Religie, politică şi morală în islam- subiectul 7

Islamul este o religie avraamică, monoteistă, fiind a doua religie în lume în ceea ce privește

numărul de adepți, după creștinism. Sensul general al cuvântului Islam este pace și supunere față

de Allah, Creatorul tuturor lucrurilor. Religia a fost fondată în secolul al VII-lea în Peninsula

Arabă, pe teritoriul actual al Arabiei Saudite. Întemeietorul Islamului este Mahomed. El s-a

născut la Mecca, în jurul anului 570, într-o familie puternică a unui şef de clan. Tatăl său a murit

înainte ca el să se nască, iar la 6 ani rămâne orfan şi de mamă, de creşterea să ocupându-se

pentru un timp bunicul. După moartea acestuia Mahomed creşte în familia unchiului Abu Talih,

negustor cu o familie numeroasă. În jurul anului 595, Mahomed intră în slujba unei văduve

bogate Khadigea , pentru care călătorea în Siria, în scop comercial. Relaţia lor se transformă în

una personală, aceasta devenind prima lui soţie. Îl adoptă pe vărul său Ali, care va creşte alături

de fiica sa Fatima. Mai adoptă încă un tânăr, Zaid, sclav convertit la creştinism.

Mahomed se retrăgea pe muntele Hâra, câţiva km N-E de Mecca. Prima revelaţie se produce în

anul 610, într-o peşteră de pe acest munte. Mahomed aude o voce, pe care o identifică a fi a

Arhanghelului Gavriil. Acesta îi spune: „Tu eşti trimisul lui Dumnezeu, profetul lui Allah”. Din

acest moment începe să propovăduiască întoarcerea la Avraam şi pledează pentru monoteism.

Revelaţiile se produceau prin recitare, ce avea loc mai întâi în singurătate, apoi în faţa familiei.

Textele erau memorate fie de Mahomed, fie de cei din jurul lui şi treptat au început să fie notate

pe frunze de palmieri, pe piele de omoplaţi de cămile, de cei care ştiau să scrie. Aceste texte au

format mai apoi Coranul, cartea sfântă a islamului. Deși este numit "carte", când un musulman se

referă la Coran, se referă la text, la cuvinte, nu la lucrarea tipărită.

Mahomed îi va converti treptat pe cei din jur, primii fiind soţia, Ali şi un prieten Omar. Existau

însă şi persoane care îi contestau revelaţiile şi îl considerau a fi vrăjitor sau poet. Este adesea

insultat sau ameninţat cu moartea, ameninţări ce devin din ce în ce mai dese.

În anul 622, e nevoit să părăsească oraşul natal emigrând la Jathrib, ce îşi schimbă numele în

„Medinat Al-Nabi” (oraşul profetului), Medina. Acolo devine şef al comunităţi, o parte din

populaţie primindu-l cu braţele deschise, convertindu-se la islamism. Cu cealaltă parte încheie un

acord de neagresivitate.

Locuitorii Mecăi sunt ostili şi ataca Medina în 627, pentru al înlătura pe Mahomed. Un an mai

târziu, între cele două părţi se încheie un armistiţiu, dar nu durează mult, profetul reîntorcându-se

în oraşul natal şi atacându-l. Ei cuceresc oraşul Mecca şi instituie pelerinajul acolo.

Moare pe 8 iunie 632, în braţele soţiei preferate Aisa, rostind următoarele cuvinte: „Tovarăşul cel

mai înalt.”, cuvinte ce fac comunitatea islamică să se scindeze.

După moartea profetului Mahomed, Abu-Bekr, primul calif, i-a poruncit lui Zayd bin Thabit să

strângă și să înregistreze toate versetele autentice ale Coranului, după cum erau păstrate în forma

scrisă sau orală. Exemplarul lui Zayd, păstrat de văduva profetului Mahomed, Hafsa bint Umar,

stă la baza textului coranic întocmit în vremea celui de-al treilea calif, Osman(Usman), între anii

650 și 656, care a poruncit alcătuirea unui exemplar model, care să înlăture toate diferențele

survenite cu timpul între versiuni, acest exemplar rămând fundamental până acum. El a trimis

copii ale acestui exemplar în toate provinciile califatului, și a ordonat ca toate celelalte variante

să fie distruse, fiind considerate de atunci că inexacte. Forma Coranului cea mai răspândită astăzi

este textul publicat de Universitatea-moschee Al-Azhar din Cairo, în 1923.

Coranul, încă de la începuturile sale, a devenit centrul devotamentului islamic. Cei mai mulţi

musulmani privesc Coranul cu venerație, înfășurându-l într-o pânză curată, păstrându-l pe un raft

înalt și spălându-se ca pentru rugăciuni înainte de a citi din Coran. Vechile exemplare ale

Coranului nu sunt distruse ca hârtia obișnuită, ci arse sau depozitate în cimitire pentru Coran.

Coranul este, pentru musulmani, o călăuză infailibilă pentru pietatea personală și viața în

comunitate, un adevăr istoric și științific.

Intenţia religiei islamice este de a se adresa în primul rând arabilor, treptat se extinde şi către alte

comunităţi. Astăzi, întâlnim religia islamică în următoarele zone: Penisula Araba, lumea turco-

iraniană, subcontinentul indian, Asia de Sud-Est, Africa de Nord şi de Nord-Vest, o parte a

Africii Centrale şi Europa. Ea este împărţită în două confesiuni: Sunna şi Şiism. Sunniții sunt

acei musulmani care perpetuează opțiunea celor care au refuzat să considere conducerea

comunității islamice drept o problemă de moștenire, după cum au refuzat să accepte că însușirea

dogmei și a Legii ar trebui să se bazeze pe sursele ezoterice. Ei sunt împărțiți în patru școli sau

rituri care se recunosc reciproc : malekismul, hanefismul, șafiismul și hanbalismul.

Pe de altă parte, Șiiții sunt urmașii partizanilor lui Ali , văr și ginere al profetului Mahomed, care

încarnează legitimitatea casei profetului împotriva celor trei califi (Abu-Bakr, Omar și Osman)

care au domnit în locul său și împotriva descendenților acestora.

Islamul acoperă toate aspectele vieţii politice, economice, sociale. El este un model normativ

atât pentru individ, cât şi pentru societate. Pornind de la Coran şi învăţăturile Profetului se face

organizarea societăţii, a comunităţii credincioşilor. Relaţia dintre religie şi putere este raportată la

relaţia dintre Coran şi modelul de cetate ideală pe care îl reprezenta Medina pe vremea Profetului

şi care se prelungeşte până astăzi. Politica şi religia în Islam sunt inseparabile şi funcţionează

după legea Shari'a, ce cuprinde totalitatea poruncilor lui Dumnezeu așa cum au fost ele păstrate

în Coran și în Sunna. La nivel de guvernare și justiție socială, legea islamică se aplică doar acolo

unde la conducere se află un guvern islamic.

După moartea Profetului, Califul („urmaş”, „succesor”) este conducătorul musulmanilor şi cel

ce reprezintă autoritatea politică şi religioasă. Urmaşii lui Mahomed au fost Abu Bakr (632-634),

Omar (634-644), Osman (644-656) şi Ali (656- 661). Abu Bakr a fost, de asemenea şi primul

imam („model”, „călăuza”, „reprezentant”). Acesta fiind şeful comunităţii religioase şi cel care

conducea rugăciunea comună.

În perioada Otomană, cadiul („judecător”) era cel care exercita atribuţiile administrative în zona

din jurisdicţia sa. El era abilitat să decidă în probleme de legislaţie civilă şi penală.

Morala islamică se bazează pe Coran şi pe tradiţia legată de Profet. În Coran, comunitatea

islamică este cea care îndeamnă la bine şi interzice răul. Ei cred în îndeplinirea obligaţiilor

rituale şi a unei serii de virtuţi printre care cele de ordin social ocupă un loc important:

ospitalitate, protejarea orfanului, şi a celui slab, respect fată de viaţa semenului şi faţa de bunurile

acestuia, respect fată de părinţi, bune relaţii cu familia, cu vecinii, fidelitate fată de cuvântul dat

etc. Coranul recomandă solidaritatea între credincioşi: “Nu vă certaţi între voi, căci astfel veţi

ajunge să cedaţi cu toţii şi puterea voastră va dispărea”(1.Coranul, traducere în limba română de

Silvestru Octavian Isopescul,Cernăuţi, 1912, sura 8, versetul 16).

Coranul îndeamnă de asemenea, la protejarea vieţii oamenilor: “Cine a omorât un om fără ca

acesta să fi ucis o fiinţă vie sau să fi răspândit stricăciunea pe pământ, va fi considerat ca şi cum

ar fi omorât toţi oamenii, iar cel care salvează viaţa unui singur om va fi considerat ca şi cum ar

fi salvat toţi oamenii” (2.Idem,sura 5, versetul 32).

Islamul considera că moderaţia trebuie să fie folosită în toate aspectele vieţii, că nu trebuie să

abuzezi de ceea ce ai. Legislaţia canonică fixează “ limitele” care nu pot fi depăşite şi dincolo de

care încep pedepsele. Singurul păcat “mortal” este renegarea credinţei. Alături de acesta, mai pot

fi enumerate că mari păcate: injurii aduse Profetului, omorul, relaţiile sexuale în afara căsătoriei,

rea purtare cu părinţii, fuga în caz de atac, camăta etc. Unii mai adaugă folosirea băuturilor

fermentate şi tâlhăria.

Credinciosul musulman ştie că viaţa pământească este trecătoare şi ca bogăţiile nu îi folosesc la

nimic, dacă nu sunt puse în folosirea tuturor. În Coran se vorbeşte despre fericirea celor care

aşteaptă pe cei aleşi şi a chinurilor de care vor avea parte cei care se abat de la legea morală.

Declaraţia asupra drepturilor omului în Islam se bazează pe texte din Coran şi hadith, care

servesc drept garanţie pentru demnitatea persoanei umane, nediscriminare rasială, unitatea şi

demnitatea familiei, întrajutorare, libertatea conştiinţei, protecţia bunurilor altuia, inviolabilitatea

domiciliului, grijă pentru săraci, dreptul la învăţătură şi sănătate.

În cultura, religia şi societatea islamică nu exista o scindare între viaţă laică şi cea spirituală.

Civilizaţia islamică a pus pe primul loc, în toate domeniile de activitate precum ştiinţa, legislaţia,

economia şi în toate sistemele printre care şi cel de guvernare, principiile morale. Acestea sunt

întâlnite şi în relaţiile familiale.