ÎN GRĂDINA GHETSEMANI

de Vasile Voiculescu

INTRODUCERE

Opera lui Vasile Voiculescu se întinde pe o lungă perioadă de timp, di 1916 până în 1963. Ca poet, el realizează un univers distinct, a cărui evoluție lentă a marcat până la război momentele importante ale poeziei tradiționaliste.

Poezia În Grădina Ghetsemani face parte din volumul Pârgă apărut în 1927, volum care marchează afirmarea originalității stilului lui Voiculescu, deși scriitorul nu se desprinsese definitiv de influențele predecesorilor săi. În acest volum apar primele poezii de inspirație religioasă printre care se află și În Grădina Ghetsimani.

ÎNCADRAREA ÎN CURENT ȘI TIP DE CREAȚIE

Poezia În Grădina Ghetsemani se încadrează în categoria creațiilor religioase ale lui Vasile Voiculescu.

Începând cu creațiile din volumul Pârgă , dar mai ales cele apărute în placheta Poeme cu îngeri, se definește lirica voiculesciană religioasă.Critica literară a interpretat în mod diferit atitudinea lui Voiculescu vis-a-vis de inspirația biblică.Eugen Lovinescu și Pompiliu Constantinescu sunt convinși de predispoziția religioasă a lui Voiculescu. George Călinescu îl încadrează în celebra sa Istorie a literaturii române de la origini până în prezent la capitolul Ortodoxiștii. Momentul 1926, fapt ce demonstrează acceptarea sentimentului religios în lirica voiculesciană. Ovid Crohmălniceanu și Aurel Rău sunt de părere că la Vasile Voiculescu sentimentul religios este adânc înrădăcinat, în timp ce Ion Apetroaie nu recunoaște predispoziția poetului pentru inspirația religioasă, numindu-l chiar ateu politicos.

Deși majoritatea temelor și motivelor erau anticipate în primele volume, poetul depășește în această creație tradiționalismul sămănătorist prin spiritualizarea imaginii și înnoirea expresiei. Scenele și motivele biblice nu mai sunt simple elemente decorative, ci alegorii ale neliniștilor omului în aspirația sa către Dumnezeu.

TEMA

Este evident încă din titlul poeziei că Vasile Voiculescu folosește în creația sa tema religioasă și motivul rugăciunii lui Iisus din Grădina Ghethemani, pe muntele Măslinilor.

Vasile Voiculescu păstrează în structura poemului său majoritatea detaliilor din textul biblic, pe care le dezvoltă într-o viziune proprie. Rugăciunea lui Iisus din Grădina Ghetsimani are loc după trădarea lui Iuda și înaintea arestării de către escorta romană. Poetul se oprește la acest moment prezentând atitudinea lui Iisus înspăimântat de apropierea patimilor predestinate de Tatăl ceresc. Astfel, întreaga poezie se organizează în jurul opoziției marcată de natura duală a lui Iisus: umană și divină.

VIZIUNEA DESPRE LUME

Punctul de plecare al poeziei În Grădina Ghetsimani îl constituie un fragment din Noul Testament, din Evanghelia după Luca: Și când a sosit în acest loc, le-a zis: “Rugați-vă ca să nu intrați în ispită”. Și El s-a depărtat de ei ca la o aruncătură de piatră și îngenunchind Se ruga, zicând “Părinte, de voiești, treacă de la Mine acest pahar... Dar nu voia Mea, ci voia Ta să se facă!” Iar un înger din cer s-a arătat Lui și-L întărea . Iar El, fiind în chin de moarte mai stăruitor se ruga. Și sudoarea Lui s-a făcut ca niște picături de sânge care picurau pe pământ. Și ridicându-Se din rugăciune, a venit la ucenicii Lui și i-a aflat adormiți de întristare.

În poeziile de inspirație religioasă, imaginea lui Iisus apare, de obicei, asociată cu tema durerii, Vasile Voiculescu oprindu-se în această creație asupra patimilor acestuia.

COMPOZIȚIA TEXTULUI POETIC

În prima strofă personajul biblic este prezentat în plin zbucium sufletesc, aproape epuizant: Iisus lupta cu soarta și nu primea paharul .../Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea întruna este surprinsă aici latura umană a lui Iisus deoarece îndoielile, neliniștea și teama de moarte sunt specific umane. Împotrivirea sa este impresionantă și are urmări fizice, stârnind mânia Tatălui divin: Curgeau sudori de sânge pe chipu-I alb ca varul/ Și amarnica-i strigare stârnea în stări furtuna. Cele două epitete cromatice propun o imagine iconografică, dar și un contrast vizual bazat pe opoziția dintre omenesc (sugerat de sânge) și divin (sugerat de alb, simbolul purității cerești).

Intensitatea durerii lui Iisus pare a căpăta proporții cosmice, întreaga natură fiind străbătută de o jale profundă: Și amarnica-i strigare stârnea în stări furtuna. În aceste momente Iisus nu se împotrivea unei persoane anume, cu atât mai puțin Tatălui ceresc, ci morții care ar veni să încheie destinul uman. Cu toate acestea, împotrivirea lui produce nemulțumirea divină, fapt sugerat explicit în a doua strofă.

În aceste versuri, care prelungesc zbaterile lui Iisus, este prezentat destinul dramatic al personajului biblic, oscilarea lui continuă între omenesc și divin. Prin metafora o mână neîndurată, poetul propune imaginea lui Dumnezeu neclintit în hotărârea lui de a răscumpăra prin chinurile și jertfele fiului său păcatele omenirii. Din acest motiv, Iisus trebuie să-și accepte destinul și să se supună hotărârii divine. Dramatismul zbaterilor sale este sugerat prin epitetele cu valoare de superlativ artistic grozavă cupă și sete uriașă. Metafora grozavă cupă simbolizează păcatele omenirii, dar și izbăvirea prin credință. Tatăl ceresc își ispitește fiul cu această cupă a păcatelor omenirii astfel încât acceptarea ei să ducă la izbăvirea oamenilor prin credință, dar și la trecerea lui Iisus prin moarte la ipostaza divină.

În strofa a treia, dramatismul înfruntării capătă accente tragice deoarece Iisus se luptă acum cu sine însuși. Sunt evidențiate astfel încă o dată cele două ipostaze ale personajului biblic, cea umană și cea divină, prin evidențierea opoziției dintre aparență și esență. În cupa păcatelor omenirii, El observă veninul, durerea care constituie însă o aparență, deoarece esența o constituie, de fapt, mierea și dulceața, adică ipostaza divină la care Iisus nu poate accede decât prin suferință și moarte, deși conștientizează că ipostaza divină nu poate fi atinsă decât acceptând sacrificiul și anularea ipostazei umane, dintr-o teamă specific omenească. El încearcă să își prelungească destinul terestru, opunându-se cu înverșunare morții, deși dincolo de aceasta îl așteaptă viața veșnică.

Ultima strofă are valoare de pastel, aducând în prim-plan decorul natural în care are loc frământarea sufletească a lui Iisus, zbaterea sa lăuntrică. Acest decor completează imaginea biblică din prima strofă. Toposul, grădina cu măslini, preia zbuciumul sufletesc al personajului biblic. Imaginea măslinilor care se frământau și care păreau că vor să fugă din loc, să nu-l mai vadă evidențiază tragismul viziunii. Ideea morții din ultimele două versuri se realizează atât la nivel imagistic, cât și sub aspect temporal prin folosirea sintagmei uliii de seară. Un vânt de spaimă frământă lumea anunțând martiriul care va schimba destinul omenirii: treceau bătăi de aripi prin vraiștea grădinii. Ultimul vers este încărcat de sugestii premonitorii, aducând în prim-plan imaginea morții și uliii de seară dau roată după pradă.

ÎNCHEIERE

Dimensiunile zbuciumului interior al lui Iisus sunt redate prin epitete și metafore. Abundența acestora marchează evoluția stării sufletești a celui aflat într-o luptă pe două planuri: cu destinul și cu sine însuși. Proiectarea acestei drame într-un timp mitic se reliefează, la nivel grammatical, prin folosirea verbelor la imperfect, care sugerează o acțiune duabilă, îndelungată.