Teorii şi concepţii despre informaţia economică

Dintre achiziţiile recente ale ştiinţei economice, cele mai

consistente teorii au ca temă de cercetare concurenţa reală,

incluzând problematica informaţiei imperfecte, incomplete şi

asimetrice, dar şi analiza costurilor de tranzacţionare şi a costului

căutării. Complexitatea şi diversitatea acţiunilor agenţilor

economici au constituit pentru marii economişti din a doua

jumătate a secolului al XX-lea tot atâtea surse de inspiraţie, dar şi

de succes al teoriilor lor. Din această multitudine de teorii le

reţinem pe cele care au schimbat de o manieră decisivă modul de a

gândi economia concurenţială, provocând totodată înnoirea

limbajului economic.

Comunicare şi limbaj economic

4.1 Costurile de tranzacţionare şi firma

Într-un articol apărut în 1937, intitulat "Natura firmei",

Ronald H. Coase a redefinit firma sub multitudinea valenţelor sale

(origini, sensuri, influenţe) oferind o viziune mai realistă, dar

ştiinţifică asupra organizaţiilor economice. În studiul amintit,

Coase şi-a fixat drept scop dezvoltarea unei noi teorii a firmei,

teorie pe care a vrut-o "realistă şi viabilă"1, cu ajutorul căreia să

explice motivele apariţiei firmelor într-o economie de schimb

specializată, unde alocarea resurselor este orientată de mecanismul

preţurilor.

Premisa fundamentală a noii teorii a firmei, elaborată de

Coase, potrivit căreia "definiţia firmei să corespundă sensului său

din lumea reală şi să se poată încadra într-o analiză marginalistă"2

asigură, pe de-o parte, continuitatea cu microeconomia tradiţională,

iar pe de altă parte, legătura cu noul mediu economic al secolului al

XX-lea, mai precis cu politicile economice. În fond, Coase a găsit

cea mai bună explicaţie pentru acţiunile specifice ale firmelor şi a

modului cum politica economică generală le poate influenţa.

Problema esenţială pe care Coase o supune analizei este cea a

1 R.H. Coase, Natura firmei. Origini, evoluţie şi dezvoltare, editori Oliver E. Williamson şi Sidney G. Winter, Editura Sedona, Timişoara, 1997, pg. 25.

2 Idem, pg. 36-37.

Teorii şi concepţii despre informaţia economică aparentei contradicţii dintre coordonarea exclusivă prin

mecanismul preţurilor a sistemului economic şi dubla coordonare a

activităţii firmei (prima, de un mecanism descentralizat în cadrul

pieţei, care semnalează nevoile de resurse şi oportunităţile şi a

doua, de un mecanism rezultat din modul de organizare a firmelor

şi bazat pe ierarhie, unde alocarea resurselor depinde de autoritatea

antreprenorului). Coase susţine că, de fapt, firmele se confruntă cu

două metode alternative de coordonare a activităţii: una realizată de

mecanismul preţurilor, cealaltă realizată de existenţa unui

antreprenor – coodonator, care organizează şi direcţionează

producţia. Totodată, Coase observă o situaţie, cel puţin ciudată

pentru imaginea capitalismului, şi anume, înclinaţia firmelor de a

recurge, de cele mai multe ori, la coordonarea diverşilor factori de

producţie fără intervenţia mecanismului preţurilor, uneori reuşind

chiar înlocuirea acestuia. Firma face una sau alta în funcţie de

obiectivele alese şi nu în scopul subminării sistemului economiei

de piaţă. Firma, deşi îşi planifică şi îşi coordonează întreaga

activitate, ea se află într-un sistem economic coordonat de

mecanismul preţurilor, precum "celula dintr-un organism". Astfel,

Coase îşi propune să "concilieze" într-un mod original cele două

metode de coordonare a activităţii economice a firmei şi să explice

motivele practice pentru care este preferată una din cele două

variante. În esenţă, teoria firmei propusă de R.H. Coase constituie

Comunicare şi limbaj economic generalizarea situaţiilor organizaţionale într-un mediu dominat de

piaţă unde costurile de tranzacţionare sunt semnificative. În această

lumină, teoria tradiţională, fondată pe ipoteza costuri minime -

profituri maxime şi costuri de tranzacţionare nule, apare ca un caz

particular şi nu ca o normă teoretică de bază în ghidarea acţiunilor

firmei.

Fără să se abată de la coordonarea alternativă a resurselor,

Coase analizează rând pe rând atât motivele naturale ale existenţei

firmei, cât şi costurile contractuale implicite, legislaţia referitoare la

tranzacţiile pe piaţă, costurile utilizării pieţei, etc. Definirea firmei

drept "sistem de relaţii ce iau naştere atunci când organizarea

producţiei depinde de un antreprenor"3 se apropie foarte mult de

modul cum percep oamenii firma şi de ceea ce se întâmplă în

realitatea economică. Într-un fel Coase elimină viziunea

tradiţională despre firmă, oarecum idilică, şi propune o abordare cu

o arie largă de aplicare. Tot atât de interesante sunt şi motivele

potenţiale ale apariţiei firmelor într-o economie de schimb

identificate de Ronald Coase. Nu numai dorinţa unor indivizi de a

fi proprii stăpâni şi de a controla mecanismul preţurilor sau

preferinţa clienţilor pentru bunurile create de firme, ci mai ales

costurile implicate de utilizarea mecanismului preţurilor (de pildă,

3 Ibidem, pg. 28-29.

Teorii şi concepţii despre informaţia economică costurile descoperirii şi identificării preţurilor relevante, costurile

negocierii, costurile încheierii unor contracte separate pentru

fiecare tranzacţie de pe piaţă realizată de firmă, etc.). După opinia

lui Coase, contractele situează firma în poziţie avantajoasă faţă de

mecanismul preţurilor, pentru că unei serii de contracte i se poate

substitui unul singur. Mai mult, cu cât perioada pentru care se

încheie contractul este mai lungă, cu atât mai mult se pot evita

cheltuielile aferente încheierii mai multor contracte pe termen

scurt, situaţie care corespunde şi aversiunii oamenilor faţă de risc,

ei preferând contractele pe termen lung celor pe termen scurt.

Problema principală pe care o identifică Coase în acest caz este cea

a comparării previziunilor consumatorului cu obiectul contractului

exprimat în termeni generali. Concluzia, "pe cât de nouă şi de

neaşteptată, provoacă prima breşă în cunoştinţele noastre în materie

de economia firmei", arată că "atunci când direcţionarea resurselor

– în limitele unui contract – devine dependentă de consumator, se

poate ajunge la un tip de relaţie numită firmă"4. Limitele

contractului sunt cele pe care trebuie să le respecte antreprenorul în

coordonarea celorlalţi factori de producţie. Antreprenorul trebuie

să-şi îndeplinească funcţia cu costuri cât mai mici, pentru că el

poate obţine factori de producţie la preţuri inferioare celor

4 R.H. Coase, Natura firmei, în Natura firmei. Origini, evoluţie şi dezvoltare, editori

Oliver E. Williamson şi Sidney G. Winter, Editura Sedona, Timişoara, 1997, pg. 30.

Comunicare şi limbaj economic corespunzătoare tranzacţiilor de piaţă pe care vine să le înlocuiască.

În plus antreprenorul poate apela oricând la piaţa liberă dacă nu

obţine altfel resurse mai ieftine.

Noua teorie elaborată de Coase are o valoare practică

deosebită pentru activitatea firmelor deoarece aceleaşi tranzacţii

efectuate pe piaţă sau în cadrul firmei sunt tratate în mod diferit de

guvern sau de alte autorităţi cu putere de decizie în materie de

preţuri. De exemplu, dacă se ia în considerare TVA, prin această

taxare sunt vizate numai tranzacţiile de piaţă, deci nu cele încheiate

în cadrul firmei. Asemenea reglementări, într-un sistem alternativ

de alocare a resurselor, vor determina apariţia unor firme care în

alte condiţii nu ar putea exista. Avantajul acestei abordări se

reflectă în mărimea firmei: o firmă creşte în dimensiuni pe măsură

ce tot mai multe tranzacţii (care ar fi tranzacţii coordonate prin

mecanismul preţurilor) ajung să fie organizate de un antreprenor şi

îşi reduce dimensiunile atunci când antreprenorul respectiv renunţă

la organizarea acestui tip de tranzacţii. Coase merge mai departe cu

analiza, încercând să descopere motivele care-l determină pe

antreprenor să opteze pentru o tranzacţie în plus sau în minus şi să

nu renunţe definitiv la tranzacţiile pe piaţă, deşi el poate organiza

producţia eliminând unele costuri şi reducând costul de producţie

sau să folosească sistemul alternativ de tranzacţii, fără a recurge la

concentrarea activităţii într-o singură firmă de mari dimensiuni.

Teorii şi concepţii despre informaţia economică Într-adevăr, relaţia eficienţă – dimensiune, dar şi posibilitatea

câştigării monopolului sunt stimulente puternice pentru

expansiunea continuă şi nelimitată a firmei. Aceste afirmaţii sunt

adevărate atât timp cât nu se ţine cont de randamentul descrescând

al managementului. În realitate, se observă o serie de fapte care vin

să complice alegerea antreprenorului. În primul rând, antreprenorul

trebuie să cunoască punctul în care costul organizării unei tranzacţii

adiţionale prin firmă este egal cu costul organizării acelei tranzacţii

prin intermediul pieţei libere sau de către un alt antreprenor (este

posibilă creşterea costului organizării unei tranzacţii adiţionale, în

consecinţă, cu cât dezvoltarea firmelor este mai mare, cu atât pot

scădea veniturile marginale ce revin funcţiei antreprenorului). În al

doilea rând, există un punct în care pierderea reprezentată de risipa

de resurse devine egală cu costul organizării tranzacţiei pe piaţa

liberă sau cu costul organizării ei de către un alt antreprenor

(creşterea numărului tranzacţiilor încheiate poate să creeze

probleme antreprenorului, el să nu mai reuşească să aloce factorii

de producţie către scopurile care ar asigura cea mai bună

valorificare). În al treilea rând, preţurile furnizării unuia sau mai

multor factori de producţie poate să crească, pentru că avantajele

oferite de o firmă mică sunt mai importante decât cele oferite de o

firmă mare.

Comunicare şi limbaj economic

Aşadar, o firmă se va extinde cu atât mai mult cu cât: a)

costurile de organizare sunt mai mici şi cu cât creşterea acestora, în

cazul sporirii numărului de tranzacţii, este mai lentă; b)

antreprenorul greşeşte mai puţin şi cu cât frecvenţa greşelilor

comise, pe măsura sporirii tranzacţiilor este mai mică; c) preţul de

aprovizionare cu factori de producţie, pentru firmele de mari

dimensiuni, creşte mai puţin. În unele situaţii, cum ar fi

aprovizionarea cu factori de producţie, dispersarea spaţială a

factorilor scade într-adevăr eficienţa firmei simultan cu creşterea

dimensiunilor ei, dar apariţia invenţiilor tehnologice tinde să

anuleze această distanţă, favorizând firma. Aceleaşi efecte pot fi

produse şi de îmbunătăţirile aduse tehnicii manageriale, atunci când

creşterea dimensiunilor firmei intră în faza randamentelor

descrescânde ale managementului o schimbare în tehnicilor de

organizare poate să avantajeze firma.

Teoria lui Coase este cât se poate de clară pentru oricine

doreşte să iniţieze o firmă: a) determinarea mărimii firmei trebuie

să ia în calcul propriile costuri de organizare şi costurile de

marketing, dar şi costurile de organizare ale altor antreprenori; b)

necesitatea organizării unei firme apare de fiecare dată când se

produce cu scopul de a vinde, ceea ce implică o specializare a

firmei în relaţiile sale cu ceilalţi participanţi la sistemul economiei

de piaţă şi nu neapărat o specializare în cadrul firmei; c) înfiinţarea

Teorii şi concepţii despre informaţia economică unei unităţi economice este o piaţă neorganizată, de aceea obiectul

organizării ei este reproducerea condiţiilor pieţei, ceea ce înseamnă

creşterea producţiei cu costuri mai scăzute.5

Concluzia teoretică şi practică arată că dacă firma îşi

încetează expansiunea la un cost aflat sub costul de tranzacţionare

de pe piaţă, dar egal cu costul organizării tranzacţiei de către o altă

firmă, atunci ambele procedee pot permite organizarea producţiei la

un preţ inferior celui de piaţă. Prin urmare, antreprenorul prin

acţiunile sale specifice nu urmăreşte nici subminarea economiei de

piaţă şi nici izolarea firmei, dimpotrivă el are obiective clare care

sunt canalizate spre valorificarea tuturor oportunităţilor pieţei

libere.

Deşi, Coase a elaborat Noua teorie a firmei în 1937, ea a

cunoscut succesul în a doua jumătate a secolului al XX-lea. Autori

precum O.E.Williamson, S.G. Winter, S. Rosen, H. Demsetz ş.a.

fie au dezvoltat abordarea iniţiată de Coase de alegere a tranzacţiei

ca unitate a analizei, fie au descoperit noi domenii ale aplicării ei.

5 Idem, pg. 32.

Comunicare şi limbaj economic

4.2 Informaţie imperfectă şi concurenţă imperfectă

Din perspectiva procesului de achiziţionare a informaţiilor

necesare fundamentării deciziilor şi pentru a înţelege mai bine

realitatea, agenţii economici trebuie să ţină cont de costul

achiziţionării informaţiilor şi al timpului pe care aceasta îl implică.

În acest cadru teoretic, informaţia pură şi perfectă este percepută ca

o simplă ficţiune, iar microeconomia tradiţională apare excedată la

capitolul despre concurenţă. Autorii teoriei concurenţei imperfecte,

între care G. Stigler şi H. Leibenstein sunt cei mai semnificativi,

valorifică fundamentele tradiţionale ale concurenţei pure şi

perfecte, dar dezvoltă imperfecţiunea informaţiei pentru o serie de

situaţii specifice din realitatea economică şi pe care mulţi

economişti le ignoră.

Astfel, într-o lucrare apărută în iunie 1961 "The economics

of information" în Journal of Political Economy, G. Stigler a

cercetat problema informaţiei pe piaţa muncii în legătură cu analiza

şomajului voluntar. După opinia sa, informaţia pe piaţa muncii este

imperfectă. Ca urmare, pentru a căuta un loc de muncă cu condiţii

mai bune, o persoană, care este prost plătită în vechiul loc de

muncă sau care caută o ocupaţie care ar corespunde mai bine

aspiraţiilor şi calificării sale, poate alege şomajul voluntar pentru a

avea timpul necesar căutării unei noi ocupaţii. Această decizie va fi

Teorii şi concepţii despre informaţia economică legată de un cost de oportunitate, numit şi cost al căutării, rezultat

din compararea pierderilor (salariului pierdut, timpul alocat

căutării, etc.) cu câştigul sperat din noua ocupaţie. Căutarea este

privită ca o adevărată muncă, iar căutarea informaţiei va fi urmărită

numai atunci când costul marginal al căutării va fi mai mic decât

randamentul marginal obţinut pentru descoperirea celei mai bune

situaţii de cumpărare.

Concepţia lui Stigler reintroduce ideea că există şomaj

voluntar legat de căutarea unui loc de muncă (job search)6, care nu

trebuie confundat cu şomajul involuntar şi împotriva căruia este

bine de luptat prin îmbunătăţirea informaţiilor disponibile.

H. Leibenstein a dezvoltat în studiul ,,Allocative Efficiency

vs. "X-Efficiency",, apărut în iunie 1966 în American Economic

Reviw o analiză bazată pe studii sociologice, despre

comportamentul în interiorul firmei - inerţia agenţilor, dorinţa

fiecăruia de a-şi apăra aria de acţiune, imperfecţiunea informaţiei -

argumente care dovedesc că în interiorul firmei se acţionează

pentru non-maximizarea profitului, ceea ce relevă irealismul unor

ipoteze ale microeconomiei tradiţionale. Pentru a integra aceste

elemente în teoria economică, Leibenstein susţine ideea după care

creşterea presiunii concurenţiale suprimă ineficienţa, formulând

6 George J. Stigler, The Economics of Information, în Readings in Microecomocs, Times

Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 176.

Comunicare şi limbaj economic cunoscuta teorie a Eficienţei-X7. Teoria Eficienţei-X tratează astfel

tipul de ineficienţă rezultat dintr-o proastă utilizare a resurselor în

interiorul organizaţiilor de producţie. Faţă de teoria tradiţională

care susţine că firmele adoptă decizii centrate pe maximizarea

profitului şi minimizarea costului, Leibenstein arată că majoritatea

oamenilor adoptă un comportament maximizator numai atunci când

creşte presiunea externă8. În realitate, în condiţii de presiune

concurenţială firmele acţionează în sensul maximizării cifrei de

afaceri, sub rezerva unui profit minim, concurenţa sau factorul-X

ghidând acţiunile indivizilor.

4.3 Drepturile de proprietate şi piaţa

Iniţiatorii teoriei drepturilor de proprietate, R.H. Coase şi

Fr. A. Hayek au deschis calea unei noi analize a pieţei şi a ordinii

pieţei integrând drepturile de proprietate.

În primul rând, Teorema Coase (botezată aşa de Stigler) a

apărut ca reacţie faţă de analiza a două cazuri: cel cunoscut sub

numele de "eşec al pieţelor" (iniţiat de Pigou şi dezvoltat de

7 Harvey Leibestein, Allocative Efficiency vs. "X-Efficiency", în Readings în

Microeconomics, Times Mirror/Mosby Publishing, 1986, pg. 149. 8 Idem, pg. 160-161.

Teorii şi concepţii despre informaţia economică Keynes) şi cel al costului social. După cum se ştie, prin

introducerea argumentului de "eşec al pieţelor" se lăsa loc

intervenţiei statului în economie, sub pretextul rolului corector al

politicilor guvernamentale, pentru a lua în calcul, de pildă, efectele

externe sau pentru a dirija oferta bunurilor publice. Coase

demolează pur şi simplu sistemul teoretic al lui Pigou printr-o

manevră de logică elementară: acest sistem se sprijină pe ipoteza

costurilor de tranzacţionare nule, ceea ce înseamnă că el conţine o

ipoteză implicită şi anume evitarea normelor legale9. Totodată,

Coase arată că dacă costurile de tranzacţionare sunt pozitive, atunci

este posibil ca unele acţiuni guvernamentale (reglementări, taxe,

subvenţii) să fie mai avantajoase decât piaţa. În acest context, el

susţine că trecerea de la costuri de tranzacţionare nule la costuri de

tranzacţionare pozitive demonstrează importanţa covârşitoare a

sistemului legislativ. Într-adevăr, pe piaţă nu se negociază entităţi

fizice, ci drepturile de a exercita anumite acţiuni, iar drepturile pe

care indivizii le pot deţine sunt stabilite prin sistemul de legi.

Pentru Coase, dacă drepturile de proprietate sunt bine definite,

costurile de tranzacţionare sunt neglijabile, întrucât costul

negocierii vine din imprecizia drepturilor de proprietate, ceea ce

înseamnă că piaţa se poate extinde. Pentru o înţelegere mai clară a

9 Ronald Coase, The Probleme of Social Cost, în Readigs in Microeconomics, Times

Mirror/Mosby Publishing, 1986, pg. 430.

Comunicare şi limbaj economic poziţiei sale doctrinare, Coase insistă asupra ideii după care

evidenţierea eventualelor imperfecţiuni ale pieţei în câteva cazuri

precise, nu implică şi afirmaţia că intervenţia statului este

susceptibilă de a rezolva orice problemă mai bine decât o face

piaţa10.

Hayek, la rândul său, caută să răspundă la întrebarea pusă

de economişti de-a lungul timpului asupra cauzelor eficacităţii

pieţelor11. El îşi formulează argumentele pe imperfeţiunea

informaţiilor care determină o coordonare tehnic descentralizată şi

în acelaşi timp superioară coordonării etatiste. Cu alte cuvinte,

ghidul politicii statului nu poate fi altul decât respectul libertăţii

individuale, iar funcţia statului este de face să se respecte statul de

drept care apără drepturile de proprietate şi, mai larg, economia de

piaţă. Prioritatea dreptului de proprietate se află în centrul analizei,

după opinia lui Hayek, pentru că cea mai mare parte a măsurilor

sociale conduce la reducerea drepturilor de proprietate pentru unii

indivizi. Hayek, denunţă o asemenea situaţie, condamnând totodată

acele măsuri care pun liberul arbitru în locul ordinii pieţei.

10 R.H. Coase, The Firm, the Market and the Law, The University of Chicago Press,

1988, pg. 7-10. 11 F.A. Hayek, Droit, legislation et liberte, Presses Universitaires de France, Paris, 1973,

pg. 172.

Teorii şi concepţii despre informaţia economică

4.4 Informaţia asimetrică

Bazele acestei teorii au fost puse în anii '70 de G. Akerlof,

M. Spence, J. Stiglitz. Autorii menţionaţi au propus o explicaţie

comună la o serie de întrebări interesând domenii diferite ale

economiei: care este explicaţia pentru ratele dobânzii excesiv de

mari pe piaţa creditului din ţările slab dezvoltate; de ce cei care

doresc să cumpere un automobil second-hand bun se adresează

unui dealer şi nu vânzătorului particular; care explicaţia faptului că

o firmă plăteşte dividende acţionarilor chiar dacă este impozitată

mai mult în raport cu câştigurile; de ce este avantajos pentru

companiile de asigurări să ofere clienţilor o listă unde

deductibilităţile mai mari sunt înlocuite cu despăgubiri mai mici;

etc. Argumentele iniţiatorilor teoriei pieţelor cu informaţie

asimetrică ţin de definirea informaţiei asimetrice: o parte a

agenţilor economici de pe piaţă au mai multe informaţii decât

cealaltă parte. Astfel, împrumutătorii ştiu mai mult decât

împrumutaţii despre eşalonarea plăţilor viitoare, vânzătorul ştie mai

multe despre calitatea maşinii decât cumpărătorul, preşedintele

consiliului de administraţie ştie mai multe despre profitabilitatea

firmei, etc. Fiecare dintre autorii menţionaţi a găsit câte un element

definitoriu al pieţei cu informaţie asimetrică: Akerlof – selecţia

Comunicare şi limbaj economic adversă (adverse selection), Spence – semnalizarea (signaling), iar

Stiglitz – selectarea – cernerea (screening).

G. Akerlof a publicat în 1970 "The Market for Lemons",

introducând prima analiză formală a unei pieţe cu dificultăţi de

informare sau cu selecţie adversă12. El dezvoltă astfel o nouă teorie

unde arată că din cauză informării imperfecte a împrumutaţilor şi a

cumpărătorilor de maşini, împrumutătorii cu sisteme de rambursare

neperformante sau vânzătorii de maşini de proastă calitate pot

îndepărta ceilalţi competitori de pe piaţă, cu alte cuvinte,

informarea asimetrică a agenţilor poate determina o selecţie

adversă pe piaţă. Argumentele lui Akerlof rezultă din analiza pieţei

unui bun unde vânzătorul are mai multe informaţii decât

cumpărătorul despre calitatea produselor, şi anume, piaţa maşinilor

second-hand: "lămâia" (maşinile vechi şi cu defecte). Concluzia lui

Akerlof arată că, ipotetic dificultăţile de informare pot conduce fie

la colapsul întregii pieţe, fie la transformarea acesteia prin selecţie

adversă , fiind alese produsele de calitate proastă în locul celor

calitativ superioare. Cheia problemei se află la agenţii economici

care pot avea motivaţii puternice pentru a contracara efectele

adverse ale dificultăţilor întâmpinate în informarea asupra

12 George A. Akerlof, The Market for "Lemons": Ouality Uncertainty and the Market

Mechanuism, în Readings in Microeconomics, Time Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 277.

Teorii şi concepţii despre informaţia economică eficienţei pieţei. Este posibil ca numeroase instituţii ale pieţei să fie

interesate să propună o rezolvare a problemelor cauzate de

informarea asimetrică oferind diferite tipuri de contracte, de pildă

vânzătorii de maşini second-hand să ofere garanţii cumpărătorului.

Michael Spence a cercetat felul cum indivizii mai bine

informaţi de pe o piaţă pot să transmită, "să semnalizeze", în mod

credibil, celor mai puţin informaţi, informaţiile pe care le deţin,

astfel încât să evite unele probleme asociate selecţiei adverse.

Semnalizarea de piaţă13 presupune existenţa unor agenţi care să ia

măsuri costisitoare, dar uşor de observat pentru a-i convinge pe alţi

agenţi economici fie de abilităţile lor, fie de valoarea şi calitatea

produselor lor.

Michael Spence a publicat în 1973 un studiu intitulat "Job

Market Signaling" unde identifică educaţia ca un "semnal" al

productivităţii pe piaţa forţei de muncă. Un angajator nu poate

distinge persoanele mai productive de cele mai puţin productive. În

consecinţă, el îl va alege pe cel mai productiv dintre solicitanţii mai

puţin productivi, numai dacă îl consideră mai puţin costisitor decât

ceilalţi fiind mai educat, decât cei mai puţin educaţi. Spence a

constatat existenţa în baza de aşteptare a unor puncte de echilibru

diferite, condiţionate de educaţie şi venit (de exemplu, bărbaţii şi

13 A. Michael Spence, Job Market Signaling, în Readings in Microeconomics, Time

Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 291.

Comunicare şi limbaj economic albii primesc un salariu mai mare decât femeile şi negrii cu aceeaşi

productivitate). Cercetările ulterioare au extins aplicarea teoriei la

explicarea altor tipuri de "semnale", confirmând importanţa

"semnalizării" pe diferite pieţe (publicitatea costisitoare ca semn al

productivităţii, finanţarea prin emiterea de obligaţiuni ca semnal al

profitabilităţii, tacticile de amânare a ofertei salariale ca semnal al

capacităţii de negociere, reducerile agresive de preţuri ca semnale

ale puterii pieţei, etc.).

Teoria oferă explicaţia dividendelor plătite de firme acţionarilor,

deşi se ştie că ei vor plăti un impozit suplimentar pentru aceste

venituri suplimentare. De ce aleg firmele să plătească dividende în

să urmeze o cale mai simplă, adică să reţină profitul în interiorul

firmei favorizând acţionarii prin creşterea capitalului şi a valorii

acţiunilor? Un răspuns, în sensul teoriei "semnalizării", este acela

că dividendele pot fi un semnal favorabil pentru investiţiile

viitoare, firmele plătesc dividende pentru că pe piaţă acest fapt este

interpretat ca un semn bun, ceea ce va însemna şi un preţ mai mare

al acţiunilor. Ideea este că preţul mai mare al acţiunilor va

compensa pierderile acţionarilor rezultate din impozitarea

suplimentară a dividendelor.

Joseph Stiglitz, împreună cu diverşi colaboratori,

completează analizele întreprinse de Akerlof şi Spence cu

cercetarea comportamentului pe piaţă al agenţilor economici

Teorii şi concepţii despre informaţia economică neinformaţi pe piaţă cu informaţie asimetrică, în speţă piaţa

asigurărilor unde companiile de asigurări nu deţin informaţii despre

riscul real la care sunt supuşi clienţii. Joseph Stiglitz şi Michael

Rothschild arată cum compania de asigurări-partea neinformată

poate determina clienţii săi (partea informată) să-şi dezvăluie

informaţiile despre riscurile proprii, prin "screen". Pe baza

informaţiilor "cernute" ("selectate"), compania de asigurări distinge

între diferitele clase de risc oferite asiguraţilor, dându-le

posibilitatea de a alege dintr-o listă de contracte alternative, unde

despăgubirile mici pot fi înlocuite cu deductibilităţi mari.

Aplicaţiile teoriei pieţelor cu informaţie asimetrică sunt

multiple: de la pieţele financiare – monetare şi piaţa asigurărilor, la

piaţa muncii şi piaţa bunurilor de consum.

4.5 Capitalul uman, căutarea şi informarea

Teoria capitalului uman, iniţiată de exponenţi ai noii şcoli

de la Chicago în a doua jumătate a secolului al XX-lea, conţine,

atât un filon teoretic-slogan: "Omul cea mai de preţ bogăţie a unei

ţări", cât şi diferenţe semnificative de dezvoltare teoretică.

Promotorii acestei teorii sunt: Th. W. Schultz, G. Becker şi

G. Stigler. Fiecare dintre ei au abordat problemele capitalului

Comunicare şi limbaj economic uman, dar şi-au adus contribuţii importante şi în alte domenii ale

cercetării economice.

Theodore W. Schultz s-a făcut cunoscut prin studiile sale

legate de agricultură şi de ţările în curs de dezvoltare, dar într-o

serie de studii precum: "Investement in Man: an Economist's

View"(1959), "Education and Economic Growth"(1961) şi

"Investement in Human Capital"(1971) iniţiază seria cercetărilor

referitoare la capitalul uman.

Contribuţiile lui Schultz cuprind şi o problematică adiacentă

capitalului uman dintre care o reţinem pe cea mai semnificativă:

punerea în discuţie a noţiunii de capital, insistând asupra definirii

capitalului ca alocare de timp în care figurează şi capitalul uman.

Cercetările sale extrem de diverse îl conduc, din perspectiva

epistemologică, la afirmaţia potrivit căreia cunoaşterea este o

valoare economică foarte particulară sau, altfel spus, ştiinţa este o

activitate raţională rezervată celor suficient de instruiţi ca să o

înţeleagă.

Gary Becker, pe linia promotorilor capitalului uman, pune

pentru prima dată în evidenţă faptul că individul nu este simplu

consumator final, ci un adevărat producător, care prin educaţie şi

formare profesională, practică o investiţie în capital uman.

Teoria capitalului uman constituie fondul gândirii lui G.

Becker, care-i permite să abordeze din perspectivă economică atât

Teorii şi concepţii despre informaţia economică consumul obişnuit (hrană, îmbrăcăminte, petrecerea timpului liber

etc.), cât şi valorile personale determinante ale comportamentul

uman (iubire, ură, altruism etc.). În opinia sa, individul este o

adevărată firmă, care utilizează resurse rare (munca salariată şi

casnică a membrilor familiei) şi care prin muncă produce

satisfacţii, şi cu o organizare care necesită investiţii şi calcule

bazate pe preţuri relative, pe costul timpului etc. G. Becker

utilizează acest mod de analiză pentru a studia oferta de muncă,

comportamentul faţă de educaţie (diferenţele salariale care rezultă

de aici), dar şi factorii dominanţi ai căsătoriei. Astfel, el analizează

în "Human Capital, a Theoretical and Empirical Analysis",

publicată în 1964 (tradusă şi în româneşte)14, ideea după care actele

de consum permit înfăţişarea unei producţii a plăcerii care ia timp

şi cere eforturi care depăşesc o simplă cumpărătură. Achiziţionarea

şi utilizarea unui computer personal presupune învăţare, o lectură,

adică, un cost de intrare care este mai ridicat decât costul

achiziţionării unui bun care produce o satisfacţie imediată (de

exemplu o prăjitură). În 1964, el publică "A Theory of Allocation

of Time", unde generalizează timpul ca element fundamental

pentru înţelegerea comportamentelor noi ale consumatorilor15.

14 Gary S. Becker, Capitalul uman. O analiză teoretică şi empirică cu referire specială la

educaţie, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pg. 65-103. 15 Gary S. Becker, A Theory of the Allocation of Time, în Readings in Microeconomics,

Time Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 198-199.

Comunicare şi limbaj economic

G. Becker fixează astfel cadrul analizei sale, definind

totodată şi conceptele de bază cu care operează teoria capitalului

uman, îmbogăţind astfel limbajul economic.

Mai întâi de toate, capitalul uman este definit de Becker

drept activităţile monetare şi non-monetare care influenţează

veniturile monetare viitoare ale individului. Între aceste activităţi se

includ: educaţia şcolară, formarea profesională în timpul lucrului,

cheltuielile medicale, migrarea, căutarea informaţiilor despre

preţuri şi venituri.

Investiţia în capital uman este influenţată de o serie de

motivaţii: determinantul principal îl constituie profitul sau

randamentul ce se aşteaptă de la sumele investite în capitalul uman,

iar cel secundar remunerarea care depinde de sumele investite în

capitalul uman, iar acestea sunt determinate, la rândul lor, de

comparaţia între costuri şi beneficii. Altfel zis, fiecare persoană

caută investiţia optimală în capitalul uman, iar acesta se află în

punctul de intersecţie a curbei cererii (care este descrescătoare şi

care reprezintă beneficiile marginale) şi curba ofertei (care este

crescătoare şi care reprezintă costurile marginale ale finanţarii unei

unităţi monetare adiţionale la capitalul uman). Curba ofertei unei

investiţii individuale exprimă presiunea exercitată asupra

individului în sensul investirii de sume din ce în ce mai importante

pentru a dezvolta capitalul uman. Curba cererii este descrescătoare

Teorii şi concepţii despre informaţia economică pentru că îmbunătăţirea capitalului uman face timpul mai scurt în

procesul investiţional.

Teoria capitalului uman, elaborată de G. Becker conţine şi o

explicaţie în termeni de timp a inegalităţii salariilor. El arată că

procesul alegerii individuale între prezent şi viitor va determina

continuarea studiilor sau, din contră, alegerea obţinerii veniturilor

imediate. G. Becker insistă asupra costului timpului în ciclul de

viaţă, ceea ce îi permite să explice împărţirea timpului în timp de

studiu şi timp de muncă plătită. În fond, este vorba despre costul de

oportunitate al timpului, pentru că a te educa înseamnă a renunţa la

timpul liber şi la munca remunerată. G. Becker deschide cercetările

spre noua teorie a consumatorului, căreia îi ataşează rata salariului

drept cost al timpului la preţul pieţei. În acest model, individul

operează în permanenţă alegeri care-i permit să arbitreze între timp

liber şi timp de muncă. Individul continuă să substituie orelor de

loisir orele de muncă până când utilitatea marginală a muncii şi cea

a timpului liber devin egale, ceea ce înseamnă realizarea

echilibrului şi a optimului. G. Becker ataşează la noua teorie a

consumatorului o nouă funcţie de consum. Spre deosebire de teoria

tradiţională a alegerilor consumatorului care insistă pe gusturi şi

preferinţe, noua teorie a consumatorului elaborată de G. Becker

caută explicaţii ale formării gusturilor şi metode ale prevenirii

efectelor rezultate din schimbările gusturilor. Analiza acestei

Comunicare şi limbaj economic problematici situează în centru un consumator de un fel deosebit:

un consumator-producător. De fapt, utilitatea consumatorului nu

vine direct din bunurile şi serviciile cumpărate de piaţă, ci este

rezultatul comportamentului consumatorului care alege şi care îşi

produce propriile satisfacţii în constrângerile date. În acest cadru,

din combinarea bunurilor şi serviciilor cumpărate de pe piaţă cu

timpul familiilor rezultă o activitate de producţie. Cu alte cuvinte,

bunurile şi serviciile de pe piaţă sunt input-uri pentru procesul de

producţie al sectorului non-piaţă, iar cererea consumatorului de

bunuri de piaţă este o cerere derivată, similară cererii de consum

intermediar a unei întreprinderi pentru un factor de producţie.

Consumul devine în acest fel o activitate ai căror factori de

producţie (input-uri) sunt bunurile, iar produsele (output-uri) un

ansamblu de caracteristici generate de utilităţi variate. Se pot trasa

astfel curbele de indiferenţă ale consumatorului faţă de

posibilităţile de substituire. Un ansamblu de proprietăţi poate fi

obţinut din bunuri de natură diferită, iar dacă consumatorul este

sensibil faţă de un eşantion de caracteristici, el poate să obţină

aceleaşi niveluri ale consumului conservând un bun sau altul.

Modificările în gusturi şi preferinţe îi dau prilejul consumatorului

să inoveze permanent, inovaţia nefiind nimic altceva decât un

adaos de noi caracteristici la un bun sau la un ansamblu de bunuri.

G. Becker construieşte şi o funcţie de producţie casnică, definită de

Teorii şi concepţii despre informaţia economică structura consumului şi de preţurile relative16. Logic, atât

schimbarea preferinţelor, cât şi schimbările comportamentului

consumatorului ţin de preţurile relative şi de costurile de

oportunitate, iar funcţia de producţie casnică este determinată de

aceşti doi factori. Creşterea înclinaţiei de a consuma muzică apare

din obişnuinţa anterioară de a consuma muzică, spune Becker.

Aceasta se explică printr-un fel de curbă de experienţă a

consumatorului: obişnuinţa de a aprecia muzica creşte

productivitatea consumatorului reducând costul timpului consacrat

de acesta pentru îmbunătăţirea plăcerii resimţită ca meloman. G.

Becker analizează şi comportamentele faţă de căsătorie, natalitate,

muncă şi interacţiunile sociale ale acestora. Unul dintre subiectele

cele mai noi şi mai controversate ale cercetărilor sale îl constituie

interpretarea deviaţiilor şi crimelor în termenii cost-avantaj.

George Stigler are şi o serie de contribuţii la dezvoltarea

teoriei capitalului uman şi la aplicarea în teoria economică a

sociologiei gusturilor dezvoltând, din această perspectivă, teoria

consumatorului17. În acest context, trebuie remarcate contribuţiile

sale legate de înţelegerea procesului de achiziţionare a informaţiei

în fundamentarea deciziilor, precum şi a rolului publicităţii. El

16 Gary S. Becker, Capitalul uman. Oanaliză teoretică şi empirică cu referire specială la

educaţie, Editura ALL, Bucureşti, 1997, pg. 288. 17 George J. Stigler, Gary S. Becker, De Gustibus Non Est Disputandum, în Readings in

Microeconomics, Time Mirror/Mosby College Publishing, 1986, pg. 80.

Comunicare şi limbaj economic porneşte de la faptul că informaţia pură şi perfectă este o ficţiune,

iar pentru a înţelege mai bine realitatea consumatorului trebuie să

se ţină cont de costul achiziţionării informaţiilor şi al timpului pe

care aceasta îl implică. Fiecare om , spune Stigler, ştie că pentru

unele bunuri complexe, cum ar fi achiziţionarea unor locuinţe,

durata căutării îmbunătăţeşte sensibil satisfacţia adusă de bunul

achiziţionat (preţ adecvat, condiţii de locuit mai pe gustul său etc.)

şi invers, este posibil să se considere căutarea drept o muncă

adevărată care are un anumit cost (timp pierdut, alte eforturi făcute

etc.). Pentru Stigler, căutarea informaţiei va fi urmărită dacă costul

marginal al căutării este mai mic decât randamentul marginal

obţinut pentru descoperirea celei mai bune situaţii de cumpărare.

Costul marginal depinde de dotarea iniţială cu informaţii, adică

achiziţionarea anterioară a unui stoc de cunoştinţe. Stigler

precizează că mediul social şi influenţele familiale sunt factori

favorizanţi ai achiziţiilor selective şi eficiente a informaţiei.

Informaţia apare ca un input, un element al funcţiei de utilitate a

consumatorului. Această concepţie alături de cea a lui G. Becker

constituie fundamentele teoriei economice moderne a informaţiei.

Pe această bază Stigler a procedat la analiza publicităţii. Potrivit

opiniei lui, publicitatea este metoda modernă de identificare a

vânzătorilor şi cumpărătorilor. Identificarea vânzătorilor reduce

considerabil timpul căutării consumatorului. Dar publicitatea are o

Teorii şi concepţii despre informaţia economică limită, ea este o cheltuială, care este independentă de valoarea

bunului în cauză. Din punctul de vedere al întreprinzătorului

incertitudinea privind preţurile sale constituie un dezavantaj. Pe de

altă parte, costul căutării este un cost de cumpărare, iar

consumatorul va căuta să-l reducă atunci când dispersarea

preţurilor şi cantitatea optimă cresc. Deci, efectul publicităţii este

echivalent cu introducerea unei sume importante în căutare de către

o mare parte a cumpărătorilor potenţiali. Din această situaţie rezultă

că achiziţionarea informaţiei şi costurile de tranzacţionare nu sunt

nule.

Teoria aceasta se aplică la fel de bine şi pentru identificarea

celor mai bune surse de profit, în vederea derulării unui program

investiţional şi pentru alegerea unei industrii, şi pentru alegerea

unui loc de muncă de către un salariat. Stigler s-a preocupat de

căutarea celei mai bune calităţi şi a celei mai bune reputaţii ale

mărcii de fabricaţie, pentru că acestea pot să conducă la

economisirea efortului consumatorului de căutare, adică reducerea

gradului său de ignoranţă. G. Stigler, prin cercetările sale, este un

precursor al economiei informaţiei.

Teoria capitalului uman a avut şi are o mare influenţă în

stabilirea politicilor educaţionale şi în corelarea acestora cu

exigenţele de pe piaţa muncii.

Comunicare şi limbaj economic Teoriile despre informaţie şi concurenţă au determinat

extinderea domeniului economic la fenomene considerate în mod

tradiţional non-economice, au sporit credibilitatea produselor

ştiinţei economice prin aplicabilitatea lor practică, au impulsionat

cercetările asupra informaţiei şi, evident, au generat un limbaj nou.

Bibliografie

1 Breit, W. Readings in Microeconomics, Times

2 Hochman, H. M.,

Saueracker, E.

Mirror/Mosby College Publishing, 1986

3 Becker, G. S. Capitalul uman. O analiză teoretică şi

empirică cu referire specială la educaţie,

Editura ALL, Bucureşti, 1997.

4 Coase, R. H. The Firm, the Market and the Law,

University of Chicago Press, 1988.

Teorii şi concepţii despre informaţia economică 5 Hayek, F. A. Droit, legislation et liberté, Presses

Universitaires de France, Paris, 1973.

6 Stigler, G. J. Essais in the History of Economics,

Chicago University Press, 1965.

7 Williamson, O. E.

Winter, S. G.

(editori)

Natura firmei. Origini, evoluţie şi

dezvoltare, Editura Sedona, Timişoara,

1997.