Universitatea Valahia Facultatea de TeologieSpecializarea Teologie Pastorală

Sacrificiul în Hinduism

COORDONATOR: SUSŢINĂTOR:Lect. Dr. Alexandru Arion Niţu Cosmin - Florin

Anul II, Gr. I

Târgovişte2012

1

Planul lucrării

I. INTRODUCERE

II. HINDUISMUL VEDIC

III. HINDUISMUL SACERDOTAL

IV. CONCLUZII

V. BIBLIOGRAFIE

INTRODUCERE

2

Hinduismul este o religie majoră în lume nu doar prin virtutea faptului că

are mulţi adepţi (mai mulţi de 700 de mil.), ci şi datorită profundei influenţe pe

care o are asupra altor religii1. Influenţa corespondentă a acestor religii asupra

hinduismului a contribuit la sincretismul religiei - varietatea largă a credinţelor

şi practicile pe care le cuprinde.

Desăvârşirea este realizarea contactului deplin între divin şi uman. Un

contact care în unele religii identifică pe cel mântuit cu însăşi divinitatea

mântuitoare, în altele îi asigură o existenţă pământească mai mult sau mai

puţin potenţată, în altele îl pulverizează în neant, în altele îi garantează o

existenţă integrală psihofizică, în altele numai o existenţă parţială. 2

Sacrificiul este un dar prin intermediul căruia se urmăreşte realizarea

legăturii cu spiritele (cu divinul sau cu strămoşii, s.a.). Popoarele din perioada

veche urmăreau ca prin sacrificiile oferite, zeităţile să fie îmblânzite, pentru că

mânia zeilor să nu cadă asupra familiilor, popoarelor; se urmărea, de

asemenea, câştigarea protecţiei în cazurile unor lupte (cazul sacrificării Ifigeniei,

fiica regelui Agamemnon, conducătorul grecilor în lupta cu troienii); în alte

cazuri, se dorea controlul fenomenelor naturale, totul fiind în puterea zeilor

(cazul sacrificării unor prizonieri egipteni de către Menelau, fratele lui

Agamemnon, spre a obţine vântul necesar înaintării corăbiilor sale care se

întorceau din război) şi multe alte aspecte legate de viaţă.

HINDUISMUL VEDIC1 Emilian Vasilescu, Istoria Religiilor, Ed. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1998, p. 1262 Mitropolit Nicolae Corneanu, Învăţătura ortodoxă despre mântuire, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1983, p. 13;

3

a. Generalităţi ale jertfelor

Din textele vedice înţelegem că singurele manifestări religioase posibile

pentru un indo-arian erau cele liturgice, în speţă sacrificiile, importantă era

doar persoana celui care sacrifica pentru sine (yajamana), el fiind unicul

posesor al darurilor Divinităţii. Este vorba de binefacerile acordate lui şi familiei

sale, soţia fiind considerată ca fiind una cu soţul, iar copiii erau consideraţi

simple ,,virtualităţi" până să se realizeze prin upanayana şi căsătorie. Apoi, ei

urmau să sacrifice pentru ei înşişi.3

În Vede este ilustrat interesul pentru sacrificiul religios. Astfel, în Rig-

Veda sunt numeroase imne de adorare a divinităţilor hinduse, dar şi altele care

îndeamnă la practică sacrificială. În Atharva-Veda sunt date chiar unele formule

de sacrificiu, de cele mai multe ori acestea având un caracter magic.

Două divinităţi sunt implicate cel mai adesea în sacrificiul religios: Agni şi

Soma. Agni este zeul focului, şi de aceea indienii ard cadavrele punându-le în

felul acesta sub protecţia sa. De asemenea, Agni este zeul veşnic tânăr. ,,El este

acela care împarte în chip drept lucrurile râvnite de om. El este invocat cu

deplină încredere: Du-ne, Agni, spre belşug pe drumul cel bun, curăţă-ne de

greşeala care ne rătăceşte, curăţă-ne de boli. Apără-ne mereu. Agni, cu

neobosita ta pază. Nu ne părăsi în mâna celui viclean, distrugător, mincinos, nu

ne lasă nenorocului", se spune, într-un imn închinat lui.4

Cât despre Soma, cea de a doua divinitate vedica căreia i se aduceau

sacrificii, la început era o băutură obţinută prin zdrobirea unei plante;

amestecată cu lapte, după ce a fost pusă la măcinat, se obţinea o băutură

ameţitoare. Soma devine apoi băutura folosită la sacrificiu, fiind considerată

3 Emilian Vasilescu, op. cit., p. 1264 Jean Delumeau, Religiile lumii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996, p. 428

4

plăcută zeilor; apoi devine în concepţia hindusă un zeu puternic cu mare

influenţă asupra celorlalţi zei, în demersul omului de a obţine favoruri din

partea acestora. În imnele vedice, Soma este pur, clarvăzător, inteligent,

înţelept şi victorios. El este prietenul zeilor şi al oamenilor. După Rig-Veda,

sacrificiul Somei era cel mai popular, ,,inima şi centrul sacrificiului". Consumată

de oameni, Soma asigura nemurirea, sporea vigoarea şi vindeca bolile.5

Locul sacrificiilor vedice nu era legat de un altar deoarece acesta nu era

cunoscut de cultul vedic. Sacrificiile se aduceau fie la casa sacrificantului, fie pe

un teren din vecinătatea casei, unde se aprindeau trei focuri. Stadiul rig-vedic al

hinduismului a fost definit ca ,,religia puterilor mistice”: care sunt agenţii

sacrificiului, Agni şi Soma (focul şi planta-licoare), regii celeşti. Dar, în vreme ce

ritualurile focului erau scurte şi simple, fără mantre numeroase, sacrificiul

Somei era foarte elaborat, dura foarte mult timp şi se recitau sute de formule

sacre (mantre).

Preoţii brahmani erau cei care oficiau sacrificiul, ,,celebrarea sacrificiului

vedic cerea concursul preoţilor brahmani oficianţi, cărora sacrificantul trebuie

să le ofere o recompensă rituală" (daksina) în schimbul urcării sale la cer.6

Pe toată durata sacrificiului se recitau mantre şi se cântau cântece. În

Vede mai sunt prezentate şi alte sacrificii: ,,Sacrificiul calului" - îndeplinit numai

de un rege victorios, ceremoniile pregătitoare durand chiar şi un an. Efectele

acestui sacrificiu se extindeau asupra întregii ţări. Exista şi ,,sacrificiul

bărbatului" (parushamedha) prin care se considera că se putea obţine ceea ce

nu se putea atinge prin asvamedha. În cazul acesta era sacrificat şi un brahman.

Vaca este animal sacru socotită ,,mama a lumii”, fiecare parte a corpului

ei fiind locuită de o zeitate. Când cineva este pe moarte şi doreşte să aibă o

5 Jean Filliozat, Filozofiile Indiei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993, p. 76 Hermann Oldenberg, India antică. Limba şi religiile ei, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1995, p. 21

5

călătorie sigură în lumea de dincolo, trebuie să ţină în mână, pe patul de

moarte, coada unei vaci sacre7.

Concluzia este ca în concepţia vedică, sacrificiul este un banchet amical

oferit de oameni zeilor. Ofrandele aduse, cântecele, recitările nu fac altceva

decât să-I îmbuneze pe zei creându-se o stare de bună dispoziţie şi de amiciţie

faţă de oameni.8

b. Evolutuia jertfelor vedice

În timpul perioadei Vedice devreme, erau cinci feluri de ofrande ale

focului, numite Brahmayajna, Devayajna, Pitriyajna, Manushyayajna şi

Bhutayajna, ca ofrande ale focului făcute respectiv către Brahma, zei, strămoşi,

oameni şi către toate fiinţele. Aceste ofrande ale focului se referă la cele două

maniere de ritualuri, ritualul de tip Shrauta făcut de preoţii Vedici în

conformitate cu scripturile revelate numite Shruti, sau tipul Grihya (domestic)

executat de omul căsătorit, care de multe ori era ajutat de soţie (Patni). 9

Dintre aceste două tipuri de ritualuri, Shrauta era mult mai elaborat,

scopurile sale extinzându-se mult peste cele ale unei case de familişti. În cazul

ritualului Shrauta, obiectele de uz şi felul cum erau ele folosite, este cu

deosebire important. Se acordă cu precădere atenţie felului cum ritualul este

executat precum şi felul cum participanţii se comportă în tot timpul execuţiei

ritualului. Aria respectivă numită Vedi, este cu minuţiozitate pregătită pentru

scopul precis al ritualului aşa cum prevăd scrierile sacre Shruti. Obiectele

folosite sunt beţe de lemn (Arani sau Idhma) folosite cu scopul de a aprinde

focul sacru prin fricţiune. Alte obiecte folosite sunt bucăţi mai mari de lemn

(Samidh) pentru foc, lingura (Shruca sau Agnihotrahavani) pentru oferta

7 Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, Prof. Dr. Remus Rus, ,,Istoria Religiilor”, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1991, p. 228;8 Mircea Itu, Cultură şi civilizaţie indiană, Ed Credis, Bucureşti, 2000, p. 539 Rene Guenon, Introducere generala in studiul doctrinelor hinduse, Ed. Herald, 2006, p. 87

6

untului limpede, pietrele (Gravan) de presat planta Soma, vasele (Cămaşa) în

care se ţin Soma sau mâncarea pentru ofertă, lista obiectelor folosite fiind

întradevăr lungă.

În aria Vedi este o zonă mai mică numită Antarvedi, un fel de altar unde

se află adâncitura în care va arde focul sacru (Agni) al ofrandelor. Zona

Antarvedi este înconjurată de iarbă sacră Kusha care este împrospătată cu apă

proaspătă conform regulilor. Ofranda în foc (Agnihoma) este condusă de

preoţii Vedici (Ritvija) care vor oferi în foc articolele respective ca hrană

(Annahoma) pentru zei ca: lapte, unt limpede (Ghee), cereale, fructe, felurite

substanţe, legume şi flori, etc.10

Ritualul de bază de tip Shrauta cere participarea celor patru preoţi

Vedici, fiecare dintre ei având atribuţii diferite. Ei se numeau Hotri, Adhvaryu,

Udgatri şi Brahman (Brahmin). Fiecare dintre aceşti preoţi putând avea la

nevoie trei ajutoare. Toţi aceşti preoţi Vedici erau preoţi invocatori (cântăreţi).

Aşa cum tradiţia menţionează, Hotri era preotul care cânta imnurile din Rig

Veda în timpul punerii ofrandelor în foc. Adhvaryu era preotul care cânta

imnurile din Yajur Veda pe când executa Adhvara, adică datoria să încă înainte

de a aşeza ofranda în foc. Udgatri era preotul care cânta imnurile din Sama

Veda, pe când preotul Brahman (Brahmin) văzut că cel mai erudit dintre toţi,

supraveghea întreaga ceremonie fiind şi cel care cânta imnurile din Atharva

Veda.

Totuşi, dintre toţi preoţii Vedici, preotul Adhvaryu era privit ca având o

importanţă centrală pentru faptul că de el depindeau măsurarea corectă a

întregii zone, el construia tot ce era necesar şi pregătea toate obiectele care vor

fi folosite, articolele pentru ofrandă, vase, lemne, apă, etc. El de asemenea

aprindea, prin fricţiune, focul sacru. Talentele preotului Vedic Adhvaryu erau de

10 Mircea Itu, op. cit., p. 69

7

importanţă crucială pentru ofrandă. Succesul însuşi al întregii ceremonii

depindea de a avea totul pregătit corect, înainte de începerea propriu-zisă a

ritualului.11

Aşa cum scrierile sacre menţionează, felul de a executa Yajna diferă în

funcţie de scopul pe care îl are beneficiarul ofrandei. Ofranda putea astfel fi

făcută către Brahma, Deva, Pitri, Manushya sau Bhuta, scopul însăşi al ofrandei

trebuind să fie compatibil cu puterile pe care aceste zeităţi le simbolizau.

Ritualul de tip Shrauta era un act personal, prin care o persoană solicita de la

zei anumite dorinţe (Sankalpas) pentru îndeplinire. O dată cu finalizarea

ceremonialului Yajna, prin ofranda finală (Purnahuti) rezultatele se aşteptau să

se fructifice într-o anumită perioadă de timp, de obicei un an, perioadă care

corespundea cu ciclu peren în natură.12

Cu trecerea timpului, ritualul Yajna a evoluat aducând cu aceasta şi o

transformare radicală în felul de a-l efectua. În acest sens tradiţia hindusă a

evoluat către a menţine practicile de tip Yajna, dar în cu totul alte forme.

Schimbarea esenţială este în legătură cu interiorizarea treptată a ritualului. De

la un ritual foarte elaborat executat în exterior, aşa cum s-a arătat anterior,

Yajna se concentrează acum către corpul uman ca punct central. Această

interiorizare a ofrandei către lumea pertinentă corpului uman, devine

dominantă în timpul perioadei clasice a hinduismului, perioadă dominată de

Jnana Kanda. Această perioadă pune accentual pe cunoaştere (Jnana) ca mijloc

de a obţine aceleaşi rezultate care erau date de practicarea ritualului de tip

Shrauta, aşa cum a fost descris anterior. În timpul perioadei Aranyaka, dar mai

cu seamă al perioadei Upanishad, ritualul de tip Shrauta îşi pierde dominantă,

lăsând că un nou tip de Yajna să devină proeminent.13 11 Hermann Oldenberg, op. cit., p. 2312 Phlilippe Gaudin, Marile religii – iudaismul, crestinismul, islamul, hinduismul si bidhismul, Ed. Lider, Bucuresti, 2005, p. 96 13 Mircea Itu, op. cit., p. 53

8

HINDUISMUL SACERDOTAL

a. Generalităţi

Brahmanii sunt preoţii destinaţi să îndeplinească sacrificiile Zeului

Brahma. Aceste sacrificiuri trebuiau făcute în fiecare cămin de însuşi capul

familiei: iar sacrificiile publice numite sacre se făceau de anumiţi sacerdoţi

brahmani, care au format un grup aparte în societate: o adevărată castă.

Aceştia aveau pretenţia că sunt ieşiţi chiar din gura Zeului Brahma, şi că deci

sufletul lor trebue să aibă superioritate asupra celorlalte trei caste sociale în

cari intrau: războinicii, civilii şi muncitorii.14

Şi întradevăr, aceşti preoţi au insuflat credinţa în popor, că Brahma se

nutreşte şi se adapă numai prin gura lor, luând din tot ceea ce li se oferă că

ofrandă (oblutio).15

Pentru aceasta, persoana unui Brahman era considerată ca sfântă atât de

îndoctrinat, încât el putea să comită orice nelegiuire până chiar şi crime, fără să

fie supus la nici o răspundere, pe câtă vreme cea mai mică insultă ce i s-ar fi

adus, era aspru pedepsită: fără a mai vorbi de uciderea unui asemenea

Brahman ce ar fi fost o crimă capitală şi din cele mai odioase.16

Iniţierile în secretele acestor sacrificii se transmitea prin ereditate

tinerilor începând între vârsta de 8-16 ani, după care apoi erau admişi în tagma

sacerdotală în urma unor lungi şi foarte grele studiii.

14 Emilian Vasilescu, op. cit., p. 13315 Jean Delumeau, op. cit., p. 43016 Ibidem, p. 431

9

Viaţa unui Brahman se împărţea în 4 stadii:

I. Dela cea mai fragedă vârstă până la maturitate se considera ca

student învăţând sub conducerea unui preot bătrân toate regulele

şi riturile cultului;

II. După terminarea acestor studii se însura devenind astfel stăpân şi

cap de familie;

III. După ce îşi însura şi mărita copiii împărţindu-le întregul avut,

acesta se retrăgea din societate într-un loc singuratic ducând o

viaţă de pusnic (anachorete), sfârşindu-şi viaţa prin deserturi şi

păduri în meditaţii şi rugăciuni.

IV. Unii Bramani deveneau cerşetori religioşi, aşteptând ca şi cei

precedenţi ca moartea să le procure fericirea supremă pentru, a fi

absorbiţi iarăşi de Brama din care au purces.17

b. Jertfele

Cât priveşte cultul, se observa că textele Brāhmana au organizat religia în

jurul ideii de sacrificiu. Zeii cărora li se adresau oblaţii nu mai erau în centrul

atenţiei ca în vedism. Accentul se punea pe mecanismul sacrificiului. Astfel,

sacrificiul a devenit suficient în sine. El producea şi ordonă cosmosul. Atenţia s-

a mutat de la zei la ritual. Acest sacrificiu, obiect al speculaţiei brahmanice,

reprezenta fundamentul universului, garantul ordinii şi armoniei cosmice şi

sociale, iar deopotrivă sursa prosperităţii. Sacrificiul era văzut că principiul vieţii

şi sufletul tuturor fapturilor, după cum este scris în Satapatha Brahmana.

Sensul sacrificiului era de a asigura calitatea de a fi zeu (devatma), iar funcţia lui

de a da viaţa veşnică sacrificatorului. Prin forţa sacrificială, ceea ce e omenesc

şi trecător redevenea divin şi etern. Virtutea sacrificiului nu pierea odată cu

17 Phlilippe Gaudin, op. cit., p. 98

10

reîntoarcerea oficiantului la viaţa mundana. După moarte oficiantul îşi recâştiga

natură divină. Sacrificiul a devenit el însuşi un zeu.18

Odată cu textele Āranyaka se realizează trecerea de la sacrificiu la

cunoaşterea metafizica. Din ritual, sacrificiul devine simbol. El coboară în

interiorul uman, devenind meditaţia asupra sinelui. Este revalorizat prin

interiorizarea lui. Urmează înţelesul mistic al sacrificiului.19

Cultul particular este săvârşit de către casta brahminilor acasă, prin

îndeplinirea a 5 datorii: jerfe zeilor, înţelepţilor, strămoşilor, animalelor şi

oaspeţilor. Vaca este animal sacru socotita Mama a lumii, fiecare parte a

corpului ei fiind locuită de o zeitate. Înainte de moarte muribundul trebuie să

ţină în mâna coada unei vaci sacre.20

Cultul public se desfăşoară în templele diferitelor zeităţi, pline de statui

alezeilor, marile temple sunt şi centre de pelerinaj ce atrag milioane de

credincioşi.

CONCLUZII

Ideea de sacrificiu este întâlnită la toate religiile lumii. Originea ei trebuie

căutată în dorinţa de legătură a omului cu Divinitatea, în starea edenica,

18 Rene Guenon, op. cit., p. 8919 Jean Filliozat, op. cit., p. 920 Emilian Vasilescu, op. cit., p. 134

11

sacrificiul nu a existat, relaţia dintre om şi Creator manifestându-se printr-o

comuniune spirituală directă.

Sacrificiul s-a născut în urma căderii protopărinţilor. Oamenii s-au

străduit să refacă legătura lor spirituală cu Tatăl ceresc cu ajutorul sacrificiului.

Numai că, în urma slăbirii spirituale a omului copleşit de păcat, sacrificiul şi-a

pierdut din spiritualitate devenind mai mult material, extern şi chiar egoist.

Sacrificiul are, în fiecare tradiţie, o trăsătură caracteristică care a evoluat

din concepţia despre viaţă şi interpretarea relaţiei omului cu divinitatea. De

aceea, noţiunea de sacrificiu şi multiplele ei forme de manifestare constituie

elemente importante în studierea fenomenologica a sentimentului religios aşa

cum acesta s-a manifestat în diferitele tradiţii, de-a lungul veacurilor.

Bibliografie

12

Emilian Vasilescu, Istoria Religiilor, Ed. Didactică şi Pedagogică,

Bucureşti, 1998.

Hermann Oldenberg, India antică. Limba şi religiile ei, Ed.

Enciclopedică, Bucureşti, 1995.

Jean Delumeau, Religiile lumii, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1996.

Jean Filliozat, Filozofiile Indiei, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1993.

Mircea Itu, Cultură şi civilizaţie indiană, Ed. Credis, Bucureşti,

2000.

Mitropolit Nicolae Corneanu, Învăţătura ortodoxă despre

mântuire, Ed. Mitropoliei Banatului, Timişoara, 1983.

Phlilippe Gaudin, Marile religii – iudaismul, crestinismul, islamul,

hinduismul si bidhismul, Ed. Lider, Bucuresti, 2005.

Pr. Conf. Dr. Alexandru Stan, Prof. Dr. Remus Rus, ,,Istoria

Religiilor”, Ed. IBMBOR, Bucureşti, 1991.

Rene Guenon, Introducere generala in studiul doctrinelor

hinduse, Ed. Herald, 2006.

13