterioare şi să nu bâjbâie înneştiinţă. Câţi oameni care şi-ar cunoaşte vieţile anterioare poate nu s-ar maisinucide! Greşesc?"

ELENA5 mai 2011Bucureşti

< sus >

Episodul 2 - ALIKIA

ALIKIA DAKIS s-a născut în oraşul-port Pireu (Grecia) şi a trăit în perioada anilor1803-1869. Parinţii ei se numeau Alexandros si Sakia. Sotii Dakis au avut şase copii.Alexandros, om bogat, era proprietarul a două vase de pescuit şi a patru nave


comerciale. Nevasta lui, Sakia, o femeie foarte cultă, provenea din vechea nobilimeateniană. Copiii lor au crescut în cele mai bune condiţii, ca adevărate vlăstare deoameni bogaţi. Părinţii le-au adus guvernantă din Franţa şi profesori din Atena,care i-au învăţat carte atât cât au avut nevoie. Băieţii s-au orientat spre navigaţie.Nikos şi Lenko au intrat în marina comercială, iar Markos şi Iannis, în cea militară.Participând în lupta navală de la Navarino (1827), Markos şi Iannis au contribuit şi eila înfrângerea turcilor, urmată de obţinerea independenţei grecilor. Alikia şi Sera autrăit în umbra fraţilor mai mari, fiind copleşite de personalitatea puternică afiecăruia dintre ei. Sera, foarte talentată la pictură şi poezie, s-a măritat cu unpictor din Atena, care i-a oferit o viaţă plină de satisfacţii spirituale.

Mezina familiei, ALIKIA, s-a casatorit la 18 ani cu un actor din Atena, care juca lateatrul din oraş. Fascinată de viaţa actorilor şi de atmosfera plină de creaţie dinteatru, ALIKIA a început să participe la toate repetiţiile, învăţând rolurile tuturor.Dacă se îmbolnăvea o actriţă, era imediat chemată să joace în locul acesteia. Cuîncuviinţarea lui Marulis, soţul ei, ALIKIA a luat lecţii de dans, dorind să aibă oimagine bună pe scenă, mai ales atunci când i se cerea să înlocuiască vreodansatoare. Profesoara de dans, bine plătită de Marulis, şi-a transformat elevaîntr-o dansatoare autentică, promiţând să devină o adevărată vedetă a scenei.Cariera de artistă a ALIKIEI a durat 10 ani, perioadă în care ea s-a bucurat deaplauzele frenetice ale publicului. După naşterea celui de-al doilea copil, s-a simţitdin ce în ce mai slăbită, nemaifăcând faţă la activitatea scenică. Rămânând acasă,ea s-a ocupat intens de creşterea şi educarea copiilor săi, Aritia şi Kelanos. S-arefăcut în timp record, în câteva luni redevenind aceeaşi fiinţă veselă şi energică dela începutul căsătoriei. Copiii au fost pentru ea lumina ochilor şi raţiunea de a trăi.I-a educat cu profesori buni. Pe Kelanos l-a trimis la studii de comerţ în Europa, laParis. Ajuns după aceea un mare om de afaceri, Kelanos le-a asigurat părinţilor săi obătrâneţe liniştită. Eroina noastră, ALIKIA, şi-a iubit copiii cu disperare. Fata ei,Aritia, s-a născut bolnavă de inimă, trăind doar 11 ani. Moartea fiicei lor a fost omare lovitură pentru cei doi părinţi. ALIKIA, cu sănătatea şubrezită, nu a mai avutputerea de a deveni din nou mamă. Avea 62 de ani când şi-a pierdut şi bărbatul.Marulis închisese ochii pe vecie din cauza unei comoţii cerebrale. ALIKIA, tristavăduvă, a mai trăit încă 4 ani, plecând şi ea în lumea veşnică după soţul pe care l-aiubit şi regretat până la disperare.


COMENTARIUL ELENEI

"Mă tot gândesc la antecesoarea din Grecia şi observ că era o persoană veselă şiplină de viaţă, dar pe care viaţa a lovit-o destul de puternic. Acum înţeleg de ce


m-am simţit şi mă simt apăsată şi de ce îmi simt sufletul greu.

Văd că în ambele vieţi anterioare - şi ca Esther, şi ca Alikia -, provin din familii cumulţi copii. Ca Alikia aveam patru fraţi şi o soră, ca Esther, trei fraţi şi o soră. Darspiritul meu a păstrat modelul de a avea doar doi copii.

Ce groaznic este faptul că Alikia şi-a pierdut fetiţa la doar 11 ani şi alţi copii nu amai putut avea! Se pare că spiritul meu a obosit destul de tare în viaţa Alikiei şi avenit cu această moştenire în viaţa Estherei. Esther, având o inimă slabă (probabilslăbită de şocul pierderii fetiţei şi a soţului din viaţa Alikiei), cred că era destul deapăsată, peste care s-a suprapus problema cu piciorul lui Handel, neputinţa ei de aavea mai mult de doi copii, stresul războiului şi - cireaşa de pe tort - şi-a maipierdut şi băiatul. Doamne, ce lovituri! Într-una din vieţi îmi pierd fata şi soţul iubitmoare înaintea mea, iar în cealaltă soţul este bolnav şi îmi pierd băiatul. Groaznic!Se pare că am o karmă negativă creată pe familie: soţ şi copii. Trebuie cumva săîndrept lucrurile în acest sens, dar încă nu conştientizez foarte clar ce am de făcut.

Deocamdată, viaţa mi-a dat un soţ care să mă îndepărteze de el şi să nu mai creezataşament. Mă doare însă foarte mult suferinţa lui şi aş vrea să-l ajut. Am maiinteracţionat cu soţul meu în alte vieţi şi care a fost natura acelei relaţii sau doaracum mi-a fost dat să-mi spăl anumite păcate?

Nu înţeleg de ce în această viaţă nu am avut parte de mai mulţi fraţi sau surori.Mama nu a putut să aibă decât maximum doi copii. Cu fratele meu nu sunt foarteapropiată. El are o personalitate puternică şi s-a impus mult mai mult decât mine,iar pe mine reuşea să mă convingă foarte uşor când vroia ceva de la mine,bineînţeles. În rest, nu mă prea băga în seamă sau era agresiv cu mine atât verbal,cât şi fizic. Acum s-a schimbat, vorbeşte frumos cu mine, dar nu mă încălzeşte cunimic. Ceea ce însă apreciez la el este că e optimist, pozitiv şi am nevoie de asta cade aer şi apă. Oare de ce am o relaţie atât de distantă cu fratele meu? M-am maiîntâlnit într-o altă viaţă cu el? Am creat vreun ataşament atunci care acum trebuierupt?

Nici cu părinţii mei nu simt o compatibilitate completă. Ca şi părinţii Alikiei, ne-auoferit de toate, au avut şi au bunăstarea lor, dar sufleteşte nu suntem pe aceeaşilungime de undă. Oare de ce am o mamă aşa rece şi dură şi nu una mai caldă?

De asemenea, aş vrea să ştiu dacă Handel s-a reîncarnat şi, dacă da, e la noi în ţarăsau în altă parte? Aş vrea să ştiu cum să mă rog pentru el: ca pentru un om viu sauca pentru o entitate care este în lumea spiritelor? Mă tot gândesc dacă m-amcomportat frumos cu el şi cum a fost relaţia noastră. Spunându-mi acum că, în viaţaAlikiei, soţul meu a murit înaintea mea şi am suferit, trebuia oare să-i întorcaceastă suferinţă partenerului, în viaţa Estherei? Trebuie să mă simt vinovată că


l-am făcut să sufere pe Handel? Eu mă gândesc că da şi că suferinţa creată lui şi luiMadeleine acum trebuie să o primesc înapoi de la soţul şi fiica mea.

Mă miră că Iaroll nu s-a încarnat, dar probabil că e un spirit foarte evoluat şi unsuflet frumos. O să mă rog pentru sufletul lui.

Mă mai întreb de ce a trebuit ca Esther să trăiască în stres din cauza războiului. Amstresat lumea sau am pricinuit un rău foarte mare în viaţa Alikiei sau în vieţileanterioare Alikiei? Eu sunt acum o persoana stresată, îmi fac griji din toatenimicurile şi nu este prea plăcut. Resimt deprimarea şi stresul, îngrijorarea, furia(pe care le-am acumulat în cele două vieţi, prin morţile celor dragi) ca pe niştepoveri care îmi apasă sufletul şi spiritul şi de care îmi doresc cu toată fiinţa mea săscap, să mă curăţ de ele odată pentru totdeauna.

De asemenea, aş vrea să ştiu şi de Marulis şi de copiii din viaţa Alikiei, s-au încarnatsau încă sunt entităţi în lumea de dincolo? Se pare că, dacă în viaţa de grecoaică,am avut parte de băiat până la sfârşitul vieţii şi de fată, nu, în cea a Estherei a fostinvers. Câte lovituri! Ce uşor se creează dependenţe şi ataşamente şi cum poţi facerău şi apoi ne întrebăm cu ce am greşit şi de ce ni se întâmplă atâtea necazuri...Trebuie să lucrez la acest aspect, ca să nu le mai fac rău soţului şi copilului meu,dar la fel simt că încă nu am în întregime conturat modul în care ar trebui să facacest lucru la nivel energetic, spiritual.

Îmi doresc foarte mult să-mi dezvolt capacităţile paranormale. Pot spune că măîngrijorează aceste reîncarnări dese ale spiritului meu. Înseamnă că nu am reuşit, îndestul de multe vieţi, să scap de karmele negative pe familie. Îmi doresc să scap dekarma negativă şi să nu mai trebuiască să mă mai încarnez mai mult de 2-3 ori, darnu mi-e dat mie să decid acest lucru... E destul de obositor pentru sufletul meu sătot duc aceste greşeli peste veacuri, trebuie să pun piciorul în prag, cum s-ar spune!

Aş vrea să mai spun că întotdeauna am avut un sentiment ciudat legat de mare, deţipătul pescăruşilor şi mi-e frică de apă, cu toate că ştiu să înot. Îmi este foartefrică de marea învolburată şi nu ştiu de ce. Îmi este o frică îngrozitoare, aproapeparalizantă, şi nu ştiu de ce. Când eram mică, era să mă înec, la tata la ţară, dar nucred că de la această întâmplare mi se trage. Am păţit ceva pe mare în viaţa degrecoaică, a păţit altcineva drag ceva pe mare şi m-a marcat?

În ceea ce o priveşte pe Alikia, se pare că plătesc pentru faptul că ea nu a maiprofesat ca dansatoare şi a stat acasă. Soţul meu, din cauza problemelor desănătate, nu mai poate lucra.

Dacă fetiţa mi-a murit devreme în viaţa de grecoaică, în cea de Esther m-am pututbucura de ea, dar de băiat, fiindcă am avut parte de el până la sfârşitul vieţii ca


Alikia, nu am mai avut parte de el în viaţa de englezoaică.

Aş vrea să ştiu, dacă se poate: în viaţa de Esther am murit fiindcă am făcut stopcardiac de supărare sau am făcut şi eu vreun gest necugetat, de a-mi lua viaţa? Spercă nu am fost atât de lipsită de responsabilitate. E normal să ne înfricoşezemoartea, fiindcă nu trebuie să renunţăm la viaţă. E atât de frumoasă, dacă ştii cumsă o trăieşti! Dumnezeu ne-a dat atâtea frumuseţi şi bogăţii de care să ne bucurăm,iar România e o ţară cu totul specială. Să ne ajute Dumnezeu să rezistăm, să necurăţăm spiritele şi să nu ne mai încarnăm la nesfârşit!"

ELENA15 şi 27 iunie 2011

Bucureşti

< sus >

Episodul 3 - TIRIK

Marocanul TIRIK HAMDU a trăit în perioada anilor 1724-1785. S-a născut într-o micăaşezare de berberi, situată în sudul munţilor Atlasul Înalt. Cea mai apropiatălocalitate civilizată era orăşelul care astăzi se numeşte Rich. Părinţii lui TIRIK senumeau Anurd (tatăl) şi Monsak (mama). Au avut 12 copii, adica 5 băieţi (dintrecare TIRIK era fiul cel mai mare) şi 7 fete. TIRIK avea o soră mai mare decât el, Sinr.Anurd muncea ca negustor ambulant, comercializând diverse mărfuri de la un sat laaltul, în zona montană greu accesibilă negustorilor din oraşe. Nevasta lui, Monsak,se ocupa de casă şi familie, dar şi de marea ei pasiune: cusutul hainelor pentrufemei. Monsak îmbrăca toate femeile satului cu haine confecţionate din materialeleaduse de bărbatul ei. Copiii crescând mari, părinţii s-au gândit de timpuriu laviitorul lor. Băieţii din sat coborau munţii şi se îndreptau spre târguşoarele unde îşiputeau găsi câte ceva de lucru. Familia Hamdu, deja numeroasă, a decis să plecedefinitiv din sat, urmând să se stabilească în Rich, unde poposiseră mulţi locuitori aisatului. Soţii Hamdu aveau nişte rude acolo, care i-ar fi putut ajuta să îşi găsească ocasă încăpătoare. TIRIK avea 10 ani când s-a mutat în Rich împreună cu părinţii şicele 2 surori, Sinr şi Ahd. În anii următori au venit pe lume încă 9 fraţi şi surori.Copiii cei mai mari, TIRIK, Ahd şi Sinr, au fost nevoiţi să îşi ajute întreaga familie.Anurd şi-a intensificat comerţul, amenajându-şi un mic magazin, unde TIRIK şi Sinrvindeau mărfurile aduse de el. Monsak şi-a continuat activitatea de croitorie, iarrochiile elegante create de ea aveau mare căutare printre clientele magazinului.

TIRIK s-a specializat în vânzarea hainelor şi a unor produse alimentare. La 19 anişi-a luat-o de nevastă pe frumoasa Aim, o fată de 16 ani, harnică şi cuminte, fiicaunei familii de mici negustori. Aim i-a dăruit lui TIRIK 11 copii, adică 5 fete şi 6băieţi. Fetele, având câte o zestre bunişoară, s-au măritat repede. Băieţii au


învăţat tainele negustoriei de la tatăl lor, ocupându-se toată viaţa cu schimbul demărfuri sau chiar cu vânzarea lor pe bani. TIRIK a renunţat la drumurile destinateachiziţionării mărfurilor când băieţii lui au fost în măsură să se deplaseze singuriprin ţară. La 50 de ani, TIRIK era deja obosit şi bolnav cu oasele, aşa că s-a decispentru o viaţă mai liniştită, acasă şi în magazinul său. Avea o fire paşnică, dar, dacăse simţea în pericol, nu ezita să riposteze cu vorba însoţită de binecunoscutul săucuţit, pe care îl purta la şold. TIRIK a trăit 61 de ani, fiind răpus de o criză cardiacăgravă într-o seară, după ce s-a întors de la muncă. Viaţa zbuciumată, mereunesigură, lupta dusă împotriva concurenţilor, a hoţilor care îl şantajau pentru bani,şi-au pus puternic amprenta pe trupul şi sufletul acestui om răzbătător. A lăsat înurma lui o familie prosperă, un adevărat clan de negustori, care dominau comerţuldin întreaga zonă.

Nina Petre3 august 2011

COMENTARIUL ELENEI

"Vreau să spun că îmi place mult de TIRIK, îl admir şi chiar mă simt mândră de unastfel de antecesor spiritual. Parcă o văd pe străbunica mea care făcea comerţ cucarpete, covoare şi stofe! TIRIK, om adevărat, din punctul meu de vedere. Simtanumite stări ale acestuia în sufletul meu. Cred că de la el mi se trage dragosteapentru munte, iubesc muntele şi câte drumuri de munte am bătut de câte ori amavut ocazia! Ce frumos se vedeau munţii cu Crucea de pe Caraiman! Ador Babele şiSfinxul, unde, cu ajutorul lui Dumnezeu, am ajuns şi anul acesta! Îmi place să măplimb pe cărări de munte. Cred că de la TIRIK mi se trage. Şi dacă el a lăsat atâtabunăstare în urmă, de aceasta a beneficiat şi Alikia, nu ştiu Esther, dar şi eu.

De cuţit mă feresc şi nu-mi place să-l văd îndreptat asupra mea. De câteva ori,uitându-mă la cuţit, parcă mă vedeam luându-l în mână şi înfingându-l în cineva şimă tot gândeam că mintea mea o ia razna, cum pot să mă gândesc la aşa ceva! Pede altă parte, mi se pare corect, cum să se apere bietul om de hoţi şi şantajişti, căPoliţie pe vremea aceea nu prea cred că era şi trebuia să se apere într-un fel! Că nua fost bine, e partea a doua, a plătit spiritul prin cele 3 încarnări: Alikia, Esther şieu, care mă simt ca o prostuţă ce trebuie să înghită tot felul de porcării şi să-şiplece capul, că de, trebuie să fim umili şi răbdători...

Mă doare că nu simt să am un sens, parcă pierd timpul degeaba. TIRIK a fostnegustor, a prins o marjă şi a găsit o modalitate de a face bani cinstiţi. Şi-aîntreţinut familia, a avut câţi copii i-a dat Dumnezeu şi din toţi a făcut oameni cuvaloare. A fost propriul stăpân, a fost ajutat la început şi de părinţi, ca apoi săcontinue singur. A avut valoarea lui. Dar eu? Eu nu am fost pusă în situaţia să faccomerţ, mama nu m-a luat la ea la firmă şi nu m-a pus să fac nimic de genul acesta.


Nici nu ştiu ce aş putea face. În România, dacă eşti cinstit, cam tragi mâţa decoadă, cum mi se întâmplă mie acum. Eu sunt cinstită şi prostănacă. Nu am puterede convingere, mă las influenţată de alţii şi întotdeauna alţii sunt mai buni şi faclucrurile mai bine. Nu am idei, nu sunt creativă, nu-s în stare să iau taurul decoarne, ca să o iau de la capăt, nici profesional şi nici personal. Nu vreau să fiu aşa,nu-mi place deloc că sunt în acest fel, dar, din păcate, aşa sunt de când mă ştiu. Osă-mi spuneţi că sunt negativistă şi pesimistă şi trebuie să fiu mai pozitivă, că toţioamenii au potenţial. Aşa o fi, dar deocamdată mă simt ca o cârpă, nu sunt în staresă o iau de la capăt. Din păcate, am un fel de a fi foarte idiot (din punctul meu devedere, care sigur îmi veţi spune că este greşit).

Nu pot să uit de crizele comiţiale pe care le-am avut când eram mică şi a trebuit săiau medicamente care mi-au afectat memoria, conştiinţa de sine şi mi-au creatcomplexe de inferioritate, fiindcă am fost o elevă slabă la învăţătură. Mi-amrevenit din clasa a şaptea, când nu a trebuit să mai iau medicamente. Eram tratatăde parcă eram o tâmpită şi acest lucru îl simt şi acum când văd că oamenii seascund de mine, nu-mi spun tot ce ar trebui să spună, fiindcă mă consideră preaproastă ca să pot înţelege şi fiindcă nu gândesc aşa cum gândesc ei. Nu pot să uitcum mă trata fratele meu, era drăguţ cu mine doar când avea nevoie de ceva, înrest eram o cretină, o idioată şi ţipa la mine şi chiar dădea în mine. Acum sunt fatabună pentru el, dar, de comunicat, comunică "din părţi" cu mine. Tot o idioată amrămas şi pentru el. Singurii bani pe care-i primeam erau de la bunica. Cei 5 lei îiprimeam o dată sau maximum de două ori pe an, cu care ori mă duceam lacinematograf, ori îmi luam o prăjitură. În rest, mă uitam la ceilalţi copii cum îşicumpărau prăjituri de la bufet sau sucuri şi eu înghiţeam în sec, fiindcă nu aveambani. Ai mei nu-mi dădeau.

Nu uit că în clasa a şasea am mers cu blugii rupţi în genunchi şi mă îmbrăcam cucele mai proaste haine, că de, mama nu-mi cumpăra, ca să nu-mi stea mintea la luxşi la băieţi, ci la învăţătură. Nu am avut niciun prieten. Cine să se uite la mine, aşacum arătam?! Erau alte fete care veneau luxate, şi-au pierdut virginitatea la 13-14ani, se bucurau de viaţă şi au ajuns de N ori mai bine ca mine. Mama, nu spun, seîmbrăca bine, dar cum eram eu îmbrăcată, nu conta... că doar trebuia să-mi steamintea la învăţătură.

Nu pot uita cum am căzut la treapta a doua, fiindcă, din slăbiciune sufletească, num-am mutat la uman, am rămas la real, ca să rămân cu cea mai bună prietenă amea de atunci (care oricum nu dădea doi bani pe mine). Nu pot uita că mama numă băga în seamă şi nu a stat de vorbă cu mine până am intrat la facultate, că de,până atunci nu eram un om demn, la nivelul căruia să se coboare pentru a discutacu el. Şi când am intrat la facultate, bunica a trebuit să o ghideze pe mama şi să-ispună ce să facă şi cum să se comporte cu noi, că pe ea nu o ducea capul. Tot


bunica mi-a fost aproape şi când am căzut la treapta a doua, nu mama. Mama nu avorbit cu mine până când am intrat în clasa a 11-a, în toamnă.

De abia aşteptam să termin liceul şi să încep o nouă etapă din viaţa mea şi, cândcolo, cu ce mă trezesc? Primul meu prieten a fost un om cu care nu aveam nici înclin, nici în mânecă şi nu aveam ce să caut cu el. Iar după ce am terminatfacultatea, am ajuns să lucrez într-un loc unde, după câteva luni, am fost datăafară, că trebuiau să aducă pe cineva plătit la jumătate faţă de mine. Serviciul pecare îl am acum nu mă ajută să mă dezvolt şi să cresc. Mi s-a pus eticheta că-sidioată şi nu-s în stare să fac prea mult şi aşa-s tratată.

Pot să uit pierderile materiale ale familiei mele, egoismul mamei, de care mălovesc ori de câte ori se iveşte ocazia? Pot să uit ce soţ şi ce soacră mi-am "tras"? Sămă ajute DUMNEZEU să uit toate astea, că oricum nu mă ajută cu nimic să mi leamintesc în mod constant. M-am săturat de atâtea răutăţi, am înţeles că nu suntfarmece şi blesteme sau, mai bine zis, mă autosugestionez, fiindcă puteţi să-mispuneţi că ele nu există chiar şi numai pentru simplul fapt de a nu mă mai gândi laasta. Singurul meu refugiu, deocamdată, este biserica, dar nici acolo nu am liniştetotală. Se găsesc tot felul de cumetre să mă înghesuie, că doar ce ştiu ele derugăciune? Trebuie să se înghesuie să ajungă cât mai repede la moaşte şi să leacapareze vreo 5 ore, eventual să le şi ia cu ele acasă, de s-ar putea, să deaacatiste etc. Dacă vreau să stau liniştită, să mă rog şi să mă concentrez, pot? Demi-ar permite cumetrele, aş putea...

Am citit pe site-ul dumneavoastră despre datul acatistelor, chiar nu vedeamlucrurile în acest fel. Ce înseamnă întunecimea minţii şi necunoaşterea moşteniriispirituale pe care o avem! Mi-e groază în ce întuneric zac şi-n câtă prostie! Mă uit şila oamenii din jur, în câtă întunecime zac: câtă goană după bani, averi, case,maşini, poziţii sociale etc. M-am săturat de toate astea până peste cap.

Cu mâncatul, nu am fost o mâncăcioasă de fel, nu m-am omorât cu carnea, mie îmiplac dulciurile, în rest nu mă interesează. Dă-mi ciocolată, îngheţată şi prăjituri şi esuperb de bine pentru mine! Încerc să mai diversific cu o brânză, fructe, dar carneaîmi cade greu, aşa că postul de mâncare nu e aşa de greu de ţinut. Sper să nu măîmbolnăvesc.

Am mai citit şi declaraţia unui francmason care e pe moarte şi pe care l-au apucatprocesele de conştiinţă, că în cel mult 2 ani se va declanşa războiul în Iran şi apoi întoată lumea, că vine al treilea război mondial, că vor urma o groază de orori (deparcă acum, cum o fi!), că sistemul bancar va intra în colaps total şi cei care aucase ipotecate le vor pierde... Ce viitor luminos ne aşteaptă!

Săracul Tirik a trăit în stres şi frică. Se pare că s-au transmis peste veacuri, fiindcă


eu sunt o persoană stresată şi fricoasă şi nu aş putea spune că mă simt preaconfortabil cu acest lucru. Şi Esther a trăit în stres, iar atunci ELENA putea fi maibrează? Dacă eu sunt stresată, agitată şi nerăbdătoare, oare soţul meu ar putea fimai breaz? Oare era Tirik bănuitor? Că eu cam sunt, mă simt chiar paranoică uneori.Bănuiesc anumite persoane că au făcut un lucru şi ele nu l-au făcut, ba din contră,eu mutam un lucru dintr-un loc într-altul şi uitam. Nu ştiu ce să zic, dar ce a fostspiritul meu şi ce a ajuns! E o gândire de om, aşa-i?! Spiritul nu e chiar aşa, nu? Ceom deosebit a fost Tirik şi ce sunt eu! Un nimic. Şi mie îmi sare muştarul când suntnedreptăţită, mă enervez foarte tare şi nu mai ţin cont de nimic, spun ce-mi treceprin cap. Am momente când ăla cu coarne îşi bagă coada şi creează conflicte ori laserviciu, ori acasă. La serviciu mă strădui să fiu mai raţională, mă mai controlez, cuajutorul lui DUMNEZEU, dar cu soţul meu nu aţi vrea să auziţi ce ne spunem, edegradant.

Ce mă doare cel mai tare e că nu am o valoare, un sens în viaţa asta de doi bani.Mă doare cum mă tratează familia, colegii, dar DUMNEZEU mă ajută să rezist şi euîncep să mă autosugestionez că sunt tare, puternică, optimistă şi că totul o să fiebine.

Nu mă identific nu nimeni, nici în această viaţă, nici din celelalte vieţi. Realizez căEsther, Alikia, Tirik, Oxana şi cine o mai fi fost înaintea Oxanei sunt alte persoane,alte suflete în alte corpuri, cu personalităţi diferite, cu gândire diferită şi cu un felde a fi diferit, dar realizez că ceea ce nu au făcut bine, dar şi ce au avut bun, s-atransmis energetic până la prostănaca de ELENA de azi. Ştiu, nu trebuie să mădenigrez atât, dar nu-mi place felul meu de a fi, neputinţa în care mă zbat şiumilinţa pe care trebuie să o îndur. Este o furie destul de mare în sufletul meu şi măsimt destul de debusolată. Sper să nu mai cad în nicio psihoză şi niciun alt fel deboală psihică sau fizică. Îmi doresc să trăiesc 83-85 de ani, cât vrea spiritul meu,dar să-i trăiesc cu folos, cu un scop, să fac ceva de valoare, să las ceva bun în urmamea, nu ca o buruiană, o existenţă de doi bani, prin care fac umbră pământuluidegeaba. Tirik a lăsat ceva bun în urma lui, Alikia la fel, chiar şi Esther, dar eu? Îmicer scuze pentru pesimismul meu, nu vreau să vă supăr inutil, că oricum nu meritsă-şi consume cineva supărarea pe mine. Am primit ceea ce am meritat. Am culesce s-a sădit. Simt că prea s-au abătut multe asupra mea, dar, ce să zic, gândireamea negativă, depresia şi cine ştie ce din felul meu de a fi sunt de vină."

ELENA 5 august 2011

Bucureşti

< sus >


Episodul 4 - OXANA

OXANA SIDEROVA s-a născut într-un fort militar rusesc, situat în sudul ţării, pe malulMării Azov, putând fi localizat între actualele oraşe Taganrog şi Rostov pe Don. ViaţaOXANEI a fost cuprinsă între anii 1636-1712. Părinţii ei se numeau Ghenadi şiVarvara. Soţii Siderov au avut 5 copii: 3 fete (Oxana, Ariadna, Victoria) şi 2 băieţi(Igor, Celin). Ghenadi provenea dintr-un neam vechi de nobili, primind de la părinţiisăi o moşie bogată, situată în afara Moscovei. Perioada anilor 1610-1613 a fostmarcată de puternice răscoale ţărăneşti şi ocuparea Moscovei de către militaripolonezi şi suedezi. După ce i-a fost prădată moşia de cîţiva ţărani răsculaţi,Ghenadi şi-a luat nevasta şi cei 4 copii, refugiindu-se spre sud, în zona Donului şi aMării Azov, unde fratele său Aleksandr era comandantul unui fort militar.

Ultimul copil, mezina OXANA, a văzut lumina zilei în noua casă construită de tatălsău împreună cu soldaţii din garnizoană. La naşterea OXANEI, părinţii ei erau dejatrecuţi de prima tinereţe, fata venind pe lume parcă dorind să le fie un sprijin labătrâneţe. Frumoasă şi veselă ca o primăvară, copila creştea văzând cu ochii înmijlocul naturii superbe. Avea doar câţiva anişori când, admirând întindereasclipitoare a Mării Azov, a început să discute în minte cu păsările care zburaudeasupra apei. Legătura ei de suflet cu natura înconjurătoare era deosebit deputernică, fata nerezistând nici măcar o zi fără să meargă pe malul apei. Avea untrup foarte sănătos, moştenind rezistenţa fizică a tatălui său. Varvara însă a devenitbolnăvicioasă după naşterea OXANEI. Adeseori se simţea atât de rău, încât erachemată de urgenţă nevasta unui cazac de prin apropiere. Ruhin–vindecătoarea eradeja în vârstă când au început bolile Varvarei. Cu priceperea ei empirică, o puneape picioare pe biata femeie. Având şi darul ghicitului în tăciunii din sobă, Ruhin i-aprevestit Varvarei că va muri în ziua nunţii fiicei sale. Îngrozită şi disperată decumplita prevestire, OXANA a implorat-o pe bătrâna vindecătoare să îi transmitătoată ştiinţa ei străveche. Bună la suflet şi săritoare la nevoie, Ruhin a luat-o dreptucenică pe fata soţilor Siderov. A învăţat-o pe OXANA să culeagă din stepă ierburilede leac şi să le pregătească pentru a fi bune la ceaiuri, cataplasme, alifii de pus perăni.

OXANA avea 17 ani când bătrâna ei prietenă a închis ochii pentru totdeauna. Fiindconvinsă că ştiinţa primită de la Ruhin o va ajuta să îşi salveze mama de la o moartetimpurie, OXANA s-a căsătorit cu iubitul ei, cazacul Ahtur Zemtok, un nepot alregretatei Ruhin. Ahtur, bun călăreţ, se ocupa cu îngrijirea şi pregătirea cailor dingarnizoană pentru luptele care nu mai conteneau. Tătarii din zona munţilor Caucazatacau sistematic mica trupă rusească. După căsătorie, OXANA a continuat să îşitrateze părinţii, dar îi ajuta şi pe ceilalţi locuitori ai fortului. Prin stradaniile ei defemeie neobosită, OXANA a salvat multe vieţi şi în satul de cazaci din care proveneaAhtur. Cunoscându-şi bine obligaţiile de femeie măritată, i-a dăruit soţului ei 7


copii, adică 3 fete şi 4 băieţi. În cea de-a doua parte a vieţii, OXANA a trăit ca ovăduvă neconsolată, ai cărei copii şi nepoţi însemnau totul pentru ea. Ahtur adecedat la numai 48 de ani, lovit puternic la cap de un cal nărăvaş. Copiii lor s-auîmprăştiat prin ţară, cu excepţia fetei celei mici, Iahdara, care s-a măritat cu uncazac de prin partea locului. Băieţii OXANEI s-au îndreptat spre Moscova, unde semai liniştise atmosfera, ei reuşind să ia în stăpânire marea moşie părăsită de bunici.Celelalte două fete au plecat cu bărbaţii lor, care erau militari în solda ţarului.Ajunsă la 76 de ani, bătrâna OXANA şi-a făcut bilanţul vieţii: fusese o soţiedevotată, mamă desăvârşită şi o vindecătoare neobişnuită în comparaţie cu cele pecare le cunoscuse până atunci. Femeia ajunsese la performanţa scoaterii bolilor dintrupul celor suferinzi doar prin invocarea unui spirit pe care îl găsise adăpostitîntr-un copac înalt din curtea sa. Secretul prezenţei acelui spirit îl aflase de laîndrumătoarea ei, regretata Ruhin. OXANA a închis ochii pe vecie într-o dimineaţăînsorită, privind pe geam splendoarea naturii. Avea un zâmbet uşor pe chip, caresimboliza mulţumirea omului cu datoria împlinită în timpul vieţii.

Nina Petre25 noiembrie 2011

COMENTARIUL ELENEI

"Sincer, nu pot să-mi dau seama cu ce a greşit OXANA. Din ceea ce mi-aţi povestit, afost o fată curată, sensibilă şi plină de calităţi. Într-adevăr, mi s-a transmissensibilitatea şi legătura ei puternică cu natura. Marea întotdeauna mi-a inspiratceva misterios (chiar dacă mi-e frică de marea învolburată, nu ştiu de ce), iarpescăruşii îi ador. Am senzaţia, tot timpul că vor să-mi comunice ceva, dar nuînţeleg ce.

Continui să îmi pun aceeaşi întrebare: de ce a trebuit spiritul OXANEI să se maireîncarneze? Ca să urmeze TIRIK, ALIKIA, ESTHER şi eu? Înţeleg că un spirit sereîncarnează ca să evolueze şi să crească, dar eu, din ce observ, văd că mai multeste tras în jos şi e încărcat cu energie de undă joasă. TIRIK a fost uşor agresiv (dinnevoia de autoapărare şi de a răzbate), a murit obosit şi cred că uşor sătul de viaţă,ceea ce s-a transmis încarnărilor următoare. Aceeaşi oboseală s-a transmis ALIKIEI(profesie doar 10 ani şi probleme cu sănătatea după naşterea fetei), care a şidezvoltat ataşament de familie (primind apoi lovitura cu moartea fetei şi a soţuluiînaintea ei), iar ataşamentul ALIKIEI de băiat s-a finalizat la ESTHER cu moarteabăiatului pe front. Oboseala transmisă s-a concretizat prin boala de inimă a luiESTHER şi, după moartea băiatului, cu deprimarea care a trimis-o pe lumeacealaltă. Toate acestea se manifestă la miine amplificat!!! Care este ideea acestorenergii de undă foarte joasă şi greu de suportat: deprimare, lipsă de chef de orice,sensibilitate care nu e bună în aceste vremuri haotice, depravate şi nebune pe care


le trăim?

Şi, în loc să fiu ajutată să am oameni veseli şi plini de viaţă în jurul meu, eu ce am?Numai oameni deprimaţi, unii îşi zic realişti, dar tot negativişti sunt. Cu ce a fostajutat spiritul meu în toate situaţiile prin care am trecut şi trec? Simt că sunt trasăîn jos şi nu că evoluez. Simt că viaţa întinde coarda mai mult decât este cazul. Dece trebuie să fiu pusă în situaţia de a decide să divorţez când eu nu vreau acestlucru? Până acum, spiritul meu trebuia să fie printre spiritele pure şi să nu maitrebuiască să se încarneze dacă nu ar fi fost pus în situaţii de viaţă care să-l tragă înjos. Cine decide ce viaţă trebuie să ducă un spirit după ce se încarnează? Amînţeles, alte spirite sunt cu mult superioare, dar atunci de ce ne lasă să ne încarnămîn oameni care sunt puşi în situaţii de viaţă care îi trag în jos, le fac rău, îi chinuie şide ce trăim vremuri care ne ţin în beznă şi neştiinţă? Cum evoluează un spirit dacănu are toate datele problemei? Trebuie lăsat să se încarneze de mii de ori, ca să-şifacă mii de păcate şi să ajungă în final să se arunce de pe geam, să-şi taie venelesau să-şi tragă un glonţ în cap? Sincer, nu prea înţeleg. Încotro ne îndreptăm? Măcardacă tot ne încarnăm, să simţim un ajutor şi nu piedici, în mod constant.

În fine, am înţeles că noi suntem de vină, fiindcă nu gândim pozitiv, nu suntem maiîncrezători, mai plini de viaţă şi nu ştim să ne bucurăm şi să fim fericiţi când nemoare mama, tata, soţul (soţia, băiatul, fata) sau când suntem atacaţi, când ni sefură, când suntem bolnavi sau când cine ştie ce calamitate ni se mai întâmplă.Chiar nu înţeleg care-i ideea existenţei noastre pe acest pământ, e ca şi când ne-amda de lucru, ca să avem ceva de făcut. Ne încarnăm ca să ne aflăm în treabă.Existăm, pentru ce? Care-i ideea existenţei spiritelor?

Am apucat să citesc şi din cartea primită. Se citeşte foarte uşor, e foarte optimistăşi mă sfătuieşte să-mi stabilesc obiective. Ce obiective să-mi stabilesc, când eu suntsătulă de tot şi de toate? Fiecare zi e un chin. Să mă amăgesc eu că totu-i bine? Ce-ibine? Nimic. Sunt uşor dezamăgită, mă tot supăr aiurea şi, de rezolvat, oricum nurezolv nimic. Nu vreau să fiu martiră, vreau să mă înţeleg cu partenerul meu deviaţă, cu copilul meu, să am parte de linişte, înţelegere şi stabilitate. Oare cer preamult? Profesional, vreau o schimbare, dar nu ştiu ce vreau să fac şi încotro să oapuc. Deci, ce obiective să-mi stabilesc? În fine, aş cam vrea să se termine cu tot şicu toate, m-am săturat de această viaţă de 2 lei. Nu am nicio satisfacţie, numaiiluzii că ar fi bine, dar totu-i varză. Dacă divorţez şi voi găsi un altul (dacă se vaîntâmpla asta, nu există nicio garanţie), va fi acela mai bun? Va avea mai multcreier? Va fi mai matur? Va fi mai altruist? Va avea acela vreo stea în frunte? Se vaînhăma să accepte o persoană cu un copil după ea? Sau, alternativa ar fisingurătatea. Nu vreau să cad povară pe capul alor mei. Ce vină au ei pentrupăcatele mele? De divorţez, unde să mă duc? Nu am bani să plătesc chirie,întreţinere, telefoane, mâncare şi multe altele şi ce fac? Întind mâna la ai mei sau


la colţ de stradă? Nu-i chiar aşa uşor. Fac destule ai mei pentru mine, nu e cazul săcad povară pe capul lor şi mare directoare cu bani, din păcate, nu-s. Nu preagăsesc soluţii şi alternative şi simt că viaţa mă trage în jos, nu-s propulsată în niciunfel, pe niciun plan. Dar să nu mai aşteptăm de la alţii, aşa-i? Cam acestea suntsimţămintele mele şi ideile care-mi trec prin cap, printre treburile de serviciu pecare le mai fac. Sper să nu par ca un copil răzgâiat, dar, din păcate, nimic nu mămai atrage. Trag de mine şi mă întreb cât o să mai rezist."

ELENA 29 noiembrie 2011

Bucureşti

< sus >

Episodul 5 - SUNI

SUNI RAH MANTU a trăit în perioada anilor 1582-1620. Ea s-a născut într-o aşezaremodestă, cu locuitori săraci, aflată în apropierea graniţei Siamului (denumireaactuală este Thailanda) cu Birmania (denumirea actuală este Myanmar). Părinţii luiSUNI se numeau Riduh (tatăl) şi Sahlai (mama). Cei doi soţi au avut 11 copii: 7 fete(Suni, Maht, Sarmuku, Miandr, Lair, Yan Sa, Rimad) şi 4 băieţi (Lukur, Oadr, Madunk,Vasr). Întreaga familie trăia din darurile naturii: animale, păsări, peşte, plante bunepentru hrană şi îmbrăcăminte. Riduh umbla toată ziua în căutare de hrană şi plantedin care nevasta lui obţinea firele necesare confecţionării hainelor şi a pălăriilor desoare. În anul 1556, vecinii din nord, birmanezii, au început să treacă graniţacomună, ocupând treptat întregul Siam. Sub influenţa civilizaţiei birmaneze,poporul siamez a primit un plus de cultură, iar oraşele ţării au început să sedezvolte. La emanciparea Siamului au contribuit mult şi navigatorii portughezi, careau poposit în această ţară începând cu anul 1516. Numeroase familii au migrat dinnordul ţării spre zona de litoral, unde viaţa era mai îmbelşugată. Familia lui SUNI,mărindu-se în decurs de câţiva ani, avea nevoie de multă hrană, pe care tatăl,Riduh, o procura din ce în ce mai greu. Fata cea mare, SUNI, împlinind 14 ani, şi-aconvins părinţi să pornească la drum, spre ţărmul însorit, despre care aflaseră cutoţii. Cei doi părinţi au fost de acord cu mutarea, dar nu chiar atât de departe. Lacâţiva zeci de kilometri distanţă se afla micul orăşel Fang, spre care migraserănumeroşi săteni din nordul ţării. Ajutaţi de rudele care locuiau în Fang de mai multăvreme, cei din familia Mantu s-au stabilit şi ei la oraş.

După 2 ani, SUNI a pornit-o spre sud, împreună cu fratele ei mai mare, Lukur. S-auoprit în localitatea portuară Samut, unde şi-au găsit de lucru. SUNI a fost primită cavânzătoare la o bucătăreasă care prepara mâncare pentru marinarii din port. Lukurs-a angajat la un negustor, fiind nevoit să care mărfurile de pe corăbiile comerciale.


Patroana lui SUNI, inimoasa Radamah, i-a găsit fetei o locuinţă şi a învăţat-o săgătească mâncăruri din peşte, necunoscute de ea până atunci. Vizitând piaţa ceamare, SUNI a văzut numeroase pălării de soare scoase la vânzare, confecţionate dinpaie colorate, mai frumoase decât cele pe care ştia să le facă din copilărie. Pelângă pălării, se mai vindeau coşuri destinate transportului mâncării şi al diverselormărfuri cumpărate de gospodine. Cel mai mult i-au plăcut lui SUNI micile păpuşi,asemănătoare zeului Buddha, cel pe care îl diviniza întreaga populaţie siameză. Înserile ei libere, SUNI se obişnuise să împletească pălării, coşuri şi statueteasemănătoare celor văzute în piaţă, având norocul de a le vinde cu mare succes.

Împlinise deja 18 ani când un marinar portughez s-a apropiat de cele două tarabe lacare vindea: cea cu mâncare şi cea cu produse artizanale. Lucas poposise pentru adoua oară în portul Samut. Avea 27 de ani, era necăsătorit şi mare amator de femeifrumoase. SUNI locuind singură într-o baracă, apropierea lor a fost uşoară. Dupăcâteva zile, Lucas s-a urcat din nou pe puntea corăbiei cu care venise, jurând-iiubitei sale că va reveni peste câteva luni. A revenit, dar peste un an, găsind-o peSUNI acasă, cu băieţelul lor în braţe. Femeia rămăsese însărcinată, patroana odăduse afară, iar ea supravieţuise datorită fratelui ei Lukur, care îi aducea zilnic demâncare. Impresionat de noua lui familie, Lucas i-a lăsat bani şi haine lui SUNI,după care a pornit din nou la drum. Nefericita femeie a înţeles că viaţa ei va fidedicată creşterii fiului său, Ahdan, şi nepoţilor ce vor veni pe lume. Nu şi-a găsitun alt bărbat, iar Lucas nu a mai revenit. SUNI a aflat peste câţiva ani de la ultimalui vizită că bărbatul murise într-un naufragiu, provocat de atacul unor piraţi asupracorabiei pe care lucra. Resemnată, SUNI şi-a văzut de treburi, crescându-şi băiatulprin munca ei de meşter creator de obiecte tradiţionale. Avea 38 de ani când Ahdanîmplinea 20. Băiatul se pregătea de nuntă cu aleasa inimii sale, când, epuizată deemoţii şi multă muncă, eroina noastră a trecut la cele veşnice, din cauza unui stopcardiac. Biata femeie, a cărei viaţă fusese dedicată muncii şi creşterii uniculuicopil, nu a mai ajuns să se bucure la nunta lui. Viaţa ei scurtă fusese ceva obişnuitpentru femeile din acea lume, care munceau adeseori mai mult decât bărbaţii, iarcând se îmbolnăveau grav, nu aveau prea multe şanse de însănătoşire.

Nina Petre19 martie 2012

COMENTARIUL ELENEI

"Pot spune că sunt mândră de o astfel de antecesoare spirituală. A fost o femeieputernică, curajoasă şi răzbătătoare. Jos pălăria! Ce frate deosebit a avut, fără elsigur i-ar fi fost mult mai greu! Probabil că de aceea acum nu am parte foarte multde singurul meu frate, dar nu-i bai. Nu cred că aş fi putut să fac ceea ce a făcutSUNI, să fac singură un copil şi să mă chinui din răsputeri să-l cresc. A fost


formidabilă şi are toată admiraţia mea. Cât o fi suferit, săraca, să rămână fărăiubitul ei! Ce s-o fi întâmplat cu el, în următoarele încarnări? Sper că nu a suferit.Oare antecesorii mei spirituali sau eu ne-am mai reîntâlnit cu el? Dacă da, cine o fifost? Ce mă bucur că SUNI nu i-a purtat rachiună lui Lucas şi asta s-a văzut înîncarnările urmaşilor spirituali, numai că suferinţa lipsei partenerului s-a manifestatşi la OXANA şi abia TIRIK s-a putut bucura de familie şi de partenera lui până lasfârşit. Suferinţă, suferinţă, suferinţă. Oare suferinţa îndurată de SUNI, OXANA şiALIKIA o datora ESTHER partenerului? Oare suferinţa pricinuită lui Ahdan demoartea timpurie a lui Suni a trebuit să o îndure ESTHER, prin moartea lui Iaroll pefront? Ciudat, dar soţul meu s-a apucat să contruiască vapoare în miniatură. O fiurmaşul spiritual al lui Lucas Feroes? Bine, soţul meu prezintă similitudini şi cuHandel şi cu Marulis. Cum întâlnesc în această încarnare a spiritului meu, la soţulmeu, anumite caracteristici comune cu partenerii antecesorilor mei spirituali?!

Din nou, toată admiraţia mea pentru munca lui SUNI: nu-i uşor să faci pălării, coşurişi păpuşi. Eu sunt total paralelă, nu ştiu să fac nimic: nu-s bună nici la lucru manual,nici la modelism, în schimb soţul meu este foarte priceput la ambele. Îl admirfoarte mult pentru aceste daruri pe care le are, dar păcat că, din cauza deprimării,nu şi le fructifică la adevăratul potenţial, ar face artă. Mă doare sufletul dinaceastă cauză. Cât mi-aş fi dorit şi eu să pot face astfel de lucruri şi nu sunt înstare. Pălăriile nu mă caracterizează, mi se par foarte sofisticate, deşi la nuntă, înloc de voal, am purtat pălărie.

Ceea ce nu mi s-a părut frumos şi etic e faptul că, deşi a ajutat-o la început,Radamah a respins-o pe SUNI atunci când avea cea mai mare nevoie de ajutor.Urma să aibă un copil, nu avea lepră, dar cred că nu trebuie să am prea multepretenţii de la anii 1600 şi modul de gândire de atunci. Cred că SUNI a suferit foartemult şi din cauza acestei răutăţi. Dumnezeu să o ierte şi să o binecuvânteze peRadamah, care poate a înţeles, la un moment dat, gestul ei. Cât o fi suferit Ahdancă mama lui nu a mai apucat să-l vadă la casa lui, cu soţie şi copil! Şi SUNI a lăsatsuferinţă în urma ei, la fel ca şi ESTHER. În cazul lui SUNI a plătit OXANA, rămânândvăduvă la 40 de ani. (La fel a păţit bunica mea paternă din această încarnare, carea rămas fără soţ tot din cauza unui accident cu căruţa. Calul s-a speriat, l-a dat jospe bunicul de pe căruţă şi a călcat pe el, lăsându-l acolo mort. A rămas o văduvă cu4 copii.) Suferinţa lăsată în urmă de ESTHER o plătesc eu.

Marea, mă tot lovesc de ea: ALIKIA, OXANA, SUNI, RUNK. Ce nu înţeleg, de ce mi-efrică de apă? Oare moartea lui Lucas mi-a imprimat în suflet frica de apă sau estedoar de ordin psihologic? Nu-mi place carnea de peşte, deşi e cea mai sănătoasă.Adevăru-i că-mi place doar carnea care nu are multe oase, dar tot nu aş mâncazilnic. Nici mirosul de peşte nu-mi place, îmi provoacă o uşoară respingere. De ceoare? Pe de altă parte, am simţit ceva misterios din partea mării, parcă ar fi vrut


să-mi comunice ceva, dar nu puteam să-mi dau seama ce. Deşi auzind pescăruşii,ţipătul lor parcă învăluit în mister (pentru noi, oamenii lipsiţi de clarviziune) strigădupă ajutor (aşa interpretam eu). Oare e ţipătul lui Lucas după ajutor, pe care l-amauzit la momentul oportun şi s-a transmis peste veacuri? Ştiu, mi-aţi spus să măapuc de scris, dar nu am făcut-o până acum. Când marea este învolburată şi valurilevin cu furie spre mal, îmi este o frică de moarte: o simt de parcă m-ar certa şi arvrea să mă pedepsească. Cred că de la Lucas mi se trage. Fantastic cum rămânimprimate în perispiritul nostru: fricile, suferinţele şi patimile noastre!

A suferit mult spiritul meu şi simt acest lucru atât de pregnant, dar un rău care nute omoară, te întăreşte. În ceea ce priveşte încarnările dese ale spiritului meu, deşiînseamnă evoluţie, simt că parcă spiritul meu ar fi obosit şi are nevoie de mai multăodihnă. Pe de altă parte, datoria este datorie şi trebuie plătită. Oare cum să măcomport ca să nu mai condamn un alt suflet în viitor? Simt că-i datorez urmaşuluimeu sau urmaşei mele spirituale ştergerea suferinţei, linişte, echilibru (lipsaoricărui ataşament), veselie şi bucuria de a trăi, bunătate şi milă. Nu vreau să maicondamn pe nimeni în viitor, nu vreau să port conştiinţa vreunui rău creat nimănui,din ştiinţă sau neştiinţă. Sper ca inima să mă ajute să prind cei 83 de ani doriţi despiritul meu. Nu ştiu, niciodată nu mi-a spus nimic Thailanda sau Groenlanda, deşiam văzut la TV imagini legate de Thailanda şi mi-a sărit în ochi pe hartăGroenlanda. Nu mi-aş fi putut închipui că am avut antecesori spirituali în acestedouă ţărişoare.

Doresc să vă spun că m-aţi ajutat foarte mult cu cele relatate despre cele 5încarnări ale spiritului meu. Am reuşit să înţeleg şi să conştientizez anumite frici,impulsuri, patimi, nelinişti, griji şi în special porcăria asta nenorocită de deprimare.Era foarte important pentru mine să înţeleg de unde mi se trage. Foarte mult răumi-a făcut această deprimare şi abia acum încep să înţeleg uşor, uşor, prin ce mi-amatras nereuşitele mele pe plan personal şi profesional, lipsa de interes pentru celeînconjurătoare: politica, dorinţa de a avea bani, bunuri personale, arta (deşi îmiplace, dar nu am avut o motivaţie puternică de a studia mai mult); lipsa de chef deorice şi comunicativitatea scăzută; când sunt într-un grup, lipsa de spontaneitateîntr-o discuţie sau ceartă; complex de inferioritate dezvoltat de mic copil şi lista arputea continua."

ELENA 20 martie 2012

Bucureşti

< sus >


LAVINIA, economist şi psiholog

Antecesor spiritual:

RODRIGO VERSANTELLI (1892-1937), bărbat, Italia, cofetar şi patiser

"Cât priveşte viaţa mea anterioară, am fost surprinsă, dar nu total: RodrigoVersantelli, cofetar şi patiser din Verona. Cu siguranţă că trebuie să ajung acolo înaceastă viaţă. Nu sunt un geniu în bucătărie, deşi bunicul meu a fost de profesiebucătar, dar îmi place mai mult să fac prăjituri decât mâncare. Chiar mă gândeamcă mi-ar plăcea să trăiesc din aşa ceva. Nu mă omor să mănânc dulciuri, nici chiarcele făcute de mine, dar îmi place să le fac pentru alţii. Soţul meu, în schimb,mănâncă foarte multe dulciuri şi de aceea prefer să îi fac eu în casă decât săcumpărăm. Eu prefer fructele şi sper că asta mă va ajuta să fiu sănătoasă.

Cât priveşte pedeapsa de a suferi din pricina statorniciei în viaţa de cuplu, o ducmai departe dacă asta înseamnă să plătesc relaţiile extraconjugale ale lui Rodrigo.Nu concep să trăiesc duplicitar şi, cu siguranţă, nu pot fi ipocrită. Nu am să repetgreşeala făcută de Rodrigo înşelându-mi familia şi pe cei dragi. Plus că exemplulmeu pentru copilul meu trebuie să fie unul real. Cred că un revers al medaliei estefaptul că, pentru mine, spre deosebire de Rodrigo, plăcerile carnale nu sunt delocprintre lucrurile importante din viaţa mea. E o funcţie biologică, o metodă de aîmpărtăşi pasiunea şi de a-ţi apropia partenerul, dar fără excese. Pun mai mult preţpe sentimente, suport şi reciprocitate. Am fost îndrăgostită la 18 ani de un bărbatînsurat şi cu un copil, fără implicaţii sexuale. Doar îndrăgostită, şi eram copleşităde sentimentele mele. Am rupt relaţia, fiindcă mi-am dat seama că nu există viitor,şi mulţumesc lui Dumnezeu că am făcut-o. Cred că de la Rodrigo mi se trageuşurinţa cu care mă pot îndrăgosti. Deşi soţul a fost primul bărbat din viaţa mea,am avut câţiva prieteni înaintea lui de care m-am îndrăgostit (sau aşa credeam eu)foarte uşor, dar pe care tot eu i-am lăsat din diverse motive. În principiu, pentru cănu simţeam că sentimentele lor sunt complete sau îmi dădeam seama că nu epersoana pe care o caut.

Cât priveşte felul în care a murit Rodrigo, e, într-adevăr, groaznic. Armele îmirepugnă. Orice fel de arme, dar armele de foc în special. Tot timpul îi spun soţuluisă nu se mai certe în trafic cu diverse prsoane, că îmi e groază că vreodată îi punecineva o armă la tâmplă. Sper însă că familia lui Rodrigo l-a iertat şi sper că i-alăsat un suport material, astfel încât să nu se chinuie să existe. Eu am o fixaţie, însensul că mă preocupă să îi strâng copilului bani pentru facultate, călătorii sau ce ovrea să facă când creşte. Simt nevoia să îl asigur.

Am o slăbiciune pentru limba italiană. Chiar şi o uşurinţă în a înţelege şi vorbi.


Acum câţiva ani vorbeam destul de bine, deşi, cu siguranţă, nu perfect gramaticalşi am învăţat ce ştiam doar urmărind emisiuni şi filme la televiziunile lui Berlusconi.Nu am învăţat la şcoală sau în altă parte, pur şi simplu mă atrage. Ce ţi-e şi cu viaţaasta!"

14 mai 2008

* * *


LUISA FRATELLINI (1813-1887), femeie, Franţa, pictoriţă

"Am primit cu bucurie vestea că am fost femeie. Cu atât mai mult cu cât a fostfoarte curajoasă şi emancipată pentru acele vremuri. Mă bucur că, de-a lungulexistenţei sufletului meu, am reuşit să ajut omenirea prin cunoştinţele, ambiţia şiactivităţile susţinute. Recunosc că în viaţa actuală am avut o perioadă când nuvedeam rostul vieţii dacă nu poţi să realizezi ceva deosebit. Vedeam alţi copii,adevărate genii, matematicieni, poeţi, inventatori care erau într-adevăr deosebiţişi sufeream. Nu înţelegeam de ce eu sunt atât de... obişnuită. Bineînţeles că, întimp, am descoperit că nu toţi suntem excepţionali, am început să îmi recunosclimitele, defectele, comoditatea. Şi am încercat să îmi concentrez atenţia pelucruri realizabile la nivelul meu de cunoştinţe şi posibilităţi. Mă vreau criticul meucel mai dur. Mai sincer decât mine nu poate fi altul. Complexele sunt poveri greu dedus, dar şi învingerea lor e o mare reuşită. Sunt o persoană obişnuită, pestemediocru, cred eu, şi deşi îmi doresc să ştiu cât mai mult şi să evoluez intelectual şispiritual, uneori nu mă mobilizez suficient şi dau dovadă de comoditate.

Mă bucur că şi în această viaţă am copil şi familie, că le stau alături şi că suntcredincioasă. Nu înţeleg pe ce se ceartă toată lumea asta (mă refer la religie), cădoar musulman, creştin, yoghin etc, tot un Dumnezeu există şi e acelaşi pentru toţi.Dar asta e de când lumea şi nici acum, când ne considerăm civilizaţi, avansaţi,moderni şi emancipaţi, nu s-a schimbat nimic. Oamenii parcă au un văl pe ochi. Defapt, sunt milioane de oameni ca noi, care au copii ca ai noştri şi care mor defoame şi de sete şi pe noi nici nu ne interesează. Americanii fac războaie, româniifac politică şi aşa mai departe. Chiar pierdem esenţa vieţii şi asta e omenia. În ziuade azi, chiar nu e de colo să fii om cu adevărat.

Îmi doresc, într-adevăr, să văd cât mai mult din lume. Nu ştiu de ce, dardintotdeauna mi-am dorit să ajung în Japonia. Egiptul este singura ţară în care acălătorit tatăl meu (cu serviciul), dar nu a rezistat prea mult, din cauza dorului defamilie. Când s-a întors, a adus fotografii făcute cu indigeni, copii egipteni.Obişnuia să îmi spună că sunt fraţii mei de acolo. Şi eu plângeam când îi vedeamaşa negri şi mă supăram. Poate chiar erau înrudiţi cu mine. Ce ţi-e şi cu viaţa asta şi


ce mică e lumea! Obişnuiesc să îi spun soţului că, la pensie, în loc să înnebunimcopilul, băgându-ne în viaţa lui sau făcându-i obligaţii, mai bine să mergem să neplimbăm, să vedem şi noi lumea. Asta dacă la vremea aia o să existe pensiidecente. Eu încă mai sper.

Nu suport ţânţarii, într-adevăr. Insectele, în general. Dar ţânţarii parcă au ceva cumine. Nu scap de ei deloc. Mă înţeapă şi în talpă, şi în palmă. O să fiu şi mai atentăde acum încolo. Din păcate, nu am moştenit nici talentul la pictură si nici viziuneaspaţială. Dar firea meditativă, cu siguranţă da. Şi dorinţa de a cunoaşte, de adescoperi, de a înţelege. Limbile străine par a fi în ziua de azi singura posibilitatede a ne apropia unii de ceilalţi. Ce bine e când îţi auzi limba natală într-un locstrăin şi ştii că cineva te poate înţelege, asculta, ajuta! Am văzut asta la străinii cucare lucrez. Toţi se aşteaptă să ştii engleza, dar atunci când le spui ceva în limbamaternă, se simt într-adevăr apropiaţi. În România se învaţă totuşi limbi străine maimult ca în alte ţări. Şi ăsta e un lucru bun. Înseamnă că suntem totuşi deschişi şisociabili. În rest, sper că de-a lungul vieţii toate aceste informaţii mă vor ajuta sămă descopăr, să îmi dau seama care este lecţia de învăţat şi să fac cât pot de multesă îmi ajut spiritul să evolueze. Sper să transmit lucruri bune mai departe, lucruripozitive."

13 iunie 2008

< sus >

ANA, medic


MAHR UANTAN (1510-1561), femeie, Cambodgia, vraci. A trăit şi în Thailanda.

"Am aşteptat cu nerăbdare să cunosc viaţa vindecătoarei din Thailanda, că poateaşa-mi răspund la: De ce eu? De ce acum? Vă mărturisesc că evenimentele care s-auderulat în viaţa mea în ultimele luni au fost destul de curioase la început pentrumine, dar acum înţeleg că nimic nu a fost întâmplător. Efectiv, am ales drumul aşacum mi-a dictat indirect GÂNDUL. Informaţiile pe care le-am primit în aceastăperioadă au fost în principal axate pe faptul că EU voi face minuni cu ajutorulmâinilor. La început, mi s-a arătat ce pot face cu ele, ca apoi să mă instruiesc, sămă informez, pentru că altfel nu puteam continua. A trebuit să mă instruiesc, săînvăţ, şi asta numai pentru a cunoaşte "fenomenele" pe care alţii le-au cunoscutmult înaintea mea. Este o minune să faci BINE prin vindecarea sufletului, minţii şi atrupului, şi asta numai prin Iubirea lui Dumnezeu! Sunt o unealtă prin care circulă


Lumina Divină şi sunt fericită că fac parte din grupul imens de persoane cu astfel deextrasensibilităţi.

Vă mărturisesc că am şi viziuni, dacă le pot numi aşa. A venit la mine o cunoştinţăcare mi-a arătat câteva fire de păr pe care le-a găsit fiica ei în casă. Cu ajutorulradiesteziei, am primit informaţii că era vorba de nişte farmece. Mi-a apărut îngând, dacă pot spune aşa, o imagine a unei femei tinere cu părul lung, îmbrăcată cuo fustă lungă cu volane, care era aproape de un foc pe timp de seară şi gesticula dinmâini ca şi când ar face ceva. Părea foarte pornită pe ce făcea şi chiar spunea.Informaţiile mele au fost confirmate şi de o doamnă cu capacităţi extrasenzorialeextraordinare. Eu nu am avut decât să mă bucur că nu am avut "vedenii". Ştiţi ce seîntâmplă, nu prea am încredere că eu pot face anumite lucruri şi mă întreb încă dece tocmai eu, pentru că nu am făcut lucruri extraordinare pentru semenii mei,decât aşa cum mi-a dictat conştiinţa. Cum spuneţi şi Dvs., am simţit chemarea detămăduitor, iar legătura energetică cu vietăţile nevăzute ale Spaţiului Cosmic sunt ominune. Nu este uşor să te simţi altfel decât cei din preajma ta, dar sunt fericită căam oameni asemeni mie cu care comunic. NImic nu este întâmplător. Drumul meucontinuă, pentru că aşa simt. Mai am multe de învăţat. Poate că aşa-mi este dat deDumnezeu."

25 februarie 2010

< sus >

LUCIANA, jurist

Antecesori spirituali:1) LORETTA VASQUIS (1879-1937), femeie, Brazilia, casnică.2) ROBERTO CICANDELLI (1814-1864), bărbat, Italia, funcţionar.3) LOREILA ALIA (1732-1790), femeie, Australia, casnică. A mai locuit în Tasmania şiNoua Zeelandă.5) MBONU MIMBU (1512-1573), bărbat, Coasta de Fildeş, vraci, şef de trib.6) ARITIA KARIMA (1462-1510), femeie, Grecia, călugăriţă în Insula Creta.

"După ce am citit prima scrisoare, Karma 1, referitoare la viaţa Lorettei, am înţelesde ce eram şi sunt atât de interesată de călătorii. Poate pentru alţii par mofturi saufiţe aceste lucruri, însă pentru mine semnifică altceva, mai ales că pe mine măinteresează să aflu multe lucruri despre cultura altor popoare şi nu să colindmagazinele."


4 octombrie 2008

* * *

"Sunt fascinată de domeniul parapsihologiei, al existenţelor anterioare,spiritualitate, artă, filosofie. Din acest motiv, v-aş ruga, dacă puteţi, să îmi maiaduceţi aminte şi de alte existenţe anterioare, eventual câte am avut, ce amînvăţat din ele, ce ar trebui să mai învăţ. Ceea ce mi-aţi scris referitor la viaţaLorettei a fost într-adevăr una foarte tristă, însă despre previziunile dumneavoastrădespre viitorul soţ, despre căsătorie şi ce va urma după căsătorie, acesta este visulmeu încă de mic copil. Iubesc foarte mult animalele şi oamenii, iar pentru cai demică am avut puternice sentimente de milă şi compasiune şi simţeam parcă oteamă anume, adică întotdeauna mi-a fost frică să mă sui pe un cal sau să stauaproape de ei, însă îmi plăcea să îi privesc de la distanţă. Mi-ar fi plăcut să amcurajul să stau mai aproape de ei şi să-i pot mângâia. Spre deosebire de viaţaLorettei, în această viaţă am încercat şi am luptat să-mi împlinesc anumite vise şi oparte din ele chiar am reuşit să le îndeplinesc, lăsând la o parte suişurile şicoborâşurile care au intervenit pe parcurs. Simt însă că scopul şi menirea mea estesă fac mult mai mult decât am făcut sau decât fac la ora actuală. Nu mi-am doritniciodată să fac o carieră importantă, însă mi-ar fi plăcut să lucrez într-un domeniuîn care să fac ceva mult mai mult şi concret pentru oameni, în sensul de a-i ajuta şisă am şi timpul necesar să studiez domeniile care mă pasionează."

3 iulie 2008

* * *

"Revenind la studiul Karmei 2, puteam să jur că într-una din vieţile mele anterioaream trăit în Italia, pentru că de mică am avut o afinitate pentru această ţară, cutoate că până în prezent nu am reuşit să o vizitez, iar referitor la Brazilia, ştiu călimba lor e foarte asemănătoare cu spaniola, singura limbă pe care intuitiv ştiam căo pot stăpâni la perfecţie. Referitor la viaţa pe care a avut-o Roberto, mi se paremai apropiată de sufletul şi caracterul meu, cu toate că am preluat multe şi de lacea a Lorettei. Spre marele meu regret, în această viaţă nu am avut norocul încă sătrăiesc într-un mediu foarte apropiat sufletului meu, mă refer la rudele mele, laoamenii pe care i-am întâlnit de-a lungul timpului. Totuşi, mulţumesc lui Dumnezeucă am avut parte de părinţi buni şi de o educaţie mai specială, zic eu, din parteatatălui meu. În urma studiului referitor la viaţa lui Roberto, intuiesc că problema cucare mă confrunt în această viaţă este discrepanţa destul de mare între mediul încare trăiesc în prezent şi mediul în care s-a născut şi a trăit Roberto."

24 august 2008


* * *

"Cu o zi înainte de a primi mesajul dumneavoastră referitor la studiul Karmei 3, amsimţit o stare foarte plăcută, de confort interior, de împăcare sufletească, un fel dearmonie interioară, de pace şi de relaxare, pe care de mult nu mai reuşisem să oating şi nu îmi puteam explica cum de mi se întâmpla acest lucru, pentru că lamomentul respectiv treceam printr-o perioadă destul de agitată şi ambiguă.Revenind la studiul Karmei 3, viaţa Loreilei a fost destul de încercată şi una delocuşoară, dar atât de asemănătoare şi de potrivită felului meu de a fi. De fiecare datăcând citesc aceste studii mă transpun în acele timpuri şi în vieţile pe care le-amtrăit, iar fiecare dintre ele îmi trezeşte un sentiment de deja-vu."

8 martie 2009

* * *

"Viaţa Aritiei Karima a fost viaţa care, după prima citire, m-a răscolit cel mai tare.A fost ca şi cum mi-aş fi văzut pe un ecran filmul vieţii. Când eram mică, măcomportam exact ca protagonista studiului Karmei 6 şi parcă îmi aduceam aminteaievea de faptul că eu trebuia să am harul premoniţiei şi al prezicerii viitorului. Îmispuneam atunci că dacă nu îl am acum, sigur o să îl am când o să fiu mare. Nu ştiucâtă premoniţie sau intuiţie am adunat de-a lungul anilor, dar îmi dau seama căfoarte multe din aceste lucruri îmi sunt transmise în vise. După o perioadă de 6 ani,de când m-am mutat în Bucureşti, am avut foarte multe blocaje şi piedici în tot cevoiam să fac. Referitor la ce mi-aţi spus dumneavoastră, la preoţi şi la atitudinea pecare ar trebui să o am faţă de ei, este adevărat că dintotdeauna am avut un fel dereţineri faţă de ei, însă aveam şi încă am o mare afinitate faţă de preoţii mai învârstă şi văzători cu duhul. Acum câteva luni am visat că priveam şi admiram de peţărm o clădire situată undeva în mare. Mă uitam pe internet la destinaţii devacanţă şi am zărit o clădire asemănătoare celei din vis în Lisabona, "Torre deBelem", şi am zis că despre ea este vorba. După ce am aflat din studiul Karmei 6 delocul în care am mai trăit, am fost curioasă să văd cum e şi uitându-mă pefotografiile din acel loc, ce să văd?... exact clădirea pe care o visasem de fapt!"

17 mai 2009

* * *

"Citind episodul karmic 5 şi mai ales corelându-l cu viaţa Aritiei Karima (călugăriţăîn Grecia), am realizat şi mai profund de unde mi se trag toate căutările spiritualeşi toate trăirile pe care subconştientul meu mi le transmitea."

13 decembrie 2009


< sus >

ADRIANA, medic

Antecesor spiritual: ISABELLA IANUTTI (1887-1916), femeie, Italia, pictor de icoane

"În primul rând, înţeleg de ce, încă în jurul vârstei de 11 ani, m-am îndrăgostit deItalia. Eram doar o copilă, dar această ţară mă fascina, limba îmi părea cea maimelodioasă, clădirile, cele mai frumoase. Chiar prima alegere importantă din viaţamea am făcut-o pe baza acestei pasiuni, e vorba de admiterea pe care am ales să odau la singurul liceu din oraş unde se putea învăţa limba italiană, şi am reuşit. Potspune că în continuare viaţa nu mi-a fost legată în mod special de Italia. Deşi, la unmoment dat, mi s-a deschis un drum ce putea duce spre un viitor în această ţară,am preferat să nu pornesc pe el, pentru că aşa simţeam. O mică ironie a soartei afăcut ca să nu ajung în Italia decât mult mai târziu şi pentru o singură dată (pânăacum), deşi era ţara pe care îmi doream să o văd prima dată, iar una din prietenelemele locuieşte acolo.

Isabella a trăit, în scurta ei viaţă, multe lucruri pe care eu am dorit să le trăiescmult mai târziu şi pot spune că nu le-am trăit nici până acum. Ma refer în special lacăsătorie, copii. Deşi unii spun că ar fi cazul să mă gândesc la aşa ceva, viaţa num-a adus aproape de acest pas, chiar m-a ţinut (şi încă mă ţine) la mare distanţă deel.

E foarte adevărat că am o pornire specială spre călătorii şi mi s-a oferit ocazia săstrăbat lumea. Am deja mii de kilometri la activ şi e doar începutul. De mică amvrut să călătoresc, dar părinţii au fost cam protectori şi nu m-au lăsat de capul meu(poate spiritul meu a ales exact o familie care să mă protejeze de necazuri şiaccidente). Am recuperat însă când am crescut şi acum nu mă pot opri (deşi ştiu cătata nu doarme noaptea când mă ştie pe avion).

Mă bucur să aud că destinul meu nu se învârte în jurul unor probleme de sănătate.Până acum am fost norocoasă, nu am suferit de nimic grav... iar în total nu am statîn spital mai mult de 10 zile (din momentul zero al naşterii mele).

Mă regăsesc în multe alte aspecte menţionate. Deşi călătoresc mult, nu îmi dorescsă trăiesc în altă parte, am un oarecare rău de înălţime - culmea e că se manifestădoar în spaţii deschise -, o oarecare frică de naştere şi problemele care pot săapară - îmi doresc enorm copii, dar simt o frică teribilă legată de momentulnaşterii. De cai nu pot spune că mi-e frică, dar nici că sunt animalele mele


preferate, destinul a avut grijă să îi ţină la distanţă de mine până acum. E clar căpână acum am trăit exact experienţe pe care Isabella nu a avut ocazia sau nu aapucat să le trăiască. De exemplu, Isabella s-a căsătorit cu cel pe care îl iubea, eraînconjurată de dragostea soţului. Destinul meu este exact invers (nu voi avea partede multă dragoste din partea soţului sau nu mă voi căsători din dragoste) sau uneleaspecte se pot repeta, dar în altă ordine (voi avea o familie fericită, ca cea aIsabellei, doar că, până o voi forma, trebuie să experimentez alte lucruri)?

Cred că sunt multe aspecte pe care trebuie să le înţeleg pentru a afla cum pot săfolosesc toate aceste informaţii despre vieţile anterioare pentru a fi împlinită şifericită în această existenţă. Sunt o fire care analizează mult detaliile pentru aînţelege şi experimenta toate aspectele unei situaţii."

14 august 2008

< sus >

IOANA, economist

Antecesor spiritual: GEORGE HAMILTON (1892-1942), bărbat, Australia, medicveterinar

"Este foarte interesant ceea ce mi-aţi descris. Şi eu, la fel ca George, personajul dinviaţa anterioară, am învăţat bine la şcoală, având premiul I din prima clasă până laterminarea liceului, apoi am absolvit facultatea de studii economice în limbafranceză din Bucureşti, terminând toate examenele de licenţă cu 9,98 ca medie,ceea ce mi-a dat posibilitatea să mă înscriu la un concurs în limba franceză, carene-a fost propus de decanul nostru de la facultate pentru un institut din Bulgaria,care m-a acceptat şi unde am terminat cu merite deosebite, tot ca George, după 2ani de studii. În Bulgaria a fost tare greu la început, trebuind să aleg între carierăsau familie şi am ales familia, iar pe plan profesional am luat totul de la zero,întrucât nu ştiam deloc limba bulgară, pe care am învăţat-o de la prieteni şi de latelevizor. Am avut norocul să găsesc serviciu într-o firmă franceză, în contabilitate.E tare greu, pentru că nu cunosc prea bine engleza, eu vorbesc franceza bine,bulgara deasemenea, înţeleg italiana, am urmat singură nişte cursuri de 9 luni,pentru a putea mai uşor suporta urmările divorţului, îmi place foarte mult limbaitaliană, dar acum se pare că trebuie engleza să o învăţ cât mai repede.

Şi mie, ca şi lui George, îmi place natura, în special muntele, lucru de care sufăr,pentru că Sofia era înconjurată de munţi, iar noi nu ne făcusem niciun plan să venim


în Anglia, credeam că vom rămâne mereu acolo. Prietena mea din Sofia din cadrulInstitutului pe care l-am terminat (Liubka) mi-a făcut cunoştinţă cu actualul soţ, eaacum este în AUSTRALIA !!! (straniu) exact în Perth, unde a studiat George. Sigureste doar o coincidenţă. Foarte interesant este faptul că George a fost ucis de unscorpion, eu sunt în zodia Scorpionului în prima decadă, poate pentru a învăţa maimulte despre această fiinţă şi faptul că aţi fost avertizată de spiritul meu să măferesc de insecte. Anii trecuţi am fost înţepată de o albină şi întâmplător amdeclanşat o alergie la albine şi doctorii mi-au zis la fel să fiu atentă că data viitoareva fi foarte rapid nevoie de medicamente sau de intervenţie de urgenţă, că aceastăalergie este periculoasă. Credeţi oare că voi avea din nou un acident nefericit caGeorge din cauza acestor albine? Şi aş putea oare să mă păzesc de aşa ceva? Estedestul de mare asemănarea dintre el şi mine, sunt surprinsă de faptul că aţi avutacces la acest gen de informaţie cu privire la un posibil risc în legătură cu insectelepericuloase, probabil aşa voi muri şi eu pe viitor, dar sper ca Domnul să măferească."

21 noiembrie 2008

< sus >

ADA, economist

Antecesor spiritual: RUGGIERO ROSARIO FRANTINI (1912-1945), bărbat, Italia,sicilian nazist

"Referitor la Ruggiero, am fost foarte dezamăgită când am aflat ceea ce am făcut.În această viaţă nu sunt în stare să tai un pui de casă (dar să omor un om?!). Nu amfăcut acest lucru niciodată. La un moment dat, am încercat chiar să devinvegetariană (am reuşit 6 luni). Nu înţeleg: de unde această schimbare (aproapetotală) între ceea ce am făcut în cealaltă viaţă şi ce fac acum? Nu sunt sfântă, darsunt cu frică de Dumnezeu. Oare încarnarea într-un bărbat poate să scoată tot ce emai urât dintr-un spirit? Să ştiţi că am tot urmărit viaţa femeilor (în general) şi amajuns la concluzia ca spiritele încarnate în femei îşi plătesc aici (pe Pământ)datoriile. Nu am văzut NICIO FEMEIE FERICITĂ. Sau nu există fericire AICI pentrunimeni? Mă înşel eu sau femeile sunt cele care suferă cel mai mult?"

27 decembrie 2007

< sus >


ALINA, economist

Antecesor spiritual: CARMILA VALENTI (1810-1886), femeie, Argentina, artistă

"Într-adevăr, pot spune că am o parte artistică în mine, pe care am neglijat-o şi nicinu am luat-o în serios. Am făcut o perioadă balet, canto, am şi pictat, dar niciunadintre acestea nu le-am dus până la capăt, deoarece găseam ceva nou care să-micaptiveze interesul. Părinţii mei, de când s-au cunoscut, au lucrat în Teatrul deOperă şi Balet, iar eu practic acolo am crescut, printre artişti. Tatăl meu ştia ceviaţă duc artiştii, în special balerinele, de aceea a insistat ca eu să întrerup oreleînainte să mă ataşez de această artă. Oricum, nu exista spectacol fără să-l privesc,în special piesele de Balet. La orele de Artă, în liceu, mă deosebeam de alţi copii.

În privinţa limbilor străine, pot spune că sunt, într-adevăr, înzestrată cu calitateade a le prinde foarte uşor şi a copia identic dialectele vorbite în anumite regiuni aleunor ţări. Recunosc să îmi place spaniola şi, spre norocul meu, am avut ocazia săvizitez America Centrală şi Columbia, locuri care m-au fascinat, datorită oamenilor,culturii, atmosferei; chiar dacă situaţia economică este una foarte proastă, au cevadeosebit.

M-am uitat prin toată galeria de fotografii şi am remarcat, la poze făcute cuaceeaşi cameră, îngeraşi. Incredibil câte spirite apar în aceste poze!"

9 decembrie 2009

< sus >

DANIEL, inginer

Antecesor spiritual: JOAO HARMINDEZ (1899-1942), bărbat, Portugalia, pescar şiluptător în războaie

"Cu câteva săptămâni în urmă am analizat cauzele spirituale ale unei afecţiuni lanivelul coloanei vertebrale, în cazul unei colege de serviciu. O mare parte acauzelor declanşării acestei afecţiuni proveneau din faptul că ea fusese bărbat înmulte vieţi anterioare şi, pe lângă aceasta, de foarte multe ori şi soldat sauconducător în diverse armate. Am analizat şi ce ar trebui să facă pentru a-şiremedia situaţia. Analizând acest caz, mi-am dat seama că, cunoscându-miîntrupările anterioare, aş putea să fac cele cuvenite pentru a-mi arde karma, fără


să aştept să mi se declanşeze anumite boli. Eram sigur că în vieţile anterioare amfost de multe ori soldat şi chiar conducător de oşti. În una din cetăţile pe carele-am vizitat anul trecut, la noi în ţară, m-am regăsit ducând bătălii crâncene şichiar am simţit o cruntă durere în umărul în care fusesem rănit în acele bătălii.

Tatăl meu a fost ofiţer. Toată viaţa însă mi-a spus să nu intru în armată. În facultateam vrut să mă înrolez în Legiunea Străină, dar mi-a trecut. La un an după absolvireafacultăţii am devenit ofiţer activ, postură în care am rămas mai puţin de doi ani.Acum sunt căpitan în rezervă. Întreaga mea viaţă însă am fost un pacifist, unîmpăciuitor, neagresiv şi foarte liniştit. Tot timpul mă întrebam cum poate cineva să se ducă la luptă, iar la strigătul comandantului "Înainte! La atac!", având în mâinidoar o puşcă, sau sabie, sau furcă, să alerge către duşman şi să înceapă să ucidăpână în momentul în care este el ucis. Mă întrebam tot timpul: ce poate sămobilizeze o masă de oameni să facă aceasta?

Totodată mă simt un bun organizator, lucru care cred că se trage tot din vieţileacestea ostăşeşti. Spuneaţi că se distinge la mine, ca la foarte mulţi oameni, karmaucigaşului. Voiam să vă spun că lecţia cu evitatul practicării uciderii mi-amînvăţat-o. Nu suport violenţa, agresivitatea, bătaia, nu pot să calc nici măcar ungândac în picioare, nu pot să merg la pescuit, nu pot să merg la vânătoare. De doiani nu mai consum nici măcar carne sau produse din carne (cu excepţia peştelui).

Eram foarte curios să aflu care ar fi profesia predestinată. Mi-aţi spus-odumneavoastră - medic chirurg, pentru a coase ce a tăiat Joao. Corespundeîntrucâtva cu ceea ce simte sufletul meu de ceva vreme - că trebuie să ajut, săsalvez oameni. Se pare că datorită faptului că nu am ales drumul doctorilortradiţionali - facultate de medicină, ani mulţi de practică, examene pentrurezidenţiat, de titularizat şi câte şi mai câte - am ajuns să învăţ alte tehnici devindecare, a sufletelor în special şi a trupurilor, cu un rezultat al însănătoşiriisufletelor. Am învăţat chiar şi tehnici chirurgicale, dar aplicate într-un alt mod (nucu bisturiul). Se pare că în viitor va trebui să le aplic intens, pentru a salva vieţi. Peplan profesional, momentan am propria afacere.

Din analiza trimisă reiese că am fost portughez şi m-am înrolat în armata engleză.Oare am luptat din plăcerea de a lupta şi ucide sau pentru un ideal frumos şi clar?În trecutul mai îndepărtat simt că am mai trăit în România. Sufletul meu vibreazăaltfel când mă gândesc la regii daci Burebista şi Decebal şi la domnitorul MihaiViteazu. De asemenea şi când mă gândesc la idealul de unire a românilor."

5 februarie 2008


Cazul RODEOS ŞI CARLA

RODEOS KARAKULOS (1563-1610) s-a născut în Pireu, port la Marea Mirtos, situatpe litoralul sudic al Greciei. Părinţii săi, Kristos şi Eleuteria, aveau 7 copii, pe careîi întreţineau cu mare greutate. Kristos aducea seara bani şi alimente, după ce îşivindea produsele pisicole recoltate în timpul zilei. Avea o barcă făcută rudimentarde către tatăl său, răposatul Evkis. Eleuteria vedea de copii şi de ferma lor dinafara localităţii, unde aveau câţiva lămâi, portocali şi măslini. Rodeos era primulnăscut. Încă de pe la 5-6 ani, a avut ocazia să muncească alături de mama sa larecoltarea fructelor şi la vânzarea lor în piaţă. La 9 ani, i-a cerut lui Kristos să îl iala pescuit în apele golfului. Stând pe apă zile întregi, băiatul vedea cum treceaunavele uriaşe pe lângă modesta lor barcă. Le făcea cu mâna marinarilornecunoscuţi, salutându-i cu respect, dar şi cu invidie, fiindcă nu se afla printre ei.Avea deja 15 ani când şi-a anunţat părinţii că doreşte să devină marinar de cursălungă, pentru a cunoaşte mai bine viaţa pe mări şi oceane, dar şi obiceiurile altorpopoare. Părinţii l-au înţeles, dându-i acceptul şi binecuvântarea lor. Cu ochii înlacrimi, întreaga familie şi-a luat rămas bun de la el, fără a bănui că nu se vor mairevedea niciodată. Rodeos s-a îmbarcat pe o corabie turcească, al cărei căpitan seîncumeta să navigheze până în Oceanul Indian, unde le vindea arme băştinaşilorrăzboinici care populau puzderia de insule. Timp de 4 ani, tânărul Rodeos aparticipat la vânzări de puşti şi pumnale pe zeci de insule exotice, unde localniciiduceau o viaţă tribală. Cel mai mult i-a plăcut insula Madagascar, unde s-a îndrăgostit de o băştinaşăuimitor de frumoasă. Horili era o fetişcană de numai 11 ani, fiica şefului de trib,care se gândea deja la măritat, asemenea prietenelor ei de aceeaşi vârstă. Unkir,tatăl fetei, a ieşit în calea marinarilor care tocmai acostaseră la ţărm, pentru avedea ce au adus de vânzare. Era obişnuit să primească arme în schimbul unor pieide animale sau chiar fete care acceptau să plece în lume, dorind să îşi facă un rost.Însoţit de fiica sa, Unkir i-a întâmpinat pe marinarii abia sosiţi, cerându-le să îiarate marfa lor. Rodeos, văzând-o pe Horili, a rămas cu ochii pe ea. I-a oferit luiUnkir o ladă plină cu arme, cerând-o pe Horili în schimb. Fata l-a refuzat categoric,susţinând că nu vrea să plece de lângă tatăl ei. Nebun de furie, Rodeos a vrut să o iacu forţa pe vas, dar a fost avertizat de către colegii săi marinari că ar putea izbucniun incident cu propriile lor arme, încă nevândute sălbaticilor. Rodeos a început sănegocieze cu Unkir, dorind neapărat să îi cumpere fata. Aceasta, o mică vrăjitoaredeşteaptă foc, i-a cerut marinarului să rămână cu ea pe insulă, renunţând astfel laviaţa lui de hoinar pe apă. Cum nu cunoştea dialectul vorbit de fată, s-au înţelesmai mult prin semne, Rodeos acceptând să viziteze coliba lor din pădure. Ceilalţimarinari au refuzat să îl însoţească, temându-se că vor fi jefuiţi şi omorâţi de cătremembrii tribului. Ajunşi în mijlocul comunităţii din pădure, s-au pus pe chefuială,dându-i-se şi lui Rodeos să bea din rachiul preparat de localnici. Tânărul s-a trezit


abia a doua zi din crunta beţie, singur, într-o colibă apropiată celei în care locuiafata. Furios, a fugit până la ţărm, dar corabia dispăruse. Neavând încotro, s-a întorsla colibă, dorind să devină bărbatul lui Horili. Ritualul de cununie a fost lung şiobositor pentru grecul Rodeos, care nu mai trecuse niciodată prin aşa ceva.Văzându-se cu o copilă drept nevastă, s-a bucurat mult de farmecele ei. În moduimitor, Horili se pricepea la gospodărie, vânat, vindecarea bolnavilor cu leacuriaduse din pădure, dar şi la vrăji. Încă din primii ani de viaţă, fata stătuse înapropierea tatălui său la toate ritualurile tribale, învăţând tot ce trebuia pentru adeveni o adevărată vindecătoare. Bietul Rodeos, neobişnuit cu astfel de treburi, s-aacomodat cu mare greutate la obiceiul de a pierde nopţi întregi cu ritualurilecomunităţii, care cuprindea 70 de suflete. Lăsându-şi nevasta cu treburile ei, apreferat să devină vânător şi paznic al tribului. Anii au trecut, iar Horili a adus pelume 12 copii. Dintre aceştia, doar 5 au rămas în viaţă. Femeile din tribul einăşteau mulţi copii, dar majoritatea dintre ei mureau la naştere sau în primii ani deviaţă, din cauza numeroaselor boli provocate de insecte şi animale. Viaţa lui Rodeosera cât se poate de monotonă, singurul eveniment pe care îl aştepta cu nerăbdarefiind sosirea corăbiilor cu marfă. Corabia care îl adusese pe insulă nu a mai apărutniciodată. Îndurerat din cauza dorului de ţara şi rudele sale, bolnav de malarie şi dealte afecţiuni specifice zonei, Rodeos a închis ochii la numai 47 de ani. Fusese unom îmbătrânit prematur, trăindu-şi ultimii ani din viaţă fără speranţa de a-şirevedea vreodată pământul natal. Confraţii indigeni i-au ars trupul pe un rug înalt,după care au aruncat resturile în apele oceanului.

CARLA, cea de astăzi, care este o intelectuală de mare ţinută, a comentatacest episod karmic în felul următor: "Atunci când mi-aţi trimis o listă cu numele avute în diferitele vieţi, RodeosKarakulos îmi suna complet străin, nu mă atrăgea în niciun fel. Iată de ce bănuiamcă Rodeos a avut o viaţă neplăcută! Multă vreme am crezut că a sfârşit prin a sesinucide sau că a fost vreun tâlhar. Aveam senzaţia că e "pata neagră" din trecutulmeu. Chiar şi după ce am citit despre viaţa lui, îl percep ca străin mie şi mi-e greusă-mi imaginez că am trăit cândva asemenea situaţii. Acum înţeleg mai bine de ceatunci când intrăm într-un alt corp suntem "resetaţi", o luăm de la capăt fărăamintiri din vieţile anterioare. Sper ca Rodeos să fi ars destulă karmă negativă.Interesant este că prietenul meu indian dorea la un moment dat să devin "soaţa" luişi să-l urmez în India. Ca soţie a lui urma să am grijă de el, de casă şi de eventualiicopii. Nu mă atrăgea ideea, ba mai mult, mă încerca un sentiment asemănător cuprivarea de libertate. Simţeam că, dacă aş fi făcut acest pas, nu ar mai fi existatcale de întoarcere, că ar fi fost ca o sinucidere lentă din punct de vedere psihologic(exact ce a păţit Rodeos). Pe de altă parte, consider că toate eforturile mele(facultate, master) nu ar mai fi avut sens dacă aş fi ales o viaţă de "femeie în casă".Mi se pare aberant (în proporţie de 90%) să renunţ la serviciu şi la familie pentru unbărbat. Pesemne că era o lecţie deja învăţată şi spiritul meu nu mă lasă să fac o


asemenea prostie."

< sus >

Cazul AKTI ŞI NICOLETA

Una dintre încarnările anterioare ale spiritului Nicoletei a fost un bărbat dinGroenlanda care s-a numit AKTI şi a trăit între anii 1813-1891. Akti s-a născut şi alocuit toată viaţa într-o aşezare din sudul insulei, unde majoritatea bărbaţilor seocupau cu pescuitul şi vânatul. Om cu fire dură, adaptat la viaţa grea şi plină depericole din acel ţinut, Akti şi-a dus traiul cu greu, abia având cu ce să îşi întreţinănumeroasa familie, formată din nevastă şi 8 copii. Sătui de sărăcie şi de climaaspră, copiii s-au răspândit prin lume, în căutarea unei vieţi mai bune. Rămas singurcu nevasta lui, Akti a îmbătrânit tot aşteptând veşti de la copiii săi. Unul dintre ei,Uki, băiatul cel mare, s-a întors în coliba părinţilor. Rămăsese văduv cu doi copii înîndepărtata Americă. La 78 de ani, Akti şi-a îngropat soţia, plecând şi el după ea încâteva luni.

Comentariul NICOLETEI la acest episod karmic este o adevărată operăliterară: "Nu mănânc carne, respect viaţa pe care o au animalele. Nu curăţ peşti vii, nupot să pun mâna pe ei, nu pot să îi omor. Ai mei au fost la pescuit şi au adus peştimici acasă. A trebuit să îi curăţ, dar până nu au murit, nu am putut să pun mâna peei. Au adus şi un peşte destul de mare, dar sub nici o formă nu am putut să punmâna pe el ca să-l curăţ. Nu mă am bine deloc cu apa şi sub nici o formă cuoceanul. Sunt în stare să mă înec şi când mă spăl pe faţă. Simt că m-aş pierde şim-aş simţi groaznic în mijlocul oceanului. Nu îmi place să mă duc cu barca peocean, întotdeauna am simţit o repulsie pentru aşa ceva. Totuşi, faţă de alţii dinjurul meu, călătoresc mult. Mi se pare interesant că mă atrage Alaska. Mă uitam cujind la avioanele care decolau pentru Alaska de pe aeropoartele din SUA. Nu amdeloc o viaţă atât de mohorâtă ca a lui Akti. S-ar zice că recuperez din plin. Ai scris de o predispoziţie spre reumatism moştenită de la Akti: am dureri alearticulaţiilor de la degete, am perioade în care greu pot să îmi mişc degeteledimineaţa când mă trezesc. Binînţeles că nu îşi pot explica medicii de ce le zic cămă dor articulaţiile, când toate analizele mele arată că nu am nimic. Mă totîntreabă medicii dacă am stat cu mâna în apă rece. Bineînţeles că nu... generaţiamea nu a mai apucat să spele rufele la râu, dar nici nu pot să îmi ţin mâinile în apărece, nu suport. Mi-ai mai scris: «Încă un avertisment, trebuie neapărat să eviţi marea sau


oceanul pe vreme de furtună, să nu intri în ape reci, să nu te aventurezi cu vaporulîn călătorii periculoase». Deşi sunt Rac, suport greu apa, nu pot merge cu barca pemare, am o fobie şi groază de întinderi de apă. Am fost odată cu barca pe mareîntr-un golfuleţ din Grecia, dar numai eu ştiu cum am supravieţuit. În Tunisia, amintrat seara în mare şi m-a apucat spaima şi disperarea, iar soţul cu greu m-a scos lamal. Apropo de urşi: nu pun mâna pe nici o vietate, poate fi ea şi domestică. Am oreţinere din naştere să simt blana în palma mea. Dar... pe neaşteptate, am simţit cădoresc o pisică alb cu negru, un motan. Nu după mult timp după ce mi-am exprimatdorinţa... a apărut în viaţa mea... o mângâi, o ţin în braţe, spre mirarea mea şi atuturor din jur. Doarme liniştit lângă mine şi nu mă satur să-l privesc."

< sus >

Cazul BIRENDRA ŞI DAN

Prinţul indian BIRENDRA IMANDA (1516-1599), originar din Bengal, a fost singurulcopil al celui mai bogat nobil din zonă şi stăpânul ţinutului respectiv. Încă de lavârsta de 3 ani, Birendra a devenit practicant al religiei budiste, alături de părinţiisăi. Foarte inteligent şi ascultător, înzestrat cu o gândire uimitor de profundăpentru un copil atât de mic, el a început să cânte mantre şi să spună rugăciuni cumult talent, deşi împlinise doar 4 anişori. Nobilii din zonă l-au desemnat dreptîncarnarea unui lama tibetan care trăise în secolul 11. Părinţii săi au acceptat să fiedus într-o mânăstire budistă, cu scopul de a fi educat şi pregătit în vedereaviitoarei vieţi monahale. Birendra a primit numele religios de ATHMI. Viaţa sa a fostlungă (83 de ani) şi bogată în evenimente plăcute, care l-au înălţat spiritual.Neavând voie să se căsătorească, Athmi a rămas departe de "înşelătoarea iubirefemeiască". Respectarea principiul castităţii masculine i-a provocat multe crize cusubstrat nervos, aducându-l la bătrâneţe în situaţia de a dispreţui profund "păcatulamorului". Aproape că şi-a urât propria mamă, fiindcă femeia "păcătuise" înainte dea-l aduce pe lume. Athmi ar fi trebuit să trăiască 101 ani, potrivit destinului cu carese născuse. Din păcate, rivalitatea colegilor săi în privinţa ocupării funcţiei de şefmonahal (funcţie pe care Athmi o deţinea încă din tinereţe), i-a determinat pe doinemernici să-i strecoare o viperă în chilia sa modestă. Moartea lui Athmi a fostrapidă, aproape că nici nu şi-a dat seama când a închis ochii pe vecie.

DAN, urmaşul de astăzi al călugărului Athmi, alias prinţul Birendra, mi s-adestăinuit în primăvara anului 2008: "Îţi mulţumesc pentru informaţiile furnizate în legătură cu problema mea de


viaţă. Le accept cu credinţa că numai o abordare echilibrată, o abordare ce aretimpul drept aliat este o soluţie... pentru barca mea... barca al cărui timonier sunt.Timpul... am învăţat să îl utilizez ca pe un aliat. Din păcate... sau poate dinfericire... viaţa umană terestră este mai scurtă... trebuie să iei decizii mairepede... totuşi. Cu greu pot înţelege şi accepta duplicitatea. Nu poate exista şi nuar trebui să existe "aceeaşi măsură"... din punctul meu de vedere. Deocamdată...timpul are încă răbdare... Cred că am un bun coeficient al inteligenţei emoţionaleşi spirituale... dar atât. Las timpul să lucreze pentru mine. Tendinţele mele actualede dezvoltare sunt compatibile într-o bună măsură cu informaţiile primite de latine: misiunea de a înţelege comportamentul uman, de a ajuta, este centralamodului meu de a privi lumea. În privinţa vieţii sentimentale şi familiale,periodizarea oferită de tine este exactă până în prezent. Viitorul va decide şirestul, iar eu ştiu că îmi pot construi şi influenţa viitorul. Acele trăsături pe care tu le-ai identificat drept "urmări" ale unei evoluţii careinclude o viaţă anterioară sub numele de "Birendra Imanda" sunt definitorii pentrumine. Există desigur esenţe, nuanţe.. dar... privind lucrurile în linii mari, imaginease suprapune cu trăsăturile mele actuale. Sigur, probabil că în privinţa modului încare eu privesc comportamentul femeiesc, femeia, după cum mi-ai explicat într-unmesaj anterior... îmbinarea "fumurilor" reprezentate de vieţile anterioare, a conduscătre o complexitate care cu greu poate fi redusă la aceste "linii mari". Irlandezul,italianca... prinţul arab... prinţul indian... fiecare contribuie cumva la modul încare eu privesc acest subiect... şi subiecte conexe. Această dimensiune (modul deraportare la comportamentul femeiesc) ar fi doar un exemplu. Ceea ce mi se parede asemenea frapant este faptul că, până acum... în călătoriile mele... am ajunsexact în aceste zone pe care, conform spuselor tale... le-am cunoscut în existenţeleanterioare. Despre meditaţie... şi practici meditative... ţin minte că atunci cânderam mai mic, mă jucam cu forţa gândului. Citisem eu în cărţi... Din păcate, înafară de faptul că încerc mereu să abordez o perspectivă optimistă, în prezent numai practic astfel de exerciţii. Ar fi nevoie de o anumită linişte, pe care, înmomentul de faţă, nu o pot avea. Sper să mă reîntorc spre aşa ceva... cândva."

< sus >

Cazul NICOLE ŞI CRISTINA

NICOLE VERVIER (1896-1935) s-a născut într-un orăşel situat la nord de Paris,părinţii săi fiind oameni de condiţie modestă: tatăl, tâmplar, iar mama,croitoreasă. Nicole, mezina familiei, era cel de-al 3-lea copil al soţilor Philippe şiMarie. A fost crescută de bunica din partea mamei, care a iubit-o ca pe propriul


copil. Educată cu multă atenţie, fetiţa a fost dată la şcoală, pentru a ajunge maimult decât o biată meseriaşă ca mama ei. Pe măsură ce creştea, Nicole şi-a văzutde treabă, ascultând sfaturile bunicii, pe care le considera un dar de la Dumnezeu.Crescută în cea mai evlavioasă credinţă în Divinitate, fata a acceptat îndrumareabunicii spre a urma cursurile colegiului catolic din oraş. Acolo i-a fost desăvârşităbuna educaţie primită de la bunica. Abia terminase liceul, când şi-a pierdut bunicapentru totdeauna. Biata bătrână, cu ochii în lacrimi, i-a spus cu ultima suflare: «Săajungi om, scumpa mea!». Rămasă fără cea mai dragă fiinţă, tânăra domnişoară învârstă de 17 ani s-a sfătuit cu părinţii asupra viitorului său. Ar fi vrut să urmeze ofacultate de medicină, dar cine să o întreţină atâţia ani?! Părinţii erau deja obosiţide viaţă, bolnavi, trăind de azi pe mâine. Curajoasă şi tenace, Nicole şi-a căutat delucru prin oraş. A fost angajată de un notar bătrân, care îşi dorea o tânărăinteligentă şi prezentabilă pentru postul de secretară. Remarcată de un nepot al notarului, după o lună s-a trezit cerută în căsătorie.Neavând încotro, deşi nu simţea că Georges i-ar fi drag, s-a măritat cu el. Tânărulera bun, tandru şi dornic să aibă o familie adevărată, de care să fie mândru toatăviaţa. Nicole şi-a luat în serios rolul de soţie, voind ca soţul ei să nu aibă motive dereproşuri. Munceau amândoi de dimineaţa până seara, ea, la notariat, el, la uncabinet de medicină veterinară. Primul lor copil a venit la un an după căsătorie.Pentru a-şi creşte fetiţa, femeia a fost nevoită să renunţe la serviciu. Deja se simţeaobosită. Naşterea îi agravase afecţiunea cardiacă pe care o avea încă din copilărie.Georges muncea din greu la cabinetul său şi în gospodăriile clienţilor bogaţi cărorali se îmbolnăveau caii, câinii şi pisicile. Cu toate greutăţile, viaţa familiei ar ficontinuat multă vreme în armonie şi înţelegere dacă un gând rău nu ar fi pusstăpânire pe biata Nicole: îşi mai dorea un copil! Fără să ţină cont de sănătateaşubredă, a mai lăsat o sarcină. Avea deja 39 de ani. Din nefericire pentru ea şipentru ceilalţi din familie, a născut un băieţel mort. Din cauza şocului postnatal,Nicole a trecut la cele veşnice, spre disperarea soţului şi a fiicei sale.

CRISTINA cea de astăzi, urmaşa spirituală a nefericitei Nicole, mi-a scris îndecembrie 2008: "Vă mărturisesc că mă stăpâneşte o emoţie cu totul aparte după ce am cititdespre Nicole. Este o stare pe care nu am resimţit-o nicicând. Mă impresioneazăprofund povestea ei, ca de roman. În acelaşi timp, mă uimesc asemănările întredestinul ei şi al meu. Am fost crescută de la vârsta de 5 ani de bunicii mei, careacum au 84 de ani fiecare. El este medic uman, iar ea, medic veterinar. De fapt, nusuntem rude de sânge, dar m-au crescut ca pe copilul lor, iar eu îi iubesc mai multdecât pe părinţii mei naturali. Spre deosebire de Nicole, eu nu sunt o frumuseţe,dar am crescut printre cărţi, pe acorduri de Mozart şi Chopin... Marea mea pasiuneeste muzica clasică. Mi-aş fi dorit să fiu pianistă... Acum 4 ani, când am terminatFacultatea de Filosofie, m-am gândit să încep Medicina, dar bunicii mi-au spus că arfi o facultate grea pentru mine, eu fiind mai firavă... Bunica, medic veterinar, a


ştiut să îmi transmită dragostea ei pentru animale. Anul acesta, prin februarie,venind seara acasă şi stând de vorbă cu o vecină, am simţit la un moment dat cevacald pe picior. Era un căţeluş mic şi pufos. L-am luat în braţe şi l-am adus acasă,deşi mai aveam un căţel. Este adevărat că sunt foarte dezamăgită în dragoste şiuneori mă gândeam că, poate, pe mine nu mă aşteaptă nimeni. Sunt deosebit deemoţionată. Vă mulţumesc din suflet pentru ceea ce mi-aţi dezvăluit şi pentrusfaturile pe care nu le voi uita."

< sus >

Cazul ROSSANA ŞI MIOARA

Italianca ROSSANA VISCONTI (1886-1927) s-a născut în Sicilia. Părinţii ei,Luciano şi Domenica, trăiau din pescuit. Luciano pleca în zori cu barca pe mare,întorcându-se seara acasă cu puţinul câştig bănesc obţinut din vânzarea peştelui şi afructelor de mare. Familia era numeroasă, la cei doi soţi adăugându-se 7 copii şipărinţii Domenicăi. Locuiau cu toţii într-o casă modestă, aproape de ţărmul mării,aflându-se de multe ori în pericolul de a fi luaţi de apă în timpul marilor furtuni.Rossana era primul născut, după ea urmând 3 fete şi 3 băieţi. Sătulă de viaţamodestă, aştepta cu nerăbdare să împlinească 15 ani, când fetelor le era îngăduitsă se mărite. S-a dus după primul venit care a cerut-o de nevastă. Madokis, marinar grec, lucra pe o navă comercială care făcea ruta Istanbul-sudulItaliei. A cunoscut-o pe Rossana într-o zi când îşi ajuta tatăl la vânzarea mărfii. Fataavea doar 14 ani. Aflând despre ea că este cuminte, inteligentă şi bună gospodină,a aşteptat-o un an, până când au reuşit să facă nunta. La sfârşitul petrecerii, tineriicăsătoriţi s-au urcat pe un vapor care i-a dus în insula Creta, unde locuiau părinţiilui Madokis şi fratele lui mai mic, Nikos. După o săptămână de la sosire, Madokis s-aîmbarcat din nou, reluându-şi munca pe vapor. Nikos conducea un magazin deţesături şi, având nevoie de o vânzătoare, om de încredere, a luat-o pe Rossana caajutor. Lucrând amândoi cât era ziua de mare, între ei s-a înfiripat o pasiuneputernică, greu de ascuns de ochii lumii. Femeia a înţeles repede că nu se măritasecu Madokis din dragoste, ci din nevoia de a scăpa de sărăcia din casa părinţilor săi.Într-o seară, cei doi îndrăgostiţi nu s-au mai întors de la lucru, iar de atunci nu i-amai văzut nimeni. Fugiseră cu un vapor spre Cipru, unde Nikos îşi cumpărase o casă.Departe de toate rudele lor, şi-au întemeiat o familie, neputându-se căsători legal,din cauză că Rossana rămăsese nevasta lui Madokis. Ea şi Nikos au avut 6 copii, pecare i-au crescut din veniturile lor de negustori. După 4 luni de absenţă,negăsindu-şi nevasta care fugise cu fratele său, Madokis s-a spânzurat de ruşine şisupărare. Povestea fugii celor doi îndrăgostiţi şi a sinuciderii soţului părăsit acirculat multă vreme printre localnici, fiind purtată pe alte meleaguri de marinarii


care navigau pe apele Mediteranei. Întâmplător, Nikos a aflat povestea de la niştemarinari care acostaseră în port. Din cauza remuşcărilor, profund îndurerată demoartea violentă a lui Madokis, Rossana s-a îmbolnăvit grav de inimă. Ajungând săfie obsedată de gândul sinuciderii, a rămas în viaţă doar din dorinţa de a-şi vedeacopiii mari, ajunşi la rostul lor. A dus boala pe picioare până la 41 de ani, când aînchis ochii pe vecie.

MIOARA cea de astăzi reprezintă încarnarea spiritului care a animat-o peitalianca Rossana. Iată ce mi-a scris Mioara în luna martie 2009: "M-am născut într-o familie modestă. La vârsta de 2 ani, părinţii mei au hotărâtsă mă dea spre adopţie tot unei familii modeste, dar care nu avea copii... Sunt celde-al 7-lea copil al părinţilor mei... Înainte de a-l cunoaşte pe soţul meu, am avut orelaţie foarte plină de iubire (din partea mea), la doar 20 de ani... Omul pe care îliubeam a devenit tatăl primului meu copil şi a murit la câţiva ani după ce m-amcăsătorit cu actualul soţ... S-a sinucis cu o armă artizanală! Fiica lui şi a meaîmpărtăşeşte aceeaşi soartă ca şi mine... A fost crescută de o familie dinstrăinătate, iar viaţa ei este plină de necazuri... Cu soţul meu sunt căsătorită demulţi ani. De la o vreme nu ne mai înţelegem... Am vrut să divorţez, dar m-a opritfiul nostru... De multe ori, am impresia că inima mă lasă şi singura rugăminte cătreTatăl Ceresc este «Mai lasă-mi zile, Doamne, pentru fiul meu, este prea mic ca sămă piardă!»... Câte similitudini între mine şi Rossana... Aş vrea să-mi respingfricile, spaimele şi până la urmă să accept viaţa aşa cum este, cu urcuşuri şicoborâşuri..."

< sus >


97429799 1amintiri-din-vietile-anterioare

Spiritual

Transcript of 97429799 1amintiri-din-vietile-anterioare