PIELEA ŞI ROLUL PIELII IN ORGANISM

Rodica 1

Pielea (cutis) constituie un înveliș neîntrerupt care se continuă la nivelul

marilor orificii (gură, nas, etc.) cu o semimucoasă (parțial keratinizată) și care, în

interiorul cavităților respective, devine o mucoasă propriu-zisă. Pielea reprezintă o

suprafață receptorie extrem de vastă, care asigură o sensibilitate diversă, protejează

corpul de leziuni mecanice și microorganisme, participă la secretarea unor produse

finale ale metabolismului și îndeplinește de asemenea un important rol de

termoregulație, execută funcțiile de respirație, conține rezerve energetice, leagă

mediul înconjurător cu tot organismul.

Pielea este un organ activ şi elastic, rezistent la umiditate şi căldură, este un

scut care apără organismul de agresiuni externe - poluare, raze ultra violete, frig,

vânt, fum, chimicale, şi se manifestă conform modificărilor interne - hormoni,

oboseală, avitaminoză, malnutriţie, diverse dezechilibre hormonale, emoţionale,

alimentare. Este destul de rezistentă pentru a avea o acţiune protectoare împotriva

agresiunilor externe şi, totusi, destul de suplă pentru a permite mişcările. Ea

conservă căldura sau răceşte corpul în functie de necesităţi, astfel menţinându-se o

temperatură internă constantă. Pielea joacă un rol esenţial nu doar în protejarea

organismului împotriva factorilor externi ci şiîn definirea estetică şi emoţionala a

unei persoane. Pielea este ca o oglindă ce arată sănătatea şi vitalitatea

organismului, respiră, reflectă emoţii, secretă sebum, elimină toxinele din

organism.

Tipul pielii poate varia în timp în funcţie de vârstă, dietă, hormoni,

predispoziţie genetică, dar reflectă şi modul de viaţă al persoanei. Istoricul

comportamentului unei persoane de-a lungul timpului îşi pune amprenta pe

aspectul şi constituţia pielii, în special a tenului.

Rodica 2

Suprafaţa

Suprafaţa pielii nu este uniformă, pe ea fiind prezente orificii, cute şi

proeminenţe.

Orificiile sunt de 2 tipuri: unele sunt mari, conducând în cavităţile naturale

(gură, nas etc.) iar altele sunt mici, de-abia vizibile cu ochiul liber, dar bine vizibile

cu lupa. Ultimele răspund fie foliculilor piloşi (din acestea răsar fire de păr), fie

glandelor sudoripare ecrine (porii).

Toate orificiile, dar mai ales cele mari, precum şi cele foliculare, sunt intens

populate de microbi, fenomen ce explică frecvenţa mare a foliculitelor. Orificiile

foliculare reprezintă totodată şi locul unde absorbţia percutanată a apei,

electroliţilor, medicamentelor (unguente, creme etc.) şi altor substanţe, este

maximă.

Cutele pielii sunt de 2 feluri: congenitale (sau structurale) şi funcţionale,

ultimele apărând odată cu îmbătrânirea şi scăderea elasticităţii.

Cutele structurale sunt fie cute mari (plica axilară, inghinală etc.), fie

microcute. Cutele mari au unele particularităţi fiziopatologice ca: umiditatea mai

mare faţă de restul pielii, un pH alcalin sau neutru, pilozitate mai accentuată.

Datorită acestor caractere, ele pot prezenta unele îmbolnăviri specifice ca: micoze,

fisuri, intetrigo etc.

Cutele mici sau microcutele sunt prezente pe toată suprafaţa pielii reunind

orificiile porilor; ele determină astfel mici suprafeţe romboidale, care constituie

expresia unei elasticităţi normale. Aceste microcute dispar la nivelul cicatricelor, în

stările de atrofie epidermică sau de scleroză dermică (sclerodermice). La nivelul

palmelor şi plantelor microcutele sunt aşezate în linii arcuate dispuse paralel,

realizând amprentele, cu caractere transmisibile ereditar, importante pentru

identificarea juridică a individului. Crestele dintre cute, dispuse de asemenea în

Rodica 3

linii paralele, prezintă pe ele orificiile porilor sudoripari.Cutele funcţionale se

constituie ca urmare a scăderii elasticităţii cutanate şi a contracţiilor musculare

(riduri).

Culoarea

Culoarea pielii depinde de:

cantitatea de pigment melanic care conferă nuanţe de la pielea albă (lipsa

pigmentului), până la cea neagră (excesul de melanină). Cantitatea de melanină

este determinată genetic, dar variaţiile culorii pielii, după latitudinea geografică (de

la pol la ecuator), arată şi o adaptare. Melanina variază între anumite limite şi în

funcţie de expunerea la razele ultraviolete.

gradul de vascularizaţie capilară determină nuanţa roz-roşie. Vascularizaţia

mai abundentă a feţii produce şi anumite particularităţi morbide regionale: bolile

congestive ale feţii sunt mai numeroase. Culoarea pielii depinde şi de cantitatea de

hemoglobină (paloarea în anemii). Pielea copiilor mici este bogat vascularizată şi

mai subţire, motiv pentru care e roză.

grosimea pielii influenţează culoarea ei: pielea copiilor mici e mai subţire şi

e roză, pielea de pe palme şi plante are o culoare gălbuie datorită stratului cornos

(keratinei) mai ales în condiţii de hiperkeratoză. Abundenţa keratohialinei (strat

granulos) conferă pielii o culoare albă.

 Grosimea

Grosimea pielii variază după regiuni: e subţire pe faţă, frunte, organe genitale,

este mai groasă pe toracele anterior, abdomen şi marile pliuri. Grosimea creşte la

spate şi pe suprefeţele extensorice ale membrelor, cea mai groasă e la palme şi

tălpi. Dintre straturile pielii epidermul e cel mai subţire (între 0,03 şi 1 mm),

Rodica 4

dermul este mai gros (are între 0,5-0,8 mm la faţă, 2 mm pe torace şi 2,5), iar

hipodermul are variaţii mari regionale.

Elasticitatea

Aceasta se datorează, în primul rând sistemului fibrilar dermic şi mai ales

fibrelor elastice. Datorită lor pielea e depresibilă. La elasticitatea ei contribuie şi

paniculul adipos, ai cărui lobuli grăsoşi, înveliţi într-un ţesut conjunctivo-elastic,

funcţionează ca nişte mingi minuscule de cauciuc ce se deprimă la apăsare, după

care însă revin la forma anterioară. Elasticitatea scade cu vârsta şi dispare în stările

edematoase sau de scleroză cutanată. Datorită elasticităţii, plăgile devin mai mari

decât suprafaţa secţionată, iar excizatele de piele (grefele) mai mici decât suprafaţa

prelevată.

Mobilitatea pielii este variabilă: faţă de planurile profunde este uşor

mobilizabilă la faţă, torace, membre, penis şi puţin mobilizabilă la nivelul

palmelor, tălpilor, pe pavilioanele urechilor şi pe aripile nazale. Ea scade în

procesele de scleroză (cicatrici, scleroze secundare, sclerodermii esenţiale).

PH-ul

În general, pielea are un pH = 5,5. pH-ul pielii variază uşor în funcţie de zonă,

aciditatea este mai pronunţată la axile şi mucoasele intime, şi este uşor diferită în

funcţie de vârstă. pH-ul pielii normale este unul uşor acid.

Funcţiile pielii:

funcţia de apărare, împiedică pătrunderea unor agenţi patogeni în organism

(bacterii, substanţe toxice, radiaţii)

Rodica 5

funcţia termoregulatoare la menţinerea unei temperaturi constante a

corpului, pentru evitarea supraîncălzirii reduce temperatura prin exaporarea

evaporarea apei din sudoare, la o temperatură scăzută pentru reducerea

pierderii temperaturii corporale, firele de păr prin Musculus arrector pili se

zbârlesc pielea având aspectul de piele de gâscă.

funcţia de apărare faţă de razele ultraviolete la animale această funcţie e

realizată de blană sau pene, la om stratul cornos stratum corneum absoarbe şi

reflectă cam 50% din radiaţii, absorbirea radiaţiilor se realizează prin

pigmentul din piele melanină producând bronzarea pielii, la o expunere

extremă la aceste radiaţii se poate produce cancerul de piele.

funcţia de organ de simţ este una din funcţiile de comunicare a pielii cu

mediul înconjurător, aceasta fiind îndeplinit de receptorii: de durere, de

presiune, termoreceptorii, receptorii la intindere, receptorii tactili

pielea ca rezervor de celule embrionare această funcţie este folosită de

chirurgie în transplanturi.

funcţia imunologică a pielii este realizată de celulele Langerhans din piele.

Structura

Pielea este constituită din 3 învelişuri: epidermul, dermul şi hipodermul.

 

1. Epidermul

Epidermul este alcătuit dintr-un epiteliu stratificat şi pavimentos, cornificat,

celulele sale fiind în permanenţă regenerare. El este lipsit de vase sangvine, nutriţia

celulelor are loc prin difuzarea limfei interstiţiale din derm, prin intermediul

membranei bazale şi prin spaţiile înguste (de cca 10 milimicroni), care separă între

Rodica 6

ele celulele vitale ale acestui strat. Epidermul este un protector mecanic contra

pierderilor de apă din straturile profunde ale pielii şi împiedică pătrunderea

microbilor în ele. Celulele epidermului se împart, după origine, aspect microscopic

şi funcţii, în două linii distincte: keratinocitele, care constituie marea majoritate a

masei celulare şi melanocitele mult mai puţin numeroase.

Keratinocitele provin din celulele stratului bazal, care se divid permanent,

celulele fiice fiind împinse spre suprafaţă. Se realizează astfel o mişcare celulară

lentă-ascendentă, în cursul căreia ele se încarcă progresiv cu keratină. Melanocitele

elaborează pigmentul melanic, care, eliberat din ele, este stocat atât în celulele

epidermice (mai ales în stratul bazal) cât şi în macrofagele dermice, care astfel

devin melanofore. Embriologic, ele provin din creasta neurală sub forma de

metabolişti care în cursul primelor luni de viaţă fetală migrează spre unele regiuni

din sistemul nervos central (tuber cinereum, locus niger etc.), în peritoneu şi în

piele. În piele se aşează între celulele bazale.

Stratul bazal

Stratul bazal (sau generator) este cel mai profund, fiind în contact cu

membrana bazală. Celulele sale au un nucleu mare situat apical. La polul apical

sunt dispuse granule de melanină, care are un rol fotoprotector, ferind acizii

nucleici (mai ales ADN) de razele ultraviolete, cu acţiune inhibantă asupra

acestora. Între celulele bazale se găsesc melanocitele şi corpusculii senzoriali

Merkel-Ranvier.

Stratul spinos

Stratul spinos este situat imediat deasupra celui bazal, din care provine. În

mod normal, el este alcătuit din 6-15 rânduri de celule poliedrice, care pe măsură

ce urcă spre suprafaţă devin tot mai turtite. Ele sunt mai acidofile decât cele bazale,

dar sunt intens vitale, acest strat fiind sediul unor transformări importante în

eczemă sau în metaplazii, şi în alte numeroase afecţiuni. Celulele sunt separate prin

Rodica 7

spaţii înguste de cca 10 milimicroni, prin care circulă limfa interstiţială nutritivă,

rare celule limfocitare şi se găsesc terminaţii nervoase amielinice. Aceste spaţii

reunite constituie "sistemul lacunar epidermic" în care coeziunea celulară e

menţinută prin punţi intercelulare. Citoplasma celulelor se caracterizează pe lângă

formaţiunile obişnuite, prin filamente dispuse în mănunchiuri, numite tonofibrile.

Ele au un rol important în sinteza keratinei (precursori).

Stratul granulos

Stratul granulos este situat deasupra celui precedent, fiind compus din 1-5

rânduri de celule turtite. Caracteristica lor e abundenţa granulaţiilor citoplasmatice

de keratohialină. Formează o barieră care împiedică pierderea apei. Această barieră

este însă penetrată de gaze, lipide, vitamine, enzime, hormoni sexuali, radiaţii,

glucoză, dar şi de substanţe nocive (ex. nicotina).

Stratul lucid

Stratul lucid numit şi stratul cornos bazal e format din celule bogate în

glicogen, eleidină şi grăsimi. Prezenţa glicogenului atestă existenţa unor procese

vitale necesare etapelor finale în sinteza keratinei. Acest strat este ultimul strat vital

al epidermului, care împreună cu stratul cornos profund constituie aşa-numita

"bariera epidermică" (barieră faţă de apă, substanţele chimice şi microorganisme).

Stratul cornos

Stratul cornos este cel mai superficial. El este alcătuit din două straturi: stratul

cornos profund sau conjunct şi cel superficial sau disjunct numit şi exfoliator. În

cel profund celulele cornoase sunt alipite, în cel superficial celulele au conexiuni

laxe, desprinzându-se la suprafaţă. Celulele cornoase normale au formă de solzi,

nucleul este dispărut ca şi organitele celulare, iar celula apare ca un sac format

dintr-un înveliş de keratină şi un conţinut bogat în grăsimi osmiofile (lipoide de

colesterol). Deasupra stratului cornos şi amestecat cu celulele stratului disjunct, se

găseşte un strat funcţional (fiziologic) rezultat din prelingerea secreţiei sudoripare

Rodica 8

şi sebacee, şi din debriurile celulelor cornoase şi a substanţei intercelulare. Acest

strat numit filmul sau mantaua (pelicula) lipo-proteică acidă a pielii (pH=4,5-5,5),

conferă o protecţie faţă de microorganisme şi faţă de substanţele chimice. Pe

suprafaţa pielii şi între celulele stratului disjunct, se găsesc microorganisme din

flora saprofită. Numărul acestor germeni scade treptat spre profunzime, ei fiind

opriţi la nivelul stratului conjunct.

2. Dermul

Dermul constituie scheletul rezistent conjunctivo-fibros al pielii. El este

separat (şi totodată reunit) de epiderm prin membrana bazală.

Membrana bazală

Membrana bazală este alcătuită dintr-o împletire de fibre epidermice şi

dermice. Ea îndeplineşte o funcţie de filtru selectiv, pentru substanţele provenite

din derm şi care servesc la nutriţia epidermului, dar constituie şi a doua „barieră"

pentru substanţele ce ar putea pătrunde din epiderm.

Straturile

Dermul este compus din două straturi. Stratul superficial subepidermic

cuprinde papilele dermice şi o zonă subţire situată sub ele. El este denumit strat

subpapilar şi se caracterizează prin elemente fibrilare gracile, elemente celulare

mai numeroase, substanţa fundamentală mai abundentă şi o vascularizaţie şi

inervaţie bogată (plexuri subpapilare). Stratul profund numit dermul propriu-zis

sau corionul este mult mai gros, este mult mai rezistent şi e compus preponderent

din fibre colagenice, elastice şi reticulare.

3. Hipodermul

Hipodermul este stratul care separă pielea de straturile subiacente. El este

alcătuit din lobuli de celule grase (lipocite) conţinând trigliceride, cu rol de rezervă

nutritivă şi de izolator termic şi mecanic. Aceşti lobuli sunt separaţi prin septe

conjunctive, în care se găsesc vase şi nervi. O structură tegumentară mai deosebită

Rodica 9

este linia apocrină. Ea se întinde de la axilă, în regiunea mamelonară şi coboară

convergent lateral spre perineu. Este alcătuită din aglomerări celulare clare ce,

structural, se apropie de celulele glandulare mamare. În această accepţiune glanda

mamară poate fi privită ca o glandă apocrină enormă cu o structură corelată cu

funcţia sa secretorie. Între modalitatea secretorie a glandei mamare şi glandele

apocrine sunt relaţii apropiate, în sensul că:

celulele secretă un conţinut bogat de proteine;

tipul celular secretor se caracterizează prin „decapitarea" polului secretor al

celulelor glandulare.

Anexele pielii

Anexele cutanate sunt reprezenate de fanerele (unghii şi fire de păr) şi glandele

pielii (glandele pielii şi glandele sudoripare).

Fanerele

Fanerele sunt organe anexe ale pielii diferenţiate la suprafaţa ei, cu funcţie de

apărare a organismului, fiind prezente la om sub forma unghiilor şi a părului.

Unghia

Unghia (unguis) este formată dintr-o lamă cornoasă dură, distală, numită corpul

unghiei (corpus unguis), alcătuit din limbul şi patul unghial şi o rădăcină (radix

unguis), situată proximal, corespunzând părţii acoperite de un repliu cutanat, numit

plica supraunghială, care se prelungeşte pe laturile unghiei. Plica acoperă lunula,

porţiunea roză, palidă semilunară a corpului, care în profunzime, se continuă cu

rădăcina.

Lama unghială e formată dintr-o porţiune superficială dură şi un strat profund

moale. Stratul dur este regenerat de matricea unghială (porţiunea cea mai profundă

a rădăcinei), în timp ce stratul moale ia naştere prin cornificarea celulelor patului

unghial, pe care zace unghia. Sub marginea liberă a unghiei se găseşte şanţul

subunghial, la nivelul căruia epidermul, cu stratul său cornos, se continuă cu

Rodica 10

unghia, formând hiponichium-ul. Limbul unghiei este unghia propriu-zisă şi este

format din celule solzoase, cheratinizate. Cele de la suprafaţa limbului se continuă

la nivelul plicii supraunghiale cu stratul cornos al epidermului formând

eponichium (perionix).

Părul

Firul de păr este alcătuit din două părţi: una externă, vizibilă, liberă, numită tulpină

sau tijă şi o parte ascunsă profund în derm, numită folicul pilosebaceu sau rădăcină

(radix pili). Ultima se termină printr-o parte umflată ca o măciucă, numită bulb al

părului (bulbi pili) creşterea părului se produce în regiunea bulbului. Bulbul, în

partea sa cea mai profundă, prezintă o scobitură în care pătrunde papila dermică

nutritivă a părului, intens vascularizată. Culoarea firelor de păr este diferită:

blondă, roşie, castanie, neagră. Ea este determinată de un pigment brun-grăunţos

sau roşiatic, care se formează în bulb. Părul alb al senectuţii se datoreşte

pătrunderii aerului în tijă.

Tija

Tija se dezvoltă din epiderm şi este cornoasă, flexibilă, elastică, groasă între 0,006-

0,6 mm, cu lungimea care variază între câţiva milimetri, până la peste un metru.

Lungimea şi densitatea variază regional şi este legată de sex, pilozitatea fiind mai

accentuată în regiunea capului, pe faţă la bărbat, în axile, în regiunea pubiană, pe

torace şi abdomen (la bărbat).

Foliculul pilosebaceu

Foliculul pilosebaceu reprezintă o invaginaţie în profunzime a pielii, care prin

vârful său ajunge până în hipoderm. El conţine firul de păr şi are anexate glanda

sebacee şi un o fibră musculară netedă, muşchiul piloerector.

 

Glandele pielii

Rodica 11

Glandele sebacee

Glandele sebacee sunt anexe ale firului de păr

Glandele sebacee sunt răspândite pe întreaga suprafaţă tegumentară (cu

excepţia palmelor şi plantelor), fiind mai numeroase pe pielea pǎroasǎ a capului şi

zonele medio-faciale (zone seboreice)

Sunt glande exocrine tubulo-alveolare situate în triunghiul format de

epiderm, firul de păr şi muşchiul erector al firului de păr

Activitatea glandelor sebacee se găseşte sub acţiunea hormonilor sexuali

Rolul sebumului este în constituirea filmului hidro-lipidic de la suprafaţa

pielii

 

Glandele sudoripare

Glandele sudoripare sunt tubulare, fiind terminate cu un glomerul secretor. Ele sunt

de două tipuri: glandele ecrine mai mici, dispuse aproape toată suprafaţa corpului

şi care se deschid direct la suprafaţa epidermului prin pori şi glandele apocrine,

mult mai mari, dispuse numai la nivelul axilelor, în jurul mamelonului şi la

perineu. Glandele ecrine elimină produsul fără a modifica structura celulelor, ce

rămân intacte: sudoarea elaborată de ele e apoasă şi bogată în săruri, cu un pH acid,

fără conţinut proteic sau părţi din celulele secretante. Glandele apocrine sunt

merocrine: secreţia lor rezultă în parte din eliminarea unei părţi din celulele

secretante. Ele intră în funcţie după pubertate, fapt ce arată endocrino-dependenţa

lor. Ele se varsă în infundibulul folicular, sudoarea lor este mai viscoasă, mai

bogată în proteine şi are un pH neutru, ceea ce explică infecţia lor frecventă.

Glandele sudoripare secretă sudoarea, care conţine mari cantităţi de apă şi,

Rodica 12

evaporând-o reglează astfel temperatura corpului. În afară de apă sudoarea conţine

produsele metabolismului azotat (ureea) şi diferite săruri.

Biochimia pielii

          Activitatea fiziologica normala a pielii este dependenta de structura

sa chimica, de substantele necesare activitatii celulare. In compozitia

chimica a pielii intra:

          - apa;

          - substante anorganice;

          - substante organice;

          - vitamine;

          - grasimi;

          - enzime.

          1. Apa. Este una din componentele biochimice cu rol important in

metabolismul general al organismului; continutul in apa al organismului

uman este cuprins intre 58 - 66% apa. La un om adult cu o adipozitate

normala (22%), organismul cuprinde apa in proportie de circa 60% din

greutate. Cantitatea de apa din organism depinde de varsta (organismul

copilului la nasterea contine 66% apa) si apoi scade incet cu varsta intrand

in limitele mentionate, ea variaza si in raport cu sexul fiind in general mai

ridicata la barbati decat la femei (tabel III).

          Lichidele din organism (in afara de sange), cuprind intre 96 - 99%

apa, tesuturile 70 - 83% si scheletul 22%.

Rodica 13

          Pielea este considerata ca unul dintre cele mai importante organe

depozitare a apei din organism. Pielea in totalitate (derm si epiderm)

contine 7 - 11% din apa din organism.

          Rothman mentioneaza ca in organismul unui adult de 65 kg, exista

7,5 kg apa in care include si grasimea subcutanata.

          Cantitatea de apa din piele creste in cazul unor afectiuni cum sunt:

eczeme, psoriasis, eritrodermii etc.

         

          2. Substante anorganice

          Sunt reprezentate de o serie de cationi si anioni cum sunt: sodiu,

potasiu, calciu, magneziu, cupru, zinc, fier, sulf, fosfor, clor, fluor.

          Sodiul este prezent in tesutul conjunctiv, potasiu in epiderm si

anexe. Calciul se gaseste in cantitati mai mari in tesutul conjunctiv.

          Dintre anioni, mentionam clorul, care se gaseste in cantitate mare in

piele, ea fiind organul cel mai bogat in clor (mai ales corionul constituie un

rezervor important de apa si clor).

          Pielea contine 32% din cantitatea totala de clor.

          Pielea joaca un rol important in metabolismul sulfului, fiind organul

cel mai bogat in sulf, ea contine numerosi aminoacizi cu sulf.

         

           Substante organice

          Substantele organice sunt reprezentate de: proteine, hidrati de

carbon si lipide.

Rodica 14

          1. Proteinele

          Sunt substante macromoleculare azotate, care dupa apa reprezinta

constituentul cel mai important al organismului, datorita multiplelor  si

variatelor roluri pe care le indeplinesc (ele intra in structura celulelor din

tesuturi si organe, sunt constituentii principali ai hormonilor, etc.).

          Dupa formarea moleculei se disting doua grupe mari:

proteinele globulare (sferice sau elipsoidale), solubile in apa, solutii

apoase, acizi baze, alcooli (in aceasta grupa intra protaminele, histonele,

albuminele, globulinele) si proteinele fibrilare (cu molecula  alungita): in

general insolubile in solventii mentionati, rezistente la digestia enzimatica

proteolitica. Ele se intalnesc in piele, par, unghii, tesuturi de sustinere si

constituie un grup de proteine eterogene, denumite scleroproteine; din

aceasta grupa fac parte: colagenul, elatina si keratina.

          Dupa compozitia chimica se impart in: proteine simple, care prin

hidroliza pun in libertate numai aminoacizi si conjugate, care in afara de

aminoacizi mai contin o componenta neproteica - grup prostetic (acid

fosforic, glucide, lipide, acizi nucleici, hem) cum este cazul fosfoproteinelor,

glicoproteinelor din tesutul conjunctiv, lipoproteinele, nucleoproteinele,

cromoproteinele.

          Dintre proteinele intalnite in piele, importanta prezinta keratina,

elastina.

          Proteinele din epiderm.  Keratina, este o proteina specifica care

intra in compozitia substantelor cornoase a epidermului, parului, unghiilor.

Din punct de vedere chimic, keratina se caracterizeaza print-un continut

mare de diaminoacizi si aminoacizi cu sulf (cistina, cisteina, histidina,

triptofanul, leucina, izolecucina, tirozina, etc.), dintre care predomina

cisteina, care-i confera rigiditatea prin formarea puntilor disulfidice.

Rodica 15

          In stratul cornos din palma umana s-au pus in evidenta urmatorii

amionoacizi (Muteing si colab.)(tabel IV).

          Exista unele diferentieri ale keratinei din componenta parului si a

acelei din epiderm. In primul caz se remarca predominenta cistinei (16-

18%) si a sulfului (5,20%) pe cand in epiderm cistina reprezinta numai

2,5%, iar sulful 2 - 3 %, in schimb se gaseste o cantitate mai mare de

histidina.

          Keratina previne din biosinteza aminoacizilor, pe de-o parte si din

keratohialina, pe de alta parte, care este considerata ca un precursor al

keratinei. Granulele de keratohialina sunt constituite dintr-un complex de

lipoproteine si mucopolizaharide.

          Studiile in domeniul difractiei, cu raze X intreprinse de Swanbeck,

evidentiaza participarea lipidelor in procesul de keratinizare. S-a constat ca

fibrele proteice din stratul cornos (diametrul 250 Å), sunt inconjurate de o

zona lipidica de circa 80 Å, iar orice anomalie in metabolismul lipidic induce

un proces patologic de keratinizare. Aceste argumente confirma

participarea lipidelor in acest proces complex.

          Structura keratinei. Cu ajutorul difractiei razelor X de catre proteine

(in stare cristalina sau fibroasa), s-au pus in evidenta diferite structuri

spatiale ale catenelor polipeptidice. S-a constatat de Pauling si Corey, ca

lanturile pot fi rasucite in spirala (helix, structura a) sau dispuse in 'foaie

plianta'(structura b) (fig. 5).

          Majoritatea cercetarilor admit astazi modelul helicoidal cu caractere

bine determinate. Configuratia a-keratinei se intalneste in firul de par.

Astbury denumeste aceasta configuratie, configuratia a, iar keratina

corespunzatoare a-keratina. In prezenta umezelii catenele polipeptidice se

extind complet formand o noua configuratie, configuratia b-keratinei. In

epiderm keratina prezinta configuratia a.

Rodica 16

          Keratina este o proteina greu solubila si nu este hidrolizabila de

enezimele proteolitice, proprietati datorate rezistentei legaturilor disulfidice -

S -S- din keratina, alaturi de care mai participa si alte tipuri de legaturi (N-

H+O=C), forte de atractie Van der Vaals. Prin ruperea legaturilor -S-S- din

keratina se formeaza mercaptoderivati si acid sulfuric, care pot da nastere

apoi la produsi de oxidare (alcooli, aldehide, acizi). Keratina este hidrolizata

de acizi si baze concentrate.

          Unii cercetatori admit trecerea a - keratinei in b - keratina, datorita

scindarii puntilor de hidrogen intralant. S-a constatat ca a - keratina din

epiderm prin incalzire la 850C poate trece in configuratia b in timp ce a -

keratina din par si unghii isi pastreaza configuratia

 

Fig.5. Structura secundara a catenei

polipeptidice. Catena polipeptidica cu

structura a - helicoidala.

         

Prin calitatea sa de a reflecta, difuza si

absorbi radiatiile solare, keratina constituie

un ecran alaturi de melanina, impotriva

radiatiilor luminoase si ultraviolete.

          Proteinele din derm. Proteinele din derm sunt alcatuite dintr-oretea

de fibre proteice, o matrice interfibrilara  si celulele dermului.

          Reteaua proteica, reprezinta 15% din greutatea dermului proaspat

sau 75% din cea a dermului uscat, delipidat. Aproximativ 90% din fibrele

proteice ale dermului sunt formate din colagen, 10% din elastina si o foarte

mica cantitate de reticulina (proteina fibrelor reticulate).

Rodica 17

          Colagenul. Reprezinta o proteina foarte importanta, aproximativ

jumatate din totalitatea proteinelor existente in organismul uman (derm,

ligamente, tendoane, cartilaje si alte tesuturi conjunctive) sunt reprezentate

de colagen. In compozitia colagenului din derm se gasesc doua

fractiuni: colagenul solubil si colagenul insolubil.

          Colagenul solubil, denumit inca tropocolagen, se poate obtine prin

macerare (18 ore la 50C) sub forma unui extract vascos, cu o solutie de

clorura de sodiu sau cu un tampon fosfat (pH 7,6). Tropocolagenul are

molecula cu o lungime de 280 nm, diametrul 1,4 nm si alcatuieste fibrele de

colagen din tesutul conjunctiv.

          Tropocolagenul care se formeaza 'in vivo'  este considerat ca

unitatea monomera a fibrelor de colagen, iar precursorul tropocolagenului

este procolagenul sau forma de transport a colagenului.

          Fibra de colagen este alcatuita din trei lanturi polipepptidice dispuse

helicoidal (forma a). Greutatea moleculara a tropocolagenului atinge

300.000, la 350 - 400 resturi de aminoacizi, din care 120 sunt resturi de

lizina si hidroxilizina.

          Din punct de vedere chimic, colagenul contine cantitati mari de glicoli

(30%), prolina si hidroxiprolina (25%). Acesti ultimi doi aminoacizi confera

rigiditate si stabilitate moleculei de colagen.

          Prin studiul difractiei cu raze X a proteinelor fibrilare (Ellis, Mc Gavin

1970), au ajuns la concluzia ca moleculele de colagen sunt formate din

helicuri inmanunchiate de polipeptide. Fiecare manunchi contine trei lanturi

polipeptidice (pauling si Corey 1951); fiecare lant se roteste in jurul axei

sau formand helixul minor (care contine 3 aminoacizi), iar cele trei lanturi

sunt usor rotite unul in jurul celorlalte, format din 10 resturi de aminoacizi)

(fig. 6).

Rodica 18

Fig.6.Structura macromoleculei de colagen

a, b, c - reprezentare schematica

          Colagenul insolubil, rezulta din

colagenul matur din 'vivo' si mai poarta

denumirea de colastromin. Acesta se

deosebeste electronoptic, histologic si

spectroscopic de cel solubil. El se poate

obtine din tratarea colagenului din tesutul

cutanat cu o solutie de uree 6 M.

          Elastina. Intra in componenta fibrelor elastice din piele, din punct de

vedere morfologic se prezinta diferit; unele fibre au aspect neregulat cu

ramificari, iar altele formeaza adevarate retele. Din punct de vedere

biochimic fibrele elastice prezinta trei componente: o componenta proteica,

mucopolizaharide acide si neutre si o componenta lipidica. Reactiile

histochimice confirma prezenta acestor componente: reactia de reducere

pentru glucide si reactiile Schiff si cu derivati osmici, pentru lipide.

          Elastina contine cantitati mari de alanina, valina, prolina si cantitati

mici hidroxiprolina (1 - 6%), ceea ce le diferentiaza de colagen. In

compozitia elastinei se semnaleaza prezenta a doi aminoacizi specifici,

desmozina si izodesmozina. Culoarea galbena a tesuturilor care contin

elastina se datoreaza unui pigment fluorescent, numit pigment galben.

          Elastina confera elasticitate fibrelor elastice, a caror proprietati scad

prin          depozitarea in elastina a derivatilor de     colesterol.

          Reticulina. Reprezinta o alta componenta a retelei proteice din

derm, ea se situeaza intr-o pozitie intermediara intre colagen si elastina din

punct de vedere a compozitiei chimice. In aceasta proteina s-a gasit mai

multa hidroxiprolina decat in elastina si cantitati relativ mari de leucina si

izoleucina, asemanator elastinei. Principala diferenta intre reticulina si

colagen o constituie prezenta unui numar mare de grupari glucidice

Rodica 19

continute de reticulina. Fibrele de reticulina nu sunt sensibile la actiunea

hialuronidazei, ceea ce indica lipsa mucopolizaharidelor din molecula.

Reticulina din piele poseda o structura in care intra complexe glicoproteice

cu o organizare macromoleculara care depinde de organ.

          Fibrele de colagen predomina in orice regiune a dermului, elastina si

reticulina sunt mai frecvent intalnite in stratul papilar al corionului.

          Matricea interfibrilara (substanta interfibrilara, fundamentala).

Are consistenta unui gel imprimata de prezenta unei retele

submicroscopice tridimensionale, constituita din complecsi

mucopolizaharidici si proteine. Ochiurile acestei retele contin apa in care

sunt dizolvate electroliti (NaCl, HCO3Na, etc.), substante organice cu

greutate moleculara mica (glucoza, aminoacizi) si proteine asemanatoare

celor serice.

          Celulele dermului. Ocupa un volum redus in comparatie cu cel al

fibrelor de colagen si a substantei fundamentale.

          O parte din afectiunile dermice, produc dezorganizarea colagenului

sau a substantei fundamentale; in general proportia de substanta de baza

descreste cu varsta.

         

          2. Hidratii de carbon

          Hidratii de carbon din compozitia chimica a pielii sunt constituiti din

monozaharide si polizaharide.

          Monozaharidele, sunt reprezentate in special de glucoza, intalnita in

celulele stratului bazal si malpighian.

          Polizaharidele, sunt produsi de policondensare a monozaharidelor

tipice (aldoze, cetoze) sau din derivatii acestora, acizi uronici,

Rodica 20

aminozaharuri, esteri, Rolul biologic al polizaharidelor este acela de

materiale structurale, componente plastice ale tesuturilor conjunctive sau

de depozit (glicogenul din tesuturile animale).

          Dintre polizaharide, in piele sunt prezentate glicogenul si mucopoli-

zaharidele. Glicogenul, ca o mica fractiune de rezerva, este prezent in

stratul lucid si in zona generatoare bazala a epidermului; in cantitate mai

mare se gaseste in foliculii pilosi. Mucopolizaharidele se intalnesc in

substanta fundamentala care umple spatiile intercelular si interfibrilare ale

tesutului conjunctiv din derm.

          Acesti compusi nu sunt utilizati de organism ca surse de energie, ele

se acumuleaza in spatiile intercelulare; in tesutul conjunctiv al dermului,

mucopolizaharidele formeaza complecsi mucoprotidici cu rol functional.

          Roe si colab., urmarind metabolismul hidratilor de carbon si a

mucopolizaharidelor, au demonstrat ca glucoza se transforma in

hexoxamina si acid glucuronic, componente ce intra in compozitia acidului

hialuronic si condro-itinsulfuric. Prezenta L-glutaminei in epiderm explica

sinteza mucopolizaharidelor in piele.

          Prezenta mucopolizaharidelor in epidermul uman si in special in

spatiile intercelulare a fost pusa in evidenta prin reactii histochimice, iar

studiile de microscopie electronica au confirmat rolul acestora de

'substante ciment' intre celulele epidermului.

Mucopolizaharidele retin cantitati de apa datorita prezentei unui mare

numar de grupari acide ionizate (-COO- si  -O-SO3-), formand solutii

coloidale, geluri care realizeaza un ciment intercelular flexibil.

          Mucopolizaharidele, se diferentiaza prin compozitia chimica si functia

lor biologica in doua clase: mucopolizaharide acide si neutre. Cele acide

contin in molecula acizi uronici si acid sulfuric, iar cele neutre sunt fara

resturi de acizi in molecula. Spre deosebire de cele acide,

Rodica 21

mucopolizaharidele neutre sunt puternic cuplate cu proteine, putand fi puse

in libertate numai printr-o hidroliza severa. In derm mucopolizaharidele

neutre intra in constitutia majoritatii complexelor proteice a lichidului

interstitial.

          Din grupa mucopolizaharidelor acide mentionam: acidul hialuronic si

condroitin  sulfatii A, B, C.

          Acidul hialuronic. Este un polimer cu greutate moleculara mare

(500.000), fiind constituit din unitati de N-acetil glucozamina si acid-D-

glucuronic.

          Acidul hialuronic se gaseste in derm (0,10 - 1,0%) sub forma de sare

de sodiu, rezultata din fixarea  unei cantitati echivalente de ioni de sodiu

din celula. El se gaseste in cantitati mai mari in dermul papilar si la nivelul

membranei bazale; prezenta lui in vecinatatea dermului favorizeaza

schimburile intre derm si epiderm.

          Prin studiile efectuate cu raze X s-a demonstrat ca acidul are o

structura macromoleculara filamentoasa, filamentele de hialuronat se

orienteaza  in directii preferentiale in substanta fundamentala, conferindu-i

acesteia o permeabilitate marita.

          Solutiile de acid hialuronic sunt foarte vascoase, o serie de

proprietati ale acestora, viteza de sedimentare, viteza de difuziune,

birefringenta, vascozitatea etc., variaza in functie de concentratia in ioni de

sodiu.

          Acidul hialuronic se degradeaza in prezenta enzimei specifice,

hialuro-nidaza. Drept  urmare a acestui proces are loc o scadere a gradului

de polimerizare a acidului hialuronic, trecerea substantei fundamentale din

stare de gel in stare de sol si cresterea permeabilitatii si a difuziunii

intradermice.

Rodica 22

          Hialuronidazele provin din diferite surse, dintre care se mentioneaza

cea tisulara (hialuronidaza testiculara) si cea bacteriana. Produsii de

degradare in urma actiunii hialuronidazei, sunt tetrazaharide (80%),

dizaharide (10%) si restul oligozaharide. Acidul hialuronic sufera degradari

si sub actiunea unor agenti reducatori (cistina, acid ascorbic, fier, cupru,

radiatii ultraviolete), care au un efect depolimerizant asupra

macromoleculei.        

          Condroitinsulfatii. Se diferentiaza de acidul hialuronic, ei fiind

alcatuiti din resturi de acid glucuronic asociate cu resturi de N-acetil-

galactozamina si o grupare ester sulfurica. Exista trei condroitin sulfati: A, B

si C; dintre acestia prezinta importanta condroitin sulfatul  B

(dermatansulfat), care este constituent principal al tesutului conjunctiv din

piele si al substantei fundamentale.

          Condroitinsulfatii formeaza complexe cu proteinele, jucand un rol

important in transportul electrolitilor. Ei sunt degradati de condroitinaza,

enzima specifica, care degradeaza macromolecula pana la oligozaharide,

tetrazaharide.

          Codroitin sulfanul B prezinta o particularitate si anume concentratia

lui in tesuturi creste cu varsta in dauna celorlalte mucopolizaharide;

condroitin sulfatul B, are o greutate moleculara mai mica decat acidul

hialuronic.

           Lipidele

          Sunt sintetizate in piele atat in glandele sebacee cat si in epiderm.

Ele joaca un rol important in mentinerea functiei de bariera si a integritatii

structurale ale stratului cornos.

          In compozitia grasimilor pielii se gasesc trigliceride (15 - 37%),

fosfolipide (1,8 - 7,1%), acizi grasi liberi (aproximativ 30%), din care mai

mult de jumatate sunt acizi cu 16 si 18 atomi de carbon, saturati sau

Rodica 23

nesaturati, dar exista si o cantitate apreciabila de acizi grasi cu un numar

mai mic de atomi de carbon. Restul componentilor sunt reprezentati de

acizi esterificati, ceride (30%), squalen (18%), steroli (1,5 - 3,5%) si o mica

cantitate de hidrocarburi parafinice.

          Cercetarile au demonstrat ca ceridele si squalenul sunt secretate ca

atare numai de glandele sebacee.

          4. Vitamine si enzime

          In epiderm se gasesc vitaminele A si D (provitamine), iar in derm

sunt prezente vitaminele B1, B2, B6, acidul pantotenic, vitamina C,

vitamina H si vitamina PP in peretele capilarelor.

          Enzimele pielii

          In piele se disting urmatoarele grupe de enzime:

          Hidrolazele. Sunt enzime care catalizeaza procesele de hidroliza ale

esterilor, proteinelor, glicozidelor, etc. In aceasta categorie de enzime se

inscriu:

          - proteazele, cu rol important in transformarea albuminelor in

polipeptide si acizi aminati;

          - amilazele si glucozidazele, care degradeaza polizaharidele;

          - lipazele si esterazele, acre actioneaza asupra grasimilor.

          Oxidoreductazele. Sunt enzime care catalizeaza oxireducerile. In

aceasta clasa importanta de enzime intalnim:

          -dehidrogenazele (oxidaze), hidroxilaze, peroxidaze, citrocomoxi-

daze si catalaze, sub influenta carora se produc si oxidoreducerile. In

Rodica 24

aceasta grupa intra si enzime cu functii speciale cum sunt: tirozinaza,

hialuronidaza, colinesteraza, fosfataza.

          Transferazele reprezinta un grup de enzime care catalizeaza

transferul unor radicali (metil, hidroxil, acetil, amine etc.) de la o substanta

la alta. Mentionam aici acetilcolinesteraza, transaminazele.

          Liazele (aldoze, decarboxilaze) sunt enzime care catalizeaza

scindarea unui compus in doua fragmente sau combinarea a doua

substante.

          Izomerazele deplaseaza unele grupari carboxilice sau radicali

(trecerea glucozei in doua molecule de acid lactic).

 Histologia (din limba greacă histos- țesut și logos- cunoaștere) este o ramură a biologiei care se

ocupă cu studiul dezvoltării, structurii și al funcțiilor țesuturilor organice.

Este o disciplină legată organic de anatomie. Anatomia macroscopică studiază structura organelor

până la limita vizibilității cu ochiul liber (sau eventual cu lupa). Histologia- ca noțiune în sens larg-

cuprinde studiul celulei ( citologia ), al țesuturilor (histologia în sens restrâns) și studiul organelor

(anatomia microscopică), totul efectuat cu ajutorulmicroscopului optic sau a celui electronic.

Ţesuturile sunt formaţiuni morfologice în structura cărora intră diferite

componente histologice elementare (celule, fibre şi substanţă intercelulară).

Elementele histologice din compoziţia unui ţesut provin prin dezvoltarea,

diferenţierea şi specializarea celor trei foiţe embrionare, fiecare ţesut având

o

anumită structură şi un anumit tip de metabolism.

Ştiinţa care se ocupă cu studiul caracterelor microscopice ale ţesuturilor din

organismele vii se numeşte Histologie. Denumirea derivă din cuvintele

greceşti

„histos” (ţesut) şi „logos” (ştiinţă). Definiţia este completată prin explicarea

noţiunii de ţesut, originară din cuvântul francez „tissue” (structură sau

Rodica 25

ţesătură).

În structura organismului animal se disting cinci grupe principale de

ţesuturi: epiteliale, conjunctive, muscular, nervos şi sanguin, fiecare grupă,

la

rândul său, cuprinzând mai multe subgrupe.

Principalele criterii utilizate pentru clasificarea ţesuturilor sunt asemănările

morfologice, macroscopice şi microscopice, aspectul elementelor

componente,

proporţia dintre acestea şi funcţiile îndeplinite de elementele componente.

Rodica 26