Mircea Nedelciu - biografia, viaţa, activitatea şi opera literară Mircea Nedelciu (12 noiembrie 1950, comuna Fundulea, judeţul Ilfov - 12 iulie

1999, Bucureşti) - prozator. Fiul lui Ştefan Nedelciu, agricultor şi funcţionar CEC, şi al Mariei. După studiile liceale urmate la liceul din Brăneşti, absolvă, în 1973, Facultatea de Filologie (secţia română-franceză) a Universităţii din Bucureşti. În perioada studenţiei şi după absolvire este membru activ al cenaclului Junimea” condus de Ovid S. Crohmălniceanu, făcând parte din grupul de prozatori şi poeţi (toţi de la filologia bucureşteană) care editează revista manuscris „Noii”. Până în 1989 este, pe rând, ghid ONT, profesor, librar la librăria editurii „Cartea Românească”, funcţionar la Uniunea Scriitorilor. După 1990 este secretar al Uniunii Scriitorilor, redactor la revista „Contrapunct”, lector de limba şi literatura română la Universitatea „Paul Valery” din Montpellier, preşedinte al Asociaţiei culturale româno-franceze „Euromedia”. Debutează publicistic în revista „Luceafărul” (septembrie 1977) cu proză scurtă. Debutul editorial are loc în 1979 cu volumul de proză scurtă Aventuri într-o curte interioară. Colaborează cu proze scurte, fragmente de roman, texte teoretice şi articole de opinie la majoritatea revistelor literare şi culturale din ţară şi la publicaţii din Franţa, Ungaria, Polonia, Rusia şi Germania.

 După volumul de debut, publică volumul Efectul de ecou controlat (proză scurtă,

1981), Amendamentla instinctul proprietăţii (proză scurtă, 1983), Zmeura de câmpie (roman, 1983), Tratament fabulatoriu(roman, 1986), Şi ieri va fi o zi (proză scurtă, 1989), Femeia în roşu, roman scris împreună cu Adriana Babeţi şi M. Mihăieş (1990); Povestea poveştilor generaţiei ’80 (1998). Este prezent cu proză scurtă în antologiile: Desant ’83 (îngrijită de Ovid S. Crohmălniceanu, 1983), Nuvela românească îndeceniul opt (îngrijită de Cornel Regman, 1983), Arhipelag (îngrijită de Mircea Iorgulescu, 1981). Este prezent cu proze traduse în antologii în limbile maghiară, germană, franceză, sârbă, rusă, engleză. Este deţinătorul mai multor premii ale Uniunii Scriitorilor din România (1979, 1983, 1986, 1990), al premiului „Ion Creangă” al Academiei Române şi al altor numeroase premii. Membru fondator al Asociaţiei Scriitorilor profesionişti din România - ASPRO. Încă de la primele sale scrieri, la începutul anilor ’80 se face cunoscut ca un deschizător de drum şi anunţă „desantul” unei noi generaţii de prozatori, al cărei lider s-a impus cu autoritate.

 Spirit inventiv, înclinat spre înnoire şi reflecţie(s-a afirmat mai întâi cu proză scurtă,

făcându-şi intrarea în literatură sub semnul textualismului. Prozele din primele volume se situează la limita experimentului, mai aproape de mentalitatea avangardistă, deconstructivă prin excelenţă, decât de postmodernism (opţiune ulterioară). Autorul îşi consideră cu ostentaţie textele din Aventuri dintr-ocurte interioară (1979) „nuvele”, dar el nu este un nuvelist, în sensul propriu al termenului. Remarcabilă e aici capacitatea de invenţie lingvistică, prin multiplicarea şi diferenţierea cu o ureche fină a vocilor captate din murmurul cotidian, deşi, pe de altă parte, nu se mai respectă nimic din convenţia epică tradiţională. Intervenţia auctorială directă în text e ceva obişnuit la Nedelciu, în timp ce memoria se deplasează ca un aparat de filmat de la un cadru la altul, în fluxul montajului de imagini şi întâmplări decupate din realitatea imediată. Unele texte, mici scenarii cinematografice („criptograme filmice” le-a numit Cornel Regman), au fost puse

în legătură cu acea şcoală a privirii, la care s-au format reprezentanţii „noului roman”. Autorul însuşi pretinde că se află în „transmisiune directă” cu realitatea, în multe din prozele sale. Procedeul este exhibat, într-un loc, cu impetuozitate: „Tehnica Goddard: sunet direct, aparatul în mână, montaj haotic, opinii cât mai diferite”.

 Cel mai adesea, se produce însă o denivelare între planul naraţiunii şi cel al

textuării, cu vădită pierdere de intensitate şi tensiune (mărturisită, de altfel). Deconstrucţia structurilor epice de tip tradiţional, de obicei prin ironie şi pastişă, e suplinită de efectul contrar al unui „stil prezumtiv de înscenare a vieţii” (Marian Popa), mult mai inventiv, care conferă prospeţime şi incisivitate proiectivă scrierilor lui Nedelciu. Nu o dată, experienţa textuării trece pe primul plan faţă de povestirea în sine şi conţinuturile acesteia, în montajul asociativ practicat. Din dorinţa de a fi cât mai autentic(Îşi concepe textele sub regimul lecturii, în sensul principiului camilpetrescian al „mentalităţilor comunicante”. Prozele din volum sunt texte deschise, lipsite de convenţia epică a începutului şi sfârşitului. Ele trebuie asumate integral de cititor, cu virtualitatea lor cu tot. Un titlu ca Povestirea eludată e cu intenţie detaşat de rest: rezumă o întreagă poetică a fragmentării şi sugestiei realiste, în general, subiectului propriu-zis i se substituie un fel de „matrice narativă”, de maximă concizie, dar inepuizabilă sub aspectul productivităţii textuale. Aceleaşi situaţii şi personaje vor fi reluate la nesfârşit, de la o proză la alta şi de la un volum la altul, dând impresia unor noi şi pure „exerciţii de stil” sau de scriitură, în aprecierea unor critici (Laurenţiu Ulici).

 În realitate, prozele lui Nedelciu sunt dense, pline de întâmplări şi oameni, amestec

de nuclee narative şi anecdotic, aducând un aer proaspăt, specific unei lumi care n-a apucat să se convenţionalizeze. Întâlnim navetişti, studenţi, elevi, funcţionari, orfani, marginali de tot felul, dar mai ales oameni tineri, inconformişti, care trăiesc mai mult în prezent şi viitor, nu în trecut (oricum, prea puţin sau deloc în acel trecut delimitat prin sintagma „obsedantului deceniu”). Aşa încifrate şi „tehnicizate” cum par uneori, textele capătă, prin implicarea în real, o vădită notă subversivă: autorul nu se fereşte de teme incomode cum ar fi delaţiunea, în Efectul de ecou controlat (1981), sau tema mezalianţei, în legătură cu care emite şi o interesantă teorie a declasării sociale şi artistice. Oricât de sumar prezentaţi, în concordanţă cu mefienţa autorului faţă de orice formă de psihologism, eroii nu sunt lipsiţi de credibilitate psihologică şi o miză importantă a prozelor lui Nedelciu o constituie, fără îndoială, personajul ca atare (Gheorghe Perian). Reţeaua destul de sofisticată de procedee tehnice e „o soluţie a complexităţii” acestei lumi (V. Andru), dar şi un mijloc de provocare permanentă a realului, de virtu-alizare a acestuia, introducând cu fineţe o notă rafinată de prospeţime şi mister în convenţia socială statornicită.

 Aventuri într-o curte interioară, povestirea care dă titlul volumului omonim,

prezintă un caz de alienare într-un oraş în care „nimeni nu crede într-o limbă comună”. În prelungirea acestuia autorul construieşte însă şi un spaţiu de rezervă, proiecţie pur simbolică şi ficţională, salvatoare. Istoriabrutăriei nr. 4 („văzută cu ochii” de către caporalul G.P., zis Bobocică), piesă antologică, este un fals jurnal de război, inventat de autor, dublat de comentarii inteligent ironice despre retorica şi construcţia textului. Pentru ca 8006 de la Obor la Dolânga, alt titlu de rezistenţă, să impună un personaj memorabil,

pe Gioni Scarabeu, cu numele adevărat Ion Caraba, zis Ion alu Scârbă. În esenţă, acesta este omul hibrid, născut la sat, dar aclimatizat în oraş, întâlnit şi în alte proze. În textul acesta ultim se simte cel mai bine cum funcţionează, la Nedelciu, principiul accelerării şi încetinirii, succesive, a existenţei, într-o naraţiune alertă, realizând suspense-ul prin simpla glisare de la un plan la altul de narare (textuare).

 Vocile se întreţes unele cu altele, rămânând totodată distincte, cu o repeziciune

uimitoare. Aparenta cuminţire (convertirea la viaţa domestică) îl umanizează pe erou, coborându-l din pura ficţiune. E drept că reluarea aceloraşi nume de la un text la altul dă impresia că nu mai există personaje, ci numai „un fel de subiectivitate colectivă” care-l include şi pe povestitor. Determinantă este obsesia drumului, a călătoriei, la eroii lui Nedelciu, asociată de obicei cu tema căutării şi edificării de sine. Un asemenea moment al trezirii la viaţa conştientă este descris în povestirea O căutare în zăpadă, care încheie volumul Amendament la instinctul proprietăţii (1983), dar şi în Călătorie în vederea negaţieidin cartea de debut. Sentimental scindării personalităţii, în ciuda registrului ironic adoptat de narator, nu e lipsit de resorturi tragice.

 Tema este reluată şi în ultimul volum de proză scurtă, Şi ieri va fi o zi (1989). De

altfel, totul e convergent în universul prozei scurte a lui Nedelciu: Aventurile într-o curte interioară se continuă, în linii mari, în Claustrofobie, titlul de fapt nenumit al unei proze din volumul următor, iar Amendament lainstinctul proprietăţii, proza din volumul cu acelaşi titlu (1983), le conţine pe toate celelalte, la nivel de teme, situaţii, nume de personaje. Lumea aceasta în fierbere e una fragmentară, de o tulburătoare diversitate, şi, totuşi, nu mai puţin unitară. Este o lume concretă, saturată de real, şi, în acelaşi timp, livrescă - o lume albă, cum s-a spus, ca o imensă şi imaculată coală de hârtie (ca în amintita Ocăutare în zăpadă), la care se adaugă şi inserţiile de citate, alături de numeroase intervenţii auctoriale, de natură teoretică, ceea ce conferă un caracter eseistic inconfundabil prozelor lui Nedelciu.

 Dacă amintim şi textele cu înfăţişare de cronică rimată, „baladele”, din al doilea şi

ultimul volum (din acesta menţionăm Tânguire de mior, prelucrare intertextuală a cunoscutei balade populare), avem imaginea unui prozator care mânuie cu dexteritate un registru aproape complet de procedee tehnice şi de scriitură în scopul captării unei realităţi halucinant de concrete şi de adevărate. Nu lipsesc (din acest amestec de trivialitate, pitoresc şi sentiment tragic al existenţei) ironicul, ludicul, comicul şi chiar grotescul. Convingerea lui Nedelciu este că realitatea însăşi seamănă cu o proză scurtă (e valabilă şi reciproca). Mai toate prozele par scrise cu gândul la acel scriptor din mileniul al treilea, definit undeva ca un „individ complet, capabil să utilizeze cu virtuozitate o mulţime de aparate de ascultare-redare a realului, camere de luat vederi, microfoane dirijabile de la distanţă, ordinatoare, sateliţi de comunicaţii...”, scriptor în al cărui text „orice surpriză va fi înglobată din mers şi asta va fi o pregătire pentru alte şi alte surprize”. (Claustrofobie)

 Adecvarea „ingineriei textuale” la circumstanţele epice concrete, seria de

instantanee decupate direct din real, constituie cheia lecturii şi înţelegerii textelor lui Nedelciu. În ciuda unor vagi compromisuri, mizând, până la un punct, pe latura

echivocului şi a subtextului, Zmeura de câmpie (1984) sparge toate convenţiile aşa-zisului roman istoric. Cartea este subintitulată, în chip semnificativ, „roman împotriva memoriei”. În replică, este evidenţiat, pe parcursul naraţiunii „rolul activ al uitării”. Pretextai îl constituie scrierea unui scenariu de film pe tema războiului, care se intersectează cu o „mică anchetă genealogică” întreprinsă în paralel. Protagoniştii sunt nişte orfani aflaţi în căutarea propriilor părinţi sau măcar în colectarea unor „amintiri” despre aceştia. Rezultă, astfel, un al doilea posibil scenariu (un „scenariu de Bildungsfilm”, cum e numit) rămas în penumbra textului de bază. Unul dintre personaje, Radu A. Grinţu, îşi părăseşte postul de profesor de ţară şi se angajează ca pedagog la internatul unui liceu, cu gândul de a se pregăti pentru examenul de admitere la facultatea de regie. Dar trebuie să plece şi de aici, neavând buletin de Bucureşti, şi se va mulţumi, o vreme, cu un post de ghid turistic.

Existenţa lui se împleteşte în continuare cu aceea a lui Gelu Popescu (în final vor descoperi că sunt fraţi) şi a lui Zare Popescu, ultimul, un fel de autodidact genialoid, cu o teorie foarte personală, inconformistă, asupra istoriei. Este motivul pentru care nu poate intra la facultate. El îşi construise un sistem de interpretare în care elementele importante ale istoriei ar fi oamenii, obiectele, numele acestora şi poveştile. Cu aceleaşi argumente, greu de clintit, se declară „un susţinător al mitului dionisiac, al rolului important deţinut de acest mit în istorie”. Foarte interesante sunt scrisorile trimise de el fostului său profesor: un pretext ingenios pentru a concepe, în paralel, romanul ca un dicţionar (de la arac la zaţ), prilej totodată de reflecţie, în total răspăr, asupra clişeelor impuse de istoriografia oficială. La rândul său, Grinţu e preocupat de „rolul istoric al delaţiunii” (temă curentă la Nedelciu) de-a lungul timpurilor. Reconstituirea (povestirea) războiului este una parţială. Accentul se pune pe detaliul mărunt, cât mai concret. Impresia produsă în timpul lecturii e că, la scara istoriei, efectele mici sunt de regulă consecinţa cauzelor mari.

 În fond, romanul se constituie prin multiplicarea unei schiţe (rezumată spre sfârşitul

scrierii), o însăilare succintă a câtorva, foarte sumare, elemente epice. Scenariul este complicat şi de o poveste de dragoste, nelipsită nici ea de echivoc. Autorul mizează, nepotrivit de data asta, pe efectele ironiei, fără a evita căderea în derizoriu. În final, se face legătura cu G.P., zis Bobocică, „autorul” jurnalului reprodus anterior în proza Istoria brutăriei nr. 4, rescrisă în noul context. Demitizarea războiului şi a istoriei se bazează pe intuiţia că cel mai groaznic lucru în război e „conectarea fiinţei cu absurdul”. Ambiţia lui Nedelciu e să arate că se poate povesti şi cu ajutorul teleobiectivului, aducând în permanenţă pe ecran timpul şi locul povestirii în concreteţea ei multidimensională. Imaginile (episoadele) se succed cu repeziciune şi gramatica montajului e stăpânită, şi de astă dată, cu desăvârşire. Incluzând şi caietul de regie al lui Grinţu, romanul are o înfăţişare de cine-verite, cu o schelărie teoretică, poate, prea expusă la vedere. Cum s-a spus, cartea trăieşte mai ales din excese, dar nu plictiseşte (M. Mihăieş).

 Tot un joc între epic şi teoretic este şi romanul

următor, Tratament fabulatoriu (1986), deşi scris fluent şi pe un ton ceva mai destins. Surprinzătoare, de astă dată, e deschiderea epicii lui Nedelciu către ficţiunea utopică şi proiecţia imaginară de tip fantastic. Transferat de la staţia meteorologică din Mocleasa la

Fitotronul din comuna Fuica (vast ansamblu de sere funcţionând după principiul dublului calendar, cel real, exterior, şi cel artificial), Luca va trăi, timp de doi ani, sub puterea unei halucinaţii, ce-l face să creadă că a pătruns, în mai multe rânduri, într-un spaţiu paralel. El ajunge, ca din întâmplare, în Valea Plânşii, topos misterios, unde e situat conacul părăsit al unei vechi familii boiereşti, Gulianu, locuit acum de o comunitate ce se conduce după legi tainice, secrete. Amintind de basmul lui Ispirescu, dar şi de alte surse livreşti, romanul face deliciul unei lecturi intertextuale anticipate chiar în text. Colonia de la Conac pare un soi de falanster precum cel de la Scăieni, iar personaje ca „străbunicul lor” şi „bunicul Marcu” conţin transparente trimiteri la cei doi Caragiale, Ion şi Mateiu. Luca însuşi poartă unul din numele ilustrei familii, la care se adaugă rezonanţa evanghelică uşor de sesizat. Întreaga lume de aici se revelează ca o proiecţie răsturnată a lumii reale, cotidiene: doctorului Abraş, în casa căruia se strâng intelectualii satului, îi corespunde, dincolo, dr. Şarba (simplă inversare a literelor, iar inginerilor agronomi Pascu, cu veleităţi de prozator al ezotericului, şi Ion Ion li se potrivesc personaje cum ar fi Gheorghe, Silvestru ori Sachelarie, nişte „iniţiaţi” etc.

 Toată aventura de la Conac a lui Luca are un aspect iniţiatic şi reprezintă nucleul

central al cărţii, în jurul căruia se succed, concentric, alte două straturi: incursiunea în realitatea cotidiană şi laborioasa prefaţă care deschide romanul, conţinând „programul textualist cel mai coerent şi mai substanţial... pe teren românesc” (Liviu Petrescu). Poate că mult controversata prefaţă, „un lung studiu de sociologie a textualismului”, cu exagerări de tip manicheic, într-o altă opinie (Eugen Simion), nu e suficient interiorizată în substanţa romanului, dar direcţionează, în bună măsură, înţelegerea strategiei narative subiacente. Construcţia romanului este impecabilă, iar personajul principal are mai multă pregnanţă, deşi duce o existenţă multiplă, fracturată, iar în final eşuează, cumva, în fericirea domestică, alături de inocenta Nati (Natalia). „Romanul” iubirii n-are consistenţă nici de astă dată, după cum nici unele personaje, reduse la identitatea lor pur lingvistică (intrând, adeseori, într-un fel de transă logoreică prelungită).

 Se verifică o dată în plus că textualismul lui Nedelciu se rezumă mai mult la

intertextualitate (R.C. Cristea). În rama naraţiunii dominante sunt încastrate şi câteva secvenţe epistolare, unele destul de extinse, aşa cum procedase şi în romanul anterior. Fantasticul rezultă din echivocul întreţinut cu ingeniozitate de autor, construind două utopii paralele: una livrescă (toposul din Valea Plânşii, de la Temenia) şi, cealaltă, între zidurile, coborâte parcă din paginile unei proze ştiinţifico-fantastice, ale sofisticatului Fitotron. Temerile lui Luca sunt legate mai mult de problema timpului, mai exact de „pierderea legăturii cu trecerea firească a timpului”. El îşi expune propria ipoteză asupra „influenţei meteopsihice”; crede că este posibilă „mutarea centrului personal de timp în altă parte decât în cotidian” şi speră că va reuşi, cândva, „să facă punctul”, în absolut, recurgând la metafora pendulului. În spiritul poeticii borgesiene, eroul lui Nedelciu vrea să atingă acel moment în care se concentrează toate timpurile şi să ajungă într-un loc în care să fie concentrat tot spaţiul. Ficţiunea se subordonează în totalitate utopiei de coloratură ezoterică, aşa cum remarca Marian Papahagi.

 Asemeni eroilor din Zmeura de câmpie, Luca se află şi el în căutarea toposului

originar, identificat, de astă dată, nu în spaţiul copilăriei pierdute, ci în obsesia (mai mult

livrescă) a unei utopii paradisiace. Interesant că miticul şi proiecţiile utopice sunt tratate cu mijloacele realismului, iar romanul propriu-zis cuprinde şi ficţiunea personajului care scrie efectiv romanul; roman care tocmai se desfăşoară sub ochii cititorului. Cel care scrie e tot Luca (în special capitolul al VII-lea, redactat sub forma unei lungi scrisori - explicative - către misterioasa Ula Mierean, prima iubită a eroului), iar autorul adevărat, Mircea Nedelciu, personaj printre personajele sale, îl rescrie pur şi simplu, cum mărturiseşte în prefaţă şi în numeroasele paranteze deschise în text. Romanul propriu-zis are aşadar ca nucleu un metaroman. Lider incontestabil al generaţiei sale(a fost unul dintre cei mai apreciaţi prozatori români ai sfârşitului de secol XX.

 Opera literară • Aventuri într-o curte interioară, nuvele, Bucureşti, 1979;• Efectul de ecou controlat, Bucureşti, 1981;• Amendament la instinctul proprietăţii, Eminescu, 1983;• Zmeura de câmpie (roman împotriva memoriei), Bucureşti, 1983;• Tratament fabulatoriu, Bucureşti, 1986;• Şi ieri va fi o zi, proză scurtă, Bucureşti, 1989;• Femeia în roşu, în colaborare cu A. Babeţi şi M. Mihăieş, Bucureşti, 1990;• Povestea poveştilor generaţiei ’80, Bucureşti, 1998.