«6VISTA-ina^A ŞI ATTICA

' S U G A R U L

fi. Lovinesca. •/'*«« ;

G- Iţotică »,«.,• •

4- Dominic. T. Petrovici fser-Sol , - . • . Maiorul Oh. Brăescu. Livia Marian . • . Hortensia Papatìat BengesEs Victor Eftimiu » . . .

Opere locale, Opere universale

Cu inima cuminte Alexandru Vlahuţă Toamna Mihail Dragomiresau Christ . J Legea progresu lu i j Sonet Fluturele Alexandru Vlahuţă

C R O N I C I : » . I

L. Rebreanu ; Comedia Uimei ; însemnări j (Vaslle t o n e a n u J fWn Ardeal) Bîblio\ grafie, ' •

E d i t u r a A L C A L A Y & C o .

' U N L E U

£ P A R £ S Ă P T Ă M Â N A ! .

SBUKATORUL REVISTA SĂPTĂMÂNALA LITERARĂ, ARTISTICĂ Şl CULTURALA

C O L A B O R A T O R I : Zaharia Bârsan, Ai. Cazaban, Q. Cair, Radu Cosmin, Maria Cunţan m ^ H videscu, V. Demetrius, I. Dragoslav, Victor Eftimiu, Elena Farago lon'sS eksrgiu, Ion HI. ©eorge, Oîllla Ghlbu, I. Gorun, G. Gregorian, E LovlnèLS M. LungeaiHi, Virgiliu Moscoviti, R. Mosolu. Constanţa Marino-JHoscaTM Mândru, Livki Marian, Claudia Millian, Corneliu Moldovanu, D. N a ^ ^ ^ H Pamfile, Hortensia Papadat-Bengescu, Drago» Protooopeicu. j Peiroviti Al Rally, L. Rebreanu, Eugen Relgis, Marcel N. Romanesca G. Rotici Rufo 0. Rosptti, H. Sanielevicl. Alexandrina Scurtai, P. Şirato. Al. T. Stama«àtL*€ Strat"iat, Caton Theodorian, R Toma, Ada Umbra. T. Vlanu, |. C. Vissartoa

A B O N A M E N T E : U N AN LE! SO ŞASE LUNI . . . LEI 30

Pentru Învăţători, preofi ţ i mtväixfi UN AN . . . LE! 4 0

PREŢUL UNUI EXEMPLAR I LEU S i U R Ă T O R U L se găseşte de vânzare la toate librăriile ţi chioşc*-

riie de ziare din România Mare onomenieie se primesc la Librăria Al ca la y $ Co. şi la admijilslrajki

reoisiei.

administraţia : Strada Sărindar Re. 14 • - B U C U R E Ş T I -

Manuscrisele, corespondenţa şi schimbul se vor trimite pe pe adfêg* d-lni E. Lovlaescu, str. Cflmpineanu, 40.

L . R E B R E A N U

C A L V A R U L O povestire de actualitate extrem de interesantă,

cu peripeţii palpitante, într'un volupi elegant de peste 250 pagini.

6 L E *

E D I T U R A A L C A L A Y

SBURÄTORUL REVISTA LITERARĂ, ARTISTICA Şl CULTURALA

Director] E. LOV1NESCU

OPERE LOCALE, OPERE UNIVERSALE Preţuim operele literare scoase din observaţi» tenei

înconjurătoare. Ne place sä ne găsim pe noi şl pe sie ^ noastre. Voim să prelungim, până şi in cea mai imperso­

nală emoţie estetică, grijele clipei de acum, frimăntâffte fugare aie minţei, să ne prelungim în toate rotretaeiüe vieţii din afară, care, prin faptul, ciocnirii ctt noi, derm încă o formă de manifestare a personalităţii noastre.

îndărătul oricărei opere de artă stă observaţia. Fi­daste. Dar această observaţie în nimic na poate 6 s»ai lesne verificata de cât intr'o lume cunoscută. Măsurând adâncimea observaţiei scriitorului, o preţuim mai te­meinic. Ne preţuim poate si pe noi, dovedmda-ae as* cuţişul ochiului. Ne simţim atât do măguliţi de o d câte ari ne vedem gândurile prinse in cuvintele unei cărţi, Încât succesul merge spre artiştii ce tălmăcesc mijlocia idealităţii unei epoci. Admirăm pe scriitor adesea pen t ru îâ am nimerit în el formula noastră sufletească : ne ad­mirăm deci pe noi...

Iată pentru ce punem ua mare temetu pe operele pornite dintr'o observaţie nemijlocită. Le numim « or igi ­nale » şi Ie trecem in patrimoniul neamului. Nu seamăsi*

•'eu. altele : fac parte din avutul conştiinţei naţionale, Ffiad tăiate din împrejurările vieţii înconjurătoare, tachid o pă r ­ticică de adevăr pe care n'o mai găsim aiurea. Adtte • contribuţie preţioasă în întregul civilizaţiei universale. Suat ça o plantă nouă într'un bogat herbaria. Plecare Beasi , după cum spunea Lamprecht, îşi merită rostul hrf s a b soare, dacă adaogă chiar numai un amănunt original la cultura obştească. Arta însă e cea mai nobilă expresie a originalităţii unui popor. In ea găsim felul Iui particular de a simţi şi îndreptăţirea lai la viaţă. Cu cât deci arta

m

e mai naţionala cu atât «câştigă o lasemnätgie mai r i ­versala, de oarece civilizaţia *u e de câ t to ta l i ta tea eu-* tribaţiiior idividuale.

In l i teratura noas t r ă dramatica, de pilda, preţuim : u mediile iui Caragiale, pentru câ io ele găsim un colţ Jtr viaţa n o a s t r ă socială, in o p e r a lui s e ogl indeş te o ep&t t de trecere clela o îndelungă t r ad i ţ i e orientala fa forme'>> unei culturi a p u s e n e , fără sâ presupusă totuşi şi un fou t potrivit. Din procesul vieţii noas t r e sociale, ' el ş i -a *t_o ; galeria lui de tipuri . Teatral Iui e un t ea t ru t ră i t ; Mdtgl> simţi o realitate socială. Tot pen t ru ace laş cuvânt au ms> preţuite şi Domnul Notar., ia c a r e se zugrăveau imprejurârJo vieţii Români lor d e dincolo, sau Sumeţiii, cu e l e m e a t î M -unei observaţii caracter is t ice .

N e gicem : sunt i coane s d e b noi», mot ive din v ia ţa •noastră, o observaţie p ropr ie . Suni deci opere . originale. Şi cura In a r t ă criteriul din urmă e criteriul originalităţii , rânduira ©perele de caracter etnie «a» local ' te fruntea scărei valorilor.

#

P e . drept — dar numai Jntr'o s lab i rnâstirâ. Observata e fereşte în dosul o p e r e l o r d e valoare

Ea e cu atât mai uşor de verificat cu c i t se Îndreaptă spre o lume mai cunoscuta. N e face «poi şi o plăcere ma mare, punând la joc şi Însuşirile noastre p ropr i i . Din ase­mănarea tor-isvor&şte o adânca-roufttmiire sufletească. L a -erari nelodoloase.

Nu e s t e adevărat iosa «â mlomm urni ©pere » -xt atât mai mare ra cât s e . istenteiaxâ pe © obse rva ţ i e n>*>-ginità la un popor şl chiar d a c i s e p o a t e , la o -ta&alU&i;» anume* îngrădita într'o epoca, sau fa cupă «fin «voluti* ar culturala. Nu caracterul particular ridică f a sëmaâ ta tea i t e c . er caracterul ei etern şl uman, Â. f% «delà noi», cu î«oa«.e tipice, eu împrejurările vieţii naţionale sau numai focate è un »erst — dar e departe de a i mtrhul cel mai m*»'"-al unei opere de artă. £ mărturia unei conştiinţe arti.', tice, dar s u şî siguranţa unui talent creator. Dimpotrfa'«. Cu cât vom găs i mai muhe element desbracate de eoo tingenţek tknpului şl ale spatului, co atât valoarea ope^t. e : mak crâsco^i. şksas i - aaiftorsató,

Câteva pilde dm Caragîale. In O Noapte Furtunoasă place, de sigur, tablou! vieţe

de mahala scos din epoca de prefacere socială: cu n e ­gustori deveniţi căpitani de gardă civică, cu « Vocea Pa­triotului Naţional**, cu Rica Venturiano, care «combate» pentru «suveranitatea poporalul", cu frazeologia demago gfiei liberale trecută prin niste minţi înguste, cu atâtea amănunte tipice şl reale, A Ie fi prins înseamnă a ft tăcut o opera de art i . E cu putinţă ca succesul c o ­mediei iui Caragîale sâ fi venit în parte din această meş­teşugită zugrăvire. In care oricine a recunoscut o -pasă ascuţită. Valoarea ei mai de seama nu stă totuşi In ase minarea tabloului legat de o clipă şi de un loc. Stă dimpotrivă în câteva din elementele e i adânc omeneşti şi generale.

Greutatea comedie i nu cade nici asupra luì Rica, nie* asupra lui Ipingescu, nici chiar asupra lui Jupan Dumi trache, în funcţie de negustor şi de căpitan de gardă ci vicâ, ci asupra aceluiaş Jupan Dumitrache, In tuncţie de soţ înşelat. Nu stă deci în nişte împrejurări dia afară cu­la anumite aspecte sufleteşti veşnice şi fără caracter etnic jupan Dumitrache ţine la „onoarea lui de lamilist* şt e cu toate acestea înşelat cu o seninătate epica. îşi pune .onoarea* tocmai în pasa celui ce i-o necinsteşte — ca întotdeauna* Când, Ia urmă, t oa te se lămuresc, Jupan Dumitrache, îşi aduce aminte de legătura găgiiâ în patul Vetei. E neliniştit. Dar Chiriac li spune:

— Aşi I ado'acoa, jupâne; asta-i legatura mea, ö'<> ştii dumneata?

Jupan Dumitrache li răspunde atunci înseninat: — Ei bata. te să te bată f d e c e ne spus aşa, Irate t

E H v e « TJitc aşa ş e orbeşte omul ia neeasl . . . Această scenă preţueşte mai muh de cât Intreaga

comedie dc moravuri. Caragîale a reuşit sä «e migra veaseà cu maestrie ironia sângeroasă a soartet ce se face sâ c e îndoim de toată lumea afară de cine sr trofeul să ne ferim, tn ftcelaş chip fericit ne zugrăvise tn Scrisoar/s pi&dvta pe Trahaaache, eroul încrederii desăvârşite. Ne se mdoeşte de nimeni. Credinţa lui e granitică. Nimic nu-l urneşte. Are răbdare. Pus îb faţa «oei »trisort de dra

= SSimATOHÜI.

gos te a Zoei, el zâmbeşte: nu poate fi de eât fapta unui plastograf

Aceasta incredere senină şi dumnezeiască & lui Tsa-haoache e una din inacţiunile eterne ale sufletului orno» nesc, peste timp şi spaţiu. Opera Iu! Caragiale e mult nml însemnată prin faptul că a tâlmâcit-o pdn două ti. puri deosebite, de cât prin amănuntele realiste şi locale ale comediilor lui de moravuri . Alegerile noastre ţi-as schimbat in parte înfăţişarea, garda civică au mal e, for­mele da cultură s'au primenit, Brânzoveneştii sunt pe cale să dispară — dar setea d e încredere în ferne« şi sânge-roasa ei batjocură, vor 6 atât cât va fi şi o luptă Intre s<2xeş — lupta dintre putere şi viclenie.

E un aspect al sufletului omenesc... Caragiale l'a su-gravit in trăsături sigure, după cura îl zugrâv»ae şi Cour-teline în ceTauritorul iui Boubourocbe. Naţ<ooahtatea n'ara nici un amestec ; conflictul e . universal. Peste teatrul de moravuri se ridică aşa dar teatrul de caracter, de o mult mai largă însemnătate. Greutatea lui Molière nu cade ta Let précieuses ridicules sau în alte comedii în care se W-duesc obiceiurile timpului, cu marchizi pretenţioşi, cu femei pedante, cu tipuri deformate de cusururile unei a-numite epoci, ci în Avarul, Misantropìa sau în Tartufi, In care sua* zugrăvite caractere universale : sgârcitul, misaa-tropul şt hipocritul tuturor timpurilor... Prin pătrunderea acestor aspecte obşteşti ale sufletului omenesc, opera ka Molière se ridică la înălţimi nebânuite de Caragiale. N« prin icoana credincioasa a timpului în care trăia.

Adevărul prin urmare e altul. Observaţia e ia te­melia ori cărei opere de artă. Dar sunt două fehtrt é* observaţie: una »e mărgineşte la o lume îngustă şi vre­melnică, cu ua caracter etnic şi chiar local, iar cealaltă se îndreaptă asupra sufletului omenesc, urmărind jocsî pasiunelor eterne, dincolo de timp şi de hotar.

Toate operele mari sunt mari prin universalitatea * şi na pentru că sunt „deîa aoi";

E. LOV1NESCU

Cu inima cuminfe

Mai vrut numai prietin şi ca prietin bun Venisem eu at uncia un bun rămas să-ţi spun, Cun ir (mm de sfială sä nu-mi găseşti o vină, In bubele aprinse c'a sărutare Hnâ, Iremurâlorul svflet pe mâna ta Vam pus. Jar mâna et ispitei nici când nu s'a supus, Ducind-o delà bute, eu o sinţeam à ar vrea S'o ţin de astădată mai lung in mâna mea. Şi in aceiaşi clipă noi ochii i-am simţit Că se privesc, şi bine nici s'au întâlnit Luminile să fi vadă şi iar s'au despărţit O vina 'n ei ascunsă, un nu ştiu ce păcat Ca 0 povară o.hii in jos ia apăsat. Şi-aceeaşi fermecată povară vinovată Şi mânik'O simţiră ca ocbti deodată. Şi fără voia noastră, cu cele două grele Lumini dirt ochi deodată, iau despărţit şi eU, Şi fără să né spunem o vorbă mai fietbinU Şt-atunci ca totdeauna, ne-am despărţit cuminte.

Cu mima cuminte pleca amicul drag, Cu mima cuminte tu ai rămas în prag. Iar când din stradă cehii ie cea din urmă oară, A mh lor tăi noapte duios o'mbniţ şară, In ochi tăi atuncea, avândujşi adăpost, Âm întâlnit regretul : că prea cuminţi am fost.

O, ROTICĂ

Alexandru Viahuţă - Amintiri —

Alexandro Vlahului Sunt nume care se încrustează m - anii tăi tineri, şi-i evoacă (of parfumul (ineretii! Când unul

din oamenii aceştia dispare, par'că toată tinereţea ta se duce •*\s ci In mormânt.

Impalpabilă, plutitoare,—depărtata dimineaţă a -défît taie, - o mei simţeai tacă cri, tremurând tn glasul lai învietor de

tiwinfîri.

Când ?eneem ia Viahuţa, întineream... Avee acelaş timbru IV. glasul lui prietenos şi cald (în care se limpeziseră nu ştiu <r depărtate dureri) — ca çi acum douăzeci şi mai bine da «ni, când într'o sar® i-adusesem cu prietenul Nigrim, versurile i>oete! Alexandrina Mlhâescu.

Ce desfătare sufletească l-am produs poetului cu eie ! Asemenea unui muzicant de rasă care descifrează de la prima citire fonie nuanţele unor cântece, cu o maestrie rară de cititor jpe care numai Maiorescu o mal avea, — ne citea versurile aoetei per'c'er fi fost din propriul său sufici lato rite. Nici o-J e l i s a ni se păruse mai frumoase ca sub vraja glasului său.

Luminat şl vesel ca şi cum ar II sorbii dintr'o cupă de Mnbrozie, — îl vedem că se îndreaptă spre fundul mansardei tşedea pe atunci în faţa palatului Minerve!, în bulevardul Aca­demiei) şl se întoarce cu o damigeana.

— »Am să vă tratez şi eu cu o băutură divină". Şi ne turnă câte un pahar... A fost singura dată când în viaţa mea am gustat viaul

rte Cotnar... Era un cotnar de douăzeci şi cinci de ani ! Pentru Migrim clipa acela a fost hotărîtoare in destinul vieţii lui : Nu *"» lăsat până n'a devenit mare viticultor I

De-afnnci, am mai revăzut pe Viahuţă mai rar, căci • •Aeală firească m'a ţinut tof-d'auna deparie de oamenii dragf. «Ï căror timp îl ştiam ocupat şi preţios.

De câte ori însă am venit în apropiere cu dânsul, mi-a upăret acelaş suflet deschis fără sgârcenle, fără pedant scep­ticism, către lot ce este cu adevărat frumos şt nou în Iite-»atara.

1 d«fsî—aşa de rar printre muritori, mai rar încă printre

•».-••riHori - care împodobea caracterul foi Vlahută alături de tramosut seu talent. Q ! el Ira era dintre aceia care pironiţi co ocWî numai pe soarele gloriei l o r — d e muHe ori închipuite— -»*ţ«rtg orbili s8 wj mal v e i i d e r aici în jurul lor, aici îa ei •^şlal ?

Toţi începătorii co adevărata vocaţie m găsii într'insui l i s t a i dătător d e aripi, de entuziasm, dar ş i statul asprulai tiOîitroJ d e sine. „Câte s e serio, ce te or să «e mai scrie! ~~ •ices dânsul - gândeşie-te bine când ai pas mâna p e cbn-rifîo : dacă r © ambiţie pc c a r t trebue s o ai, apoi singura • ì'àraè e acela §8 î<> întrebi r pe cine înavujesc eu co dând Getului mea?*

Şcoala lai e ia cê scriitorul na c on Istrion de emuza-•»,m1 îişuratec,. ci OB factor de forfă sufletească pentru semenii

Destule prilejuri de disojuîfe ofer i viafa 1 Sugestia artet • im frebue s i niai adaoge anul.

Şi c&nd încuraja un începător, na s e înşela n i d odată. Sont critici märt cari s'ao putut înşela consacrând talente

-modstenfe. Aşa, însuşi T. Maforesca a pus p e Etnlnescu lângă Samson Bodnëresca, şl h Oberes a pus pe Viratila Clşmaa ingi Coşbuc Prin inluîpa instinctului sau literar sigur, Vlabuţa

»m **a putui nici odată înşela astfel. Ivirea unui talent nou, er« *• «Srbătoare pes î ra dansai. *

Nu tot aşa era Caragiak — şi nu din vre-o invidie de • » « era ebsolut Incapabili ci «Onîr'o profundă neîncredere pe . w e marele prozator o • avea • începând ca âănmt — în pu-*.*?*a de creafie artistică a neamului nostru.

Vlahuţă. ca fin gustai or al literature! noastre populare, pe Î-M€ Caragiale n'o gusta, — avea dimpotrivă o adâncă încre-â t re na numai în viitorul nostru literar, dar mergea până acolo -fecal să vază în consolidarea viitoare a poporului nostru, con-«isuerea în linie ascendente a civilizaţiei la t ine din Occident.

De aceia, pion neobosit a! unui depărtat ideal, în jurul im se strângeau scriitorii c a împrejurul unui steag de lupii. Ca ochii mari, deschişi, pironiţi în zarea fermecată a Viitorului, xist ce scria el era «a inel de care să se poală lega trecutul s"c ziua de mâine,,.

Şi de aceia, «loa de mâine mH va uita. Fie-i ţărâna uşoară?

D, NANU

A apărui de ' E . L O V I N E S C U

~ = = ÎN CUMPĂNĂ VREME! . s s Note d<> războm)

Èdito» S O C e C Prcţ«t LEI 5 . fa* '-""A ;1> i '-è

Mai tristă ca ori când acum iţi piànge Afarà, toamna, iprite pierdute, Şi par'că si-fl'tfle noastre mute Şi grele de tristeţi — s'ar plânge, Ca foile ce cad ţi plâng afară, Ci nu mai end in altă primăvară,

Ô, veştedele foi încremenite In palidele lor înfiorări ! Ce triste sunt ţi cât d? chinuit/, Când se inaila, desnàdàjduUe, De vânt gomte către alte ţâri', Şi când, invinse, se întorc din drum, Precum se 'ntorc iluziiie noastre Din zborul lor spre ţările albastre Şi tot a§a de prefăcute 'n scrum !

O, vaitele toßmnei, infinite Şi inimile fiorilor uitate Le rătăcesc sdrobtîe, mutilati Pe 'tifiorarea firn pustiite l O, largurile 'ritinse, despuiate De toate florile, de toate, (Ampn in care crivăţul dospeşte Amarul ploilor înfrigurate $i jalea bulgărilor de noroi, — Ş '« svfltteie noast'e-adânc stârneşte Tristeţi tu in ft h se vechi ţi noi /,,.

1) Dia vüluinsl de poeme ; Revolte şt Răstigniri, cart r* spa r r

SBURATORUL 153

O, palidele foi ce mor în sbor ! De ce, — la căpătâiul înfloririi lor Ca la sfârşitul orişicărei şbuciumări Aceiaş cruce dupâ-aceicaşi aşteptări,' Acelaş greu destin ucigător Pe toţi, pe toate 'n fire le aşteaptă, Oricât ne-ar fi Uudirea de 'nţeleaptă Ì

Eu, — patima şi-adânca-mi suferinţa Pe al toamnei suflet bun le altoesc, Şi'n credincioasă râvnă ş'umilinţă, Purificat de tot cei pământesc O 'mbrăţişeţ, — şi ea îmi împrumrutâ Din bogăţia ei necunoscută Un strop din adevărul ei solemn : Că primăvara dulce, purtătoare De vise, de speranţe şi îndemn, * Nu e decât o vrajă 'nşelătoare A legii care vieţii ne-a ursit, Că adevărul veşnic neclintit Stă 'n clocotul durerilor ei sfinte Şi 'n crucile vitate pe morminte !

O, veştede, încremenite foi ! Atât de-aproape-i svflet unii de voi, Că gem, că gem îndurerat şi eu, Când pumnul vieţii mă loveşte greu, Cum gemeţi voi, când vă iubeşte vântul Şi aurite vă cătaţi mormântul, O, peste a vieţii mele umilinţă Nebănuita voastră suferinţă, S aprinde pieptul meu ca 'nir'un potir Ce arde 'n colţul unui cimitir Şi cântă 'ntr'una, cântă 'nfiorata Ca o. baladă grea şi ''ndoliaiâ,..

/ ' A . DOMINIC

AMINTIRI UNIVERSITARE

• Mihaîl Dragomirescu Un'alt profesor meiorescian, care părea ce! mai legat d«

Maiorescu, cu toate că rusticitatea manierilor sale hSrfăgoase iui aduceau de loc aminte de eleganţa maestrului,—era Mihall Dragomirescu,

Numele său îmi era cunoscut de pe vremea când, ce etev în liceu, răsfoiam în taină „Convorbirile literare* ascurt z&ndu-le de ochii vigilenţi ai pedagogilor, care nu îngăduiau — cel puţin pe afur.cea — alte lecturi de cât a manualelor de şcoală. L'am văzut dedesuptul a câtorva poezii care n'au reuşii să mă captiveze, precum şi ca iscălitură a unor lungi studii de critică literară, pe care n'ara parveni! nici odată să le citesc ÎR întregime. Nu doar că nu mi-ar fi plăcut articolele de cri­tică, din potrivă I Dar altul era criticul care îmi câştigase sufletul la „Convorbiri literare'', prin severitatea, verva şi ex­plicările sale. E cineva, care s'a lăsat de îndeletnicirea criticei, pentru care totuş pare sa fi avut reale însuşiri., şi s'a consacrat exclusiv catedrei sale universitare» unde ca profesor de lati­neşte-, nu face o figura extraordinara. Acesta este d. Evolceanu. una din marile mele excepţii, când, dupa ce î! admirasem a tata în Convorbiri, Fam auzit Ia curs.,.

Fie că studiile lui M Dragomirescu erau prea grele pentru mine, fie că erau însele cam greoae (şi un sentiment de so­lidaritate cu persoana mea de-atuncea mă face să închin spre această explicatiune). fapt e că nu-mi erau simpatice şi le găseam destul de plicticoase. Aceasta nu mă Impedeca să văd că autorul lor era un fef de dictator Ia Convorbiri, ceiace pare că pe atunci a era adevărat. Lucrul acesta îi dădea în ochii mei un prestigiu care resista cu succes tuturor atacurilor maliţioase cu care adversarii îl gratificau, inciuziv zeflemelelor d-rului Ureche, de şi pentru noi, băefandrii, acesta trecea ca o autoritate în descalificarea oamenilor.

Pe ici pe colo, auzeam însă şi câte o vorbă de laudă despre M. Dragomirescu.

Aveam ca profesor de filosofie în liceu pe Origore lău-şanu, cunoscut astăzi moi mult subt numele de Peironius, cu

*B O'RA "TORC L • . - ..-..^ - ..• -.. ^--t;- -• ~ 158

c a r e s e m n e a z ă In z ia re le l ibe ra le . D r a g o s t e a c a r e o arătam cursului sau, Ta făcut să-mi acorde o atenţie specială şi din când în c â n d s ă rnă c h e m e la dânsu l acasă. Discutând într'o zi l i tera tură , şi cerându-i p ă r e r e a a s u p r a crit icilor noştri l i terari , dânsul mi-a spus u r m ă t o a r e l e :

.După mine sunt numai doi oamen i în stare ca să-fi spue îndată şi sigur d a c ă o p o e z i e e bună sau rea. Unul e Maio­rescu cellalt e - orice zice unu! şi altul ~~ Miheil Drago-mirescu 1*

O notă bună p e care n a m uitat-o... In anul când m'am înscris eu la facultatea de litere,

Dragomirescu nu e ra nimica în învăţământul superior. Mi se pare că fusese conferen ţ ia r de estetică, dar locul i se supri­mase. Am început cursurile fără dânsul. Imi pare că abia pe după Crăciun, l'a m văzut pe fereastra unei săli aproape goale, ţinând un curs liber. Cursul a încetat pe cât îmi amintesc, după puţină vreme, probabil... faute de combattants.

In anul următor, graf ie în primul loc solicitudinei lur Maiorescu, D r a g o m i r e s c u a reintrat în Universitate într'o formă oficiala. Maiorescu, fiind ministru, nu mai ţinea cursul de Logică, pe care , un an de zile l'a în ere inţat lui C. Rădulescu-Motru. La rândul s ău , acesta din urmă, s'a despovărat de cursul de Estetica, pe care l'a trecut lui M. Dragomirescu. In sfârşit când Maiorescu s'a despărţit de portofoliul ministerial, reluându-şî cursurile integrale, Estetica a revenit la Redulescu-Motru, tar lui Dragomirescu, care era ameninţat din nou să ţie cursuri libere, i s'a creiat un post de conferenţiar, de Estetică supli-menlară... pentru secţiunea filologiei moderne.

Cum eu eram student la altă secţiune, nu mă aflam o-bligat nici să ascult cursul tui M. Dragomirescu şi cu atât mai mult să lucrez la seminarmi său. La c u r s nici n'am asistat mai mult de u n a sau două lecfiuni. Nimic care să te a t ragă: complectă lipsă de farmec, fraze abstracte şi împănate cu ter­meni tehnici pedanţi, exprimare silnică, însfârşit un glas strident

un fet de ţipăt de păun — care în anume momente îţi dădea sensaţia unui ascuţiş care îţi străpunge creerii. Totuş lecţiunea îţi intra foar te puţin în créer, cu rebarbativele veş­minte în care se înfăţişa

Nu ace laş lucru pot zice despre seminariul său de lite­ratură îa care, făfă a fi obligat, am sol ic i ta t după o scurtă recunoaştere, favoarea de a fi admis . M'am încredinţat repede că Grigore Tăuşanu a v u s e s e d r e p t e l e . Dregamirescu era ex­celent | n a d e s c o a s e o operă l i t e ra ră , a-i deosebi elementele ei, a da criterii sănătoase de judecată, însfârşit în a ţ i motiva totdeauna, criticele sale, neadmiţând niciodată simple afirmaţii sau impresiuni. Nu-1 vedeai în veci ocolind dificultăţile, ci tot­deauna vârându-se cu .analiza în inima chestiunii, .poate una din cauzele'pentru care e r a lipsit de eleganţă, fiindcă eleganţa « d e multe ori legată d e atingerea uşoară a lucrurilor, de evi-

tarea concluziilor hotărâte, de menajarea eventuală a unei retrageri onorabile. După câto-va şedinţe seminariale de subt direcţia sa» te simfeaî mai pregătit să apreciezi valoarea unei lucrări litfrare şi mult mai sigur de atitudinea pe care o luai în faţa ei. Bunăoară începeai sa-i vezi defectele, acele defecte pe care abia le simţeai mai înainte, fără să ştii de unde vin. Căpătai o orientare, o încredere în justeţea aprecierii tale, de care nu puteai îi decât foarte bucuros. Nu ştiu care este pă­rerea altora, d a r eu unul e m convingerea că seminarmi de estetică al lui M. Dragomireseu — unde curând a început o activitate febrilă, un via interes ş'o eniulajiune generală — era unul din cele mai rodnice şi mai folositoare câmpuri de lucru la facultatea de liter ç, din Bucuresìi. Peste pufin a cerut voie să participe şi lume streină dc universitate, ceiacc de sigur era un senin.

«Simpatia pe care am căpătat-o pentru acest seminarul, Ia care îmi amintesc c'am făcu! şi eu o conferi njă despre Or estia lui Eschyi, m'a determinat sa urmăresc C E aii interes de cât odi­nioară şi activitatea publicistică a Iui M. Dragomireseu. Fără să reiau în întregirile lectura scrierilor sale mai vechi, mă fineam la curent cu ceiace publica acum. La „Convorbiri" nu mai dădea nimica, dar tocmai aiuncea fusese însărcina! cu foiletonul dra matic de la „Epoca".

In cele mai multe foiletoane regăseam cu plăcere luci­ditatea judecăţii sale critice, energia discu|iunii, răbdarea cu care pătrundea in desişul tuturor problemelor discutate. Iar aci mă loveam şi de un lucru, care nu isbea în deajuns în con­versaţiile de seminariu : lipsa lui de talent liierar, care îl făcea să scrie într'un stil plebeu, din care cuiegeai cuvinte ca a-cestea ; „ţâşiie" „sdroncăe" „plescăe" „lălâe" şi... câte altele la fet!

Ba încă ceva : de la un timp unele semne îngrijitoare, care făceau să-mi apară un Dragomireseu nou, deosebit de acela pe car e l cunoscusem ia Universitate, unde pe lângă alte însuşiri poseda şi măsura, echilibrul judecăţii. Cu prilejul reprezentării piesei Iul Roneti-Roman, Manasse,—Dragomireseu s'a apucat să scrie întru apărarea ei — de altfel meritată -vreo douăzeci şi cinci de foiletoane, pe care nu le mai citea nimeni la urmă, s'o ia razna d e a binelea, uitând de orice proporţii şi limite şi neniai aducând de fapt nici un serviciu cauzei pe care o susţinea. De-a!unei încoace această latură de intemperantă şi exageraţiune pare a i se fi accentuat mereu, într'un domeniu, care dacă nu trebue să rămână un câmp de anarhie, nu este nici susceptibil de siguranţă matematică, — într'un domeniu deci aşa de alunecos cum este critica literară, îl vezi păşind c*o apăsare cars te uimeşte, distribuind, în apre­cierea autorilor, superlative absurde şi. nepermise. Citeşte că cutare scriitor roman este cel mai mare,,, nu numai din ţară, dar chiàr din toată lumea ; cuiere opera este cea mai perfecta din câte â'au scris.., şi aşa mai departe.

Trebue să martorisele cu parere de rău că Dragomirescu cel nou îmi inspiră mult mal putină confienfă de cài acet de mai înainte, de care mă leagă amintirea unor reisţiuni intelec­tuale care mi-au fost de un real folos. Căci cu cojite vicisitu­dinile ulterioare, nu pot să uit de acele şedlnje seminariale în care se lucra melodic, migălos şi spornic şi unde cu toată complecta libertate a discurilor, se păstra deplină rânduială şi rare ori se ieşea din chestiune. Dar cât priveşte activitatea sa totală, coprinzându-se şi aceea de publicist, nu "trebue să se uite iarăşi, că o bună bucată de vreme, după ce Maiorescu încetase să mai scrie critici şi până ce s'au ivit şi alte ajutoare, Dragomirescu rămăsese aproape singur pe poziţie, apărând cu îndârjire punctul de vedere al judecării operilor literare, după criterii literare. Moda altor criterii de judecată, oricare ar fi legitimitatea lor accesorie, ameninţa Ia un moment să înece deabinelea vechiul criteriu, care nu poale să dispară fără a lăsa o complectă anarhie în valorificarea critică a operilor. Subt acest raport activitatea tui M. Dragomirescu a adus un real serviciu şi este de prefuit îndărătnicia cu care a continuat lupta, în condi|ii destul de grele, isbind ce e dreptut uneori cu coatele şi cu- picioarele, dar însfârşît .aflându-se pe calea cea bună.

Sunt încredinţat că sistemul de a se lua la vale — de multe ori fără sinceritate — activitatea acestui dascăl şi critic, va înceta în scurtă vreme, cu toată pedica pe care, prin unele manifestări nefericite, o pune el însuş la aceasta.

• i. PETROVICi • ————

* Christ El a trecut prin viaţă, — un ne 'pţeles poem Cu versuri încrustate in pace şi iubire, Şi'n lumea încărcată de ură şi blestem A fluturat stindardul de sfântă înfrăţire !

Un suflu de iubire, El a trecut prin viaţă Şi ei L-au prins în cuie şi L-au scuipat în faţa, 1 au dat să si arbă-amarul nemernici şi mişei Căci El era nţelesul ''neînţeles de ei!

... Iar valurile urei creşteau, creşteau mereu,, Năvalnice, în jurul trudilulni fu teu ; Senin, visa în chinuri prinos de fericiri.

'..S.lar din înaltul Crucii părea că nu stnfrângi Când Golgotha scăldată intr'un amurg de sânge 1-a dat apoteoza sublimei,lui gândiri!

1SER-SOL

Legea progresului De vreo caleva seri trupa unui profesor de gimnastică,

bine cunoscut în orăşelele de provincie, îşi continua repreze-ta|iile în curtea unui pătrat de case de ia „Hotel London", de unde se exaîau mirosuri pestilenţiale.

Pe atunci poporul suferea de o criză acută de najionalism. Eram în plina exploatare a chesliunei «micilor dorobanţi", care a renisi aiâl de frumuşel câtorva pensionari de Ia „şap-şapte* şi altora. Ideia era seducătoare, iar când o idee e seducătoare, excrocarea publicului e sigură. Dar mai ispititoare era alegoria : veteranii-trecutul, întindeau mâna micilor dorobanţi-viftorul. — Că n'au întins-o de geaba ne-au spus-o pe urmă tribunalele. Dar în fine !

Am vrut numai să arăt datorită cărei împrejurări, o mână de copii, învârtind puşti de lemn în aer şi învârtindu-se odată cu eie, a putut să grămădească într'o curie, cu toate aparen­ţele unui loc viran, pompos întitulată »La pomul verde", toi se­lectul Fălticenilor. ê

De prisos să spun, că nu era nîci un pom nici verde, nici uscat. Reprezentaţia se desfăşura înlr'uif clar-obscur admirabil nuanţat de patru felinare, ce-şi făceau cu ochiul. Tunete de aplauze subliniau strofele patriotice, in ritmul cărora copii va­gabonzi, mânuind puştile, cântau piţigăiat:

"ta sunt dorobanţul eel vestit In lume, "Când m'arai ps mal, tremură Vidinul. ''Ţărişoară mândră eu voia apăra, 5 Ura, să trăiască McjesPîea Sa /»

După care celebrul profesor saluta încovoindu-sc cu un aer fatal, cu pletele în ochi, cu decoraţiile verticale.

D*upa reprezentaţie, colonelul mă luă la o bere şi-mi desveli scheletul unui pian măre, din care desluşii o, confede-rsţiune uriaşă a micilor dorobanji, mai întâi în Moldova, Mun­tenia şi Oltenia, apoi peste Carpati şi Prut. Domnia-sa urma, fireşte, să fie preşedintele, iar eu era să devin cu timpul in-s p f tor general al federajiunei ; întreaga federajiune pusă, cum s J* J"a'Vs — sub patronajul Altejei Sale Regale. Pentru moment aro fost însărcinat să fur meşteşugul profesorului şi să-1 intro­duc pe tëttjte în cazarmă. Colonelul, profitând de faptul că

SBCRATORUL -==- - 159'

orăşelul Fălticeni e ignorat de Suedezi, a botezat ecesie jocuri de copii «gimnastică suedeză ' , sigur fiind de impunitate.

Am furai meşteşugul, conformându-mă ordinului ce primi sem. Luni de zile, ofiţeri şi soldaţi, se învârtiră cântând la rândul lor, lungind cântecele, complicând mişcările, cu înîoar ceri scurte, cu ocoliri la sfoară, cu mânuiri repezite, cu cântece provocatoare, aşa cum cere „legea progresului" care era /e/f-motivul oricărui discurs al domnidui colonei.

„...Domnilor, spunea el ofiţerilor, din 4.c*uă lucruri unul -ori eu sunt nepriceput şl atunci luaţi-mă de gât,, scuturaji-mă, „strigaJi-ml : h o ! destul, opreşte-te ! dă-te jos nebvmule ! nu „meriţi să siai unde ai ajuns... Ori d-voasiră nu vă faceţi do-.•oria şi arunci am eu dreptul să vă scutur s' se vă strig „urmaţi legea progresului, pentru Dumnezeul...* . Ptf? Am urmat cu legea progresului până la inspecţia de toamna. Generalul, în acest răstimp, apucase înainte, niţel cam cu hapee colonelului nostru şi se instalase în scaunul prezidenţial? luând în mână frânele federaţiunei micilor dorobanţi din raionul cor­pului X de armată. Vina era însă, trebuie s'o recunosc, numai a colonelului, care desvoltase prematur, printr'un raport confi denţial adresat generalului, măreţele sale planuri. Contrar obi ceiului, generalul n'a fost ingrat. Entuziasmat până la delir de progresul regimentului în gimnastica suedeză, a recompensat pe d-1 colonel Crisescu printr'un discurs frumos, num'.ndu-I deocamdată pionul cel mai înaintat al federaţiunei.

Şi pentru că probabil avea nevoie de mulţi pioni, care să formeze la frontieră un lanţ neîntrerupt de santinele, a hotărât în aeelaş timp să adune la noi instructorii delà celelalte regi­mente, pentru a învăţa „gimnastica suedeză".

Paralel cu „legea progresului* se desvolta în mintea d-lui colonel superioritatea pasului prusian asupra tuturor celor­lalte păsuri.

Să ne înţelegem. Fiecare din noi cunoaşte mai mult sau mai puţin, pasul prusian. Dar secretul,* secretul cel mare, acel „le pourquoi des choses" îl poseda numai d-1 colonel Crisescu, Do.^nia-sa îl%afiase delà un căpitan de rezervă prusian, arhi­tec t—constructor pe vremea când se lucrau forturile de la Nămoloasa sub privigherea apropiată a d-lui colonei, căpitan şi el pe atunci, în arma specială a geniului.

- Un an întreg, ne Spunea el adesea, m'a băut neamţul in cancelarie, până când i-am prins meşteşugul.

Nouă nu ni l'a destăinuit niciodată. Trebuie însă în adevăi să fi fost mare dibăcie, căci nici colonelul, după cum mărit; risea el singur, nu-1 făcea tocmai-tocmai ca neamţul ; dar şi

« dintre noi nimeni, nimeni, în regiment nu-1 fàcaem tocmai co d-1 colonel.

Cu venirea instructorilor de la celelalte corpuri, uneşte două paralele, «legea progresului" şi „pasul prusian", pe care fugiau ochii metalici şi mobili ai colonelului, se prelungiră cum *»e prelungesc orice- paralele care §e respectă, Is infinit. Toate

urechile erau pătrunse de eie. Vai de streinul pe care un in­teres oarecare, o Inspiraţie nefericită, sau numai un capriciu " al soarlei, îi aducea în cabinetul sau de lucru. Expresia e cea consacrala De fapt „cebineml de lucru reprezintă pentru d-1 coionel o piaţă de exerciţiu, pentru a, se menţine în formele stricte ale pasului prusian; îl masure în lung şi în lai.

Cu solicitatorii, conversaţia decurgea obişnuit cam astfel : — Ai venit?... Şezi drăguţă !... ia Ioc!. . . — Frumos regiment aveţi, domnule colonel ! — Dar d-ta nu mă 'ntrebi în ce hal Tarn găsit şi cât am

muncit ca să-i aduc în starea în care-t vezi şi d-tal Când am venii nu ştiau nici marşul ; ia aşa umblau... ia aşa umblau... — arată colonelul umblând crăcănat prin salon. *

— D a ia să-i vezi acum ! Uite-aşa merg... uite-aşa merg... zang... zeng... i-auzi... i-auzi... exclama el călcând înţepat sub ochii holbaţi ai civilului, aşa cum îl învăţase neamţul delà Nă­moloasa.

Intr'una din zile, pe când mă căzneam la cazarmă să ini­tiez pe instructori în misterele pasului prusian, apare în cadrul portei silueta ascetică a colonelului.

— Răul. . . rău!. . . foarte r ău ! Nu e a ş a ! M'a m retras ruşinat din fata maestrului. El, aproplln-

du-se grav şi inspirat, întreabă, plin de compătimire, pe un ca­poral din front : \

— Din ce regiment eşti, băete ? — Trăiţi dor'colonel, eu sunt din batalionul 15 vânători. — Cine îl comandă? — Trăiţi don'colonel, batalionul îl comandă domnul colo­

nel Văleanu Alexandru. — J ine ie-a instruit pe tine ? — Trăiţi don'colonel, pe mine m'a instruit domnul sublo­

cotenent Bujor Marin. — Pros! te-a ins'ruit, băete Ì... Foarte prost ! Când te-i în­

toarce Ia batalion, să Ie 'spui, auzi fu mă ? — Nu le spun, s'trăiţi don'colonel, că m'au instruit bine. — Cum bine, m ă ? ! Ce f. I de bine? Asta e marş care

îl faci Iu? Uite a ş a se merge m ă : (pornind)... zang!... z a n g ! . . i-auzi!... i-auzi I... Dacă calci aşa cum calci tu, crapă praporele In fine, se zdruncină creerii în cap, raă? Dacă mergi aşa cum îţi aret éu, ţi se deschide inima, ţi se cură|ă mintea, ţi se lu ­minează orizontul. Unde mai pui că aşa cum îl faci tu, trebue să te obosească al dracului.

— Nu obosesc, s'trăiţi, don'colonel! — răspunse îndrăzneţ caporalul. E bine şi aşa cum am învăţat la batalion.

— Aşaaa ? ! Nu oboseşti ? ! Bine ! Treci lângă mine... (A-dresându-se mie). Comandă domnule ! E

— Înainte, marş! Ş'au pornit să meargă în faţa lume! care se ndunase să-i

privească. Dădeau ocol cazărmei ; colonelul mergea întins, aşa

coro ti învăţase pe el neamţul, caporalul, apropiindu-se mai mull de ceea ce se numeşte in arta călăriei .pasul spaniol". Mei' geeu ţanţoşi, ambiţioşi amândoi. Unul pentru triumful „legei progresului" şl a „pasului prusian", celălalt pentru faima bata-tenului şi respectui celor învăţate de la ofiţerul său. Colonelul fii ferbere crescândă, caporalul liniştit, sigur de el.

Din mers îl întreabă odată, fără a întoarce capul : — Obosişi mă ? — Nu ! răspunse caporalul. — Dă-i 'nainte 1 Porniră din nou, mai ocoliră odată curtea. Eram neliniştii,

m o p o n a t , ca în faţa unui spectacol periculos la care aştepţi Ifc flecare moment moartea îndrăzneţului care te uimeşte totuşi prin îndrăzneala sa. Coionelul întrebă iarăşi, fierbând ca o • a i i acoperită :

— Ostenişi m ă ? — Nu ! răspunse hotărât caporalul. — Dă-i "nainte şi când îi osteni, să-mi spui. După un răstimp văzusem portiţa de scăpare. Făceam

semne desperate caporaluiui să recunoască superioritatea paso* Jul prusian ; dar el mergea sforăind, ca un armăsar de rasă, fari să observe nimic în jurul său, hotărât de moarte. Colonelul, ca ochii tulburi, cu spume la gură, îl mai întrebă odată :

— Obosişi mă ? —- Nu î răspunse surâzând ironic caporalul, pot să merg

până mâne. — Aşaaa ? ! N'ai obosit, hai ? ! Şi năpustindu-se ca o fiară, umplu de sânge, lovind cu

Somnii la întâmplare peste figură pe bietul caporal, care sta i poziţie nemişcat, cu mamele la vipuşcă, aşa cum îl învăţase

Ia batalion sublocotenentul Bujor Marin. Coionelul a plecat apoi în pasul prusian, clătinând dia

cap, ducând cu el „legea progresului" satisfăcută. MAIORUL GHEOROHE BRAESCU

S O N E T

De câte ori încerc sa stau aşa 'neştire i sa privesc la puţuri, fiori şi stele, a 'năbuş glasul patimei rebele,

Ce 'n mine cearcă sâ-şi pună stăpânire, —

Ma simt aşa de bun, de împăcat şi lumea întreaga-mi pdre-un raiu, iar eu un înger,

m «ïBKATOaUI.

Dar se trezeşte 'n mine ura> sanger ; Smulgând cu rădăcini din inima-mi iubirea;

Sunt surd pentru durere, duşman îmi e totul Şi simt atunci în mine, strănepotul, Cum s'a trezit năprasnic străbunicul,

Ce*n viaţă a căzut învins, sărmanul. £1 geme greu că l'a răpus duşmanul Şi-mi cere, să-1 răzbun pe dansul eu, piticul !

LiVIU MARIAN

PEMEEA iH FAŢA OQUNZE)

F l u t u r e l e Manuele îi vorbea Iul Valsau, de ceasuri, caşi de zile, de

nopfi, de luni întregi. Ceva mai înainte sta culcată, cu sim­ţirea pe care o avea acum adesea, că nu se va mai putea scula, nici va mai putea dormi, vorbi, umbla, trai.

Şi iată că acum regăsise în activitatea gândului ei mereu întors către el, o nouă şi trecătoare putere.

Privi împrejurul ei grădina. Un fluture mare, negru, tivii <ru cinabru se aşezase pe nisipul ale ei.

Ori şi ce hieru îl lega de eî doi, de amorul lor. S e gândi să pue frumosul juvaer înaripat la pagina des­

chisă a Poemului eî» acolo unde punea de obicei floarea pe care o mirosise şi at cărei parfunx se amalgamase cu al su­fletului et dia ziua aceea . Capriciu de un minut.

Cum ar fi puful ucide cea mai mică viaţă în clipa când M> gândea la el ?

Ii dete drumul, îl dărui vieţei lui efemere, aşa cum ar fi voii şi ea să fie dăruită destinului ei adevărat, cât de efemer, cât de dureros. Căută atunci altceva, alt semn. li trebuia în minutul acela ceva real fiindcă nu îl avea pe e!, şi cu tot curajul ei abia îşi putea susţine povara dorului.

Mărgărite nu erau pe aproape. Erau numai brazi tineri. Frunzele lor îi lăsară pe degete mirosul lor amar. Zări o ră­dăcină d e trifoi, se aplecă şi risipind cu mâinile, căută ci m copil. Ii era niţel ruşine de ea, dar nevoia unui sprijin era mai tare. fi trebuiau fetise. Superstiţia e una din formele a-ctrte, care pun .stăpânire pe fiinţă în faza amorului.

Căuta ca mâini uşoare, încet, fără nervozitate, fără încă (tuonare, gata să se resemneze. Umbla frumos, uşor ca să nu «stame franzele gingaşe şi măruntele... Dorea fără revoltă, cerea

bruscheţi , nu silea norocul, ii întreba încet O foaie măruntă' paria pe ea o a patra foiţă încă nedes

velită hìm, «Pupa de totl" — „surâse" — poate mai crestei... O rupse delicat, o duse îa buse, apoi o aşeză în cutele hâr-Sei Deodată sufletul i ss licorni. Ii trebuia semne mai multe.

Voi să mal >1e Sar pe acelaş ioc, aceiaş fluture de adi-T.*oorea... Veni !,.„ Un foc începu atunci. Sbura şl s e îatorcet *apS porunca ei. Era o coincidentă ciudată si turburătoare.

Se iută îa el mei bine: avea două arcuri roşii ia marginea trripêlof care «prindeau fondul lor negru, şl alături de cele amò linii roşii <?ra punctat un şir regulai şi egal de picături

C e a mm nşomă mişcare îî făcea să sheare departe, apoi -fctîorcea pe ©celsş fir de iarba.

CâaduS îi flutură în Jurul asemănare! dintre jocul ăsta şi aî dragostei. Cum sboară inimele una spre alta, una după alta «p «k :c, se întorc, şi iarăşi... Şi deodată într'o zi iubesc prea rrjjßii ca să se mai joace... Se gândi la joeul destinului cu noi : nî dă, ne ia. Se răsvrăli... ţiniui fluturele cu privirea, cu voinţa : ;Stei 1" Aripele îl- bătură uşor pe loc. Apoi îl slobozi, Da-te h colo unda e ei (nu putea fi deparie)... Să - te vadă şi ei în-ilmîpîafor ca şi „mine"-. Şi toate astea luau o putere din po­ser ea pe care le o împrumuta simţirea ei în-insâ, încordată, tâpnoticS,

Un sbor de porumbei se aşternu pe iarbă, apoi ca o făşie -•cară de vânt se ridică.». Lângă scară văzu două vrăbii care se înfoiau,.. Mai departe, elegantă şi subtire, o rândunica ca tunica de catifea neagră pe rochia aibă satinată părea gătită ţ,mlTU o ceremon'e de jumătate doliu. Le priv«i lung pe toate, m care de atâta timp numai privea decât ogl nda. Ştiu că pe wate le ar privi la fel şi celiat i : se însoţi cu el în ele; mai 'înţelese odaia că-1 Iubeşte!

Era spre seară. Hai trecuse niel timp din viată. Fluturele m m mal întorsese. Se puneau umbre repezi pe iarbă, pe .aoteel, p e toată lumina.,. Sufletul i s e acoperi de umbre.... VDoamne*! zise,'cu nevoia tutulor acelor care au o suterinţă *i îşi amintesc de acel Dumnezeu enigmatic a cărui existentă e probăm tocmai fiindcă ne surprindem chemându-1 fără să T'eus şi fără să-t cunoe ştem.

«Doamne! am dăruit viaţă unui fluture, unei creaturi «le atei* Da-mi atâta fericire, cât viaţa unui fluture?

Mal credea că poate fi fericită. In oglinda neagră a a-npelor tivite cu cinabru, citea dorinţa ei, nu citea legea neîn­duplecată a fericirei care na durează decât cât viaţa unui feiure.

Se aplecă peste oglindă. Dacă cumva durerea avea s o

m bdoarcă spre misticism ? Dacă o va asvârii în brefeîe bise» rieei ? Adiniore prin învăluirea multipla şi vizionară a gândului se văzuse închinându-se pasionat în lungul şir al Duminicilor viitoare. Cu respect şi cu groază îşi aminti convoiul de fete friste, mistuite de nevoia credinţei, zărite dealungul Duminicilor trecute. Convoiul lung al învinselor. Văzu desluşit zădărnicia tor înşelătoare... Nu vrea minciuna sfântă şi amăgitoare a ere» éêntei 1,., Mai bine vrea realitatea care ucide.

S e sculă şi porni iar către gesturile viPfel zilnice, de •a rece , prea laşă ca să moară atât timp cât nu-i murise spe» l o j a , tocă trăia.

HORTENSIA PAPADAT-BENCESCU

Alexandru Vlaftutä După Caragiale, după Delavrancea şi Coşbuc, iată-1 şi pe

Viehată plecat de pe această vale a plângerilor şi a trandafirilor. Căci dacă pentru cei multi pământul este o vele a piàn­

gerei, pentru el era şi-o înflorire de roze. Avea trandafirii în tvfiet şi lumina cu ei şi-i risipaa ca o cascadă blânda, ca o revărsare de-alungul patriarhalelor cerdacuri din pânzele lui Origorescu.

Aşa l-am cunoscut eu pe Viahuţă mai acum zece ani, o iad locuia în palatul funcţionarilor publici delà şosea.

Şi această amintire nu vreau s'o şterg din suflet, căci e plină de seninătate.

In odăile luminoase şi primitoare, înduioşate de surâsul MAnd ai d-nei Vlahua, maestrul trecea liniştit printre oaspeţii *ăi, cu gesturi lente şi armonioase, cu lumini de bunătate In privirea pătrunzătoare.

Era un colţ de pace şi de poezie casa Iui Vlahuţă. De là ferestrele înguste, din balconul împodobit cu muşcate se vedeau, jos, copacii şoselei Kiselef, iar departe orizontul albastru.

Şi toate încăperile erau pline de lumina liniştită a depăr­tărilor.

O mare dragoste de viaţă adânc înţeleasă şi trăită cairo s e desprindea în toată făptura iui Viahufă.

Nimic brütet nimic sgomoios, nimic d isannonie . Ömul acesta avea ceva dmlr 'o altă epocă. Era potolit in

gesturi şi vorba lui era domoaiă, pună, iotuşi de-o sonoritate catifelată O energie care nu îmbrăca niciodată torme violente, dar pe care o ghiceai în ochii sombri, sub fruntea chinuită de gânduri, sub povara părului bogat şi negru.

Ştia să rămână poet în mijlocul înfrigurării contempo­rane şi să trăiască pentru el şi ai iui, cu lumea lui de visuri, cărora te dădea o aşa de mare intensitate în cài deveneau .realizări.

* • • •

— #Sunt mulţumit... Am trei mii de pogoane ale mele, ta fata casei de la Dragoslavele. Cât vezi cu ochii, totul este ol meu, fiindcă sunt liber să contemplu peisagiu! până'a zare, c i t vreau, de dimineaţa până seara...

«Şi pe urmă, suni bogat în fiecare zi, a m o zi întreaga care este a mea... Fac ce vreau cu dânsa. O zi întreagă LM A mm... De dimineaţă până seara... Nu mi-o poate Ina nimeni.. O zi întreagă.-,"

Epicurian delicat, pricepea valoarea nuanţelor. Asemeni albinei, din cea mal umilă manifestare a viejei culegea mierea parfumată... Mă uitam ia el adesea, în vremea suculentelor os­peţe la care venea Coşbuc, Dobrogeanu-Oherea, loslf, Oofa, colo sus, în palatul funcţionarilor publici.

Când îşi turna vin, îl gusta cu toate simt arile. Privea taag paharul gol. C e elegant obiect d e artă, câtă impalpabilă fra musete doarme înir'un pahar gol 1

Ochii lui Vlahută se încântau de armonia vinului de chikb1

fear sau de rubin, urcând în cristalul pur şl măritându-şi culo­rile cu transparenta cupei ; prindea, cu amândouă palmele, pa« harul şi-i savura contactul rotund şi proaspăt ; cu mâini tremu­rătoare îl ridica şi, cu o hii pe jumătate închişi, cu nările'n freamăt, aspira din plin aroma generoasă a licoare! Iul Bâchas... Şi numai după această sensuala pregătire, bea întâiul pahar — ftupă ce alţii goliseră, pe nerăsuflate, câteva...

înainte de-a aprinde o tigare, o pipăia, îi mângâia silueta ână şi elegantă... Se minuna de fenomenul misterios al chibri­tului care scapără si se aprinde, pâlpâire efemeri a anul Sa­turas de foc, minusculă şi fermecătoare feerie.

Cel dintâi fum albăstriu, amestecat cu aburul parfumat al cafelei abia turnate, urca înspre tavan şi'n împreunarea Iar, Vlahută părea că traeste eternităţi de vis şi dé voluptate, pe cari grăbiţii neamului nu le măi cunosc, căci au pierd*) coital amănuntului şi-al armoniilor intime.

* * * .

Personalitatea lui Vlahută, aşa cam Tarn văzut eu, va trt 4&epururi în proza lui mlădioasă, plină de ritm şi de bucurie • simţurilor, în proza Iui care. se leagănă, coboară şl urcă fa curbe armonioase, cu gratia unei sirene care-ar danta îa valart luminoase şi pure, în cadente mângâiate şi mult liniştitoare... • •

L'aş fi visat bătrân, bătrân de tot, săvârşinda-se într'un éecor vrednic de el.

Dar a murit ca şi ceilalţi mari prieteni ai săi, moarte t i ?«că şi neagră,. ^ ,

Caregiafe printre străini. Delavrancea la Iaşi, în caie mâi triste" clipe ale vieţii sale, căei neamul îi trecea prin cèasucfe

cele mal grele. N'a trăit măcar câteva lost mai melt, feiert Céna Barba, să-şi vadă visul cu o c h i i !

Coşbuc e ra o sdreanţă... I! sfâşiate pie ir co scumpului *3n copil, zdrobii de-o maşină.

N'au avut un sfârşit senin oamenii aceştia. Inferaseră, o*: vii, in nemurire, dar moartea lor n'a foai august crspuscul <i..-cel, d agonie de muritori nefericiţi.

Aş vrea totuşi să uiî c i râzboiaî a trecut peste V taüuS. ruin&ndu-l, îmbătrânindu-I, schimbSndu-î. doborându-1.

Pentru mine el va trăi deapururea în decorul lamina" alaiuri de buna doamnă Vlahufă, fes odUìe luminoase şl prr>< foare, în soarele lui Grigorescu,

Ii văd turnând via în cupa lui Coşbac, evocând pe C*e si­giale, mângâind genele foarte lungi ale unui copil din veciu; sau contemplând cu o infinită voluptate delà fereastra co RW;# cote roşii, vibrafiunile albastre şi liniştite ale depirfărilar.

v i c t o r irrmm

Teatral Naţional : Comedi® inimii Ca Comedia inimii s'a întâmplat a v a sîrsasa ia aparenţa top;

cei ce au etiti-o, au apreciat-o muit, dar când & fost funata, m s*i jrotbi fine în picioare. Aceasta înseamnă că, deşi scrfcă fi constrain* dipä toate regalile dramatice, trebue -să albi u» .casar ca teatru.

Privită prîh prisma iiteTaro-teatrală (foarte deosebită de puma. testait, care. singură îţi poate da perspectiva jttsîi in teatru), Gom&ăux. inimii e o piesă aproape ireproşabili. Intr'insa tot e bine calculs*, pregătit, motivat, analizat. Are un. conflict fi o acţiune,, proportionate ca o îngrijire farmaceutici, pornind domol, incirca ndu-se, a t ingiaö eai

a Ia sfârşitul actului ai doilea, aducând desnodământu! togfe treilea. Conflictul e interesant şi puternic, deşi $s cam întiadH

si tărăgănează puţin din pricina analizei prea migăloase. Scenele fi ac t clădite cu meşteşug. Toate sunt ia tocul tor.„ Şi totuf o a scenă no par vi), frazele pe care ie rostesc m par sincere»,

fi MU ca şi pe scenă pluteşte ceva ciudat, nepotrivit, ceva ce mim # ae pare artificial, alteori falş, far alteori retor ic . Ceeac« res« *» ansi m ttònteste să-ţi ţintuească interesul, ti predaci comunitate* le sentiments tetre scenă şi sală, să găsească inima spectatorului...

Scriind Comedia inimii se pare că d. Caton Thtadorian a cernu m greşeala dea vrea să o scrie prea bine, să o adâncească prea metr. Ştiinţa de-a scrie prea bine o lucrare teatrală e împreunaţi cu riscam, ssari. Dacă izbuteşti, atunci creezi o capo-d'operă ; dacă na izbnteft'. ftttì cei mult creaţie literară. Aceasta a făcut-o d. Theodorian.

Teatrul şi literatura sont două Itkiwrl Use deosebite, Wimm*

cateta capete geniale t a ajuns să ie plămădească infr'u» tot. Şi chiar ©perele acestora sunt deobicei nevoite să sufere amputări şi racomo «firi spre a întruni toate sufragiile, sau barem majoritatea. Nouăzeci ş. nouă la sută dintre piesele care se joacă şi plac, pretutindeni, sum numai şi numai teatru, oricât ar dori autorii sä creadă că sunt şi opere literare. Opera autorului constitue deabia o parte dia ceeace tste tiv- ' spectacol teatral, Ceielaste părţi le aduc actorii, rëgfsorii, maşînfştir decoratori*, recuzitorii şi chiar publicul din sală, Deaceea piesele obiş nalte nu prea mulţumesc la citire, Iar cela ce plac 2a citire na prea mulţumesc pe sceni. Autorul să nu caute niciodată $3 ac-pareze te l fără a iăsâ celorlalţi factori să- şi educă ia contribuţie puterile lor. Dai «ici sä nu dea prea puţin, tacit toată sarcîsa spectacolului să "cad», numai î» spinarea actorilor, regisorilor, etc. Intre acesie doui linii merge succesul teatral, cel mai capricios fenomen.

Fireşte, în teorie e lesne să faci deosebirile, si arăţi căile. Re.-s liaarea-e insă totul. Iar realizarea nu depinde de indicaţii ţi nici &> tege. Vine singuri sau nu vine deloc.

Cusurul Comedki inimii, ca psesl de teatru, esté deci excesul do perfecţiune literară.

Cusurul acesta însă, aici. nu o mortal. Oraţie acestui cusur Ca •media inimii, aşa cum este, rămâne o lucrare literari valoroasă, care se va citi cu eroţie. Pentru un scriitor mulţumirea aceasta trebui si fia tot atât de preţioasă ca şi aplauzele din teatru. Apoi, când va

• ii să se mai reprezinte Comedia inimii, se va putea lesne desbăra d<* balastul literar prin o serie de ajustări făcute cu pricepere şi fără era ţări literare, înmii triată ca linie, mai s t r i a s i şi mai rapidă ea acţiune — conflictul el va sparg mai luminos fi *>s cuceri sufletul spectatorilor întocmai cum stârneşte emoţia cititorului.

In orice caz ar fi păcat să rămână înmormântată Comedia inimii, îatr'insa ptlpită puternic un talent remarcabil. Micini darul d lui Theo • dorian de observator viguros al sufletului omenesc nu a adunat lucrur mai fiume ase. Drsma e construită cu dibăcie, a.ţiunea e condusă ca un meşteşug care arată un autor de teamă. Succesul teatral imediar o u e totdeauna o dovadă hotărâtoare. Operele inspirate, lucrate cu dragostea artei, străbătute ce talent, sunt menite să biruiască, nui ou rând sau mai târziu. Comedia inimii, în ciuda unui defect de optic*, trebue să-şi facă drumul ce i se cuvine. Calităţile; ei intrinsece ce n'o vo* .usa multă vreme în părăsire.

Temeiul dramatic din Comedia inimii, merită s i fie reţinut. B preţios şi adânc omenesc. Şovăirea între iubirea trupească şi cea su îleteascâ face din Şerban un erou cu deosebire originai. Şovăirea a-ceasta provoacă conflictul, constitue «contedia» inimii. Atacarea unui asemenea subiect nu poate fi cumpănită cu uşurinţă. Dacă d. Catoe Tfaeodorian ar avea numai meritul de a fi apropiat acest conflict ţi-. încă ar trebui luat io seamă.

Comedia inimii se cuvine astfel îi tie trecută ia activul au> ritos al d-Uii Theodor ian.

Vasile Toneanu. - A devenit pensionar de bună voie. A sim­ţit poate că a dat tot ce a avut mal bun în suflet, sau a vrut sä piece înadins Ia plinătatea ma-turi taţii — sigur este insă că re­tragerea ii sporeşte prestigiul artistic. N'a putut sau n'a vrut să meargă cu vremea. Deaceea, de câţiva ani, s'a mulţumit cu succesele cele vechi. Poate că aceasta e şi una din tainele popu­larităţii sale. Creaţiile clasice nu îe-a mai reluat şi deci generaţia nouă nu-1 poate aprecia după «le. Pentru noi mărimea sa este Zelig-Şor. Comedian de soi, fără mult meşteşug, a jucat cu sutlet şi cu un umor natural, inăscut, pe care puţini îi au din cei ce începuseră a-1 privi cu superio­ritate. A avut o slăbiciune—pro­prie dealtfel şi din nenorocire «aar tuturor artiştilor noştri — pentru genurile inferioare. Suc­cesele uşoare ademenesc tot­deauna şi slăbesc forţela crea­toare. Numele său ar fi rămas « a i adânc gravat în teatrul ro« aiânesc dacă şi-ar fi întrebuinţat talentul remarcabil spre a da viaţă unor figuri mai trainice, astfel trebue să ne mulţumim a repeta că atâta.timp cât va ră­mâne Zelig-Şor, se va pomeni şt creaţi unea d-lui Vastie To-«teanu.

L .R .

Pria Ardeal.—D, Radu Cosmin %i- a luat sarcina de-a fi cronica­

rul cntus'tast al vremii or tragice si măreţe caré au inftpteit R« mânia Mare. După cronica, si ca zi, a războiului nostru—din care a şi pubiicat o parte '— azi. In-tr'un volum foarte respectabil, caută să fixeze frământările mi nunate ale unirii Ardealului ce vechiul regat O face în forma unor note de călătorie, cu pri­lejul turneului Teatrului Naţional şi, in parte, a vizitei familiei re gale prin Transilvania, Fireşte, notele sunt scrise f.i cu zi. Şi sunt interesante ca nişte docu­mente ale vremii şi ca izvor de însufleţire, negreşit cam uşoară, Căci d. Radu Cosmin prea este fotograf şi reporter, şi prea puţin literat in impresiile acestea. în­semnează tot ce vede, fără nici o selecţie — îngreunând astfet de multe ori zadarnic, volume) şi micşorând, fatal, interesul. Pentru d-sa toate lucrurile şt fiinţele iau proporţii grandioase — discursurile d-lui Peretz. toas­turile funcţionarilor, ştrengar iile actorilor, păţaniile personate ale d sale... în noianul de amănunte de interes particular, firul roşa se încâii-eşte. Literatul • apare prea rareori, in câte-o observare originală, în câte-o imagine îna ripată, în câte-o descriere pit*-rească,..

In orice caz însă sforţările d-ini Radu Cosmin sunt binevenite Asemenea cărţi sunt folositoare pentru propaganda naţională.

X. Y

ta rata-ton aceasta rom publica tMa tuturor cărţilor romA netti apărote, ftritt&jid editura, numărul pagi all or ji oostul unui exemplar.)

Dr. CăUn-OttoI. — Karl Marx, schiţă biografică, Bucureşti, i9t». sàrtia I I Cercul de editură socialista, 31 oâg, Lei 1.

Gabriel Oompayré. — /. / . Rousseau şi Educaţia fiatarti, tra éucere de Margareta Gabrielescu, Bucureşti 19U9, Editura Alcaiqr 'M pag. Lei S,

(TUtstg i'it tttft»lat la fi Kvuarria).

A APĂRUT

No. I O

lectora pentru toţii M A G A Z I N I L U S T R A T L U N A R : : •.' .

S u b d i r e c ţ i u n e a D - l u ì E L O V I N E S C U

Sumar a J :

V r a b i a . . . . . Povestea mărgări tarului (fragment

dramatic din romanul M. S Reginei * Maria) . . . Odiseea legaţiunei române dsn Pe­

trograd - . . . . . . . |Părerea bun icu lu i (schiţă) Sub cer strein (elegie) . . . . . , Muiercea (schiţă) . . . . . . . Prizonierii (nuvelă) Nu mă uita (schiţă) . . . . . -'

" [Bujoreştii, comedie in Cronica dramatică 4»cte .decaton t u « o -

» dorian.

/;. Lovinesai

Victor Eftimiu

Dr. /• Tudorache O. Cais Cezar Titas Stoica Caton Theodûrian Loc. George I, Popa Sandu l'eieajen ( t . • , , i E. Liwmesat •

I

kh beutete se fac h Librăria- AIX4LAY & Lei 36 pentru un an

18 „ şeas© luni

P r - e ţ u i u n u i n a m à p L e i S

E D I T U R A A L € A L A Y

U L T I M E L E N O U T Ă Ţ I

V I C T O R E F T I M I U

CORABIA cu PITICI O ser i e dé poves t i r i s cr i se într'o l imbă co- i

(orata, cu s u b i e c t e dramatice şi palpitante, cupr inse î n t r u n v o l u m de peste zece coaie, cu

coper ta în culori .

5 L E I

R A D U O O S M I N

P R I N A R D E A L Uo v o l u m d e 5 0 0 pag in i in care sunt fixate, ca , - n i ş te d o c u m e n t e , impresiile primei călătorii

a suveran i lor români Ardealul liberat. Cartea aceasta nu poate să lipsească din nici .p

. b lb i io î ecă românească.

E D I T U R A A L C A L A Y

• • • • • • • • • • • • • H H M H i f Tipografia «Universala» lanca Ionesco S-sori, Str, Covaci 14. — Bucureşti

IO L E I