I. Romanitatea românilor în viziunea istoricilor

Romanitatea este elementul esenţial al identităţii ligvistice şi culturale a poporului român. Asemenea altor popoare ale Europei (francez, italian, spaniol, portughez), românii vorbesc o limbă romanică, formată pe baza latinei. Până în secolul al XVIII-lea, continuitatea daco-română şi romanitatea românilor nu au fost puse la îndoială, fiind afirmată nu numai de cărturarii români, precum Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir, ci şi de autori străini. Romanitatea românilor cuprinde în ansamblul ei ideea despre descendenţa romană a românilor, stăruinţa elementului roman în Dacia după retragerea aureliană, unitatea de neam a românilor, latinitatea limbii române etc.

Secolul al XVI-lea marchează europenizarea cunoştinţelor despre originea romană a poporului român, precum şi afirmarea limbii române scrise. Ideea de romanitate a căpătat noi conotaţii în epoca modernă, în special în secolul al XVIII-lea, odată cu afirmarea luptei de emancipare politică şi naţională.

a) Romanitatea românilor în Evul Mediu Ideea romanităţii românilor a început să fie studiată din epoca medievală de către cronicarii români precum Grigore Ureche, Miron Costin, Dimitrie Cantemir. În lucrările lor din secolul al XVII-lea, aceştia au realizat o sinteză referitoare la elucidarea acestei probleme, acţionând pentru informarea românilor cu privire la romanitatea lor. De exemplu, Dimitrie Cantemir a închegat în vasta sa operă un adevărat program politic care, pe baza latinităţii şi unităţii neamului românesc în vatra Daciei străbune, susţinerea emanciparea de sub suzeranitatea otomană. În „Descrierea Moldovei”, Dimitrie Cantemir abordează romanitatea românilor, susţinând originea pur romană a românilor, anticipând una din ideile de bază ale Şcolii Ardelene. b) Romanitatea românilor în epoca modernă şi contemporană Ideea romanităţii românilor a continuat să fie abordată şi în epocile modernă şi contemporană, devenind o armă politică în revendicări naţionale. În Transilvania, acceptarea originii romane a românilor ar fi însemnat că aceştia, departe de a fi noi veniţi, i-au precedat pe cuceritorii maghiari în ţinuturile de dincolo de munţi, conferind populaţiei de origine latină o superioritate de civilizaţie şi de tradiţie greu de împăcat cu condiţia lor de naţiune tolerată.

În secolul al XVIII-lea, românii din Transilvania au început lupta pentru obţinerea aceloraşi drepturi politice de care se bucurau „naţiunile privilegiate”, adică maghiarii, saşii şi secuii. În Transilvania, Inochentie Micu a fost primul care, aducând ca argumente romanitatea, vechimea şi continuitatea românilor a elaborat un program complex de emancipare politică şi socială a naţiunii române din acest teritoriu. Aceste argumente au fost reluate, la sfârşitul secolului al XIX-lea, de reprezentanţii Şcolii Ardelene, precum:

Samuil Micu; Gheorghe Şincai; Petru Maior;

Reprezentanţii Şcolii Ardelene susţineau originea pură a românilor. Această poziţie se poate explica prin analiza contextului situaţiei românilor din Transilvania. Recursul la originea romană, fără cel mai mic amestec străin, era considerat o armă esenţială în lupta de emancipare a românilor din Transilvania. Astfel, reprezentanţii Şcolii Ardelene invocau exterminarea şi alungarea dacilor din noua provincie, inexistenţa căsătoriilor mixte etc. Până în a doua jumătate a secolului al XIX-lea, istoriografia românească a evoluat pe coordonatele naţionale trasate de Şcoala Ardeleană.

În acest context (lupta românilor din Transilvania pentru obţinerea aceloraşi drepturi politice ca şi maghiarii, saşii şi secuii), Franz Sulzer a lansat teoria imigraţionistă care a fost îmbogăţită apoi de geograful austriac Robert Roesler, de unde şi denumirea de teorie roesleriană. Potrivit teoriei imigraţioniste, împăratul Aurelian a retras din Dacia toată populaţia, astfel că spaţiul de la nord de Dunăre a rămas pustiu şi pe aici s-au perindat migratorii. Poporul român s-a format la sud de Dunăre, de unde ar fi trecut la nordul fluviului prin secolele XII–XIII, ajungând în Transilvania după aşezarea maghiarilor, saşilor şi secuilor. Scopul lansării acestei teorii era anularea argumentelor istorice ale românilor în loupta politică din Transilvania şi justificarea privilegiilor deţinute de maghiari, saşi şi secui, precum şi a statutului de „toleraţi” atribuit românilor. În felul acesta, chestiunea continuităţilor istorice va căpăta un pronunţat caracter politic.

Din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, teza originii pur latine a poporului român a început să fie considerată o eroare. În acest sens, începutul l-a constituit studiul lui Bogdan Petriceicu Haşdeu intitulat „Pierit-au dacii?”. Autorul demonstra că reprezentanţii Şcolii Ardelene şi continuatorii ei au făcut o interpretare forţată a izvoarelor antice, în special a textelor lui Eutropius care vorbea de o „împuţinare a bărbaţilor”. Haşdeu afirma că dacii nu au pierit după cucerirea romană iar colonizarea nu a însemnat o infuzie de romani puri, ci de cele mai diverse origini. Astfel, Haşdeu a demonstrat că substratul dacic al poporului român nu poate fi contestat.

Istoricii români, precum A.D. Xenopol, Vasile Pârvan, Nicolae Iorga, Ghe. I. Brătianu, au combătut teoria imigraţionistă şi au adus numeroase argumente pentru a dovedi romanitatea românilor. Principalele idei formulate de istoricii români pentru susţinerea romanităţii românilor sunt:

1

limba română are un caracter latin şi acest lucru este dovedit de faptul că fondul principal de cuvinte este latin iar structura gramaticală şi lexicală este latină. Din cele aproximativ 1500 de cuvinte de bază ale limbii române, 60 % sunt de origine latină; Bogdan Petriceicu Haşdeu arătase că se pot alcătui fraze întregi numai cu cuvinte din limba latină, dar nici o propoziţie cu cuvinte exclusiv de alte origini.

esenţa romană a unor obiceiuri şi datini populare ale poporului român;

Dinu C. Giurescu aduce în vedere un alt factor care atestă romanitatea românilor, şi anume creştinismul românilor, despre care el spune că este de origine romană, obiecte de origine creştină fiind descoperite la nord de Dunăre şi după Retragerea Aureliană din 271, retragere în urma căreia, după cum susţinea Roesler, s-ar fi retras toată populaţia la sud de Dunăre şi nu doar armata şi administraţia romana aşa cum a fost în realitate.

c) Semnificaţia studierii romanităţii românilor Studierea romanităţii românilor este un lucru necesar şi important, deoarece oferă informaţii despre originea, formarea şi continuitatea poporului român şi a limbii române. În epoca modernă, ideea romanităţii s-a transformat într-o veritabilă armă politică, stând la baza argumentelor folosite de românii din Transilvania în demersul lor pentru câştigarea drepturilor naţionale. De asemenea, romanitatea românilor a fost o componentă fundamentală a conştiinţei de sine a românilor, a unităţii românilor. În secolul al XIX-lea, această ideea a devenit o permamenţă politică, pe ea fundamentându-se conceptul de daco-românism care a însoţit naţiunea română în marile evenimente de la 1848, 1859, 1877 şi 1918.

Cerinţe: - precizarea unui secol în care a fost abordată ideea romanităţii românilor;- prezentarea unei cauze a implicării istoricilor în abordarea romanităţii românilor;- menţionarea a două idei prin care istoricii au susţinut romanitatea românilor;- menţionarea a doi istorici care au abordat problema romanităţii românilor; - formularea unui punct de vedere referitor la rolul ideii romanităţii românilor în scrierile istoricilor şi susţinerea

acestuia printr-un argument istoric; - formularea unui punct de vedere referitor la semnificaţia studierii romanităţii românilor şi susţinerea acestuia printr-

un argument istoric; - menţionarea a două epoci istorice în care a fost studiată ideea romanităţii românilor;- numirea unui istoric şi prezentarea unei cauze pentru care acesta a abordat ideea romanităţii românilor;

2

I I. SECOLUL XX ÎNTRE DEMOCRAŢIE ŞI TOTALITARISM. IDEOLOGII ŞI PRACTICI POLITICE ÎN ROMÂNIA ŞI ÎN EUROPA

1. Prezentaţi o caracteristică a unei ideologii totalitare, din secolul al XX-lea, numind şi un stat care a promovat-o ( Prezentaţi două caracteristici ale unei ideologii totalitare în secolul al XX-lea )

Ideologiile totalitare au apărut în secolul al XX-lea: comunismul şi fascismul. Principalele caracteristici ale fascismului din Germania ( nazismul ) sunt: a)rasismul. Adolf Hitler considera că întreaga istorie a omenirii este de fapt o luptă între rase. Rasa germană era considerată tuturor. Rasele inferioare ( slavii, latinii, asiaticii ) urmau să fie sclavii germanilor. Rasele impure ( ţiganii, evreii ) urmau să fie exterminate. Rasa germană avea nevoie pentru dezvoltarea sa de un teritoriu care urma să fie preluat de la popoarele considerate inferioare ( „spaţiul vital” ). b)naţionalismul de tip agresiv. Adolf Hilter visa la crearea unui imperiu ( Reich ) care să-i cuprindă pe toţi germanii. Această Germanie Mare urma să fie capabilă să rivalizeze cu Anglia şi SUA. Statul nazist avea deviza „un singur popor, un singur stat, un singur conducător”.

2. Prezentaţi o practică totalitară, din epoca contemporană, precizând şi statul în care ea s-a aplicat.

Teroarea reprezintă fenomenul cel mai evident al regimurilor totalitare. Teroarea a fost aplicată mai ales în U.R.S.S. şi Germania. Cei doi mari dictatori, Stalin şi Hitler, au lăsat în urma lor milioane de morţi şi, în acelaşi timp, două naţiuni înfricoşate şi traumatizate. Ţintele terorii au fost adversarii politici ai regimului, cei care încercau să conteste poziţia conducătorului suprem al regimului, precum şi, pe un plan mai general, întreaga populaţie. Existau în Germania şi ţinte predilecte ale terorii: „rasele inferioare şi impure”, mai ales evreii care erau consideraţi vinovaţi de toate dificultăţile economice şi politice ale Germaniei după primul război mondial. Prin teroare, Hitler urmărea realizarea unei societăţi pure din punct de vedere etnic. Nimeni nu era în siguranţă, oricine putea să cadă victimă represiunii. „Omul nou” nazist trebuia să fie ascultător şi înregimentat „misiunii” stabilite de către regim.

3. Prezentaţi o caracteristică a democraţiei, în Europa contemporană, precizând şi un stat care a promovat-o. ( Prezentaţi două caracteristici ale democraţiei în Europa în secolul al XX-lea. )

Principalele caracteristici ale regimului democratic sunt:- separarea puterilor în stat;- suveranitatea naţională; ( potrivit acestui principiu naţiunea este sursa suveranităţii astfel că cetăţenii aleg

prin vot universal parlamentarii care trebuie să reprezinte interesele poporului ); - respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti; ( libertatea presei, libertatea întrunirilor, libertatea

religioasă, libertatea de opinie, dreptul la proprietate, egalitatea în faţa legii etc ) Cele trei mari democraţii ale secolului al XX-lea sunt: S.U.A, Marea Britanie şi Franţa. Constituţia din 1923 a asigurat funcţionarea regimului democratic din România. Potrivit acestei constituţii, principiul separării puterilor în stat se poate prezenta astfel:

a) puterea executivă aparţinea regelui care o exercita prin intermediul Guvernului; printre atribuţiile regelui se numărau: numeşte pe prim – ministru, era şeful armatei, are dreptul de a bate monedă, conferea decoraţii şi grade militare etc;

b) puterea legislativă aparţinea Parlamentului bicameral ( Camera Deputaţilor şi Senatul );c) puterea judecătorească aparţinea instanţelor juridice, instanţa supremă fiind Curtea de Justiţie şi Casaţie.

Regimurile totalitare ale secolului al XX-lea au fost:a)fascismul; Italia a fost un stat fascist în timpul lui Benito Mussolini ( 1922 – 1945 ). Fascismul a îmbrăcat o formă corporatistă care preconiza o societate organizată în grupuri profesionale, numite corporaţii. Aceste corporaţii erau formate din reprezentanţii muncitorilor şi ai patronilor iar aceştia trebuiau să colaboreze pentru armonia socială. b)nazismul; aceasta a fost ideologia Germaniei în timpul lui Adolf Hitler ( 1933 – 1945 );c)comunsimul; acest regim propune un tip de societate egalitaristă în care nu există proprietate privată şi nici clase sociale. Comuniştii susţineau există o luptă între clasele sociale: muncitorii şi burghezia.

Principalele caracteristici ale regimului totalitar sunt:a) puterea este deţinută de o singură persoană sau de un grup restrâns de persoane; distanţa între stat şi

societate este practic anulată, în sensul că puterea întrupată de stat, prin partidul unic, pătrunde până şi în viaţa particulară a fiecărui cetaţean.

b) dominaţia partidului unic asupra societăţii;c) cultul personalităţii conducătorului;d) existenţa unei poliţii politice pentru reprimarea disidenţilor ( Securitatea în România );e) nerespectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti;

3

f) controlarea vieţii culturale, ştiinţifice şi educaţionale de către regimul totalitar; g) cenzura presei;

III. Constituţiile din România

Necesitatea unei constituţii a apărut în societatea românească în condiţiile procesului de modernizare a vieţii social – economice, politice şi culturale de la sfârşitul secolului al XVIII-lea şi începutul secolului al XIX-lea. Prima constituţie a României în adevăratul sens al cuvântului a fost adoptată în epoca modernă, în anul 1866. Au mai fost adoptate legi fundamentale în România în anii 1923, 1938, 1948, 1952, 1965, 1991. În prezent este în vigoare constituţia adoptată în 1991 şi revizuită în anul 2003. Înlăturarea lui Al. I. Cuza şi aducerea prinţului străin ( 1866 ) a urgentat adoptarea unei noi legi fundamentale a statului. Se dorea ca noua lege fundamentală să creeze un cadru instituţional solid şi să inaugureze un regim politic de monarhie constituţională, bazat pe principiile fundamentale ale liberalismului. Aplicarea Constituţiei din 1866 a avut consecinţe importante, precum crearea cadrului necesar funcţionării instituţiilor moderne prin impunerea unor principii precum separarea puterilor în stat, guvernare reprezentativă, responsabilitatea ministerială şi reglementarea statutului monarhiei în România. Constituţia din 1866 a avut o mare importanţă. Pe lângă faptul că a contribuit la consolidarea şi modernizarea instituţiilor statului român, a afirmat şi dorinţa de independenţă a românilor. Constituţia din 1866 a fost considerată pe plan extern drept o manifestare a independenţei deoarce domnul avea atribuţiile unui suveran independent şi nu se amintea nimic de suzeranitatea otomană şi de garanţia colectivă a puterilor europene. Astfel se depăşea statutul de autonomie recunoscut prin tratatele internaţionale. Aceasta este prima constituţie românească internă, adoptată fără aprobarea Marilor Puteri. În plus, Constituţia din 1866 introducea pentru prima dată denumirea oficială de România. Unul dintre principiile fundamentate de Constituţia din 1866 este separarea puterilor în stat. Puterea executivă era încredinţată domnului şi guvernului. Domnul avea atribuţii importante: numeşte şi revocă miniştri, dreptul de a bate monedă, conduce armata, dreptul de a dizolva Parlamentul, iniţiativă legislativă etc. Puterea legilativă apaţinea Palrmanetului numit Reprezentanţa Naţională format din Adunarea Deputaţilor şi Senat. Principalele atribuţii ale Parlamentului erau: drept de iniţiativă şi sancţiune a legilor, discutarea şi votarea bugetului etc. Puterea judecătorească era exercitată prin Curţi de judecată şi Tribunale, instanţa supremă fiind Înalta Curte de Casaţie. În epoca contemporană, prima constituţie a fost aplicată în anul 1923. După revizuirea Cosntituţiei din 1917 şi Marea Unire din 1918, era necesară o nouă constituţie care să reflecte noile realităţi politice, sociale, economice şi teritoriale, care să impună unificarea organizării de stat şi a legislaţiei menite să favorizeze progresul întregii naţiuni. În 1917, în vederea creşterii moralului soldaţilor, regele Ferdinand I promisese că la sfârşitul războiului va adopta votul universal şi o reformă agrară. Aplicarea Constituţiei din 1923 a consacrat regimul democratic, consolidând o serie de principii liberale şi asigurând drepturile cetăţeneşti în general şi drepturile minorităţilor în special în conformitate cu noile tendinţe internaţionale. Constituţia din 1923 reproduce multe dintre articolele Constituţiei din 1866, motiv pentru care pot fi identificate mai multe elemente de continuitate ( asemănări ) precum:

a) ambele constituţii au la bază princiipii democratice separarea puterilor în stat, guvernarea reprezentativă, suveranitatea naţională, respectarea drepturilor şi libertăţilor cetăţeneşti etc );

b) ambele constituţii prevedeau că forma de guvernământ a României este monarhia constituţională ereditară, tronul fiind moştenit în cadrul familiei Hohenzolern Sigmaringen;

În acelaşi timp, există mai multe deosebiri între Constituţia din 1866 şi cea din 1923, precum:a) constituţia din 1866 prevedea votul cenzitar iar cea din 1923 a introdus votul universal pentru

bărbaţii peste 21 de ani;b) constituţia din 1866 prevedea că „proprietatea este sacră şi inviolabilă” în timp ce, potrivit

constituţiei din 1923, proprietatea avea o funcţie socială şi că interesele colectivităţii trebuie să primeze în faţa intereselor individuale. În caz de necesitate publică, statul putea expropria proprietatea cuiva în schimbul unei despăgubiri. Bogăţiile subsolului erau declarate proprietate de stat. Astfel, dreptul de proprietate nu mai era unul absolut ca la 1866.

Constituţia din 1923 a avut o mare importanţă, fiind cea mai înaintată constituţie din istoria de până atunci a României şi una dintre cele mai avansate constituţii din România. A asigurat funcţionarea regimului democratic din România, consolidând separarea puterilor în stat. În plus, erau eliminate toate piedicile de natură religioasă la dobândirea calităţii de cetăţean, iar prin afirmarea egalităţii juridice dintre sexe se deschidea perspectiva extinderii dreptului de vot şi asupra femeilor. Importanţa Constituţiei din 1923 este cu atât mai mare cu cât în perioada interbelică în unele ţări s-a trecut la instaurarea unor regimuri autoritare şi totalitare. Adoptarea unei legi fundamentale este foarte necesară deoarece constituţia este fundamentul organizării instituţional-politice a unui stat. Toate legile fundamentale adoptate în România de la 1866 şi până în prezent au capitole separate despre puterile statului, exprimate prin instituţii, despre drepturile şi ( după 1938 ) despre îndatoririle cetăţenilor. Constituţiile elaborate în România au avut un rol important în evoluţia societăţii româneşti. Constituţiile au fost rezultatul echimbărilor din societatea românească. La rândul lor, ele au determinat schimbări în societate. Spre exemplu, instaurarea regimului comunist impunea punerea de acord a Constituţiei cu regimul politic dictatorial.

4

Cerinţe: - precizarea anului adoptării unei constituţii în România şi prezentarea unei cauze a acestui fapt istoric;- menţionarea a două asemănări şi a două deosebiri între prevederile a două dintre constituţiile României; - menţionarea a câte unei consecinţe a adoptării fiecăreia dintre cele două constituţii pentru care aţi optat; - formularea unui punct de vedere cu privire la ( rolul ) necesitatea adoptării unor legi fundamentale pentru statul

român şi susţinerea acestuia printr-un argument istoric; - formularea unui p. de v. cu privire la importanţa constituţiilor pentru România şi susţinerea acestuia printr-un

argument istoric; - prezentarea unui element de continuitate între două constituţii ale României; - menţionarea a două principii prevăzute în constituţii;

I V. INSTITUŢII CENTRALE ŞI AUTONOMII LOCALE ÎN SPAŢIUL ROMÂNESC ( SECOLELE IX – XVIII )

1. Prezentaţi două instituţii centrale din spaţiul românesc în secolele XIV –lea – al XVIII-lea. DOMNIA – în Ţara Românească şi Moldova; VOIEVODATUL – în Transilvania;

Domnia reprezintă instituţia centrală în Moldova şi Ţara Românească Domnul era stăpânul ţării iar în calitate de „mare voievod” era comandantul suprem al armatei. Sistemul de succesiune la tron a fost electivo – ereditar. Puteau fi aleşi din familia domnitoare toţi descendenţii pe linie bărbătească, chiar dacă era vorba despre fii nelegitimi. S-a practicat des asocierea la domnie a fiului cel mare din timpul vieţii domnului. Marea boierime alegea pe domnitor din rândul membrilor familiei Basarabilor, în Ţara Românească, şi respectiv a Muşatinilor, în Moldova. Principalele atribuţii ale domnului erau: elaborarea legilor; era judecătorul suprem, putând pronunţa pedeapsa cu moartea; încheia tratate, declara război şi încheia pace; era comandantul suprem al armatei, purtând titlul de mare voievod; Începând din secolul al XVI-lea dominaţia otomană asupra Ţărilor Române s-a accentuat. Iniţial, domnul era ales de boieri şi confirmat de sultan. Treptat, domnul va fi numit de către turci. Acest lucru are loc mai ales în secolul al XVIII-lea, când dominaţia otomană asupra Ţărilor Române a luat forma regimului fanariot ( 1711/ 1716 – 1821 ).

Voievodatul reprezintă instituţia centrală din Transilvania până în anul 1541. Transilvania a fost voievodat autonom sub suzeranitate maghiară până în anul 1541, devenind apoi principat autonom sub suzeranitate otomană. Voievodul Transilvaniei este numit de regele Ungariei. Voievodul era ajutat în luarea deciziilor de un vicevoievod şi de Adunările nobiliare. La început, din aceste Adunări nobiliare făceau parte şi românii. Trepat, românii au fost excluşi din aceste Adunări nobiliare şi deci din viaţa politică a Transilvaniei. Un moment important al excluderii românilor de la viaţa politică a Transilvaniei l-au reprezentat decretele din 1366 emise de regele maghiar Ludovic I de Anjou prin care calitatea de nobil era condiţionată de apartenenţa la catolicism.

2. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia autonomiile locale au contribuit la constituirea statului în spaţiul medieval românesc.

Dacă zonele centrale ale Transilvaniei sunt cuprinse în structura instituţiilor regalităţii maghiare, în regiunile mărginaşe supravieţuiesc autonomiile româneşti, sub forma Ţara Făgăraşului, Ţara Maramureşului, cu importante funcţii de apărare a graniţelor. În schimbul serviciilor lor militare şi a fidelităţii faţă de regatul maghiar, acesta le recunoştea autonomia. Tocmai din astfel de autonomii româneşti tradiţia vrea să fi pornit iniţiativa întemeierii statelor româneşti extracarpatice Moldova şi Ţara Românească. – descălecatul lui Negru Vodă din Făgăraş; - descălecatele lui Dragoş şi Bogdan; Constituirea Moldovei este rezultatul unui dublu „descălecat”: al lui Dragoş ( 1350 ) şi apoi al lui Bogdan ( 1359 ). Spre deosebire de Ţara Românească, în cazul Moldovei, realitatea personajului „descălecător” este în afara oricărei îndoieli. Dragoş şi Bogdan au fost voievozi ai Maramureşului care, în anumite condiţii, au trecut la est de Carpaţi. Statutul lor aici a fost diferit: Dragoş a fost voievod independent de regele Ungariei iar Bogdan a fost voievod independent. Istoriceşte, se poate spune că Dragoş a fost „descălecător”, iar Bogdan un întemeietor. Dominaţia tătarilor în teritoriile de la est de Carpaţi a slăbit. De această situaţie au profitat regii maghiari, mai ales Ludovic I cel Mare care şi-a făcut un program din lichidarea dominaţiei tătare la est de Carpaţi. În 1345 a organizat o expediţie împotriva lor. La această campanie au participat şi românii din Maramureş sub comanda voievodului Dragoş. Expediţia a avut loc în sudul Moldovei şi s-a terminat cu un succes. Tătarii au fost învinşi dar mai constituiau încă un pericol şi ameninţau încă Ungaria dinspre est. De aceea, Ludovic I a hotărât să înfiinţeze aici o marcă de apărare a regatului în fruntea căreia l-a numit pe Dragoş. Această marcă de graniţă se afla în nordul Moldovei, se numea Moldova Mică şi avea capitala la Baia. Dragoş a acceptat suzeranitatea maghiară. Carol Robert şi Ludovic I au voit să desfiinţeze vechile libertăţi ale românilor din Ţara Maramureşului unde domnea Bogdan. Românii s-au răsculat în frunte cu Bogdan. Când n-a mai putut rezista în Maramureş, el a trecut la est de Carpaţi, cu rudele şi colaboratorii săi. El i-a alungat pe urmaşii lui Dragoş şi a eliminat suzeranitatea maghiară. La 1365, regele maghiar Ludovic I de Anjou a recunoscut independenţa Moldovei.

3. Prezentaţi două instituţii româneşti din Evul Mediu. Principalele instituţii din Ţările Româneşti în perioada medievală au fost: domnia, Biserica, Sfatul Domnesc, armata etc.

5

Domnia – vezi mai sus Biserica a fost un aliat de nădejde al domnilor români în Evul Mediu. Relaţiile dintre Biserică şi domn au fost de colaborare. Domnul îi numea pe mitropolit şi pe episcopi. Aceştia au sprijinit politica domnească de protejare a ortodoxiei. Şeful bisericii ortodoxe era mitropolitul; acesta era considerat al doilea demnitar în stat, cel mai important sfetnic al domnitorului, conducător al unor solii politice şi locţiitor al domnului în caz de vacanţă a tronului. Biserica ortodoxă era supusă, din punct de vedere dogmatic, Patriarhiei de la Constantinopol. Religia ortodoxă a constituit un element de unitate şi solidaritate. Biserica Ortodoxă Română era organizată sub forma mitropoliilor, episcopiilor, bisericilor şi mănăstirilor. Primele mitropolii au fost: -Mitropolia Ortodoxă a Ţării Româneşti cu sediul la Curtea de Argeş înfiinţată de Nicolae Alexandru în anul 1459;

- Mitropolia Ortodoxă a Moldovei cu sediul la Suceava înfiinţată de Petru I Muşat în 1386 / 1387.

VII. SPAŢIUL ROMÂNESC ÎNTRE DIPLOMAŢIE ŞI CONFLICT PÂNĂ LA ÎNCEPUTURILE MODERNITĂŢII

1. Prezentaţi două acţiuni diplomatice desfăşurate de români în Evul Mediu.

a) pericolul otoman l-a determinat pe domnul Ţării Româneşti Mircea cel Bătrân să se apropie de Ungaria. Astfel, în anul 1395, la Braşov, Mircea cel Bătrân şi regele maghiar Sigismund de Luxemburg au încheiat un tratat de alianţă antiotoman ( era prima alianţă antiotomană din istoria Europei de sud – est ). Cei doi conducători îşi promiteau ajutor militar împotriva turcilor. Tratatul a fost încheiat pe poziţii de egalitate deoarece regele maghiar îi recunoştea lui Mircea câteva dintre titlurile pe care anterior i le contestase ( duce de Făgăraş, ban de Severin ); b) la 20 mai 1595, la Alba Iulia, s-a încheiat un tratat de alianţă între Mihai Viteazul şi Sigismund Bathory, principele Transilvaniei. Mihai Viteazul nu a participat direct la semnarea tratatului; tratatul a fost semnat la Alba Iulia de o delegaţie de boieri în frunte cu Mitropolitul Ţării Româneşti. Tratatul conţinea prevederi nefavorabile pentru Mihai Viteazul şi acest lucru ilustrează raporturile tensionate dintre domnul muntean şi boieri. Potrivit tratatului, Mihai era considerat un locţiitor al principelui Transilvaniei. Deoarece exista pericolul unei invazii otomane, Mihai Viteazul nu îşi putea permite înrăutăţirea relaţiilor cu Transilvania şi a acceptat această situaţie.

2. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia diplomaţia domnitorilor români, la începutul modernităţii, contribuie la apărarea interesului statului.

Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia statele medievale române s-au implicat, prin diplomaţie, în relaţiile internaţionale de la începutul epocii moderne.

Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia statele medievale române s-au implicat, prin diplomaţie, în relaţiile internaţionale de la sfârşitul Evului Mediu şi începutul epocii moderne.

În secolul al XVII-lea, românii au mai încercat doar rareori să elimine suzeranitatea otomană şi să-şi recâştige independneţa pe calea armelor. Mai ales spre sfârşitul secolului al XVII-lea, domnitorii români au încercat modificarea statutului internaţional al Ţărilor Române pe calea diplomaţiei. Moldova s-a orientat spre Rusia iar Ţara Românească spre Austria. În Ţara Românească s-au remarcat domnii Şerban Cantacuzino şi Constantin Brâncoveanu iar în Moldova Dimitrie Cantemir. Diplomaţia a rămas una dintre cele mai importante activităţi a domniei. Dimitrie Cantemir a încheiat un tratat cu ţarul Petru I, prin care Rusia recunoştea independenţa Moldovei. Pe această bază Moldova a participat la războiul ruso-turc din 1711, încheiat cu victoria otomanilor. Constantin Brâncoveanu a iniţiat unele acţiuni diplomatice cu Austria şi Rusia, vizând emanciparea de sub suzeranitatea otomană. Imperiul Otoman a aflat, Constantin Brâncoveanu a fost mazilit şi apoi ucis, împreună cu cei patru fii ai săi ( 1714 ). În secolul al XVIII-lea s-au desfăşurat mai multe războaie între Rusia, Austria şi Imperiul otoman. Acesta din urmă intrase în declin iar Austia şi Rusia doreau să profite de această situaţie pentru a anexa teritorii care se aflau sub dominaţie otomană. Astfel, în secolul al XVIII-lea, Principatele Române au devenit teatrul operaţiunilor militare în confruntările militare dintre Rusia, Austria şi Imperiul Otoman. Congresele de pace desfăşurate după aceste conflicte militare au constituit momente favorabile pentru boierii munteni sau moldoveni pentru elaborarea unor memorii prin care puneau în discuţie statutul internaţional al Principatelor Române. Astfel, în timpul tratativelor de pace din anul 1791 de la Şistov, boierii munteni au înaintat un memoriu Rusiei şi Austriei prin care cereau:

- autonomia şi neutralitatea ţării sub garanţia Rusiei şi Austriei;- desfiinţarea obligaţiilor faţă de Imperiul otoman cu excepţia tributului;- alegerea unui domn pământean;

În nici unul dintre aceste memorii, boierii români nu cereau schimbarea suzeranităţii otomane cu cea a Austriei sau a Rusiei. Paralela care se făcea între Turcia şi Rusia era pe deplin favorabilă primei, considerată mai tolerantă decăt cea de a doua.

6

Deşi aceste cerinţe nu au fost rezolvate, această etapă din istoria „problemei orientale” reprezintă totuşi un progres deoarece soarta Principatelor Române a intrat în atenţia Europei şi astfel problema românească începe să se transforme într-o problemă europeană.

3. Argumentaţi, printr-un fapt istoric relevant, afirmaţia conform căreia participarea românilor la confruntări militare este o componentă a relaţiilor internaţionale în Evul Mediu.

În Evul Mediu, domnitorii din Ţările Române se bucurau de privilegiul de a coordona politica externă, uneori după consultări cu Sfatul Domnesc. Obiectivele principale ale politicii externe au fost apărarea teritoriului şi a graniţelor, menţinerea autonomiei şi a independenţei Ţărilor Române în raport cu Marile Puteri ale vremii ( Ungaria, Polonia, Imperiul Ootman ). În secolele XIV – XVI, în ceea ce priveşte relaţiile internaţionale ale Ţărilor Române, relaţiiile cu Imperiul otoman au fost esenţiale. Spre deosebire de multe state vecine, Ţările Române nu au fost transformate în paşalâcuri şi acest lucru se datorează îmbinării, în funcţie de împrejurări, a diplomaţiei cu războiul. Separat sau împreună cu alte state creştine din zonă, Ţările Române au luptat pentru a opri înaintarea turcilor spre Europa Centrală. Iminenţa unor atacuri din partea turcilor i-a determinat pe domnii români să încheie o serie de tratate cu statele vecine care prevedeau colaborarea militară împotriva turcilor. Astfel, Mircea cel Bătrân a încheiat un tratat antiotoman cu regele maghiar Sigismund de Luxemburg ( 1395 ) iar Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare au încheiat tratate antiotomane cu Matei Corvin. Victoriile obţinute împotriva turcilor de voievodul Transilvaniei Iancu de Hunedoara au atras atenţia Europei creştine iar statele catolice ( Ungaria, Polonia, statul papal ) au plănuit o cruciadă împotriva turcilor. Conducătorul acestei cruciade a fost numit Iancu de Hunedoara. În anul 1443 a fost organizată „Campania cea mare” sau „Campania cea lungă” iar în 1444 campania de la Varna, aceasta din urmă încheiată dezastruos. În anul 1456, sultanul Mahomed al II-lea, a atacat oraşul Belgrad, aflat în stăpânirea turcilor. Acest oraş era considerat drept „cheia Europei Centrale”, dacă turcii cucereau oraşul, drumul lor spre Europa Centrală era deschis. Misiunea de a apăra acest oraş i-a revenit lui iancu de Hunedoara care a obţinut o mare victorie. Victoria de la Belgrad a fost primită cu mare bucurie de lumea creştină, însuşi papa Calixt al III-lea considerând victoria de la Belgrad „evenimentul cel mai fericit al vieţii sale.” La sfîrşitul secolului al XVI-lea, papa iniţiase formarea unei alianţe antiotomane numită Liga Creştină sau Liga Sfântă; din această alianţă făceau parte statul papal, Austria, Spania, câteva state italiene. Scopul acestei alianţe era alungarea turcilor din Europa. În anul 1594, Mihai Viteazul a aderat la Liga Sfântă din iniţiativă proprie. Tot în anul 1594, dar înaintea lui Mihai, aderaseră la Ligă Moldova şi Transilvania. Mihai fusese evitat deoarece luase domnia Ţării Româneşti cu ajutorul unor negustori tuci din capitala Imperiului otoman.

4. Prezentaţi două confruntări militare la care participă românii în Evul Mediu.Prezentaţi două acţiuni militare la care participă românii în secolele al XIV-lea – al XV-lea.

Prezentaţi două conflicte militare desfăşurate de români, în perioada 1350-1714

a) În toamna anului 1394 sau primăvara anului 1395 ( sursele istorice nu sunt unitare în această privinţă ), sultanul Baiazid I a organizat o expediţie împotriva lui Mircea cel Bătrân, domnul Ţării Româneşti. Mircea cel Bătrân a aplicat tactica pământului pârjolit şi a hărţuielii. Superioritatea numerică a otomanilor îi determina pe români să evite bătăliile decisive. Astfel, populaţia s-a retras în zonele mai ferite, distrugea recoletele şi atăca detaşamentele turceşti trimise după pradă, punând în pericol aprovizionarea turcilor. Această tactică contribuia la slăbirea duşmanului şi mai ales la demoralizarea acestuia. La momentul oportun, domnul i-a tras pe otomani într-un loc propice ( strâmtoare, loc mlăştinos ) unde otomanii nu puteau valorifica superioritatea lor numerică. Lupta s-a dat la un loc numit Rovine şi victoria a aparţinut de partea lui Mircea cel Bătrân. Dar domnul muntean nu a putut valorifica această victorie deoarece o parte dintre boieri au trecut de partea unui pretedent la domnie, susţinut de Imperiul Otoman.

b) în vara anului 1462, sultanul Mahomed al II-lea a organizat o expediţie împotriva lui Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti. Vlad Ţepeş a adoptat tactica tradiţională, cea a pământului pârjolit şi a hărţuielii, evitând lupta decisivă. Astfel, turcii au ajuns la Târgovişte fără să fi dat vreo bătălie. În noaprea de 16 – 17 iunie 1462, Vlad Ţepeş şi oamenii săi, îmbrăcaţi în haine turceşti, au atacat prin surprindere armata otomană care staţiona la Târgovişte. ( atacul de noapte de la Târgovişte ). Unele surse spun că Vlad Ţepeş a greşit cortul sultanului, altele că nimerise la cortul sultanului dar acesta era plecat. O parte din boieri treuseră de partea pretendentului la tron adus de turci. În aceste condiţii, Vlad Ţepeş a plecat în Transilvania, sperând să primească ajutor de la Matei Corvin care îl va închide, acuzându-l de trădare.

c) a doua parte a domniei lui Ştefan cel Mare a fost dominată de lupta antiotomană. Ştefan a refuzat să mai plătească tributul şi a intervenit în Ţara Românească instalând domnitori favorabili politicii sale, declanşând astfel conflictul cu Imperiul otoman. Sultanul Mahomed al II –lea l-a trimis împotriva Moldovei pe Soliman Paşa. Armata otomană număra 100 000 – 120 000 de oameni , la care s-a adăugat şi oastea munteană. Ştefan dispunea de circa 40 000 de oşteni, la care s-au adăugat 5000 de secui şi 2000 de români transilvăneni. Ştefan a aplicat tactica tradiţională, cea a pământului pârjolit şi a hărţuielii. Lupta s-a dat la Vaslui ( Podul Înalt ) în ziua de 10 ianuarie 1475. Prin buna folosire a terenului, unde turcii nu-şi pot valorifica zdrobitoarea superioritate numerică, profitând şi de vremea ceţoasă, oştirea moldovenească a obţinut victoria. Pentru că se aştepta la o nouă confruntare cu turcii, Ştefan a trimis o scrisoare

7

conducătorilor politici din Europa prin care anunţa victoria de la Vaslui şi solicita ajutor. Referindu-se la lupta antiotomană, Ştefan cel Mare aprecia Moldova ca fiind „Poarta Creştinătăţii”, dorind să sublinieze rolul de apărătoare a Creştinătăţii deţinut de Moldova.

d) În toamna anului 1594, Mihai a declanşat conflictul cu turcii atacând cetăţile turceşti de la Dunăre. Până în primăvara anului 1595, Mihai a cucerit mai multe cetăţi de pe linia Dunării, cu excepţia Giurgiului, apoi a trecut Dunărea, provocând mari pierderi otomanilor. În vara anului 1595, turcii conduşi de Sinan Paşa au organizat o expediţie împotriva Ţării Româneşti. Turcii au fost învinşi în lupta de la Călugăreni ( august 1595 ) dar acest lucru nu i-a împiedicat pe otomani să ocupe oraşele Bucureşti şi Giurgiu. Superioritatea numerică a otomanilor l-a determinat pe Mihai să se retragă spre munţi şi, cu ajutorul lui Sigismund Barthory, a reluat atacul şi a eliberat pe rând oraşele Târgovişte şi Bucureşti, obţinând o nouă victorie la Giurgiu ( octombrie 1595 ).

8