Călugăriţa

De Denis Diderot

Filosoful, scriitorul şi esteticianul francez Denis Diderot (1713-1784) este unul dintre cei mai de seamă iluminişti. Deplină măsură a geniului realist al lui Diderot se oglindeşte în opera sa de povestitor şi romancier. Oprea de prozator a lui Diderot înseamnă un moment culminant în istoria realismului francez şi, fără îndoială, în cea a literaturii mondiale.

Scrisă prin 1760-1761, după cum rezultă din Corespondenţa literară a lui Grimm, cât şi dintr-o scrisoare a lui Diderot către domnişoara Volland (datată 10 septembrie 1760), Calugăriţa a văzut lumina tiparului abia după treizeci şi cinci de ani mai târziu şi a fost ţinta atacurilor înverşunate ale criticilor şi ale moraliştilor, care s-au străduit din răsputeri să nimicească opera lui Diderot, din pricina ideilor înaintate conţinute în ea. Călugariţa înfătişează chinurile şi lupta Suzannei Simonin împotriva comunitaţilor mănăstireşti în care a fost târâtă fară voia ei, drama ei constituindu-se în cel dintâi roman al lui Diderot.

Că Diderot a luat din viaţă faptelele înfricoşătoare descrise în romanul sau ne-o spune nu numai existenţa, neîndoielnică, a Suzannei Saulier-Simonin, care a intentat un proces mănăstirii din Longchamp, ci şi mărturiile vremii şi, printre ele, memoriile Marie Lemonnier publicate, în parte, pe la anul 1845.

Propunându-şi să înfăţişeze în toată goliciunea lui misticismul catolic, acolo unde el domnea nestingherit, Diderot şi-a adus la capăt sarcina în mod exemplar. Dar nu s-a mulţumit numai cu biciurea acestui aspect pe dinaintea ochilor cititorilor se ivesc şi figurile laice ale vremii, hibrizi monstruoşi ieşiţi din împreunarea misticismului cu morala burgheză. Familia Suzannei Simonin, pivotând între bani şi pioşenie, e un exemplu izbitor în acest sens.

Geneza operei este interesantă pentru că subliniază umorul lui Diderot, ca şi izvorul de inspiraţie al romancierului: lumea cu întâmplările ei mari şi mărunte. Călugăriţa a fost rezultatul unei păcăleli puse la cale de Diderot, Grimm, sotii d’Holbach şi doamna d’Epinay prietenului lor, marchizul de Croismare. În 1759, o tânără călugăriţă, Marguerite Delamarre, se adresase justiţiei pentru a desface un legământ impus de familie, împotriva propriei voinţe. Marchizul, prietenul lui Diderot se interesează de soarta nefericitei călugariţe, însă în ciuda implicării sale, Marguerite pierde procesul, rămânând în mănăstire. Cu un an mai târziu pe când marchizul era în Normandia, Diderot şi Grimm îi scriu în numele protejatei sale, care era aparent evadată şi îi cerea sprijinul. Corespondenţa continua între cei doi glumeţi şi marchizul, însă Diderot nemaiştiind cum să termine farsa, îi scrie acestuia din partea unei vaduve aducându-i la cunoştinţă moartea călugăriţei. Cu mult mai târziu aflase marchizul de păcăleala ce îi fusese pusă la cale.

Sora Suzanne Simonin se născuse din realitate şi devenise şi mai vie în imaginaţia realistă a romancierului. Povestea ei patetică Diderot a scris-o cu mânie şi cu dragoste, cu acea participare intensă, vibrantă care dă autenticitate marilor creaţii artistice. Persecutată de familia ei, ca rod al unei iubiri necinstite a doamnei Simonin, Suzanne e trimisă la mănăstire de părinţii haini care vor să scape de grija

zestrei. Intrată cu de-a sila în lumea mohorâtă şi înnebunitoare a călugăriţei, sora Suzanne cunoaşte pe rând viaţa din trei mănăstiri. Cunoaşte acolo umilinţa şi teroarea, ipocrizia şi pocăinţa, corupţia moravurilor şi alienarea tuturor valorilor umane, nebunia şi minciuna, lacrimile şi singurătatea care ucid sufletul. La Arpajon, în ultima mănăstire, sora Suzanne poate să vadă în fiinţa stareţei efectele schivniciei: contracupiscenţa şi desfrâul chinuie închipuirea şi trupul acesteia; firea ei pătimaşă o duce în cele din urma la nebunie. Dar sora Suzanne, care, ca şi Marguerite Delamarre, a pierdut procesul, izbuteşte să rămână cinstită şi neîntinată, păstrându-se intactă puritatea morală care o mai fac încă să nădăjduiască. Fugind din mănastire sora Suzanne e adapostită în cele din urmă de o lenjerească milostivă, doamna Moreau-Madin, care-l informează pe Croismare de ultimele nenorociri ale călugăriţei, şi mai apoi de moartea ei.

Spovedania Suzannei Simonin este poate mărturia cea mai elocventă pe care ne-a lăsat-o veacul al XVIII-lea. Mesajul ei- mergând de la simpla notaţie de jurnal intim la accentele violente ale rechizitorului anticlerical- pune o serie de probleme esenţiale pentru configuraţia epocii. Romanul oglindeşte realitaţi sociale foarte însemnate. Mai întâi, problema femeii, care, dupa o subjugare seculară, se trezeşte la viaţa şi-şi cere drepturile, cu riscul de a răsturna anumite rânduieli şi de a calca în picioare prejudecaţi şi norme. Viaţa monahală care “înfloreşte” în mănăstiri e una din acele constrângeri puternice ale fiinţei umane şi un mijloc comod de a scăpa de copiii nedoriţi. Silită să fie “mireasa lui Christos”, Suzanne Simonin se ridică cu toată puterea sufletului ei sănatos, împotriva practicilor şi mentalităţii lumii feudal-catolice. Accentele ei de revoltă implică punctul de vedere umanist al filozofului luminat. Ascetismul neagă legile firii şi perverteşte natura umană; ascetismul e o monstruozitate în veacul care făcuse din voluptatea bine înţeleasă o chezăşie a fericirii. Prin gura avocatului Manouri apărătorul Suzannei, vorbeşte adesea filozoful materialist şi ateu.

“A face legământ de săracie înseamnă a te lega prin jurământ să fi trândav şi hoţ; face legământ de castitate înseamnă ai făgădui lui Dumnezeu încălcarea necontenită a celei mai cuminţi şi mai însemnate dintre legile sale; a face legământ de supunere înseamnă a renunţa la prerogativa inalienabilă a omului, la libertate. Dacă ti legămintele eşti ticălos; dacă nu le ţi eşti sperjur. Viata monahală e viată de fanatic ori de făţarnic.”

Dar Diderot nu se mulţumeşte doar cu protestul Suzannei împotriva monarhismului. El surprinde şi cauzele pentru care tânăra fată a ajuns la mănăstire. Familia Simonin prezintă simptomele degradante ale familiei burheze de mai tarziu. Banul şi-a pus pecetea pe relaţiile dintre soţi, părinţi şi copii. Cu o mare forţă anticipativă, Diderot întrevede şi critică mentalitatea clasei sale, pe care renunţă să o mai idealizeze. Cât de balzaciene sunt vorbele şi purtarea familiei Simonin!

Şi cum, pe patul morţii asemena lui Goriot doamna Simonin e chinuită de celelate fete dornice să intre, cu un ceas mai devreme, în posesia moştenirii. Ce amestec de luciditate de amărăciune şi de misticism în vorbele acesteia care sugerează un întreg portret moral.

“Copila mea, gândeşte-te că soarta mamei tale pe cealaltă lume depinde în mare masură de purtarea ta în lumea aceasta: Dumnezeu, care le vede pe toate, vă

întoarce asupra mea tot binele sau tot răul pe care îl vei face. Adio, Suzana; nu le cere nimic surorilor tale; ele n-au putinţă să te ajute; nu nădăjdui nimic de la tatăl tau; el mi-a luat-o înainte, a văzut ziua cea mare şi mă asteptă; lui îi va fi mult mai uşor decat mie în ceasul reântâlnirii. Încă odată, adio! Ah, mamă nefericită! Ah, nefericit copil! Au sosit surorile tale, nu sunt mulţumită de ele: sub ochii unei mame care îşi dă sufletul ele iau, cară tot, se ceartă pentru lucruri care mă mâhnesc. Când se apropie de patul meu eu întorc capul: ce-aş putea să văd? Două fiinţe în care lipsurile au înabuşit orice simţire omenească. Amândouă oftează după puţinul pe care ţi-l las şi pun doctorului şi îngrijitoarei întrebari neobrăzate, care arată cu câtă nerăbdare aşteaptă clipa când îmi voi da suflarea de pe urmă, ca să pună mâna pe tot ce e în casă. Nu ştiu cum de-au bănuit că aş putea avea ceva bani ascunşi între saltele; au făcut tot ce au putut ca să mă ridice şi au izbutit”.

Cu o asemnea pătrundere în cunoaşterea lumii şi a oamenilor, Diderot se afirmă ca unul din cei mai mari realişti ai lumii sale. Departe de a fi un roman pornografic- aşa cum ani de zile a fost calomiat de istoria literară tradiţională- (nu pretindea oare Emile Faguet ca în povestea aceasta “plictiseala se ia la întrecere cu dezgustul”?), Calugăriţa este o adevarată proclamaţie a drepturilor femeii, un manifest anticlerical, o carte a vieţii reale, surprinsă în adâncurile ei.