'5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll...

37
Universitatea Spiru Haret Bucureşti Facultatea de Științe Juridice și Științe Economice, Constanţa Departamentul Științe Juridice DREPTUL ASIGURĂRILOR NOTE DE CURS an universitar 2017-2018 Anul de studiu - IV Titular curs: Lector. univ.dr. Liliana Marilena Lazăr

Transcript of '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll...

Page 1: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

Universitatea Spiru Haret Bucureşti Facultatea de Științe Juridice și Științe Economice, Constanţa Departamentul Științe Juridice

DREPTUL ASIGURĂRILOR

NOTE DE CURS

an universitar 2017-2018

Anul de studiu - IV

Titular curs:

Lector. univ.dr. Liliana Marilena Lazăr

Page 2: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

Note de curs

I. Considerații generale cu privire la asigurări. Istoricul asigurărilor pe plan mondial, comunitar si național

(acest capitol are la bază cursul de Dreptul asigurărilor. Ediția a II-a, revăzută și adăugită – Vasile Nemeș)

1. Necesitatea şi condiţiile apariţiei asigurărilor Necesitatea apariţiei activităţii de asigurare este legată de existenţa unor posibile evenimente,

care reprezintă un pericol pentru integritatea bunurilor materiale sau pentru viaţa oamenilor: calamităţi, accidente, incidente etc.

De-a lungul timpului societatea a încercat să găsească mijloace eficiente de prevenire şi limitare a consecinţelor acestor evenimente, însă experienţa ne arată ca desfăşurarea lor nu poate fi în totalitate prevăzută sau stopată. Prin urmare a apărut imperativul adoptării unor măsuri de protecţie pentru acoperirea pagubelor materiale sau pentru asigurarea unor condiţii de trai decente persoanelor care şi-au pierdut capacitatea de muncă prin apariţia unor invalidităţi. Au apărut astfel 2 modalităţi:

a) solidarizarea în faţa evenimentelor ce apar în viaţa unei comunităţi şi se bazează pe contribuţia fiecărui individ cu sume mici, sub forma unor cotizaţii în vederea creării unui fond bănesc utilizat la ajutorarea acelor indivizi care au suferit prejudicii generate de evenimentele care au motivat unirea comunităţii; principiile comunităţii de risc şi mutualităţii au reprezentat baza conceptului de solidaritate, cât şi a celui de asigurare.

b) asigurarea - care apare ca un sistem de relaţii economice care implică aportul unui mare număr de persoane fizice şi juridice în constituirea unui fond bănesc, în condiţiile în care fiind ameninţate de pericole, persoanele concep şi recunosc oportunitatea prevenirii şi înlăturarea pe baza mutualităţii a prejudiciilor generate de producerea acestor pericole viitoare, probabile, posibile dar nesigure. Oamenii s-au unit pentru a face faţă consecinţelor accidentelor.

Operaţiunile de asigurare sunt deosebit de complexe şi, datorită efectelor juridice pe care acestea le produc, la exercitarea lor participă mai multe entităţi, unele dintre ele persoane fizice sau juridice, aparţinând dreptului comun, iar altele, reprezentând autorităţile administrative ale statului, implicate în această activitate.

Comerţul de asigurare este practicat de către asigurători care, potrivit legislaţiei noastre, se împart în două categorii: asigurători societăţi comerciale de asigurare şi asigurători societăţi mutuale de asigurare. Dar, la încheierea unei asigurări, un rol important îl au intermediarii în asigurări, care mijlocesc raportul de asigurare între asiguraţi şi asigurători. Intermediarii în asigurări sunt agenţii de asigurare şi brokerii de asigurare. Agenţii de asigurare pot fi, atât persoane fizice, cât şi persoane juridice, iar brokerii, se pot constitui şi funcţiona exclusiv sub forma societăţilor comerciale.

Activitatea de asigurare interesează în egală măsură şi puterea statală care, în virtutea principiului organizării economiei de piaţă, trebuie, pe de o parte, să intervină pentru a asigura un cadru favorabil exercitării activităţii de asigurare de către asigurători, a extinderii acestuia prin intermediari şi, pe de altă parte, pentru a adopta reguli de prudenţă, care să protejeze asiguraţii sau potenţialii asiguraţi. Intervenţia statului se impune pentru protecţia asiguraţilor, deoarece operaţiunile de asigurare, fiind complexe, iar asigurătorii profesionişti în materie, asiguraţii fiind necunoscători, pot fi supuşi unor abuzuri din partea comercianţilor de asigurări. De aceea, statele au înfiinţat autorităţi administrative, care să controleze, să supravegheze şi să sancţioneze, după caz, practicile abuzive ale asigurătorilor.

În România, această autoritate este Comisia de Supraveghere a Asigurărilor care, aşa cum sugerează însăşi denumirea, veghează la legalitatea fenomenului asigurărilor în ţara noastră.

Page 3: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

2. Apariţia şi evoluţia operaţiunilor de asigurare și a entităţilor din domeniul asigurărilor Operaţiunile de asigurare, astfel cum se înfăţişează ele astăzi ca un veritabil fenomen economic

şi juridic, se pierd în cele mai îndepărtate vremuri. Nu s-a constatat, însă, cu exactitate momentul naşterii primei asigurări, dar, majoritatea autorilor susţin că faptele de asigurare datează şi sunt strâns legate de primele forme organizate de comerţ.

Comerţul cu asigurări a apărut în formele sale rudimentare în civilizaţiile din Asia şi Orientul Mijlociu islamic.

Desigur că primele operaţiuni de asigurare nu erau atât de evoluate ca cele actuale, dar cuprindeau, totuşi, două dintre elementele esenţiale ale unui raport de asigurare: riscul şi ideea de evitare sau distribuire a acestuia.

De altfel, ideea de asigurare a apărut datorită certitudinii existenţei riscului şi nevoii de evitare şi de împărţire a consecinţelor producerii acestuia. De aceea, în literatura de specialitate se susţine că primele forme de asigurare au fost cele de distribuire şi de suportare a riscurilor. În acest sens, negustorii chinezi îşi încărcau marfa în mai multe vase ce urma a fi transportată pe râurile şi fluviile periculoase ale Chinei, reducând astfel riscul ca întreaga cantitate de marfă să fie supusă pieirii.

În afară de comerţul maritim, tehnicile asigurării au fost întrebuinţate şi în agricultură şi protecţia membrilor unei comunităţi. Pentru că recoltele erau supuse intemperiilor şi acţiunii paraziţilor, scrierile descoperite în Orientul Mijlociu menţionează că agricultorii deţineau terenuri situate în regiuni diferite, tocmai pentru evitarea producerii riscurilor caracteristice agriculturii.

Diferite comunităţi, datorită legăturilor strânse de rudenie sau de religie existente între membrii acestora, şi-au creat o uzanţă în temeiul căreia, cu prilejul producerii unor pagube, întreaga comunitate venea în ajutorul persoanei sau familiei ce cădea victimă unui eveniment păgubitor. Se acordau, astfel, ajutoare pentru înmormântare, pentru pieirea totală sau parţială a diferitelor bunuri: casă, hambare, animale etc.

Din punct de vedere juridic, asigurarea s-a clădit pe contractul de împrumut maritim utilizat de fenicieni, greci şi romani, care consta, în esenţă, din luarea unui împrumut de către armatori, de la diferite persoane ce dispuneau de sume de bani, în schimbul cărora, dacă marfa ajungea la destinaţie, împrumutătorii primeau suma împrumutată şi un surplus cu titlu de dobândă, iar dacă transportul eşua, împrumutaţii erau absolviţi de restituirea împrumutului.

Se observă că, tehnicile de asigurare au fost puternic influenţate de dezvoltarea comerţului pe mare, motiv pentru care, de-a lungul istoriei, asigurările maritime au fost cele mai evoluate dintre tipurile de asigurare practicate.

Cele mai vechi contracte de asigurare ce conţineau elementele raportului de asigurare asemănătoare celor din zilele noastre, potrivit documentelor istorice, au apărut în anul 215 î.e.n. În acel an, comercianţii privaţi romani au livrat o serie de bunuri armatei romane, dar care trebuiau să ajungă în Spania şi, pentru ca furnizorii bunurilor să-şi primească preţul, Guvernul, în schimbul unei prime de asigurare, ce consta în mărfuri şi nu în bani, a preluat riscul neajungerii bunurilor în bună stare la destinaţie.

Conţinutul unui alt contract de asigurare se regăseşte într-o scrisoare a lui Cicero, adresată lui Canimus Sallus, din anul 50 î.e.n., în care Cicero solicita acestuia să garanteze o sumă de bani, care trebuia transportată de la Loadicea la Roma.

Un alt contract a fost încheiat de Suetonius pentru împăratul Claudius, în jurul anului 58 e.n., născut într-o conjunctură deosebită, aceea a existenţei unei stări de foamete a poporului roman, în care împăratul Claudius, pentru a-şi convinge importatorii să livreze în continuare mărfuri statului, nu doar că s-a oferit să plătească o sumă fixă pentru bunurile importate, dar a acceptat şi răspunderea personală pentru toate pierderile ce ar fi putut să apară din cauza furtunilor.

Este pentru prima dată când, într-un contract de asigurare, se precizează cu exactitate riscul asigurat, şi anume furtuna. În celelalte convenţii de asigurare, obiectul asigurării era mai degrabă îndeplinirea obligaţiei de rezultat (ajungerea mărfurilor sau a banilor la destinaţie), fără să se precizeze sinistrele împotriva cărora erau asigurate.

Tehnicile de asigurare s-au extins şi au fost însuşite de către romani, astfel încât oraşele italiene au avut o contribuţie substanţială la dezvoltarea asigurărilor, în principal a celor maritime.

Page 4: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

Primele poliţe de asigurare, apropiate ca formă şi conţinut celor actuale, au fost încheiate pentru asigurarea maritimă în limba italiană şi au constituit drept model şi fundament pentru celelalte poliţe de asigurare, inclusiv pentru poliţele Lloyd´s.

Primele entităţi juridice în domeniul asigurărilor nu au fost societăţile comerciale obişnuite ci, aşa-numitele, camere de asigurare. Aceste camere de asigurare, unele au fost create de către stat, iar altele de bănci sau diferite asociaţii ale comercianţilor.

Desigur că odată cu apariţia şi dezvoltare societăţilor comerciale din dreptul comun au început să se înfiinţeze şi societăţi de asigurare.

Potrivit unor doctrinari, prima entitate în domeniul asigurărilor o constituie Camera de Asigurări din Bruges, înfiinţată în anul 1310, unde comercianţii acelor vremuri îşi asigurau mărfurile, în principal, împotriva riscurilor maritime.

În ordine cronologică, a doua Cameră de Asigurări a fost înfiinţată în anul 1576, în Londra, iar poliţele de asigurare trebuiau înregistrate la Royal Exchange, instituţie de care este legată naşterea şi evoluţia asigurărilor Lloyd´s de astăzi2. Camerei de Asigurări londoneze îi urmează Camera de Asigurări din Amsterdam, înfiinţată în anul 1598, în dezvoltarea căreia un rol important l-a avut Banca din Amsterdam, creând prima piaţă bursieră a lumii, loc în care se tranzacţionau inclusiv poliţe de asigurare.

În Franţa, s-a constituit Camera de Asigurări, în anul 17543. Primii asigurători sub forma societăţilor comerciale şi-au făcut apariţia după înfiinţarea

Camerelor de Asigurări, datorită beneficiilor ce se obţineau de pe urma acestor fapte de comerţ.

Se pare că cea dintâi societate de asigurare a luat fiinţă în Franţa, denumită Compagnie Générale pour les Assurance et Prêts à la Gross Aventure, în anul 1686.

În Anglia, comerţul cu asigurări a fost exercitat, la început, nu de către societăţile comerciale specializate în asigurări, ci de societăţile pe acţiuni de drept comun, începând cu anul 1700. Printre acestea, sunt menţionate: East India Company, South Sea Company şi Royal African Company, însă, după prăbuşirea economică din 1720, cunoscută sub numele de South Sea Bubble, în acea perioadă doar două companii au fost autorizate să încheie asigurări, şi anume: London Assurance şi Royal Exchange, care s-au dezvoltat alături de piaţa Lloyd´s. Cu toate acestea, prima şi cea mai veche societate de asigurări din Anglia, care funcţionează şi astăzi, a fost constituită în anul 1710, sub denumirea de Sun Fire Office.

În Statele Unite ale Americii, societăţi proprii de asigurare au luat fiinţă abia spre sfârşitul secolului al XVIII-lea, aceasta deoarece, până în anul 1815, practicarea asigurărilor a fost dominată de companiile engleze de asigurare.

3. Privire istorică asupra asigurărilor în România Dovezi în legătură cu asigurările, pe teritoriul românesc, nu există decât începând cu secolul al

XIV-lea, din care cauză majoritatea covârşitoare a autorilor încep studiul fenomenului de asigurare, în România, cu această perioadă.

La început, asigurările au fost practicate pe teritoriul românesc în Transilvania, sub forma asociaţiilor mutuale şi de întrajutorare şi tot aici a fost organizată, în anul 1744, la Braşov „Casa de Incendiu”, prin fuzionarea mai multor asociaţii mutuale de acest gen2. Prima societate de asigurări, a fost înfiinţată prin Înaltul Decret Domnesc nr. 699 din 13.03.1821 şi a purtat denumirea de „Dacia”3. Până la acea dată, comerţul de asigurare era exercitat de reprezentanţe ale unor societăţi de asigurare austriece, italiene, engleze şi maghiare.

După doi ani, adică în 1823, a fost înfiinţată a doua societate de asigurare, „România”, care, în anul 1881, a fuzionat cu „Dacia”, constituindu-se astfel societatea „Dacia – România”, care a devenit una dintre cele mai puternice societăţi de asigurare din România.

Datorită eficienţei organizării şi funcţionării societăţii „Dacia – România”, asigurătorii străini prezenţi pe piaţa asigurărilor din România în acea vreme, au fost nevoiţi să-şi cedeze portofoliile de asigurări acestei societăţi şi să-şi retragă reprezentanţele de pe teritoriul românesc. A urmat

Page 5: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

constituirea altor societăţi de asigurare, precum: „Generala”, în anul 1907, specializată în asigurarea transporturilor maritime de cereale, societatea „Agricola”, în anul 1907, care practica asigurări legate de agricultură.

În anul 1920, s-a constituit societatea „Steaua României”, care a fuzionat în anul 1922 cu „Ancora”, iar în 1932, a preluat portofoliul românesc al societăţii „Pheonix” din Viena.

Societăţile mai sus menţionate, împreună cu multe altele, au creat în România o veritabilă piaţă de asigurări, care s-a extins şi în alte state. Spre exemplu, primele societăţi de asigurare din Bulgaria au apărut ca filiale ale societăţilor „Dacia – România” (1881) şi „Naţionala” (1889), perioadă în care asigurătorii români au atins apogeul. O menţiune care merită consemnată în istoria comerţului cu asigurări în România, este înfiinţarea, pe lângă Ministerul Comerţului şi Industriei, în anul 1930, a Oficiului pentru Supravegherea Întreprinderilor Private, care încheiau asigurări sau reasigurări în ţară. Se pune, astfel, în practică, necesitatea constatată la nivel mondial, de intervenţie a statul în materia asigurărilor, prin diferite organisme şi instituţii, în vederea efectuării controlului şi supravegherii operaţiunilor de asigurare în ansamblul lor.

Mai trebuie reţinut că, pe teritoriul românesc, în afară de societăţile comerciale de asigurare, comerţul cu asigurări mai era practicat şi de către societăţile mutuale de asigurare, al căror obiect era concentrat pe asigurările mutuale de animale şi de culturi agricole, precum şi de către instituţii publice de asigurări, dintre care, cea mai reprezentativă, a fost Casa de Asigurări a Ministerului de Interne şi a funcţionat în perioada 1870-1948, înfiinţându-se pe bazele acesteia, Regia Autonomă a Asigurărilor de Stat. Fenomenul asigurărilor private s-a stins în ţara noastră în anul 1948, când au fost naţionalizate societăţile de asigurare şi societăţile mutuale şi au continuat să funcţioneze până la 1 septembrie 1949, când toate acestea au fost dizolvate şi lichidate, iar portofoliul şi rezervele tehnice au fost preluate de societatea generală sovieto-română de asigurări pe acţiuni, „Sovromasigurarea”, înfiinţată în acelaşi an.

În anul 1953, societatea „Sovromasigurarea” a fost şi ea lichidată şi în locul ei a luat fiinţă A.D.A.S., fiind singura instituţie de asigurare din ţara noastră. Aşa se face că, în perioada 1949-1990, domeniul asigurărilor a constituit monopolul statului, iar politica acestuia punea accent pe obţinerea beneficiilor din activitatea de asigurare şi nu pe satisfacerea nevoilor asiguraţilor. Astfel se explică faptul că, în perioada menţionată, formele de asigurare în România, sunt extrem de reduse (asigurarea obligatorie şi foarte puţine forme de asigurare de persoane).

Monopolul statului pe piaţa asigurărilor, a încetat în decembrie 1990, când, prin H.G. nr. 1279/19905 s-a desfiinţat Administraţia Asigurărilor de Stat, activitatea acesteia fiind preluată de trei societăţi comerciale de asigurări pe acţiuni: a) Asigurarea Românească S.A., a preluat portofoliul asigurărilor facultative de viaţă, asigurărilor obligatorii, asigurărilor facultative de autoturisme şi a altor asigurări; b) Societatea de Asigurare şi Reasigurare ASTRA S.A. căreia i-au fost transmise asigurările cu participare A.D.A.S. în străinătate şi cele aferente asigurărilor şi reasigurărilor externe; c) CAROM, care a preluat activitatea privind constatarea daunelor, stabilirea şi plata despăgubirilor, în cazurile de pagube produse în România, când răspunderea revine unor asiguraţi la asigurători din străinătate şi în cazurile de daună produse în străinătate de asiguraţi la societăţi de asigurare din ţara noastră.

4. Aspecte privind apariţia şi evoluţia reasigurărilor

Operaţiunile de reasigurare au apărut tot în domeniul comerţului maritim. În literatura de specialitate se susţine că, primele reglementări referitoare la raporturile de reasigurare, se regăsesc în Ordonanţa din 1681 a lui Ludovic al IV-lea al Franţei, în care una din prevederile principale permitea asigurătorilor să facă reasigurări „cu alte persoane pentru acele efecte pe care ei înşişi le-au asigurat iniţial”.

Dintre primele societăţi de reasigurare, menţionăm: înfiinţarea în 1846 a Companiei de Reasigurări „Kolmische Ruch–Koln”, care şi-a început activitatea propriu-zisă în anul 1851. În anul 1863, s-a înfiinţat prima societate de asigurări şi reasigurări din Elveţia, denumită „Swiss Reinsurance Company”; în anul 1867, în Anglia, şi-a început activitatea „Reinsurance Company Ltd.”. În America,

Page 6: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

practicarea reasigurărilor a cunoscut un proces mai lent decât cel din Europa, astfel încât, prima societate de reasigurare a fost înfiinţată în anul 1820, intitulată „Reinsurance Company of America”.

Datorită utilităţii şi siguranţei pe care o reprezentau reasigurările, mai multe societăţi de asigurare din Europa şi-au propus, ca politică internă, încheierea în mod obligatoriu de reasigurări asupra unor asigurări proprii, semnând în acest sens convenţii cu diferite alte societăţi de asigurare. Spre exemplificare, menţionăm Acordul din anul 1849, prin care societăţi scoţiene pentru asigurare de viaţă au convenit principalele reguli privind reasigurările de viaţă. Exemplul societăţilor scoţiene a fost urmat în anul 1900 de 46 de societăţi engleze, care au încheiat o Convenţie, cunoscută sub denumirea de „Reinsurance Agreement 1900”.

Autorii care s-au ocupat de această chestiune4, susţin că prima poliţă de reasigurare a avut ca obiect riscurile aferente unui voiaj de la Genova la Sluys. Tot potrivit acestor autori, a doua reglementare a raporturilor de reasigurare o constituie „Legea pentru reglementarea asigurării navelor aparţinând supuşilor Marii Britanii şi mărfurilor sau efectelor încărcate pe ele”, adoptată în anul 1746.

5. Istoricul reglementărilor din domeniul asigurărilor În doctrina de specialitate, se precizează că, primele reglementări referitoare la asigurări, au

fost cuprinse în legile Rhodosului din secolul al IX-lea î.e.n. Aceste legi nu reglementau faptele de asigurare în conţinutul lor actual, dar făceau referiri la „avaria comună” în exercitarea comerţului maritim şi tratau problemele legate de împărţirea şi suportarea riscului avarierii sau distrugerii navelor.

Prima reglementare mai detaliată a asigurărilor se pare că este Ordonanţa din 1453, emisă în Barcelona, care a fost cel dintâi act normativ ce a încercat să legifereze asigurările maritime.

În Anglia, primul act normativ ce legifera raporturile de asigurare îl constituie „Elisabetan Act”, adoptat în anul 1601.

În Franţa, prima reglementare privind asigurările o constituie Ordonanţa din 1681 a lui Ludovic al IV-lea, urmată de adoptarea, în 9 aprilie 1898, a Legii privind asigurarea victimelor accidentelor de muncă.

În România, cel dintâi act normativ în materia asigurărilor a fost Înaltul Decret Domnesc nr. 699 din 13 martie 1871, Decret prin care a fost autorizată şi înfiinţarea primei societăţi de asigurare, „Dacia”.

Au urmat apoi: – Codul Comercial de la 18873; – Legea pentru constituirea şi funcţionarea întreprinderilor private de asigurare şi reglementare a contractului de asigurare din 7 iulie 1930, cu modificările ulterioare din: 9 aprilie 1931, 12 martie 1932 şi 10 aprilie 19364; – Legea pentru convertirea în lei a anumitor prestări prevăzute în unele contracte de asigurare, din 27 martie 1937; – Decretul-lege din 29 martie 1941 privind interzicerea de constituire de noi societăţi de asigurare în România; – Decretul-lege din 1 octombrie 1941 privind acoperirea riscului de război în asigurările de viaţă; – Decretul nr. 470/1971 privind organizarea şi funcţionarea Administraţiei Asigurărilor de Stat; – Decretul nr. 471/1971 cu privire la asigurările de stat; – Legea nr. 47/1991 privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor; – Legea nr. 136/1995 privind asigurările şi reasigurările în România; – Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor; – Codul civil actual.

Ultimele trei reglementări, respectiv Legea nr. 136/1995, Legea nr. 32/2000 şi Codul civil actual reprezintă principalele acte normative ce reglementează comerţul cu asigurări, iar pentru realizarea armonizării legislaţiei româneşti cu cea a Uniunii Europene în materie, acestea au fost modificate pentru a fi în concordanţă cu reglementările europene în domeniu.

Prin Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil au fost abrogate articolele 9-47 din Legea nr. 136/1995 şi, astfel principalele reguli privind contractul de asigurare şi diferitele forme de asigurare sunt consacrate în Codul civil.

Page 7: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

Datorită multitudinii reglementărilor pe care le reclamă comerţul asigurărilor, unele state au concentrat regulile din acest domeniu în acte normative deosebit de ample pe care le-au intitulat „Coduri de asigurare”.

Page 8: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

II. Noțiuni generale privind asigurarea, coasigurarea, reasigurarea și retrocesiunea

(acest capitol are la bază cursul de Dreptul asigurărilor. Ediția a II-a, revăzută și adăugită – Vasile Nemeș)

Asigurarea În concepţia Legii nr. 32/2000, asigurarea reprezintă operaţiunea prin care un asigurător

constituie, pe principiul mutualităţii, un fond de asigurare, prin contribuţia unui număr de asiguraţi, expuşi la producerea anumitor riscuri, şi îi indemnizează pe cei care suferă un prejudiciu pe seama fondului alcătuit din primele încasate, precum şi pe seama celorlalte venituri rezultate ca urmare a activităţii desfăşurate.

Asigurarea nu se confundă cu „activitatea de asigurare” care desemnează, potrivit legii, în principal, oferirea, intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres şi de recuperare, precum şi investirea sau fructificarea fondurilor proprii sau atrase prin activitatea desfăşurată. Se observă că, noţiunea de activitate de asigurare este mult mai largă decât cea de asigurare, cuprinzând toate operaţiunile esenţiale legate de asigurare, asigurători reasigurare şi intermedierea în asigurări.

În limbajul obişnuit, prin asigurare se înţelege raportul concret dintre asigurat şi asigurător cuprins într-o poliţă de asigurare în care este contractată1 o anumită formă de asigurare.

Coasigurarea Coasigurarea este definită de noul Cod civil, în art. 2.239 alin. 1 ca fiind, operaţiunea prin care

2 sau mai mulţi asigurători acoperă acelaşi risc, fiecare asumându-şi o cotă-parte din acesta. Aşadar, coasigurarea este tehnica juridică în temeiul căreia un bun sau o valoare este, în acelaşi timp, asigurat de către doi sau mai mulţi asigurători. De exemplu, un bun, la valoarea de 100% este asigurat de doi asigurători în cote egale, sau disproporţionat (50%-50%, 25%-75%). Pot exista doi sau mai mulţi coasigurători, fără să existe o limită în acest sens.

Prin intermediul coasigurării, se realizează o dispersie a riscurilor între mai mulţi asigurători. Coasigurarea poate fi în cote procentuale (20-30%) sau în limita unei părţi din suma asigurată,

adică în cuantumul unei sume fixe (4.000 lei). Deci, în cazul coasigurării, riscurile sunt preluate de mai mulţi coasigurători în cotele stabilite prin poliţele de asigurare, fără ca aceasta să creeze raporturi de solidaritate între coasigurători. Soluţia este consacrată în mod expres de noul Cod civil, în art. 2.239, potrivit căruia fiecare asigurător răspunde faţă de asigurat numai în limita sumei pentru care s-a angajat prin contract.

La survenirea cazului asigurat, asiguratul, beneficiarul, sau, după caz, terţul păgubit, nu poate cere de la un singur asigurător acoperirea întregului prejudiciu, ci doar până la limita de risc preluată. Tot astfel, nu se pot încasa indemnizaţii de la coasigurători care să depăşească valoarea bunului sau a pagubei din momentul producerii riscului asigurat. Altfel stau lucrurile în cazul asigurărilor de persoane, unde, dacă există raporturi de coasigurare, se vor încasa indemnizaţiile în întregime, indiferent de câţi coasigurători sunt.

Ca să fim în prezenţa coasigurării, este necesar ca valoarea socială sau bunul să fie asigurat concomitent la mai mulţi asigurători dar pentru aceleaşi riscuri. Prin urmare, dacă un asigurător preia un anumit risc, al incendiului, spre exemplu, pentru bun şi pentru deces, în cazul persoanelor şi un alt asigurător contractează pentru furt, în cazul bunurilor şi pentru invaliditate, în cazul persoanelor, nu sunt întrunite cerinţele coasigurării, ci acestea se înfăţişează ca asigurări de sine stătătoare, pentru riscuri diferite. Condiţia este impusă chiar de definiţia legală a coasigurării din cuprinsul art. 2.239 alin. 1 din noul Cod civil, care prevede că asigurătorii „acoperă acelaşi risc”.

Page 9: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

Reasigurarea Reasigurarea reprezintă tot o dispersie a riscurilor, prin care asigurătorul, la rândul lui, se

asigură la un alt asigurător, care poartă denumirea de reasigurător. În concepţia noului Cod civil (art. 2.240), prin reasigurare se înţelege operaţiunea de asigurare a unui asigurător, în calitate de reasigurat, de către un alt asigurător, în calitate de reasigurător. De pildă, un tanc petrolier, care este asigurat în întregime la o societate de asigurare, pentru anumite riscuri (scufundare, poluare, scurgere, coliziune etc.), societatea respectivă transmite o parte din riscurile preluate, reasigurătorului, de exemplu, un procent de 40%, sau pentru o cotă din suma asigurată sau se reasigură doar pentru riscurile cele mai grave, cum ar fi cele contra poluării.

Dar, reasigurarea poate opera şi asupra tuturor asigurărilor subscrise de un asigurător când, de pildă, acesta se reasigură pentru toate asigurările pe care le încheie.

În consecinţă, reasigurarea poate avea de obiect un risc individualizat în cotă procentuală sau în suma asigurată sau mai multe riscuri specifice unor clase sau forme determinate de asigurare. În schimbul preluării riscurilor de către reasigurător, asigurătorul va plăti, la rândul lui, prime de reasigurare.

Raporturile de reasigurare se derulează, exclusiv, între asigurător şi reasigurător, de unde consecinţa că, la producerea cazului asigurat, asiguratul, beneficiarul sau terţul păgubit nu are acţiune în daune împotriva reasigurătorului, deoarece acesta din urmă îi va invoca excepţia dedusă din principiul res inter alios acta. Soluţia se impune pe considerentul că, spre deosebire de raporturile de asigurare, legiuitorul nu recunoaşte o acţiune directă împotriva reasigurătorului, nici asiguratului, nici beneficiarului sau terţului păgubit. Pe de altă parte, noul Cod civil prevede în mod categoric, în art. 2.240 alin. 3 că „reasigurarea nu stinge obligaţiile asigurătorului şi nu stabileşte niciun raport juridic între asigurat şi reasigurător”.

Rezultă că, în acelaşi timp nici asigurătorul nu poate invoca existenţa reasigurării în refuzul de plată al despăgubirilor şi nici nu poate condiţiona plata lor de încasarea indemnizaţiei de la reasigurător pentru riscurile reasigurate.

Înseamnă că, în caz de daună, asigurătorul este cel care o va acoperi în întregime, urmând să se întoarcă împotriva reasigurătorului pentru partea de risc contractată de acesta din urmă. Este posibil să existe, în acelaşi timp, cu privire la acelaşi bun ori valoare asigurată, mai mulţi reasigurători, care preiau, fie o parte din anumite riscuri asigurate (incendiu, furt etc.), fie o parte din toate riscurile contractate.

Legiuitorul nu reglementează o limită minimă sau maximă a contractării riscurilor în regim de reasigurare, de unde concluzia că reasigurarea poate fi integrală, în procent de 100%, adică asigurătorul se reasigură pentru întreaga sumă contractată cu asiguratul.

Reglementările din domeniul asigurărilor permit şi reasigurătorului să se reasigure la un alt reasigurător şi tot aşa mai departe, după regulile şi în condiţiile reasigurării iniţiale.

Retrocesiunea Operaţiunea prin care reasigurătorul cedează, la rândul său, o parte din riscurile acceptate de la

asigurător, se numeşte retrocesiune. Semnificaţia juridică a noţiunii de retrocesiune este consacrată şi de Codul civil actual, în art. 2.241, potrivit căruia, prin operaţiunea de retrocesiune reasigurătorul poate ceda, la rândul său, o parte din riscul acceptat. Aşadar, retrocesiunea se înfăţişează ca fiind reasigurarea reasigurătorului, pentru partea din riscurile preluate.

Retrocesiunea poate fi parţială sau integrală.

Page 10: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

III. Contractul de asigurare - Cadrul conceptual al contractului de asigurare. Principiile specifice contractului de asigurare. Funcțiile asigurărilor și

reasigurărilor

(acest capitol are la bază cursul – Contractele civile în contextul noului Cod civil și al noului Cod de procedură civilă, Editura Universul juridic, București, 2014 – O. Puie)

1. Consideraţii preliminare Operaţiunile de asigurare sunt deosebit de complexe datorită efectelor juridice pe care acestea

le produc, la exercitarea acestora participând mai multe entităţi, unele dintre acestea, persoane fizice sau juridice, aparţinând dreptului comun, iar altele reprezentând autorităţile administrative ale statului, implicate în această activitate.

Fără îndoială că principala modalitate de exercitare a comerţului cu asigurări este contractul de asigurare, raporturile de asigurare dintre asigurat şi asigurător putând lua fiinţă doar prin încheierea unui contract de asigurare. Contractul de asigurare se încheie şi în cazul asigurărilor obligatorii, pentru că legea doar obligă destinatarii vizaţi să încheie anumite forme de asigurare, dar asigurarea ia fiinţă tot prin încheierea contractului de asigurare.

Activitatea de asigurare interesează în egală măsură şi puterea statală, care, în virtutea principiului organizării economiei de piaţă, trebuie să intervină, pe de o parte, pentru a asigura un cadru favorabil exercitării activităţii de asigurare de către asigurători, a extinderii acestuia prin intermediari, şi, pe de altă parte, pentru a adopta reguli de prudenţă care să protejeze asiguraţii sau potenţialii asiguraţi. De aceea, statele au înfiinţat autorităţi administrative care să controleze, să supravegheze şi să sancţioneze, după caz, practicile abuzive ale asigurătorilor.

În România, această autoritate care controlează legalitatea fenomenului asigurărilor în ţara noastră este actualmente Autoritatea de Supraveghere Financiară, înfiinţată prin O.U.G. nr. 93/2012 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorității de Supraveghere Financiară.

2. Noțiune Normele legale instituite de noul Cod civil în materia contractului de asigurare nu cuprind o

definiţie legală a contractului de asigurare, dar cuprind suficiente elemente pe baza cărora să se se poată formula o definiţie abstractului de asigurare.

Astfel, potrivit art. 2199 C. civ., prin contractul de asigurare, contractantul asigurării sau asiguratul se obligă să plătească o primă asigurătorului, iar acesta din urmă se obligă ca, în cazul producerii riscului asigurat, să plătească o indemnizaţie, după caz, asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit. De asemenea, elementele care pot constitui reper în definirea noţiunii de contract de asigurare sunt prevederile art. 2223 NCC - care reglementează asigurarea de răspundere civilă - şi prevederile art. 2227 NCC - care reglementează asigurarea de persoane, mai sus citate.

Pe baza acestor texte legale, în literatura de specialitate1, contractul de asigurare este definit ca fiind contractul în temeiul căruia asiguratul se obligă să plătească o sumă de bani, denumită primă de asigurare, unui asigurător, cu obligaţia acestuia ca, la producerea riscului asigurat, să acorde asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit despăgubirea sau suma asigurată, denumită indemnizaţie de asigurare, în limitele şi la termenele convenite.

Page 11: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

3. Principiile și funcţiile asigurărilor si reasigurărilor La baza asigurărilor stau următoarele principii: universalitatea asigurărilor, care constă în aceea că persoanele şi bunurile se asigură

împotriva mai multor riscuri, cu plata aceloraş prime de asigurare; integralitatea asigurărilor, adică nivelul despăgubirilor se determină cât mai aproape de

valoarea reală a bunurilor asigurate, pentru ca aceste despăgubiri să permită refacerea bunurilor avariate sau distruse;

realitatea asigurărilor, care constă în faptul că asigurările de persoane şi de bunuri au la bază date reale, nu fictive, temeinic verificate în prealabil;

asigurătorul plăteşte despăgubirea şi sumele asigurate numai pentru bunurile, persoanele şi riscurile cuprinse în asigurare;

mutualitatea asigurărilor, care presupune existenţa unei comunităţi de risc, ceea ce înseamnă că asiguraţii ameninţaţi de aceleaşi riscuri particită, cu primele de asigurare pe care le plătesc, la constituirea fondului de asigurare cu care se apără interesele lor comune. Despăgubirile şi sumele asigurate se acordă numai asiguraţilor care au suferit daune sau care au fost afectaţi ca urmare a producerii riscurilor asigurate;

realizarea unei eficienţe economico-sociale ridicate. În domeniul asigurărilor potrivit cerinţelor gestiunii economico-financiare este necesar de a realiza şi aprecia eficienţa activităţii de asigurare. Activitatea de asigurări trebuie astfel organizată, condusă şi realizată încât să corestundă unor cerinţe reale ale societăţii, să contribuie la desfăşurarea normală a procesului reproducţiei sociale, a vieţii spirituale, la creşterea produsului naţional brut, a avuţiei naţionale.

Deoarece gradul de maturitate şi experienţă al ţărilor lumii în privinţa asigurărilor este foarte diferit, funcţiile asigurării au cunoscut de-a lungul vremii o evoluţie aparte. Acest lucru determină chiar ca ele să aibă o oarecare limitare temporală şi geografică. Desigur că acolo unde sectorul asigurărilor este mai dezvoltat şi mai sofisticat, asigurările au un rol şi funcţii mai reprezentative şi mai ample, în timp ce în ţările în care asigurările se află în proces de formare, consolidare sau maturizare funcţiile lor sunt limitate. Totuşi, deosebirile în aprecierea funcţiilor asigurărilor în cele două categorii de ţări se referă mai puţin la aspectele microeconomice şi mai mult la impactul lor asupra întregii economii.

Compensarea financiară a pierderilor cauzate de producerea unui anumit risc (riscuri) este prima şi cea mai importantă funcţie a asigurărilor. Realizarea ei este posibilă datorită existenţei fondului de asigurare creat din contribuţiile, respectiv primele de asigurare plătite de asiguraţi. Astfel, asigurarea are rolul de a contribui la refacerea bunurilor avariate sau distruse, la repararea unor prejudicii de care asiguraţii răspund conform legii şi la acordarea unor sume în cazul producerii unor evenimente privind viaţa şi integritatea persoanelor;

Prevenirea pagubelor este o funcţie importantă a asigurărilor care se poate realiza prin finanţarea unor activităţi de prevenire a producerii riscurilor şi chiar a unor programe educaţionale pentru asiguraţi; totodată, este posibilă practicarea franşizei, respectiv scăderea din drepturile de asigurare a unei sume determinate care reprezintă participarea asiguratului la acoperirea unei părţi din pagubă. Scopul acesteia este dublu: în primul rând, îl obligă pe asigurat să adopte o conduită preventivă, să aibă grijă şi să întreţină bunul asigurat; în al doilea rând, pentru pagubele mici, cheltuielile antrenate de administrarea daunei pot depăşi nivelul despăgubirii şi nu se justifică;

Funcţia financiară este determinată, pe de o parte, de faptul că nu toate poliţele de asigurare au ca rezultat producerea riscului şi, pe de altă parte, de decalajul temporal între momentul încasării primelor şi momentul plăţii despăgubirilor. Ea constă în aceea că societăţile de asigurare investesc sumele încasate sub forma primelor de asigurare, sporind disponibilităţile existente.

Economisirea reprezintă o funcţie a asigurărilor, în special a celor de viaţă. Pentru asiguraţi, prin poliţele de asigurare de viaţă există posibilitatea ca, alături de protecţie, să beneficieze la expirarea contractului de asigurare de suma asigurată şi, în plus, de participarea la profitul obţinut din sumele investite.

Page 12: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

Reducerea costurilor statului, în special a celor legate de protecţia socială. Astfel, societăţile de asigurare degrevează şi sprijină statul în domenii de asistenţă socială şi medicală, pensii, compensări pentru accidente de muncă şi altele.

Promovarea comerţului invizibil, acolo unde legislaţiile naţionale permit vânzarea de asigurări unor clienţi din alte ţări sau cumpărarea de la asigurători străini.

Funcţiile reasigurării Reasigurarea are ca scop satisfacerea multor nevoi ale asigurătorului direct, îndeplinind astfel o

serie de funcţii, şi anume: Protejează asigurătorii direcţi de pierderile determinate de producerea riscurilor ce pot

pune în pericol solvabilitatea lor; reasigurarea face posibilă creşterea capacităţii asigurătorului de a primi mai multe riscuri decât ar fi altfel capabil să accepte. Aşadar, el îşi poate reduce obligaţia faţă de asigurat trecând excesul de expunere la risc asupra reasiguratorului (prin ceea ce se numeşte "dispersia riscului" sau "pulverizarea riscului"). O daună de proporţii mari care ar putea duce la insolvabilitatea companiei de asigurări este distribuită asupra unui număr mai mare de reasiguratori, în funcţie de proporţia în care fiecare dintre ei s-a angajat iniţial. De exemplu, unele ţări sunt, în mod particular, expuse riscurilor naturale (cutremure, inundaţii, uragane, secete etc) care pot produce mari pagube întregii economii naţionale şi populaţiei. Prin reasigurare apare posibilitatea ca asigurătorii interni să-şi transfere o parte din pierderi asupra reasiguratorilor internaţionali. Reasigurarea înzestrează astfel pe asigurătorii direcţi cu capacitatea complementară de a accepta riscuri mai mari, aceştia putând reţine pe contul lor numai partea de risc pe care o pot suporta fără a le afecta substanţial situaţia financiară.

Ajută asigurătorul să obţină un anumit grad de stabilitate a ratei daunelor prin dispersarea pierderilor mai mari pe o perioadă mai îndelungată (de obicei, câţiva ani) prin contractele de protecţie contra catastrofelor (catastrophe reinsurance coverages).

Se realizează o dispersare mare a riscurilor, iar prin practica reciprocităţii (prin care asigurătorii primari îşi plasează contractul de reasigurare pe o bază reciprocă, unul altuia, în aşa fel încât compania cedentă va oferi o parte dintr-un contract al său unui reasigurator capabil să-i ofere altul în schimb), fiecare reasigurator îşi măreşte numărul de riscuri pe care le asigură;

Creşte flexibilitatea asigurătorului privind dimensiunile şi tipurile de riscuri, precum şi volumul activităţii pe care acesta le poate subscrie.

Reasigurarea presupune stabilitate prin evitarea fluctuaţiilor referitoare la daune de la un an la altul.

Creşte capacitatea de subscriere a asigurătorului a noi riscuri sau a mai multor riscuri, independent de propriile sale posibilităţi; în mod deosebit, acest lucru este foarte important în cazul riscurilor de catastrofă.

Sprijină finanţarea operaţiunilor de asigurări pentru compania cedentă, făcând posibil în acelaşi timp ca aceasta să-şi poată creşte volumul activităţii mai rapid decât ar putea fără o creştere corespunzătoare a capitalului de bază.

Permite societăţii cedente să se retragă dintr-o categorie de afaceri sau o zonă geografică pentru o anumită perioadă de timp prin cedarea integrală a riscului (riscurilor) în reasigurare .

Permite companiei cedente să intre rapid într-o categorie de afaceri sau o nouă zonă geografică prin înfiinţarea unei reprezentanţe şi dezvoltarea unui anumit volum al afacerilor sau prin negocierea şi preluarea unor contracte de reasigurare de la companiile ce acţionează deja în acea categorie sau zonă.

Reasiguratorul poate oferi asistenţă şi servicii tehnice pentru riscurile mari, complexe sau speciale prin oferirea de informaţii, cercetări etc.

Oferă posibilitatea companiilor cedente de a obţine o gamă largă de servicii de la marile companii de reasigurări şi de la unii brokeri de reasigurări care au o experienţă mondială în domeniul asigurărilor şi reasigurărilor. Ele pot, de asemenea, beneficia şi de consultanţă în administrarea afacerilor, în stabilirea daunelor, în procedurile de plată şi, evident, în domeniul pregătirii personalului pentru acest gen de activităţi.

Multitudinea şi caracterul penetrant ale funcţiilor reasigurării descrise mai sus atestă rolul extraordinar de important al acesteia în creşterea încrederii în afaceri a agenţilor economici, în

Page 13: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

reducerea numărului şi amplorii falimentelor, în sporirea stabilităţii proceselor economice, în general în asigurarea unui plus de fluiditate şi dinamism în derularea relaţiilor economice internaţionale.

Page 14: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

IV. Contractul de asigurare - Natura juridica a contractului de asigurare; -Caracterele generale ale contractului

(acest capitol are la bază cursul – Contractele civile în contextul noului Cod civil și al noului Cod de procedură civilă, Editura Universul juridic, București, 2014 – O. Puie)

S-a apreciat în doctrină faptul că raportul juridic de asigurare încheiat se materializează într-un act juridic de administrare, iar nu de conservare, întrucât asigurarea, în special cea de bunuri, urmărește exploatarea în condiții optime a patrimoniului și nicidecum salvarea bunului (operațiune de esența actelor juridice de conservare)

Contractul de asigurare prezintă unele caractere juridice asemănătoare dreptului comun al contractelor, dar şi unele caractere specifice.

Astfel, din economia dispoziţiilor legale care reglementează contractul de asigurare se pot desprinde următoarele caractere juridice ale acestui tip de contract.

Caracterul consensual

Contractul de asigurare este un contract consensual întrucât valabilitatea sa nu presupune exprimarea consimţământului într-o anumită formă. Dar, în legătură cu caracterul consensual al contractului de asigurare trebuie luate în considerare şi prevederile art. 2.200 C. civ., care statueaza că, pentru a putea fi dovedit, contractul de asigurare trebuie să fie încheiat în scris. Contractul nu poate fi probat prin martori, chiar atunci când există un început de dovadă scrisă. Daca documentele de asigurare au dispărut prin forţă majoră sau caz fortuit şi nu există posibilitatea obţinerii unui duplicat, existenţa şi conţinutul lor pot fi dovedite prin orice mijloc de probă. Din conţinutul acestui text legal rezultă că forma scrisă priveşte proba, şi nu validitatea contractului de asigurare, fiind deci o condiţie ad probationem, şi nu ad validitatem.

Caracterul aleatoriu

Contractul de asigurare este un contract aleatoriu deoarece existenţa şi întinderea obigației asigurătorului nu este cunoscută la momentul încheierii contractului, ci depinde de un eveniment viitor şi incert. După cum se poate constata, caracterul incert al contractului de asigurare esteidat doar de obligaţia asigurătorului, nu şi de cea a asiguratului, deoarece obligaţia de plată a primei de asigurare este certă în ceea ce îl priveşte pe asigurat, în sensul că, dacă nu şi-o execută, fie contractul nu mai ia fiinţă, fie se reziliază, în cazul în care neexecutarea acestor obligaţii survine după perfectarea contractului de asigurare.

De asemenea, tot expresie a caracterului aleatoriu al contractului de asigurare este prevederea art. 2208 alin. (2) C. civ., care prevede că, în cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, asigurătorul nu datorează indemnizaţie dacă riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat, beneficiarul asigurării ori de către un membru din conducerea persoanei juridice asigurate, care lucrează în această calitate. De asemenea, prevederile art. 2233 C. civ. statuează că asigurătorul nu datorează indemnizaţia de asigurare dacă riscul asigurat a fost produs prin sinuciderea asiguratului în termen de 2 ani de la data încheierii contractului de asigurare, precum şi atunci când riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat.

Caracterul oneros Caracterul oneros al contractului de asigurare derivă din faptul că atât asiguratul, cât şi

asigurătorul urmăresc o contraprestaţie. Astfel, în temeiul contractului de asigurare, asiguratul urmăreşte să obţină protecţia asigurătorului, materializată în plata indemnizaţiei sau despăgubirilor la producerea cazului asigurat, iar asigurătorul urmăreşte încasarea sumelor de bani cu titlu de primă de asigurare drept preţ al obligaţiei pe care şi-o asumă.

Deşi oneroase, obligaţiile părţilor din contractul de asigurare nu sunt şi echivalente, deoarece, pe de o parte, asigurarea este obligatorie şi, pe de altă parte, atunci când se produce riscul asigurat, despăgubirile depăşesc valoarea cuantumului primelor de asigurare. Astfel, în prima situaţie, cea a neproducerii cazului asigurat, lipsa echivalenţei prestaţiilor izvorăşte din inexistenţa obligaţiei de despăgubire, iar în cea de-a doua situaţie, vizând survenirea cazului asigurat, lipsa echivalenţei este

Page 15: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

dată de cuantumul disproporţionat al despăgubirilor sau al indemnizaţiei de asigurare comparativ cu sumele de bani plătite de asigurat cu titlu de primă.

Caracterul sinalagmatic Contractul de asigurare este sinalagmatic deoarece ambele părţi, atât asiguratul, cât şi

asigurătorul, se obligă la câte o prestaţie fiecare. în acord cu prevederile art. 1171 C. civ., obligaţiile părţilor din contractul de asigurare sunt reciproce şi interdependente. Astfel, principala obligaţie a asiguratului este aceea de plată a primei de asigurare, iar principala obligaţie a asigurătorului constă în plata indemnizaţiei de asigurare sau în acordarea despăgubirilor, după caz, în momentul survenirii evenimentului asigurat. Sub acest aspect, după cum s-a remarcat, contractul de asigurare este caracterizat prin lipsa simultaneităţii dintre obligaţia de plată a primei de asigurare şi cea de despăgubire asigurătorului, în sensul că asiguratul plăteşte prima de asigurare în momentul încheierii contractului sau în tranşe, pe parcursul executării, iar asigurătorul plăteşte indemnizaţia în momentul producerii cazului asigurat sau este absolvit dacă acesta nu se produce.

Contract cu executare succesivă Caracterul contractului de asigurare ca fiind un contract cu executare succesivă rezidă din

împrejurarea ca obligaţiile părţilor se execută în timp, şi nu uno icto. Sub acest aspect, este de reţinut faptul că asigurarea este pe o perioadă de timp, unitatea de timp, de regulă, fiind de un an de zile. împrejurarea că asigurarea se derulează pe un interval; timp derivă şi din modul de executare a obligaţiilor părţilor contractante. Astfel, asigurătorul îşi asumă obligaţia de plată a indemnizaţiei la producerea cazului asigurat, iar asiguratul are posibilitatea plătii primei de asigurare în mai multe rate lunare sau pe alte unităţi de timp.

În sensul caracterului contractului de asigurare ca fiind un contract cu executare succesivă, pot fi invocate şi dispoziţiile art. 2203 alin. (2) C. civ., potrivit cărora, dacă împrejurările esenţiale privind riscul se modifică în cursul executării contractului, asiguratul este obligat să comunice în scris asigurătorului modificarea survenită. Aceeaşi obligaţie îi revine şi contractantului asigurării care a luat cunoştinţă de modificarea survenită.

Contract de adeziune În mod tradiţional, contractul de asigurare este considerat contract de adeziune. În

reglementarea noului Cod civil, respectiv prevederile art. 1175, contractul este de adeziune atunci când clauzele sale esenţiale sunt impuse ori sunt redactate de către una dintre părţi - pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor sale -, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.

La rândul lor, dispoziţiile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 32/2000 statuează că societăţile de asigurare au îndatorirea elaborării propriilor condiţii şi clauze de asigurare în funcţie de formele sau clasele de asigurare pe care şi le propun să le practice. Cu alte cuvinte, asiguratul nu are opţiunea negocierii principalelor clauze ale contractului de asigurare.

Legea impune, de asemenea, asigurătorului obligaţia de a prezenta asiguratului sau potenţialului asigurat principalele elemente ale asigurării pe care urmează să o încheie şi care vor constitui clauzele esenţiale ale contractului de asigurare.

În afara reglementărilor cu caracter special ale clauzelor prestabilite de către asigurători, vor trebui luate în considerare şi alte reglementări din materia protecţiei consumatorului. În legislaţia României, clauzele abuzive sunt reglementate special prin Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, act normativ care a fost modificat prin Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor şi Legea nr. 161/2010, prin care este transpusă în legislaţia noastră Directiva Consiliului 93/13/CEE din 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene (JOCE) nr. L95 din 21 aprilie 1993. De asemenea, trebuie menţionată Legea consumului nr. 296/2004 - în concepţia căreia noţiunea de „servicii financiare" include serviciile de natură bancară, creditele, asigurările, pensiile private şi investiţiile sau plăţile -, prevederile O.G. nr. 21/1992 privind protecţia consumatorului cu modificările

Page 16: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

şi completările ulterioare, precum şi prevederile Legii nr. 240/2004 privind răspunderea producătorilor pentru pagubele generate de produse cu defecte.

Page 17: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

V. Contractul de asigurare – Condiții de valabilitate privind încheierea contractului de asigurare

(acest capitol are la bază cursul – Contractele civile în contextul noului Cod civil și al noului Cod de procedură civilă, Editura Universul juridic, București, 2014 – O. Puie)

Reglementările din materia asigurărilor cuprind doar regulile specifice raporturilor de asigurare,

de unde consecinţa că, la fel ca şi în cazul celorlalte acte juridice, şi contractul de asigurare este supus regulilor generale privind condiţiile de validitate ale contractelor din drepul comun, enumerate prin art. 1179 C. civ.: capacitatea de a contracta; consimţământul părţilor; un obiect determinat şi licit; o cauză licită şi morală.

Capacitatea de a contracta În ceea ce priveşte capacitatea de a contracta specifică contractului de asigurare trebuie avute

în vedere capacitatea juridică a asigurătorului şi cea a asiguratului. Referitor la capacitatea de a contracta a asigurătorului, întrucât acesta este persoană juridică, nu

se pun probleme cu privire la capacitatea juridică de a contracta a asigurătorului, deoarece este unanim cunoscut că persoanele juridice dispun de organe de conducere şi administrare cu deplină capâcităte de exerciţiu. Se impune precizarea că, în privinţa asigurătorilor, este vorba despre o capacitate de exerciţiu specializată în raport de obiectul de activitate propus, respectiv de asigurările practicate.

Cu referire la capacitatea asiguratului, aceasta este cârmuită de prevederile cu caracter general instituite de art. 1180 C. civ., în sensul cărora poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte.

Consimţământul În privinţa consimţământului, drept condiţie esenţială şi generală a actului juridic, în materia

contractului de asigurare consimţământul trebuie să îndeplinească cerinţele reglementate de dreptul comun, prevăzute de art. 1204 C. civ., respectiv: să provină de la o persoană cu discernământ; să fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice; să fie exteriorizat şi să nu fie alterat de vreun de consimțământ.

Obiectul contractului de asigurare După cum am precizat, noul Cod civil - prin art. 1225 şi 1226 - face distincţia între obiectul

contractului (care este reprezentat de operaţiunea juridică) şi obiectul obligaţiei (prin care se înţelege prestaţia la care se angajează debitorul).

Transpunând regulile de mai sus în materia contractului de asigurare, înseamnă că obiectul contractului de asigurare îl constituie forma sau tipul concret de asigurare pe care l-au avut în vedere părţile la încheierea contractului, cum ar fi asigurarea de bunuri, asigurarea de viaţă, asigurarea de răspundere civilă etc.

După cum rezultă din normele Codului civil, şi în materia contractului de asigurare obiectul trebuie să îndeplinească condiţiile din dreptul comun, respectiv, trebuie să existe, să fie determinat sau determinabil, să fie posibil, licit şi moral.

Page 18: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

Cauza în contractul de asigurare Cauza - drept condiţie de validitate a actului juridic - este reglementată de art. 1235-1239 C.

civ., dispoziţii aplicabile şi în materia contractului de asigurare. În materia asigurărilor, cauza contractului de asigurare reprezintă scopul urmărit de părţile

contractante. Astfel, scopul imediat este şansa de câştig sau pierdere pe care parțile o pot avea în urma producerii evenimentelor incerte şi viitoare care au fost asigurate. Scopul mediat, care este de fapt şi motivul determinant al încheierii contractului de asigurare, este diferit pentru fiecare dintre părţile contractului de asigurare. în ceea ce îl priveşte pe asigurat, scopul mediat este dat de dorinţa acestuia de a obţine acoperirea eventualelor pagube pe care le-ar putea suferi el însuşi sau pe care le-ar putea crea terţilor păgubiţi. Cât îl priveşte pe asigurător, scopul său mediat este acela de acumulare a cât mai multe sume de bani şi fructificarea lor în vederea obţinerii de profit.

Page 19: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

VI. Asigurătorul – parte în contractul de asigurare (acest capitol are la bază cursul – Contractele civile în contextul noului Cod civil și al noului Cod de procedură

civilă, Editura Universul juridic, București, 2014 – O. Puie)

Părţile contractului de asigurare sunt asigurătorul şi asiguratul. Pe lângă aceştia, mai sunt implicaţi în raportul de asigurare şi contractantul asigurării, beneficiarul, persoana cuprinsă în asigurare, coasigurătorii, reasigurătorii, tertul păgubit.

Asigurătorul

1. Societăţile de asigurare şi sucursalele acestora Având în vedere complexitatea operaţiunilor de asigurare, legiuitorul le-a instituit un regim

juridic special, care cârmuieşte atât înfiinţarea, funcţionarea şi încetarea existenţei asigurătorilor, cât şi intermedierea, încheierea şi executarea contractelor de asigurare.

Regulile care guvernează constituirea, organizarea şi funcţionarea asigurătorilor sunt cele instituite prin Legea nr. 32/2000 privind activitatea de asigurare şi supravegherea asigurărilor şi prin Legea nr. 31/1990 a societăţilor comerciale.

Asigurătorul este societatea pe acţiuni constituită după procedura prevăzută în lege sau societatea mutuală de asigurări care, în baza contractului de asigurare, la survenirea cazului asigurat este obligata să plătească indemnizaţia de asigurare asiguratului, beneficiarului asigurării sau terţului păgubit, după caz.

Ca efect al principiului libertăţii de stabilire şi al dreptului de exercitare a comerţului cu asigurări, pot exercita comerţul cu asigurări, potrivit art. 11 din Legea nr. 32/2000, următoarele entităţi:

- persoanele juridice române, constituite ca societăţi pe acţiuni si/sau societăţi mutuale, autorizate de către Autoritatea de Supraveghere Financiară;

- asigurătorii sau reasigurătorii autorizaţi în statele membre ale Uniunii Europene care desfăşoară activitatea de asigurare sau reăsigurare pe teritoriul Româmeî în conformitate cu dreptul de stabilire şi libertatea de a presta servicii; filialele și/sau sucursalele unor societăţi de asigurare sau de reasigurare în state terţe, autorizate de către Autoritatea de Supraveghere Financiară;

- sucursalele aparţinând unor societăţi-mamă guvernate de legi dintr-un stat terţ, autorizate de către Autoritatea de Supraveghere Financiară;

- filialele unor asigurători sau reasigurători din state terţe, autorizaţi de către Autoritatea de Supraveghere Financiară;

asigurătorii sau reasigurătorii care adoptă forma de companie europeană pe acţiuni. Astfel, o primă particularitate este aceea că faptele de asigurare nu pot fi exercitate de către

orice persoană fizică sau juridică, ci numai de către societăţi constituite in temeiu Legii nr. 31/19990, iar dintre cele 5 forme de societăţi reglementate de această lege, numai de către societăţile pe acţiuni.Astfel, societăţile mutuale la care se referă art. 11 alin. 1 lit. a din Legea nr. 32/2000, nu intră în categoria societăţilor reglementate de Legea nr. 31/1990, pentru că societăţile mutuale sunt societăţi civile, chiar dacă sunt dotate cu personalitate juridică.

Opţiunea reglementărilor europene şi a dreptului intern pentru forma societăţilor pe acţiuni se fundamentează pe raţiuni de ordin economic, întrucât aceste societăţi sunt apte să atragă capitalul necesar unei societăţi de anvergură, şi pe raţiuni de ordin juridic, deoarece acest tip de societate este cea mai evoluată şi este cea mai amănunţit reglementată în majoritatea legislaţiilor din statele europene.

O altă particularitate este aceea că societăţile pe acţiuni care exercită activităţi de asigurare vor trebui autorizate de căţre Autoritatea de Supraveghere Financiară, cu respectarea normelor legale privind procedura de autorizare, fiind vorba despre Ordinul nr. 16/2009 pentru punerea în aplicare a Normelor privind autorizarea asigurătorilor. Această autorizare trebuie obţinută, anterior înregistrării în Registrul Comerţului. Potrivit art. 11 alin. 2 din Legea nr. 32/2000, un asigurător nu poate fi înregistrat în registrul comerţului fără avizul prealabil în vederea înregistrării emis de către Autoritatea de Supraveghere Financiară. Ulterior avizării şi înmatriculării, societăţile de asigurare și societăţile

Page 20: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

mutuale de asigurare rămân sub monitorizarea Autorităţii de Supraveghere Financiară, în sensul că le va fi controlată activitatea pe tot parcursul funcţionării.

În ceea ce priveşte obiectul şi scopul societăţilor de asigurare, acesta este bine definit, putând consta doar dintr-un obiect unic, respectiv practicarea uneia dintre cele doua categorii de asigurări pe care le reglementează.

Cadrul general al constituirii societăţilor de asigurare îl reprezintă, Legea nr. 31/1990 a societăţilor, noul Cod civil şi Legea nr. 32/2000. Se impune precizarea că Legea nr. 32/2000 conţine reguli speciale pentru societăţile de asigurare in diferite aspecte, care se vor aplica cu prioritate. Unde legislaţia specială a asigurărilor nu prevede se vor aplică normele instituite de Legea nr. 31/1990 a societăţilor şi cele instituite de noul Cod civil.

2. Societăţile mutuale de asigurare Dacă societăţile comerciale de asigurare se bucură de o reglementare detaliată prin Legea nr.

32/2000, societăţile mutuale de asigurare nu se bucură de o astfel de reglementare. Societăţile mutuale de asigurare se înscriu în cadrul acelor categorii de profesii pentru care legea impune obligaţia de încheiere a asigurărilor de răspundere civilă profesională sau a anumitor bunuri între care există o strânsă legătură.

Legea nr. 32/2000 defineşte în art. 2 pct. 19 societatea mutuală de asigurare ca fiind persoana juridică civilă ai cărei asociaţi sunt deopotrivă asiguraţi şi asigurători. Societatea poartă denumirea de „mutuală" datorită faptului că fiecare asociat este, în acelaşi timp, un asigurător față de ceilalţi şi asigurat faţa de aceştia.

Particularităţile societăţilor mutuale de asigurare O primă particularitate a acestor societăţi, sub aspect patrimonial, este aceea că ele nu dispun,

de un capital divizat în acţiuni, cum este cazul societăţilor pe acţiuni reglementate de Legea nr. 31/1990 a societăţilor. Legea vorbeşte de fondul de rezervă liber vărsat, dar acesta nu are semnificaţia, componenţa şi finalitatea capitalului social.

Astfel, în timp ce capitalul social reprezintă expresia valorică a totalităţii aporturilor acţionarilor care participă la constituirea societăţii, cu funcţia juridică de a constitui gajul general al creditorilor chirografari, finalitatea fondului de rezervă liber vărsat nu este aceea de a constitui gajul general al creditorilor chirografari, ci de a se îndestula asociaţii care suferă un prejudiciu,ca urmare a realizării cazului asigurat. Excedentul, adică diferenţa dintre fondul de rezervă şi sumele distribuite asociaților care au suferit daune pe unitatea de timp stabilită de asociaţi drept perioadă de asigurare, se restituie asociaţilor, proporţional cu cotizaţia vărsată şi nu se distribuie sub formă de dividende. De asemenea, spre deosebire de capitalul social, legea nu impune o limită minimă a fondului de rezervă liber vărsat. Participaţiile asociaţilor la fondul de rezervă liber vărsat nu se realizează prin aporturi ale asociaţilor, ci prin vărsarea unei sume de bani în cuantum fix sau variabil. De aceea, în cazul societăţilor mutuale de asigurare se foloseşte terminologia de cotizatie. Desigur că întinderea participaţiilor cu titlu de cotizaţie se stabileşte de către asociaţi prin actele constitutive;

O altă particularitate este aceea privitoare la asociaţii societăţilor mutuale de asigurare, în sensul că, spre deosebire de societăţile pe acţiuni în care se face distincţie netă între acţionari şi asiguraţi, în cazul societăţilor mutuale, asociaţii sunt, deopotrivă, asiguraţi şi asigurători. Noţiunea de asociat din definiţia dată societăţilor mutuale de asigurare prin art. 2 pct. 19 din Legea nr. 32/2000 semnifică calitate de membru al societăţii mutuale. De asemenea, spre deosebire de societăţile pe acţiuni, în privinţa cărora, dispoziţiile art. 10 alin. 3 din Legea nr. 31/1990 prevăd că numărul acţionarilor nu poate fi mai mic de 2, reglementările din materia asigurărilor nu prevăd un număr minim al asociaţilor, de unde consecinţa că asociaţia îşi poate stabili numărul asociaţilor în funcţie de interesele lor. De asemenea, în privinţa asociaţilor şi a fondatorilor societăţii mutuale nu se vor aplica interdicţiile reglementate de prevederile Legii nr. 31/1990, pentru simplul motiv că, nefiind societăţi comerciale, nu intră sub incidenţa acestei legi.

Page 21: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

Ca atare, rezultă că, potrivit legislaţiei actuale, singura condiţie pentru ca o persoană fizică sau juridică să devină asociat într-o societate mutuală de asigurări, este ca aceasta să posede un bun sau o valoare socială supusă asigurării.

O altă particularitate este aceea că societăţile mutuale nu au un obiect comercial, un scop speculativ, ci de autoprotecţie împotriva riscurilor. Ca atare, din conţinutul art. 2 pct. 19 din Legea nr. 32/2000 rezultă că suntem în prezenţa unei persoane juridice civile, având un obiect de activitate constând în anumite operaţiuni, denumite, în concepţia legiuitorului servicii de natură comercială. Ca atare, se poate concluziona faptul că societatea mutuală de asigurări nu este o societate pe acţiuni, cum sunt cele reglementate de Legea nr. 31/1990, ci ea rămâne o societate civilă, dar dotată cu personalitate juridică. Sub acest aspect, se constată că societatea mutuală de asigurări, ca societate civilă, diferă faţă de societatea civilă clasică, reglementată de noul Cod civil - care, prin art. 1892, statuează că societatea simplă nu are personalitate juridică. Doar dacă asociaţii doresc dobândirea personalităţii juridice, prin actul de modificare a contractului de societate vor indica, în mod expres, forma juridică a acesteia şi vor pune de acord toate clauzele sale cu dispoziţiile legale aplicabile societăţii nou-înfiinţate.

Cu privire la dobândirea personalităţii juridice de către societatea mutuală de asigurări, Legea nr. 32/2000 face doar menţiunea că societatea mutuală de asigurări este persoană juridică română, dar fără să prevadă regulile după care se dobândeşte personalitatea juridică. în aceste condiţii, ar trebui să recurgem la procedura de drept comun referitoare la dobândirea personalităţii juridice, cu precizarea că în dreptul comun nu regăsim o procedură specifică înfiinţării persoanelor juridice societăţi civile. Ca atare, se vor aplica, prin analogie, dispoziţiile Legii nr. 31/1990 privitoare la dobândirea personalităţii juridice de către societăţile pe acţiuni.

De asemenea, în contextul în care înfiinţarea legală a societăţii mutuale este supusă controlului de legalitate de către instanţa judecătorească, aceasta din urmă învestită cu cererea de acordare a personalității juridice va efectua un control de legalitate a actelor constitutive, al studiului de fezabilitate și al celorlalte cerinţe impuse de legislaţia asigurărilor.

Page 22: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

VII. Asiguratul - parte în contractul de asigurare (acest capitol are la bază cursul – Contractele civile în contextul noului Cod civil și al noului Cod de procedură civilă, Editura Universul juridic, București, 2014 – O. Puie)

Asiguratul este persoana fizică sau juridică care încheie contractul de asigurare, plăteşte primele de asigurare şi, la producerea cazului asigurat, încasează despăgubirile de la asigurător. De regulă, asiguratul are şi calitatea de parte contractantă şi este titularul dreptului asigurat ori persoana asupra careia poarta asigurarea (riscurile privind patrimoniul sau sau persoana sa şi, totodată, titulal indemnizaţiei de asigurare în ipoteza survenirii cazului asigurat.

Potrivit art. 2215 NCC, asiguratul trebuie să aibă un interes cu privire, la. bunul asigurat. Interesul asigurabil trebuie să existe pe întreaga perioadă a contractului de asigurare, întrucât, lipsa interesului lasă fără cauză contractul de asigurare şi atrage încetarea acestuia. De asemenea, actualul Cod civil, spre deosebire de prevederile art. 30 din Legea nr. 136/1995, prin art. 2220, statuează că, dacă nu s-a convenit altfel, înstrăinarea bunului asigurat nu determină încetarea contractului de asigurare, care va produce efecte între asigurător şi dobânditor. Ca atare, în căzul înstrăinării, înstrăinătorul pierde interesul în asigurarea bunului pe care l-a transmis, iar contractul se derulează cu dobânditorul bunului.

Moştenitorii asiguratului nu sunt părţi în contractul de asigurare, dar beneficiază ori sunt implicaţi în raporturile de asigurare după producerea riscului asigurat. Astfel, în asigurările de persoane, la survenirea cazului asigurat al decesului asiguratului, dacă nu s-a desemnat un beneficiar, indemnizaţia de asigurare se plăteşte moştenitorilor legali ai asiguratului.

Dar, în raportul de asigurare, poate avea calitatea de partea contractantă în contractul de asigurare nu numai asiguratul, ci şi contractantul asigurării. În concepţia art. 2199 alin. 2 C. civ, contractantul asigurării este persoana care încheie contractul pentru asjgurarea unui risc privind o altă gersoană ori pentru bunuri sau activităţi ale acesteia şi se obligă faţă de asigurător să plătească prima de asigurare. La fel ca şi asiguratul, contractantul asigurării încheie contractul de asigurare, plăteşte prima de asigurare, dar nu încasează indemnizaţia de asigurare.

În ceea ce priveşte părţile contractului de asigurare, trebuie avute în vedere şi prevederile art 2223 alin. 2 C. civ., care prevede că prin contractul de asigurare părţile pot conveni să cuprindă în asigurare şi răspunderea civilă a altor persoane decât contractantul asigurării. Persoana cuprinsă în asigurare nu se confundă cu beneficiarul asigurării. Astfel, persoana cuprinsă în asigurare are şi ea calitatea de asigurat, dar, spre deosebire de beneficiarul asigurării, nu încasează indemnizaţia de asigurare.

În vederea protecției consumatorilor de asigurări și a terțelor persoane păgubite în domeniul asigurărilor, legiuitorul a înfiinţat fondurile de protecţie în domeniul asigurărilor, care sunt: Fondul de compensare, Fondul de garantare şi Fondul de protecţie a victimelor străzii.

Potrivit art. 251 din Legea nr. 32/2000, asigurătorii care practică asigurarea obligatorie de răspundere civilă-auto pentru pagube produse terţilor prin accidente de autovehicule pe teritoriul României, au, obligaţia de a constitui Fondul de compensare, din care urmează să fie despăgubite persoanele care au suferit prejudicii ca urmare riscurilor asigurate în temeiul asigurărilor tip Carte verde.

În ceea ce priveşte Fondul de garantare, potrivit art. 60 din Legea nr. 136/1995, în vederea protejării asiguraţilor, beneficiarilor asigurării şi terţelor persoane păgubite, prin contribuţia asigurătorilor, se constituie Fondul de garantare, destinat plăţilor de indemnizaţii, rezultate din încheierea asigurărilor facultative şi obligatorii, în cazul constatării insolvabilităţii asigurătorului, în acest context, fiecare asigurător este obligat să contribuie la Fondul de garantare cu o contribuţie de maximum 10 procente care se aplică asupra volumelor primelor brute încasate, care se va utiliza exclusiv pentru satisfacerea creanţelor şi creditorilor de asigurări (persoanele asigurate/ beneficiarii asigurărilor şi terţele persoane păgubite în cazul asigurării de răspundere civilă), în situaţia în care asigurătorul ajunge în stare de faliment.

Potrivit art. 61 din Legea nr. 136/1995, fondul de protecţie a victimelor străzii se constituie în vederea protejării persoanelor păgubite prin accidente de, autovehicule supuse înmatriculării precum şi

Page 23: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

de tramvaie, în care autorul a rămas neidentificat sau autovehiculul, respectiv tramvaiul nu este asigurat printr-o asigurare obligatorie de răspundere civilă pentru, pagube produse prin accidente de autovehicule. După cum se poate constata, acest fond se constituie doar pentru acoperirea prejudiciilor cauzate de către autovehicule şi tramvaie, dar nu pentru orice situaţii, ci numai atunci când, fie autorul a rămas neidentificat, fie autovehiculul sau tramvaiul nu a fost asigurat R.C.A., în momentul producerii pagubei.

Page 24: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

VIII. Alte părți implicate în raportul de asigurare. Coasigurătorii. Reasigurătorii. Beneficiarul asigurării. Terțul păgubit.

(acest capitol are la bază cursul – Contractele civile în contextul noului Cod civil și al noului Cod de procedură civilă, Editura Universul juridic, București, 2014 – O. Puie)

1. Coasigurătorii Coasigurătorii sunt asigurătorii concomitenţi ai unui bun, valori sociale sau situaţii care

subscriu aceleaşi riscuri1. Potrivit reglementărilor din domeniul asigurărilor, în calitate de coasigurători pot fi societăţile de asigurare pe acţiuni şi societăţile mutuale de asigurare

Coasigurătorii sunt părţi contractante, dar în contracte de asigurare distincte. Câţi coasigurători sunt, atâtea raporturi de asigurare de sine stătătoare există cu privire la aceleaşi riscuri asigurate. în schimb, reasigurarea produce efecte doar între societatea de asigurare şi cea de reasigurare. În acest caz, doar aceste entităţi vor fi părţi ale raportului de reasigurare. Intermediarii, deşi au un rol deosebit la perfectarea contractelor de asigurare, aceştia nu devin părţi în contractul de asigurare pe care l-au mijlocit.

2. Reasiguratorii Potrivit definiţiei date reasigurătorului prin art. 2 pct. 39 din Legea nr. 32/2000, acesta este

persoana juridică română autorizată să exercite activităţi de asigurare, precum şi sucursala unei societăţi ori a unui holding de asigurare sau a unui holding mixt de asigurare dintr-un stat membru de origine, care practică în principal activitatea de reasigurare. După cum sucursalele societăţilor de asigurare constituite într-un stat membru pot exercita comerţul cu asigurări, tot astfel şi sucursalele societăţilor de reasigurare pot încheia operaţiuni de reasigurare pe teritoriul ţării noastre.

Se constată aşadar că reasigurătorul desfăşoară tot activităţi de asigurare, dar obiectul principal îl reprezintă operaţiunile de reasigurare.

În accepţiunea Legii nr. 32/2000, reasigurarea este operaţiunea de asigurare a unui asigurător sau reasigurător de către un reasigurător. Prin urmare, reasigurătorul este asigurătorul asigurătorului sau al reasigurătorului; în această ultimă situaţie, când un reasigurător cedează la rândul său o parte din riscurile preluate unui alt reasigurător, suntem în prezenţa retrocesiunii.

3. Beneficiarul asigurării Beneficiarul asigurării este persoana desemnată de contractant să încaseze indemnizaţia de

asigurare. Semnificaţia acestei noţiuni derivă din prevederile art. 2230 NCC, care statuează că indemnizaţia de asigurare se plăteşte asiguratului sau beneficiarului desemnat de acesta. în cazul decesului asiguratului, dacă nu a fost desemnat un beneficiar, indemnizaţia de asigurare intră în comunicată asigurătorului de către asigurat sau, cu acordul asiguratului, de către contractantul asiguram ori prin testamentul întocmit de asigurat.

4. Terţul păgubit Noţiunea de „terţ păgubit" este specifică asigurărilor de răspundere civilă. Producerea riscului

asigurat, în majoritatea situaţiilor, cauzează prejudicii însuşi asiguraţilor, dar, în asigurările de răspundere civilă, acestea privesc persoane străine de asigurare, denumite terţi păgubiţi. Ca atare, în asigurările de răspundere civilă persoana care suferă un prejudiciu ca urmare a producerii riscului asigurat se numeşte terţ păgubit, acesta fiind terţ şi faţă de contractul de asigurare. Dar, terţul păgubit este implicat în momentul în care a suferit o daună materială sau morală în urma unui eveniment în legătură cu care există o asigurare. Terţul păgubit va încasa despăgubirea de la asigurător, nu pentru că este parte contractanţă sau beneficiar al asigurării, ci pentru că a suferit.un, prejudiciu de pe urma unui risc asigurat Consecinţa esenţială a existenţei asigurării de răspundere civilă este aceea .că tertul

Page 25: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

păgubit poate acţiona direct asigurătorul persoanei care a produs prejudiciul în vederea acoperirii.acestuia.

În acelaşi sens, deşi nici moştenitorii terţului păgubit nu sunt părţi în contractul de asigurare, moştenitorii terţului păgubit sunt implicaţi în raporturile de asigurare după producerea riscului asigurat şi, bineînţeles, în caz de deces al autorului lor care avea calitatea de terţ păgubit.

Page 26: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

IX. Activitatea de intermediere în asigurări (acest capitol are la bază cursul – Contractele civile în contextul noului Cod civil și al noului Cod de procedură civilă, Editura Universul juridic, București, 2014 – O. Puie)

Comerţul cu asigurări nu şi-ar putea găsi finalitatea scontată dacă nu ar exista anumite persoane care să distribuie produsele de asigurare şi să le explice potenţialilor asiguraţi De aceea, pentru promovarea şi ajungerea formelor de asigurări la consumatorii finali, asigurătorii apelează la entităţi specializate în acest sens. Se ajunge astfel ca, în majoritatea sistemelor legislative naţionale, să fie recunoscute şi reglementate activităţile de intermediere în asigurări şi, totodată, statutul juridic al intermediarilor în asigurări.

În dreptul nostru este reglementată atât activitatea de intermediere, cât şi cei care o practică, adică intermediarii în asigurări.

În concepţia art. 2 pct. 62 din Legea nr. 32/2000, activitatea de intermediere în asigurări reprezintă activitatea de introducere, propunere ori îndeplinire a altor activităţi preliminare încheierii contractelor de asigurare sau oferirea de asistenţă pentru administrarea ori îndeplinirea unor contracte, îndeosebi în cazul unei daune. Aceste activităţi nu vor fi considerate de intermediere dacă ele sunt îndeplinite de către asigurător sau un angajat al acestuia, care acţionează sub responsabilitatea asigurătorului. De asemenea, potrivit legii, nu sunt considerate activităţi de intermediere în asigurări nici următoarele: furnizarea de informaţii în mod ocazional, în contextul unei alte activităţi profesionale al cărei scop nu constă în oferirea de asistenţă clienţilor în vederea încheierii sau administrării unui contract, administrarea daunelor unui asigurător pe baze profesionale, precum şi regularizarea daunelor.

După intrarea în vigoare a noului Cod civil, operaţiunile de intermediere (operaţiunile de mijlocire în afaceri reglementate prin art. 3 pct. 12 C. com). care se realizează prin intermediul unui contract de intermediere, îşi găsesc corespondent în dispoziţiile art. 2096-2102 C. civ., care reglementează contractul de intermediere. Astfel, potrivit art. 2096 C. civ., intermedierea este contractul prin care intermediarul se obligă faţă de client să îl pună în legătură cu un terţ, în vederea încheierii unui contract.

O varietate a contractului de intermediere o constituie contractul de agenţie, reglementat prin art. 2072-2095 NCC, potrivit cărora agentul este un intermediar independent care acţionează cu titlu profesional, el neputând fi în acelaşi timp prepusul comitentului. Astfel, potrivit art. 2072 C. civ., prin contractul de agenţie comitentul îl împuterniceşte în mod statornic pe agent fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât şi să încheie contracte, în numele şi pe seama comitentului, în schimbul unei remuneraţii, în una sau în mai multe regiuni determinate. Dar, de la domeniul de aplicare a dispoziţiilor privitoare la contractul de agenţie, dispoziţiile art. 2073 C. civ. instituie domeniile în care persoanele nu pot încheia contracte de agenţie, după cum urmează:

- agentul nu poate acţiona ca intermediar în cadrul burselor de valori şi al pieţelor reglementate de mărfuri şi instrumente financiare derivate;

- persoanele care au calitatea de agent sau broker de asigurări şi reasigurări; - persoanele care prestează un serviciu neremunerat în calitate de agent. Rezultă, aşadar, din contextul acestor dispoziţii legale faptul că activitatea de intermediere în

asigurări nu se reduce doar la mijlocirea încheierii contractelor de asigurare, ci ea cuprinde şi toate operaţiunile specifice existenţei şi derulării raporturilor de asigurare, precum încasarea sumelor de bani cu titlu de primă şi depunerea lor la casieria asigurătorului, comunicarea survenirii cazului asigurat, acordarea asistenţei în constatarea, evaluarea şi regularizarea daunelor etc.

Page 27: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

X. Intermediarii în asigurări (acest capitol are la bază cursul – Contractele civile în contextul noului Cod civil și al noului Cod de procedură civilă, Editura Universul juridic, București, 2014 – O. Puie)

Potrivit art. 2 pct. 55 din Legea nr. 32/2000, intermediarii în asigurări sunt persoanele fizice sau juridice; denumite broker de asigurare, broker în asigurări, asistent în brokeraj, asistent de asigurare, subagent sau agent de asigurare subordonat, care desfăşoară activitate de intermediere în asigurări în schimbul unui/unei comision/remuneraţii, autorizat sau înregistrat în condiţiile stabilite de lege şi de normele emise în aplicarea acesteia, precum şi intermediarii din statele membre care desfăşoară pe teritoriul României activitate de intermediere în asigurări, conform dreptului de stabilire şi libertăţii de a presta servicii, după caz.

1. Agentul de asigurare În accepţiunea art. 2 pct. 58 din Legea nr. 32/2000, agentul de asigurare este persoana fizică

sau juridică împuternicită, în baza autorizării unui asigurător sau reasigurător, să încheie în numele şi în contul asigurătorului sau reasigurătorului, contracte de asigurare sau reasigurare cu terţii, conform condiţiilor stipulate în contractul de mandat încheiat, fără să aibă calitatea de asigurător/reasigurător, broker de asigurare şi/sau de reasigurare.

2. Subagenţii Subagenţii sunt persoane fizice, altele decât conducătorul agentului de asigurare persoană

juridică, care au calitatea de angajaţi cu contract de muncă cu persoana juridică şi care acţionează în numele acesteia. Ca atare, subagenţii sunt auxiliari ai agentului de asigurare având calitatea de prepuşi ai acestuia.

3. Agentul de asigurare subordonat Agentul de asigurare subordonat, persoană fizică sau juridică, este cel care, pe lângă activitatea

sa profesională principală, intermediază în numele şi în contul unuia sau al mai multor asigurători produse de asigurare care sunt complementare la produsele furnizate de instituţiile de credit şi instituţiile financiare nebancare care acţionează într-o piaţă reglementată. Rezultă aşadar că, la fel ca şi subagenţii, şi agenţii de asigurare subordonaţi sunt prepuşi ai agentului de asigurare.

4. Broker-ul de asigurare Este broker de asigurare, în înţelesul Legii nr. 32/2000: - persoana juridică română, autorizată în condiţiile legii, care negociază pentru clienţii săi,

persoane fizice sau juridice, asiguraţi ori potenţiali asiguraţi, încheierea contractele de asigurare sau de reasigurare şi acordă asistenţă înainte şi pe durata derulării contractelor ori în legătură cu regularizarea daunelor, după caz;

- un intermediar dintr-un stat membru care desfăşoară activităţi de intermediere pe teritoriul României, conform dreptului de stabilire şi libertăţii de a presta servicii.

Rezultă, aşadar, că brokerul de asigurare are un dublu mandat: unul de la asigurat, ca şi client propriu, şi unul de la societatea de asigurare sau de reasigurare în temeiul căruia leagă raportul de asigurare între asigurat şi asigurător. În baza aceluiaşi mandat primit de la asigurător, brokerul de asigurare încheie contractul de asigurare, emite poliţele şi condiţiile de asigurare, încasează şi depune sumele de bani cu titlu de prime de asigurare, primeşte comisionul ce i se cuvine, adică retribuţia cuvenită mandatarului pentru îndeplinirea mandatului ce i-a fost încredinţat.

Contractul cu sine însuşi şi dubla reprezentare sunt permise şi de noul Cod civil, care, prin art. 1304 (având denumirea marginală „Contractul cu sine însuşi şi dubla reprezentare"), statuează că: „contractul încheiat de reprezentant cu sine însuşi, în nume propriu, este anulabil numai la cererea reprezentatului, cu excepţia cazului în care reprezentantul a fost împuternicit în mod expres în acest sens sau cuprinsul contractului a fost determinat în asemenea mod încât să excludă posibilitatea unui conflict de interese".

La rândul lor, brokerii de asigurare pot mandata exercitarea anumitor operaţiuni de intermediere unor persoane fizice sau juridice care poartă numele de asistenţi în brokeraj.

Page 28: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

Rezultă aşadar că brokerul de asigurare poate funcţiona exclusiv ca persoană juridică, respectiv ca societate pe acţiuni.

5. Broker în asigurare în conformitate cu prevederile Legii nr. 32/2000, brokerul în asigurări este persoana fizică,

atestată profesional în conformitate cu normele emise de autoritatea de supraveghere şi care îşi desfăşoară activitatea numai în baza unei relaţii contractuale cu un broker de asigurare/ reasigurare. Se poate, aşadar, constata faptul că brokerul în asigurare, spre deosebire de brokerul de asigurare, poate fi doar persoană fizică. De asemenea, brokerul în asigurare, putându-şi desfăşura activitatea numai în baza unui contract încheiat cu brokerul de asigurare, este un auxiliar dependent al brokerului de asigurare.

6. Asistenţii în brokeraj În accepţiunea art. 2 pct. 571 din Legea nr. 32/2000, asistenţii în brokeraj sunt persoane fizice

sau juridice care, în baza unui contract cu un broker de asigurare şi/sau de reasigurare, primesc o împuternicire în legătură cu un mandat de brokeraj al acestuia şi, sub acoperirea contractului de răspundere profesională a brokerului în cauză, trebuie să întreprindă anumite activităţi necesare pentru ducerea la îndeplinire a mandatului de brokeraj.

Prin art. 2 pct. 572 din Legea nr. 32/2000 se defineşte noţiunea de „mandat de brokeraj", ca fiind contractul încheiat între un asigurat sau potenţial asigurat, în calitate de mandant, şi brokerul de asigurare şi/sau reasigurare, în calitate de mandatar, prin care se încredinţează mandatarului negocierea sau încheierea contractelor de asigurare sau de reasigurare, acordarea de asistenţă înainte şi pe durata derulării contractelor ori în legătură cu regularizarea daunelor, după caz.

Page 29: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

XI. Conținutul contractului de asigurare (acest capitol are la bază cursul – Contractele civile în contextul noului Cod civil și al noului Cod de procedură civilă, Editura Universul juridic, București, 2014 – O. Puie)

Datorită gradului ridicat de complexitate al contractului de asigurare, legea instituie un conţinut minim al contractului de asigurare. Astfel, potrivit art. 2201 C. civ., poliţa de asigurare trebuie să indice cel puţin:

- numele sau denumirea; domiciliul sau sediul părţilor contractante, precum şi numele beneficiarului asigurării, dacă acesta nu este parte în contract;

- obiectul asigurării. După cum am precizat, obiectul asigurării poate privi bunuri, persoane, răspundere civilă, credite şi garanţii, asigurări de pierderi financiare, alte asigurări, care nu se confundă cu obiectul contractului de asigurare, care este alcătuit din drepturile şi obligaţiile părţilor contractante. Dar, obiectul asigurării nu trebuie confundat cu obiectul contractului de asigurare. De altfel, şi noul Cod civil - prin art. 1225 şi 1226 - face distincţia între obiectul contractului - care este reprezentat de operaţiunea juridică - şi obiectul obligaţiei - prin care se înţelege prestaţia la care se angajează debitorul. Ca atare, în materia contractului de asigurare, atributele persoanei, precum, viaţa, sănătatea, capacitatea de muncă etc., pot fi asigurate, dar fiind scoase, din circuitul civil, nu formează obiectul contractului de asigurare, care constă în obligaţiile părţilor privind plata primei de asigurare şi a indemnizaţiei de asigurare;

- riscurile care se asigură. După cum am precizat, riscul asigurat constituie un eveniment viitori posibil dar incert, prevăzut în contract, la care sunt expuse bunurile ori patrimoniul sau viaţa ori sănătatea unei persoane (incendiu, inundaţie, moartea, despăgubirile datorate terţilor). Riscul constituie un element esenţial al contractului de asigurare, întrucât inexistenţa lui atrage încetarea contractului. Noul Cod civil, prin art. 2205, reglementând lipsa riscului asigurat, statuează că contractul de asigurare se desfiinţează de drept în cazul în care, înainte ca obligaţia asigurătorului să înceapă a produce efecte, riscul asigurat s-a produs ori producerea acestuia a devenit imposibilă, precum şi dacă, după ce obligaţia menţionată a început să producă efecte, intervenirea riscului asigurat a devenit imposibilă. Atunci când asiguratul sau contractantul asigurării a plătit, fie şi parţial, prima de asigurare, acesta este îndreptăţit să o recupereze proporţional cu perioada neexpirată a contractului de asigurare.

Conduita asiguratului la producerea riscului asigurat are o importanţă deosebită, deoarece, dacă riscul asigurat s-a produs cu intenţie de către asigurat, asigurătorul poate refuza plata indemnizaţiei. Sub acest aspect, prevederile art. 2208 alin. (2) C. civ. statuează că, în cazurile stabilite prin contractul de asigurare, în asigurările de bunuri şi de răspundere civilă, asigurătorul nu datorează indemnizaţie dacă riscul asigurat a fost produs cu intenţie de către asigurat, de beneficiarul asigurării ori de către un membru din conducerea persoanei juridice, care lucrează în această calitate. O astfel de clauză, potrivit art. 2208 alin. (3) C. civ., operează şi în cazul în care riscul asigurat a fost produs de către persoanele fizice majore care, în mod statornic, locuiesc sau gospodăresc împreună cu asiguratul sau beneficiarul asigurării, precum şi în cazul în care riscul asigurat a fost produs de către prepuşii asiguratului sau ai beneficiarului asigurării.

Determinarea şi stabilirea riscului în contractul de asigurare este necesară, deoarece doar producerea riscurilor contractate vor obliga asigurătorul la plata indemnizaţiei. Pentru asigurările de răspundere civilă pentru prejudicii cauzate prin accidente de autovehicule, art. 58 din Legea nr. 136/1995 statuează că asigurătorul recuperează sumele plătite cu titlu de despăgubiri de la persoana răspunzătoare de producerea prejudiciului.

Tot astfel, potrivit prevederilor Legii nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii, asigurătorul de răspundere civilă medicală recuperează contravaloarea despăgubirilor plătite în următoarele cazuri:

- Vătămarea sau decesul este urmare a încălcării intenţionate a standardelor de asistenţă medicală;

- Vătămarea sau decesul se datorează unor vicii ascunse ale echipamentului sau ale instrumentarului medical sau unor efecte secundare necunoscute ale medicamentelor administrate;

- Asistenţa medicală a părţii vătămate s-a făcut fără consimţământul acesteia.

Page 30: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

În ceea ce priveşte circumstanţele sau condiţiile de acoperire a riscurilor, în practica asigurărilor aceste elemente sunt circumstanţiate la condiţiile stabilite prin contractul de asigurare.

Dar, problema riscului asigurat trebuie analizată prin raportare la noţiunea de „caz asigurat", utilizată în dreptul asigurărilor.

Cazul asigurat nu este definit de legislaţia asigurărilor, ea fiind creaţia literaturii de specialitate şi a practicii din domeniu. Astfel, în doctrină, cazul asigurat sau sinistrul este definit ca fiind evenimentul asigurat, pentru înlăturarea consecinţelor căruia s-a făcut asigurarea şi care, într-adevăr, s-a produs (de exemplu, în cazul asigurării contra incendiului, incendiul survenit).

Astfel, în timp ce riscul asigurat reprezintă un eveniment care se întâmplă, cazul asigurat este evenimentul deja produs. Noţiunea de „caz asigurat” are o mare însemnătate în materia asigurărilor, deoarece, indiferent de forma de asigurare contractată, producerea cazului asigurat marchează momentul răspunderii asigurătorului, obligaţia de plată a asigurătorului fiind condiţionată de producerea cazului asigurat. Producerea cazului asigurat are consecinţe şi pe planul prescripţiei extinctive a dreptului la acţiune de a solicita despăgubirile de la societatea de asigurare, în sensul că termenul de prescripţie curge de la data survenirii cazului asigurat şi a cunoaşterii persoanei vinovate de producerea lui.

- momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului. În materia asigurărilor se face distincţie între încheierea contractului de asigurare şi începerea răspunderii asigurătorului. Mai exact, nu se confundă momentul încheierii contractului de asigurare cu momentul începerii răspunderii asigurătorului, deoarece, în practică, sunt situaţii în care se stipulează în mod expres că răspunderea asigurătorului începe după un anumit timp de la încheierea poliţei de asigurare. Deci, pentru aceste situaţii, contractul este în vigoare, asiguratul trebuie să plătească prima de asigurare, numai că asigurătorul nu răspunde decât de la data prevăzută în contract. Ca atare, în materia asigurărilor, durata asigurării sau durata contractului de asigurare nu este identică cu perioada de asigurare sau perioada asigurată. Durata asigurării coincide cu durata contractului de asigurare care o conţine, fiind cuprinsă între momentul încheierii contractului şi cel al încetării acestuia prin modalităţile prevăzute de lege. în schimb, perioada asigurată reprezintă intervalul de timp în care contractul de asigurare îşi produce toate efectele sale caracteristice, cel mai important fiind acela al obligaţiei asigurătorului la plata despăgubirilor. Doar în perioada asigurată contractul îşi produce toate efectele sale, inclusiv răspunderea asigurătorului ca urmare a producerii cazului asigurat.

-primele de asigurare. După cum s-a precizat, primele de asigurare reprezintă sumele de bani pe care asiguratul trebuie să le plătească în temeiul contractului de asigurare, fiind una dintre obligaţiile principale ale acestuia. Prima de asigurare diferă în raport de numeroşi factori, precum: tipul şi forma de asigurare, perioada asigurată, riscurile care se asigură, suma asigurată, întinderea franşizei. în concepţia Legii nr. 32/2000 se operează cu noţiunile de prime brute subscrise, prime nete subscrise, prime brute încasate şi prime nete încasate. Primele de asigurare se stabilesc, de regulă, pentru un an de zile şi pot fi plătite în întregime în momentul încheierii contractului de asigurare sau în mai multe tranşe pe parcursul derulării acestuia. în conformitate cu legislaţia actuală, prima de asigurare constă în sume de bani, nu şi în alte bunuri, ea condiţionând, de regulă, intrarea în vigoare a asigurării sau începerea perioadei de asigurare.

- sumele asigurate. Suma asigurată nu este definită de normele legale, dar prezintă o importanţă deosebită în materia asigurărilor. Prin sumă asigurată se înţelege suma maximă în limita căreia asigurătorul este obligat să plătească indemnizaţia de asigurare la ivirea cazului asigurat.

În cazul asigurărilor de răspundere civilă, întrucât nu există o valoare de asigurare (cuantumul pagubei terţului fiind incert), suma asigurată se stabileşte prin convenţia părţilor. Prin urmare, la producerea cazului asigurat, indiferent de întinderea pagubei suferite de asigurat sau de terţa persoană, despăgubirile acordate de asigurător nu vor depăşi limita sumei asigurate. Dacă prejudiciul depăşeşte contravaloarea sumei asigurate, restul de pagubă va fi suportat de asigurat sau de terţul vinovat de producerea prejudiciului.

Page 31: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

XII. Efectele contractului de asigurare. Aspecte generale. Obligațiile asiguratului (acest capitol are la bază cursul – Contractele civile în contextul noului Cod civil și al noului Cod de procedură civilă, Editura Universul juridic, București, 2014 – O. Puie)

Contractul de asigurare, fiind un contract sinalagmatic, creează obligaţii în sarcina ambelor părţi, cu precizarea că principala obligaţie a asigurătorului, respectiv aceea de plată a indemnizaţiei de asigurare, este condiţionată de survenirea cazului asigurat, acesta fiind şi motivul pentru care contractul de asigurare este un contract aleatoriu.

Obligaţiile asiguratului

Principalele obligaţii ale asiguratului sunt: - comunicarea împrejurărilor esenţiale şi a informaţiilor referitoare Ia bunurile sau valorile care

se asigură. Sub acest aspect, potrivit art. 2203 C. civ., persoana care contractează asigurarea este obligată să răspundă în scris la întrebările formulate de asigurător, precum şi să declare, la data încheierii contractului, orice informaţii sau împrejurări pe care le cunoaşte şi care, de asemenea, sunt esenţiale pentru evaluarea riscului. Aceeaşi obligaţie revine asiguratului, potrivit art. 2203 alin. 2 C. civ., şi când împrejurările esenţiale privind riscul se modifică în cursul executării contractului. Sancţiunea omisiunii furnizării acestor informaţii ar putea fi cea a nulităţii, cauza fiind dolul.

- plata primelor de asigurare. Plata primelor de asigurare reprezintă principala obligaţie a asiguratului în orice contract de asigurare. Prima de asigurare reprezintă obiectul de negociere a părţilor contractante. Dispoziţiile art. 2206 C. civ. statuează că asiguratul este obligat să plătească primele de asigurare la termenele stabilite în contract. De asemenea, părţile pot stabili ca plata primelor de asigurare să se facă integral cu prilejul perfectării contractului de asigurare, ori în rate. în ceea ce priveşte locul plăţii primelor de asigurare, dispoziţiile art. 2206 alin. 2 C. civ. statuează că, dacă nu s-a convenit altfel, plata se face la sediul asigurătorului sau al împuterniciţilor acestuia.

În ceea ce priveşte dovada plăţii primelor, fiind vorba despre o obligaţie esenţială a asiguratului, sarcina probei revine, potrivit art. 2206 alin. 3 C. civ., asiguratului. Ca atare, asiguratul poate face dovada plăţii primelor de asigurare prin orice mijloc de probă admis de lege. Fără îndoială că cele mai semnificative mijloace de probă vor fi poliţa de asigurare, chitanţa de plată şi recunoaşterea de către asigurător a plăţii primelor.

Sancţiunea neplăţii primelor de asigurare la scadenţă este, potrivit art. 2206 alin. 4 C. civ., rezilierea contractului. Obligaţia asiguratului de plată a primelor de asigurare dă naştere obligaţiei corelative a asigurătorului, potrivit art. 2206 alin. 4 C. civ., de a informa pe asigurat în privinţa consecinţelor neplăţii primelor la termenul de plată şi să prevadă aceste consecinţe în contractul de asigurare.

c) încunoştiinţarea asigurătorului despre producerea riscului asigurat încunoştiinţarea asigurătorului despre producerea riscului asigurat este prevăzută expres prin dispoziţiile art. 2207 C. civ., urmând ca, în caz de neîndeplinire a acestei obligaţii, asigurătorul să poată refuza plata indemnizaţiei, dacă din acest motiv nu a putut determina cauza producerii evenimentului asigurat şi întinderea pagubei.

Page 32: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

XIII. Efectele contractului de asigurare. Obligațiile asigurătorului

(acest capitol are la bază cursul – Contractele civile în contextul noului Cod civil și al noului Cod de procedură civilă, Editura Universul juridic, București, 2014 – O. Puie)

Obligaţiile asigurătorului Principala obligaţie a asigurătorului, reglementată de legislaţia asigurărilor şi de actualul Cod

civil, este aceea de plată a indemnizaţiei de asigurare în momentul producerii cazului asigurat, în favoarea asiguratului sau, după caz, a beneficiarului, moştenitorilor asiguratului ori terţului păgubit, potrivit condiţiilor prevăzute în contract.

Legislaţia din domeniul asigurărilor foloseşte noţiunea de „indemnizaţie de asigurare", dar nu o defineşte. însă, indemnizaţia de asigurare poate fi definită ca fiind suma de bani pe care asigurătorul o plăteşte asiguratului la survenirea cazului asigurat. În asigurările de răspundere civilă, indemnizaţia de asigurare poartă denumirea de despăgubire şi are ca obiect sume de bani. Principiul care cârmuieşte plata indemnizaţiei de asigurare este acela că despăgubirea nu poate depăşi întinderea prejudiciului suferit de asigurat sau, după caz, de terţul păgubit. în cazul asigurărilor de răspundere civilă, pentru ipoteza în care indemnizaţia de asigurare nu acoperă prejudiciul terţului păgubit, atunci restul de pagubă va fi suportat de persoana vinovată de producerea cazului asigurat.

Potrivit art. 1 din Legea nr. 136/1995, prejudiciul reprezintă efectul negativ suferit de persoana păgubită prin producerea unui risc acoperit printr-un contract de asigurare. Prejudiciul este de mare însemnătate în materia asigurărilor, întrucât lipsa lui atrage lipsirea de efecte a răspunderii asigurătorului. Nu este suficientă survenirea cazului asigurat dacă nu s-au produs prejudicii, ipoteză care ar lăsa fără răspundere asigurătorul.

Regula care cârmuieşte repararea prejudiciului în materia asigurărilor este aceea că se iau în vedere numai prejudiciile efectiv suferite de asigurat (damnum emergens), nu şi beneficiul nerealizat (lucrum cessans). De la regula mai sus enunţată fac excepţie asigurările de credite pentru riscurile de pierderi financiare.

Se impune, de asemenea, precizarea că asigurătorul acoperă paguba numai până la concurenţa sumei asigurate, urmând ca, în ipoteza în care prejudiciul este mai mare, diferenţa să fie suportată de asigurat, dacă el este vinovat de survenirea cazului asigurat. Această soluţie se impune pe considerentul că terţul păgubit are dreptul la repararea integrală a prejudiciului în raporturile cu persoana care l-a produs.

Cuantumul indemnizaţiei de asigurare se stabileşte prin negociere cu asigurătorul, iar în caz contrar se va stabili de către instanţa de judecată, soluţie consacrată de art. 2208 C. civ., care statuează că, în caz de neînţelegere între părţi, suma care nu face obiectul litigiului va fi plătită de către asigurător înainte ca acesta să se fi soluţionat prin negociere sau de către instanţa de judecată. Despăgubirile se vor acorda proporţional cu paguba efectiv suferită în urma producerii riscului asigurat. Cu valoare de principiu, dispoziţiile art. 2217 C. civ. prevăd că despăgubirile nu pot depăşi valoarea bunului din momentul producerii riscului asigurat, cuantumul pagubei şi nici suma asigurată.

În contractul de asigurare, potrivit art. 2217 alin. (2) NCC, părţile pot stipula o clauză conform căreia asiguratul rămâne propriul său asigurător pentru o franşiză, în privinţa căreia asigurătorul nu este obligat să plătească despăgubire. Din conţinutul acestui text legal, rezultă că franşiza are caracter facultativ, ea trebuind să fie prevăzută în contractul de asigurare.

Franşiza este definită de prevederile art. 1 pct. 9 ale Legii nr. 136/1995 ca fiind partea din prejudiciu suportat de persoana păgubită, stabilită ca valoare fixă sau procent din despăgubirea totală prevăzută în contractul de asigurare.

Efectul principal al franşizei este acela că la producerea cazului asigurat, asigurătorul nu acoperă întreaga pagubă, ci numai până la concurenţa franşizei. Dar, în asigurările de răspundere civilă, franşiza nu absolvă persoana vinovată de producerea prejudiciului de obligaţia de a plăti integral despăgubirile.

În practica judiciară, cu referire la contractul de asigurare de răspundere civilă auto, în baza căruia s-a formulat cerere de obligare a asigurătorului la plata daunelor materiale şi morale produse ca urmare a unui accident rutier, s-a statuat că începerea urmăririi penale împotriva asiguratului vinovat nu este de natură să ducă în mod obligatoriu la suspendarea acţiunii comerciale exercitată împotriva

Page 33: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

societăţii de asigurare, acest incident procedural intervenind, eventual, în ipoteza în care persoana prejudiciată refuză să-şi dea acordul scris pentru eventuala restituire. Astfel, atâta timp cât obligaţia societăţii de asigurare este exigibilă înainte ca împotriva asiguratului să se dispună începerea urmăririi penale, cu atât mai mult ea este exigibilă în momentul în care împotriva asiguratului s-a pus în mişcare urmărirea penală, conform regulii de drept qui potest plus, potest minus.

Printr-o altă decizie de speţă, cu referire la un contract de asigurare în baza căruia s-a solicitat obligarea asigurătorului la plata daunelor morale pentru suferinţele cauzate victimei unui accident rutier, instanţa a obligat asigurătorul la plata de daune morale, aspectele care au fost avute în vedere de către instanţa de judecată pentru stabilirea întinderii despăgubirilor care cad în sarcina asigurătorului fiind cele de ordin medical, referitoare la urmările accidentului auto şi care au influenţat viata reclamantului: suferinţele acestuia, numărul şi durata procedurilor medicale la care a fost supus reclamantul, incapacitatea adaptativă a reclamantului. Dimpotrivă, se arată în decizia supra cit., capacitatea de muncă a reclamantului nu prezintă relevanţă în acest litigiu, despăgubirile pentru o eventuală pierdere, totală sau parţială a capacităţii de muncă a reclamantului, având natură materială, şi nu morală.

De asemenea, în practica judiciară, s-a pus problema interpretării unor contracte de asigurare de risc financiar, care cuprind printre condiţiile speciale anumite obligaţii care trebuie îndeplinite de către asigurat. Astfel, în cazul unui contract de asigurare de risc financiar având ca scop împiedicarea produceri de riscuri financiare în patrimoniul asigurătorului ca urmare a neachitării ratelor de către clienţi, dacă asiguratul are, pe lângă obligaţia de a plăti primele de asigurare, şi alte obligaţii, neîndeplinirea obligaţiilor contractuale stabilite prin condiţiile speciale, dă dreptul asigurătorului de a refuza plata despăgubirii. O astfel de soluţie se impune în considerarea faptului că neîndeplinirea de către una dintre părţi a propriei sale obligaţii dă dreptul celeilalte părţi să invoce excepţia de neexecutare a contractului.

Page 34: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

XIV. Încetarea contractului de asigurare Reglementările din domeniul asigurărilor cuprind câteva reglementări speciale de încetare a

contractului de asigurare. Producerea cazului asigurat anterior încheierii contractului de asigurare sau imposibilitatea

producerii acestuia. Sub acest aspect, după cum am precizat, noul Cod civil, prin art. 2205, reglementând lipsa riscului asigurat, statuează că: „contractul de asigurare se desfiinţează de drept în cazul în care, înainte ca obligaţia asigurătorului să înceapă a produce efecte, riscul asigurat s-a produs ori producerea acestuia a devenit imposibilă, precum şi dacă, după ce obligaţia menţionată a început să producă efecte, intervenirea riscului asigurat a devenit imposibilă”.

Neplata primelor de asigurare. Acest caz de încetare a contractului de asigurare este prevăzut de art. 2206 alin. 4 C. civ., care statuează că asigurătorul poate rezilia contractul dacă sumele datorate de asigurat, cu titlu de primă, nu sunt plătite la scadenţă.

Denunţarea contractului. Un alt caz de încetare a contractului de asigurare este denunţarea contractului, reglementat expres de art. 2209 C. civ., potrivit căruia denunţarea contractului de asigurare de către una dintre părţi se poate efectua numai cu respectarea unui termen de preaviz de cel puţin 20 de zile calculate de la data primirii notificării de către cealaltă parte.

Expirarea duratei contractului. Contractul de asigurare se încheie pentru o anumită perioadă de timp, astfel că la data expirării perioadei pentru care a fost încheiat contractul de asigurare încetează.

Încetarea perioadei de asigurare. Posibilitatea încetării contractului de asigurare la încetarea perioadei de asigurare rezultă din cuprinsul art. 2201 C. civ., care prevede că în contractul de asigurare trebuie să se prevadă momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului. Expresia „momentul începerii şi cel al încetării răspunderii asigurătorului" echivalează cu perioada de asigurare, astfel că, la încetarea perioadei de asigurare, nemaiexistând răspunderea asigurătorului, contractul de asigurare încetează.

Decesul asiguratului. Decesul asiguratului nu produce aceleaşi efete juridice în toate contractele de asigurare. Astfel, în asigurările de persoane, decesul asiguratului determină încetarea contractului de asigurare, dar, în acest caz, contractul de asigurare încetează deoarece asigurarea rămâne fără obiect. în cazul asigurării de bunuri, decesul asiguratului determină încetarea contractului de asigurare, pentru că dispare interesul în asigurare.

Page 35: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd

Bibliografie:

Bibliografie obligatorie:

M. C. Drumea, Dreptul asigurarilor, curs in tehnologia ID-IFR, 2011; L. M. Lazar, Dreptul Asigurarilor. Note de curs, Biblioteca Universitatii Spiru Haret,

2017; O. Puie, Contractele civile în contextul noului Cod civil și al noului Cod de procedură

civilă, Editura Universul juridic, București, 2014; V. Marcusohn, Drept civil. Contracte speciale, Editura Universul Juridic, 2017; V. Nemes, Dreptul asigurarilor. Editia a 4-a, Editura Hamangiu Bucuresti, 2012; L. Stanciulescu, V. Nemes, Dreptul contractelor civile si comerciale, Editura

Hamangiu, Bucuresti, 2013;

Bibliografie facultativă: F. Motiu, Contracte speciale. Curs universitar. Ediția a VII-a, Editura Universul

Juridic, 2017; F. Motiu, Contracte speciale. Sinteze teoretice, teste grilă..., Editura Universul Juridic,

2017; R. N. Catana, Dreptul asigurarilor, Editura Sfera Juridica, Bucuresti, 2008; D.A. Constantinescu, Tratat de asigurari, Editura Economica, Bucuresti, 2004.

Page 36: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd
Page 37: '5(378/ $6,*85 5,/25 127( '( &856 DQ XQLYHUVLWDU $QXO GH ... · 1rwh gh fxuv , &rqvlghud ll jhqhudoh fx sulyluh od dvljxu ul ,vwrulfxo dvljxu uloru sh sodq prqgldo frpxqlwdu vl qd