1

UUNNIIVVEERRSSUULL HHOOLLOOFFRRAACCTTOOGGRRAAFFIICCAceastă anexă are rolul de a prezenta o nouă viziune asupra spaţiului şi timpului, dintr-o

perspectivă ştiinţifică contemporană. Am încercat să realizez un rezumat cât mai condensat al primeipărţi din videoconferinţa fizicianului iranian Nassim Haramein, care a avut revelaţii în ştiinţă încă de lavârsta de 9 ani. În timp ce restul oamenilor de ştiinţă au preferat abordarea clasică îngustă a fiziciiconvenţionale, Nassim a ales o altă cale deşi, din păcate, nu tot ceea ce afirmă el este valabil.

Mi-am permis să nu prezint speculaţiile şi concluziile lui Nassim, legate de această descoperire,ci doar principiul de bază, enunţul şi demonstraţia, urmând ca cititorii să-şi formuleze propriileconcluzii. Rezumatul pe care îl lecturaţi nu este un extras din traducerea conferinţei ci o înţelegerepersonală care s-a desprins din vizionarea ei, un punct de vedere bazat pe informaţiile prezentate.Recomand tuturor vizionarea DVD-urilor pentru a-şi putea forma propriile puncte de vedere. Înclinaţialui Nassim spre latura insolită şi inedită a fenomenelor şi lucrurilor nu este potrivită subiectului pe caremi l-am propus să-l dezvolt. De fapt, ceea ce ne propune Nassim Haramein este o nouă filosofie şi nuo nouă fizică, o filosofie a vieţii, o viziune de ansamblu corelată cu anumite idei.

Pentru a pătrunde cu adevărat în esenţa expunerilor omului de ştiinţă iranian va fi nevoie săreformulăm şi să readucem, în lumina cunoaşterii, întreaga fizică de liceu, începând cu primele noţiunicare au generat marea eroare ce umbreşte înţelegerea corectă asupra spaţiului şi timpului. Vom faceo călătorie de la fizica obiectelor ultramari până la cea a particulelor subatomice asociindu-leconştiinţei observatorului. Această explorare va fi una multidisciplinară, de congruenţă a tuturorştiinţelor. Demersul lui Nassim nu poate fi acceptat ca fiind unul riguros ştiinţific deoarece el nu poatefi demonstrat şi verificat. Personal sunt sceptic că teoria lui Nassim va avea vreodată o aplicaţieştiinţifică, dar ea poate fi considerată o simplă filosofie, o poveste despre un nou punct de vedere.

Lecturând atent şi detaşat aceste prezentări veţi sesiza apariţia unui nou tipar de gândire, caretinde să-l înlocuiască pe cel vechi. Nassim a avut numeroase trăiri mistice, încă de la vârsta de 7 ani,în legătură cu locul pe care îl ocupăm noi, ca fiinţe umane, în Univers, dar a fost extrem de dezamăgitatunci când a parcurs primele lecţii, la şcoală, despre înţelegerea dimensiunilor spaţiu-timp. El a simţitfaptul că multe fenomene care ne influenţează viaţa, sunt invizibile şi imperceptibile prin mijloaceletehnologice actuale, iar acestea pot avea o influenţă chiar mai mare asupra noastră, decât cele pecare le putem percepe şi obiectiva, direct sau indirect, prin mijloace naturale şi/sau artificiale.

Notă:Toată această expunere nu respectă şabloanele riguroase ale unei demonstraţii ştiinţifice de

calitate, ea fiind uneori speculativa sau intuitivă. Am dorit să aflu părerea unui fizician care estedeschis spre aspecte multidisciplinare şi a fost mai puţin impresionat de discursul lui Nassim. Nu asimţit că aceste lucruri sunt suficient de credibile sau că exprimă adevăruri foarte bine demonstratedar, în acelaşi timp, teoria nu trebuie negată. Opinia sa este prezentată spre finalul capitolului.

1188..11 DDIIMMEENNSSIIUUNNIILLEEParcurgând cursurile de fizică şi geometrie în anii de liceu, probabil unii dintre noi nu am realizat

faptul că aceste noţiuni, deprinderi şi înţelegeri, pe care le dobândim la acea vreme, ne vor influenţacomportamentul şi gândirea pe tot restul vieţii. Imaginaţi-vă ce se poate întâmpla, dacă unele dintreaceste lucruri fundamentale, care ne-au adus lumina cunoaşterii la vârsta copilăriei, ar fi eronate. Omulţime de fenomene invizibile, de care nu suntem conştienţi, generează şi determină setul defenomene vizibile şi perceptibile de care suntem conştienţi.

În clasa a 5-a am învăţat despre dimensiuni astfel:● Punctul (0D) este spaţiul cu 0 dimensiuni, adică el nu are nicio dimensiune şi prin urmare nu

există. Linia (1D) este spaţiul cu 1 dimensiune, adică o înşiruire de puncte (care formează o linie) dar

nici aceasta nu există cu adevărat.

2

█ Planul (2D) este spaţiul cu 2 dimensiuni, adică o mulţime de linii (care formează un plan) darnici aceasta nu există cu adevărat decât în cărţile de poveşti şi în filmele şi desenele animate de peecranul televizoarelor şi cinematografelor.

Volumul (3D) este spaţiul cu 3 dimensiuni, despre care ni s-a spus că e real şi este format (!)dintr-o suprapunere de suprafeţe.

Această expunere foarte „logică” la prima vedere, are un singur cusur: e falsă. Nassim araţionat astfel: un punct (care nu există), generează o linie (care nu există), apoi o suprafaţă (care nuexistă) şi în final, aceasta generează un volum (precum un cub) care, în mod suprinzător, seregăseşte „brusc” în existenţa reală, în care trăim şi noi. Nassim s-a întrebat atunci: cum se poate„obţine” Existenţă din non-Existenţă? Acest lucru este imposibil. El a aflat astfel că oamenii de ştiinţăîncă nu înţeleg dimensiunile existenţei. Această eroare se regăseşte la fundamentul înţelegerii fizicii şia legilor Universului.

Din nefericire, toate celelalte cunoaşteri ale fenomenelor vieţii şi a legilor naturii se bazează peaceastă eroare, promovată generaţie de generaţie. Această „ghicitoare” nerezolvată a determinatapariţia numeroaselor distorsiuni la nivelul social şi ştiinţific cu privire la modul în care ne raportăm uniifaţă de alţii, faţă de Natură şi Univers. Această neînţelegere a avut şi are în continuare un impactdevastator asupra vieţilor noastre, aşa după cum va fi explicat mai departe.

La vârsta de 10 ani, Nassim a avut o viziune în baza căreia a început un studiu amplu, pe carel-a continuat peste 30 ani. Într-o zi, venind de la şcoală în drum spre casă, a trăit o experienţă deproiecţie a conştiinţei, mai întâi în macrocosmos (sistemul solar, galaxii şi roiuri de galaxii), şi apoi înmicrocosmos (celule, molecule, atomi, particule subatomice), aceasta fiind, conform declaraţiei sale,„prima sclipire a înţelegerii structurii fractale a Universului”.

În acel moment a realizat faptul că „PUNCTUL” este baza întregii Existenţe, restul fiind doar oradiaţie 3D ce emană de la acesta. Fiecare „punct” conţine întreaga informaţie disponibilă. Altfel spus,fiecare „punct” conţine întregul (conform teoriei holografice). De aici rezultă că singura existenţă realăo reprezintă „punctul” (singularitatea) şi de la acea stare de Existenţă obţinem întreaga realitatespaţiu-timp în care trăim.

Mai mult decât atât, fiecare „punct” este conectat cu toate celelalte „puncte” din Univers iar dinacest „aranjament” au apărut toate lucrurile, legile şi fenomenele pe care le observăm. Acestraţionament ne conduce la faptul că „punctele” trebuie să conţină o cantitate infinită de energie şiinformaţie.

1188..22 IINNFFIINNIITTUULL MMIICC ŞŞII IINNFFIINNIITTUULL MMAARREECum este posibil ca „punctul” să conţină „întregul”? Ar însemna ca infinitul mic (singularitatea)

să cuprindă infinitul mare (Universul vizibil şi dincolo de el). Pentru aceasta, Nassim a încercat sărezolve problema existenţei unei manifestări infinite într-un volum finit. Dacă avem un volum finit şidacă putem demonstra că acesta se divide la infinit, atunci la rândul său, acel volum finit (din spaţiu)constituie „piesa” pe baza căreia se poate construi, prin multiplicare la infinit, un volum infinit.

Fizica modernă ocoleşte utilizarea infiniturilor în elaborarea tezelor şi teoriilor. De aici a rezultata doua mare eroare care a umbrit cunoaşterea lumii: infiniturile şi sistemele finite sunt opuse între ele.În realitate, ele sunt complementare. Universul este simultan infinit de mare şi infinit de mic, integrateunul în celălalt la infinit (diviziune la infinit). O ilustrare cinematografică a acestei revelaţii se regăseşteîn primele 3 minute ale filmului „Contact”, care se bazează pe cartea astrofizicianului Carl Sagan.

Conceptele infinitului mare şi infinitului mic există de aproape un secol, dar nu au fost corectutilizate (mai ales în fizică). Soluţia problemei existenţei infinitului într-un spaţiu finit rezultă din ecuaţiafractală. De aici rezultă faptul că finitul şi infinitul sunt complementare.

1188..33 GGEEOOMMEETTRRIIAA FFRRAACCTTAALLĂĂGeometria reprezintă o formă de organizare a tuturor lucrurilor, formelor şi fenomenelor inclusiv

a spaţiului în care acestea se manifestă. Geometria structurii spaţiului (vid) este tiparul menţinerii în

3

echilibru perfect a tuturor forţelor de atracţie şi respingere care se manifestă între oricare două punctealăturate. Înţelegerea acestei geometrii este de o importanţă extremă în ceea ce priveşte organizareaşi generarea realităţii noastre tridimensionale.

Se pune întrebarea: care este figura geometrică, în interiorul căreia toate forţele vectoriale semanifestă în echilibru perfect şi ocupă cel mai mare volum posibil. Răspunsul este: SFERA. Sferaeste forma geometrică universală care permite un echilibru perfect al mişcării de spin, de la particulesubatomice la quasari şi galaxii. Sfera ne arată faptul că un anumit lucru, obiect sau fenomen este înexpansiune (şi în echilibru) deoarece evoluează radial, în toate direcţiile posibile.

În acelaşi timp, sfera poate fi înţeleasă ca fiind poligonul cu o infinitate de laturi, ceea ceînseamnă că opusul ei, în spaţiul tridimensional, este forma geometrică cu cel mai mic număr delaturi, adică tetraedrul. Astfel, sfera reprezintă graniţa superioară (finită) supusă procesului de

expansiune (radiere în spaţiu) iar tetraedrul este elementul structural carereprezintă tiparul de contracţie spre vid.

Pentru a fi mai simplu, vom explica o dezvoltare geometrică fractalăa unui cerc în care am înscris un triunghi echilateral. Aceasta esteimaginea secţiunii asupra unei sfere în care am înscris un tetraedruregulat. Există două posibilităţi de reprezentare: tetraedrul e cu vârful în„sus”, respectiv, tetraedrul e cu vârful în „jos”.

Noţiunile de „sus” şi „jos” nu au sens în afara câmpului gravitaţionalal acestei planete, dar prin însăşi observarea manifestării Universului şi alegilor sale, putem înţelege că el este polarizat, oricare ar fi denumirea saudenumirile asociate acestei polarizări: pozitiv-negativ, cald-rece, atracţie-respingere etc. În baza acestei observaţii vom introduce o polaritate întoate asocierile, dezvoltările şi geometriile pe care le prezentăm încontinuare.

Cu excepţia sferei (care este non-polară, sau non-duală) orice altăstructură geometrică are doi poli. Astfel, dacă am înscris într-un cerc, un

triunghi cu vârful în „sus”, el nu se va afla în echilibru perfect decât dacă mai înscriem un triunghi,identic cu acesta, dar orientat cu vârful în direcţia complementar opusă, adică cu vârful în „jos”.

Notă 1: Vom asocia laturile tuturor structurilor geometrice despre care vom vorbi în continuareca fiind doi vectori de forţe având aceeaşi mărimedar cu sensuri opuse, === , perfect suprapuşi.În figura alăturată avem un exemplu de reprezentarea coordonatelor n şi k astfel încât fiecare forţă(laturile fiind vectori cu săgeţi în ambele sensuri) săfie în echilibru.

Notă 2: Reprezentarea a două triunghiuriechilaterale polar-opuse într-un cerc este un simbolantic şi a fost cunoscut sub mai multe denumiri, înfuncţie de locul unde a fost utilizat: steaua lui David,scutul lui Solomon, steaua Zion-ului etc.

Observăm acum faptul că cele douătriunghiuri mari se află în echilibru unul faţă de celălalt, dar intersecţia lor determină apariţia altor 6triunghiuri mai mici, care nu sunt în echilibru. Pentru aceasta trebuie să adăugăm alte triunghiuri(echilaterale) care vor forma alte 6 stele mai mici. Un exemplu este ilustrat în acest set de 9 figuri. Sepoate observa că la fiecare nivel al dezvoltării geometriei fractale se generează o nouă delimitare saugraniţă. Dacă adăugăm şi cercurile atunci avem o reprezentare mai clară.

Dacă se continuă această desfăşurare, cu ajutorul unui calculator, atunci acesta va desenatriunghiuri şi cercuri din ce în ce mai mici şi va face aceasta la infinit. Eventual, computerul poate fiprogramat să realizeze un efect de amplificare a detaliului (zoom in) astfel încât la fiecare 5 sau 6iteraţii el va amplifica imaginea şi desenul devine vizibil şi ar face acest lucru la infinit.

Cu toate acestea, chiar dacă s-ar putea desena un număr infinit de triunghiuri, niciodată nu va fidepăşită graniţa exterioară a primului cerc desenat. Astfel, o diviziune infinită poate fi cuprinsă într-un

4

spaţiu finit, aşa după cum în algebră, într-un interval finit, între orice două coordonate situate pe o axă,se pot realiza o infinitate de diviziuni ale acelui interval.

1188..44 DDIIVVIIZZIIUUNNEE IINNFFIINNIITTĂĂDar care este semnificaţia faptului că se poate divide, o cantitate finită, de un număr infinit de

ori? Ce impact ar putea avea această informaţie asupra vieţilor noastre şi a modului nostru deexistenţă? Deoarece nu am învăţat cum să descoperim răspunsul la această întrebare, am ajuns săconstruim acceleratoare de particule din ce în ce mai rapide, care costă sute de miliarde de dolari,pentru a obţine particule din ce în ce mai mici. În prezent, în asemenea acceleratoare, precum cel dela Geneva, se pot obţine particule de milioane de ori mai mici decât un atom.

Dar dacă înţelegem principiul diviziunii infinite a unei cantităţi finite, atunci logica acesteiînţelegeri ne-ar transmite ideea că nu ar trebui să căutăm cea mai mică particulă posibilă, ci dinamicaunui tipar de diviziune. Trebuie abandonată ideea falsă a căutării unei particule fundamentale, care va„încheia” pentru totdeauna orice altă căutare de particule. Ceea ce avem nevoie să descoperim estedinamica tiparului de diviziune sau cuantizare şi nu cât de „adânc” putem „săpa” în Infinit.

Nassim afirma, pe bună dreptate, că deja a devenit o modă faptul de a se descoperi o nouăparticulă pentru care un anumit fizician va primi premiul Nobel.

Dar întrebarea esenţială a căutărilor a rămas fără răspuns: Ce înseamnă toate acestea pentruviaţa dumneavoastră? Ei bine, dacă acest lucru e adevărat, dacă diviziunea continuă la infinit, atuncifiecare atom din corpul dumneavoastră şi fiecare celulă care alcătuieşte acest corp, ARE un potenţialenergo-informaţional infinit, şi are conectivitate infinită cu orice altceva.

În viziunea acestui fapt, Nassim Haramein a postulat faptul că fiecare atom, trebuie să conţinăîn centrul său Absolut, al diviziunii infinite, o mini-gaură neagră sau să prezinte un comportament cesugerează o mini-gaură neagră sau o singularitate (punctul adimensional şi atemporal). Gaura neagrăeste acel model al fizicii care sugerează conectarea finitului cu infinitul, dar acest fapt încă nu este pedeplin acceptat şi înţeles. Ştiinţa clasică admite existenţa reală a găurilor negre dar neagă oricecaracteristică care ar avea mărimi infinite (atât infinit de mari cât şi infinit de mici).

Nassim precizează, deşi nu explică suficient de clar, că dacă un corp sau o particulă poate fidivizată la infinit, atunci ea posedă masă infinită. Vizionând cu atenţie atât conferinţa sa de la RogueValley cât şi setul de 4 DVD-uri, îmi permit să declar că am înţeles altceva: cu cât dividem particule totmai mici cu atât mari sunt energiile de care avem nevoie pentru a învinge forţele de legătură care lemenţin nedivizate. Dacă divizăm tinzând spre infinit atunci obţinem particule cu mase tot mai mici darcu ajutorul unor energii tot mai mari. Energiile introduse în sistem trebuie să le echilibreze pe celecare menţin particulele în acel sistem. Prin urmare, ajungând la particule cu masă nulă ar trebui săintroducem energii infinite pentru a le izola. Dar aceasta ar însemna o nedeterminare matematică aecuaţiei forţei de atracţie gravitaţională Ġ=mġ, unde m (masa) tinde spre 0 şi ġ (acceleraţiagravitaţională) tinde spre infinit.

Masă infinită ar însemna prezenţa unei gravitaţii infinite, ceea ce nu este plauzibil, având învedere stabilitatea formelor, lucrurilor şi fenomenelor din micro şi macro-Univers. Deşi diviziuneapoate continua la infinit, masa a ceea ce se divide ar putea exista doar ca potenţial infinit însănemanifestat. Ceea ce noi experimentăm, la momentul t = PREZENT, prin observare şi măsurare suntevenimente cinetice şi nu potenţiale. Evenimentele potenţiale sunt doar susceptibile de a devenicinetice, atunci când sunt îndeplinite anumite condiţii. Aşadar nu există masă infinită.

Introducerea singularităţii (cu comportament de gaură neagră) face posibilă înţelegereafenomenului prin care aceasta emană acceleraţie gravitaţională infinită dintr-o masă potenţială care,din anumite perspective, ar putea fi considerată zero (deoarece dividem o cantitate diferită de zero şifacem aceasta la infinit), dar pe de altă parte o putem considera infinită, însă netransformată cinetic,deoarece în urma unui număr infinit de diviziuni, ale unei particule finite, am „creat” o infinitate de alteparticule mult mai mici. Ideea este că masa totală excede masa iniţială, deoarece o mare parte dinenergiile care au fost utilizate în procesul de diviziune au fost „convertite” şi au adus surplus de masă.Cu alte cuvinte, ceea ce dividem devine tot mai mare (dacă le „însumăm”).

5

Paradoxul este nerezolvat. Singularitatea are atât masă cinetică zero cât şi (potenţial de) masăinfinită (care e altceva decât masa de repaos). Acest rezultat cu două soluţii, simultan posibile, arexplica următoarea idee:

Singularitatea există în centrul oricărui atom, este infinit de mică deci are masă zero dardezvoltă un câmp gravitaţional infinit care menţine în structură întregul microcosmos al atomului.Singularitatea este ACEEAŞI în toţi atomii din tot macrocosmos-ul, prin urmare ea are potenţial demasă infinită, generând iluzia faptului că s-ar regăsi „fragmentată” într-o infinitate de singularităţi. Eaeste absolută, adimensională, atemporală şi omniprezentă. Este pură Existenţă. Tot ceea ce radiazădin ea se resoarbe din nou în aceasta. Singularitatea în permanenţă generează atracţie spre Sine dinpartea Radiată dar în acelaşi timp ea este cea care îşi experimentează Existenţa într-o formă radiată.

Din punct de vedere matematic se poate demonstra că Universul are mult mai multe elementepotenţiale decât cinetice. Problema care apare, la trecerea de la matematică la fizică, esteimposibilitatea imaginării infinitului, dar atunci se pune întrebarea: dacă fiecare din noi are un potenţialinfinit (oricare ar fi acesta), atunci de ce nu poate fi conştientizat? Unul din motivele pentru care nuputem face aceasta este că încercăm să ne imaginăm infinitul mai ales prin ceea ce numim uneoriinfinitul mare. Infinitul mare este categoric limitat de simţurile noastre şi el nu poate fi cuprins. Infinitulmare este exterior fiinţei noastre.

1188..55 IINNFFIINNIITTUULL MMIICC ŞŞII CCOONNŞŞTTIIIINNŢŢAADeseori, infinitul mic are tendinţa de a fi ignorat din calculele, teoriile şi problemele curente ale

fizicienilor, deoarece suntem obişnuiţi să gândim cantitativ. Spunem despre un anumit lucru că se aflăîn existenţă sau în realitatea fizică concretă dacă şi numai dacă el poate fi măsurat, studiat şiidentificat prin mijloacele convenţionale ale ştiinţei. Dacă ceva poate fi infinit de mic atunci el nu poateexista. În realitate, problema infiniturilor este mult mai complicată decât crede Nassim Haramein.

Dar, pe de altă parte, infinitul mic este generat de diviziunea infinită şi din această diviziune „seobţine” singularitatea. Aceasta este legătura care uneşte toate celelalte lucruri şi fenomene. Astfel cănoi ar trebui mai degrabă să „vizualizăm” infinitul prin retragerea simţurilor către interior şi să neîndreptăm spre infinitul mic. Acesta este conţinut în toţi atomii şi toate celulele noastre.

Ezoterismul recomandă această atitudine, deoarece este singura cale de a accesa absolutul.Calea reprezintă resorbţia simţurilor spre o singularitate. Aceasta înseamnă a ne conecta la naturanoastră infinită şi absolută, la Sinele Suprem! Aceasta înseamnă recunoaşterea esenţei absolute atuturor lucrurilor, fiinţelor şi fenomenelor. E o stare specială a conştiinţei care se resoarbe însingularitate. De aici rezultă identitatea tuturor lucrurilor, fiinţelor şi fenomenelor în esenţa lor. Toateau ACEEAŞI singularitate. Probabil, într-un anume fel, avem nevoie de o introspecţie faţă de Sine.

De aici rezultă şi manifestarea fractală a tuturor lucrurilor, fiinţelor şi fenomenelor, dar ea nu afost corect aplicată şi înţeleasă până acum, mai ales în fizică, şi nu numai. În ceea ce priveşte fizica,recunoaşterea acestui adevăr are repecursiuni extrem de mari, deoarece ne schimbă întreagaperspectivă asupra structurii Realităţii, dacă orice particulă conţine întregul.

Gândirea relaţionată modelului fractal este în acelaşi timp şi cheia spre înţelegerea naturii şipotenţialului nostru interior, (ignorat deja de prea multă vreme). Îmi permit să comentez faptul că nu eadevărată afirmaţia lui Nassim cu privire la manifestarea fractală a tuturor lucrurilor, fiinţelor şifenomenelor. În general afirmaţiile categorice au mari şanse de a fi eronate, ele nefiind demonstrabile.

1188..66 SSTTAARREEAA RREEAALLĂĂ AA UUNNIIVVEERRSSUULLUUIIÎn ultimii ani, tot mai multe teorii converg spre ideea că Universul nu se află nici în contracţie,

nici în expansiune, nu are o masă critică care să îl conducă spre aşa-numita Mare Disipare ci el estesimultan într-un permanent feedback de contracţie şi dilatare.

La vârsta de 11 ani, Nassim a înţeles acest adevăr profund şi a învăţat disciplina meditaţieiinterioare cu ajutorul unui maestru indian. Acest fapt i-a produs nenumărate stări de extaz, legate deînţelegerea adevărului profund al fiinţei umane şi Universului. Ca urmare a trăirii revelaţiilor de naturămistică, ceea ce a mai avut de făcut a fost doar elaborarea fundamentului ştiinţific cel mai potrivit, care

6

să aducă celor care nu sunt capabili de asemenea experienţe, o înţelegere raţională însemnată.Nassim menţiona următoarele: „am început să meditez zilnic pentru a mă conecta tot mai mult cuacea parte subtilă a existenţei mele.”

Conform teoriei sale, Universul se contractă în aceeaşi măsură în care el se extinde (sauradiază). La nivelul fiinţei umane, acest fapt poate fi ilustrat prin faptul că partea exterioară, materială,se extinde în timp ce partea invizibilă, interioară, se contractă, fiind „atrasă” spre Singularitate. Daraceasta înseamnă că trebuie să existe un echilibru între partea care se contractă şi cea care seextinde. Atât fenomenul de contracţie cât şi cel de expansiune pot fi asociate unor ecuaţii matematiceextrem de complexe.

De aici rezultă faptul că, asemenea procesului respiraţiei, partea care se contractă este înacelaşi timp cea care generează partea care se extinde. Ceea ce se extinde se înstrăinează, seîndepărtează de sursă, radiază de la sursă, iar ceea ce se contractă, se condensează şi se apropiede aceasta. Dacă privim evoluţia vieţii sociale şi a cunoaşterii umane, aceasta se bazează aproapeexclusiv pe un principiu care este în esenţă radiativ, exploziv şi se îndepărtează de sursă. Noi, cafiinţe spirituale ne îndepărtăm, ne înstrăinăm faţă de Sursă şi faţă de noi înşine.

El a afirmat faptul că nu am realizat nicio descoperire, cu adevărat semnificativă, în perioada detimp cuprinsă de la descoperirea focului până în prezent. Ceea ce descoperim se bazează numai peexplozie, forţă centrifugă şi combustie, sau după cum exprima metaforic Nassim: „punem combustibilîntr-o rachetă, un grup de astronauţi deasupra, aprindem combustibilul şi pe urmă ne rugăm ca ei săfacă faţă acestei experienţe”.

Aproape tot ceea ce funcţionează ca tehnologie în viaţa noastră, se bazează pe explozie. Deaici a rezultat gândirea înceţoşată a unui Univers aflat în expansiune. Această afirmaţie încă nu esteîmbrăţişată de comunitatea ştiinţifică, motiv pentru care Nassim Haramein nu este recunoscut încomunitatea ştiinţifică internaţională. În cadrul unei sesiuni de comunicări ştiinţifice, el şi-a permis săcritice modelul Universului, postulat de Hubble, conform căruia expansiunea are loc asemeneapunctelor de pe un balon în timp ce se umflă. În cartea numită „Gravitaţia” (de peste 5000 pagini),

autorii Misner, Thorne şi Wheeler au publicat modelul lui Hubble lapag. 719 (după o explicaţie de câteva mii de ecuaţii complexe şiprezentarea constantei lui Hubble a expansiunii Universului).

El a comentat mai multe aspecte cu fizicienii invitaţi ladezbatere după care a adresat întregii audienţe următoareaîntrebare: „Unde este ecuaţia care îl descrie pe individul care umflăbalonul?”. Întrebarea a determinat apariţia unei stări neobişnuite delinişte. În continuare Nassim a precizat că pentru a avea o imaginecompletă şi corectă a Universului, atunci ar trebui să completăm

restul desenului arătându-l pe „cel” care umflă balonul prin faptul că în timp ce „el” umflă balonul, şiacesta se extinde, „plămânii” lui se contractă.

Această afirmaţie a sa generat o stare de furie printre participanţi dar ea nu face altceva decâtsă supună verificării primul principiul al fizicii: pentru fiecare acţiune, există o reacţiune egală şi desens opus. Totul a fost explicat şi transpus în mii de ecuaţii complexe, mai puţin acest principiu, care afost dat „uitării”. Chiar şi aşa, nici Nassim şi nimeni altcineva nu au lămurit până acum genezaUniversului. Nu se poate elabora un model perfect care să ţină cont de toate variabilele reale. Anumitemărimi trebuie impuse, anumite valori trebuie prestabilite iar rezultatele sunt interpretabile.

1188..77 TTOOTTUULL ÎÎNN UUNNIIVVEERRSS RRAADDIIAAZZĂĂ ÎÎNN VVIIDDUULL CCOOSSMMIICCEste logic şi firesc faptul că dacă Universul este în expansiune, atunci altceva trebuie să se

contracte. Aceasta înseamnă că există un feedback al acestei dinamici, între expansiune şi contracţie.La baza acestei dinamici trebuie să existe o structură topologică, un tipar reconoscibil de unde sărezulte cum anume evoluează lucrurile, fenomenele şi obiectele materiale în expansiune, apoi secontractă, apoi iar se află în expansiune etc.

Dacă privim corpurile materiale din Univers se poate observa că ele au o caracteristică comună:RADIAZĂ ENERGIE. Dar unde se transmite acea radiativitate? Deoarece conform unui alt principiu al

7

fizicii nimic nu este distrus, nimic nu se câştigă, ci TOTUL se transformă. Deci energia radiată nudispare. Asta înseamnă că ea se acumulează în altă parte. Dar unde? Ei bine, pe cât ar părea deparadoxal, tot ceea ce radiază se acumulează în vid, (vidul cosmic).

Aceasta înseamnă că vidul nu este gol, dar această denumire a fost asociată eronat uneiobservaţii pur materiale şi anume lipsa particulelor materiale. În realitate, vidul este o componentă aUniversului, (a cărei natură este insuficient înţeleasă) în care se acumulează toată căldura, lumina şienergia electromagnetică a tuturor stelelor din toate galaxiile din Univers. Vidul absoarbe cineticul şi îladuce la condiţie de potenţial, după care prin feedback de reacţie, acest potenţial redevine cinetic şieste radiat în spaţiu.

Vidul cosmic este partea din Univers care se contractă. El conţine structura Realităţii iar ceeace vedem este Radiaţia acesteia în vid, adică partea care se extinde. De ce nu putem vedea parteacare se contractă? Nu o putem vedea deoarece ea se contractă spre infinit şi ne „apare” ca fiindgoală, lipsită de materie. În acest moment ne putem reaminti un alt lucru de la primele ore de fizică,foarte adevărat şi corect postulat care spune că 99,99999% din atom este spaţiu vid.

Asta înseamnă că atât noi cât şi orice altceva din Univers conţine 99,99999% (spaţiu) vid. Dardacă asta e adevărat, atunci care ar fi acea forţă care conectează, aranjează şi menţine toatelucrurile? VIDUL! El este acea energie care susţine tiparul tuturor conexiunilor. Spaţiul vid estesingurul „lucru” omniprezent. El este singura manifestare înspre care radiază toată energiaUniversului.

Nassim s-a gândit atunci că atomul, aşa cum a fost el prezentat în fizică, nu este altceva decâtrezultatul unei diviziuni realizată în SPAŢIUL VID, pe baza structurii fractale explicată în paragrafeleanterioare. Aşadar atomul reprezintă o anumită diviziune, de un anumit ordin de divizare, a Spaţiuluivid, protonul este un alt ordin de divizare, quarcii sunt un altul, iar această divizare continuă la infinit.Aceasta este o cu totul altă perspectivă asupra Realităţii, deoarece Spaţiul este tocmai ingredientuldin care s-a format nu doar atomul, ci orice alte particule subatomice, inframici şi orice alte corpurimateriale ultramari.

Este ca şi când un compozitor creează muzică, dar în realitate el nu face altceva decât săsepare momente de LINIŞTE, cu momente de vibraţii acustice, într-o anumită succesiune. Deci nu sepoate compune nimic dacă primordial sau ante-existenţial actului de compoziţie, nu ar exista stareade LINIŞTE. Aşadar, atunci când se creează Realitatea, este nevoie de Spaţiu pentru a o fragmentaîntre anumite limite ale acestuia. Cu alte cuvinte, Realitatea poate fi considerată o variaţie a diferitelorrezoluţii a Spaţiului într-un vid energetic structurat fractal.

Conceptul de vacuum structurat fractal este deja cunoscut şi începe să fie abordat, cu anumiteezitări, de către un grup mai restrâns de fizicieni. „Aceasta este noua fizică care în scurt timp o vaînlocui pe cea actuală”, a afirmat Nassim, deşi cred că nu se va întâmpla aceasta pe baza unei teoriicare aparţine unui singur om. Nassim are tendinţa, de a „reinventa” fizica dar aceste încercări au fostsortite eşecului, mai ales pentru faptul că nu există suficiente argumente solide (atât din punct devedere filosofic cât mai ales din punct de vedere al unui breviar de calcul asociat).

Aş sugera cititorilor o abordare neutră, echilibrată şi raţională. Nu ştim ce sunt gravitaţia, spaţiulşi timpul. La nivel atomic ele îşi pierd semnificaţia.

1188..88 IINNFFIINNIITTUULL MMIICC ŞŞII IINNFFIINNIITTUULL „„DDEEZZAAGGRREEAABBIILL””Citat din „Gravitation”,2004: „Teoria actuală a câmpului cuantic unificat înlătură densitatea

energetică a vidului (care în mod formal ar fi inifinită) printr-un proces de re-normalizare.” Nassim aexplicat cu umor audienţei expresia „re-normalizare” afirmând: „dumneavoastră care nu ştiţi ceînseamnă re-normalizarea este suficient dacă înţelegeţi că „re-normalizare” este ceea ce au încercatsă-mi facă mie în perioada liceului. Evident, au eşuat aceasta.”

Dacă revenim asupra citatului, este interesant de subliniat fraza: densitatea energetică a vidului(care în mod formal ar fi infinită). Aceasta înseamnă că fizica cuantică a particulelor subatomicetrebuie să aibe la dispoziţie o energie uriaşă (a vidului) pentru ca noţiunile şi teoriile acesteia săfuncţioneze. Şi atunci, de ce se încearcă înlăturarea ei?

8

În fizică se lucrează cu două infinituri. Avem infinitul mic al cantităţilor infinit de mici, care esterelativ acceptat deoarece atunci când se „amestecă” ceva finit cu „ceva” infinit de mic, atunci ceea ceeste infinit de mic se poate „neglija” din ecuaţie. Al doilea infinit este infinitul mare dar care are untermen consacrat în majoritatea cărţilor de fizică, şi anume: infinitul dezagreabil (de la nasty infinity –n.r.). Acesta e termenul uzual din fizică folosit pentru a descrie infinitul mare.

Atunci când fizicienii descoperă, (accidental sau intenţionat) un „astfel” de infinit, apare oproblemă şi se propune ignorarea lui urgentă. L-au denumit dezagreabil deoarece este incomod delucrat cu el în ecuaţii. Cum am putea crede că avem de exemplu o cantitate infinit de mare de energieîn vacuum?

Din acest motiv s-a propus următorul „regulament”: dacă se descoperă, accidental sau nu, ocantitate infinită (oricare ar fi aceasta) atunci trebuie re-normalizată. Oameniide ştiinţă care nu se supun acestui „regulament”, îşi vor vedea lucrărilearuncate la coşul de gunoi. Fără a intra în detalii academice, re-normalizareacantităţilor infinite înseamnă pur şi simplu a le „face” finite.

Din acest motiv, nu se admite că densitatea vidului pe o distanţăPlanck (1,616x10-33 cm) este infinită. Se vorbeşte tot mai mult de fluctuaţiicuantice. Pentru aceasta nu trebuie să ne imaginăm vidul ca fiind cevaasemenea unei incinte dintr-un laborator, din care se scoate tot aerul afară.Înţelegerea corectă apare pe baza structurii fractale a spaţiului vid desprecare ne vom ocupa în paragrafele următoare.

Re-normalizarea energiei infinite a vidului au „făcut-o” pe bazaconstantei Planck aplicată distanţelor, care are legătură cu ecuaţiile luiSchrodinger. Prin aceasta, fizicienii vor să afirme că cel mai mic punct,format din indiferent ce, nu poate fi mai mic decât acest număr. Cum se ştie,în prezent există constante Planck aplicate timpului, (10-43 sec), caredefineşte cea mai scurtă durată cuantică de timp (probabil cea despre carese crede că a fost necesară Big-Bang-ului) intensităţii curentului electric (1026

Amperi), temperaturii (1032 K) etc., fiecare limitând anumite mărimi la valorifinite. (vezi sursă: http://en.wikipedia.org/wiki/Atomic_units).

În legătură cu distanţa Planck, fizicienii au afirmat că cel mai mic „obiect” care se află înexistenţă, în Univers, nu poate fi mai mic decât acest punct, care are „diametrul” de 1,616x10-33 cm.Acolo se „opreşte” totul. Să spunem că aşa este cum afirmă ei şi să vedem ce se întâmplă maideparte. Problema următoare a fost să se determine în mod „real” care este densitatea unuicentimetru cub de vid format exclusiv din particule ipotetice Plank (cu densitate corespunzătoare)pentru a se re-normaliza densitatea infinită a vidului.

Calculul a arătat că masa a 1 cm3 de vacuum ar trebui să fie de ordinul a 1094 g/cm3. Într-adevăr, acesta este un număr finit, dar care are un „mic” incovenient: această masă depăşeşte cumult masa tuturor corpurilor cereşti din toate galaxiile din Universul vizibil. Nassim a sugerat faptul căar fi mai util să ne obişnuim să lucrăm şi cu cantităţi infinite, pentru a avea o viziune de ansamblu maibună. Densitatea vidului, calculată la valoarea de 1094 g/cm3 poartă numele de densitate fluctuantă avidului în spaţiul cuantic.

1188..99 VVIIDDUULL NNUU EESSTTEE GGOOLLAcceptând toate constantele şi procesele de re-normalizare, impuse de către comunitatea

ştiinţifică, această valoare dovedeşte că vidul nu este gol. El este extrem, extrem de dens. Daratunci de ce îl percepem în aşa fel încât am ajuns să îl definim ca fiind … gol? Aceasta se întâmplădatorită faptului că vidul este PRETUTINDENI şi este infinit prin însăşi natura sa. El este în echilibrulperfect al tuturor forţelor care se manifestă. Atunci când ceva este în echilibru perfect, el nu poate fisimţit sau măsurat. Vidul are o infinitate de vectori de forţe care se află în condiţia de echilibru perfect!Iar această perfecţiune îl face inobservabil.

Atâta timp cât un peşte se află în apă, în mediul său cu care e obişnuit, nu va „şti” că el e „în”acel mediu decât în momentul în care îl scoţi de acolo şi îl duci într-un alt mediu unde va simţi o

9

densitate diferită. Noi nu avem nicio metodă pentru a percepe vacuum-ul, aşa că vrând, nevrând, l-amconsiderat ca fiind … gol. Dar, chiar şi numai pe baza faptului că TOTUL radiază în vacuum, se poateafirma că vidul nu este gol, nemaipunând la socoteală calculul densităţii sale.

● Aşadar, Universul se dilată iar vidul se contractă spre infinit, deci Realitatea Creată este oemergenţă a feedback-ului dintre dilatare şi contracţie.

● În lumina acestei noi înţelegeri, partea care se dilată este partea de radiaţie electromagneticăa Universului, iar partea care se contractă este energia curburii spaţiu-timp atrasă spre singularitateasistemului.

De aici rezultă în continuare faptul că partea din Univers care se dilată este ceea ce noi vedemca fiind REALITATEA, deoarece ea radiază în spaţiu. O stea, un atom sau o galaxie emit energii şi dinacest motiv le putem vedea şi le considerăm reale. Dar partea din Univers care se contractă esteinvizibilă. Ea este energia vidului care curbează spaţiul-timp înspre Sine însuşi, generândsingularitatea şi câmpul gravitaţional care produce fenomenul de curbare.

În acest moment avem o conexiune dintre electromagnetism (care este o energie de radiaţie,specifică tuturor lucrurilor, fenomenelor şi proceselor aflate în expansiune sau dilatare) şi gravitaţie(care este specifică contracţiei, vectorul forţei gravitaţionale fiind orientat spre singularitate curbândspaţiul-timp spre aceasta).

1188..1100 SSOOLLUUŢŢIIAA LLUUII SSCCHHWWAARRZZCCHHIILLDDAtunci când Einstein a scris ecuaţiile câmpului unificat, nu a scris şi soluţia acestora. El a scris

doar expresia celor 10 ecuaţii diferenţiale, dar imediat după publicarea lor, un alt fizician, KarlSchwarzchild a găsit soluţia, care astăzi îi poartă numele (soluţia Schwarzchild). Din nefericire, la

numai 2 săptămâni, de la data publicării lor la AcademiaGermană de Ştiinţe, Karl Schwarzchild a decedat pe frontnemaiavând timp pentru a dezvolta soluţia sa.

Soluţia mai avea nevoie de un câmp de torsiune,deoarece totul în Univers este în mişcare de rotaţie multiplă.Soluţia sa nu avea o geometrie rotaţională asociată.

Dar la acea vreme, această primă soluţie a ecuaţiilor luiEinstein a descris ceea ce se numeşte o gaură neagră şi aprimit numele de singularitatea Schwarzchild. Re-normalizarea

mărimilor s-a impus datorită faptului că ecuaţiile lui Einstein se îndreptau spre un infinit dezagreabil.Acea parte din ecuaţii a fost numită: ecuaţiile neliniare şi nerezolvate, ale câmpului unificat, ale luiEinstein.

Aceasta înseamnă că fizicienii au folosit numai partea slabă a componentei gravitaţionale, carenu curbează prea mult structura spaţiu-timp spre singularitate. Aşa a apărut „Marea Omisiune” dinînţelegerea teoriei câmpului unificat şi anume: nu există singularităţi. Au fost „şterse” un numărinfinit de singularităţi, printr-o mişcare de condei, deoarece nu sunt pe „placul” establishment-uluiştiinţific. Din nou „efervescenţa” lui Nassim faţă de elementele ştiinţei clasice îşi pune amprenta prinafirmaţii care vor să desfiinţeze forţat ceea ce lui se pare eronat. În realitate, nu e suficient ca unanumit lucru să pară a fi eronat sau adevărat ci e nevoie de o demonstraţie riguroasă care săconfirme acest fapt.

1188..1111 BBAAZZEELLEE GGEEOOMMEETTRRIIEEII FFRRAACCTTAALLEE AA SSPPAAŢŢIIUULLUUIINassim Haramein a studiat şi această problemă care a generat o adevărată frică de infinit şi a

înţeles că trebuie să existe o geometrie care să descrie modul în care Universul se dilată şi secontractă. Problema principală a acestei geometrii este partea care se contractă şi nu cea care sedilată, deoarece aceea e vizibilă, cunoscută şi descrisă în foarte multe detalii.

Dacă lucrurile din spaţiu se dilată de la un Punct Central, atunci expansiunea trebuie să fieradială. Din acest motiv, aşa după cum aminteam în paragrafele anterioare, geometria care descriecel mai bine această expansiune este SFERA. Acest fapt este înţeles de toată lumea şi oricine poate

10

să înţeleagă ce sunt: stelele, planetele, galaxiile,…, atomii, particulele subatomice etc., deoarecetoate respectă geometria sferică. Această parte este descrisă în mii de cărţi şi reviste. Noi cunoaştemdestul de multe despre partea din Univers care radiază. Nu vom insista deloc asupra ei.

Ceea ce nu ştim, dar suntem la începutul unei cunoaşteri, este legat de structura geometrică apărţii din Univers care se contractă. Este logic şi firesc să existe o geometrie care să poată descrie cese întâmplă acolo. Dar la ce ne foloseşte să ştim aceasta? Care e folosul pentru viaţa şi dezvoltareanoastră interioară ca fiinţe complexe (biologice-energetice-informaţionale)? Ei bine, dacă vom reuşi săînţelegem structura geometrică a spaţiului vid, care se contractă, atunci vom înţelege fundamentulgeometric al întregii Creaţii, pe baze ştiinţifice.

Dacă vidul creează şi menţine totul într-o structură, atunci el este cheia forţei creatoare atuturor lucrurilor, fenomenelor şi proceselor din Univers.

Pentru a înţelege mai bine, imaginaţi-vă un exemplu din fizică legat de rotaţia unei bile legată cuo sfoară. Pe măsură ce veţi roti bila tot mai repede, veţi simţi o forţă exterioară tot mai mare care tindesă vă smulgă sfoara din mână. Aceasta se numeşte forţă centrifugă. Remarca lui Nassim referitoarela acest exemplu este interesantă: „singurul motiv care ne face să credem că această forţă este realăo reprezintă sfoara ataşată de mâna noastră. În schimb forţa centripetă este cea care atrage bila sprecentru. Dar dacă nu am avea sfoara, atunci bila s-ar deplasa liniar şi nu am avea nicio forţă.”

Aşadar, forţa elementară, care poate fi întâlnită pretutindeni în Univers, de la particulesubatomice la galaxii şi superoriuri de galaxii este o forţă CENTRIPETĂ, de la care apare radiaţiailuzorie. Deci noi şi corpurile din Univers sunt în permanenţă orientate spre un centru, atâta doar cătrăim în radiaţia 3D a iluziei care ne arată că totul se îndepărtează de centru, iar realitatea pe care opercepem este o realitate bazată exclusiv pe fenomenul de radiaţie. Asta e ceea ce CREDEM noi căse numeşte realitate.

Ea are implicaţii în filosofie şi psihologie. Însăşi teoriile ezoterice afirmă despre fenomenulinteriorizării faptul că pe măsură ce realizezi această focalizare şi ea devine tot mai bună, atunci totmai multă strălucire începe să emane din fiinţa ta. Iar acest lucru este adevărat.

Se cunosc cazuri în care strălucirea interioară este atât de mare, încât cei care practică aceastămeditaţie ajung să radieze în jurul lor o aură suficient de intensă încât, în cazuri speciale, ea devinevizibilă chiar şi cu ochiul liber. Acest fenomen, până nu demult considerat exclusiv mistic şi religios,are acum şi o explicaţie ştiinţifică: radianţa energetică creşte odată cu creşterea dinamicii de feedbackîntre expansiune şi contracţie, la nivelul intim al fiinţei umane care este conţtient atrasă spreSingularitate.

Dar această chestiune are o geometrie la bază. Oricare ar fi această geometrie, prima condiţiear fi ca să prezinte echilibrul perfect al tuturor vectorilor. A doua condiţie este ca forma geometrică săaibe numărul minim de laturi posibile şi să reprezinte cel mai mic volum posibil. Dintre toate formelecunoscute, tetraedrul regulat este singurul care îndeplineşte această condiţie. Acesta e cel mai micvolum care se poate prăbuşi în singularitate şi prin urmare, el trebuie să fie forma geometrică finală acolapsului spaţiu-timp în singularitate. Probabil că există un sâmbure de adevăr dar demonstraţiaprezentată este mai mult intuitiv-speculativă.

Pentru a analiza prăbuşirea acestui volum în singularitate trebuie să-l asociem unei dezvoltărifractale, dar în continuare vom face un scurt istoric al prezenţei tetraedrului ca simbol în tradiţiile unorpopoare.

1188..1122 EEXXIISSTTEENNŢŢAA PPIIRRAAMMIIDDEELLOORR DDEE PPIIAATTRRĂĂ ŞŞII GGEEOOMMEETTRRIIAA SSPPAAŢŢIIUULLUUIISpeculaţiile care s-au făcut pe baza cunoştinţelor moderne de metalurgie şi arhitectură nu

susţin şi nu explică modul în care au fost construite piramidele, dar avându-se în vedere nivelul deînţelegere al masei de manevră, aproape orice explicaţie e plauzibilă pentru minţile adormite. NassimHaramein a călătorit prin multe locuri de pe glob, fiind interesat de toate acele chestiuni pe care ştiinţaconvenţională nu le putea rezolva.

Într-o excursie spre Chichen Itza în jungla din Mexic, îşi aminteşte fabulaţiile unui ghid turisticcare a explicat oamenilor că mai întâi au fost tăiate pietrele dintr-o carieră montană, situată la zeci dekm distanţă. Pietrele au fost tăiate şi slefuite cu unelte de cupru, au fost cărate pe buşteni traşi de vite,

11

traversându-se atât munţii înalţi, cât şi jungla, pentru a ajunge cu ele la destinaţie. Desigur, întregulmonument a fost asamblat şi aşezat, astfel încât la solstiţiul fiecărui an, la răsăritul Soarelui, apareumbra unui şarpe care „urcă” treptele piramidei, aceasta având un cap sculptat în partea de jos, iarrestul corpului şarpelui apărând pe baza relaţiei dintre lumini şi umbre, în acea dimineaţă.

Dacă ne gândim mai bine, putem vedea lucrurile în felul următor: cu mii de ani în urmă, oameniiputeau transporta pietre de sute sau mii de kg greutate, traversând jungla şi munţii, apoi le aşează,„întâmplător” într-o construcţie uriaşă, aliniată perfect cu un eveniment astronomic, fără să maispunem că ridicarea pietrelor de la un nivel la altul necesita o cu totul altă tehnologie decât trimiterealor din mână în mână. Pe lângă aceasta, aliniamentul pietrelor trebuia calculat înainte de începereaconstrucţiei, deoarece nu poţi aştepta răsăritul Soarelui şi să „potriveşti” perfect, pietre de două tone

în câteva secunde. Calculele care trebuiau făcutesunt foarte foarte complexe.

Un alt aspect este acela că nu se poate tăiapiatra cu unelte de cupru. Dar arheologii„descoperă” întotdeauna explicaţii „plauzibile” larăspunsuri de acest gen: „aveau o metodă de acăli cuprul pentru a deveni mai dur.” Desigur,nimeni până în prezent nu a reuşit să descopereprocesul metalurgic de a obţine cupru la duritateanecesară tăierii pietrii. Nu au fost aduseargumente nici asupra modului în care se pottrage pietre grele pe buşteni printr-o junglă deasăşi pe pante abrupte. Dar mai era nevoie de scripeţipentru a ridica pietrele una peste alta, scripeţi careau fost inventaţi câteva secole mai târziu.

Toate piramidele construite în toate locaţiilede pe pământ se situează pe aceeaşi latitudine iaraceasta este 19,470 N respectiv 19,470 S. Nassima fost surprins când a aflat că există o conexiuneîntre piramidele construite şi teoria fractală aspaţiului. A descoperit un paragraf într-o carte dearheologie, unde era prezentat şi un desengeometric al unui tetraedru înscris într-o sferă.Tetraedrul intersectează sfera exact la 2/3 faţă deun pol şi 1/3 faţă de celălalt, în funcţie de modul în

care aşezăm piramida (cu vârful spre Nord sau cu vârful spre Sud). Abcisa punctului de intersecţieeste exact 19,471220640 .

Toate piramidele de pe Pământ sunt situate în apropierea acestor coordonate la Nord sau Sudde Ecuator. În unele locaţii precum Teotihuacan, monumentele de piatră sunt aşezate în aşa fel încâtsunt descrise orbitele planetelor sistemului solar, inclusiv Neptun şi Pluto, care au fost descoperiteabia în ultimele două secole. Asocierile sunt totuşi speculative iar problema construirii piramidelor esteîncă nerezolvată, chiar dacă uneori anumite filme documentare o prezintă într-un mod simplist.

Desigur, coincidenţa, dacă există aşa ceva, este de-a dreptul remarcabilă, în cazul în careadmitem că aşezările de piatră nu au fost create în mod intenţionat pentru a indica aceste orbite. Încazul în care amplasamentele au fost realizate în mod intenţionat atunci este şi mai greu de explicatfaptul că este foarte greu de desenat orbitele unor corpuri cereşti care nu pot fi văzute cu ochiul liber(precum Mercur, Neptun şi Pluto), dar toate acestea sunt deocamdată … speculaţii.

12

1188..1133 MMAATTRRIICCEEAA VVEECCTTOORRUULLUUII IIZZOOTTRROOPPStudiul lui Hughes Hollister Jr. despre

piramide are o menţiune specială sub forma unuidesen geometric special: MATRICEAVECTORULUI IZOTROP a lui Buckminster Fuller.Hollister precizează că există o constantătopografică a oraşului antic Theotihuacan care este

8/9 şi e identică cu cea a matricii vectoruluiizotrop.

Buckminster bănuia că această matrice ar putea fi schiţafundamentală a creaţiei Universului dar nu avea cunoştinţele defizică necesare pentru a demonstra aceasta. Această matrice esteformată din 10 tetraedre la baza ei, 6 în mijloc, 3 deasupra şi 1 lavârf, toate formând împreună un tetraedru mare. O secţiune prinaceastă matrice ar genera un plan cu 4 feţe la bază, 3 pe nivelul 2,2 pe nivelul 3 şi 1 în vârf.

Notă: Acest desen ilustrează modelul lui Buckminster Fullerprezentat în 1983. Aceasta e matricea vectorului izotropic echilibrat deordinul 4, care a apărut în lucrarea „Your Private Sky R. Buckminster Fuller"The Art of Design Science, Joachim Krausse - Claude Lichtenstein pag.290.

În cercetările sale, Nassim Haramein a pornit de la intuiţiaexcepţională a celor doi cercetători şi a continuat etapele dedeterminare a condiţiilor de echilibru necesare acestor matrici. Aşadupă cum precizam în paragrafele anterioare, sfera este singuraformă geometrică non-duală sau non-polară, în rest, orice altpoligon regulat are poli, deoarece are vârfuri.

În continuare Nassim a studiat elementele geometrice dininteriorul matricii vectorului izotrop pentru a afla care din ele nu suntîn echilibru. Pentru aceasta avea nevoie să evidenţieze spaţiulnegativ delimitat de tetraedre în interior. Rezultatul este prezenţa a 2octaedre (formate fiecare din 2 piramide cu bază comună).Piramidele au baza patrată. Dar într-o matrice izotropică ar trebui catoate muchiile tetraedrelor ei să fie în echilibru, inclusiv formelegeometrice interioare delimitate de aceste tetraedre. Desenulalăturat indică prezenţa a 4 tetraedre inversate şi orientate în jos.Acelea nu fac parte din octaedre şi nici din tetraedrele carealcătuiesc exteriorul matricii. Aceste 4 tetraedre formează oasimetrie în mijlocul unei structuri simetrice.

Prin urmare, această matrice a fostincomplet intuită de Fuller, în ceea ce priveşteasocierea ei cu structura geometrică aSpaţiului. În cazul în care intuiţia sa este bunăpentru început, atunci singurul lucru care mai lipseşte este aducereamatricii la condiţia de echilibru. Nassim a studiat mai mulţi ani

(studiu care a implicat şi verificări matematice vectoriale complexe) iar în continuare vă prezentămetapele acestei descoperiri.

Prima etapă este îndeplinirea condiţiei de polarizare a Universului, deoarece noi trăim într-unUnivers supus dualităţii. Aceasta înseamnă că existenţa şi manifestarea oricărui lucru trebuie să fie încomplement cu opusul său. Aşadar matricea lui Fuller are nevoie de o matrice complementară care săîi fie opusă. Problema nu a fost atât de simplă, deoarece suprapunerea bază la bază a celor două

13

matrici nu rezolvă problema asimetriei interioare, ci dimpotrivă, o dublează şi în plus, cele douăstructuri nu se mai înscriu într-o sferă ci într-un ovoid.

A doua etapă este întrepătrunderea celor două matrici complementare astfel încât ele să seînscrie perfect într-o sferă. Surpriza a fost aceea că, la verificarea condiţiilor de echilibru ale noiistructuri, toate asimetriile au fost eliminate şi toate tetraedrele şi volumele interioare delimitate deacestea au atins condiţiile de echilibru perfect.

Reprezentările geometrice sunt atât de complexe, încât ele ar trebui să fie reproduse cucalculatorul, dar la vremea în care Nassim a realizat toate acestea, nu existau sisteme de calculcapabile să reproducă aceste reprezentări, aşa că a avut nevoie să vizualizeze în mintea sa modul încare se intersectează două matrici ale vectorului izotropic pentru a îndeplini condiţia de echilibru.După finalizarea acestor realizări de-a dreptul uimitoare, Nassim şi-a putut verifica structurile

geometrice odată cu apariţia primelor computere performante.Rezultatul final a fost această geometrie complicată, care

delimitează în centrul ei un vector echilibrat hexagonal, care estesingura figură geometrică ce asigură echilibru pe toate muchiile şilaturile sale. Acea asimetrie iniţială formată din cele 4 tetraedre, s-au unit cu cea de la matricea opusă şi au format o structurăhexagonală (cu 4 planuri hexagonale de intersecţie). Nassim aînţeles atunci că aceasta este structura fundamentală care trebuiesă stea la baza geometriei fractale a Spaţiului. Dar drumul până larezultatul final mai are încă multe etape necesare, despre carevom vorbi în continuare.

1188..1144 EECCHHIILLIIBBRRUULL DDEE FFOORRŢŢEE ÎÎNNTTRR--UUNN HHEEXXAAGGOONNPentru a înţelege ce înseamnă condiţia de echilibru a unei perechi de vectori,

imaginaţi-vă mai întâi un plan în care avem un vector ce are o anumită mărime învaloare absolută (Fig.1). Dacă vectorul reprezintă o forţă de atracţie, atunci lungimeasa se va măsura în N (Newtoni) şi va avea o anumită valoare.

Dacă desenez un segment mai lung, este suficient să înţelegeţi că va avea oforţă mai mare decât un altul, care e desenat mai scurt.

Pentru a obţine echilibrul, raportat la un anumit punct din spaţiu, trebuie săintroducem imediat un vector egal, şi de sens opus, aşa după cum se poate vedea îndesene. Avem 3 puncte în spaţiu, între care se manifestă 2 perechi de vectori. Condiţiade echilibru perfect se obţine numai dacă acest sistem este stabil în Spaţiu. (Fig.2)

Acest echilibru este slab, deoarece sistemul celor 2 perechi de vectori se poateroti. Trebuie să ne imaginăm toate situaţiile în care ar putea apare o forţă exterioară cetinde să strice acest echilibru. Din acest motiv vom adăuga noi vectori. (Fig.3)

În Fig.3, sistemul este mai stabil dar el nu este în echilibru deoarece întrevârfurile vectorilor pot apare alte forţe care au lungimi mai mari decât cele iniţiale. Faţăde punctul central avem 2 perechi de vectori care generează o geometrie implozivă.Pentru a o corecta, introducem noi vectori la 450. (Fig. 4)

În Fig.5, ne putem imagina apariţia unor perechi de vectori între vârfurileexterioare ale tuturor celorlalţi. Aceştia vor fi mai scurţi şi în final geometria acestuisistem este de tip exploziv şi tot nu avem echilibru.

4: SOLUŢIA: Singura reprezentare geometrică minimală de perechi de vectoricare îndeplineşte condiţia de echilibru este hexagonul, deoarece are toate muchiileegale, inclusiv liniile care unesc centrul cu oricare cele 6 vârfuri. Hexagonul regulateste format din 6 triunghiuri echilaterale, prin urmare el permite existenţa unor perechide vectori de aceeaşi lungime. Aşadar, acum avem echilibru de forţe într-un hexagon.

14

1188..1155 DDEEZZVVOOLLTTAARREEAA SSTTRRUUCCTTUURRIIII FFRRAACCTTAALLEEÎn continuare, transpunem această reprezentare în spaţiul 3D şi

obţinem un vector echilibrat. Cuboctaedrul conţine 8 tetraedre regulateîn interior şi este echilibrat. El mai poate fi vizualizat ca intersecţia a 4hexagoane regulate, perpendiculare două câte două. Din centrulhexagoanelor, care corespunde singularităţii, radiază 12 vectori la carese mai aduagă alţi 12 vectori care uneşte vârfurile acestora. În totalavem 24 vectori.

Cu toate acestea, a apărut o nouă problemă. Prezenţa vectoruluiechilibrat în interiorul matricii duale izotropice, prezentată anterior,creează octaedre alăturate pline, deoarece unele feţe ale acestora nusunt acoperite. Deci încă mai există asimetrie, din acest punct de

vedere. Aşadar trebuie adăugate noi tetraedre la vectorul echilibrat pentru a obţine simetrie în matrice.În total trebuie adăugate 24 de tetraedre, pentru a acoperi toate cele 24 de feţe ale octaedrelor. Înfinal se obţine o matrice isotropică cu 64 de tetraedre.

Matricea celor 64 de tetraedre are mai multe semnificaţii dintre care două sunt mai importante:există 64 de codoni care generează cei 20 aminoacizi aistructurii ADN, respectiv hexagramele Y-Ching sunt formatedin 64 de combinaţii. Momentan este suficient de înţelesfaptul că matricea de 64 de tetraedre este ilustraţia cuanteide simetrie prezentă în toate lucrurile, formele şi fenomeneleUniversului. Echilibrul este generat în centru, iar radiaţia dela singularitate creează primul nivel al matricii. Dar acesta larândul său formează un alt vector echilibru, cu geometriehexagonală.

Prin radiere, el atrage alte structuri tetraedrice (8 steletetraedrice) de nivel 2 şi astfel se formează un nou vectorechilibru. Cele 8 stele sunt făcute din 8 tetraedre cu vârfurile

orientate spre exterior (ceea ce semnifică partea RADIANTĂ a Creaţiei) care, venind împreună,generează vectorul echilibrat, format din 8 tetraedre orientate cu vârfurile spre interior (ceea cesemnifică partea de CONTRACŢIE a Creaţiei). Acesta este singurul fractal geometric 3D caregenerează CONTRACŢIE şi EXPANSIUNE.COMENTARII

Această descriere literară nu reprezintă altceva decâtdezvoltarea unui fractal 3D, singurul fractal tridimensionalreal, în coordonate sferice, care există şi se manifestă înUnivers. Această structură, odată generată, continuă săcrească la infinit. Se mai poate observa faptul că vectorulechilibru din exterior (de nivel 2) este de două ori mai maredecât precedentul său de nivel 1. Geometria nu numai căse dezvoltă în fractali, dar aceştia au proprietăţi optice.

Aceasta e structura fractală a vidului până la infinit,de la infinitul mic la infinitul mare. Este interesant deremarcat „drumul” parcurs de fizicianul iranian pentru aajunge la acest rezultat. Mai întâi a intuit geometriatetraedrică şi sferică care ar sta la baza expansiunii şicontracţiei Universului, apoi a descoperit scrieri şi

manuscrise vechi care menţionau aceste geometrii în tradiţiile popoarelor. Un arheolog a avut ideeasă realizeze o topologie a unui oraş antic mexican iar un matematician a bănuit că aceasta ar puteareprezenta cheia spre descoperirea funcţionalităţii Universului.

15

Nassim a încercat să introducă condiţiile de echilibru necesare matricilor de vectori. Pentruaceasta a trebuit să le modifice pas cu pas. Ulterior, după realizarea acestor condiţii a observatformarea vectorului echilibru în centrul matricilor duale intersectate şi l-a studiat separat. Acesta erade formă hexagonală şi a demonstrat că nu există nicio altă formă geometrică care să mai poatăîndeplini această condiţie, prin urmare soluţia este unică. Pornind de la această formă, Nassim aobservat modul în care ar trebui să construiască o structură tetraedrică care să completeze octaedrelegoale delimitate de vectorul echilibrat.

A aşezat 20 de tetraedre şi a constatat cu uimire că a obţinut un nou vector echilibrat (de nivel2) la care se putea dezvolta aceeaşi iteraţie. În acest moment a înţeles care este dezvoltarea fractalăşi astfel a reuşit să descopere structura geometrică fractală a vidului, care este cu totul alta decât ceape care au bănuiau Fuller şi Hollister la vremea lor.

Un alt aspect important, care trebuie consemnat, este faptul că Nassim Haramein nu a pututintui totul de unul singur. El a folosit studiile incomplete ale mai multor cercetători, apoi le-a asociatpropriei sale experienţe de vizualizare a micro şi macro-Universului, pe care a trăit-o în copilărie şi încele din urmă a reuşit să pună în limbaj geometric şi algebric tot ceea ce a înţeles.

Următorul pas pe care l-a făcut, şi despre care voi vorbi în continuare, a fost acela de ademonstra că această descoperire este cheia spre accesarea unor resurse de energie inepuizabile,care la rândul ei poate reprezenta un salt înainte al omenirii dar şi un pericol de autodistrugere dacăindividul nu se poate integra unei armonii de convieţuire.

Tehnologia care s-ar putea construi pe baza acestei informaţii ar putea asigura omeniriipotenţial energetic inepuizabil, putere crescută de regenerare, reîntinerire etc. Aceasta ar însemnaschimbări dramatice în modul prin care inventăm noi tehnologii. Dar, în acelaşi timp, aceasta impunecu necesitate o cu totul altă atitudine, mod de viaţă, mod de gândire, impune obligatoriu dezvoltareaunei fiinţe umane cu maximă eficienţă biologică, psihică şi emoţională, adică ar însemna oexperimentare practică, a acestor adevăruri, la nivelul conştiinţei şi abia după aceea transformarea lorîntr-o tehnologie. Inversul acestui deziderat nu poate conduce decât la autodistrugere.

Prin intermediul acestei demonstraţii de fizică avansată, am dorit să vă ofer toate argumentelenecesare înţelegerii necesităţii abordării unui nou mod de viaţă, dacă doriţi să minimizaţi efectelesuferinţei, sărăciei şi ignoranţei din viaţa dumneavoastră. Coordonatele acestui mod de viaţă v-au fostdeja oferite, dar modalitatea lor de aplicare concretă vă aparţine în totalitate.

1188..1166 GGEEOOMMEETTRRIIAA SSPPAAŢŢIIUULLUUII ŞŞII FFEENNOOMMEENNUULL PPIICCTTOOGGRRAAMMEELLOORRAceastă sincronicitate, care a început să se producă pe măsură ce descoperirile ştiinţifice au

trasmigrat tot mai mult spre dezlegarea misterelor Creaţiei, nu este mai stranie şi neobişnuită decâtultimele cuceriri ale fizicii şi matematicii. Singura diferenţă de stranietate dintre acestea două estefaptul că, în cazul cercurilor din lanurile de cereale nu cunoaştem identitatea arhitectului, în timp ce înştiinţă îl putem identifica cu o persoană, căreia îi ataşăm eticheta de „cercetător”, fără să ţinem contde faptul că, de cele mai multe ori, acest „cercetător” primeşte informaţia de la „altceva”. Dar, pentruliniştea noastră, acceptăm cu mare uşurinţă faptul că rezultatul unei anumite cercetări originale cutotul excepţionale, provine din mintea celui care este identificat printr-un anumit nume.

Problematica pictogramelor din lanurile de cereale a fost şi va rămâne controversată, deoarece„arhitectul” acestora nu doreşte să îşi dezvăluie identitatea, dacă se poate vorbi de aşa ceva. Dacăpână în perioada anilor 1990, aceste cercuri ar fi putut fi „trucate” de arhitecţi umani, cele din ultimii 10ani sunt atât de complexe încât abia dacă pot fi reproduse de calculatoarele moderne, pe baza unorecuaţii ce nu se află la înţelegerea oricăror cultivatori de grâu sau vânzători de iluzii precum Doug şiDave din Anglia.

Nu dorim să dezbatem problema arhitectului acestor desene ci ne interesează desenele însăşişi legătura lor cu structura fractală a Spaţiului pe baza matricii vectorului izotropic echilibrat. La unmoment dat, observându-se amploarea dezvoltării acestui fenomen de origine necunoscută, în anul1997 cercetătorii s-au gândit că dacă „cineva” încearcă să vorbească cu noi prin intermediuldesenelor, poate că ar trebui să le „scrie” un răspuns.

16

În vara acelui an a fost scris în limba engleză mesajul: WHAT DOWE NEED TO KNOW? (în traducere: Ce anume ar trebui să ştim?).Următoarea formaţie de cercuri care a apărut în imediata apropiere a fostcea mai mare la acea vreme şi a fost cea din Fig.1.

La o analiză detaliată s-a observat că până şi spicele carealcătuiesc desenul nu au fost doar culcate la pământ ci au fost împletiteîntre ele în aşa fel încât să descrie cât mai multe nivele ale geometrieifractalului cu ajutorul umbrelor spicelor pe sol, iar împletirea lor sugereazăcă această geometrie trebuie înţeleasă ca având o mişcare de torsiuneasupra fiecărui element. Se poate observa că zona centrală conţine 3„muchii” şi un „centru” al unui tetraedru tridimensional văzut de „sus”. Estepueril de a dezbate ideea unei farse realizate în miezul nopţii, care săreproducă atâtea detalii cu o precizie atât de mare.

Câteva săptămâni mai târziu, a apărut în apropiere o iteraţie aacestui fractal redată în Fig. 2.

Aceasta ne arată că, deşi nu există o bordură în jurul cercului mare,ea trebuie înţeleasă ca fiind implicită, deoarece sunt prezente toatecercurile mici. Următoarea formaţie (Fig.3) a reprodus partea din interior acelei anterioare, care să ne „reamintească” faptul că iteraţia fractalăcontinuă spre infinitul mic.

Un alt aspect a a formaţiei din Fig.3 este că se poate observasuprapunerea liniilor geometrice ale celor 14 cavităţi octaedrice, văzuteîntr-un plan care secţionează cele 64 de tetraedre regulate ale matriciivectorului de echilibru. (Fig.4) Începând cu vara anului 1997 au mai apărutnumeroase alte structuri care se bazează pe matricea celor 64 detetraedre. Dacă observăm precizia de „execuţie”, prin suprapunerea reţeleigenerate de secţiunea celor 64 de tetraedre, se obţine o potrivire perfectă.(Fig.5)

Un medium a meditat asupra formei din Fig. 6, care a apărut înlanurile de cereale, afirmând că este cel mai important desen care aapărut vreodată, în ciuda faptului că nu era deloc complex şi nicispectaculos. Însă la o analiză mai atentă, acest desen este o reprezentarebidimensională a unui vector de forţe echilibrat, în spaţiul tridimensional. Încentru avem singularitatea şi simbolul ne transmite ideea că fiecaretetraedru generează o sferă care înseamnă partea radiantă a ecuaţieifractale.

Dacă continuăm dezvoltarea acestei iteraţii şi adăugăm câte o sferăla fiecare tetraedru se obţine simbolul numit „Sămânţa Vieţii”, care a fostdescoperit de arheologi în multe construcţii antice de piatră. De remarcatfaptul că apariţiile formaţiilor de cercuri au respectat o cronologie ainformaţiei, pentru a dezvolta şi înţelege cât mai bine mesajul geometrieifractale a Spaţiului. (Fig.7)

Intersecţia a 2 sfere, reprezentată în următoarea formaţie semnificăfaptul că ecuaţiilor câmpului unificat al lui Einstein, având soluţia parţială alui Schwarzchild, necesită introducerea torsiunii iar observatorul trebuiesituat în afara acestui câmp. Multă perioadă de timp, ecuaţiile au ignoratparametrii de mişcare torsională. Doar în anul 1965, matematicianii RoyKerr împreună cu fizicianul E.T. Newman au reuşit să introducă acestparametru pentru a completa funcţionalitatea. Aceasta s-a datorat faptuluică lipsa parametrilor de mişcare ar fi determinat o lipsă de 98% din masaUniversului. Aceasta s-a numit soluţia Kerr-Newman la ecuaţiile câmpuluiunificat.

17

Până la acceptarea acestei erori, cosmologia a abordat căilăturalnice, inventând conceptul de „materie neagră”. Această materie afost introdusă în ecuaţii şi s-a postulat faptul că ea nu radiază nimic spreexterior. Astfel, cele 98% din masa Universului se „regăsesc” în materianeagră. Nassim critică acest mod de a aborda fizica în particular şicunoaşterea în general. El precizează faptul că toate aceste ecuaţii nu neoferă mai mult de 4% din manifestarea reală a fenomenelor naturale.

Un alt aspect rămas neexplicat până în prezent îl reprezintă motivulexistenţei mişcărilor de rotaţie de spin a corpurilor. Ele există deoarecesingularitatea din centru curbează spaţiul din jur în aşa măsură încât segenerează o traiectorie neliniară a masei care se apropie de aceasta.Dacă există un echilibru între masa din afara singularităţii şi câmpul eigravitaţional, atunci aceasta nu va colapsa spre centru ci va orbita spre el,şi va face aceasta într-un echilibru perfect al forţelor de atracţiegravitaţională şi cele de respingere centrifugă.

Dacă ne imaginăm mişcarea de rotaţie a galaxiilor este logic săînţelegem faptul că această mişcare necesită prezenţa unor energiiuriaşe, forţe de torsiune enorme. Pictogramele care au mai apărut, înaceeaşi perioadă, ne arată că totul trebuie înţeles ca o dezvoltare fractală,

pentru a înlătura posibilele „nedumeriri” pe careoamenii de ştiinţă le-ar mai avea asupra acestorlucruri.

În interiorul fiecărei celule umane există ocantitate atât de mare ADN, încât, puse cap lacap, lanţurile de molecule ar atinge lungimea de 2m. Întregul ADN, din toate celulele corpului arputea înconjura Pământul pe la ecuator demilioane de ori. Aceasta e informaţia biologicănecesară existenţei noastre iar acest fapt nu e unrezultat al întâmplării sau dezordinii.

Un prim eveniment a fost semnalat în anul2001 când a apărut această formaţie de cercuri,descriind o geometrie fractală, în timpul uneifurtuni de mare intensitate. A plouat torenţial toatănoaptea iar dimineaţa a putut fi observată ostructură „executată” cu mare preciziematematică.

Ea este formată din 409 cercuri şi a fost ceamare structură observată până la acea dată.Acest eveniment a fost mediatizat la toateprogramele de ştiri din lume, în încercareadisperată a autorităţilor de a asocia fenomeneleclimatice extreme cu pictogramele.

La scurt timp după aceea, a apărut un noudesen, care de data aceasta nu a fost mediatizat,din motive pe care personal nu le cunosc.

În ceea ce priveşte partea invizibilă afenomenelor şi proceselor din Univers, existenţa unor structuri de tip bioinformaţional, manifestăriholografice, surse de informaţie autoconştiente, care funcţionează pe baza unui set de legi speciale,aceasta nu poate fi negată, dar merită a fi pusă în discuţie pe baze raţional-intuitive.

18

Pe măsură ce informaţia accesată de un număr tot mai mare de oameni, atinge nivele tot maiprofunde ale unei Realităţi de Ordin Superior, feedback-ul acestui proces se remarcă prinintensificarea fenomenelor aparent aleatoare angrenate de legi speciale pe durate limitate de timp.

Probabil exemplul următor, ar puteacel mai bine ilustra prezenţa unui fenomenglobal polimorf, care a avut loc în lanurile decereale.

În anul 1972, astrofizicianul CarlSagan, împreună cu echipa sa, au propus laNASA lansarea unei sonde spaţiale care sătransporte un mesaj codificat binar, dincolode graniţele sistemului nostru Solar, însperanţa că el va fi recepţionat, peste câtevamii de ani de alte posibile civilizaţii. Nu enevoie să adaug faptul că Carl Sagan esteunul dintre cei mai sceptici astrofizicieni, înlegătură cu posibilitatea existenţei altorforme de viaţă, în afara celor cunoscute pe

planeta noastră. Modelul desenat în lanurile de cereale este înpartea stângă iar o fotocopie a cartelei binare, transmisă peVoyager 6 este în partea dreaptă a imaginii de mai sus.

Pe data de 24 august 2001, a apărut o formaţie alcătuită din 2pictograme diferite, situate pe acelaşi câmp, lângă radiotelescopulde la Chillbolton. Setul poartă denumirea „Arecibo reply” (răspunsulde la Arecibo).

Cartela trimisă de NASA a ilustrat în cod binar câteva lucrurifoarte simple precum faptul că suntem forme de viaţă bazate peCarbon, (partea de sus), acesta e sistemul periodic al elementelor,la mijloc avem o reprezentare a dublei spirale ADN, urmată apoi deo prezentare schiţată a înfăţişării noastre, trăim pe a 3-a planetă dela Soare, iar jos este o reprezentare a unui radiotelescop careilustrează cele mai avansate mijloace de comunicare pe care leavem la dispoziţie.

„Cartela” executată la Chillbolton ar oferi următoarele idei(specualţii): forme de viaţă bazate pe Siliciu, există o triplă spiralăADN, cu un număr diferit de nucleotide, înfăţişarea exterioară estereprezentată destul de inteligibil, poziţia planetei referitoare lasteaua faţă de care orbitează este schimbată, aparatul decomunicare (dacă se poate numai astfel) „arată” diferit şi diametrulsău este diferit.

Desenul a fost „executat” în proximitatea celui mai mareradiotelescop din Anglia (care are pază militarizată) şi nimeni nu aobservat nimic. Detaliul mic din fotografia de sus, este anterior

„mesajului” cu exact 365 zile, (24 august 2000) pe acelaşi câmp agricol şi ilustrează, ceea ce ar vreasă sugereze un mijloc de comunicare utilizat (sfere cu geometrie tetraedrică fractală şi singularitateaîn centrul fractalului).

Povestea continuă, tot pe acelaşi câmp, în proximitatea radiotelescopului de la Chillbolton, prinapariţia unei formaţii, 365 zile mai târziu, adică pe data de 24 august 2002. Aceasta prezintă un chipnon-uman care ţine în mână un CD inscripţionat. (vezi ultimele 2 fotografii).

Mesajul de pe CD este următorul: Feriţi-vă de FALSE daruri, ele sunt PROMISIUNI DEŞARTE.Multă DURERE, dar încă timp. CREDEŢI că există BUNĂTATE acolo. Noi ne OPunemÎNŞELĂTORIILOR. @

19

Cu siguranţă mesajul mai ascunde încă un mesaj, prin utilizarea literelor mari, dar momentannu a fost descifrat. Semnul din finalul mesajului reprezintă un cod ascii pentru un sunet de beep lacalculator, deci nu reprezintă vreo literă sau text.

Pe cât ar părea de impresionantă toată această poveste, acestea nu reprezintă dovezi aleprezenţei unei conştiinţe extraterestre în proximitatea planetei noastre, ci mai degrabă o relaţie defeedback a unei forme de conştiinţe globale, formată din individualităţile tuturor locuitorilor, în raport cuevoluţia cunoaşterii de Sine.

Nu sunt un negativist al existenţei altor forme de viaţă, dar fiecare am avea nevoie deexperienţe directe ale manifestărilor unor Realităţi de Ordin Superior, pentru a elabora teorii pertinenteşi evidente pentru toată lumea. Viaţa este un principiu care poate îmbrăca nenumărate forme, uneleidentificabile şi reconoscibile, cum sunt formele de viaţă biologică de pe planeta noastră, dar altelesunt neidentificabile şi nereconoscibile, deoarece nu fac parte din realitatea specifică radianţeispaţiale care s-a dezvoltat aici. Din acest motiv ele nu au cum să existe în lumea noastră.

Indiferent cât de multe mesaje vor mai apare în viitorul apropiat sau mai îndepărtat, indiferentcât de multe situaţii neobişnuite vor mai fi identificate şi mediatizate, noi nu putem accesa altedimensiuni şi alte realităţi, decât dacă aceasta se va face prin puterea conştiinţei, iar a vorbi despre odezvoltare a unor asemenea aptitudini este încă prematur, având în vedere situaţia actuală a omeniriidin punct de vedere psihic, biologic, spiritual şi emoţional.

Multe din afirmaţiile lui Nassim Haramein sunt speculative şi nu le voi menţiona aici. Pe cât destrălucitoare şi plină de semnificaţie este teoria fractală a spaţiului, pe atât de mult are de pierdut înfaţa comunităţii ştiinţifice atunci când el îşi exprimă credinţa în vizitele extraterestre. Desigur, tendinţanoastră de a eticheta oamenii în categorii are plusurile dar mai ales minusurile sale. Dacă teoriafractală a structurii Spaţiului este ignorată exclusiv pe baza faptului că Nassim are anumite preocupăriîn viaţă privată sau credinţe personale atunci, probabil ştiinţa are de pierdut o teorie de valoare.CONCLUZII

● Această prezentare a fenomenului pictogramelor şi teoria fractală a Spaţiului are rolul de aîntări o idee foarte importantă: întreaga informaţie se află în conştiinţă şi se accesează numai funcţiede gradul de trezire sau strălucire a acesteia care reprezintă o esenţă a principiului vieţii. Noi nuexistăm ca şi corp biologic, ci suntem o conştiinţă experimentând principiul vieţii într-o biologie.

● Noi avem nevoie să dezvoltăm o astfel de cunoaştere care să unească natura şi biologia înraport cu conştiinţa şi nu să fie rupte între ele. Această cunoaştere ar trebui să aibe drept obiectivdeclanşarea cât mai multor mecanisme biologice şi psihice (încă nedescoperite) care să ne ajute lafolosirea mult mai eficientă a puterilor latente din noi. Această afirmaţie este întărită de întreagademonstraţie de fizică, prezentată în acest capitol, din care rezultă cât de mari şi uimitoare ar putea fiaceste potenţiale. Iar acestea sunt mai importante decât orice altceva.

● Dacă privim asupra celor mai avansate teorii, de la Einstein până în prezent, observămurmătoarele: ecuaţiile câmpului unificat ale lui Einstein sunt încă atât de abstracte încât, dacă s-arcrea o lume care să funcţioneze pe baza lor, atunci acolo nu ar putea locui fiinţe umane. Nu ar existacondiţii de viaţă şi dezvoltare a indiferent ce forme de viaţă am dori să ne imaginăm. Nimic dinecuaţiile lui Einstein nu ne spun cum am ajuns noi aici, ce căutăm şi încotro ne îndreptăm.

● Dacă privim asupra ecuaţiilor care descriu lumea cuantică a particulelor subatomice, niciacolo nu există posibilitatea de a manifesta un principiu al Existenţei. Acolo totul e probabilistic. Înmod natural o teorie cu adevărat unificatoare ar trebui să includă tot domeniul biologic şi pe cel almanifestării unui principiu al vieţii. Atunci când observăm natura, vedem sistemele sale incredibil decomplexe, generând uneori structuri fractale.

1188..1177 FFRRAACCTTAALLIIII ŞŞII NNUUMMĂĂRRUULL DDEE AAUURRDe unde provine fractalul? De ce este atât de important acest fractal? Priviţi ramurile unui

copac, aspectul unei frunze, o pânză de paianjen sau fenomenele climatice. Toate se desfăşoară înfractali. Structura anatomică a corpului nostru este în fractal, sistemul nervos se dezvoltă fractalic,sistemul circulator sau respirator se dezvoltă în incredibile forme de fractali.

20

Toţi aceşti fractali, care se regăsesc în fenomenele, procesele şi formele de viaţă din natură aula bază numărul de aur. Numărul de aur este soluţia ecuaţieiX2 – X – 1 = 0 adică 1,618… Cel mai amplu studiu realizatdespre numărul de aur la care am avut acces aparţinecercetătorului german Theodor Landscheidt, care a descrisuimitoare sincronicităţi, similarităţi, fenomene climatice şisociale cu ajutorul tiparului mâinii cu 5 degete pe care l-adescoperit folosind secretele numărului de aur.

Un capitol întreg al cărţii mele despre schimbăriclimatice, (Cristian Mureşanu, „Apocalipsa Eco-Climatică şiFactorii Generatori”, ed. Academic Pres 2007) pune în

lumină câteva aspecte uimitoare legate de numărul de aur şi tiparul lui Landscheidt, motiv pentru carel-am inclus gratuit pe DVD-ul anexat acestei cărţi.

Nassim Haramein completează această descoperire prin faptul că vacuumul este cel care„regizează” tiparul Realităţii noastre, inclusiv dezvoltarea fractală, iar Realitatea oglindeşteînapoi structura vacuum-ului.

1188..1188 LLEEGGĂĂTTUURRAA DDIINNTTRREE FFRREECCVVEENNŢŢAA DDEE OOSSCCIILLAAŢŢIIEE ŞŞII DDIIMMEENNSSIIUUNNIIFiecare corp material, de la atomi şi particule subatomice, până la quasari, emite energie de tip

electromagnetic, într-un anumit spectru de frecvenţe. Graficul următor ne prezintă legătura dintredimensiunile obiectelor din Univers şi frecvenţele lor de rezonanţă. Am considerat aici că avem unUnivers închis a cărui rază este aproximată la 16 miliarde ani-lumină (pe axa orizontală avemdimensiunile), respectiv o particulă Planck cu dimensiunea de 1,618 x 10-33 cm.

Dacă unim punctele care corespund celor două obiecte se obţine o dreaptă pe care seregăsesc cu foarte mare precizie toate celelalte corespondenţe dintre frecvenţele de rezonanţă şidimensiunile lor. Corespondenţa e aproape perfectă.

Un exemplu interesant îl reprezintăcelula (umană), care se situează, cadimensiune, exact la jumătatea dintre ceamai mică particulă materială şi cel maimare obiect posibil (Universul ca Întreg).Conform dimensiunii sale celulei îicorespunde o frecvenţă de rezonanţăegală cu valoarea de 100 Ghz. Acest fapts-a demonstrat în laborator, măsurându-se oscilaţiile lipoproteinei care menţinemembrana celulară în stabilitate.

Aceasta înseamnă că masaUniversului este atât de mare încât luminanu poate ieşi din el. Cu alte cuvinte,câmpul electromagnetic al părţii careradiază în vid este curbat de câmpulgravitaţional al părţii care se contractă.

Dar dintr-un cu totul alt punct devedere, atunci când lumina nu poate

părăsi evenimentul orizontului unui anumit obiect (considerând Universul un obiect), noi îl numimgaură neagră. Aşadar, într-un anume fel, noi trăim într-un Univers care se comportă mai degrabă ca ogaură neagră. El se dilată, dar spre el însuşi.

Lumina se contractă în vacuum spre singularitate. Tot ceea ce se află în acest Univers (de tipgaură neagră) sunt găuri negre mai mici iar noi trăim în exteriorul acestora. Fiecare obiect, de laquasarii cei mai mari, până la particula Plank, interacţionează cu câmpul gravitaţional.

21

Fizica actuală se împarte în două ramuri distincte: fizica cuantică a particulelor subatomice şicosmologie. Acest grafic ilustrează o relaţie aproximativ liniară între dimensiunile obiectelor şifrecvenţele lor de rezonanţă, fără niciun fel de separare.

Ceea ce vedem este partea radiantă a orizontului evenimentului şi etichetăm aceastăobservaţie cu diverse denumiri: stele, planete, atomi sau particule subatomice etc. Dar acesteasimulează foarte bine opusul găurilor negre (corpuri care se contractă în vid) şi anume găuri albe(corpuri care radiază în vid). Aici există chiar şi o relaţie termodinamică între cele două:electromagnetismul se îndreaptă spre căldură maximă iar vidul absolut spre frig absolut.

Dacă Universul ca întreg se comportăasemenea unei găuri negre uriaşe, atunci toatecelelalte corpuri mai mici se comportă fie ca găuri albefie ca găuri negre mai mici. Ele există una în cealaltă.Galaxiile au o gaură neagră în centrul lor (partea carese contractă) respectiv stele şi planete (partea careradiază).

Această situaţie determină apariţia unuifeedback între câmpul gravitaţional şi celelectromagnetic. Această reacţie este dezvoltareaunui fractal. Cele mai noi teorii la care participă şisavantul Stephen Hawking se îndreaptă spre lărgireatermenilor de gaură neagră – gaură albă, afirmându-se faptul că fiecare atom este sau mai degrabăconţine o minigaură neagră.

Acestea nu trebuie confundate cu găurile negrede dimensiuni mari, care absorb cantităţi mari dematerie în jurul lor. Atomii conţin fiecare o singularitatecare simulează un comportament de gaură neagră.

Graficul anterior mai prezintă un element departicularitate: raportul dintre distanţele de pe graficrespectă numărul de aur. Numărul de aur l-a ajutat peKepler să integreze geometriile orbitelor planetelor cuo precizie de 99,9%. Kepler a desenat graficul raportatdoar pentru sistemul solar, dar Nassim l-a extinspentru întregul Univers. Deoarece omul se află lamijlocul distanţei dintre infinitul mare şi infinitul mic, noisuntem eveniment orizontul situat între acestea.

La o întrebare adresată lui Nassim, în timpulconferinţei, cu privire la transmutaţia elementelor, acesta a răspuns: ea este posibilă deoarece nureprezintă altceva decât o variaţie a scalei de frecvenţă de rezonanţă, deoarece noi suntem orezoluţie într-o scalare infinită a Spaţiului. Prin particularizare, transmutaţia biologică saubioalchimia se realizează în acelaşi mod, utilizând puterea conştiinţei asupra materiei biologice.

Prin rezoluţie înţelegem aici fiecare nivel separat printr-o graniţă sau limită de demarcaţie adezvoltării fractale. Noi suntem la mijlocul acestor rezoluţii, între micro şi macro Univers. Ele suntspecificate de geometria structurii Spaţiului care generează graniţe infinite între oricare alte douăgraniţe. Celulele corpului uman se divid după o geometrie fractală specifică structurii fractale a vidului,generând tetraedre perfecte. (ele apar implicit înscrise sferelor ce formează membranele).

Acest lucru se poate observa cel mai bine la diviziunea de la 2 spre 4 celule, care se aranjeazătetraedric şi nu cubic. Această diviziune va continua până la 64 de celule şi nu se vor diferenţia înaintede aceasta. Ulterior acestui proces va începe diferenţierea propriu-zisă în celule neuronale, muscularesau alte ţesuturi. Ce înseamnă această dezvoltare celulară în geometrie fractală a vacuumului pentrufiinţa dumneavoastră? Ea indică faptul că dumneavoastră sunteţi o oglindire a Spaţiului privind spreSine însuşi. Dumneavoastră trăiţi în permanenţă un feedback al acestei Realităţi de Ordin Superior.Aceasta este ceea ce generează Realitate.

22

Dumneavoastră sunteţi Universul trăind prin Sine însuşi, învăţând despre Sine. Feedback-uldintre interior şi exterior este motorul care alimentează dinamica tuturor forţelor Universului, care înlumina acestei teorii se reduc la două: gravitaţie şi electromagnetism.

1188..1199 EEŞŞEECCUULL FFIIZZIICCIIII CCUUAANNTTIICCEEFizica cuantică a eşuat în a explica aceste lucruri, deoarece fiecare atom este sau conţine o

singularitate (o minigaură albă sau neagră). Acest fapt a rămas în obscuritate datorită faptului că dupădescoperirea electronului, în secolul 19, el se rotea în jurul nucleului la infinit.

Conform legilor conservării energiei, ar fi trebuit ca, la câteva secunde după formarea lor, de laBig Bang, electronii să îşi epuizeze întreaga lor energie şi să se prăbuşească pe nucleul atomului. Maimult decât atât, electronul este încărcat cu sarcină electrică negativă, nucleul este încărcat pozitiv şiîn loc să se atragă sau să îi încetinească viteza, de fapt electronul se roteşte (impropriu spus rotire) înjurul atomului cu viteze foarte apropiate de viteza luminii (99,9999% din c).

După peste 16 miliarde de ani de la Big Bang electronii încă se învârt în jurul nucleelor. Aici aapărut o mare dilemă. În loc să fie reexaminate legile lui Newton, s-a inventat o nouă fizică pe care aunumit-o fizică cuantică. Prima axiomă a fizicii cuantice afirmă că: nu contează cauzalitatea. De aicirezultă că nu contează care este cauza care determină mişcarea electronului.

Fizica cuantică nu a făcut altceva decât să cuantizeze dimensiuni, sarcini electrice, mase etc.,au introdus un breviar matematic şi au aproximat totul. Un citat din manualele de fizică postuleazăastfel: „Legile lui Newton despre conservarea energiei: dacă sistemul nu interacţionează cu mediulatunci anumite proprietăţi mecanice nu se schimbă, prin urmare ele sunt constante ale mişcării.Aceste cantităţi se numesc conservate, iar legile guvernatoare sunt cele mai fundamentale principiiale mecanicii (legi naturale). În mecanică, cantităţile constante sunt momentul energetic şi momentulunghiular. Legile de conservare a momentului sunt exacte pentru un sistem izolat.”

Singura problemă a acestei afirmaţii este că nu există nicăieri în natură sisteme izolate. Dartoată fizica actuală se bazează pe exact inversul acestei situaţii. Definiţia unui sistem izolat este: „Unsistem izolat este sistemul în care materia nu interacţionează deloc cu restul Universului. În naturăînsă nu există sisteme izolate”. Aşadar, am formulat toate legile naturii bazându-ne pe ceva ce nuexistă în Natură. Acesta e cel mai important motiv pentru care nimeni nu a înţeles de ce electronul seroteşte în jurul nucleului de peste 16 miliarde de ani. Totul în Univers, inclusiv atomul şi electronul,este INTERCONECTAT.

Pe de altă parte, tot manualul de fizică completează această imagine falsă prin afirmaţiaadevărată care generează o confuzie şi mai mare: „nu există izolare faţă de forţele gravitaţionale şielectromagnetice, a căror rază de acţiune este infinită, dar pentru a ne putea concentra mai uşorasupra unor elemente fundamentale este util (?) să postulăm un astfel de principiu pentru a clarifica(?) natura legilor fizice (!). În mod particular, legile conservării energiei şi impulsului pot fi postulate (?)pentru a fi precise în cazul sistemelor izolate” (despre care tocmai s-a specificat în citatul anterior, cănu există sisteme izolate.

Aceasta este gândirea „circulară” în jurul unor probleme fictive. Singura ieşire din acest impasse poate face numai prin implementarea unui nou tip de gândire: gândirea fractală. În cadrul oricăruifractal, orice sistem, fenomen sau particulă este interconectat cu toate celelalte sisteme, fenomenesau particule. La scrierea ecuaţiilor trebuie să se ţină cont de toate componentele care menţin acelsistem în existenţă.

În prezent se vorbeşte de norul electronic care se manifestă în atom. El este încontinuu prezentdeoarece interacţionează încontinuu cu restul Universului. El radiază energie, iar energia sereîntoarce în vid prin curbura spaţiu-timp, sub influenţa gravitaţiei. Odată reîntoarsă în vid ea ajungedin nou la oricare alt electron din Univers, în mod continuu, deoarece vidul este continuu şipretutindeni, inclusiv în atom, care e format 99,99999% din VID. Din acest feedback de interacţiuneradianţă-contracţie-radianţă rezultă încontinuu acea energie care susţine mişcarea electronului depeste 16 miliarde de ani.

Un alt lucru pe care fizica cuantică nu îl poate explica este faptul că protonii din nucleul atomuluisunt cu toţii încărcaţi electric pozitiv şi cu toate acestea stau împreună, mult mai aproape decât

23

electronii, care orbitează la distanţe relativ mari în comparaţie cu dimensiunile lor. Orice sarcini deaceeaşi polaritate au tendinţa de a se respinge. Totuşi ei nu se resping, deoarece în centrul atomuluiexistă o singularitate care obligă sistemul să rămână în stare de mişcare. Electronii nu se vor prăbuşipeste nucleu, iar protonii nucleului nu se vor prăbuşi în ei înşişi şi nici nu se vor respinge.

Desigur, implementarea unui breviar de calcul care să arate condiţiile de echilibru unui astfel desistem a arătat că este nevoie de manifestarea unor forţe excepţional de mari şi au numit acea forţădrept FORŢA NUCLEARĂ TARE. Dar aceasta este doar o invenţie deoarece fizicienii nu au precizatpunctul ei de origine, abuzând de axioma care spune, înainte de toate, că în fizica cuantică nu neinteresează cauzalitatea. La descoperirea quarcilor a fost nevoie din nou să se introducă o forţă,deoarece şi aceştia se aflau împreună, într-un spaţiu şi mai restrâns.

Teoria haosului nu face altceva decât să arate că atunci când un sistem tinde să sedezorganizeze, într-un anumit punct, întotdeauna va apare un alt punct în perspectivă unde el vaîncepe să se reorganizeze. Dar deoarece acest fapt ar contrazice orientarea Universului spre o starede entropie tot mai ridicată, şi că totul merge spre o dezorganizare generalizată, atunci denumireaaleasă li s-a părut cea mai potrivită: Teoria Haosului. În realitate nu există haos şi întâmplare. Existădoar minţi înguste care cred în aşa ceva. Însăşi teoria haosului demonstrează că nu există haos cidoar diferite nivele de organizare.

Singura soluţie la toate aceste probleme şi erori de înţelegere a fizicii este de a consideraatomul ca fiind sau ca având o mini-gaură neagră în centrul său. Dacă se calculează câmpulgravitaţional al unei astfel de mini-găuri negre, atunci gravitaţia generată de ele este suficient deTARE încât să nu mai fie nevoie de existenţa altor forţe, despre care nu putem spune ce sunt şi deunde provin. O astfel de forţă gravitaţională ar menţine împreună toate particulele atomice, nucleare,subnucleare şi sub-sub-nucleare, indiferent câte încă nivele subnucleare s-ar mai putea descoperi.

Pe măsură ce există tot mai multe nivele subatomice, energia gravitaţională care ar fi necesarăsă menţină întregul sistem în echilibru şi în mişcare, ar fi din ce în ce mai mare. Dacă nivelelesubatomice continuă să se dividă infinit de mult, atunci, într-adevăr, energia gravitaţională asingularităţii centrale ar trebui să fie infinită, iar aceasta se manifestă întocmai ca o gaură neagră cugravitaţie punctuală infinită. Totuşi nu ştim dacă într-adevăr ne îndreptăm spre acel infinit mic, ciintuim aceasta cu ajutorul proprietăţii unui fractal de a se dezvolta la infinit şi prin observarea faptuluică totul în natură creşte în fractali, ceea ce înseamnă că şi nivelele subatomice se divid în fractali, darnu ştim dacă aceasta merge spre infinit.

De aceea centrul atomului trebuie să conţină, în mod obligatoriu, acea singularitate care îlconectează continuu cu restul Universului, prin liantul infinit al vacuumului. Ceea ce se transmite învacuum poate fi radiat simultan înspre orice singularitate a oricărui atom din Univers, deoarece esteACCEAŞI singularitate în fiecare. Dacă este ACEEAŞI, atunci orice transmisie de energie şiinformaţie este simultană şi perfect coerentă în toţi atomii. Din acest motiv energia atomului nu seepuizează niciodată. Ea este doar recirculată, reîmprospătată şi reciclată la nivelul vidului.

Problema fizicii cuantice actuale este aceea că nu pot introduce o relaţie coerentă între cele 4forţe inventate, dintre care numai două există cu adevărat. Trebuie să ne reexaminăm modul în careprivim particulele subatomice cu ajutorul acestor două forţe. Cea mai mare eroare a fizicii rezidă înfaptul că se ignoră prezenţa singularităţii în atomi.

Abia mult mai târziu, odată cu teoria holografică a lui David Bohm, ecuaţiile lui Einstein au fostrevizuite. Bohm spune că orice parte conţine informaţia întregului dar la vremea la care Einstein s-agândit la holograme şi-a dat seama că nu pot fi integrate într-un breviar de calcul matematic. Nuexistă ecuaţii matematice în teoria hologramelor care să poată fi aplicate în ecuaţiile de câmp ale luiEinstein. Dar, pe de altă parte, fractalii sunt ecuaţii matematice care pot fi aplicate în fizică.

Fractalii sunt o reiteraţie a unei ecuaţii care este bine determinată şi stabilită. Putem desena unfractal, de exemplu, folosind doar un cerc şi un triunghi. Reiterarea la infinit a acestei intersecţii decercuri şi triunghiuri generează un fractal într-o reacţie de feedback pozitiv. Rezultatul acestei iteraţiieste complet neliniar şi nedeterminat. Cu alte cuvinte, se porneşte de la determinism şi liniaritatepentru a obţine nedeterminism şi neliniaritate (care sunt două caracteristici complementare aleUniversului).

24

1188..2200 EEVVOOLLUUŢŢIIAA FFRRAACCTTAALLĂĂ,, VVIIAAŢŢAA ŞŞII FFOORRMMEELLEE DDEE VVIIAAŢŢĂĂEste important să supunem atenţiei câteva aspecte care vor integra mult mai bine fizica

descrisă până aici, dacă o relaţionăm cu principiul vieţii şi modul în care acesta adaptează diferiteforme pentru a se manifesta pe Sine. Viaţa, în orice organism, este susţinută de o substanţăesenţială: apa. Nassim Haramein consideră faptul că apa este un convertor al rezoluţiei geometrieiinformaţionale a vidului dar o face la modul speculativ încercând să o asocieze geometriei tetraedriceîn timp ce molecula de apă, prin ea însăşi, nu poate forma o structură tetraedrică. Prezentarea în faţaaudienţei a unei molecule de metan în loc de apă este de-a dreptul jalnică.

În schimb Victor Schauberger, care a crescut şi atrăit în şi prin Natură, a reuşit să înţeleagă apa, caprincipiu al vieţii, mai mult decât oricine altcineva. Elafirmă faptul că apa este singurul liant care permitedezvoltarea vortexului dublu, ce se află la baza tuturormişcărilor creaturilor vii, apa fiind ea însăşi consideratăVIE şi că are o MEMORIE ce transmite şi înmagazineazăinformaţie.

Această informaţie este cea care influenţeazădezvoltarea principiului vieţii iar fractalul precizează care va fi tiparul acestei dezvoltări. Cu alte cuvinteavem schiţa care ne arată cum va arăta casa pe care o construim, legile pe baza cărora aceastăconstrucţie se iterează pe Sine, dar separat de ea avem materialele din care este alcătuită şiinformaţiile pe care aceste materiale le prezintă, astfel încât călătorul temporar al „locuinţei” săbeneficieze de cele mai optime experienţe ale cunoaşterii de Sine, pe care le va desfăşura aici.

În lumina viziunii lui Schauberger, apa este acest liant care menţine totul în viaţă. Apa menţineviaţa în forma sa corespunzătoare. În cazul fiinţelor umane atunci când începem să pierdem apă dinorganism, noi îmbătrânim şi când aceasta a scăzut sub un anumit procent, viaţa conştientă nu maipoate locui în biologie şi aceasta trece spre alte nivele de organizare.

Spre deosebire de formele de viaţă minerală, vegetală şi animală, formele de viaţă conştiente(specifice speciei umane) necesită condiţii speciale de existenţă dar această existenţă are un singurscop, cu adevărat real şi anume: recunoaşterea de Sine ca fiind Universul trăind prin Sine însuşi,învăţând despre Sine. Orice altceva credem în mintea noastră că facem, este iluzoriu.

Ceea ce Nassim afirmă corect despre apă este faptul că formele de condensare sunthexagonale şi prin urmare respectă geometria fractală a vectorului echilibrat, dar la nivel atomicmolecula de apă nu se asociază altor molecule de apă în structuri tetraedrice. Din păcate tendinţa sade a aluneca spre zonele insolite şi de a absolutiza totul pe baza teoriei fractale este mult exagerată.

1188..2211 PPRROOPPAAGGAARREEAA UUNNDDEELLOORR PPEE BBAAZZAA VVEECCTTOORRUULLUUII DDEE TTOORRSSIIUUNNEEAcest paragraf explică o altă mare eroare în gândirea plană aplicată fenomenelor de propagare

a undelor. Prima eroare provine de la planeizarea acestor propagări, care nu este reală. Toate undelese propagă în spaţiu şi nu în plan. Aşa-zisa simplificare a modelului didactic de a reprezenta o undăca fiind o oscilaţie pe tablă (de formă sinusoidală) nu a făcut altceva decât să implementeze un modde gândire inadecvat realităţii. Observaţia lui Nassim este numai parţial corectă deoarece toatătehnologia de care dispunem azi se bazează pe acest mod de gândire astfel că nu-l putem desfiinţa.

Cărţile de fizică insistă asupra faptului că realitatea reprezintă o structură pe diverse nivele deunde sau string-uri (cum au mai fost ele denumite), dar nu explică ce sunt acestea. Nassim nu a avutaltceva de ales decât să se apropie din nou de observarea comportamentului natural pentru a înţelegecum se propagă o undă şi ce este aceasta. S-a dus la marginea unui lac mare din Canada şi aaruncat o piatră, observând faptul că, într-adevăr, la suprafaţa sa au apărut o serie de unde, careprivite în secţiune, descriu o sinusoidă. Dar acest experiment trebuie să ia în considerare atât forţa deimpact iniţială, care loveşte tensiunea moleculară, de la suprafaţa apei, cât şi răspunsul acesteia, caregenerează o pâlnie inversă şi apoi undele care străbat lacul pe întreaga suprafaţă.

25

În acel moment Nassim a înţeles ce anume s-a transmis ca tipar de gândire în cărţile de fizică şianume: au planeizat toate oscilaţiile tuturor energiilor şi lucrurilor, astfel încât să le vedem pe un ecransau o tablă. Au eliminat una din mişcările de rotaţie secţionând cu un plan, spaţiul de propagare aundelor. În realitate Universul nu poate fi vizualizat pe ecranul unui osciloscop.

Gândirea bidimensională ne prezintă undele variindsinusoidal, în timp ce gândirea tridimensională ne prezintă undelevariind torsiodal.

Aceasta înseamnă că totul în Univers orbitează şi se roteşte.Avem mişcări compuse în spaţiul tridimensional. Acesta a fost unuldintre motivele pentru care, multă vreme, ecuaţiile de câmp ale luiEinstein nu au fost complete. S-a omis mişcarea de torsiune prinataşarea referinţei la obiectul care se roteşte. Calculele unei găurinegre (care se roteşte) au fost realizate ataşând observatorul lasuprafaţa ei, pentru a se roti şi el cu aceeaşi viteză.

Motivele pentru care s-a propus acest mod de gândire pot fi diverse. Să luăm un exemplubanal: dacă încercaţi să puneţi mâna pe axul unui motor care se roteşte, şi dacă dumneavoastră nusunteţi perfect ataşat de acel ax, atunci mâna va simţi o mulţime de efecte precum căldură, torsiune,diverse impulsuri mecanice etc. Dar dacă sunteţi cu totul ataşat axului care se roteşte, atunci nuexistă nicio forţă.

Acelaşi lucru se întâmplă atunci când suntcalculate coordonatele în raport cu un observatorcare se roteşte împreună cu ele: se omit o mulţimede forţe şi energii. Oare ele pot fi neglijate? Forţeleimplicate la rotaţia unei galaxii sunt imense.

Dacă scoatem observatorul din rotaţiaobiectelor şi a undelor atunci avem o cu totul altăfizică. În acel moment, undele de la suprafaţa unuilac sau din interiorul unui fir nu mai sunt sinusoidaleci torsoidale. În acest caz, amplitudinea, de pe axa Xşi lungimea de undă de pe axa Y sunt rezultatul unuimoment torsoidal format din mişcarea dublă dedeplasare direcţională şi rotaţie unghiulară.

În lumina acestei idei, însăşi reprezentareatridimensională a câmpului electromagnetic caavând componenta electrică (plană) perpendicularăpe componenta magnetică (plană) este eronată. Înrealitate, această radiaţie se propagă cu cele douăcomponente într-o mişcare de rotaţie care seînsumează celei liniare. Ce efect are educaţiagândirii bidimensionale? Dacă ne imaginăm orbiteleplanetelor sistemului nostru solar, atunci toată lumeale va desena ca fiind plane.

Dar, în realitate, Soarele nu este fix pe cer. Elexecută la rândul său o mişcare de rotaţie în jurul altui reper, iar acesta la rândul său se roteşte faţăde altul care se află într-un braţ al galaxiei noastre, iar acesta se roteşte, la rândul su faţă de centrulgalactic, iar galaxia se roteşte, la rândul ei faţă de alte repere şi aşa mai departe. Această mişcare derotaţie se produce tot într-un fractal. Rotaţie în rotaţie în rotaţie la infinit. Într-un astfel de fractal cumse defineşte CENTRUL? Fiecare punct este un centru, deoarece totul radiază de la singularitate.

Şi atunci cum arată orbitele tuturor corpurilor cereşti? Ele sunt multitorsiodale. Au forme devortexuri extrem, extrem de complexe. Niciodată, niciun corp, ceresc nu a parcurs vreodată, înexistenţa sa, ACELAŞI spaţiu de 2 ori. Puteţi observa cât de diferită este această perspectivă asuprarealităţii în comparaţie cu ceea ce s-a predat în liceu? Puteţi simţi oare în aceste momente, în carecitiţi cartea, o altă trăire interioară, o revelaţie a unui adevăr care a fost ocultat?

26

Problema nu este legată de faptul că aceste lucruri se predau la vârstă şcolară când nivelul deînţelegere ar putea fi scăzut (ceea ce impune o anumită simplificare). Problema este aceea căîntreaga gândire bidimensională STĂ LA BAZA sistemului social şi ştiinţific actual. De aici s-a născuteroarea existenţei sistemelor izolate şi nu numai. Deoarece de la vârstă şcolară, acele lucruri deînceput nu au fost corectate, îmbunătăţite şi adaptate sistemelor reale.

Ar fi o absurditate ca Pământul, în rotaţia sa, să se întoarcă mereu la aceleaşi coordonatespaţiu-timp. Aceasta întăreşte metafora conform căreia fiecare clipă este unică şi merită trăită din plin.Fiecare moment este diferit de precedentul deoarece ne deplasăm prin geometria spaţio-temporală.Iar această geometrie este în mişcare complexă de avans şi rotaţie. Până şi conceptul de timp liniarsau de liniaritate a timpului este inadecvat. Cum ar putea exista un timp liniar într-o astfel de

geometrie de mişcare?Einstein spunea la un

moment dat că deoarece lanivelul atomic timpul şi spaţiulnu au sens, atunci la nivelulfiinţei umane el este o creaţiea conştiinţei. Structura noastrăşi a obiectelor este influenţatănu de trecerea noastră printimp ci prin deplasareacontinuă prin geometriaspaţiului. Viitorul şi trecutulsunt iluzii iar prezentul, singurarealitate, este infinitezimal,aşadar el nu poate fi altcevadecât o singularitate. Trăireaperfectă a momentuluiPREZENT ar însemnaatingerea nivelului de

singularitate, al absolutului, sau al adevărului ultim, oricum ar fi el denumit.Toate acestea au o importanţă în psihologie deoarece, trecerea noastră prin spaţiu-timp lasă o

amprentă, clipă de clipă, care înmagazinează fiecare bit de informaţie, experienţă şi emoţie ce acaracterizat acel punct în existenţa noastră. Aşadar, toate evenimentele, experienţele, ideile şiemoţiile experimentate de către toţi oamenii, din cele mai vechi timpuri şi până în prezent suntamprentate în geometria vidului. Ele au fost radiate acolo, clipă de clipă.

Dacă nu ar fi aşa, atunci nimeni nu şi-ar mai putea aminti şi nu ar mai putea anticipa nimic şi nuar fi conştienţi de mediu. În călătoria noastră spre autocunoaştere ne folosim de acele repere care, defapt, nu se află în prezent. Ne folosim de amprentări, de învăţături, de deprinderi, de intuiţii, dar toateacestea au foarte puţine în comun cu marele PREZENT. Însă cu ajutorul lor, sfera noastră deconştiinţă se extinde şi punctul nostru de vedere devine din ce în ce mai larg. Pe măsură ce reuşim săne focalizăm tot mai bine asupra clipei prezente vom avea nevoie de tot mai puţine repere amprentatedin geometria spaţiu-timp.

Pe de altă parte, folosirea cât mai eficientă a tuturor reperelor trecut-viitor, raţiune-intuiţie,introspecţie-empatie ne face cu atât mai umani şi mai bine pregătiţi pentru indiferent care vor fischimbările ce vor veni. A simţi unitatea tuturor lucrurilor din Univers poate începe de la o fizicăavansată dar se trăieşte şi se experimentează numai la nivelul conştiinţei. Psihologia vine şi schimbăataşamentul anumitor persoane faţă de aceste amprentări (ale trecutului) sau frici (ale unui viitorincert) prin ştergerea lor, cel puţin din memoria activă, deoarece fiecare fiinţă umană are nevoie de ominte clară, eliberată de traume, pentru a face faţă dificultăţilor şi problemelor vieţii.

Un alt aspect nerezolvat al fizicii cuantice este ideea dualităţii undă-particulă. În momentul încare privim propagarea undelor în vortexuri atunci unda şi particula sunt una şi aceeaşi implicate înaceeaşi dinamică. Valurile apei unui ocean care se sparg la mal, ne apar ca venind exclusiv liniar, darîn realitate, particulele de apă se deplasează în vortex.

27

1188..2222 CCEENNTTRRUU NNOONNLLOOCCAALLÎn orice dezvoltare fractală, fiecare punct poate fi considerat un centru, deoarece dezvoltarea

sau iteraţia se aplică oricărui punct. Ei bine, acel punct devine automat punctul din care observiUniversul. Acel punct se mai numeşte şi nemanifestare (sau linişte totală). Atingerea singularităţiiînseamnă atingerea stării de nemişcare sau linişte, de echilibru perfect. De ce acela este un punct denemişcare sau linişte? deoarece toate mişcările şi toate forţele Universului, descrise de acel fractal seanulează reciproc.

Aceasta e o proprietate implicită a oricărui fractal. Pentru orice mişcare de rotaţie se manifestăo mişcare opusă. Pentru orice acţiune există o reacţiune egală şi opusă. Tendinţa constantă aUniversului e de a se îndrepta spre acea condiţie de echilibru. Dar pe de altă parte, existenţa şiîntreaga manifestare a avut loc ca urmare a stricării acestei condiţii de echilibru primordial.

Cel mai simplu exemplu de a înţelege această proprietate este de a observa o tornadă. Ochiulfurtunii este lipsit de mişcare şi el reprezintă evenimentul orizontului al singularităţii centrale. Condiţiade linişte este esenţială în manifestarea unei referinţe pentru a genera rotaţie. În acest felsingularităţile sunt în nemanifestare dar ele creează manifestare.

La nivelul fiinţei umane, singularitatea este reprezentată de centrul din care fiecare dintre noiexperimentează Universul. Universul are structură fractală, deci orice punct al său poate fi consideratun centru. Dar noi suntem diferiţi deoarece observăm Universul din centrul de stabilitate personal,care e diferit de la o fiinţă umană la alta. Nassim vrea să explice prezenţa singularităţii la nivelul fiinţeiumane dar nu o poate demonstra ştiinţific.

Dacă un grup de oameni aflaţi într-o sală privesc spre acelaşi obiect, fiecare va avea oobservaţie diferită sau un set informaţional diferit despre acel obiect. Unii vor vedea mai bine parteadin faţă, alţii vor vedea mai bine părţile laterale, în funcţie de centrul lor de referinţă. De aceea toatemişcările tind să se anuleze pe măsură ce ne apropiem de singularitate.

Dacă comparăm braţele unui uragan cu cele ale unei galaxii, vom observa că există uneleasemănări, iar ochiul furtunii este o singularitate pentru uragan în timp ce centrul unei galaxii este ogaură neagră masivă. Existenţa ei este o necesitate, tocmai pentru ca această mişcare de rotaţie săfie posibilă. Acela este locul unde, asemenea ochiului uraganului, toate mişcările se anulează. Cutoate acestea, gaura neagră orbitează, dar aceasta este în exteriorul ei. Mişcările apar numai dincolode evenimentul orizontului. Nassim Haramein a fost singurul fizician care a presupus existenţagăurilor negre în centrele tuturor galaxiilor, înaintea ca acestea să poată fi detectate şi evidenţiate prinobservaţii, afirmând acest adevăr la conferinţele internaţionale de astrofizică şi cosmologie.

La câţiva ani după ce a fost bombardat cu criticile de rigoare, o descoperire realizată cu ajutorultelescopului Hubble a confirmat ipoteza sa: „noile observaţii efectuate cu telescopul Hubble au adus oprovocare cosmologică în timp ce astronomii au descoperit existenţa unor găuri negre supermasive încentrul fiecărei galaxii examinate, …, asta ar presupune o revizuire majoră a teoriilor noastre deastrofizică.” (extras din buletin de ştiri CNN International, imprimat pe setul de DVD-uri)

Contrar opiniei că o gaură neagră atât de masivă ar trebui să fie „neagră” la observare, înrealitate ea pare a fi extrem de strălucitoare deoarece noi nu putem observa decât partea eiexterioară, care se situează dincolo de evenimentul orizontului. Partea ei interioară poate fi întunecatăşi deosebit de rece, dar ea nu poate fi observată.

Deci ceea ce rezultă de aici este faptul că totul în Univers este CENTRAT de către singularitateşi că tot ceea ce se află în exteriorul ei reprezintă partea radiantă pe care o observăm, tocmai pentrufaptul că este în mişcare. Această mişcare generează numeroase alte forţe şi energieelectromagnetică etc.

28

1188..2233 RROOTTAAŢŢIIAA VVEECCTTOORRUULLUUII EECCHHIILLIIBBRRAATT CCRREEEEAAZZĂĂ LLOOBBIIRevenind cu toată această înţelegere a prezenţei unui fractal de rotaţie ce

se suprapune celui de geometrie a spaţiului, observăm că fiecare tetraedru alacestei iteraţii este înscris unei sfere, iar intersecţia sferelor generează lobi,asemenea undelor de la suprafaţa unui lac care produc fenomenul de interferenţă.În acest caz, reprezentarea vectorului echilibrat, în geometrie sferică de rotaţietorsională, poate fi reprezentat conform figurii alăturate, în care s-a evidenţiatexclusiv prezenţa lobilor. Desenul trebuie să vi-l imaginaţi în perspectivă 3D, decitoate sunt sfere care se intersectează.

Nu întâmplător, norii electronici ai unui atom au formă de lobi, deoarece înei se regăseşte aceeaşi dinamică de structurare a Spaţiului. În figura alăturatăavem un model de reprezentare 3D a norilor electronici, pe baza teoriei lui ErwinSchrodinger şi Werner Heisenburg. Această dinamică se aplică mai departe şi

particulelor subatomice. Un mezon respectă condiţia vectoruluide echilibru iar barionii formează matrici vectoriale izotropice.Aceste particule sunt extrem extrem de mici şi cu toate acesteaele respectă aceeaşi dinamică de structurare. Nu e delocsurprinzător faptul că această dinamică se regăseşte şi în cazulobiectelor foarte mari.

Emanaţiile imense de energie ale unorsupernove au forme de lobi. Pentru aobserva mai bine acest aspect Nassim acăutat un exemplu şi în pictogramele dinlanurile de cereale. În partea stângă aimaginii avem o supernova iar în centru opictogramă. Ceea ce este interesant e faptulcă în cazul unei explozii nu ne-am aşteptaca aceasta să prezinte vreun tipar de

organizare sau re-organizare a materiei. Există şi alte supernove care au fost fotografiate observându-se aceleaşi petale şi lobi de organizare a materiei (vezi fotografia din partea dreaptă).

1188..2255 OOBBSSEERRVVAATTOORRUULL EESSTTEE CCEENNTTRRAATT ÎÎNN UUNNIIVVEERRSSÎn viziunea lui Nassim Haramein, acest fenomen

întăreşte ideea că fiecare stea, la rândul ei, conţine osingularitate iar ceea ce vedem la suprafaţa ei este doarevenimentul orizontului. Afirmaţia sa se bazează pe faptulcă planetele produc mai multă energie decât primesc de laSoare, astfel că ele trebuie să conţină în interior osingularitate, faţă de care se produce şi se menţinemişcarea de rotaţie precum şi căldura din miezul central.În cazul Pământului, evenimentul orizontului alsingularităţii din centru ar trebui să aibe un diametruaproximativ de câţiva zeci de centimetri iar restul până

centrul acesteia este vid. Calculele matematice evidenţiază prezenţa găurilor negre în toate corpurilecereşti care au energie proprie.

Fiecare avem un mod individual de observare a Universului, deoarece trăim în noi cu propriasingularitate. Ea este aceeaşi dar noi nu suntem conştienţi de acest fapt şi nici măcar de existenţa ei.Nassim Haramein are deseori exprimări categorice referitoare la realităţi de Ordin Superior, nefiindacomodat faptului că pentru majoritatea dintre noi, acestea sunt de neînţeles şi inaccesibile, pentru a

29

nu spune chiar imposibil de accesat. Este neîndoielnic faptul că Nassim a trăit revelaţii inedite, darpentru cei care nu le pot experimenta asemenea lui, ele sunt doar posibile repere pentru dezbatereaunui început de drum.

Existenţa unor centre ale actului de observare este mai uşor de acceptat decât ideea că acestecentre conţin şi ele la rândul lor singularităţi. Fiecare dintre noi observă Universul din propriul săucentru dar în acelaşi timp suntem cu toţii conectaţi centrului gravitaţional al acestei planete. Aceeaşisingularitate ne uneşte împreună. Această unificare ne-a permis să avem un tipar de gândire foarteasemănător, astfel încât să fim capabili să schimbăm informaţii unii cu alţii, iar aceste informaţii să fieinterpretate la fel (indiferent de limba în care sunt transmise).

Sistemul este în aşa fel conceput încât întotdeauna există centre mai mari, faţă de careobservaţia este percepută şi interpretată prin acelaşi tipar de înţelegere. Această axiomă se aplică şibiologiei prin faptul că toate celulele corpului convieţuiesc împreună pentru a vă reprezenta interesulexistenţei dumneavoastră. Această comunitate de celule este menţinută în această structură foartecomplexă de o matrice bioinformaţională ce are o singularitate în centrul ei.

Ea generează tiparul matricii bioinformaţionale (despre care am vorbit în Cap.2) iar aceastasusţine partea materială sau corpul biologic. Se poate asocia acestei singularităţi, ideea de Punct deEnergie Zero. Recitind capitolul 2, veţi avea o înţelegere mai cuprinzătoare asupra semnificaţieistructurii bioinformaţionale.

1188..2266 DDIINNAAMMIICCAA SSTTRRUUCCTTUURRIILLOORR SSFFEERRIICCEE –– TTOORRUULL DDUUBBLLUU SSPPIIRRAALLAATTDinamica structurilor de tip gaură

neagră au la bază torul dublu rotitor. Înacest desen a fost evidenţiată dinamicaundelor staţionare de suprafaţă pe ogaură neagră. Cele două toruri sunttangente între ele iar suprafeţele semişcă una spre cealaltă. Dacă neimaginăm rotirea celor două toruri atunciaceasta ilustrează atât dinamicaexpansiunii cât şi cea a contracţieiUniversului. Pe pământ, tipareleclimatice evidenţiază efectul Coriolis(determinat de rotaţia Pământului).

Torul dublu va conţine vid înspaţiul median. În centrul spaţiu-timp altorului dublu descoperim o singularitatede dimensiune Planck, care are o astfelde structură încât curbura spaţiu-timp seroteşte şi are un moment unghiular. Înmomentul în care Nassim a rezolvatecuaţiile lui Einstein, în care au fostintroduse şi mişcările de torsiune,conform soluţiei Kerr-Newman, dar înmodelul torului dublu atunci noua soluţiea ecuaţiilor de câmp a generat un vectorechilibru la nivelul singularităţii Planck.

Această soluţie a fost rezultatulunor calcule pur matematice şi nu cel alunei intuiţii personale. Matematica a fostcea care mi-a verificat în profunzimetoate lucrurile pe care le puteam intui dar

nu avea demonstraţii asupra lor. Aceasta este geometria finală dinamică a unei singularităţi care

30

generează spaţiu în jurul ei, un spaţiu gata „încărcat” cu moment unghiular care nu este altceva decâtrezultatul unui feedback al dinamicii spaţiu-timp între câmpul gravitaţional de contracţie şi câmpulelectromagnetic de radiaţie. Centrul structurii vacuumului, care este singularitatea, adică fractalulreţelei spaţiu-timp, este cel care stabileşte ecuaţiile de câmp.

În lumina acestui nou model cosmologic elaborat de Nassim, fizica particulelor subatomice şicea a corpurilor ultramari se intersectează şi devin complementare, iar limbajul matematic le uneşte şidefineşte structurile şi manifestarea tuturor acestora într-o dezvoltare fractală care cuprinde atâtforţele electromagnetice şi gravitaţionale cât şi forţele nucleare (tare şi slabă) la care „ţinem” atât demult. (acest fapt este discutabil! – n.r.)

Dacă am considera Ecuatorul ca fiind linia de intersecţie a celor două toruri, atunci deplasareamaselor de aer cald şi rece are aceeaşi distribuţie pe care o are mişcarea unui tor dublu: între ecuatorşi polul Nord, ambele sensuri şi simultan între ecuator şi polul Sud, de asemenea în ambele sensuri.

Este inutil să menţionez faptul că pentru a vizualiza cât mai bine aceste procese, explicate cuajutorul unor desene ce nu pot fi reproduse pe hârtie lacalitate ridicată, aveţi nevoie să vizionaţi cele 4 DVD-uri aleconferinţei lui Nassim Haramein, care se pot comanda de pewebsite.

Această dinamică este întâlnită peste tot în Natură,inclusiv în fiinţa umană. Cei 7 centri de energie suntvortexuri care manifestă aceeaşi dinamică. Căutătoriicunoaşterii de Sine (de peste tot) au intuit că există un locspecial în zona inimii unde se manifestă o singularitateoarecum mai specială de felul ei. Între cele două ventriculeexistă o mică cavitate. Acolo au fost înregistrate cele maimari valori ale intensităţii câmpului electromagnetic generatîn corpul biologic.

Probabil denumirea sau asocierea este cumvaimproprie, mai degrabă am putea presupune că în acel loc,se produce o anumită formă de energie, ca şi când ar existao baterie specială. Ea alimentează inima cu energie dar areun rol esenţial în etapele de iluminare ale fiinţei, dacăaceasta reuşeşte să atingă starea de perfectă linişte

mentală, de non-fluctuaţie mentală.Din nou Hassim este fascinat de aceste aspecte alunecând înspre latura insolită iar afirmaţiile

sale nu sunt suficient de bine elaborate. El crede că cele 21 grame, (există cercetări ce par a confirmaaceastă cantitate) care dispar brusc din greutatea corporală, a unui muribund (trăindu-şi ultima suflarede viaţă), s-ar datora îndepărtării acestei componente din fiinţă.

Ultima etapă, mult prea dificilă şi practic inabordabilă cititorului nespecialist este realizareabreviarului matematic a tot ceea ce s-a expus în acest capitol. Ecuaţiile pentru torsiune se scriu învectori iar cele pentru spaţiul-timp se scriu în tensori. E nevoie de matematici speciale în domeniulteoriei grupurilor şi munca este imensă. (momentan nu am găsit-o publicată nicăieri – n.t.)

Probabil ne-am fi aşteptat ca după aproximativ 6 ani de la conferinţa de la Rogue Valley,S.U.A., Nassim să îşi publice studiile iar titlurile acestora să poată fi cel puţin citite într-o bibliografie peinternet. Din nefericire, singurul lucru care este disponibil sunt un set de 4 DVD-uri, care au fostimprimate în anul 2007 şi care reactualizează cu mai puţină emoţie şi fascinaţie, conferinţa de RogueValley, însă cu o imagistică mult mai bogată şi ilustraţii pe calculator de înaltă rezoluţie. Pe acelaşi sitese regăsesc două articole în care este abordată şi partea matematică a expunerii sale iar acolo amregăsit titlurile a încă 5 articole ştiinţifice publicate în asociaţie cu mai mulţi autori şi pe care vi le indicca şi referinţe bibliografice.

31

1188..2277 CCOONNCCLLUUZZIIII FFIINNAALLEECu siguranţă, expunerea lui Nassim Haramein îşi are plusurile şi minusurile sale. Ea nu este

acceptată din punct de vedere ştiinţific şi nu a fost publicată în nicio revistă importantă de fizică. Eagenerează, cel puţin, întrebări chiar dacă nu oferă şi răspunsurile la acestea.

Din punct de vedere ştiinţific teoria sa nu se verifică, dar din punct de vedere filosofic şi esoteric(mai ales) ea ar putea reprezenta un nou reper sau o nouă formă de a ne observa pe noi înşine, de aobserva natura şi Universul şi de a pătrunde cu îndrăzneală spre acele zone ale misterului conştiinţeiumane, care încă nu au fost descoperite. Oare ştiinţa convenţională şi-a atins limitele şi esteincapabilă de a mai evolua? Nu cred.

Teoria lui Nassim poate fi privită, nu neapărat ca pe o revelaţie în ştiinţă (ceea ce încă ediscutabil), ci mai degrabă ca pe un nou mod de a ne înţelege pe noi înşine. Rugămintea mea este săpreluaţi doar acea informaţie care vă ajută cel mai bine să vă integraţi pe sine în realitateaînconjurătoare şi să vă dezvoltaţi o privire de ansamblu.

Oare cine este Nassim Haramein? Este vorba despre un geniu multivalent, un individcvasinecunoscut, despre care nu credem că va primi vreodată vreun premiu Nobel, pentru că are oviziune unificatoare şi totodată revelatoare asupra Universului, o viziune care rescrie fizica şi istoriaomenirii punând la grea încercare paradigma ştiinţifică actuală, ceea ce de obicei este de neacceptat.

Nassim Haramein s-a născut în Geneva, Elveţia în anul 1962. Încă de la vârsta de 9 ani, elpunea deja bazele pentru teoria hiperdimensională unificată a materiei şi energiei, pe care o va numi„Universul Holofractografic".REFERINŢE BIBLIOGRAFICE

1.N. Haramein and E.A. Rauscher, „The origin of spin: A consideration of torque and Coriolis forces in Einstein’s field equations and grand unification theory,” in Beyond the Standard Model: Searching for Unity in Physics, R.L. Amoroso. B. Lehnert and J-P Vigier (eds.)2.Haramein, N. and Rauscher, E.A., „Collective coherent oscillation plasma modes in surrounding media of black holes and vacuum structure - Quantum processes with considerations of spacetime torque and Coreolis forces,” in Beyond the Standard Model: Searching for Unity in Physics, (eds.) R.L. Amoroso. B. Lehnert and J-P Vigier, Oakland: The Noetic Press July (2005).3.N. Haramein, „The role of the vacuum structure on a revised bootstrap model of the GUT scheme,” Bull. Am. Phys. Soc. N17.0064.N. Haramein, „Scaling law for organized matter,” Bull. Am. Phys. Soc. AB006 (2001) and N. Haramein and E. A. Rauscher, „Scaling law for black hole large and small scale objects” (in progress).5.N. Haramein and E. A. Rauscher, „A fractal universe, a path to unification,” (in progress).6.http://theresonanceproject.org/ (site-ul lui Nassim Haramein)