; A N U L I. A P R I L I E N A I I U N I E 1 9 3 4 N o . 4 - 5 — 6 Í

LUCEAFĂRUL 11 REVISTA PENTRU PROPĂŞIRE | f CULTURALĂ Şl ARMONIE SOCIALĂ

p" APARE SUB AUSPICIILE ASOCIAŢIEI lj ÎNVĂŢĂTORILOR DIN JUDEŢUL SIBIU Ei LA 15 ALE FIECĂREI LUNI

REDACTOR: 1 0 A N N. CIOLAN

„LUCEAFĂRULUI" care a apus: | | „Scânteerea fa de odinioară, a mângâiat sufletele, §â le^a oţelit în lupta pentru redeşteptarea naţională 11 şi a pregătit calea biruinţei finale. Azi ai răsărit din nou, ca să luminezi mai departe f i calea consolidării naţionale, prin unificare sufle' Vi tească şi armonie socială11. i. JV. c. # J

| l S I B I U , L A 1 I U N I E 1 9 3 4 | |

U. R E D A C Ţ I A Ş I A D M I N I S T R A Ţ I A : S I B I U , S T R A D A H O N T E R U S N o . 6 ^

E^lil|||lli Ini '"""Ulii "iMUi.lnillilllilllihliiiHlllilliiii! "Hlliili Illillillillll1 Ninllllluilllini •,, t'"'"" " f 11, •, 11'1'11"" HI,! iillliHMliin | ! M "iMl||||||llliili 1 1 \trd STlIl'lüllllll ülllllllllllllllülüllllllINloi'Iülllllll lllllHIIIIIIIIlhlliilllllllllllhJHllljl^ I lnlllllllllll.lülllÍE

S A I L L H M " " » . ! » » " 1 " " « ! . ! ! . » ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ! . " » ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' ! ! ! ! ! ' ' ' ' ' ' ' ' ' ' . . . ! . ! « ' " L L M L ' ' " " " ' ' ^ » " " ' ' L L L I N » ' ' " " ' ' » » « « ' " " " ' ! » ! . » ! ' " ' ^ ^

= « H m I I I ! » I I I I W » ^ G £ L L | L " " " " " L | „ L | L ' " " " L > L I ' " ' " ' ! , , , , , . ! ' " " " " , 1 " „ I I , „ | L > I , I Í I | , M , I | | „ „ " L | „ „ | L ' ' " " " L | , „ „ " ' " " " L | " ' " I | | „ [ l ^ =

W T T T / N T 1 A " T I Â T ^ T T T )lí , . , L U C E A F Ă R U L . . .

S = ^ , | " ' L L U »"Hl, I ' " " " ! « , , , ! ! "Hl,,,, " " L L L M N L L L ' " " " ! ! ! , , , « ! » " " « ! I I * " " . • • 1 . 1 " " ' I I 11. " • • T | , „ H |H'" "'M|„ „ ,1 « „ » « " " " S l I l H l " " ! « »

^^'ÍÍllHllH'ií^ííiJlil MniTEI jillljniliLE=2íiJlliniliC riilltnilliT23=I7illl JIIIÍILÍ^Í:. iillPJIIiiií^lJJIIf 1 IUI l llltîZ=Eîill 11 MII irE=^rll| J1|IM»-ÜZJIIIM I ll«r.^3^illl t HniG T«iltllUllif22SZjMlllJi»L«RI IJUMLIÜT*S" S SHTNHLL<ii»""">it.,„.<' i " " " i i i i n i i ' 1 " 1

1 " ' min " Imi in ' " u m i « " I 1 I I I I I " " , " I I I I I I " | | , , " " I I I M H " " i n " ' " " I «m"'iiiiini*"'"IIIIIBIIIIRN

Literatură — Artă.

Note de primăvara*) Verde crud, verde crud... Mugur alb, şi roz şi pur, Vis de-albastru şi azur, Te mai vad, te mai aud!

Oh, punctează cu-al tău foc, Soare, Corpul ce întreg mă doare, Sub al vremurilor joc.

Dintr'un fluier de răchită, Primăvară, O copilă poposită la fântână Te îngână Pe câmpia clară...

Verde crud, verde crud... Mugur alb, şi roz, şi pur Te mai văd, te mai aud, Vis-de albastru şi de-azur.

G. Bacovia.

Miez de noapte.*) întâlnite 'n vârful crucii, Faţă 'n faţă, steaua, luna, Se privesc şi, câte una, Stelele deşteaptă nucii.

Şi pe-al cerului pieptar Scapără frumoşii teferi Sumedenii de luceferi, Plini de voie şi de har.

Din apus la răsărit Toată iarba depe cer, Mică 'n bob cât un piper, A 'nflorit şi-a tresărit.

Şi pe când îmbătrâneşte Lumea jos printre coteţe, Intr'o nouă tinereţe Zilnic cerul se sporeşte.

Tudor Arghesi.

Un eveniment literar. Zilele trecute s'a acordat premiul pentru

poezie, în valoare de 100.000 Lei, de către Fun­daţia pentru literatură şi artă „Regele Carol II".

Premiul a fost împărţit în două şi s'a atribuit în părţi egale poeţilor emeriţi: G. Bacovia şi Tudor Arghezi.

Luceafărul, felicită pe cei doi virtuoşi ai poeziei româneşti contimporane şi aşteaptă

*) Din volumul de poezii publicat de Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol al Il-lea".

dela dânşii noui creaţiuni cari să înalţe sufletul şi să fie adevărate perle ale literaturii vre­murilor de totdeauna.

în loc de studiu critic şi de notiţe biografice am lăsat să vorbească mai sus prin operele lor, cei doi poeţi dăruiţi prin gestul regal cu răsplata bine meritată.

„Luceafărul'.

") Din volumul de poezii „Cuvinte potrivite" ed. II.

1

LUCEAFĂRUL Nr. 4—5—6, 1934.

Ploaia. în sfârşit au încetat vânturile dogoritoare.

Cerurile, după o lungă, chinuitoare aşteptare, şi-au topit harul în lacrimi de rodnică bine­cuvântare !

Da, azi noapte cerurile s'au pătruns de adâncă milă fată de pământul dogorit şi a plâns. Şi plânsul a fost mai hrănitor ca mana. Toate vietăţile ce se adăpostesc la sânul darnic al pământului-părinte s'au cutremurat de o înviorătoare plăcere. Era bucuria crea­toare a pământului!

Azi dimineaţă am găsit piersicul din faţa ferestrei mele plin de flori. Peste noapte şi-a deschis ispititor pleoapele, luminate de tran­dafiriul primăverii şi al zorilor din răsărituri. S'au poate s'a îmbujorat, surprins de faptul zilei ? Seamănă atât de mult cu trandafiriul fermecător din obrăjorii fragezi ai fecioarelor surprinse în clipita deşteptării.

Mă uit răpit la frumuseţa piersecului în floare. E atât de tinăr, odrăzlit doar de două primăveri, şi e atât de vesel de bucuria pă­rintelui, ce-1 ţine în braţe. Simţesc, văd cu ochii, cum ademenit de dorul după largă vieaţă îşi creşte mugurii şi-i desface cu atâta nevinovăţie „ca nişte fecioare doritoare de a primi sărutarea pe buzele lor".

In împărăţia firii se coboară tăcerea. Şi-i atât de adâncă tăcerea încât aud cum curge vieaţa. Aud şoapte cari se înfrăţesc într'un murmur divin. Desprind frânturi de rugă-

„Nu sunt decât trei soiuri de oameni: unii cari slujesc lui Dumnezeu, fiindcă l-au găsit; alţii cari se străduesc a-l căuta, fiindcă nu l-au găsit; şi alţii cari trăesc fără a-l căuta şi fără a-l fi găsit. Cei dintăiu sunt înţelepţi şi fericiţi; cei din urmă sunt nebuni şi nefericiţi; cei din mijloc sunt ne­fericiţi şi înţelepţi.

GOETHE.

„Onoarea e ca şi juneţea: odată pierdută, nu se mai redobândeşte.

CANTU.

ciune, ce se ridică din potirele florilor, din frunzuliţele desfăcute ale mugurilor, din miile de ierburi, ce peste noapte au răsărit, dese ca peria. E imnul cel mai evlavios ce l-am auzit vre-odată:

„Ceriuri milostive! Spre voi se îndreaptă ochii noştri plini de sfiala admiraţiei şi de evlavia smereniei. Dela voi coboară toată vlaga noastră, fie prin azurul razelor, fie prin mila lacrimilor. Toată frumuseţa, toate podoa­bele noastre, voi ni le împrumutaţi. Spre voi ce­ruri îndurătoare, ne înălţăm pentru ca să ne în­chinăm vouă. Slavă cerurilor binecuvântate ".

Câmpiile se umplu de murmur de izvoare, se împodobesc cu armonii de flori şi îndem­nurile plugarilor la muncă creatoare, par îndemnuri de rugăciuni. Seminţele aruncate de mâna plină de nădejdi, se aprind în văz­duhuri şi în lumina aceasta se iţesc vede­niile rodurilor îmbelşugate.

Pădurile se învesmânta în smaragduri îm­părăteşti şi învie prin cântece de proslăvire a cerului, care a trimis tărie de viaţă.

Da, ploaie, mană cerească, pământul în­setat a înviat la vieaţă nouă, şi toate vie­tăţile ce le poartă la sinu-i darnic, cântă imnuri cerurilor, care te-au trimis.

Şi omul înfiorat de nădejdile verii îmbel­şugate, se închină cu smerenie Domnului, stăpân peste ceruri şi pământuri:

„Doamne, Mărire Ţie". Z. Sandu.

„Această fiinţă care vrea şi care poate, această fiinţă activă prin sine, oricare ar fi ea, care mişcă universul şi regulează toate lucrurile din lume, eu o numesc Dumnezeu. Eu adaog la acest nume, ideile de inteligenţă, de putere, de voinţă şi de bunătate cari sunt o urmare necesară a celor dintâi; eu ştiu foarte sigur că această fiinţă există prin sine, că existenţa mea îi este supusă precum supuse îi sunt toate lu­crurile pe care eu le cunosc. Eu văd pe Dum­nezeu pretutindeni în operile sale".

J. J. ROUSSEAU.

Nr. 4—5—6, 1934 LUCEAFĂRUL 3

Urşani. Loc de reculegere şi de închinare.

In ţinutul Olteniei, dela Tismana şi până la R.-Vâlcea, la poalele munţilor ce stră-juiau odinioară Banatul în care Voevodul Mihaiu şi-a început domnia, pe plaiurile Că­pitanului Tudor, se află înşirate, ca şi măr­gelele pe aţă, o mulţime de sate.

Sunt centura sufletului unui neam întreg, în care a vibrat cu tărie spiritul treaz al po­porului. Lanţul Carpaţilor apăsa cumplit acest su­flet ce întrecea prin forţa lui de vitalitate, puterile mult mărginite în trupul României Mici.

Printr'o încordare su­premă, acest suflet şi-a regăsit odihna în hotarele de azi ale României Mari.

Acolo, într'unul din aceste sate, la Măldăreşti, a poposit de nenumărate ori, un suflet din sufletul poporului, un modest lup­tător pentru triumful nea­mului său, un om, un creştin şi un cetăţean ade­vărat.

Aci, Ion G. Duca se re-găsia pe sine, în sufletul poporului pe care-l iubea mai presus de orice. Ori de câte ori se simţia obosit şi cu amărăciune în suflet că nu putea fi — peste voia lui — de folos neamului, se refugia de lumea plină de atâtea răutăţi în aceste locuri, presărate de dărnicia Voevozilor cre­ştini ai neamului, cu atâtea lăcaşuri de în­chinare.

Mănăstirile: Horezu, Polovragi, Bistriţa şi Arnota, toate în apropierea Măldăreştilor lui iubiţi, erau cercetate de Ion G. Duca în fiecare an. Aci, în atmosfera de înaltă reculegere, în faţa mărturiilor trecutului glorios al nea­mului, sufletul lui Ion G. Duca se întraripa şi se umplea de elanul iubirii de neam.

Mănăstirea dela Urşani

Dar la aceste mănăstiri, mişunau mul­ţime de oameni, cari turburau liniştea desă­vârşită şi tăcerea unei reculegeri depline.

Această cauză l-a determinat pe Ion G. Duca să-şi caute un loc de închinare liniştit şi plin de evlavia sfântă a tăcerii, în care sufletul se poate înălţa în voie spre Atotpu­ternicul Creator.

Dela tărguşorul Ho­rezu, spre nord-vest, cale de un ceas pe jos, se află sătuleţul Urşani, aşezat la piciorul muntelui. Acest sătuleţ a fost dăruit prin ctitorie boerească, cu o bi­sericuţă ce se află aşe­zată afară din sat, spre nord, pe o colină care domină întreaga vale a Urşanilor. De jur-împre-jur pădurea îi ţine straje, iar munţii îi sunt ziduri de cetate.

Foşnetul frunzelor în adierea vântului, ciripitul pasărilor şi murmurul apei din vale, dau sufle­tului alinare şi-l înalţă spre Dumnezeu.

In acest schit şi în această atmosferă pioasă, Ion G. Duca a poposit de nenu­mărate ori singur şi în tăcerea mormântală a schitului, se ruga.

Doar freamătul codrului, murmurul apei şi cântul pasărilor formau corul ce răspundea ecteniilor rugii lui.

Aci, în apropierea lui Dumnezeu, Ion G. Duca s'a simţit acasă la dânsul.

Fără să-şi dea seamă că o mână ucigaşe îl va răpune în curând, ca fiecare creştin adevărat, care aşteaptă ceasul din urmă cu resemnare, Ion G. Duca, scriindu-şi testa­mentul, intre altele a cerut urmaşilor săi ca

1*

4 LUCEAFĂRUL Nr. 4—5—6, 1934.

să fie aşezat la locul de odihnă veşnică in schitul Urşani.

Tragicul sfârşit al celui ce a fost, un mare om de stat, prototipul cinstei, mântuitor al neamului în ceasuri de grea cumpănă, pro­tectorul ţărănimii căreia i-a închinat din ti­nereţe toată vieaţa sa prin întărirea şi des-voltarea cooperaţiei, în care el vedea sin­gura solvaré a poporului, părtaş la măreaţa operă a întregirii neamului, alături de Re­gele Ferdinand şi I. I. C. Brătianu şi la în­făptuirea marilor reforme sociale, votul ob­ştesc şi împroprietărirea ţăranilor, a sfâşiat inimile tuturor de durere. Fără să fi putut să dea întreg talantul, neamului în slujba căruia se pusese, în floarea vârstei, plin încă de putere şi de entuziasm, s'a stins ca o lumânare, asupra căreia o vijelie se aruncă în furie nebună.

Intr'o frumoasă Duminecă de Mai, în ale lunii zile 6, sicriul, care închidea pe acela care a fost Ion G. Duca, a fost adus spre vecinică odihnă la schitul Urşani spre pli­nirea voiei sale din urmă.

Cu mare alaiu, format din tineri şi bă­trâni, femei şi copii, în straie de sărbă­toare, cu sufletele cernite de durerea unui neam întreg, cu ochii înlăcrimaţi cari pe­treceau sicriul purtat sub baldachin de stejar măestrit încrustat, a fost condus de rude şi prieteni la locul ales de dânsul pentru odihna cea nesfârşită în veac şi în veac.

Schitul Urşani cuprinde între zidurile sale presărate cu siluetele sfinţilor aşezaţi în cor­turile drepţilor, pe Martirul neamului româ­nesc I. G. Duca.

Aci, la mormântul său, în liniştea neţăr­murită a singurătăţii, vor veni ani de-a rândul, toţi câţi l-au iubit şi l-au urmat în lupta trudnică pentru mai bine!

Aici îşi vor pleca genunchii, pe lespedea rece, toti aceia cari în dorinţa de a fi eroi ai neamului, în lupta de înălţare între nea­murile pământului, vor veni să se adape la izvorul vieţii celei vii a eroismului na­ţional.

I. N. Ciolan.

Firişop alb... Ieri, pe firul tău nădejde Firişor alb de mătasă, înşiram, visări de aur Pentru draga mea aleasă...

Azi, te-ai rupt pentru vecie... Şi aşa, într'o neştire, înşir lacrimi, reci şi albe Pe-ale vieţii negre fire...

M. I. Grădinaru.

I V J ^ > é ^ I V J ^ A ^ r A 0 ^

m?Wjâ 1**W*Îa I ^ Ö ' i f iS* ÍS*€j • y f j p M t í ? í 9iâ îff&M M l î a

Învăţământ şi educaţie.

Câteua eonsideraţiuni asupra copiilor anormali. Un program şcolar judicios nu poate da

roade bune cât timp învăţământul ce decurge din el, nu este adaptat mentalităţii educa­tului.

Ştim cât de variată este mentalitatea co­piilor din şcoalele noastre, mai ştim cât de ne­ajutat este educatorul, (învăţătorul sau pro­fesorul), din partea familiei acestor copii. Unele familii (mai ales dela ţară) se mulţu­mesc să asigure numai viaţa materială a acestor copii fără vreo altă educaţie, altele (dela oraş) cu o concepţie prea largă fac o educaţie prea liberă în care egalitatea se substitue erarhiei naturale şi prin aceasta, se prejudiciază respectul şi autoritatea atât părinţilor cât şi educatorilor.

Negreşit că învăţământul suferă de pe urma acestor inconveniente, dar la greută­ţile educaţiei se adaogă uneori indisciplina educaţilor, venită de pe urma anormalităţii lor psihice. 0 selecţie serioasă a copiilor anormali nu se face sau se face cu greu. Iar numărul restrâns (2) al institutelor de copii debili mintali, fac ca şi aceia scoşi din rândul şcolarilor comuni, să nu-şi poată găsi locuri în care să fie educaţi potrivit mentalităţii lor.

Am crezut necesar să evidenţiez unele laturi ale problemei anormalilor mintali, pentru ca cei în drept să poată odată mai mult să fie avertizaţi în ceia ce ar trebui să facă în această direcţie.

In anormalitatea copilului intră în primul loc starea de degenerescentă hereditară apoi deviaţiile, bolile, viciile, etc., care aduc aşa zisa stare degenerativă dobândită.

Toţi aceşti degenerescenţi hereditari poartă urmele psihice ale degenerescentei lor. Sem­nele fizice numite şi stigmate sunt variate

şi mai mult sau mai puţin uşoare de con­statat.

Aceste vicii de organizaţiune corporală privesc: talia şi desvoltarea generală a cor­pului, pielea şi apendicele cutanate, craniul, faţa cu urechea şi bolta palatină, trunchiul şi viscerile, membrele, organele genitale etc.

Stigmatele psihice se referă la facultăţile intelectuale, morale şi sociale. Aceste facul­tăţi pot fi inexistente în total sau în parte (prin oprire în desvoltarea lor) şi desechili-brate sau desarmonizate.

Este cunoscut faptul că unul din aceste stigmate găsit la un individ nu are valoare. Pentru ca aceşti anormali să însemneze o degenerescentă este nevoie de un bloc de stigmate.

Stigmatele psihice sunt mai importante decât cele fizice fiindcă sunt considerate ca adevăratele elemente constitutive ale de­generescentei. Rare ori sunt cazurile însă în care stigmatele psihice să nu fie însoţite şi de cele fizice.

Bazaţi pe importanţa şi numărul stigma­telor, diferiţi autori au încercat o clasificare a anormalilor mintali.

Unii (Pinel) au luat în vedere gradul de langaj, alţii (Dubois, Belhome, Voisin) in­stinctele şi starea de automatism, alţii (Morel) după diferitele simptome pentru aceleaşi le­ziuni aparente, alţi (Magnan) după facultă­ţile intelectuale, sentimentale şi motrice, alţi (Sollier) după starea de atenţie, alţi după raportul anatomo-patologic etc. Dr. Bourne­ville care întrebuinţează acest din urmă pro­cedeu, nu face propriu zis o clasificare, ci un tablou enumerativ de cauze organice care pot produce după profunzimea lor, lacune sau slăbiciuni intelectuale, ce s'ar putea ca-

6 LUCEAFĂRUL Nr. 4 — 5 - 6 , 1934.

racteriza sub numirea de idioţie (3 grade), imbecilitate (2 grade) sau debilitate mintală. Negreşit că la toate aceste stigmate se pot asocia uneori şi diferite boli mintale (psihoze).

Dela al III-lea grad al idioţiei şi până la debilitatea mintală simplă există însă o scară neîntruptă în care este foarte greu să pre­cizăm pragurile diferenţiale.

Cum in cunoştinţa exactă a tipurilor de anomalie psihică şi mintală şi în aplicaţia judicioasă a măsurilor preventive, de edu­caţie şi de îngrijire, stă toată profilaxia de-liquenţilor şi criminalilor, credem că totuşi ne-am putea servi de clasificarea clinică în­trebuinţată de Profesorul Dr. Regis, care îm­parte stările de degenerescentă în 3 clase.

I. Desechilibraţii (numiţi încă şi degeneraţi superiori sau degenerescenţi) şi care cuprind indivizii dezarmonici, originali, excentrici.

II. Degeneraţii propriu zişi (numiţi şi de­generaţi mijlocii), care pot fi simpli sau cu boli mintale (psihose).

III. Monstruoşi (numiţi şi degeneraţi infe­riori), care cuprind imbecilii (2 grade) şi idioţii (3 grade).

Trebue să recunoaştem că chiar prin această clasificare, elementele patologice din o categorie se pot amesteca cu altele din altă categorie sau clasă.

Numeroase sunt cauzele care pot aduce aceste degenerescente hereditäre. Cităm: boalele familiare, plăgile sociale familiare (în special alcool, sifilisul, pelagra, tubercu-losa, etc), consaguinitatea, etc.

In starea degenerativă dobândită, cauzele provin prin boalele părinţilor în momentul concepţiei, boalele mamei şi accidentele din timpul sarcinei sau naşterei, boalele infec-ţioase ale copilăriei care se însoţesc de tul­burări cerebrale şi medulare, mizeria fizio­logică cu alimentarea defectuoasă, relele tra­tamente şi exemple din vieaţă, etc.

Educaţia prin vieaţă perversă a mediului în care trăieşte copilul, ajunge uneori (la stări de susceptibilitate înăscută) să creieze aptitudini ce îmbracă caracterul degenerativ.

Calomniile care creiază mulţimei (pline de dorinţe) idei că totul în societate se obţine prin hoţie şi crimă şi că cinstea nu există

sau este un cuvânt pentru naivi; starea de­moralizantă a tineretului prin licenţa presei, care evidenţiază în mod exagerat şi cu lux de detalii crimele şi hoţiile şi care expune pornografiile ce ajung în unele foi la un adevărat sadism; timiditatea oamenilor oneşti, care în modestia lor lasă să apară mai mult imoralitatea, onorurile acordate banului câ­ştigat oneros, hoţiile cinice, conrupţia, e tc , ioate aceste fapte, lasă (pe anumite organi-zaţiuni mintale) îndemnul de a le reproduce. Repeţirea măreşte şi mai mult acest îndemn şi creiază obişnuinţa, care poate să se trans­mită la urmaşi sub formă de instinct.

înţelegem ce influenţă poate avea acest mediu asupra ünor copii şi mai ales a acelor care prin starea lor de supunere exagerată (de ceară moale), primesc orice influenţă vătămătoare.

De multe ori la cauzele extrinseci (din afară) ale anomaliei copilului, se adaogă altele intrinseci dinăuntru complicând şi mai mult această anomalie.

Dacă indivizi din clasa degeneraţilor in­feriori sunt uşor de recunoscut prin stigma­tele lor fizice şi psihice, şi dacă cei mai mulţi din categoria degeneraţilor mijlocii prezintă tulburări mintale, care necesită izo­larea şi internarea, avem mulţi copii care fac parte din degeneraţii superiori sau din clasa debililor mintali (categoria mijlocie) care provoacă prin purtarea lor multe ne­ajunsuri educatorilor din şcoală (învăţători sau profesori).

Am vorbit mai sus de acei copii care com­paraţi cu ceara moale, au nevoie de metode particulare pentru îndreptarea inteligenţei şi întărirea voinţei lor.

Cum însă în sălile şcoalelor noastre se găsesc mai mulţi din cei categorisiţi cu nu­mele de perverşi morali sau instinctivi, voiu expune prin câteva cuvinte caracteristica lor.

Sentimentele bolnave care stau la baza individualităţii acestor copii sunt: vanitatea, pisma, prefăcătoria, frica, minciuna, lenea, nesupunerea, cruzimea.

Copilul din această categorie nu iubeşte pe nimeni, e nesimţitor la mustrare şi laudă, nu-1 impresionează supărarea arătată de

LUCEAFĂRUL Nr. 4 — 5 - 6 , 1934.

părinţi pentru faptele lor. Nu este ascul­tător, ba face chiar contrariul de ceia ce i se cere. Când nu i-se face în voie, se în­furie şi este capabil să facă cel mai mare rău. Ii face plăcere să rupă flori să chinuiască animalele sau pe alţi copii mai slabi ca el. Se răzbună uneori dând foc sau ucigând.

In şcoală, acest copil este leneş nesupus, pârăşte pe conşcolari. In armată se arată des-ordonat, nedisciplinat, îndrumător de revolte.

Copilul pervers instinctiv nu este sincer şi după uitătură se vede că-i prefăcut sau comediant.

Nestatornic şi cu firea făcută spre a ne­mulţumi pe şefi şi pe camarazi, acest per­vers părăseşte de multeori familia, şcoala şi vagabondează. Nu rămâne stabil la vreo meserie sau serviciu. îndeamnă pe cei mai slabi de fire la fapte rele, fură bani, obiecte, ameninţă cu bătaie, fac înşelătorie, şi se dedau mai târziu la băutură. Se arată im­pulsivi. De multe ori necinstesc fetele, iar fetele când sunt perverse sunt de timpuriu îndreptate spre rele.

Se înţelege că unii din perverşi nu au toate defectele enumărate mai sus. Există şi între ei o scară. Inteligenţa lor vie (spre rău) însă le foloseşte ca să nu poată fi izo­laţi şi internaţi în casele de boli mintale. In adevăr, aceşti degeneraţi superiori nu se arată deosebiţi de cei morali decât prin in­stabilitate, imposibilitate de a fixa atenţia, abolirea facultăţilor afective (a simţului moral) şi impulsivitate.

Aceşti infirmi cerebrali cu un desechilibru în spiritul lor, cu tulburări de caracter şi cu impulsivitate, (incapabili de a-şi explica starea lor), sunt numiţi diferit de diverşi autori. Astfel li se zice vicioşi hereditari, depravaţi, deliranţi de acte, manii instinctive, nebunii morale, etc.

Este greu să se delimiteze ceia ce este instinctiv, de aceia ce este dobândit prin repeţire de acte şi obişnuinţe. Totuşi no­ţiunea arbitrară a responsabilităţii, trebue înlocuită prin aceea pozitivă şi obiectivă a nocivităţei, căci perversiunea instinctivă aso­ciată anomaliei de caracter, fac din ei fiinţe antisociale (deliquenţi, criminali).

Bunele rezultate obţinute în diferitele in­stituţii de copii anormali (cu variate stări de degenerescentă) ne fac să credem că izolarea, cu îngrijirea prin metode apropiate fiecărei varietăţi de degenerare, poate reuşi.

Pentru a întreprinde însă acest tratament medico-pedagogic, această ortofrenopedie, este nevoie:

1. Ca în şcolile superioare (seminare peda­gogice, facultăţi, etc.) să se predea nu numai noţiuni de fiziologie, dar şi de patologie mintală (în special cunoaşterea şi educarea copiilor anormali pentru cei destinaţi învă­ţământului).

2. Medicii şcolari care trebue să aibă pre­gătire psihiatrică (prin cursuri de perfecţio­nări), să poată selecţiona mai bine copii în înţelesul de a izola tot ceia ce corporaliceşte şi psihiceşte este deficient sau insuficient (care nu ar putea primi educaţia în comun cu ceilalţi conşcolari). După reacţiunile lor aceşti copii anormali ar putea fi clasificaţi ca : insuficienţi mintali gravi, mijlocii şi uşori.

Cei din urmă vor putea rămâne în şcoa-lele comune, fiind ţinuţi în o supraveghere de aproape a educatorilor. Pentru ceilalţi se vor creia şcoli sau azile speciale cu pro­grame şi educatori speciali. In aceste clase pot lua deci loc: debilii intelectuali şi sen­zoriali (copiii surzi, orbi, cu tulburări de vorbire, etc.) debili intelectuali educabili, (întârziaţi de minte), cei cu caracterul rău sau pervers, debili encefalitici, epileptici, imbecili, idioţi.

Asistenţa copiilor anormali constitue unul din cele mai importante capitole ale medi-cinei contimporane. La noi sunt începuturi pentru debili mintali la Cluj şi Ineu iar pentru ocrotirea copiilor mai mult a orfanilor avem vreo 7 instituţiuni (Turnu-Roşu, Iaşi, Arad, Orlat, Tg.-Mureş, Timişoara şi Chişinău).

Aceste instituţii nu pot progresa din lipsa de mijloace materiale. Aşa că pe de o parte cei ce ar necesita izolarea şi îngrijirea spe­cială nu-şi pot avea locuri, iar pe de alta lăsăm să subsiste cauzele degenerescentei.

In alte ţări din*occident societatea parti­culară vine să aducă o contribuţie impor­tantă în îngrijirea copiilor anormali. In

8 LUCEAFĂRUL Nr. 4 - 5 - 6 , 1934.

Statele Unite avem modele de şcoli şi case de asistenţă. Citez: ca exemplu Child gui-dance de Newark (lângă New-York).

Poate că şi la noi ar trebui să lucreze mai mult statul în unire cu societatea parti­culară, făcând pe lângă opera de educaţie şi îngrijire a copiilor anormali şi operă de profilaxie psihică care poate avea o acţiune puternică asupra heredităţei patologice a generaţiilor viitoare. Hereditatea, am văzut este cauza principală esenţială a anomaliilor copiilor. Prin protecţia copilăriei anormale s a r suprima cauzele agravante datorite edu­caţiei vicioase. Familiile copiilor anormali sunt în parte anormale şi poate de mai multe generaţii. Sunt familii în care dom­

neşte viciul, inimiciţia, desinteresul de cre­ştere şi educaţie sau dirijarea rea a copilului prin lovire, umilinţă, etc. S'ar putea deci prin serviciul de asistenţă socială, acţiona imediat şi asupra părinţilor şi asupra pro-duşilor lor.

In orice caz trebuesc luate pentru anor­malii mintali cel puţini măsuri de izolare şi de educaţie specială. Nu se pot lăsa în educaţia învăţătorilor şi profesorilor, copii care prin starea lor nu pot fi îngrijiţi în comun cu cei normali şi care odată cu pro­vocarea unei stări nervoase educatorilor, lor îngreunează şi buna educaţie a acelor normali.

D P . G . Preda, vicepreşedinte al „Astrei".

Problema indiuidualităfii în şcoala primară. I. Natura tinde spre diferenţiere.

II. Egalitatea naturală e doar o teorie. III. Necesitatea cunoaşterii individualităţii. jir A « , , , Í a ) Empirice

IV. Metodele de cunoaştere : i ^ Ştiinţifice V. Valoarea acestor metode.

VI. Cunoaşterea realităţii sociale. VII. Ce îndrumare vom da educaţiei.

I.

Arătam în numărul trecut al revistei noa­stre care este rostul şcoalei primare în lu­mina nouilor principii din pedagogia modernă, constatând că două sunt realităţile de care neapărat trebue să ţinem seamă pentru a nădăjdui să putem face cu adevărat, operă educativă şi anume -. o realitate individuală prin care înţelegeam natura bio-psihologică a elevului şi o realitate socială în mijlocul căreia trăieşte, se desvoltă şi va fi chemat să acţioneze în viitor copilul de astăzi. Vom încerca acum să lămurim problema celor două realităţi spre a vedea cum trebue privit raportul dintre ele şi care sunt mij­loacele cu ajutorul cărora vom putea să le armonizăm, asigurând generaţiei viitoare pu­tinţa de a fi cât mai de folos omenirii. Pentru aceasta vom porni dela ultimile con­

statări şi verificări ştiinţifice cari duc toate la concluzia că natura tinde necontenit spre diferenţiere fie în domeniul biologic, fie în cel psihologic.

Intr'adevăr urmărind în de aproape des-voltarea vieţii animale şi vegetale în decursul timpului vom constata că tendinţa naturală şi sigură este spre diferenţiere. La fel vom constata şi în ce priveşte desvoltarea sufle­tească a omenirii.

n . Dar atunci se pune întrebarea: Cum ră­

mâne cu principiul egalităţii oamenilor pentru care au luptat şi au murit atâţia eroi?

Oare ideia care a înflăcărat atât de mult omenirea încât s'o împingă la fapte ca acele petrecute în timpul marei revoluţii franceze, sau la atâtea alte încercări cari tindeau să asigure egalitatea de tratament tuturor oa­menilor să fi fost o utopie ? Atunci în­treaga istorie ar fi o minciună. Şi cu toate aceasta inegalitate naturală e atât de do­vedită ştiinţificeşte încât nu mai încape nici o îndoială. Omenirea a trăit şi trăieşte încă în lumea iluziilor şi nu rareori încercările grele din viaţa popoarelor s'au datorat tocmai

Nr. 4—5—6, 1934. LUCEAFĂRUL

faptului că acestea şi-au formulat iluzii care le-au împins pe calea răsboaielor sau a re­voluţiilor sociale.

Dacă ne-am gândi numai la răsboaiele lui Napoleon sau la unele motive psihologice cari au împins la deslănţuirea răsboiului mondial, nu ne-am convinge oare că iluzia puterii sau a unei misiuni sfinte încredinţată unui anumit popor împinge uneori la fapte de curată nebunie?

Iată lucruri pe cari trebue să le înţelegem din ce în ce mai bine şi asupra cărora e necesar să medităm adânc. Realitatea ne oferă, fără putinţă de desminţire, exemple numeroase de diferenţiere. Dela planta cea mai umilă, până la om, vietatea cea mai su­perioară, vom constata acelaş lucru: nu există doi indivizi absolut la fel!

Şi atunci cum putem vorbi despre opera educativă pe care o facem dacă ne purtăm cu toţi indivizii la fel?

Cum să ajungem la rezultate mulţumi­toare atâta vreme cât lucrăm împotriva naturii ?

III.

Iată ceeace trebuia să înţelegem de "multă vreme şi cu toate astea refuzăm să pricepem, întrucât ne este mai comod să tratăm pe toţi copiii la fel aplicându-le tuturor aceeaşi măsură şi asemeni doctorului nepriceput, administrându-le pentru orice boală acelaş singur medicament: chinina, căci chinină amară este educaţia pe care o facem azi pentru micii copilaşi, decât să căutăm a-i cunoaşte, a le ghici dorinţele şi trebuinţele şi a le prezenta medicamentul cel mai po­trivit acestor dorinţe, prin satisfacerea lor naturală.

Acest tratament vitreg trebue însă să în­ceteze. Trebue să ne pătrundem de adevărul că fiecare copil e o fiinţă aparte, cu anu­mite dorinţe şi tendinţe în curs de desvol-tare, cu o linie deosebită de evoluţie spre perfectarea fiinţei sale şi că nu vom putea nici măcar vorbi de educaţie câtă vreme nu cunoaştem această realitate.

IV. Cum vom cunoaşte această realitate ? Iată

problema cea grea la care trebue să răs­pundem. Sau cu alte cuvinte, cari sunt me­todele de cunoaştere a individualităţii şi în­trucât ne dau ele posibilitatea să cunoaştem mai mult, sau mai puţin sigur, pe copil. S'a vorbit foarte mult în ultimul timp despre diferitele metode ce pot fi întrebuinţate de aceea nu credem necesar a reveni asupra lor în amănunţime, ci ne vom mărgini a reaminti că erau împărţite în două grupe: grupa metodelor empirice şi grupa celor ştiinţifice.

Grafologia, Chiromantia, Fiziognimica erau considerate empirice pentruca rezultatele lor erau departe de a fi sistematice şi precise, în vreme ce metoda testelor, cea statistică şi a fişelor individuale erau considerate drept ştiinţifice întrucât rezultatele lor erau mai precise şi mai sigure.

V.

Desigur că din moment ce rezultatele sunt nesigure nu putem vorbi de o valoare reală a metodelor empirice. Rămâne să vedem întrucât metodele ştiinţifice ne pot fi de folos.

Luate în parte, fiecare din metodele ştiin­ţifice ne dă rezultate destul de precise şi verificabile ştiinţificeşte dar parţiale, ori noi urmărim să cunoaştem viaţa copilului aşa cum se manifestă ea ca un complex bio-psihic, de aceea spre a ajunge la rezultate mai sigure e necesar să le folosim pe toate, rezultatele uneia completând pe ale celei­lalte. Vom întrebuinţa astfel şi metoda te­stelor cât şi pe cea a fişelor individuale, accentuând mai ales pe ultima, care ne dă posibilitatea să cunoaştem pe copil ca fiinţă activă cu manifestările lui variate provocate de tendinţe personale şi ne dă ocazia să putem cunoaşte în oarecare măsură aceste tendinţe pentruca apoi să putem lua măsu­rile necesare unei bune îndrumări a des-voltării lor. Valoarea metodelor depinde însă de cel care le aplică. Dacă problema e tra­tată cu pricepere şi stăruinţă învăţătorul va

iö LUCEAFĂRUL Nr. 4 — 5 - 6 , 1934.

ajunge pe încetul să-şi cunoască mai bine elevii şi să poată căuta mijloacele educative cele mai adecvate fiecăruia.

VI. Odată cunoscut terenul pe care avem de

clădit urmează să căutăm a cunoaşte reali­tatea pentru care lucrăm, adică viaţa so­cială. In ce priveşte această problemă e bine să amintim două curente oarecum opuse. Partizanii primului spun că în opera noa­stră educativă trebue să avem în vedere viaţa socială pe care va fi chemat s'o tră­iască elevul în viitor, aceasta a fost şi este credinţa educatorilor europeni, în veme ce educatorii americani şi unii dintre elevii lor europeni, spun dimpotrivă că trebue să pre­gătim pe copii pentru forma de viaţa ac­tuală, întrucât nu cunoaştem care ar putea fi forma de viaţă peste nu ştiu câţi ani, când vor fi chemaţi elevii de azi să ia parte activă la viaţa socială.

Viaţa socială, spun dânşii, este într'o con­tinuă evoluţie, într'o neîncetată transformare şi atunci cum avem noi pretenţia să pre­gătim pe educaţii noştri pentru o formă de viaţă pe care, cel mult o bănuim, dar în nici un caz nu vom avea pretenţia că o cu­noaştem. Trebue să avem în vedere viaţa socială de azi şi să pregătim pe elevii noştri astfel ca să fie bine înarmaţi pentru a face faţă împrejurărilor actuale, iar de vom reuşi să facem această operă atunci ei se vor adapta şi vieţii sociale viitoare întrucât vor ţine pas cu opera de transformare a socie­tăţii, altfel vom creia idealişti şi utopişti cari niciodată nu se vor putea adapta cerinţelor momentului şi oameni veşnic nemulţumiţi, nicidecum personalităţi cari să contribuie cu succes la ridicarea vieţii sociale din timpul lor.

In oarecare măsură au dreptate dânşii atunci când cer să cunoaştem şi să pornim dela realitatea socială pe care o putem intui fiindcă o trăim şi să asigurăm generaţiilor de mâine o desvoltare care să evoluieze paralel cu evoluţia socială, acolo unde însă credem că nu au dreptate este unde cad

în cel mai extrem utilitarism, cerând să avem în vedere pregătirea copiilor pentru a putea câştiga cât mai multe bunuri mate­riale, întrucât aceasta trebuie să primeze în viaţă. Adică, idealismului poate exagerat, dânşii îi opun utilitarismul cel mai feroce. Intr'adevăr, viaţa socială cere oameni pre­gătiţi să producă tot mai mult în toate do­meniile, dar dacă vom înlătura cu totul orice urmă de ideal nu vom ajunge să creiem oameni ahtiaţi după averi, agravând lupta între indivizi şi popoare ? Şi actuala criză în care se sbate omenirea, în frunte cu americanii cari preconizează aceste lu­cruri, nu dovedeşte că omenirea a pierdut cel mai de seamă suport de echilibru social, suportul moral ?

VIL Iată dece credem că, dacă intr'adevăr

educaţia trebue să aibă în vedere viaţa so­cială actuală, nu trebuie să uite că rolul său principal este de a lucra din răsputeri pentru înbunătăţirea omenirii prin întărirea elementului ideal-moral în sufletele celor educaţi şi deci în viaţa socială şi că atunci când a renunţat la speranţa de a putea îmbunătăţi omenirea şi-a compromis în în­tregime însăşi rostul său.

Pornind dela realitatea individuală pe care trebue să caute a o cunoaşte cât mai bine şi ţinând necontenit seama de cea socială în mijlocul căreia trăiesc şi pentru care se formează nouile generaţii, educaţia nu va înceta nici-o clipă să lupte pentru formarea omului bine pregătit în lupta vieţii, pentru desvoltarea armonică a tuturor puterilor sale trupeşti şi sufleteşti, dar pentru a fi folositor societăţii care-1 primeşte în sânul său şi-i pune la îndemână atâtea mijloace trebuincioase desvoltării sale, educaţia va avea în vedere fără încetare idealul moral ca far luminos şi conducător sigur al indi­vidului pe valurile vieţii sociale, căci numai astfel va creia oameni gata să se sacrfice binelui comun, deci oamenii de care are trebuinţă societatea.

P. N. Apolzao.

Nr. 4 — 5 - 6 , 1934 LUCEAFĂRUL 11

învăţătorul şi nouile curente de culturalizare. Cu drept cuvânt, învăţătorul a fost tot­

deauna considerat ca un factor principal al culturalizării masselor. Dincolo de obligaţiile lui strict profesionale dincolo de zidurile şcoalei, deci, învăţătorul a însemnat un agent educativ de primul rang. Şcoala lui depăşea cu mult limitele instituţiei ce poartă acest nume, cuprinzând cu generozitate ho­tarele satului întreg ce devenea astfel ade­văratul obiectiv al operei educative. Pră­pastia dintre şcoală şi viaţă dispărea deci, mediul familiar, şcolar şi social constituind o firească unitate ce trebueşte considerată în ansamblul ei natural. In rândurile de faţă, ne propunem .să arătăm că misiunea învăţătorului a devenit tot mai importantă în lumina marilor concepţii ale propagandei culturale actuale.

Intr'adevăr trebue să observăm mai întâiu, cu bucurie că opera de educaţie a masselor e întreprinsă astăzi într'un spirit ce se di-ferenţează mult de lăudabilele eforturi dina­intea răsboiului. Un anume suflu romantic, un apostolat sentimental, ce pornea desigur dintr'o impresionantă vocaţie dar care avea marele păcat de a desconsidera în mod absolut datele realităţii, — caracteriza acti­vitatea de atunci a culturalizării. In ultimii ani, pozitivismul a pătruns însă şi în do­meniul pedagogiei sociale accentuând nece­sitatea imperativă a realismului educativ. Un nou spirit sistematic însufleţeşte astăzi propaganda culturală.

Principiul de bază dela care se pleacă e mai întâiu, cunoaşterea realităţii educabile din cât mai multe puncte de vedere, într'un mod cât mai complet. Conferenţiarul orăşean de pildă, nu mai trebue să ia astăzi drumul satelor înainte de a culege bogate informa­

ţiuni asupra locului unde va avea să cu-vânte. Ei bine, opera aceasta de prealabilă cunoaştere, numai învăţătorul care stă per­manent în mijlocul satului, o poate între­prinde. El va alcătui acele „hărţi de infor­maţie" pe liniile cărora propagandistul cul­tural se va mişca în voe, cu mult folos pentru ţărani. învăţătorul reprezintă dar factorul educativ absolut necesar pregătirii sistematice a propagandei culturale prin fur­nizarea materialului ei informativ. Dar nu numai atât. Prin traiul lui zilnic în mijlocul masselor rurale, învăţătorul e chemat să în­treţină viu opera educativă. Sfătuitor per­manent al satului, focul activităţii spirituale va trebui înfiripat din entuziasmul lui de totdeauna. El va supraveghia continuitatea şi roadele seminţelor svârlite de propa­gandiştii culturali.

Cum noile metode ale culturalizării, cer o tot mai mare utilizare a elementelor ţără­neşti, rolul învăţătorului devine — în această direcţie — tot mai important. Şcoa­lele ţărăneşti de pildă, ce au început să funcţioneze în atâtea despărţăminte ale „Asociaţiunii", au mare nevoie de sprijinul învăţătorului ce urmează să lumineze pe săteni asupra folosului ce-1 au frecventând acele scoale.

Deasemeni noua instituţiune de integrală educaţie a „Şoimilor Carpaţilor" solicită ajutorul moral al învăţătorului spre a-şi putea îndeplini cu succes opera.

Pe de-asupra tuturor minunatelor pro­grame de acţiune culturală, învăţătorul ră­mâne mai departe — împreună cu ceilalţi intelectuali ai satelor — factorul viu fără de care nimic serios nu s'ar putea întreprinde.

Al. Dlma.

2*

12 LUCEAFĂRUL Nr. 4—5—6 1934.

Educa{ie şi lectură. Câteva întâmplări regretabile au deslăntuit

o furtună de încriminări reciproce. Părinţii invinuesc şcoala, care şi-a mărginit rolul la simpla transmitere de cunoştinţe, neglijând aproape cu totul educaţia; şcoala aruncă vina asupra familiei, care crede că e su­ficient să dai cele materiale copiilor, şi amândoi se descarcă asupra societăţii, care oferă tine­retului atâtea exemple imorale, menite să-i altereze sufletul în formaţie. S'a atacat teatrul, cinematograful, sportul, lectura, ca fiind tot atâtea mijloace de corupţiune, de formare a unui suflet brutal, sensual şi egoist.

O analiză psihologică a lecturii ne va pune întreaga chestiune într'o lumină specială.

Vom lua deci din variatele genuri de lec­tură doar 3, pe acelea cari caracterizează mai de aproape cele 3 epoce din viaţa tine-reţei, (copilăria, pubertatea şi adolescenţa) anume: poveştile, aventurile şi romanele şi vom arăta:

1. Legătura lor intimă cu nevoile psiho-fiziologice ale epocilor respective;

2. Latura bună şi latura rea a fiecărui gen de lectură din punctul de vedere al laturei sufleteşti pe care o satisface;

3. Mijloacele prin care se pot înlătura in­fluenţele dăunătoare;

4. Câtă importanţă putem atribui lecturii din punct de vedere educativ.

De ce plac copiilor poveştile ? Atracţia pe care o manifestă copiii faţă de poveşti îşi găseşte o explicare naturală în structura psiho-fiziologică a copilăriei. Cari sunt tră­săturile esenţiale ale sufletului copilăresc? Copilul antropomorfizează totul, dă viaţă tuturor lucrurilor neînsufleţite, le împrumută însuşiri omeneşti, sentimentele şi gândirile sale. In lipsa unei alte experienţe pe care o are el, transformă întreaga realitate după felul său de a gândi şi a simţi. Pentru lovi­tura primită dela cutare piatră de care s'a împiedecat este intenţionată şi se răzbună pe ea ; băţul pe care călăreşte este un cal în toată firea; păpuşa are viaţă şi nevoi identice cu ale fetiţei care o alintă. Lumea

poveştilor, atât de plăcută copilului, nu-i oferă atâtea şi atâtea ocazii de însufleţire, antropomorfizare a fiinţelor şi lucrurilor? Calul năzdrăvan este un adevărat protector şi îndrumător al viteazului Făt Frumos, bătrânul stejar din drumul spre isvorul cu apa nemuririi, este un bun sfătuitor al eroului din poveste, ghiocelul din pădurea fermecată capătă grai omenesc şi mângâie pe Ileana Cosânziana în durerea ei. O lume întreagă capătă viaţă şi suflet prin această însuşire specifică a copilăriei, lume, care-i pregăteşte treptat apropierea de lumea reală. S'ar părea absurdă această afirmare. Realitatea însă ne-o confirmă. Copilul însufleţeşte în­tâiu lucrurile din jurul lui, fără să ştie ce sunt poveştile. Poveştile îi fac posibilă deli­mitarea între lumea reală în mijlocul căreia trăeşte şi lumea antropomorfizată care îi sa­tisface fantázia. In felul acesta sufletul pe care-1 atribue tuturor lucrurilor îl limitează doar la lumea poveştilor, pentrucă mai târziu să-şi dea seama că întreaga această creaţie este o ficţiune.

Dar poveştile mai corespund şi altei nevoi adânc omeneşti: curiozităţii, dorului de a cunoaşte. Noi, cei mari, vrem să ştim mai mult, vrem să ştim mai bine şi cu mai mult temeiu. Orice lucru nou, orice veste nouă o trecem prin filiera cauzalităţii presupuse, căutându-i o explicare în lumina faptelor cunoscute de noi. Şi interpretările acestea sunt cu atât mai curioase cu cât avem mai puţine date reale la dispoziţie. Un eveni­ment oarecare ce proporţie capătă în mintea unui om care n'a apucat să prindă decât fragmente şi cât de simplu pentru celece 1-a văzut. Simţul curiozităţii, tendinţa de cu­noaştere cauzală există şi la copil şi începe destul de timpuriu. Ea este premergătoare spiritului de cercetare ştiinţifică, însă deo­camdată se mulţumeşte cu explicări foarte sumare. Să ne amintim numai de nepoţeii din „Bunicul" lui Delavrancea:

„Tată moşule, zice fetiţa, de ce sboară păsările ?

Nr. 4 — 5 — 6 , 1 9 3 4 . LUCEAFĂRUL 13

„Fiindcă au aripi... „Păi, raţele nu au aripi?... de ce nu

sboară ? „Sboară, zice băiatul, dar pe jos. Câtă naivitate în întrebările lor şi cum se

pot mulţumi uşor, cu o explicare atât de generală. Din această nevoie de a cunoaşte cât mai mult rezultă creaţiile fantastice ale copilăriei, creaţii care se găsesc atât de va­riat desvoltate în poveşti. Copiii îşi pun întrebări, poveştile li le explică în confor­mitate cu puterea lor de înţelegere.

In mâna educatorului iscusit poveştile pot deveni un minunat instrument de educaţie morală, socială, naţională şi estetică. Pove­ştile dau cunoştinţe despre lucruri reale necunoscute de copil şi-i deşteaptă interesul pentru cercetarea lor amănunţită. Legendele şi poveştile prin care cuminţenia poporului vrea să explice pentruce n'are ursul coadă, de ce licuriciul îşi luminează singur drumul în timp de noapte, de ce cântă mierla atât de frumos, pentruce penele pupezei sunt pestriţe şi pe cap are o creastă, nu dau minţii copilăreşti numai o explicare cauzală uşor de înţeles ci şi cunoştinţe reale. De aici poate afla copilul că ursul n'are coadă, că licuriciul luminează noaptea, că pupăza are o creastă în formă de coroană.

Dar poveştile mai sunt şi un factor de educaţie morală de nepreţuit. Contrastul dintre uriaşi şi pitici nu e numai un con­trast fizic ci şi unul moral şi intelectual. Piticii reprezintă isteţimea şi acţiunea morală, uriaşii forţa, reaua voinţă. Primii reuşesc totdeauna să învingă pe cei din urmă. In general concluziile ce se desprind din po­veşti au un caracter moral. Şi această mo­rală nu este dată în formă de maximă aridă şi rece, ci într'o concluzie care se desprinde dela sine fără să fie spusă, concluzie pe care o trage copilul însuşi. Aşa povestea „Fata moşului cea cuminte îl va învăţa că hărnicia omului totdeauna se răsplăteşte, „Ţara fără bătrâni" îi va arăta că înţelep­ciunea bătrânească rezultată din experienţa îndelungată nu se poate înlocui prin elanul tineresc, basmul „Dac'a vrea D-zeu" îl con­

vinge că în orice muncă ai nevoie de cre­dinţa în D-zeu.

Poveştile îl îndeamnă la fapte cu toate că lumea descrisă în ele nu e reală. Fap­tele eroilor din poveşti, atitudinile lor mo­rale, copilul le adaptează vieţii pe care o trăieşte şi caută să le imiteze. Şi întrucât purtătorul intenţiilor rele, săvârşitorul fap­telor distructive de obiceiu nu este o fiinţă omenească, iar cel ce face fapte bune este om, sau asemănător omului, chiar dacă va încolţi o ură sau duşmănie în mintea copi­lului ea se îndreaptă spre o altă lume.

Ce să mai zicem de voioşia pe care po­veştile sunt în stare să o deştepte în sufle­tul copilului ? Cu câtă plăcere cu câtă voie bună urmăresc copii poveştile, chiar şi în momentele lor de oboseală intelectuală vădită.

Intre obiecţiile cari se aduc poveştilor două sunt mai principale: 1} desvoltarea anor­mală a fanteziei, 2) frica. Poveştile se. ba­zează pe imagini pe cari copilul nu le are în mod concret înaintea ochilor ci doar în mintea lui. In felul acesta copilul este des­părţit de lumea reală făcândii-1 un visător stăpânit de fantasticării, de visuri exaltate fără nici o legătură cu viaţa de toate zilele Dus pe valul creaţiilor imaginare el va de­veni un om fără voinţă, lipsit de judecată proprie. Obiecţia ar fi întemeiată, dacă su­fletul copilului nu ar avea un corectiv pu­ternic în însăşi structura sa. Viaţa sufle­tească a copilului nu trăieşte în idei, ci din imagini prezente. „Copilul trăeşte în pre­zent" este o formulă care vrea să explice întreaga viaţă a copilăriei. Psihicul lui este direcţionat de impresiunile prezente mai mult decât de imaginile trecute, în cari e foarte sărac, sau de scopurile viitoare, pe cari funcţiunea logică a gândirii lui nu e în stare să le fixeze. Şi tocmai pentrucă el trăeşte în prezent, oricând poate fi scos din reveriile sale. Cazurile anormale în nici un caz nu se datoresc educaţiei prin basme, ci structurii psihice anormale. Este ade­vărat că orice abuz poate creia situaţii bol­năvicioase. Insă aceasta nu se datoreşte atât pornirii proprii a copilului, ci mediului care-i

14 LUCEAFĂRUL Nr. 4—5—6, 1934.

oferă prea des, poveşti fantastice. Măsura în toate e cel mai bun educator şi această măsură organismul copilăresc şi-o găseşte aproape întotdeauna singur.

Frica pe care copilul o are faţă de per-sonagiile din poveşti nu se datoreşte direct imaginii pe care povestitorul reuşeşte să o contureze în mintea copilului. Copilul ca şi omul mare nu se teme de nimic atâta vreme, cât ştie că existenţa lui nu e pe­riclitată de acel ceva. Cu atât mai puţin îi pot face un rău, poveştile, cari descriu o lume aproape cu totul aparte de lumea noastră. Dacă în mintea copilului poate încolţi un sâmbure de frică, el se datoreşte în mare parte părinţilor, bunicilor sau altor persoane din anturajul copilului, care pentru a-i obţine supunerea şi ascultarea îl ameninţă cu personagii din poveşti sau în general cu fiinţe imaginare.

Poveştile sunt ale copilăriei şi e păcat să o lipsim de ele de teama unor pericole fictive. Cine nu a avut parte de bucuriile şi încântările basmelor nu a trăit copilăria.

Un gen de lectură cu mult mai delicat din punct de vedere educativ, îl formează aventurile. El cuprinde povestirile pline de peripeţii ale haiducilor, piraţilor, indienilor, detectivilor şi hoţilor.

Etatea la care se citeşte mai mult, coin­cide în cea mai mare parte cu epoca pu­bertăţii. Această epocă se caracterizează prin un desechilibru fizic, fiziologic şi psihic. Viaţa copilăriei îşi caută o nouă structură adecvată cerinţelor structurii psiho-fiziolo-gice a adultului. Acest desechilibru sufle­tesc şi fizic se traduce prin o stare gene­rală de neastâmpăr, nervozitate, care-1 pre­dispune spre o continuă activitate. Această activitate se poate traduce în fapte în miş­cări reale, dar nu rareori ea este dublată de o activitate nervoasă spirituală, care se traduce în acţiuni imaginare din cele mai curioase. Descrierile aventuroase îi oferă tinărului posibilitatea unei descărcări a ner­vozităţii sale, în domeniul imaginaţiei.

Fără să ne gândim numai la descrierile cu detectivi şi hoţi, ci la toate romanele de aventuri utopice, răsboinice şi istorice, aven­

turile, afară de nevoia psihică pe care caută să o satisfacă, mai pot aduce o serie de cunoştinţe, de cari copilul se va putea fo­losi în viaţa lui ulterioară în scop moral.

Aventurile par a fi însă mai mult strică-cioase decât folositoare şi aceasta nu numai prin conţinutul lor, ci mai ales prin epoca de care se leagă. Pubertatea ea însăşi este cea mai desechilibrată epocă din viaţa omului. In latura morală, până aci condus de normele societăţii, cari i se impuneau din afară şi pe care el le primea fără să le discute. Această eteronomie înainte de a putea fi înlocuită cu o autonomie bazată pe un principiu moral conştient, se înlătură rămânând în loc doar nevoia de acţiune de mişcare. Captivat de istoriile cu bandiţi, detectivi în cari acţiunea pusă pe planul prim se entuziasmează de ea şi fără să-şi dea seama se identifică şi cu scopul urmărit de personagiile descrierilor. Cazurile recente sunt clasice din acest punct de vedere. O seamă de tineri, mânaţi după propria lor mărturisire, de dorul aventurilor, vor să devină ostaşi ai legiunii străine africane. Prin urmare un scop de pură mişcare, acţiune. Pentru aceasta inventează sau co­piază diferite mijloace, pe cari vor să le pună în aplicare. Moralitatea, aşa cum o vrea societatea — fără să o dea ca exemplu — nu există. Pentru ei o singură morală poate exista acea subordonată satisfacerii trebuinţelor personale. Dacă se întruchi­pează acest ideal în vre-o persoană, apoi ea este o persoană, care ea însăşi este imaginea vie a activismului nervos lipsit de o normă morală.

Copilul încă urmărea în poveştile sale ac­ţiunea desfăşurată de Făt Frumos. Această acţiune însă se desfăşoară într'o lume ireală, imaginară, de care copilul îşi dă perfect seama. De aici şi influenţa slabă a acţiunii poveştilor asupra faptelor desfăşurate de copil în viaţa de toate zilele. Acţiunea po­veştilor, deşi place, niciodată nu va fi în­scenată în jocul copilului. Distracţiile lui active au un caracter pur pământesc. Cu totul altfel stă chestiunea cu aventurile. Acestea au foarte mult din verosimilitatea

Nr. 4 - 5 - 6 , 1934. LUCEAFĂRUL 15

întâmplărilor reale. Eroii sunt oameni reali, cari excelează prin cunoştinţele din diferitele domenii, prin o inteligenţă practică deose­bită şi mai ales prin o îndrăzneală fără mar­gini. Acţiunea aventurilor împrumută mult din realitatea vieţii pământeşti, întâi se des­făşoară în locuri geografice cunoscute, cu oameni asemănători nouă. Copilul nu crede în realitatea pământească a poveştilor, pu­berul însă nici nu se gândeşte să tragă la îndoială întâmplările din aventuri. Le ur­măreşte cu nesaţiu pentru că se identifică cu ele şi cu personagiile din ele.

Dacă mai punem alături de aceste fapte încă un fenomen specific al acestei epoce, ni se clarifică şi mai mult problema lecturii aventurilor. Această epocă, din puctul de vedere al lecturii, se numeşte „epoca furiei cititului". In nici o altă epocă a' vieţii nu se citeşte atât de mult şi cu atât nesaţiu ca în această epocă. Nu mai există altă preocu­pare, nu mai există somn, cărţile se devo­rează citindu-se pe furiş, ca să se evite even­tualele surprinderi, în locuri din cele mai curioase, cari numai săli de lectură nu se pot numi. Cititul acesta mult îl face să rupă contactul cu realitatea obiectivă. Puberul îşi creiază o lume imaginară conform roma­nelor de aventuri, subordonând lumea în care trăeşte acestei lumi imaginare, consi­derată de el ca singura reală. Iar când se întoarce în această lume se întoarce numai pentru a aplica cele citite.

Deci ca să rezumăm: lectura aventurilor, din punct de vedere psihic, se datoreşte: 1 nervozităţii de care e stăpânită pubertatea; 2. lipsei unui ideal moral, care să aibă pu­tere coercitivă asupra acestei nervozităţi.

Cele mai multe mijloace, care s'au reco­mandat, sunt de natură socială. Aşa s'a cerut controlul lecturii tineretului sau chiar interzicerea cărţilor cu astfel de conţinut şi o supraveghere mai de aproape a activităţii lui. Toate acestea sunt bune, însă se uită că prin acestea elementul psiho-fiziologic nu se satisface, iar rezultatul va fi o reacţiune puternică ori de câte ori se va da posibi­litatea sau o desvoltare anormală a sufle­tului tineresc. Nu o oprire ci o canalizare

e necesară. Şi aceasta se poate face atât prin lectură cât şi prin alte mijloace. Nu toate cărţile de aventuri sunt stricăcioase. Dacă ne-am gândi numai la romanele uto­pice ale lui J. Verne, cine ar putea să le nege valoarea educativă. Aventurile cu su­biecte utopice sau istorice, pătrunse de o adevărată moralitate, în cari acţiunea se des­făşoară cu mijloacele tehnice corespunză­toare, nu moderne, pot satisface trebuinţa psiho-fiziologică fără să fie stricăcioase.

Pe lângă acest mijloc mai avem unul poate de o valoare superioară, deşi nu din această categorie: este contactul cu natura. E stabilit statisticeşte că romanele de aven­turi se citesc procentual la sate abia într'o proporţie de 15—20% pe când la oraşe merge până la 90 la sută. Explicarea ar fi următoarea: copiii dela sate trăiesc aventu­rile, nu le citesc, şi le trăiesc într'un mod, care nu poate strica nici societăţii nici lor. Vagabondajul prin păduri, pescuitul, căţă­ratul prin pomi şi arbori după poame sau cuiburi iau locul bandelor organizate cu scopul de a ataca lumea paşnică. Dând po­sibilitatea orăşanului să se pună în directă legătură cu natura, va avea ocazii suficiente să-şi descarce nervozitatea. Să urce dealuri, să colinde munţi, ca să se lovească de na­tură, căci pe ea o doare mai puţin; să facă excursii cât mai multe şi mai des.

In felul acesta vom evita încetăţenirea de­prinderilor rele în sufletul tinărului şi-1 vom feri de ulterioare dezastre.

Lectura specifică epocei adolescenţei o formează romanele şi în special romanele sentimentale şi erotice. Ce legătură pot avea acestea cu viaţa sufletească a adolescentului ? Psihicul adolescenţei se caracterizează de o parte prin un spirit critic dialectic, de altă parte prin o înclinare sentimentală, întâiu faţă de sexul său, apoi faţă de sexul opus, dublat de o tendinţă spre reverii. De aici naşte un spirit de curaj, care merge până la sacrificiu de sine şi care nu-şi găseşte echivalent în altă epocă a vieţii. Datorit spi­ritului critic el este direcţionat spre cunoa­şterea lumii obiective. Tendinţa aceasta de cunoaştere însă pierde mult din caracterul

16 LUCEAFĂRUL Nr. 4 — 5 - 6, 1934.

obiectivitătii ştiinţifice prin sentimentalismul lui plin de reverii. Tânărul, face planuri mari cari nu se pot justifica prin nimic decât prin elanul său vital, care pulsează în toată fiinţa sa. Prin urmare nu spiritul critic este acela care direcţionează sentimentalismul tineretului, ci acesta sileşte pe acela să afle formulele cele mai logice posibil cari să-i justifice atitudinile răsărite din el. Şi în măsura în care lumea obiectivă reală nu-i oferă echivalentul aspiraţiilor sale, se refu­giază în reverii. Sentimentalismul acesta mai are însă şi o nuanţă erotică, destul de pro­nunţată, răsărită din impulsurile legate de noua sa structură psiho-fiziologică apropiată de aceea a adultului.

Această constelaţie psihică îl face să caute romanele. Cu ajutorul lor tânărul se pune în contact cu atâtea noi elemente, menite să-i îmbogăţească bagajul său de cunoştinţe date într'o haină accesibilă sentimentalismului său. De altă parte pornirile sale sufleteşti, pe cari împrejurările interne şi externe le împiedecă să fie satisfăcute, le transpune într'o lume imaginară, cu ajutorul romanelor, le şi trăieşte aci.

Partea rea a acestei lecturi, în special a romanelor cari au alunecat pe panta aven­turilor sau a erotismului fără frâu, e că nu mai constituesc un factor de satifacere a unor tendinţe, ci din contră un element de provocare a impulsurilor latente. In felul acesta conrup sufletul sentimentalist şi idealist al tânărului şi-i creiază o nouă busolă în viaţa sa, stăpânită de impulsurile acestea, cari în mod normal au un rol secundar.

Mijloacele psihice de care dispune ado­lescentul pentru evitarea anomaliilor provo­cate şi întreţinute de o astfel de lectură, spre deosebire de copilărie şi pubertate, rezidă în însăşi psihicul său. Adolescentul dispune de o voinţă autonomă mai mult sau mai puţin consolidată, care-1 face ca­pabil să înfrunte influenţele rele ale socie­tăţii sub orice formă s'ar prezenta ele şi e destul de copt intelectualiceşte ca să-şi gă­sească singur modalitatea îndrumării pro­priilor sale impulsuri. Societatea ar face însă bine dacă nu ar căuta prin toate mijloacele posibile să provoace şi să aţâţe impulsuri derutând mentalitatea tânărului.

Lectura este un mijloc iscodit de mintea omenească, pe care omul culturii moderne îl foloseşte spre a-şi satisface o serie în­treagă de nevoi sufleteşti. Ea în sine nu este şi nici nu poate fi socotită nici bună nici rea. Bunătatea sau răutatea, moralitatea sau imoralitatea lecturii depinde de propriile noastre impulsuri, pe cari le serveşte. Dacă serveşte impulsurile josnice, fie cartea ori cât de valoreasă din punct de vedere estetic, < tot imorală va fi socotită, iar dacă mulţu­meşte impulsurile cari dau omului adevă­ratul caracter de fiinţă superioară, se va socoti morală. De aceea lectura aceleiaşi cărţi poate fi socotită de un cititor ca bună, de altul ca rea din punct de vedere moral. Conştiinţa morală din sufletul fiecăruia va fi cel mai bun controlor al lecturii, iar aceasta până va deveni autonomă trebue supraveghiată.

r, Bologa prof. la Şcoala Normală „A. Şaguna", Sibiu.

„Putem căuta pe Dumnezeu cu mintea, „Fiecare popor posedă un caracter na-dar nu-l vom găsi niciodată decât cu aju- ţional, numai lui propriu, compus din tota-torul inimei". litatea calităţilor sale morale".

EÖTVÖS. FRIEDRICH von HELLWALD

Nr. 4 - 5 — 6 , 1934. LUCEAFĂRUL Í7

Muzica în înuă|ământul primai*.

II. In numărul trecut — tot sub acest titlu —

analizând puţin problema şi împărţind-o în trei părţi, am tratat numai prima parte şi anume: „Cum a fost tratată muzica în tre­cutul şi învăţământul nostru primar" (gene­ralităţi). Fără a încerca stabilirea precisă a unor puncte de determinare între cele trei părţi ale problemei, în numărul trecut a fost nevoe de enumărarea mai multor cauze cari au influenţat şi determinat consideraţia ge­nerală faţă de muzică. Tot din aceleaşi cauze nu se pot spune date precise cari să în­semne schimbările de curente sau directive spre progres în învăţământul primar, în ceeace priveşte muzica.

N'am amintit nimic despre o similară fază a învăţământului primar în şcoalele din oc­cident, fiindcă diferenţa e aşa de mare încât e de necomparat, (şi ca o orientare, oricât de vagă, n'avem decât să privim şi să as­cultăm cu atenţie la manifestările muzicale şcolare, familiare şi sociale ale conlocuito­rilor noştri ce se ţin de neamul celor din occident şi cari se şi adapă la exemplul lor, şi ne-am edificat complect).

In a doua parte a problemei: „ Cum e tratată muzica în învăţământul primar", şi care e chiar subiectul din acest număr, fiind vorba despre situaţia de fapt în care ne aflăm şi având convingerea că prin înfăţi­şarea adevăratei realităţi se poate aduce o contribuţie serioasă şi de valoare în sprijinul îndreptării învăţământului muzical primar (şi general), despre care îndreptare va fi vorba în a treia şi ultima parte a problemei, e nevoe de o analiză serioasă şi severă a răului generator şi contaminant, care este: lipsa de pregătire serioasă în specialitate (în domeniul muzicii).

Dacă familia, biserica şi societatea sunt factori de mare importanţă în educaţie, fiind capabili de o influenţă chiar determinantă în evoluţie, directivele şi curentele şcoalei,

să nu se uite că fenomenul e mult mai ve­rosimil invers şi chiar mai necesar şi mai natural în urmărirea progresului în ritmul vremii. Să nu ne învârtim însă într'un cerc viţios spunând că învăţământul în general e în funcţie de familie şi societate, pentruca imediat să motivăm că familia şi societatea se formează în funcţie de şcoală.

Şcoala primară de azi privită din punct de vedere al subiectului ce-1 tratăm, adică al învăţământului muzical, este lipsită aproape complect de obiectul didactic-educativ : mu­zică. Am zis obiect didactic-educativ, fiindcă din aceste două considerente (necesare — sine qua non — în şccală) obiectul muzica, nu există în învăţământ, şi dacă totuşi în­tâlnim acest nume prin legi şi programe analitice şi câte odată prin cărţi pedagogice — fără prea multe, precise şi competente lămuriri — aceste se datoreşte, ca formă, unor norocoase strecurări de rânduri prin legiuirile şcolare imitate (adesea doar ca formă) după şcoalele altor ţări, iar nici­decum ca un rezultat al cercetărilor serioase şi al convingerilor pedagogilor, şi legife-ratorilor că în adevăr printr'o pedago­gică predare se obţin uimitoare rezultate educative pentru formarea desăvârşitelor caractere. Iar când auzim vre-o melodie, vre-un cântec frumos pe Ja vre-o şcoală pri­mară, să nu ne facem iluzia că e efectul cuvântului izolat, rece şi nepriceput pus în legi şi programe : muzica, ci să fim convinşi că e numai un umil rezultat al binecuvân­tatelor străduinţe a confratelui învăţător în râvna lui de şcoală şi în tendinţa reali­zării frumoaselor gânduri: educaţie şi cul­tură, şi care confrate, în domeniul muzicii, se strădueşte deocamdată mai mult dintr'un imbold, dintr'o necesitate sufletească şi dintr'o necesitate didactică — pe care, pe cât se pare, doar el o simte — iar nicidecum nu poate fi vorba de un rezultat al unei pre^ gătiri didactice pedagogico-muzicală, în afară de onorabilele excepţii şi acestea aproape

3

18 LUCEAFĂRUL Nr. 4 — 5 — 6 , 1934.

mai toate autodidactice. Şi totuşi această mare lacună didactică nu e decât o părti­cică din răul generator şi contaminant, care perseverează în întreg învăţământul nostru (cu aceiaşi rezervă: onorabile excepţii), adică, lipsa de pregătire serioasă în spe­cialităţi.

Dela cine să înveţe metodic muzica, elevul şcoalei primare, dacă elevul şcoalei normale nu prea are dela cine, fiindcă nici elevul conservatorului sau academiei de muzică nu prea are dela cine ? ? ? Iată întrebarea cea mare, al cărei răspuns e condiţionat de re-zolvirea problemei generale a întreg învăţă­mântului muzical în ţara noastră.

Din punct de vedere educativ şi didactic, propunătorul în şcoala primară (învăţătorul) de astăzi — în general — nu prea e pre­gătit serios pentru predarea muzicii, pentru care, cum spuneam în numărul anterior (al. V.) trebuesc înclinări, deprinderi, posi­bilităţi şi străduinţe cel puţin dublu faţă de alte obiecte. Nu e pregătit serios învăţătorul fiindcă în Şcoala Normală nu 1-a pregătit tehnic-muzical profesorul de muzică.

Obiectul muzicii, mai mult ca ori care alt obiect de învăţământ, nu se poate preda teoretic şi rece, ci numai practic şi încălzit şi pătruns de fiorul ce contopeşte sufletul cu expresia muzicală. Şi ca să ne dăm seama mai bine de acest lucru n'avem decât să facem o experienţă. Să punem un copil mic să spună de exemplu cuvintele: „mi-e dor de ţara mea" şi după aceea să ascultăm pe un artist care la aceleaşi cuvinte pune ton, (sunet plăcut, adequat sentimentului) pune ritm vorbelor (împărţirea în timp şi accen­tuarea vorbelor) pune muzicalitate, pune căldura expresiei, cari dau fiorul căldurii ce ne influenţează, pune suflet, pune tot ceeace se cere în muzică. Din deservirea şi simţirea diferenţei, va putea deduce oricine, că nu poţi da ceeace nu ai, nu poţi spune ceeace nu ştii, cum şi nu poţi transmite ceeace nu porţi în suflet.

In continuare şi în legătură cu întreita întrebare de mai sus, e cazul să reamintim că în mod erarhic, din păcate moştenite ca o tradiţie sfântă, lucrurile se petrec cam la

fel şi în celelalte grade de învăţământ (fără să dăm precizări şi amănunte aci).*)

Ca să ne dăm seama mai bine de redusa pregătire muzicală a învăţătorului, — prin lege şi mentalitate e necesar să arătăm în general pregătirea muzicală a unui învăţător din occident. Prima şi hotărîtoarea condiţie e : „foarte bun auz muzical" despre care, la noi prea arare ori se vorbeşte. 2) In al doilea rând, o temeinică pregătire muzicală atât ca tehnică, cât şi ca interpretare a unui foarte bogat repertor muzical necesar nu numai pentru predare în învăţământul primar, ci şi pentru toate necesităţile locale şi re­gionale în tendinţa ridicării nivelului muzical al mediului social, prin formarea şi instruirea oricăror organizaţii muzicale instrumentale, vocale, corale bicericeşti şi laice, cunoscând bine cât mai multe instrumente. De aci trebue să deducem cât de pregătit este în­văţătorul din occident de către profesorul său în şcoala secundară şi acesta în învăţă­mântul superior.

Deoarece, cu oricât de multe şi temeinice cunoştinţe, învăţătorul tot n'ar obţine re­zultate prea bune, dacă n'ar face pedagogia (didactica generală şi metodica specială fie­cărui obiect de învăţământ) cu profesorul de pedagogie în Şcoala Normală, e locul să spunem un cuvânt în această chestiune, în legătură cu muzica.

Să nu se supere nimeni dacă îndrăznim să spunem adevărul, că foarte mulţi pro­fesori de pedagogie din învăţământul nostru sunt nişte cretini muzicali, nu numai afoni, dela cari nu are ce învăţa elevul normálist, viitorul învăţător al copiilor. De o pregătire muzicală în universităţi (drept cultură ge­nerală necesară oricărui profesor) nici nu poate fi vorba la noi. Ar trebui să arătăm cu mult mai multă minuţiozitate cât de redusă şi greşită pregătire muzicală se dă în Conservatoarele şi Academiile noastre

*) Poate cu altă ocazie vom spune ceva şi despre celelalte grade de învăţământ.

2) Se zice că la un institut didactic din... tr'o ţară, un profesor la primirea unui candidat ce-şi mărtu­risea defectul, s'ar fi exprimat: „ce-ţi trebue auz şi glas pentru popă sau învăţător?".

Nr. 4—5—6, 1934. LUCEAFĂRUL 19

de muzică, celor ce devin profesori de mu­zică în învăţământul secundar, deci la şcoala Normală.

Ca să mai vorbim de pregătirea, compe-tinţa şi rolul organelor de control (cu ex­cepţii) care sunt chemate a controla activi­tatea didactică şi a o îndruma continuu spre progres, pe baza noilor cercetări şi metode, ar însemna să constatăm lacune tot aşa de mari. Trist, dar adevărat, şi pe cât e de adevărat pe atât e mai trist.

întreg acest lanţ al răului, de jos până sus, este nestingherit de legiuirile şcolare, — fiindcă şi printre leguitori sălăşlueşte aceiaş vitregă moştenire plus desinteresul — după cum putem constata din faptul că, la orice împrejurare de îndrumare sau reformă, mai la toate obiectele de învăţământ s a u adus îmbunătăţiri, (ca să nu zicem doar schim­bări) consultând totdeauna pe specialişti pe lângă cunoştinţele şi intenţiile oficialilor, pe câtă vreme la muzică, oficialii nu s'au pri­ceput (răul moştenit) şi deci nu puteau deduce marea importanţă a unei bune şi serioase îndrumări didactice muzicale, iar specialiştii (?) mult puţin — mulţi puţini — n'au prea fost consultaţi. Rezultatul? Păs­trarea răului moştenit ca o tradiţie sfântă.

In urma celor de mai sus, poate e bine să nu mai discutăm prea mult despre metoda predării muzicii, dar, fiindcă spu­neam că numai datorită unor imbolduri şi înclinări individuale printre confraţii învăţă­tori se mai obţin ceva rezultate bunicele pe alocurea, e bine totuşi să notăm că şi aceste rezultate se obţin datorită nu unei metode, ci mai bine zis unui foarte mare număr de metode, (concepute, experimen­tate şi practicate doar de propunători) având fiecare învăţător metoda sa, şi astfel deve­nind poate mai cunoscător ca legiuitorul.*)

Fiindcă dela început ne-am propus a face doar simple generalităţi, nu insistăm mai mult în analizarea răului, însă poate nu e fără un oarecare folos să arătăm foarte sumar

!) Cu altă ocazie poate vom încerca să dăm în­drumări metodice adequate situaţiei actuale în pre­darea muzicii în şcoala primară.

urmările acestui mare complex pe care am încercat să-1 schiţăm aci. Ca să nu ne sur­prindă oarecare forme de urmă, e bine s'o spunem dela început că mentalitatea a rămas la noi), aceiaşi ca şi acum 50 de ani, împă-mântenindu-se poate deodată cu împroprie­tărirea generală şi manifestându-se mult mai îndrăzneţ, dela data acordării votului uni­versal şi egal.

Fiecare învăţător predă muzica, cum poate, cum vrea, cât vrea, cui vrea, ce vrea, etc. etc., după legea sa şi bine face, fiindcă mai bine ceva decât nimic. Din acest lanţ de acte voliţionale în predarea muzicii, cei ce n'au avut prilejul a se convinge la faţa lo­cului, "pot deduce cât de cât, ce vastă e goana variaţiei rezultatelor ce se obţin azi în şcoala primară.

Mai întâi răul relelor, adică, neglijarea cu desăvârşire a auzului muzical al copilului, ceeace înseamnă că nici în celelalte grade de învăţământ, nici în familie, nici în socie--tate nu se vor putea obţine prea bune re­zultate muzicale, nu se va putea accelera ritmul progresului ştiinţifico-artistic al mu­zicii pentru a încerca cel puţin să ne ţinem la îndepărtata distanţă faţă de occidentul prea înaintat, adică în pasul vremii ce se precipită în progres. Să mai spunem că nici cel puţin „Imnul naţional" nu se ştie bine, sau la fel în două scoale cel puţ in? Ce să mai spunem de şcoalele unde prin sistem monitorial, elevul cel mai răsărit, dotat mu­zical învaţă pe colegi, în prezenţa învăţă­torului care e afon ? In această chestiune e bine să ne mulţumim deocamdată cu atât, mâhnindu-ne adânc şi îngrijorându-ne pu­ternic urmările triste ce se simt în marea noastră structură social-naţională: perpe­tuarea ignoranţei şi întârzierea progresului, faţă de alte neamuri.

Presupunând că numai acestea ar fi relele, lacunele şi notând, că din motive amintite mai sus nu ne putem lăsa în voia soartei pentru ca vremea prin oameni să îndrepte lucrurile şi nădăjduind că am putea veni (cu un ceas mai de vreme) în ajutor, cel puţin spre a opri răul ce se prea întinde, dacă nu chiar să încercăm a-J stârpi, poate n'ar

3*

20 LUCEAFĂRUL Nr. 4—5—6, 1934.

fi lipsite de oportunitate şi interes câteva sfaturi practice urgente, ca să nu le zicem de salvare chiar.

In prima linie, e de sine înţeles că numai cointeresarea învăţătorimii (organizată sau individual) ar aduce cele mai bune, mai si­gure şi mai urgente rezultate, cu toate că această primă linie ar fi fost de dorit să fie a personalităţilor şi persoanelor oficiale şi pedagogice, dar care, aşa cum s'a spus, n'o ocupă. Procedeul cointeresării învăţătorilor nu necesită decât ceva mai multă bună­voinţă decât până acum, prin contactul oca­zional voit, (intenţionat) cu cei ce se pricep mai bine la muzică (colegi mai pricepuţi, şefi de organizaţii muzicale, profesori de muzică) pentru strângerea a cât mai mult material, prin împrumutarea sau decopierea notelor, cerând continuu sfatul celui mai competent în didactica muzicală (ce s'ar afla mai în apropiere) în ceeace priveşte cali­tatea materialului muzical raportat la posi­bilităţile de percepere şi asimilare ale co­pilului.

In ceeace priveşte metoda practică ade-quată situaţiei existente se poate spune ca­tegoric că dacă confratele învăţător „vrea" cu adevărat, să îndrepte răul, (afară de afoni) ţinând seama şi de aliniatul anterior, n'are decât să-şi pregătească bine lecţia acasă — text corect şi melodie precisă — şi cu ajutorul oricărui instrument la care se pri­cepe, (în ultima instanţă gura) să facă zilnic

un sfert de oră lecţie (nu mai mult) şi cam la jumătatea timpului dela venirea până la plecarea copiilor acasă, însă extrem de în­cordat şi cu toată dragostea şi căldura ne­cesară muzicii, predând deodată text şi me­lodie şi rezultatele vor fi uimitoare.1)

Observând că, dintr'un punct de vedere, muzica este un mare sistem de deprinderi ce se pot căpăta numai pe baza unui imens număr de exerciţii, poate ne putem da mai bine seema de aceasta, prin comparaţie, no­tând că dela naştere până la maturitate, anul face un incalculabil număr de exerciţii neobservate de nimeni până să aibă o de­prindere socială practică, pentru a nu zice o meserie, de unde putem deduce cam cât exerciţiu e necesar unui sistem de deprin­deri — muzicii.

Tot în legătură cu intervenţiile urgente ar fi de dorit a interveni şi oficialitatea, în urma consultării puţinilor cunoscători ai pro­blemei, prin îndrumări, directive, cursuri speciale, etc., etc., ca măsuri imediate în faţa jalnicei situaţii, nu ca lucrare de viitor, fiindcă aceasta e mult mai pretenţioasă şi mai vrednică de studiu după cum vom vedea în numărul viitor.

Până la sesizarea oficială, trebue urmată de îndată deviza: voeşte acţionând şi vei putea obţine rezultate minunate.

loan Delu, Profesor- de muzică la Die. „Gh. Eazăr", Sibiu.

„Cât timp arde focul sacru al iubirii de „Nici un om nu e în stare să simtă va-patrie, o naţiune e liberă, activă şi puternică", loare unei femei ca să ştie s'o respecte*.

SÉGUR. GOETHE.

„Iubirea este aripa pe care Dumnezeu a ; j O mamă bună preţueşte cât o sută de dat-o sufletului spre a se urca până la El", profesori".

MICHELANGELO BOUNAROTI. HERBERT.

^ ( —

l) Acestea sunt sfaturi de prime ajutoare în salvarea situaţiei, amănunţit însă, lucrarea necesită studii şi interes nebănuiţ de mult şi de serios, ca necesitate educativă,

Nr. 4 - 5 — 6 , 1934. LUCEAFĂRUL 21

Citirea în şcoala primară. Ceeace ne-a determinat să scriem aceste

rânduri este constatarea că, deşi se pune mare temeiu pe lecţiunile de citire, totuşi prin felul cum se predă azi citirea, aproape în toate şcoalele noastre, e departe de a-şi ajunge scopul. Cei mai mulţi dintre învăţă­tori consideră citirea ca un instrument pe care elevii îl vor folosi în scopul de a des­cifra ceeace este scris în diferitele bucăţi de lectură, fără a ţine seamă câtuşi de puţin de rostul educativ al lecţiunilor şi atunci, cu toate că se citeşte mult, foarte mult, la toate obiectele de învăţământ, rar ţi-e dat să auzi o citire care să placă, fiindcă tot aşa de rar constaţi că învăţătorul a citit, a pătruns bine şi poate să redea cuprinsul bucăţii cu naturaleţea necesară, înainte de a trece la predarea ei, copiilor.

Citirea e considerată ca un obiect uşor, care poate fi predat fără multă pregătire, fără ca bucata să fie cunoscută de mai îna­inte, adeseori mulţumindu-ne să punem pe elevi să citească dintr'odată şi lăsându-i să intoneze cum vor voi, să pronunţe cum pot, ca şi când nu ne-ar interesa prea mult felul cum citesc, ci numai faptul că pot citi destul de repede, chiar dacă nu înţeleg ceeace se citeşte. Uităm că pe lângă scopul material de a obişnui pe elevi să descifreze cu în­demânare orice text, trebue să urmărim şi pe acel format care constă în contribuţia însemnată pe care trebue s'o aducă lecţiu­nile de citire la desvoltarea tuturor func­ţiunilor sufleteşti, la formarea sentimen­tului moral, la îmbogăţirea sufletului, la întărirea voinţei morale şi acest scop se ajunge numai dacă desvoltăm şi gustul de citit prin înţelegerea şi trăirea cuprin­sului bucăţii spre a sesiza cu uşurinţă elementul estetic care încântă sufletul, ca şi sentimentele cari au frământat sufletul autorului în momentul când a pus pe hârtie rândurile ce formează bucata citită. Şi apoi, mai uităm că avem bucăţi de citire descrip­tive şi bucăţi narative şi de obiceiu pro­cedăm la fel cu toate. In felul acesta citirea

plictiseşte şi elevii răsuflă uşuraţi când s'a terminat ora de citire. Iată de ce, majori­tatea elevilor, odată ce au terminat şcoala nu mai pun mâna pe vreo carte din biblio­tecă, fiindcă n'am izbutit să le desvoltăm gustul de citit pentru a simţi nevoia sufle­tească de a citi mereu.

Spre a înlătura defectele arătate, trebue să avem în vedere câteva lucruri de mare importanţă. Mai întâi nu vom obţine o ci­tire corectă atâta vreme cât elevii noştri nu vor stăpâni îndeajuns despărţirea în si­labe a oricărui cuvânt, de aceea vom stărui neîncetat, încă din clasa întâia să-i desobiş-nuim de a literiza când citesc şi să-i obiş­nuim să despartă cu uşurinţă în silabe. In al doilea rând, nu vom preda nici o bucată de citire până nu o vom citi noi înşine bine de câteva ori pentru a o cunoaşte bine, a prinde toate nuanţele pe care autorul a în­ţeles să le imprime bucăţii, a constata dacă e descriptivă sau narativă, a simţi şi noi la fel cu acel care a scris. Iar când, după ce în pregătire, am găsit elementele aper­ceptive necesare şi potrivite cuprinsului, vom trece la citirea de model apoi aceasta să fie o povestire naturală şi simţită a cu­prinsului, imitând în mod desăvârşit per­soanele cari vorbesc în bucata narativă, sau descriind cu mult sentiment şi naturaleţe, dacă e bucată descriptivă.

0 spunem deschis, rar ne-a fost dat să auzim pe câte un coleg citind frumos o bu­cată de lectură şi nu fiindcă ar fi din cale afară de greu, ci fiindcă ne ostenim foarte puţin când e vorba să pregătim o lecţiune de citire. Şi e păcat! Ora de citire ar putea fi cea mai plăcută oră de clasă. Am putea stoarce lacrimi din ochii copiilor uneori, i-am putea entuziasma alteori, completând şi chiar înlocuind câte odată alte obiecte de învăţământ, dar mai ales întărind în su­fletul copiilor dorinţa arzătoare de a căuta să citească mereu astfel de bucăţi, răsco­lind biblioteca, întemeindu-şi una dacă n'o au şi tocmai spre aceasta trebue să tindem

22 LUCEAFĂRUL

neîncetat- Altfel ce rost mai are ora de ci­tire şi ora de şezătoare ? Şi stă în putinţa noastră să ajungem la acest rezultat. Numai să vrem şi să ne dăm puţină osteneală. Prin o citire naturală şi simţită ne vom uşura chiar nouă multe din necazurile vieţii şi ne vom apropia sufleteşte pe elevii noştri, mai

Nr. 4 - 5—6, 1934.

mult decât prin orice altceva, creind o co­munitate sufletească greu de despărţit şi contribuind într'o mai largă măsură la edu­carea elevilor noştri. Şi tocmai acesta e rostul frământării noastre de toată ziua. Să ne dăm deci osteneala de a-1 împlini cât mai bine. P. Apolzan.

Probleme de actualitate şcolară. Temelia pe care trebue să-şi clădească

un stat durabilitatea şi strălucirea lui este cultura. Şi pentruca această forţă de o co­vârşitoare importanţă în viaţa şi prosperi­tatea neamului (să se răspândească şi adân­cească cât mai mult) este necesar existenţa unui raport de o strânsă cordialitate între organul de control şi învăţător; învăţător şi ceilalţi factori culturali ai satelor meniţi a contribui prin munca lor la cimentarea acestei forţe psihice, inerente ridicării unui neam spre puncte mai înalte şi zări mai largi de predominare.

Pornind dela această realitate în cele ce urmează voiu arăta ce trebue să facă atât organul de control cât şi învăţătorul şi cei­lalţi factori culturali, ca munca lor desfă­şurată pe teren cultural să dee roade cât mai fecunde şi mai binecuvântate.

In acest scop voiu începe mai întâi cu organul de control.

A fi organ de control înseamnă a avea orizonturi mai largi de gândire, spirit pă­trunzător şi critic, elocvenţă, tact, bună­voinţă, corectitate în vorbă şi în faptă. A fi cu un cuvânt un om integru.

A cere acest lucru este foarte uşor însă greu de realizat, fiindcă natura este foarte sgârcită în darurile sale şi numai pe prea puţini muritori îi înzestrează cu toate aceste calităţi, cari ar trebui să împodobească pe toţi cei chemaţi la locuri de-o mai largă răspundere, pe toţi cei chemaţi a conduce şi da directive în cadrul unui câmp mai larg de activitate.

Şi dacă este o imposibilitate a cere unui organ de control să întrunească toate însuşirile sus specificate, să vedem ce-ar putea organul de control întruni în majori­tatea absolută a cazurilor, spre a putea co­respunde totuşi misiunii sale.

Pentru a face operă culturală intensă atât la sate cât si la oraşe, dar mai ales la sate, este un ce foarte anevoios din cauza multiplelor greutăţi cari se întâlnesc în des­făşurarea oricărei munci creatoare şi în deo­sebi în desfăşurarea muncii culturalizatoare a masei populare. Enumerarea acestor greu­tăţi n'am s'o fac în acest şir de idei, fiindcă nu acesta-mi este scopul, am ţinut numai să fac această constatare sumară spre a putea mai bine încadra şi evidenţia însuşi­rile şi obligaţiunile organului de control faţă de contribuţia ce o are de îndeplinit în această privinţă.

A face operă culturală, înseamnă a lupta şi în orice luptă comandantul trebue să întrunească anumite calităţi, cari transmise asupra oştirii, să mărească moralul şi să potenţeze energia de luptă a soldaţilor, ca astfel să se producă biruinţa, că ştiut este, cum că într'un răsboiu, biruinţa nu este în­totdeauna de partea celor mai mulţi şi mai numeroşi, ci de partea acelei oştiri, care luptă cu mai multă însufleţire, perseverenţă şi credinţă, cari însuşiri trebuesc infiltrate în oştire de către comandant tot prin ace­leaşi calităţi emanate din fiinţa sufletului său, căci numai ceeace ese din suflet poate intra în suflet; întocmai aşa şi în lupta de

Nr. 4— 5—6, 1934. LUCEAFĂRUL 23

culturalizare a satelor noastre, organul de control, are marea datorie de a creia, acolo unde nu este, însufleţirea, încrederea în sine şi dragostea învăţătorului faţă de şcoala şi satul în mijlocul căruia munceşte şi de a susţine şi sprijini pe cei cari sunt la culmea chemării lor.

Ca să se poată creia aceasta forţă su­fletească, învăţătorul trebue să vadă în or­ganul de control pe cel mai mare binevoitor şi sfătuitorul lui cei mai drept, gata a-i da în orice împrejurare un sprijin, un sfat, un ajutor moral după trebuinţă şi împrejurări.

Organul de control trebue să purceadă cu deplină obiectivitate şi o largă bună­voinţă faţă de toţi învăţătorii, aşa încât el să fie întotdeauna aşteptat cu drag în mij­locul lor.

Iubirea, bunăvoinţa şi înţelegerea de­plină faţă de greua lor misiune, trebue să transpire din fiecare gest şi fiecare vorbă a lui.

Consultarea organului de control cu corpul didactic din fiecare comună în aflarea şi soluţionarea diferitelor nevoi, chestiuni şi greutăţi cari stau în calea operei de înfăp­tuire culturală, larga bunăvoinţă şi deplina obiectivitate în aprecieri, sunt însuşirile ine­rente cari se pot cere unui organ de control, spre a putea corespunde înaltei sale misiuni.

Şi acum, în continuare, voiu arăta care trebue să fie atitudinea învăţătorului faţă de organul de control şcoală şi sat, ca să me­rite tratamentul arătat în cele de mai sus.

învăţătorul ca să poată corespunde înaltei sale misiuni, trebue să aibă sau să-şi formeze o solidă bază culturală.

Dacă organul de control vine cu bună­voinţă şi dragoste părintească în clasa în­văţătorului, atunci şi el cu aceeaşi dragoste şi respect filial să-şi primească organul de control, căutând să-i procure bucurie prin rezultatele muncii sale, atât intra cât şi extra-şcolare şi în desfăşurarea şi rodnicia acestei munci, învăţătorul are trebuinţă de acumu­lare de cunoştinţe frumoase şi de înzestrarea inimii cu sentimente bune, căci numai în­văţătorul stăpânit de cunoştinţe folositoare

şi de sentimente alese, poate face faţă într'o formă cât mai mulţumitoare datoriei sale de luminător şi îndrumător cultural.

învăţător bun nu este numai acela care va ştii în şcoală să facă lecţii frumoase, să arate progrese vrednice de stimă, conside­raţie şi de răsplată, ci acela care se va putea afirma cu deplină demnitate şi cinste şi în viaţa socială a satului, impunând respect şi iubire prin corectitudinea şi curăţenia vieţii sale, acolo unde este chemat a-şi desfăşura opera sa culturală.

Cunoştinţele în sine pot fi cât de largi şi de frumoase, dacă ele nu vor fi având o bază morală, nu vor da roadele dorite.

învăţătorul bun de gură, dar rău la faptă, va însemna foarte puţin pentru prosperi­tatea şi ridicarea satului său; dar nici în­văţătorul stăpânit de cele mai bune inten-ţiuni şi râvnă de muncă nu va putea face prea mult, dacă nu va avea concursul larg şi binevoitor al celorlalţi factori cu care este dator să colaboreze.

Armonia deplină între intelectuali, res­pectul, concursul reciproc, cald şi nefăţărit în toate lucrările bune, pornite pentru ridi­carea şi întărirea satelor, sunt dovezi de no­bleţe sufletească şi de cultură superioară de care trebue să dee dovadă intelectualii satelor şi un bun criteriu de apreciere a celor chemaţi să culturalizeze şi moralizeze viaţa satelor noastre, adânc sdruncinată de perversitatea şi făţărnicia vieţii sociale de astăzi.

Dacă organul de control va purcede în lucrarea sa cu tact, bunăvoinţă şi dragoste, iar învăţătorul şi ceilalţi intelectuali ai sa­telor vor înţelege imperativul timpului de astăzi, lucrând în deplin acord în rezolvarea tuturor problemelor de interes obştesc, atunci satele noastre vor căpăta o înfăţişare mai veselă, mai sănătoasă şi promiţătoare de re­facere morală şi materială.

Deci, deplină cordialitate între organul de control şi învăţător, învăţător şi ceilalţi in­telectuali ai satelor, muncă intensă, corecti­tudine şi conştienţiositate în toate acţiunile vieţii sunt cerinţi indispensabile, ca astfel printr'o muncă creatoare de toate zilele, să

24 LUCEAFĂRUL Nr. 4—5—6, 1934

se contribue la opera de purificare şi de în­dreptare a vieţii noastre sociale, spre căi mai sănătoase şi ducătoare la roade mai fru­moase.

Cine nu va înţelege aceste cerinţi ale tim­pului comite o mare greşală, ba s'ar putea chiar zice o crimă naţională, întrucât prin

continuarea vieţii în slăbiciunile şi apucă­turile ei de astăzi, însemnează stânjenirea oricărei opere creatoare şi contribuirea la lăţirea şi adâncirea anarhiei distrugătoare de stat.

Deci, fiecare la locul şi datoria sa. S. Dragoman, înv.

Desemnul în şcoala primară. — Studiu. —

„Spiritului, care gândeşte şi limbei care vorbeşte, să se asocieze mâna, care pro­duce". Comenius.

Cu toate că marii pedagogi ai sec. XVIII-lea au arătat însemnătatea educativă a desem-nului, totuş, el, nu s'a bucurat şi nici azi nu se bucură de importanţa cuvenită. Unii nu cultivă desemnul, deoarece nu-i cunosc valoarea, iar alţii îl predau lânced, fără să se gândească la puterea cea mare ce-o are asupra copilului, având credinţa greşită; „că numai cine are talent poate învăţa", — de unde urmează atrofierea exprimării copi­lului. Trebue să ne gândim, că şcoala ac­tuală, caută pe toate căile să desvolte toate forţele sufleteşti ale copilului şi unul din mijloacele ce le are la îndemână, educa­torul, pentru formarea insului este şi de­semnul, care transformă ideile în acţiuni, formează deprinderi, exercită aptitudini, pe cari copiii le au în grade diferite, desvolta raţiunea, fără care nu putem pătrunde rea­litatea.

Omul se poate face înţeles de cei din jurul său prin voce şi prin gest, cari sunt fixate în vorbă şi desemn. Când omul pri­mitiv nu putea să scoată decât semne in-coherente, gestul era singurul mijloc prin care putea să se înţeleagă cu semenul său. Gestul s'a născut din mână, care ajuta la exprimarea sentimentului. Mai târziu, omul a început să scobească imaginile animalelor, pe cari le vedea, ajutând, prin aceasta, la desvoltarea sufletească a sa, căci mai mult

decât limbajul, desemnul este în raport di­rect cu civilizaţia omenească. Prin urmare, dacă desemnul ocupă un mare rol în civi­lizaţie, cu atât mai mult trebue să i se re­cunoască importanţa în şcoală, mai ales când ştim că el cooperează la educaţia co­pilului.

Valoarea educativă a desemnului, a fost în cele din urmă observată de psihologi, cari au căutat să-1 studieze în spontanei­tatea lui în diferite vârste ale copilului. Graţie acestor studii, s'a ajuns la convingerea, că el este un mijloc de exprimare a ideilor şi sentimentelor ca şi vorbirea şi scrierea, având, prin aceasta, un mare rol educativ; deoarece prin el se desvolta mâna, ochiul şi inteligenţa, iar cine ia copilului această limbă şi nu desvolta acest mijloc de expri­mare, împiedică în mare măsură desvol­tarea intelectuală a copilului.

Sunt mulţi, cari având la îndemână un creion şi o hârtie, pot înşira o poveste, o întâmplare, să comunice o idee, dar pentru a avea un rezultat bun, ei, trebue să cu­noască cum să întrebuinţeze creionul, să nu le fie teamă de el.

De multe ori lucrurile, exprimate prin desemn, devin cu mult mai bine exprimate de cel ce predă şi cu mult mai înţelese de auditori; mai ales impresiile vizuale sunt cu atât mai uşor predate şi precizate, cu cât sunt întovărăşite de linii. Chiar şi vorbirea este mai înţeleasă, când este întovărăşită de reprezentări grafico-cromatice.

Nr. 4—5—6, 1934. LUCEAFĂRUL

Deci, pe lângă vorbire şi scriere, desemnul este un al 3-lea mijloc de exprimare; el este un limbaj universal, căci poate fi în­ţeles de orice om, din oricare parte a lumii va fi. Ştiind noi aceasta, trebue să des­voltăm înclinarea copilului, care este firească, începând dela vârsta de 2—3 ani, când el trage linii, fără o direcţie bine determinată, spunând că „a făcut pe tata şi pe mama la masă" ! Orice om are o dispoziţie naturală pentru desemn şi a nesocoti această încli­nare, înseamnă a nesocoti însăşi firea co­pilului.

Marele pedagog — Comenius — cerea: „să se deseneze în aşa fel, încât cu ajutorul ochilor să se poată întipări mai bine lucru­rile în memorie". Apoi J. J. Rousseau, a arătat importanţa desemnului, H, Pestalozzi, a formulat principii sănătoase asupra învă­ţământului desemnului, iar Fröbel 1-a pus în practică. Rând pe rând — dacă am cer­ceta — toţi pedagogii timpului au stăruit tot mai mult asupra importanţei desemnului, scoţându-1 din cercul modest al unor dex­terităţi şi aşezându-1 ca un mijloc preţios în educaţie.

Desemnul trebue considerat în şcoala pri­mară nu ca o artă, ci ca un instrument de cultură generală, căci a desemna în şcoala primară, înseamnă a face o educaţie inte­lectuală şi estetică, nu a face o ştiinţă de artă.

La copii desemnul evoluiază conform vâr­stei lor. Când au vârsta 7—8 ani adecă, când sunt în clasa I—II, sunt în faza rea­lismului intelectual; atunci redau obiectul aşa cum îl au fixat în minte. La vârsta de 9 ani cl. III, încep să-i preocupe desemnul în perspectivă, trecând la faza realismului vizual. In această epocă, sufletul copilului ia parte activă la tot ceeace-1 înconjoară, de ex. mulţi copii desemnează „autobuzul" şi panica copiilor, cari l-au văzut prima dată. Deasemenea pe copil îl impresionează şi natura, desemnând flori, fructe şi alte lu­cruri ce-1 interesează. In aceste desemne, ei au o preocupare de colorit, apropiind desemnul de realitate. La vârsta de 10 ani, când copilul este în cl. IV, încă ţine de­semnul în perspectivă, dar ceva mai mult,

desemnele înfăţişează lucrări cu preocupări practice.

Pentru ca să desemneze copilul un obiect, este ţinut a-i observa cu băgare de seamă forma, mărimea, poziţia, culoarea, sau e pus a-şi imagina sau a-şi aduce aminte de forma lucrurilor văzute anterior. Prin toate acestea i se agereşte copilului simţul vederii, capătă cunoştinţe temeinice, i se desvoltă spiritul de observaţie, atenţiunea, imaginaţia, me­moria, puterea de percepţie, judecata etc., desvoltă simţul frumosului, deprinde pe copil cu ordinea, curăţenia, răbdarea, — calităţi sufleteşti atât de scumpe omului! El de­şteaptă în copil puterea creatoare, îndem-nându-1 a-şi exprima grafic mişcarea lui sufletească — ceeace cugetă şi simte.

înţeles şi predat cum trebue, el ne dă un mijloc însemnat în priceperea multor obiecte de studiu, căci el este în corelaţie cu obiec­tele de învăţământ cărora le dă un ajutor preţios. De ex. la cetire elevii pot fi puşi să reproducă lecţia prin desemn, fixând mo­mentele plastice, care-i impresionează mai mult. Descrierile geografice, istorice, paste­lurile sunt izvoare nesecate de imagini, cari trebuesc redate prin desemn, devenind mai concrete şi mai bine înţelese. Plantele şi ani­malele din şt. nat. vor fi desemnate, căci numai aşa se pot întipări mai bine în ima­ginea lor, făcând prin aceasta un desemn decorativ. La istorie, copii sunt puşi să de­semneze diferite arme, monumente şi 'n fine el poate fi pus în serviciul oricărei materii de învăţământ, iar aceasta în a de­semnului.

Materia de predat pentru acest studiu o găsim în natură în orice anotimp şi este atât de interesantă prin formele ei variate şi atrăgătoare!

Predat în toate cum se cere, face pe copil cetăţeanul vrednic şi priceput în toate oca­ziile vieţii sale, deschizându-i orizonturi noui, făcând să se nască în suflet sentimente no­bile, deprinzându-1 să judece şi să-şi exprime orice cugetare ca şi prin vorbire ori scriere. Dar să nu credem că o să isprăvim din-tr'odată pe deplin întreaga construcţie la

26 LUCEAFĂRUL Nr. 4—5—6, 1934.

care năzuim să ajungem în această direcţie. Copilului trebue să i se lase vreme mai în­delungată până să i se formeze reprezentă­rile ; dar aceasta nu înseamnă să-1 lăsăm neactiv, ci să-i dăm îndemnuri, să-i creiem bune condiţii pregătitoare, pentruca să nu-i adormim forţele şi aptitudinile lui

Când desemnează copilul este inspirat printr'o trăsătură sau anumite linii hotărîte. Prin urmare, el este preocupat să redea prin acele linii, cu imaginaţia sa aţipită, forma obiectului pentru desemnat, bine în­ţeles, că nu totdeauna va fi posibilă repre­zentarea precisă a lucrului. Aceste desemne, trebuesc luate şi judecate după trăsăturile generale, apoi reprezentările din ele să fie constatate şi executate consequent. Niciodată, ele nu trebue luate ca scop, să reproducă, ci ca un element de creaţie, căci numai aşa îşi vor ajunge scopul.

Prin desemn putem da copiilor — cu timpul — putere de a face descrieri plas­tice, sintetice, într'o formă reprezentativă, care să educe în acelaş t imp: ochiul, mâna şi gustul, făcând — prin aceasta — legă­tură între ochiu, creer şi mână.

Adevăratul scop al desemnului în şcoala primară este cel formal, căci atât ca obiect aparte, cât şi 'n ajutorul celorlalte obiecte de jnvăţământ, este un puternic mijloc de educaţie. El face puntea de trecere dela a vedea la a putea, deşteptând în copii pu­terea creatoare, cultivând spiritul de obser­vaţie, întregind cele explicate, concretizează ideile, făcându-le uşor de înţeles. După cum vedem, desemnul are un mare rol în şcoala primară, însă de mulţi nu este luat în seamă lăsându-1 pe planul al doilea sau este lăsat pe seama celor talentaţi, ceeace este o mare greşală din partea educatorului.

Principiile didactice generale, ce trebuesc ţinute în seamă la orice lecţie de desemn şi normale de avut în vedere sunt:

a) Predarea desemnului să se facă po­trivit cu gradul desvoltării elevului; prin ur­mare şi aci trebue să ţinem seamă de in­dividualitatea copilului, de desvoltarea pu­terii creatoare a judecăţii şi simţului estetic;

b) Desemnul să permită exprimarea im­presiilor copilului, căci nouă ne trebue mai multă sinceritate, decât exactitate. Origina­litatea copilului să iese la iveală;

c) Desemnul să fie pus în serviciul edu-caţiunii, prin cultivarea simţului pentru fru­mos, a spiritului de observaţie, a memoriei imaginaţiei etc. Prin el se formează edu­caţia morală şi a însuşirilor înalte ce le cultivă în suflet;

d) Corectarea lui să se facă cu blândeţe emulând în acelaş timp, pe elevi.

Rolul învăţătorului la lecţiile de desemn este de a aţâţa şi întreţine plăcerea elevilor pentru desemn iar desemnul învăţătorului să fie numai un mijloc de a da copiilor intuiţia obiectului.

In şcoala primară se fac desemne din: memorie, care desvoltă simţul sintezei; ima­ginaţie, contribuind la desvoltare puterii de imaginaţie; natură, care ocupă un loc im­portant, începându-se cu un relief negli­jabil, apoi încetul cu încetul se va trece la obiectele cari prezintă forme mai pronun­ţate ; desemne din linii schematice, cari vor ilustra lecţiile de aritmetică, istorie, şt. nat-, geografie; apoi desemne decorative foarte plăcute elevilor şi cari aduc o notă nouă în lucrările lor.

In tot timpul predării desemnului şi a di­feritelor obiecte de învăţământ, mai ales în aplicarea lor, se desvoltă simţurile enunţate mai sus, având fiecare roluri însemnate în viaţa socială. Pedagogul J . F. Herbart spune: „Oricine să se servească de mâinile sale, căci ele stau în locul de onoare alături de vorbire în ridicarea sa deasupra animalelor". Dar acum s'ar obiecta, că nu toţi educa­torii au facultăţile artistice necesare în pre­darea desemnului! Pentru aceasta nu e ne­cesar să posezi talent, ci numai o anumită dispoziţie sufletească pentru înţelegerea va­lorii semnificative a liniilor şi a formelor, ceeace nu e greu de însuşit şi a-i stimula în activitatea lor. Unele mijloace bune de a-i stimula sunt: compararea desenurilor lor cu ale altor desemne reuşite, expoziţii cu lu­crările lor după fiecare lecţie, când copiii

Nr. 4 — 5 - 6 , 1934 LUCEAFĂRUL 27

vor face singuri comparaţie, observând gre­şelile ce le-au făcut şi vor căuta să le evite — întrucâtva — pe viitor. Deasemenea mai poate să existe în şcoală şi o expoziţie per­

manentă cu lucrările cele mai bine reuşite ale elevilor şi astfel desemnul devine, în adevăr, un mijloc puternic de educaţie.

S. Flopea, înv. Alămor —Sibiu.

Sunt înnăţătopii nepregătiţi îndeajuns? Constatări ş i remedii.

Nu de puţine ori, am auzit colegi mai bătrâni, reproşând generaţiei tinere de în­văţători că, n'ar fi îndeajuns pregătită pentru rolul ei social, reproşuri care s'au făcut şi în scris de multe organe de control şi per­sonalităţi culturale şi politice, prin reviste ziare şi discursuri. Dela sine se 'nţelege că nu toată tinerimea poartă această vină; există un pic de adevăr, dar acest adevăr s'ar constata în orice ramură de activitate, chiar şi la cei cu titluri universitare. In jurul oricărui examen de definitivat sau înaintare, se ivesc asemenea vexatoare imputări: în­văţătorii sunt nepregătiţi.

Din lupta dusă de As. g.-lă a înv. pentru a obţine să i se dea şi înv. cultură universitară se vede că învăţătorimea nu este mulţumită cu pregătirea de până acum din şcoala normală.

Până Ia realizarea acestui deziderat, poate să treacă timp mult şi în orice caz, noi cei de azi, nu vom mai putea trece prin uni­versitate, Rămâne ca pe altă cale, să tindem la gradul de cultură, potrivit rolului nostru social. Această cale este lectura aproape singura şi cea mai eficace.

Este drept că pentru lectură se cere timp, o situaţie materială bunicică şi mai presus de toate, voinţă. Aceasta din urmă, învinge totul. Scuze se găsesc multe, dar n'au efect, epitetul de nepregătiţi ia proporţii. Cine iese de pe băncile şcolii în societate să nu creadă că s'a terminat cu instrucţia lui. Şcoala nor­mală a contribuit prea puţin în cei 6 sau 7 ani. A dat numai metodele de cercetare — introducere în cultură. Dator este fiecare învăţător să continue cu cercetările spre a-şi îmbogăţi şi preciza cunoştinţele. Cultura n'are limite şi nu s'a găsit omul care să spună:

ştiu destul, am terminat cu cercetările; ba din contră, cine cercetează, se cunoaşte pe sine şi se vede cât este de gol. Sunt unii, cari nu numai că nu dobândim noui cuno­ştinţe, dar nici pe cele achiziţionate în şcoală nu le păstrăm, fiindcă dacă avem putinţa de a dobândi cunoştinţe, avem şi slăbiciunea de a le uita. Şi atunci, ne vedem puşi în această situaţie: uităm din cunoştinţele do­bândite, când nu le repetăm şi nu dobândim altele când nu citim.

La aceste două cauze se reduce slăbi­ciunea noastră când ni se dă epitetul de nepregătiţi. Nu trebue să ne scuzăm cu ar­gumentul că fiecare ramură de activitate omenească îşi are nepregătiţii ei, fiindcă rolul nostru este de a pregăti, fiind pregă­tiţi. Să ne îngrijim de noi şi nu de alţii, pă-trunzându-ne mustrarea lui Goethe: „Nimic nu este mai păgubitor pentru o şcoală, decât un învăţător care nu ştie mai mult decât ceeace trebue să ştie elevii săi".

Pentru ca să facem faţă nevoilor so­ciale, din postul în care suntem, trebue să împlinim un consemn: să avem cunoştinţele necesare şi să avem dragoste de profesia noastră.

Fiecare învăţător, când intră în învăţământ, să nu arunce cartea ca un elev leneş, ci să se gândească că de aici înainte are de lucru cu ea : cât a fost elev în şcoală a învăţat; de aci înainte studiază. Oricât de bun elev ar fi fost în şcoală, tot mai sunt părţi, după puterile fiecăruia [de asimilare şi memorie: lipsuri, greutatea materiei, indiferenţă, etc., ori cari s'au uitat ori se uită, pe măsură ce trece timpul. Oare nu s'a reproşat unor în­văţători tineri că nu ştiu reguli de orto-

4*

28 LUCEAFĂRUL Nr. 4—5—6, 1934.

grafie şi corespondenţă etc- Fiecare intră în învăţământ cu mai multe lipsuri sau mai puţine; dator este fiecare să se cerceteze şi să-şi complecteze şi precizeze ceeace-i lipseşte.

Materiile făcute în şcoala normală, îi ser­vesc învăţătorului chiar în predare, în acti­vitatea intraşcolară şi ca material aperceptiv în lectură, cu care este obligat faţă de el însuşi.

Nu este ruşine şi nici rău, ca din când în când, să citească manualele ce le-a avut în şcoală, manuale ce nu trebuiau vândute sau ţinute departe ci păstrate în biblio­teca lui.

Cine şi-a vândut cărţile, să şi le cumpere, cine le are departe, să şi le apropie. O ma­ximă pedagogică zice: repetiţia e mama studiilor. Citind de mai multe ori manua­lele din şcoală, cunoştinţele se clarifică, se complectează şi capătă durată, mai ales când citeşti lecţia în manual şi o pregăteşti pentru clasă cu o zi înainte. Pentru aceasta, se cere voinţă şi perseverenţă, fiindcă ţi se pare mult de lucru, mai ales la început, cu pregătirea fiecărei lecţii, însă greul se înlă­tură pe măsură ce trece timpul, căpătând dexteritate. Progresul se observă imediat.

Vieaţa ne pune în fel de fel de situaţii, né pune în contact cu fel şi fel de oameni. Vrând, nevrând, intri în discuţii, şi eşti chemat să ţii conferinţe, să sfătueşti etc.

Poziţia socială îţi impune să opiniezi şi pentru asta trebue să ştii. Multe din cu­noştinţele acestea, ca să le zic curente, le poţi acumula din reviste, ziare, cărţi, etc.

Să ţii în ruptul capului ca cel puţin un cotidian şi o revistă să-ţi adape sufletul, iar la ridicarea salarului să-ţi procuri nea­părat o carte, dacă nu mai multe.

începutul e greu, până intră în obiş­nuinţă. Ori câte greutăţi vei avea, atâta sa­crificiu tot poţi face. Numai aşa ne putem forma gustul de citit, pe care desigur îl re­comandăm elevilor şi sătenilor, dar pe care nici noi nu-1 prea posedăm. Lectura, pe lângă că ne sporeşte capitalul de cunoştinţe, după care de multe ori suntem apreciaţi bine, ne formează vocabularul şi cât de

plăcut este cineva care foloseşte în vorbire cuvinte frumoase alese, în loc de cuvinte vulgare ! Ce ruşine poate fi mai mare pentru cineva, când voieşte să comunice ceva şi nu-i vine cuvântul pe buze ? Fiecare om ocupă o treaptă pe scara culturii umane, dar tendinţa s'o avem să ajungem pe o treaptă cât mai sus şi asta o putem face numai prin lectură.

Mărginirea la ce ştim şi izolarea de progresul uman, însemnează ruralizare sau rustificare. Lectura pe lângă că sporeşte şi precizează cunoştinţele, mobilează sufletul şi întăreşte voinţa, cu aportul lor util şi practic; este poate singura distracţie nobilă, în timpul liber, în mediul unde profesăm. Este un secret al cetitului: Să ştii ce să citeşti şi cum să citeşti. Metodele sunt felurite.

Cea mai bună metodă este cea care te conduce la înţelegerea textului, întreţi-nându-ţi atenţia. Gustul de citit se formează greu şi dispare uşor. întreruperile mari, aduc înlăturarea gustul de citit. Oricât a-şi încerca să descriu efectele lecturii, cu vor­bele cele mai plastice, tot n'aşi putea reda, ce-ar realiza şi ce-ar simţi întreprinzătorul de citit.

Pentruca învăţătorul să fie la înălţimea chemării sale, rămâne stabilit că trebue să citească, fiecare după puterile lui, ca să-şi achiziţioneze cunoştinţele, arma de luptă în exerciţiul profesiei. Puţini avem această tendinţă conştientă a cititului. Exa-menile mai exercită puţine presiuni. Mulţi începem să citim, dar ne lăsăm târîţi de diferite motive şi ispite, pe cari le las fie­căruia să şi le pipăe. Am scris aceste rân­duri, nu pentru întreaga învăţătorime, fi­indcă ar fi nedrept. Se găsesc printre învă­ţători şi nu puţini, aşi putea spune perso­nalităţi culturale cari să ne serveacă celor tineri de model.

Pentru prestigiul tagmei noastre şi pentru cei ce se găsesc în cele de mai sus, am în­drăznit să fac această indiscreţie.

M. Faur, înv., Sebeş-Olt, Valea-mare de Criş-Bihor.

isaßaiea

\ I l « n r « M O R A L « 9 1

Biserica, factor de educaţie naţională. Biserica, acea comunitate de credincioşi

in jurul căreia veacuri întregi a gravitat toată viaţa popoarelor, a fost singura pă­strătoare a limbei, credinţei şi tradiţiei, ele­mentele esenţiale cari formează cadrul în care şi prin care a luat naştere naţiunea. Nu vom înfăţişa aci cu toată amploarea cuvenită acest mare rol despre a cărui în­semnătate suntem pătrunşi cu toţii, ci în cele ce urmează vom căuta să arătăm în­trucât în împrejurările de azi, biserica con-stitue un factor de educaţie naţională şi care sunt mijloacele sale de acţiune pe tărâmul acestei educaţii.

Este adevărat că, cu cât cerinţele vremii au fost mai numeroase, cu atât câmpul educaţiei s'a diferenţiat mai mult şi cu atât şi numărul factorilor, de educaţie s'a în­mulţit, astfel că rând pe rând, biserica, de­ţinătoarea şi singura îndrumătoare în edu­caţie, a fost lipsită treptat, de câte o atri-buţiune, rămânând azi, în special, numai cu acelea care formează activitatea sa pur religioasă.

Acest fapt însă, nu tăgădueşte câtuşi de puţin rolul bisericei ca factor de educaţie naţională şi vom vedea îndată pentru ce. Biserica a fost, este şi va rămâne şi de aci înainte, un însemnat factor de educaţie na­ţională, încă din cele mai depărtate timpuri, biserica a fost limanul de scăpare în neno­rocirile ce s'au abătut asupra popoarelor. In jurul ei s'a format şi s'a desvollat, de cele mai multe ori, conştiinţa naţională. Ceva mai mult, până la licărirea acestei conştienţi, biserica, propăvăduitoarea şi susţinătoarea credinţei, era însăşi naţiunea de azi. Cei de

o religie şi de o limbă se considerau ca fiind una. Acea unificare de elemente su­fleteşti necesară formării conştiinţei naţi­onale, a fost pregătită de biserică cu mult înainte, încât apariţia acesteia a fost mult uşurată. Dacă biserica a putut contribui aşa de mult la formarea conştiinţei naţi­onale a popoarelor, este necesar să arătăm cărui fapt se datoreşte această contribuţie.

In adevăr, dacă luăm creştinismul în în­ţelesul larg al cuvântului, spunând: „Iubeşte pe aproapele tău" sau „toţi suntem fraţi în Domnul" observăm că avem de-aface dela prima vedére cu un creştinism cosmopolit. Acest creştinism nu poate duce sub nici un cuvânt la formarea conştiinţei naţionale. In concluzie putem afirma că biserica pe lângă unele excepţii na propovăduit acest creşti­nism. Biserica catolică a păstrai şi păstrează şi azi acea tendinţă de universalitate, acea atitudine umanitaristă — cosmopolită, în schimb protestantismul rupând tradiţia ca­tolicismului s'a format prin conexarea reli­giei protestante cu cultura naţiunii respective. Luther a reuşit să facă această conexare prin traducerea Bibliei în limba germană, de unde reese marea importanţă' a lui în cultura acestei naţiuni. Ortodoxismul închis în formele tradiţiei, căruia i-a rămas cre­dincios până în zilele noastre, s'a confundat cu caracterul specific al fiecărei naţiuni, astfel că o separare a bisericei de cultura naţională respectivă este un nou sens. Con­ştiinţa religioasă a precedat şi a pregătit după cum am amintit mai înainte, conştiinţa naţională. Cultura naţională e împletită cu însăşi religia respectivă. Orice sdruncinare

30 LUCEAFĂRUL Nr. 4 — 5 - 6 , 1934.

în sânul bisericei aduce cu sine şi slăbirea conştiinţei naţionale, desmembrarea chiar a naţiunei. Iată pentru ce, aceia cari voesc realizarea „unei turme şi un păstor", a acelei umanităţi cosmopolite, spre ajungerea sco­pului lor au început să atace, însăşi biserica. Sub diferite forme de organizaţiuni, având cum spune*dl profesor G. G. Antonescu în lucrarea sa „Din problemele pedagogiei moderne" pag. 220, masca umanitarismului şi a creştinismului neconfesional, se urmă­reşte desmembrarea naţiunilor. Numeroasele secte religioase urmăresc distrugerea con­ştiinţei naţionale, nu religia.

Şi acum, dacă astfel stau lucrurile, uşor putem constata că rolul bisericei în educaţia naţională e de actualitate mai mult ca oricând.

Biserica, prin slujitorii Sfântului Altar, e datoare să ţină piept tuturor loviturilor ce i se dau de către sectanţi. Massele credin­cioşilor să fie făcute conştiente de scopu­rile ce aceştia urmăresc. Ceeace este însă lucrul cel mai important în toată această contra-acţiune, faţă de aceştia, este faptul următor: Toţi slujitorii bisericei să fie fă­cuţi deasemenea conştienţi de marele pericol ce ameninţă biserica şi prin vorbe şi fapte să lucreze pentru păstrarea neatinsă a ace­steia. Să se ştie că sectanţii în toată acti­vitatea lor propagandistică, se leagă de cele mai multe ori, de însăşi slujitorii altarului, înfăţişându-i ca nevrednici şi ca pe nişte profitori de pe spinarea credincioşilor. Fap­tele săvârşite de preoţii cari s'au abătut mai mult pe calea celor lumeşti — mulţi făcând politică sau având alte ocupaţiuni care îi îndepărtează de misiunea lor — sunt exploatate în cel mai mare grad de sec­tanţi. Prin urmare, toţi la datorie şi toată atitudinea şi toate faptele săvârşite să fie în concordanţă cu spiritul religiei în slujba căreia se află. Altfel, pe zi ce trece, biserica are în faţă un duşman tot mai puternic şi cu ea, însăşi naţiunea.

In seminarii şi facultăţile de teologie să se pună cât mai multă stăruinţă în for­marea viitorilor preoţi, pregătindu-i pentru această luptă. Materialismul excesiv ce pare a fi cuprins în zilele noastre aproape pe

toţi, deci şi pe preoţi, este încă o piedică ce se ridică în calea muncii pentru păstra­rea bisericei, fiind în completă contrazicere cu dogmele şi preceptele religiei creştine. Mijloacele de care se va servi biserica în această luptă sunt următoarele:

1. (Preoţii vor ţine strâns contactul cu massele de credincioşi, făcându-şi datoria conştiencios; în acest scop prin predici ţinute în fiecare sărbătoare, prin convorbiri indi­viduale cu credincioşii se va putea arăta tuturor că încercările sectanţilor urmăresc distrugerea naţiunii însăşi. Se vor folosi în acelaş şcop toate împrejurările cum sunt: vizitele făcute cu ocaziunea oficierii diferi­telor slujbe acasă la credincioşi, unde preotul e mai aproape de sufletul acestora.

2. Cu ocaziunea sărbătorilor naţionale preotul va oficia serviciul divin aşa după cum se cade şi va vorbi credincioşilor despre însemnătatea zilei ce se serbează, trecând apoi la starea actuală şi arătând care este idealul naţional al timpurilor de faţă. Astfel, pe această cale contribue în mod direct la desăvârşirea educaţiei naţionale. Pentru aceea însă el trebue să aibe conştiinţa acestui ideal.

3. Pentru ca lupta să fie mai eficace, biserica va căuta să solidarizeze în acţiunea întreprinsă de ea, pe toţi credincioşii ei, apţi pentru aşa ceva. învăţătorii şi intelec­tualii au datoria de a se pune în legătură cu biserica în acest scop.

Atât timp cât religia unei naţiuni se va păstra neatinsă şi naţiunea respectivă va dăinui înainte pe calea progresului. — Este în interesul statului naţional să susţină re­ligia dominantă; de aceea el, cel dintâiu trebue s'o apere şi s'o sprijinească prin tot felul de mijloace. Bărbaţii de stat, trebue să fie pătrunşi de acest mare adevăr şi să-i dea tot sprijinul în orice împrejurare. Am insistat asupra bisericii ca factor de educaţie naţională, mai mult decât ne propusesem, pentru motivul justificat în deajuns, că o educaţie naţională desăvârşită, nu poate fi posibilă fără sprijinul bisericei, fapt ce credem că se evidenţiază dela sine în urma ex-punerei de mai sus.

I. N. Ciolan.

Nr. 4—5—6, 1934 LUCEAFĂRUL 31

Criza morală. Credinţa şi frica de Dumnezeu, pe vre­

muri, erau regulatorul vieţii morale a satului. De când credinţa a început să scadă şi moralitatea a urmat-o în aceiaş proporţie. Şi a scăzut pentrucă cei chemaţi să ţină aprinsă candela credinţei — onoare excep­ţiilor — şi-au uitat misiunea. Şi în loc să semene cuvântul Domnului, pacea şi iubirea între oameni, ei înşişi au băgat în popor duhul discordiei, transformându-se în zarafi şi agenţi electorali. Sectele religioase s'au înmulţit, credinţa a scăzut, turma s'a împră­ştiat. Pe vremuri nu era aşa: păstorul îşi îngrijea turma şi turma asculta de păstor.

Alt distrugător de morală şi unul dintre cei mai de temut, este oraşul, oraşul acesta tehnic şi ateu, oraşul crimelor, al furturilor şi al destrăbălării. De câtăva vreme, oraşul e idealul fiecărui fiu de ţăran, e visul plin de fericire al adolescentului până scapă de sub tutela părintească. Atraşi de un miraj, că viaţa e mai uşoară acolo, că sursele de câştig sunt mai multe, se naşte o emigrare dela sate, la oraşe. îndată ce a pătruns în vacarmul oraşului, îndată ce s'a înfruptat din vieaţa lui, s'a rupt de sufletul tradiţional al satului, iar satul 1-a pierdut. Când s'a convins că visul lui nu se poate înfăptui se întoarce înapoi de unde a plecat, nu cu vre-un câştig material, nici cu un aport moral, ci dincontră, fără bani, însă cu otrava oraşului, cu otrava mahalalei în suflet. Ajuns înapoi cu aere de „domn" atotştiutor şi umblat, spilcuit şi parfumat, sfidând chiar şi pe intelectualii adevăraţi ai satului, are mai multă trecere, e imitat în port, în apucături, în expresii, ca unul ce aduce noutatea, moda, exoticul, dela oraş. Şi în modul acesta mo­lima imoralităţii se întinde.

Răsboiul, peste care am trecut şi în urma căruia am câştigat pământ şi oameni, dar am pierdut sânge, credinţă şi umanitate, răsboiul abrutizant de suflete şi distrugător de morală, a stricat ceeace de secole tra­diţia noastră creştinească a păstrat cu sfin­ţenie : cinstea şi omenia.

Cruzimile răsboiului au animalizat sufletul săteanului nostru, sângele ce a curs văzut

împreună cu toate ororile răsboiului a trezit animalitatea, pofta de sânge, moştenire an­cestrală — şi a transformat în câţiva ani ceeace în sute şi mii de ani fusese înlăturat prin morală şi educaţie.

Când conducătorii statului puşi să ducă la liman nava destinelor acestui neam, au început să se înfrupteze dm banul public, când cinstea unor oameni aleşi să chiver­nisească averea ţării, a eşit oribil şifonată din afaceri scandaloase cu şperţuri şi furturi de milioane, ţăranul nostru a avut exemplul cel mai evident că „peştele dela cap se strică". Ce exemplu mai concludent se putea aduce înaintea săteanului nostru, cu sunetul sdruncinat de ororile răsboiului, decât acesta ?

L-a imitat şi el, în concepţia că dacă cei mari greşesc destinaţia banului public în buzunarul propriu, de ce nu ar face şi el cam aşa ? E o stare de lucruri scandaloasă care trebue să înceteze. Exemplul rău al celor de sus, aduce un rău, incontestabil, cu mult mai mare asupra poporului, căci pe când cei de sus sunt puţini, cei de jos sunt mulţimea care formează ţara şi statul.

Urmând panta pe care am apucat de câtva timp, incontestabil, ne vom prăvăli în prăpastie. Nici revoluţiile şi nici răsboaiele care s'au scurs în decursul vremii nu au săpat mai adânc în concepţia de stat şi patrie decât destrăbălarea morală a unui popor. Exemplele cele mai concludente ni-le arată istoria. Roma şi Atena aşa au pierit şi aşa vor pieri şi altele.

Ce să facem ca să împiedecăm prăbuşirea? Biserica şi-a pierdut mult din autoritatea

ei tradiţională. De ce ? O ştim cu toţii O regenerare a celor chemaţi să menţină cre­dinţa, morala şi cinstea, se impune ca im imperativ categorig. La o parte cu politica din biserică, la o parte cu politica destrămă-toare de credinţă. Slujitorii altarului să-şi recapete locul pe care l-au avut în ierarhia statului Singura politică permisă aci e poli­tica altarului şi a credinţei. Să mă ierte cei vizaţi, dar nu o spun cu patimă, o spun cu durerea în suflet faţă de o ţară ajunsă la necaz. Şcoala, sora bisericii, la fel. Catedra

32 LUCEAFĂRUL Nr. 4—5—6, 1934.

să fie şi ea un adevărat altar. Viitorul este al şcoalei, trecutul al bisericii. In fiecare învăţător să fie un misionar, în fiecare ca­rieră de învăţător, un apostolat.

Biserica şi şcoala sunt singurele instituţii care trebue să regenereze morala unui stat. Dar biserica şi şcoala să fie biserică şi şcoală în cea mai integrală concepţie a cuvântului. Pe umerii acestor instituţii apasă o grea

povară şi o grea răspundere. Ele sunt sin­gurele care trebue să canalizeze energiile acolo unde le este locul şi tot ele trebue să tempereze exodul dela sat la oraş şi apoi dela oraş la sat, care răspândeşte imoralitatea.

Salvarea statului trebue să vină din altar şi de^ pe catedră. Deci cei care slujiţi la aceste temple, luaţi seama, căci „după voi, potopul".

Pauel Popescu înv. Sebeşul de jos, Sibiu.

Armonia între faetorii Am arătat în numărul trecut al revistei

„Luceafărul", care e contribuţia învăţă­torilor la ridicarea vieţii culturale şi econo­mice a satelor. Nu e suficientă munca pe care o desfăşură învăţătorul între cei patru pereţi ai şcoalei, ci trebue să caute a îm­brăţişa toate problemele, cari ar contribui la ridicarea comunei şi a poporului în mij­locul căreia trăieşte. Cu un cuvânt trebue să desvolte o rodnică activitate extraşcolară.

Pentruca învăţătorul să-şi poată îndeplini cu sfinţenie rolul de apostol în mijlocul po­porului unde îşi desfăşură activitatea, va trebui să stea în cele mai bune raporturi cu preotul. Fără armonia, care trebue ne­condiţionat să existe între aceşti doi factori cul­turali şi între ceilalţi conducători intelectuali ai satelor nu putem aştepta nici o îndreptare.

Preotul şi învăţătorul sunt priviţi şi astăzi cu destulă neîncredere din partea ţăranilor, aşa, că aceşti doi factori intelectuali au încă mult de luptat cu această neîncredere, deoarece şi ţăranul nostru se vede în con­ţinu minţit, înşelat, amăgit din partea dom­nilor, cari cutreeră satele noastre.

Neîncrederea în luminătorii satelor mai provine şi dela întâmplarea nenorocită când aceştia dau exemple rele poporului prin purtarea lor, fără a se gândi la răul pe care şi-1 fac lor înşişi, dar mai cu seamă, că nu pot aduce nici un bine satului.

Acolo unde există această armonie între preot şi învăţător şi durere în cazuri foarte rari vedem această armonie, acolo învăţă­torul şi preotul o duc foarte bine şi care mulţumire se resfrânge şi asupra sătenilor. In loc de raporturi de prietenie şi bunăîn-

întelectuali ai satelor. ţelegere între preot şi învăţător, de cele mai de multe ori găsim o ură neîmpăcată şi certuri cari pot ca să ducă şi la alte fapte regretabile.

Neînţelegerile între preot şi învăţător obvin de multe ori, sau că unul e ridicat mate­rialiceşte şi celalalt e desconsiderat, sau, că nu se potrivesc în caractere şi temperamete. Aceaste nepotriviri şi de cele mai multe ori neînţelegeri sunt spre nenorocirea satului.

Luminătorii satelor nu pot fi perfecţi, ambii pot să greşească, dar aceste greşeli nu trebue să le ştie satul. Cu mult mai frumos ar fi, dacă aceşti doi factori ar sta de vorbă unul cu altul recunoscându-şi şi unul şi altul greşalele.

Se poate întâmpla, ca unul din preoţi, sau învăţători, să fie mai bine văzut din partea oamenilor, nu va căuta ca aceasta să o folosească în detrimentul celorlalţi.

Fără armonia care trebue să existe între preot şi învăţător nu poate exista nici o activitate în afară de şcoală şi biserică.

De multe ori însă nici preotul şi nici în­văţătorul nu se pot apropia de sufletul ţă­ranilor fie, că şi aceştia sunt bogaţi sau în­gâmfaţi şi nu prea dau crezământ acestor factori culturali.

Vor avea conducătorii satelor mulţi duş­mani, aşa că nu trebue să se mai dujmă-nească şi să se urască unul cu altul. Nu vom găsi prietini între fruntaşii satului, îi vom afla pe aceştia între elevi sau oameni, cari ne caută ei pe noi.

Să se lase vorbele la o parte, deoarece faptele săvârşite de noi vor fi destul de grăitoare, pentruca să ne putem câştiga iu­birea poporului.

Nr. 4 - 5 - 6 , 1934. LUCEAFĂRUL 33

Preoţii şi învăţătorii vor căuta să fie mo­dele în faţa ţăranilor prin vrednicia, cre­dinţa, cinstea şi respectul lor. In zadar ai căuta să vorbeşti ţăranilor multe de toate şi le a da sfaturi nenumărate, dacă viaţa şi faptele tale nu stau în legătură cu cele vor­bite, te faci de minune în faţa ţăranilor.

Preotul sau preoţii, vor căuta să dea tot ajutorul învăţătorului în ce priveşte o bună frecvenţă şcolară, înfiinţarea unui cor mixt care să cânte în biserică şi la diferitele ser­bări date pentru săteni. Vor lucra în de-comun acord fixând programe pentru şeză­tori şi conferinţe populare.

Vor da mână de ajutor la înfiinţarea unei grădini şcolare unde deasemenea pot de­monstra împreună în faţa ţăranilor diferite probleme de legumărit, pomărit şi stupărit. Vor căuta să treacă împreună' la gospodă­riile ţăranilor, pentrucă şi aici să-i vadă că se înţeleg unul cu celalalt.

învăţătorul sau învăţătorii să caute a da tot concursul preotului, pentrucă acesta să-şi poată îndeplini cu sfinţenie rolul atât de im­portant, pe care-1 are, ca susţinător şi pă­strător al credinţei strămoşeşti. Va căuta, ca din când în când la momente potrivite să urce amvonul şi să întărească cele spuse de preot şi să ţină şi alte cuvântări bisericeşti şi naţionale.

Am stăruit mai mult asupra armoniei care trebue necondiţionat să se sălăşluiască între preot şi învăţător.

Vor fi în acelaş timp cu cea mai mare băgare de seamă învăţătorii dela aceiaşi şcoală, ei între ei. Armonia între aceştia de multe ori sufere. De multe ori pe anumite chestii mărunte să ivesc divergenţe şi între învăţători şi anume: în cazul, că unul vrea să lucreze mai mult decât celalalt, este in­vidiat de colegul, care la fel a avut ocazie să lucreze, dar n'a voit sau nu este înze­strat cu facultăţi superioare.

In sat se mai găsesc afară de preot şi în­văţător, notar, care de asemenea trebue să caute apropierea cu ceialalţi doi factori şi să dea concursul nelimitat bisericei şi şcoalei, înrolându-se în acelaş timp conferenţiar, tălmăcind poporului legile, sfătuindu-1 la exe­

cutarea lor şi dându-le şi alte cunoştinţe din dreptul cetăţenesc. Aceiaşi sinceră colabo^ rare se cere şi din partea judecătorului sau primpretorului, dacă se găsesc în localitate.

Un rol covârşitor de important îl are me­dicul, care căutând a sta în cea mai strânsă legătură cu cei de sus, va căuta să îndrume pe drumul cel bun sănătatea elevilor dé şcoală, precum şi a populaţiei.

Ca unul care am trăit un timp îndelungat în mijlocul ţăranilor, am auzit multe şoapte şi am văzut multe. Mulţi chemaţi şi neche­maţi, caută a pescui sufletele nevinovate ale ţăranilor. Multe nădejdi într'un viitor mai bun, îşi pun ţăranii noştrii, în vorbele spuse atât de frumos şi dulce din partea domnilor cari descăleca dela oraş, pentrucă în urmă toate nădejdile să le fie spulberate.

De multe ori se întâmplă, ca prin neîn­crederea arătată de ţăranii nostru domnilor dela oraş, să şi piardă încrederea poporului şi preoţii şi învăţătorii.

Vedeţi, domnule părinte, sau domnule învăţător — face pe dreptul observaţia ţă­ranul, — că nu s'au ţinut de cuvânt domnii aşa după cum ai spus dta.

Ţăranul însă nu va spune numai atât, ci îşi va închipui că ai făcut şi ceva încassări.

Ar fi un lucru foarte frumos dacă preoţii şi învăţătorii nu s'ar afunda în potitică aşa cum fac, împărţind poporul în atâtea tabere. Ba ce e mai dureros, când ţăranul vede, că şi tu preot şi învăţător astăzi eşti cu unul, mâine eşti cu altul şi atunci ne între­băm, ce încredere să mai aibă poporul în noi ?

Credem, că politica cea mai frumoasă e politica satului, căutând a ridica satul în toate privinţele şi anume: să ai biserică, şcoală, primărie şi casă naţională frumoasă. Să cauţi a ridica credinţa, morala şi cultura ţăranului din satul tău pentru a nu fi în­trecut de alţii.

Preoţi, învăţători, notari, medici etc. strân­geţi rândurile, uniţi-vă în cugete şi'n simţiri, punând politica în serviciul comunei şi cău­taţi a pătrunde cât mai adânc proverbul: „Mult pot puţinii buni împreună".

I. Dragomip revizor şcolar — Sibiu.

5

V/AŢA XDMINISTRATIVĂASATVLVI

Apel. Cătpe toţi notarii eomunelor din judeţul Sibiu.

CtteéH După eun» am accentuat si cu o^aziuaea. Adunării generale; a Revmilunei noastre ţinută k 27 Aprilie 1934, asemenea şi de data aceasta, atrag atenţiunea tuturor, că şseopui pe- oare noi îl urmărim., numai prţd «ftjţdanţate neeliatită în jurul Uniunei noastre, numai prin muncă asiduă* numai pţip luptă dârză; şă numai pri» o activitate curată şi ej#siitĂ dezvoltată în toate direc-ţ i u ^ e d« noi toţi, ij vom putea atinge.

Mijlocul cel Bţai hun de luptă, cel mai efißaeje şt eel mai curând ducate* la scop, iaiSSiRteiftaibil, că. este: Presa- Aees* mijloc limj^zţşjlfe î* şsej#rt tifap Q atmosferă cât de îseăjrcjată» cmtsStemaă adevărul şl seoate la iv/şală yâterUe individuale*

Apelez d«ei te yoi to# iubj& colegi, for l©s||fe a c M wijfoe db, lupaă m interesul no,-str* ai tujbK^ai dsscsieli toate »edäfeptatile cej vi. sg, fee- şj toate neajunsurile ce le în­

tâmpinaţi în ogorul administraţiei comunale. Daţi-le publicităţii în cadrele revistei „Lu-ceafăml'\ a cărei coloa&e ne sunt deschise pentru toate doleanţele notarilor şi năcazu­rile satelor noastre.

Revista „Luceafărul" urmăreşte între al­tele, stârpirea răului înrădăcinat în sufletul ţăranilor noştri de pe urma politicianismului nefast, care în timpul din urmă, nu mai ju­decă şi »tt mai cunoaşte margini, deci să ne grupăm cu toţii în jurul eî cu inima cu­rată şi ca nădejdea într'tm viitor apropiat mai bun să zicem: Cu Dumnezeu înainte, căci cauza ne este dreaptă şi scopul este sfânt.

Sibiu, la 18 Mai 1934.

Preşedintele: Reuni miei notarilor din Judeţul Sibiu: Nieolae Buneseu.

„Nu există decât o fericire: datorw. N.u e decât q mângâiere: munca. Nu e decât o plăcere: frumosul".

CARMEN. SYL.VA.

„Nimeni ««• s'a născut făr&Diţti şi numai acela este mal bun care am mai puf ine".

HORA ŢItt.

„Un om amorezat este. un om care vrea sâ fie mai amabil decât se poate, iată de ce aproape top. amorezafii sunt ridicoli."

CHAMFORT. *

„Religiunea este cea mat profundă poezie a sufletului1".

FRIEDRICH von HELL WALD.

Nr. 4—6—5, 1934. LUCEAFĂRUL 35

Vieaţa administratiuă a satului şi influentele politice asupra ei.

Administraţia şi politica logic vorbind, sunt două noţiuni cari nu se exclud una pe alta. Din punct de vedere al conţinu­tului lor, ambele se pot aplica la unul şi acelaşi individ. Un excelent óm de admini­straţie poate fi în acelaş timp un reputat politician. In definitiv, cum pe bună drep­tate afirmă filozoful german Kerschensteiner, că oricare cetăţean e'dator a face politică ac­tivă pentru atingerea unui ideal urmărit, activitate care se deosebeşte fundamental de aceea a cetăţeanului mulţumit că poate ceti evenimentele politice ale zilei înaintea sobei, căutând a întrevedea soartea ţării pe fundul tradiţionalei ceşcuţe cu cafea'turcească.

Nu vom arăta concordanţa, mai mult sau mai puţin ideală ce există între nu­mitele noţiuni, aplicate la oamenii culţi ai poporului nostru. Ne vom sili însă a stabili, în ce raport se află aceste noţiuni în satele ţării noastre. Concluziunile pe cari le-am scos din contactul cu câ­teva din aceste sate, ne face să credem că pot fi considerate ca având valabilitate ge­nerală, date fiindcondiţiuniledevieaţăşi gradul de desvoltare culturală a sătenilor români.

Credem că nu este cu totul lipsit de interes a analiza în câteva cuvinte, felul cum se face administraţia în comunele noa­stre şi felul cum se face politica. Vom ve­dea că analiza acestor doi factori, ne va duce în mod fatal la însăşi raporturile ce se află actualmente între ei.

Administraţia de birou a unui sat, re­vine în mod exclusiv notarului. Şi trebue să mărturisim, că deşi nu spre ruşinea noastră, lasă destul de mult de dorit. Cauzele ? Sunt multe. Să trecem în fuga condeiului peste câteva.

O primă cauză; azi, un sat ori cât ar fi de mare, are numai un singur notar, spre deosebire de trecut, când numărul no­tarilor era în raport cu mărimea satului, dela 1 la 4.

Excepţia secretarului ajutor, e pe cât de rară, pe atât de neîndestulitoare faţă de nenumăratele atribuţii ale notarului, care

chiar admiţând, că ar lucra cu trei creere deodată, tot trebue să lucreze, mai ales în anotimpul de toamnă şi primăvară când lu­crările de tot felul se aglomerează, până la 9 sau 10 ore seara. (Las la o parte perioa­dele de impuneri agricole, când notarii pot fi văzuţi lucrând în primării la orele 1 sau 2 din noapte). Faţă de aceste extrem de multe lucrări pe cari trebue să le rezolve unul singur, nu este de mirare că peste multe din ele trebue să se treacă în mod maşinal.

O a doua cauză, rezidă în însuşi faptul că notarii, spre deosebire de toate celelalte categorii de funcţionari de Stat, sunt retri­buiţi cu un salar care este departe de a-i pune la adăpostul zilei de mâine. Un notar începător, chiar după ce este definitiv în funcţie, primeşte 1600 Lei, din cari i se mai fac diferite reţineri. In ceeace priveşte stu­diile, notarii din Ardeal au aproape toţi, cel puţin studiile liceale dacă nu bacalau­reatul la bază, plus şcoala de specializare. Cei bătrâni ies la pensie, cu ridicula sumă de două mii şi câteva sute de Lei. Astfel stând lucrurile, întrebatu-s'a cineva de pro­cesul psihologic, care se petrece In sufletul unui astfel de slujbaş al Statului, care n'are timp liber nici cât să poată să strige în gura mare nedreptatea ce i se face?

Oare un astfel de funcţionar, poate avea tăria şi poate pune tot sufletul în munca ce o prestează, muncă ce nu se socoteşte cu ora, ci cum zice ţăranul „se face cu ruptul", atunci când alţi semeni ide-ai lor cari prestează o muncă pe jumătate, au sa­larul cel puţin îndoit ca ei ? Contrastul este atât de caracteristic încât devine cronic: uşierii diferitelor instituţii administrative, au salarii mai mari ca notarii. De ce? Pen­trucă n'au nici o răspundere, 'ei stau toată ziua lângă sobă citind romanele de senzaţie ale lui Ponson du Terrail?

Obiectiv judecând, în astfel de condiţii, poate cineva cere mai mult dela aceia pe cari în ocazii solemne îi' |numesc „stâlpii

5*

36 LUCEAFĂRUL Nr. 4—5—6, 1934.

ad-ţiei" sau „Celulele constitutive" ale sta­tului? Şi totuşi, greul este dus fără crâc-neală! Nu din inconştienţă, ci din întreve­derea unui viitor mai surâzător ce pa rcă pentru ei nu se mai apropie. Dar dacă totul s'ar mărgini aici! Intervine un alt factor dătător de ton, în ordinea de idei ce ne preocupă, acel al politicii; al politicii de partid care a izbutit să dărâme toată struc­tura morală a cetăţenilor dela sate.

Principial nu suntem în contra politicii de partid. Ea s'a născut din însăşi evoluările ideii de guvernare constituţională. Numai că această politică de partid, ar trebui să fie bazată pe un fond moral, nu teoretic ci practic. Ţăranilor li s'a dat dreptul de vot, devenit acum universal, dar din păcate numai atât! Dreptul de a alege pe cei ce au să conducă ţara şi să făurească legile, presupune o cultură şi educaţie cetăţenească destul de accentuată. Cu astfel de cetăţeni, poţi avea certitudinea, că in locurile de con­ducere ale ţării vor ajunge numai oameni a căror valoare nu stă în vorbele lor, ci în lucrurile realizate.

Când indivizilor le lipseşte sprijinul acestei culturi şi educaţii cetăţeneşti, le lipseşte însăşi puterea de a distinge valorile de me­diocrităţi. Dar puterea răului nu stă aci! De când cu acest vot egal şi universal, ţă­ranii văd totul prin prisma politicii, votul cu egalitatea lui, care a stabilit în materie de alegeri atotputernicia ţăranilor, i-a făcut încrezători în ei înşişi, trezindu-le ambiţii din cele mai regretabile. Egalitatea de vot, prin o greşită interpretare, ei au aplicat-o şi în viaţa de toate zilele. „Dacă în faţa urnei votul meu este egal cu al popii sau al în­văţătorului, însemnează că nu ne prea deo­sebim unul de altul" ! Urmarea acestei false concluziuni o poate vedea oricine. Autori­tatea morală aproape a tuturor conducăto­rilor fireşti ai satelor, este nulă.

Personalitatea lor s'a diminuat în ochii ţăranului, în raport direct cu nivelul la care aceste s'a ridicat prin egalitatea dreptului de vot în proprii lui ochi. Şi lucrurile merg mai departe. In concepţia lor, — concepţie la care în paranteză fie zis a contribuit în

cea mai largă măsură înşişi fruntaşii intelec­tuali ai partidelor, — a fi membru unui partid politic, înseamnă a fi duşmanul în­verşunat al oricărui locuitor din satul lui înscris în alt partid, fie acest locuitor însuşi fratele său. Dezastrul moral ce reiese în mod logic de aci, este catastrofal. Astăzi, aproape în toate satele, populaţia este în­vrăjbită din motive, în majoritatea cazurilor, politice. Aceşti săteni, au devenit nişte fa­natici ai politicii de partid, de care cu multă greutate vor putea fi desbrăcaţi.

Pe lângă toate aceste neajunsuri, politica de partid, aşa cum se face la noi, mai are şi pe acela de a ridica în fruntea comunii, oameni cari de multe ori sunt adevărate incapacităţi, în materie de gospodărie co­munală. Astfel de oameni, totdeauna când se instalează la cârma conducerii admini­straţiei comunale, vin cu ideia preconcepută că ei sunt centrul în jurul căruia trebue să graviteze totul. In astfel de cazuri, rolul no­tarului de sfătuitor, nu mai are nici un rost. Fac aşa cum cred ei că e bine. Şi întrucât au ferma convingere că notarul pe care-1 găsesc în primărie la instalarea lor, trebue să fie neapărat înscris într'un partid de opo­ziţie, primul lucru pe care-1 fac este funestul obiceiu de a cere prefectului ca notarul să fie mutat. Ca să se vadă cât de înrădăci­nată este această mentalitate, e destul să pomenim că în cursul unei guvernări oare­care, notarul e pârît la prefectură ca făcând o politică de opoziţie. Se întâmplă că ve­nind la cârma ţării, tocmai partidul cu pri­cina, şi notarul să fie din nou pârît, ca făcând parte din alt partid de opoziţie. Şi lucrurile se repetă la fiecare nouă guver­nare, ajungându-se la neghiobia ca notarul să fie considerat ca membru al tuturor par­tidelor şi totdeauna în opoziţie!

Stogul acestor cereri de mutări, imediat după alegerile parlamentare, se îngroaşe în mod automat. Şi cum aceşti fruntaşi ai par­tidului din sat, trebue să fie ascultaţi, no­tarii sunt puşi pe drumuri.

Rezultatul acestei peregrinări care se re­petă ori de câteori se schimbă un guvern, schimbări ce nu sunt tocmai rare, îl poate

Nr. 4 — 5 - 6 , 1934. LUCEAFĂRUL 37

vedea oricine. Se lucrează în multe locuri de mântuială! îşi vor zice de sigur mulţi: „de ce să mă sdrobesc eu pentru a face orânduială în ad-ţie, când peste puţin timp vom pleca de aici" ?

Rezumând deci, cele de mai sus, ajungem la concluzia că datorită politicei rău înţeleasă, administraţia comunală suferă prin aceea că moralul reprezentantului ei firesc, notarul este sdrobit. O a doua consecinţă a acestei anomalii, este faptul de importanţă capitală, locuitorii fiind învrăjbiţi între ei, nu-şi mai pot impune nici autoritatea şi nu mai vor nici să se ajute unul pe altul. Dacă notarul nu are autoritatea necesară în Consiliu, apoi acesta din urmă e departe de a avea această autoritate între locuitorii din sat. Orice dis­poziţie ar lua, fie ea de îmbunătăţire, cu caracter general sătesc, locuitorii din cele­lalte partide de opoziţie nu o execută, pentru a le pune beţe în roată, celor dela primărie. Să luăm un caz tipic: prestaţia în natură. Nu există comună în care să nu se simtă nevoia ca anual să se repare, căile comunale, podurile, să se cureţe păşunatul de mărăcini, muşuroaie, etc. Aceste lucrări fiind de ordin care interesează pe toţi lo­cuitorii satului şi numai pe ei, te-ai aştepta ca în fiecare primăvară să-i vezi ieşind la câmp pentru a îndrepta toate stricăciunile făcute în cursul iernii. Un om cu puţină minte, n'ar putea judeca decât în felul acesta! Şi totuşi ţăranii nu fac aceste lu-cări nici sub ameninţarea amenzilor legale!

Preferă să-i vină vaca acasă flămândă, decât să se ducă să cureţe păşunatul de spini şi muşuroaie. De ce ? Ca nu cumva mâine sau poimâne să audă spunându-se că cutare primar a fost un om harnic şi a făcut di­ferite îmbunătăţiri în comună. Aşteaptă să ajungă el primar, căci astăzi cine nu ajunge primar, pentru a face el aceste îmbunătăţiri. Numai când îşi vede visul cu ochii, îşi dă seama ce însemnează să n'ai autoritate rí să nu ţi-se dea nici o atenţie ordinelor.

Iată deci în ce raporturi se află la sate administraţia cu politica. Cele de mai sus sunt numai câteva din cauzele esenţiale, că­rora credem că trebue să le datorăm hara­babura politică şi ad.-tivă în care trăim astăzi. Efectele lor, ne arată în mod cate­goric influenţa nefastă a politicii asupra administraţiei satelor noastre. Ea a avut asupra ţăranilor, efectul pe care 1-a avut radio asupra negrilor: i-a ameţit şi apoi le-a distrus toată moralitatea pe care erau clădite sufletele lor de ţărani.

In mâinile lor, politica a fost ca un cuţit cu 2 tăişuri, din care unul s'a întors asupra lor şi le-a tăiat toate coardele pe cari altă­dată vibra adevărul, cinstea şi omenia.

S'a ajuns într'o situaţie în care nu se mai poate trăi. De vrem să nu ne prăpădim ca nişte netrebnici, trebue să ne refacem. Mijloace sunt. Despre acestea în viitor.

A c i l i u , la 9 Maiu 1931.

Tipurifă V. Dumitru. notar.

Spicuiri în jurul unei noui legi administratiue. Suntem în ajunul votării unei noui legi

administrative, care va fi a 3-a după Unire. Nu suntem în măsură a cunoaşte princi­piile anteproiectului, după promisiunile şi din programul Guvernnlui elaborat în opo­ziţie, sperăm însă că legea aşteptată va fi inspirată de mai mult spirit naţional faţă de cea actuală.

Dacă legea „Unificării administrative" din 1925 suferea de unele mici neajunsuri, cea din 1929, din punct de vedere românesc, e sub toată critica. Aceasta o cunoaştem numai noi cei identificaţi cu viaţa satelor şi spiritul populaţiei. Deşi organizaţia noastră a anunţat illo tempore pericolul, delegaţii au fost res­pinşi cu dispreţ.

38 LUCEAFĂRUL Nr. 4 — 5 — 6 , 1934.

Autorii ei, voind să fericească ţara cu o lege democratică, ne-au anarchizat satele, aceasta o putem afirma fără nici o exagerare.

Noi cei mici dela sate am prevăzut de­zastrul încă dela promulgarea acestei legi. Aplicarea ei însă, a revoltat toate conştiin­ţele româneşti.

Alegerile comunale săvârşite în anul 1930 sub imperiul acestei legi au fost fatale pentru populaţia românească din comunele mixte. Dându-se luptele pe de-o parte între mino­ritarii solidari, organizaţi şi disciplinaţi, pe de altă parte între Românii desbinaţi pe gru­pări politice sau alte ambiţii deşarte, ne-a fost dat să suportăm victoria minoritarilor în toate comunele, iar Românii din nou sub­jugaţi, dar în ţara lor.

Condeiul meu modest nu e în stare a descrie umilinţa la care am fost supuşi în acele alegeri. Faptul cel mai dureros a fost supralicitarea şefilor de grupări româneşti în concesii faţă de minoritari, spre a fi to­leraţi să meargă pe liste comune.

Cauza principală a acestor umiliri a fost dispoziţia acestei legi, prin care elimina din consiliile satelor pe membrii de drept, pro­priu zis pe intelectualii români.

Legea modificatoare din 18 Martie a. c. are avantajul de a fi reparat această regre­tabilă omisiune şi sperăm că dispoziţia aceasta de mare importanţă pentru elementul ro­mânesc, se va menţine şi pe viitor. Cunoscut fiind curentul bolnăvicios şi mentalitatea ţă­ranului român de azi, de a urî fără motiv pe „nădrăgari", intelectualii trebuesc impuşi dela centru, ca pe viitor consiliile să nu mai fie lipsite de aceşti preţioşi colaboratori.

Cine nu cunoaşte roadele activităţii ne­faste a consiliilor comunale instalate după anul 1929 până 'azi, în care timp intelec­tualii au fost nevoiţi să stea departe de ad­ministraţia satelor?

Dar şcolile naţionale cât au trebuit să su­fere sub regimul acestei legi? Conducătorii şcoalelor minoritare, cari până atunci stau

resemnaţi, încurajaţi de lege şi alte dispo-ziţiuni Ministeriale, au invadat ca lăcustele asupra fondurilor de 14°/0, răpind singurul venit al şcolilor naţionale fără protecţie.

Avem satisfacţia de a vedea un început bun şi în privinţa aceasta, sperând că ano­malia din trecut nu se va mai repeta.

Tot în treacăt să ating şi chestia nota­rului, al cărui rol la sate e cunoscut de toţi, dar nu e apreciat. Primul gând al legiuito­rului ar fi scoaterea lui de sub curatela atot­puternicului „Şef de organizaţie", inamovi­bilitatea, iar pe lângă atâtea îndatoriri şi puţintele drepturi.

Până ce nu i se va reda prestigiul şi im­portanţa cuvenită acestui umil funcţionar — desconsiderat de toţi factorii — cea mai ideală lege organică nu-şi va putea atinge scopul.

Aşteptăm o îndreptare cât de timidă şi în situaţia notarului.

Dacă până azi el, nu a încetat a fi sin­gurul conducător de fapt al administraţiei satelor, pentru ce n'am intra în legalitate făcându-1 şi de drept, sau ce argumente s'ar putea invoca pentru combaterea acestui de­ziderat ?

A sunat ceasul al 12-lea, cei chemaţi să mediteze!

România întregită prin jertfa sângelui celor 800.000 eroi, reclamă unitatea sufletească şi administrativă. Această unitate nu se va putea realiza prin legi descentralizatoare, de autonomie locală, sau aşa zise democra­tice şi de aventură.

Statul nostru, am putea spune încă plă­pând, va trebui încă mult timp să fie gu­vernat direct dela Centru prin legi româ­neşti. Invidiată din afară, subminată de unii minoritari dinlăuntru, Ţara românească nu-şi mai poate permite luxul descentralizării şi democraţiei integrale.

Cui nu-i convine, ne dispensăm cu plă­cere de el, căci: „România e a Românilor",

D. Bupanu.

V r o r o ^ — _ Şl n O t ' O n O b A A S O T U b U I

Higiena satului.

Medicina sociala. In lupta pentru existenţă indivizii au ca-

lităţi superioare, reuşesc să-şi asigure un toc privilegiat. Acelaş lucru se întâmplă şi cu naţiunile, cari printr'o concurenţă con­tinuă, ajung să domine impunându-se la conducerea popoarelor.

Dacă bunăstarea materială, organizaţia şi progresele tehnice joacă un rol prepon­derent în înaintarea unei naţiuni, nu este mai puţin adevărat, că sănătatea cetăţenilor este una dintre principalele condiţiuni ale progresului. Prosperitatea în orice ramură de activitate a amenimei este în funcţie de sănătatea indivizilor.

MEDICINA CURATIVĂ, cu toate des­coperirile ei, uşurează, scurtează, vindecă suferinţele omeneşti. Progresele ştiinţifice în medicina curativă, contribue la punerea în valoare a capitalului uman, dând un ran­dament de muncă cât mai mare indivizilor.

Medicina curativă are de obiect individul, fui i se adresează, lui îi foloseşte.

MEDICINA PREVENTIVĂ vizează colec­tivitatea şi toate problemele de biologie socială.

MEDICINA SOCIALĂ interesează so-cietaiea, ca un laborator al generaţiilor viitoare, individul fiind o unitate integrantă din colectivitatea naţiunei, o piesă din an­grenajul mecanismului social

Biologia socială nu consideră omuj numai ca un component al naţiunii, ci ca un creator şi generator de viaţă. Originea fun­damentală a programului social se înte­meiază pe faptele biologice şi printr'o dis-ciplină, care urmăreşte valorificarea proce­selor vitale.

Stătut are datoria să creeze condiţiu-nile optime pentru prosperitatea biolo­

gică, dând directive şi impunând anume norme societăţii pentru a obţine integritatea fizică, intelectuală şi sufletească a cetăţe­nilor.

La baza măsurilor igienei naţiunei stă familia, elementul producător al generaţiei viitoare

Idealul biologiei sociale este selecţhinea biologică, garantând sănătatea procreato­rilor. Iată de ce s'ar impune certificatul me­dical înainte de căsătorie, cu examinarea severă a candidaţilor, făcută cu toată serio­zitatea şi cu garanţia unei examinări com­plecte. Indivizii cu defecte grave ereditare să fie eliminaţi dela procreaţie, în cazurile bine determinate admiţând chiar sterilizarea, selecţionând elementele sănătoase. Pentru evitarea infecţiunilar şi intoxicaţiunitor (boate venerice şi alcoolism) cu acţiune dăunătoare asupra stării biologice a generaţiei de mâine, să combatem boalele venerice cu energie deosebită. Sifilisul afectând generaţia viitoare prin trecerea infecţiunei dela mama ta făt, slăbind puterea de rezistenţă a indivizilor, iar gonorea cu complicaţiile ei, sterilizând aţâţi indivizi

Să combatem mortalitatea infantilă, prin protecţiunea materno-infantită. Să facem educaţia viitoarelor mame, să supraveghem sarcina, să te punem în condiţiile optime, de a o duce la bun sfârşit printr'o raţio­nalizare a muncii gravidehr. Sale instruim în ceeace priveşte igiena corporală, igiena locuinţei, îngrijirea şi alimentaţia copiilor, arătându-le răspunderea mare, ce o au faţă de familie şi faţă de naţiune. Să facem să dispară superstiţiile, dafinele şi obiceiurile dăunătoare sănătăţii, descântecile şi fel de

40 LUCEAFĂRUL Nr. 4 — 5 - 6 , 1934

fel de procedee bizare in tratamentul boa-lelor. Copiii de sân să fie supravegheaţi, să fie descoperite la timp turburările de nu­triţie şi desvoltare, precum şi boalele îndru­mând spre o optimă activitate funcţiunile biologice. Copiii de şcoală controlaţi şi puşi în condiţiuni optime de traiu pentru a se desvolta cât mai perfect, devenind cetăţeni viguroşi şi rezistenţi.

Statul urmărind mai presus de toate vi­goarea naţiunei, să reglementeze, să îndru-meze şi să supravegheze indivizii şi în deosebi familia, pentru asigurarea validi­tăţii optime a capitalului biologic naţional.

Medicina preventivă întemeindu-şi exi­stenţa pe toate problemele de viaţă socială. Statul să îmbrăţişeze această problemă în totalitatea ei, armonizând medicina curativă cu cea preventivă, dându-i o conducere uni­tară, creind factorii necesari, pentru duce­rea la îndeplinire a preceptelor de me­dicină socială.

Organizarea medico-socială să se înfăp­tuiască de jos în sus.[ Să se creeze organele şi instituţiunile, cari să descopere răul, dar să fie date şi posibilităţile de a-l combate; întreaga naţiune să fie mobilizată în vederea aceasta.

Mijloacele necesare să nu le cerşeşti dela bunăvoinţa primarilor şi consilierilor comu­nali — de cele mai multe ori neînţelegători şi adesea rău intenţionaţi şi cu ambiţii jos­nice, electorale.

Contribuabilul, comunele şi judeţul să suporte impozitul sanitar, destinat institu-ţiunilor locale, sanitare şi de ocrotire, cari să servească populaţia.

Sora de Ocrotire, cu educaţie aleasă, pre­gătire adequată, recrutată din elementele cele mai serioase, conştie de înalta misiune, ce are a îndeplini, să fie factorul principal din. comună. Ea să fie consilierul intim al familiei, să supravegheze pe viitoarea mamă, s'o cerceteze în timpul lăuziei, să-i dea în­drumările necesare în ceeace priveşte alăp­tarea şi creşterea copiilor, să descopere turburările de nutriţie ale copiilor şi boalele, să ia măsurile de urgenţă şi să avizeze medicul. Ea să descopere şi să controleze

boalele sociale, ea să fie santinela înaintată a serviciului medico-social în comună.

Medicul de circumscripţie să fie factorul de coordonare al medicinei preventive şi curative, să i se pună mijloace de transport la dispoziţie pentru a vizita cel puţin odată la săptămână comunele şi să se creeze po­sibilităţile, pentru a putea interna în Spitalul judeţean pe cei bolnavi şi a izola bolnavii de boale infecto-contagioase. Spitalul de izo­lare să aibă capacitatea necesară, pentru a putea primi pe toţi bolnavii din judeţ, cari necesită internare. Să se înfiinţeze automo­bilul sanitar pentru transportul bolnavilor şi contagioşilor la spital şi echipa de dez-infecţie pentru boalele infecto-contagioase.

Medicul primar al judeţului să fie şeful întregului aparat sanitar şi de ocrotire din judeţ, el să fie coordonatorul tuturor servi­ciilor de medicină preventivă, curativă şi socială. El să aibă la dispoziţie fondul sa­nitar, care să fie o realitate şi toţi fac­torii administrativi, să-i dea concursul, pentru ca măsurile să nu fie luate pe jumătate, ci duse la îndeplinire. Bolnavii de boale infecto-contagioase şi sociale să nu fie numai descoperiţi şi declaraţi, ci izolaţi şi trataţi aşa cum dictează ştiinţa medicală.

Cu puţină bunăvoinţă şi cu perseverenţă acestea se pot îndeplini. După cum membrii Casei Asigurărilor Sociale, prin cotizaţiile lunare, modeste îşi asigură tratamentul şi diferitele ajutoare de boală, lăuzie, etc, tot aşa impozitul sanitar, ar pune la punct me­dicina socială, armonizând medicina pre­ventivă cu medicina curativă, cu efecte imediate şi eficace, cu măsuri integrale şi duse complect la îndeplinire.

Jertfele cerute contribuabililor prin impo­zitul sanitar ar fi suficient recompensate prin serviciul medico-social, pus la dispoziţia cetăţenilor, în coodiţiile cele mai perfecte şi mai folositoare. Am avea instituţiuni sa­nitare, de ocrotire şi spitaliceşti coordonate, şi un serviciu medico-social care îşi merită numele, nu măsuri izolate, incomplecte şi neeficace, cu instituţii spitaliceşti, cari tânjesc, iar cetăţeanul un revoltat.

Dr. Dumitru Nicolae.

Viata Economică a Satului Părerile mele de azi şi de mâine.

Dacă am face o anchetă printre intelec­tualii noştri am observa că sunt pe deplin edificaţi asupra cauzelor conflictului dintre Peru şi Bolivia şi poţi discuta cu ei asupra tuturor problemelor ce şi-le-au pus spre rezolvare Stalin, Hitler sau Musolini. Acea­stă părere relevă mondialismul nostru ro­mânesc. Literatura economică, pedagogică şi literară, ziarele ca^şi revistele de orice fel inundă piaţa cu toate teoriile şi perso­nalităţile altora şi nu poţi ridica o problemă de actualitate românească ca să n'auzi leit-motivul: marele autor german, sau francez z ice : . . .

Criticismul a doua plagă, nu are decât un rol destructiv. Este în legătură strânsă cu cele de mai sus, întrucât crează o ati­tudine pasivă şi de izolare a fiecărui individ, faţă de orice încercare.

In tren, la teatru, în cafenea toţi ştiu de unde vine răul şi n'avem nimic bun care să reziste criticei.

Compromiterea instituţiilor noastre de orice fel, ca şi a valorilor noastre intelec­tuale din orice domeniu de activitate e un al treilea atribut al timpului nostru. Cu o uşurinţă inconştientă svonurile despre orice şi oricine iau proporţii fantastice. Condu­cătorii spirituali ai bisericii sunt mai discu­taţi ca ai oricărei naţionalităţi cu care con-veţuim, agronomii, cooperaţia, administraţia etc. etc.

Dacă oamenii sunt prototipul îngerilor din cer, atunci ţăranii, urmează şi ei calea acelora cu cele trei păcate de mai sus. Ţă­ranii ştiu şi ei lotul, cunosc părerile din

prezent şi viitor al oamenilor politici. Nimic din aceea ce li se spune nu mai cred, nu le place şi stau izolaţi. Primarul, notarul, preotul şi învăţătorul nu-şi mai au rostul decât atunci când sunt necesari satisfacerii unor nevoi imediate.

Toate aceste dau ansamblul unei atmos­fere morale din care izbucnesc din când în când erupţiuni simptomatice: furtul, crima, complotul, apariţiuni cari ne uimesc, le con­templăm şi le discutăm...

Acestea-s părerile mele de azi, le sub­scriu, însă nu cred că vor trăi mult pen­truca îşi au o explicaţie găsită de către profesorul A. C. Cuza dela Iaşi: „Progre­sului nostru i-a lipsit desvoltarea treptată prin modificări parţiale succesive, sărind peste fazele lui, fără a ţinea seama de timp". Acestea le spunea în 1912 şi au rămas de actualitate şi azi după 16 ani dela între­girea neamului.

Pentru mine ziua de mâine e mai înfri-coşetoare decât orice şi de aceea pun îna­intea acelora, cari vor să fie siguri de viitor: realitatea noastră românească, ca să ne complectăm deprinderile şi cunoştinţele, cari ne lipsesc.

Trupul neamului nostru trebue să capete o desvoltare organică pentruca între cei de sus şi cei de jos, să existe o pătură mijlocie. Pentru mine mâine este satul. El va fi rea­litatea vie de regenerare spirituală, morală şi economică. Satul cu cei 14 milioane de ţărani stăpânitori a 14 milioane ha. pământ trebue să fie înglobat în cea mai puternică formă de organizare, asociaţionismul. 0 cul-

6

42 LUCEAFĂRUL Nr. 4—5—6, 1934.

tură raţională a pământului şi organizarea tuturor celorlalte forme de asociere în ve­derea sporirii rentabilităţii gospodăriei ţără­neşti va spori bogăţia, şi anumite însuşiri „de agerime, de dibăcie mecanică, de pre­vedere, necesare unei mai înalte culturi".

Şcoala organizată după nevoile locale va da satului cetăţenii de mâine pregătiţi pentru înregimentarea lor în rândurile susţinătorilor solidarismului economic şi social. Tineretul nu poate fi lăsat fără nici o orientare, ci trebue îndrumat către un ideal de muncă prin realizări şi cultură prin cunoştinţe te­meinice şi necesare activităţii ce o va des­făşura din punct de vedere social şi eco­nomic.

Trebue să ne formăm un ideal moral pentruca toată fiinţa neamului nostru să vi­breze sub imperiul virtuţilor cetăţeneşti

creind o viaţă mai modestă pentru oricine şi cu mai mult respect pentru avutul public.

Fiind un popor tânăr, cu un teritoriu bogat deasupra căruia rotesc atâţia corbi, cu o populaţie majoritară românească noi nu avem nevoie de nici una din cele 20.000 de reţete ale Apusului.

Pentru noi, o îngrijire mai stăruitoare a sănătăţii fizice şi sufleteşti, voinţa de a ne forma o cultură superioară, ordine şi sim-ţământe naţionale ne pot duce prin muncă la creaţiuni specifice româneşti, ca să me­rităm o soartă mai bună şi respect din partea altora.

Să avem răbdarea şi fără nici o închi­puire să ascultăm de Al. Russo: Dar în câmpie creşte, şi pe un deal iarăşi creşte, o floare pentru popoarele chinuite... Nădejdea!

Mina 1. Qrădinapu.

Rolul conducătorilor fireşti ai satelor în ofensiua cooperatistă.

In toate domeniile de activitate în care acţionează conducătorii fireşti ai satelor: învăţătorii, preoţii, notarii şi ceilalţi, se re­simte mai ales azi, preponderanţa econo­micului în toate manifestările vieţii de sat.

Desechilibrarea bugetului gospodăriei ţă­răneşti, face să se resimtă toate instituţiile cari prin rolul lor sunt chemate să contri­buie la ridicarea din toate punctele de ve­dere a satelor noastre.

Săteanul nostru, cu toată bunăvoinţa, nu mai este în stare să contribuie din avutul său cu nimic la întreţinerea acestor instituţii. Ceva mai mult. A ajuns să nu-şi mai poată susţine din ceeace agoniseşte cu multă trudă, nici propria-i gospodărie. Trăim un fenomen foarte îngrijorător: săteanul nu primeşte pe produsele sale, nici pe departe, preţul muncii şi al investiţiilor ce le face cultivându-şi ţarina. Această stare de lucruri produce depresiunea sufletească pe care o vedem manifestându-se prin faptul că în ultimul timp, produce şi mai puţin şi de calitate mai inferioară. Nu mai pune toată puterea de muncă în lucrul său de toate zilele.

In afară de această situaţie, care este realitate crudă, depresiunea sufletească a săteanului care îl predispune foarte uşor la devieri din punct de vedere politic şi social, trebue să dea de gândit tuturor acelora cari se află în fruntea sa, la loc de conducere.

Totul este astăzi în funcţie de ceeace poate face pe sătean să obţină pe produsele muncii sale un preţ remunerator, precum şi de mijloacele cele mai bune pentru a pro­duce mult şi de calitate superioară.

Prima necesitate care se impune ca un imperativ categoric poate fi satisfăcută prin organizarea vânzărilor în comun a produ­selor gospodăriilor ţărăneşti, iar cea de a doua poate fi împlinită prin procurarea in­ventarului viu şi mort în condiţiuni avan­tajoase şi cât mai perfecţionat.

Pentru înfăptuirea acestor cerinţe, nu poate fi alt mijloc mai sigur şi mai eficace decât asociaţia. La noi ca şi aiurea s'au în­cercat multe forme de asociaţii ţărăneşti sub formă de cooperative. Au fost şi sunt încă numeroase cooperative de tot felul şi pe întinsul ţării noaste. Multe din ele au

Nr. 4 — 5 - 6 , 1934. LUCEAFĂRUL 43

dat rezultate frumoase, datorită mai ales muncii intense, depusă aproape în majori­tatea cazurilor de învăţător, preot sau no­tarul satului. Acolo, unde aceşti factori de progres au fost la înălţimea chemării şi au perseverat în acţiunea întreprinsă, avem co­operative cari au făcut adevărate minuni, schimbând ca prin farmec satele ce până mai ieri se sbăteau în cumplite nevoi.

O mărturisire trebue să facem, deşi nu este îmbu­curătoare. Lucrurilor trebue să le spunem pe nume, pentru a stârpi răul din ră­dăcină, la timp.

Am pornit în cooperaţie cu carul înaintea boilor. Am împânzit satele cu coopera­tive, fără să fi creiat mai întâiu cooperatori. Se va spune: odată înfiinţată o societate cooperativă, va fa^e şi educaţia cooperatistă membrilor săi. Aci stă marea greşală care nu mai poate dăinui. Cooperaţia în sine este o idee de înaltă mo­ralitate şi de o adâncă în­ţelegere a realităţilor sociale, atribute ce nu pot fi însuşite decât numai în urma unei îndelungate şi temeinice educaţii făcută de adevăraţi apostoli ai cooperatismului, pă­trunşi de însemnătatea acestuia şi familia­rizaţi cu dogmele sale.

Fiindcă acest adevăr, atât de simplu, n'a fost considerat îndeajuns, am fost aduşi în situaţia de azi: o mulţime de cooperative de tot felul, au lichidat în condiţiuni cari au compromis ideea de cooperaţie. Dacă există în adevăr duh cooperatist într'un sat, atunci o cooperativă nu poate fi lichidată, decât atunci când pier toţi membrii săi, nemai având nici un urmaş.

Greşelile trecutului să ne fie spre învă­ţătură de azi înainte.

Vremurile ce trăim cer fapte mântuitoare, realizări imediate şi soluţii adequate realităţii.

Renaşterea economică, morală şi socială, a neamului nostru, este posibilă numai prin învăţător, preot, notar şi tot ce este inte­lectual în sat.

Dacă factorii fireşti de conducere ai sa­tului, nu iau aminte la semnele timpului, atunci, nu peste mult timp vor fi siliţi să

lase locul lor altora nepre­gătiţi, dar scoşi la supra­faţă tocmai de nepăsarea în care s'au afundat. Atunci raţiunea va fi subordonată bunului plac. Ce urmează, s'a văzut în alte părţi, nu tocmai depărtate dela noi.

Fraţi învăţători, cucernici preoţi şi iubiţi notari şi in­telectuali ai satelor daţi-vă mâna toţi şi într'o înfrăţire fără prihană, adunaţi-vă în­dată la sfat şi cercetaţi cu temeiu toate nevoile popo­rului în fruntea cărui i vă aflaţi la loc de cinste şi de grea răspundere. Chibzuiţi mult şi treceţi la fapte. Fo­losiţi ca leac pentru vinde­carea boalelor economice şi sociale, cooperaţia cu va­

riatele ei forme de întruchipare.

Pentru ca să reuşiţi şi să nu mai cădeţi în greşelile trecutului, luaţi aminte un sfat: studiaţi înşivă cu temeinicie întreaga pro­blemă a cooperatismului, atât din punct de vedere doctrinar cât şi din punct de vedere al aplicării practice a diferitelor forme de cooperative.

Adresaţi-vă toţi Oficiului Naţional al Co­operaţiei Române din Bulevardul Tache Io-nescu No. 7, Bucureşti şi cereţi să vă tri­mită toate lucrările pe cari le are în depozit, în care se tratează probleme cooperatiste. Formaţi toţi împreună o mică bibliotecă co­operatistă şi studiaţi toate aspectele coopera­tismului, în deosebi formele în care s'a ma­nifestat la noi.

După ce într'adevăr v'aţi familiarizat cu problemele acestea şi aţi pătruns tainele

44 LUCEAFĂRUL Nr. 4 — 5 - 6 , 1934.

acestei doctrine, după ce veţi putea spune că puteţi oficia pe altarul cooperaţiei, fără prihană, atunci cercetaţi realităţile din satul Dvs. şi vedeţi ce forme de cooperative pot lua naştere acolo. In cercul de studii coo­peratiste, care până acum era mărginit numai la intelectuali, după ce totul a fost pus la punct, strângeţi şi pe săteni şi începeţi marea şi greaua operă de educaţie cooperatistă, în masele largi ale poporului. Insistaţi mai ales asupra principiilor de bază care trebue să călăuzească pe toţi câţi fac parte dintr'o cooperativă. Tablele legii cooperatiste să fie ştiute de toţi.

Atunci când veţi vedea că sătenii i-au în­ţeles fainele şi în adevăr sunt convinşi de binefacerile cooperaţiei, purcedeţi la fapte. Cereţi statute dela Oficiul Cooperaţiei, stu-diaţi-le şi modificaţi-le după cerinţele locale, ţinând seamă de prevederile legii cooperaţiei.

Problemele cari trebue să vă preocupe în mod special sunt acelea cari se referă la valorizarea produselor ţărăneşti prin vânză­rile în comun, aprovizionarea cu cele ne­cesare a gospodăriilor sătenilor prin maga­

zine de consum şi aprovizionare, precum şi acelea în strânsă legătură cu producţia or­ganizată pe baze raţionale.

Fraţilor nu mai lăsaţi un moment lucrurile în voia lor, fiindcă, fiecare zi pierdută aduce cu sine pagube nemăsurat de mari în eco­nomia naţională.

Soarta noastră a intelectualilor, este strâns legată de soarta ţărănimii.

Ziua de mâine nu trebue să ne găsească în letargia de azi, căci atunci oricâte sfor­ţări am face, ori câtă muncă am depune, va fi în zadar. Şi cu drept cuvânt, vom merita soarta ce ni se va hărăzi, pe care noi am pregătit-o prin nepăsare condam­nabilă.

Este momentul suprem să trecem peste meschinele şi josnicele interese politice sau personale şi într'un gând şi într'un suflet să ne unim în munca pentru ridicarea neamului.

Altfel, păcat de ţara aceasta binecuvântată de Dumnezeu cu de toate, dar lipsită de conducători cari nu-şi înţeleg menirea şi nu ţin pas cu vremea.

Un cooperator.

Câte feluri de eooperatiue se pot înfiinţa? Cooperaţia ca doctrină socială şi econo­

mică, a cristalizat, până azi în următoarele forme mai importante:

a) Cooperative de aprovizionare şi consum. b) Cooperative de credit şi economie. c) Cooperative de producţiune. d) Cooperative de cumpărare de pământ

obştiile de cumpărare. e) Cooperative de arendare de pământ

obştiile de arendare. Cooperativele de producţiune pot fi: fo­

restiere, de lăptărie, de pescuit, de morărit, pentru fabricarea pâinii, pentru exploatări miniere, pentru cariere de piatră, pentru pavaje şi construcţiuni etc.

Mai sunt cooperative pentru industrii gra­fică — tipografii — librării şi de asigurări pentru vite, viaţă, foc, grindină etc.

Nu există formă de manifestare a viieţii economice şi sociale pentru care să nu se poată înfiinţa o societate cooperativă.

Acolo unde s'a lucrat cinstit, cu suflet şi cu perseverenţă, s'au realizat adevărate minuni.

Conducători ai satelor, cercetaţi suferinţele cele mai mari ale poporului şi răspândiţi prin vorbă, şi faptă ideea de cooperaţie. Faceţi-vă apostolii cooperatismului care este singura formulă salvatoare a vremurilor ce trăim. înfiinţaţi cooperative pentru satisfacerea trebuinţelor cele mai arzătoare ale consătenilor Dvs. Cereţi statute şi instrucţiuni Oficiului Naţional Cooperaţiei, pentru orice fel de cooperative doriţi să înfiinţaţi.

Nr. 4 - 5 — 6 , 1934. LUCEAFĂRUL 45

Spiru G. Haret P r e c u p s o p a l C o o p e r a ţ i e i ş c o l a r e .

Mulţi învăţători, conştienţi de menirea no­bilă a ideii de cooperaţie şi în scopul în­tăririi acestei idei, au purces la formarea

Este cunoscut de toţi, rolul covârşitor al1

lui Spiru Haret în consolidarea şcolii şi înăl-i tarea prestigiului corpului didactic. In afarăI de cooperatori, puţini sunt aceia cari săMUde cooperative şcolare încă de pe vremea cunoască marele merit al lui Haret în des- | ş lu i Haret. voltarea mişcării co­operatiste. P o a t e mai mult chiar de­cât şcoala, mişcarea cooperatistă îl re­vendică şi-1 nume­şte cu drept cuvânt: „Părintele Coopera­ţiei Române".

Trezind pe învă­ţători şi preoţi la o vieaţă nouă, insu-flându-le curaj şi răs-plătindu-le munca a reuşit să creeze pe întinsul ţării fo­care de mântuire a poporului, care se sbătea în grele şi chinuitoare neajun­suri.

Neştiinţa de carte pe deoparte, lipsu­rile materiale pe de alta, ţineau în loc orice încercare de mai bine pentru îm­bunătăţirea soartei ţăranilor.

Din activitatea cercurilor culturale în care Învăţătorii şi preoţii uniţi ca niciodată, au pus suflet adevărat şi muncă desinte-resată, au ieşit ca prin minune, sutele şi miile de bănci populare, obştiile şi tot felul de cooperative, chemate să aducă bună­starea materială şi posibilitatea de a se să­vârşi şi ridicarea culturală a ţărănimii.

Ce a însemnat mişcarea cooperatistă pentru ridicarea ţărănimii din Patria Mamă, se ştie de toţi aceia cari au urmărit desvoltarea vieţii sociale şi economice din această parte a ţării.

Spiru G. Haret.

Această iniţiativă minunată a învăţă­torilor, nu putea fi trecută cu vederea de spiritul clar vă­zător al lui Spiru C. Haret.

Aflând despre ac­tivitatea învăţători­lor pe tărâmul coo­peraţiei şcolare a cercetat modul în care se lucrează ş 1

a găsit că această activitate este de­mnă de încurajat şi în acelaşi timp de îndrumat.

Preocuparea sa în această direcţiune este cristalizată în circulara pe care o reproducem întoc­mai mai jos şi care vorbeşte dela sine.

Circulara Ministrului Haret No 61534. Din Septembrie 1908, către Institutori şi învăţători

asupra coop. pentru cumpărare de cărţ i .

(Publicată în Buletinul Oficial No. 292 din 1908).

„In multe părţi ale ţărei, a început să se înfiinţeze societăţi cooperative pentru cumpărarea de cărţi, de către membrii Cor­pului didactic primar, împreună cu elevii şcoalelor respective.

Ministerul vede cu ochi buni formarea unor asemenea aşezăminte, cari au de scop desvoltarea sentimentelor de solidaritate,

46 LUCEAFĂRUL Nr. 4 — 5 - 6 , Í934.

cari trebuesc să lege pe fiii aceleiaşi ţări între dânşii. Cu toate acestea, cei cari le înfiin­ţează şi le conduc trebue să ia unele mă­suri de precauţiune, tocmai în interesul bu­nului mers al acestor societăţi ca şi pentru propriul lor interes.

E necesar ca societăţile să se întemeieze pe baza unor statute în care să se arate modul de organizare şi de funcţionare şi aceste statute să fie aprobate de autoritatea şcolară.

Se vor forma re­gistre, din cari să se vadă lămurit ce cărţi şi rechizite s a u des­făcut, cu ce rabat s'au procurat şi ce beneficii s'au reali­zat. Conducătorii so­cietăţilor vor avea grijă să anexeze la registre actele justi­ficate, privitoare la rabatul acordat de librari, la cărţile primite, precum şi la sumele, cari se cheltuiesc potrivit prevederilor statu­telor. Comitetul so­cietăţii va încheia la timp, procese - ver­bale constatatoare de operaţiunile so­cietăţii, fie în ce pri- Dr. Constantin Angelescu.

pentru cărţi ci în mai multe rânduri, după putinţa fiecăruia.

Pe de altă parte se mai pune în vedere conducătorilor de cooperative şcolare, că în aceste societăţi nu trebue să intre decât şcolarii şi părinţii, cari vor de bună voie.

Cu observarea acestor sfaturi, suntem si­guri că societăţile acestea vor fi privite cu încredere şi că vor da roadele pe cari le pot da".

Am ţinut să facem cunoscut acest fapt pentruf J'a" se vedea de toţi, că paterni­

tatea mişcării coo­peratiste şcolare în ţara noastră revine tot aceluia care a fost şi va rămâne Marele Haret.

Azi trăim numai o renaştere a ace­stei mişcări, dato­rită mai ales faptu­lui că ea se dove­deşte a fi cea mai bună formă de or­ganizare a vieţii şco­lare în concordanţă cu cerinţele pedago­giei moderne.

Tocmai din şi pen­tru acest motiv, ea se impune cu nece­sitate şi în curând, prin îndemnul ace­luia care s'a arătat cel mai demn urmaş

veste veniturile, fie în ce priveşte cheltuelile, cari se fac din beneficiul rezultat.

Când se procură cărţi în comun elevilor, trebue să se ţină seamă şi de cărţile vechi pe cari le au aceştia, scăzându-li-se preţul lor din preţul stabilit pentru fiecare clasă. Din lista cărţilor şi a rechizitelor trebue să se înlăture cele de prisos, cum sunt caetele scumpe dela 0,80 la un leu şi chiar 1,20 lei, ca acelea ale dlor Pomponiu şi Miel-cescu. Se va ţine seama şi de nevoile pă­rinţilor săraci astfel ca, să nu se ceară ca să depună o singură dată suma necesară,

al lui Haret, al Domnului Ministru Constantin Angelescu, vom avea pe lângă fiecare şcoală primară mai ales, câte o cooperativă şcolară.

In proectul de lege a învăţământului primar care se află actualmente în desbaterea corpu­rilor legiuitoare, cooperaţia şcolară seaflălaloc de cinste şi va fi astfel consacrată prin lege.

Şi în acest domeniu, actualul Ministru al Instrucţiunii, Dl Dr. C. Angelescu continuă opera vrednicului său înaintaş, lucrând din răsputeri pentru întărirea şcoalei primare şi punerea ei în concordanţă cu cerinţele atât de variate ale vremurilor de azi.

Ion Delaolt.

Nr. 4 - 5 — 6 , 1934. LUCEAFĂRUL 47

înfăptuiri cooperatiste. Federala Gooperatiuelor şcolare.

In primăvara anului 1932 a luat fiinţă în comuna Porceşti jud Sibiu, pe lângă Şcoala primară de stat o Federală a Coop. şcolare din întreaga ţară.

Cele 250 Cooperative şcolare înfiinţate până atunci erau complect lipsite de îndru­mări şi mai ales de un magazin en-gros care să le procure toate cele necesare pentru elevi la preţuri convenabile faţă de piaţă.

Această necesitate adânc simţită a fost satisfăcută prin înfiinţarea acestei Federale. O mulţime de Cooperative şcolare au răs­puns la apelul ce s'a făcut de. către Coop. şcolară „Mateiu Basarab" din com. Porceşti în vederea înfiinţării Federalei, trimiţând capital social de 100 Lei.

Odată înjghebată, Federala şi-a creiat un mare magazin cu peste 60 articole necesare elevilor şi a întocmit un preţ-curent pe care 1-a trimis tuturor Cooperativelor şcolare din ţară.

Pe de-o parte preţul foarte ieftin al măr­furilor, iar pe de alta buna calitate a acestora, au făcut ca majoritatea Coopera­tivelor şcolare din toate colţurile ţării — Banat, Maramureş, Bucovina, Basarabia, Dobrogea — fără să mai amintim celelalte provincii, să se aprovizioneze cu toate cele necesare numai dela Federala lor.

In afară de această preocupare, Federala şi-a înfiinţat un birou de propagandă şi in­formaţiuni care a dat toate îndrumările şi tot sprijinul acelora care au dorit şi doresc să înfiinţeze Cooperative şcolare, trimiţân-du-le la cerere instrucţiuni şi ori ce lămu­riri în scopul amintit aici.

Pentru a corespunde în totul acestei opere de îndrumare, Federala a tipărit 5000 exem­plare statute, alcătuite pe baza experien­ţelor făcute şi în concordanţă cu cerinţele pedagogiei moderne, precum şi 3000 regi­stre necesare ţinerii contabilităţii Coopera­tivelor şcolare de către elevi.

Acest birou de informaţiuni şi propagandă a desfăşurat o rodnică activitate, ajungând azi să numere peste 600 Cooperative şco­lare cărora le-a dat instrucţiuni, statute şi registre.

Numărul Cooperativelor şcolare, cu cari Federala este în legătură este astăzi de 850; cu aproximativ 80.000 elevi membri so­cietari.

Invăţătorimea conştientă de menirea ei dă dovadă prin munca şi activitatea ce-o de­pune pe tărâmul Cooperaţiei şcolare, că în­ţelege ritmul vremii, care indică azi Coope­raţia ca singurul mijloc de redresare mo­rală şi economică a popoarelor.

Entuziasmul şi căldura sufletească ce ră­sare din cuprinsul zecilor de scrisori ce primim zilnic la Federală, din toate unghiu­rile ţării, dela colegii cari s'au pus în slujba acestei măreţe idei întăreşte convingerea noastră că mişcarea cooperatistă şcolară va deveni în scurt timp oforţă vie de întărire a neamului, prin formarea viitorilor cetăţeni în spirit moral şi cu temeinice cunoştinţe în domeniul vieţii sociale.

In cele ce urmează vom da câteva cifre edificatoare spre a se vedea şi rezultele ob­ţinute prin modul de aprovizionare al Coo­perativelor şcolare cu mărfuri din magazinul Federalei.

Până azi Federala a aprovizionat Coope­rativele şcolare cu mărfuri în valoare de 408.839 Lei.

In afară de rechizite şi alte mărfuri cu­prinse în suma de mai sus, Federala în toamna anului trecut a făcut prima opera­ţiune de aprovizionare cu cărţi didactice a cooperativelor şcolare din judeţele Târnava-Mare şi Târnava-Mică, ajungându-se la ur­mătoarele rezultate cari vorbesc dela sine.

A aprovizionat un număr de 67 Coopera­tive şcolare cu cărţi în valoare de 216.189 Lei,

48 LUCEAFĂRUL Nr. 4 - 5 — 6 , 1934.

acordându-le^un rabat în sumă de Lei 53.500 ; ceeace revine un procent mediu de 25°/ 0 netto.

Fiecărei coopera­tive şcolare îi revine în medie o sumă de aproximativ 800 Lei y*^ din care a avut po­sibilitatea să dea elevilor săraci cărţi gratuite.

Acest fapt con­cludent dovedeşte cu prisosinţă că ro­lul Federalei este covârşitor din toate punctele de vedere şi mai ales din punct de vedere al asistenţei elevilor săraci.

Desvoltarea puternică a acestei Federale] în timp atât de scurt şi rezultatele dej până acum, întăresc convingerea noastră că]

mişcarea cooperatistă şcolară se află pe drum sănătos şi în plin progres.

Nu putem încheia aceste rânduri fără a face şi cu acest prilej un călduros îndemn tuturor cole-

* V gilor cari încă n'au dat fiinţă Coopera­tivei şcolare, să caute ca acest fapt să fie împlinit în scurt timp spre mulţumi­rea sufletească a lor şi spre binele şi fericirea ţării noa-stre.

Pentru ori ce lămuriri şi informaţiuni Fe-Iderala Cooperativelor şcolare din com. Por-Iceşti jud. Sibiu, stă la dispoziţiunea tuturor [celor ce le vor solicita. i. n. e.

4ys 4u

Cine crede că prin profesarea unei serii de fraze a înlocuit munca, deci libertatea şi cultura, acela se prenumeră, fără s'o ştie, între, paraziţii societăţii omeneşti, între aceia cari trăiesc pe pământ spre blestemul, ru­şinea şi demoralizarea poporului.

EMINESCU. *

Nu e de mirare că se găsesc atei pretu­tindeni unde sunt superstiţioşi; lucrul acesta se va întâmpla pretutindeni unde se vor spune despre divinitate lucruri absurde. In loc de a zice: Dumnezeu nu este aşa cum îl zugrăvesc unii, lumea va zice: Nu este de loc Dumnezeu.

DIDEROT.

Trista condiţiune a omului care s'a dat odată la rele este aşa fel că el nu se mai poate opri. îndată ce începe să se îndoiască asupra naturei acţiunelor sale, îndată ce în­trevede că se rătăceşte, în loc de a da în­dărăt, el se aruncă înainte, ca şi cum ar vrea să se năucească şi să îndepărteze lu­mina conştiinţei care-l înconjoară. Ca să se oprească, ar trebui să se liniştească, să se examineze şi să-şi facă o judecată îngrozi­toare pe care nici un om n'ar avea curajul s'o facă.

THIERS.

Cântarea-i mângăerea celor ce pătimesc.

D. PETRINO.

Comunicarea dlui prof. D. Guşti la Academia Română. Academia Română a ţinut Miercuri şe­

dinţă publică sub preşedinţia dlui L. Marzek. Dl prof. Dem. Guşti a făcut o comuni­

care despre: „Monografia sociologică ca metodă de cunoaştere a ţării".

D-sa a arătat că obi­ectul comunicării il for­mează prezentarea a două lucrări şi anume:

„Teoria monografiei so­ciologice" de Traian Her-seni, cu un studiu intro­ductiv făcut de d-sa, şi „Tehnica monografiei so­ciologice" H. H. Stahl.

Apoi d-sa a dat unele lămuriri în privinţa unor nedumeriri asupra posi­bilităţilor şi valorii mo­nografiei sociologice.

La întrebarea dacă exi­stă o ştiinţă a vieţii so­ciale, dl Guşti a răspuns cu o expunere asupra de­stinului pe care l-au avut în istoria gândirii ştiinţifice două noţiuni: a sumei şi a totalului.

Totalul social este singurul real şi con­cret, iar tot ceeace se întâmplă în sânul lui sunt părţi cari stau în raport de supu­şenie faţă de total. De aceea România, ca naţiune, nu este alcătuită din suma de 18 milioane locuitori, ci din cele 20 mii sate şi 172 oraşe. Se impune deci, pentru cu­noaşterea ţării, cercetarea satelor şi oraşelor.

Metoda prin care se pot cerceta aglome­raţiile omeneşti este sociologia care trebue

să lucreze direct Ia izvor spre a căuta şi găsi pe teren omul şi societatea concretă.

Trecând la istoria monografiei d-sa s'a ocupat de adresele miniştrilor Gh. Chiţu, din 1877, şi V. Lascăr, din 1903, cari re­

comandau încă de pe atunci întocmiri de mo­nografii, socotindu-le lu­crări importante pentru viaţa naţională şi de Stat.

A vorbit apoi de or­ganizarea monografiei ju­deţelor din Ungaria fă­cută în 1900, de Aca­demia din Budapesta. D-sa a întrebat dacă n'ar fi nimerit ca şi Aca­demia Română să facă acelaş lucru, deoarece crede că eforturile de­puse pentru cunoaşterea satelor şi oraşelor vor deveni motivarea unei noui reforme a învăţă­mântului, a unei noui cul­

turi româneşti şi mai ales instrumentul de cunoaştere a specificului naţional, prin crea­rea unei noui ştiinţe: ştiinţa naţională.

In numerele viitoare vom începe publi­carea unei serii de articole despre: „Mo­nografia sociologică, ca metodă de cunoa­ştere a ţării". Vom stărui mai ales asupra rezultatelor obţinute de Seminarul de So­ciologie al Universităţii din Bucureşti de sub conducerea dlui prof. D. Guşti, în urma celor 7 campanii monografice din ultimii ani.

L.

7

50 LUCEAFĂRUL Nr. 4 — 5 - 6 , 1934.

Dimitpie V. Toni. Luptătorul, Îndrumătorul, Realizatorul.

In vremuri de bejenie, când oamenii se află la răscruce de drum, uluiţi de vârtejul necazurilor şi al totalei nesiguranţe în viitor, când sufletele sunt puse la grele încercări, gata oricând să apuce pe povârnişul ce duce în neant, providenţa le scoate în cale omul care utilizând forţele disparate, cu tărie şi curaj, încrezător în isbândă, îi scoate la liman şi le dă acea în­credere în sine cu ajutorul căreia toţi se simt mai puternici şi mai siguri de existenţa lor.

In ultima vreme, de câţiva ani încoace, noi dascălii neamului am trăit necontenit, a d e v ă r a t e , vremuri de bejenie. Gata să fim svârliţi in adevă­rată mizerie şi cu noi în­săşi şcoala avea să fie desfiinţată.

Salvarea a venit, o spu­nem deschis, dela un o n, care a ştiut să strângă în jurul lui învăţătorimea ţării, organizând-o şi pre­gătind-o pentru a fi în stare să preîntâmpine cu dârzenie şi hotă­râre orice lovitură.

Acest om este Dimitrie V. Toni. Ajutat de membrii Comitetului Central,

cari au fost la înălţimea chemării lor, ridi-cându-se cu demnitate şi prestigiu peste orice patimi, D, V. Toni a isbutit să arate opiniei publice că învăţătorimea este soli­dară şi la înălţimea misiunii sale.

Asociaţia Generală a învăţătorilor din Ro­mânia, dela 1930 încoace a devenit o forţă reală şi un organism plin de vigoare, gata oricând să fie stavilă anarhiei şi pivot or-dinei şi muncii constructive.

Nimeni mai bine ca dânsul n'a putut fi în stare să polarizeze în jurul său tot ce are învăţătorimea mai ales şi mai disciplinat.

Marea majoritate şi putem spune chiar unanimitatea conducătorilor Asociaţiilor ju-beţene, s'a găsit alături de dânsul ori de câte ori a trebuit să se ia hotărîri mari, să se organizeze şi să se angajeze lupte pentru triumful cauzelor noastre şi ale şcoalei în slujba căreia ne aflăm.

Acest fapt întăreşte cu prisosinţă afirmaţiunile fă­cute mai sus.

In luptele inerente ori­cărui organism cu rami­ficaţii numeroase, cum sunt acelea ce se dau în sânul unor Asociaţii ju­deţene, D. V. Toni a cău­tat să aducă pacea şi unirea tuturor pentru mai bine. A stat deasupra ace­stor lupte şi a îndrumat sincer, pe toţi, la o con­lucrare rodnică, arătân-du-le necontenit că ziua de mâine trebue să ne găsească tot mai tari şi mai uniţi, pentru a fi în stare să isbândim în lup­tele ce se pot ivi.

Un deosebit tact a ară­tat oridecâteori a angajat învăţătorimea în luptele ce au trebuit date pentru apărarea patrimoniului nostru profesional şi a şcoalei poporului.

Din aceste lupte, dacă n'am avut izbânzi depline, am ieşit întotdeauna cu prestigiul întărit în faţa opiniei publice, care tocmai datorită acestor lupte date cu multă chib­zuială, s'a raliat mişcărilor noastre şi ne-a susţinut. Evenimentele recente ne sunt măr­turii din acest punt de vedere.

Presa întreagă şi mai ales publicaţiile Asociaţiei: Pagina învăţătorului, Şcoala şi Viaţa şi Cuvântul învăţătorilor, au contri­buit într'o largă măsură la întărirea şi con­solidarea Asociaţiei Generale a învăţăto­rilor. Datorită acestor publicaţii, în marea

Nr. 4 - 5 - 6, 1934. LUCEAFĂRUL 51

masă a învăţătorimii au pătruns ideile sănă­toase şi s'au format curente puternice de susţinere a conducerii Centrale, atacată sis­tematic de aceia cari au dorit şi doresc să sfarme solidaritatea învăţătorimii.

Nici opera de asistenţă a învăţătorimii nu a fost neglijată. Sanatoriile dela Techirghiol şi Budachi, sunt realizări demne de luat în seamă. La acestea se mai adaogă minuna­tele cursuri de vară pentru fortificarea su­fletească şi trupească a învăţătorimii.

Este de prisos să stăruim mai mult în a arăta opera înfăptuită sub conducerea lui D. V. Toni.

Iată pentru ce, cu drept cuvânt D. V. Ion i este un luptător de rasă, un îndru­mător sincer şi un realizator neîntrecut.

Invăţătorimea conştientă şi cu sufletul neîntinat de patimi şi invidie îi este şi-i va rămâne recunoscătoare pentru tot ceeace a făcut şi va mai face spre înălţarea şi con­solidarea ei.

Am scris aceste rânduri, eu cel mai jos, semnat, nu pentru ca să-1 măgulesc, fiindcă n'am nici un motiv ca să fac aceasta, ci pentru a arăta că trebue : „să dăm fiecă­ruia ce i-se cuvine".

1. N. Ciolan.

30 de ani Trei decenii de activitate închinată binelui

obştesc formează desigur un titlu de laudă pentru oricine, dar când această muncă se desfăşoară de terenuri de activitate atât de variate şi cu priceperea şi stăruinţa dovedită de către neobositul vicepreşedinte al Astrei dl Dr. G. Preda, trebue să recunoaştem că asemenea oameni sunt rari, dar cu atât mai necesari pentru ridicarea neamului nostru.

II cunoaşteam pe dl Dr. Preda dela con­ferinţele ţinute în cadrele Astrei, când ştia să ne captiveze cu verva sa, explicându-ne fenomene sufleteşti în legătură cu viaţa anor­malilor, sau descriindu-ne cu o vie colc raţie ţări şi oraşe vizitate, îl ştiam gata oricând să răspundă la chemarea diverselor societăţi spre a conferenţia şi găsind în orice mo­ment subiectul cel mai potrivit împrejurărilor şi gustului publicului, dar mărturisim cinstit că până azi n'am reuşit să cunoaştem în­deajuns vieaţa sa de muncă, operile şi arti­colele sale. Acum în faţa broşurei care aduce mărturia precisă a activităţii de trei decenii, stăm uimiţi şi încercăm să des­prindem din operă, pe acela care a creiat-o.

Varietatea subiectelor din cele 95 lucrări şi articole ale sale dovedesc o temeinică

de muncă. pregătire. Pe cât îi este stilul de uşor bogat şi colorat pe atât îi este de mare puterea de concentrare şi dorinţa de a fi cât mai folositor semenilor, lămurind chestiuni de medicină, înfăţişând subiecte de cultură ge­nerală sau prezentându-ne oameni, opere, oraşe, ţări, acelora cari n'aveau posibilitatea să le cunoaştem astfel.

Şi gândul că dl Dr. Preda care totdeauna ne-a stat cu multă bunăvoinţă într'ajutor lămurindu-ne chestiuni în strânsă legătură cu educaţia tineretului, pe care noi învă­ţătorii suntem chemaţi s'o facem, dove-dindu-ne prin aceasta că ne este prieten şi îndrumător în lupta pentru înlăturarea în-tunerecului ne bucură, cu atât mai mult cu cât, dându-ne o nouă dovadă de dra­gostea D-sale faţă de toţi acei cari se stră­duiesc pentru binele celor mulţi, ne trimite pentru revista noastră articolul „Câteva con-sideraţiuni asupra copiilor anormali". Ii urăm încă mulţi ani de muncă în fruntea institu­ţiilor pe care le conduce spre binele tuturor şi dorim ca acele trei decenii să fie numai o etapă din viaţa sa de muncă desinteresată şi închinată binelui obştesc.

P. A.

7*

52 LUCEAFĂRUL Nr. 4 - 5 — 6 , 1934.

O uictorie. Invăţătorimea din judeţul Sibiu a avut

fericirea să trimită un reprezentant în Par­lament, din sânul său. E o victorie a noa­stră, cu atât mai strălucită, cu cât sunt mai puţini învăţători cari au pătruns în Parla­mentul actual. Alegerea a fost din cele mai bune. Un om tânăr, înarmat cu darul vor­birii şi al scrisului, un profund cunoscător al nevoilor şcoalei primare şi cu o puternică intuiţie a vremilor ce le trăim, credem că din aceste calităţi frumoase mai mult va ri­sipi pentru necazurile învăţătorilor. Da! dl Ciolan nu e numai al nostru, ci e al na­ţiei e alesul care va avea să rezolve în armonie cu toţi ceilalţi probleme grele.

Dintre învăţători vor fi puţini în Parla­ment. Nu depinde de cantitate ci de cali­tate. Credem că cei câţiva învăţători par­lamentari, printre cari se numără şi iubitul nostru Preşedinte vor şti să fie la înălţimea chemării lor când e în joc soarta dăscălimii.

Cronicarul spune: „Mult pot puţini buni împreună". Punem multă speranţă în acea­stă maximă plină de adevăr şi spre feri­cirea colegului nostru şi a noastră a tuturor suntem siguri că nu vom fi desminţiţi în credinţa ce ne-am fixat-o asupra unui om cu reale însuşiri de-a reprezenta o voinţă şi o idee.

Am fost dintre aceeia care nu m'am apro­piat prea mult de sufletul dlui Ciolan. Nu pentrucă nu l-am iubit sau apreciat, ci con­vins de o constatare. 0 prea mare apro­piere m'ar fi împiedecat să mă ocup de ac­tivitatea sa. Cum pana mea vreau să în-cresteze adevărul în mod obiectiv, sunt fe­ricit că d-sa va începe o luptă care e şi lupta noastră, iar condeiul ce-1 urmăreşte, va descrie cucerire de cucerire, căci orice isbândă a sa e isbânda noastră.

Noi îi dorim puterea ce se cere unui lup­tător şi unui învingător. Ion Tatu.

Adunarea generală a Asociaţiei înu. din jud. Sibiu. Luni, 28 Maiu a. c. a avut loc adunarea

generală a învăţătorilor din judeţul Sibiu, în sala festivă a şcoalei primare Nr. 1 de băieţi din Sibiu. La această adunare au par­ticipat 216 învăţători din 266 câţi membrii activi are asociaţia şi numărul lor era cu mult mai mare dacă timpul ploios nu ar fi împiedecat pe mulţi să vină la Sibiu.

A fost o zi de înălţare sufletească pentru învăţătorimea judeţului Sibiu şi de manife­stare sinceră a solidarităţii corpului didactic în jurul conducătorilor lui.

Prezenţa dlui D. V. Toni, Preşedintele Asociaţiei Generale, la această adunare a fost un eveniment rar în viaţa Asociaţiei noastre şi a fost sărbătorit aşa cum se cuvine.

La ora 10 şi jumătate, dl I. N. Ciolan, preşedintele asociaţiei judeţene a deschis şedinţa, rostind cu această ocaziune cuvinte calde de bun venit dlui Toni, dlui Inspector

general P. R. Petrescu şi dlor Petru Apolzan, inspector şcolar şi Ioan Diagomir, revizor şcolar, cari au onorat cu prezenţa lor această adunare. După răspunsul d-lor prin care au mulţumit pentru bineventare şi au declarat că sunt cu tot sufletul alături de învăţăto­rimea sibiană, s a intrat în ordinea de zi.

Dl Miron Bibu, secretarul Asociaţiei a cetit raportul despre activitatea comitetului pe anul trecut din care s'a putut constata că s'a muncit mult şi cu rezultate frumoase. Concursul dat Asociaţiei generale cu oca-ziunea ţinerii cursurilor de vară în anul trecut, la care au luat parte peste 100 în­văţători sibieni în afară de cei 180 colegi din întreaga ţară, participarea activă la con­gresele ţinute, înfăptuirea unui vechiu dezi­derat al Asociaţiei şi anume editarea unei reviste, care a devenit o realitate prin apa­riţia „Luceafărului" în condiţiuni ireproşa-

Nr. 4 - 5 — 6 , 1934. LUCEAFĂRUL 5 3

bile, lucrările de împrejmuire a terenului cu care a fost împroprietărită Asociaţia, precum şi activarea încasărilor restanţelor datorate către Asociaţie, Casa învăţătorilor şi revista Şcoala şi Vieaţa, sunt în linii mari fapte realizate.

A urmat raportul casierului în care dl Ioan Tănase, a arătat situaţia financiară a Asociaţiei, care se prezintă în modul ur­mător :

Asociaţia dispune azi de un fond pentru Casa învăţătorilor în sumă de Lei 547.745; alte depuneri la bănci în sumă de Lei 192.777, în total Lei 740.522. La această sumă se adaogă suma de Lei 105.900, încasată în bonuri de impozite în contul. Casei învăţă­torilor şi al cotizaţiilor restante. Totalul îm­preună cu bonurile este de Lei 846.422.

Sunt de încasat: Lei 40.943 din taxe re­stante ; Lei 183.850 pentru Casa învăţăto­rilor şi Lei 52.605 pentru revista Şcoala şi Vieaţa. In total, împreună cu 6665 abona-menteţe la ziarul Cuvântul învăţătorilor, sunt de încasat Lei 292.473. Această sumă se va încasa conform hotărârii comitetului şi în bo­nuri de impozite. Dl casier încheie expu­nerea sa rugând pe membrii să-şi achite în mod regulat datoriile către Asociaţie.

După ce dl Stefan Cornea a cetit raportul censorilor în care a arătat că totul a fost găsit în regulă în scriptele Asociaţiei, adu­narea generală în unanimitate a aprobat toate rapoartele cetite şi a dat descărcare de gestiune comitetului pe anul expirat.

S'a discutat apoi chestiunea contribuţiei de 200 Lei pe fiecare învăţător este obligat s'o plătească pentru Casa învăţătorilor din Bucureşti, conform hotărârii Congresului Ge­neral din 1932 dela Chişinău şi s'a luat la cunoştinţă cu aprobare unanimă a tuturor membrilor urmând ca în timp de 2 ani să se reţină fiecărui coleg suma de 200 Lei.

Preşedintele face cunoscut adunării, că Asociaţia noastră poate fi împroprietărită cu câte un loc de casă la Păltiniş şi la Techir-ghiol, unde mai târziu când va dispune de mijloace, va putea construi case de odihnă pentru membrii săi. Adunarea în urma ex-plicaţiunilor date de Preşedinte, hotărăşte

ca să se intervină în acest scop pentru ob­ţinerea terenurilor necesare în localităţile amintite.

In legătură cu apariţiunea revistei Lucea­fărul, preşedintele comunică adunării, că această revistă nu putea apare în altă formă, decât aceea pe care o are acum, întrucât se continuă o tradiţie, reeditându-se în spi­ritul vremurilor de azi, vechiul „Luceafăr", căruia i s'a dat caracterul pronunţat al re­deşteptării satului românesc. Dlui Petre Olaru, care a făcut observarea că revista nu este organul Asociaţiei întrucât pe copertă se spune că apare sub auspiciile asociaţiei, pre­şedintele îi răspunde că această formulă o au multe reviste judeţene şi că a preferat-o pe aceasta pentru motivul că revista Lu­ceafărul se adresează tuturor factorilor de conducere ai satelor şi pentru faptul că la dânsa colaborează şi Asociaţia notarilor din jud. Sibiu precum şi mulţi preoţi. Ea tinde să devină instrumentul de unificare şi de înfrăţire a conducătorilor satelor şi de aceea îşi va păstra acest caracter. In ce priveşte comitetul de redacţie, acesta se va forma după alegerea noului comitet. Adunarea aprobă punctul de vedere al preşedintelui şi hotărăşte ca gestiunea revistei să se facă printr'un cont-curent la Banca învăţătorilor, care va încasa orice sume pentru revistă şi va face plăţile pe bază de acte justificative, ordonanţate de preşedinte. Preşedintele roagă pe toţi membrii să colaboreze mai activ la revistă şi s'o răspândească printre intelec­tualii satelor.

Discutându-se chestiunea achitării restan­ţelor către Asociaţie, revistă şi Casa învă­ţătorilor, se hotărăşte unanim, ca toate re­stanţele pentru anii 1931 şi 1932 să se achite în bonuri de impozite. La obiecţiunile dlui Bucurenciu că unii colegi nu cunosc rostul Casei învăţătorilor pentru care li se cere să achite câte 1000 Lei, preşedintele răs­punde arătând că s'a înţeles greşit că este vorba de un cămin pentru adăpostirea fiilor de învăţători cari urmează la şcoli în Sibiu şi că aşa fiind mulţi colegi cari n'au ase­menea interese nu pot fi obligaţi să con-tribue cu această sumă. Casa pe care trebue

54 LUCEAFĂRUL Nr. 4 — 5 - 6 , 1934.

s'o ridicăm în Sibiu spre fala noastră va fi casa Asociaţiei Judeţene, în care se va adă­posti, unde îşi va avea sala de întruniri, bi­blioteca pedagogică, camere pentru adăpo-stirea membrilor în trecere prin Sibiu şi în cele din urmă câteva camere pentru adă-postirea celor 20—30 copii, fii de învăţător, cari frequentează şcoli în Sibiu. Deci este casa tuturor. La înălţarea ei trebue să con­tribue toată lumea. Adunarea aprobă punctul de vedere al preşedintelui şi hotărăşte unanim ca această chestiune să nu se mai discute în viitor şi să se încaseze dela toţi fără nici o deosebire suma de 1000 Lei, în bonuri de impozite. Aceste bonuri vor fi ţinute în casa Asociaţiei şi vor fi prezentate la sca­denţă spre încasare, la valoarea lor nomi­nală. Acelora cari nu vor achita suma în bo­nuri li se vor face reţineri din salarii în rate mici.

înainte de a se alege comitetul se dă cuvântul d-lui V. Toni, preşedintele Aso­ciaţiei generale, care rosteşte o însufleţită cuvântare, arătând cu puternice argumente că Asociaţia generală a învăţătorilor este o forţă reală şi solidară, unică în România. Luptele date în trecut au fost încununate de biruinţe. Cu cât loviturile au fost mai mari, cu atât forţa de reacţittne a fost mai mare. Azi, spune Domnia-sa, în fruntea Ministerului de Instrucţiune se află un om înţelegător şi sincer faţă de învăţătorime, cere o sprijineşte şi o apără. Este dl Dr. C. Angelescu (sala ovaţionează îndelung).

Avem nădejde ca să ni se satisfacă o o parte din dezideratele noastre în legătură cu salarizarea şi anume, problema grada­ţiilor. Şi cu ocaziunea modificării legii în­văţământului primar, glasul nostru a fost ascultat.

Cu concursul învăţătorilor parlamentari şi mai ales cu sprijinul neprecupeţit al cole­gului Ciolan şi al celorlalţi, am reuşit să obţinem o nouă serie de examene de defi­nitivat şi înaintare, precum şi validarea exa­menelor ţinute în anii din urmă fără temeiu legal.

Ziua de mâine trebue să ne găsească mai uniţi şi mai puternici, mai ales acum în

aceste vremuri turburi, când nimeni nu mai poate prevedea nimic. M. S. Regele este un cald susţinător al învăţătorimii de soarta căreia se interesează mereu. Sala întreagă ovaţionează pe M. S. Regele.

In cuvântarea sa plină de avânt, dl Toni a trecut în revistă toate luptele şi toate re­vendicările noastre juste, făcând apel la în-văţătorimea sibiană să fie şi mai departe unită aşa cum arată azi şi să sprijinească cu încredere conducerea Asociaţiei Generale. Cu sufletele electrizate de această înălţătoare cuvântare învăţătorii a răsplătit pe dl Toni cu repetate aplauze.

Preşedintele Asociaţiei sibiene, dl Ciolan a mulţumit d-lui Toni pentru participarea la adunarea aceasta şi pentru toată munca ce a depus şi va mai depune pentru apă­rarea intereselor învăţătorimii şi 1-a asigurat de toată încrederea şi tot devotamentul în­văţătorimii sibiene.

După această minunată cuvântare, s'a re­intrat în ordinea de zi, trecându-se la punctul privitor la modificarea statutelor.

întrucât statutele actuale au o mulţime de lipsuri şi nu sunt în concordanţă cu acelea ale Asociaţiei generale, preşedintele propune şi adunarea admite unanim, ca să se facă modificările necesase şi încredinţează viitorul comitet cu alcătuirea unui proiect de statut, pentru aprobarea căruia se va convoca o nouă adunare generală extraordinară.

In vederea alegerilor noului comitet pe termen de trei ani, a censorilor şi suplean­ţilor pe un an, adunarea, alege o comisiune de candidare, care să propună noul comitet, censorii şi supleanţii.

In timpul deliberării comisiunii de candi­dare, preşedintele a făcut importante comu­nicări membrilor adunării în legătură cu noul proiect de lege a învăţământului, a expus apoi stadiul in care se află problema gradaţiilor în legătură cu noul buget, arătând că dl Ministru Angelescu depune mari sfor­ţări pentru înscrierea acestora în bugetul viitor. O victorie a d-lui Ministru Angelescu este mai ales aceea a înscrierii celor 6000 de posturi noui în buget. Invăţătorimea are toată încrederea în cel mai mare Ministru

Nr. 4 - 5 — 6 , 1934

al şcoalelor dela Haret încoace. S'au dat explicaţiuni în vederea examenelor ce se vor ţine în cursul lunii Iunie a. c , la cari se cere candidaţilor aceleaşi obiecte şi lucrări cari s'au dat şi la examenele trecute în cursul anului 1932 şi 1933.

După expunerea făcută de dl Ciolan, s'a procedat la alegerea comitetului, a consorilor şi supleanţilor.

Au fost propuşi de comisiune şi aprobaţi de adunare prin aclamaţiuni următorii: I. N. Ciolan, Petru Olaru, Nicolae Iordan, Maria Petrescu, Ioan Tănase, Miron Bibu, S. Dragoman, Bogdan Ene şi Nicolae Martin în comitet şi Nicolae Verzescu, Stefan Cornea şi Gh. Ludu, ca censori.

Preşedintele declară aleşi pe cei propuşi şi mulţumeşte tuturor celor ce au colaborat cu D-sa în trecut, precum şi membrilor cari au răspuns la convocarea trimisă participând în număr aşa de mare la adunarea de azi.

Terminându-se ordinea de zi, mai fac co­municări d-nii N. Iordan cerând ca să se intervină la forurile în drept ca la anii de pensie să fie socotiţi şi anii serviţi de învă­ţătorii din Ardeal înainte de răsboiu şi A. Cichindelean cerând d-lui preşedinte Toni ca să stăruie să se dea gradaţia de răsboiu şi învăţătorilor din teritoriile alipite, care deşi au fost sortiţi să lupte pe front strein, au stat zeci de ani pe frontul luptelor na­ţionale sub stăpânirea ungurească. Dl pre­şedinte asigură pe vorbitori de tot sprijinul Asociaţiei pentru respectarea acestor juste drepturi.

Nemai fiind ninrc de discutat, preşedintele adunării mulţumeşte tuturor pentru parti­cipare şi declară şedinţa închisă.

In timpul şedinţei a sosit în mijlocul în­văţătorilor dl N. Regman, profesor şi prefect al judeţului Sibiu, care a fost primit cu ne­sfârşite aplauze. D-sa a rostit o caldă cu­vântare în care a arătat că sufletul său de

55"

dascăl îl apropie de învăţătorii sibieni şi oricând le stă în ajutor pentru ridicarea şcoalei poporului. Ţara întreagă se reazitnă pe învăţătorime şi deaceea trebuesc făcute orice jertfe pentru îmbunătăţirea situaţiei materiale a acestei elite a ţării.

In încheere a adus omagii d-lui Ministru al Instrucţiunii, care depune tot sufletul pentru ridicarea culturală a poporului şi pentru îmbunătăţirea stării materiale a învă-ţătorimii. Printr'un gest de înaltă înţelegere şi de dragoste faţă de învăţătorii sibieni, a declarat că din partea Prefecturii judeţului Sibiu, se va da în bonuri de impozite suma de 100.000 Lei pentru Casa învăţătorilor. In aplauzele prelungite ale adunării, preşe­dintele i-a adus calde mulţumiri.

După adunare a urmat o masă comună la restaurantul Bulevard, dată în cinstea dăscălimii de Prefectura judeţului şi de Municipiul Sibiu.

Aci într'o caldă însufleţire s'au rostit cu­vinte înălţătoare pentru M. S. Regele şi pentru Ministrul Instrucţiunii, cărora li s'au expediat câte o telegramă. Pentru dl Prefect a rostit cuvinte de laudă, pe drept meritate, dl D. V. Toni. Dl Toni, a fost şi aci obiectul unei vii manifestaţiuni a învăţătorimii sibiene. Această zi de adevărată sărbătoare pentru dăscălimea sibiană va rămâne neştearsă în sutletul ei. Cronicar.

*

Constituirea comitetului. După ţinerea adunării, comitetul nou ales s'a constituit sub preşidenţia de vârstă a d-lui N. Iordan precum urmează: I. N. Ciolan, preşedinte, Petru Olaru, vicepreşedinte, Miron Bibu, secretar, Ioan Tănase, casier, iar N. Iordan, Maria Petrescu, S. Dragoman, Bogdan Ene şi N. Martin membrii. Comitetul de redacţie al revistei este următorul: I. N. Ciolan, Petru Olaru, Miron Bibu şi N. Martin.

LUCEAFĂRUL

Dela stâna. De dor bade şi de" drag, Ţi-am scris numele pe prag. Scriemi-l şi tu pe-al meu, Pe puşcă şi pe chindeu,

Că te duci, bade te duci, Şi pe mine nu mă duci. Ia-mă, bade şi pe mine Şi mă du 'n tară cu tine. De ţi-o fi bade, ruşine, Fă-mă brâu în jur de tine; De ţi-o părea brâul greu, Fă-mă lumină de său Şi mă bagă 'n sânul tău. De ţi-o fi că moi topi, Fă-mă lumină de ceară Şi mă bagă 'n prăştioară Şi mă du cu tine 'n Ţară.

(Din Poiana-Sibiului).

Porceşti-Sibiu, vedere~generală.

Strigături. Asară pe vremea cinii, Mămuţa mândra cu cânii; M'amuţa şi nu prea-prea, Că ştia că merg la ea.

Pe uliţa noastră-i tină, Până la mândra-i Ţălină; Pe uliţă-i tină mare, Până la mândra-i cărare.

(Din Poiana-Sibiului).

Mândruţa-i cu ochii verzi Badeo, 'n ei tu să nu crezi, Că ochi-s cu luminele De să uită toţi în ele.

Mândruţa-mi face cu ochiu Să mă duc să-i stâmpăr focu. Măndro, focu dela tine, Trece iute si la mine.

Casă ţărănească Runcu-Gorj.

Hai măndruţo, să te joc Ca să stâmpăr şi-al meu foc. Să te joc, să te 'nvârtesc Inima-mi să-mi potolesc.

Mândra care-o am acuma N'aşi da-o pe toată lumea. Mândra mea e poamă bună, Iţi dă gura şi-n grădină.

(Din Porceşti).

Nr. 4 - 5 - 6 , 1934 LUCEAFĂRUL 57

•

Tipuri de copii din Porceşti-Sibiu.

Cântec din Bucovina. Frunză verde strug de mure Mi-i căsuţa sub pădure. Dimineaţa când mă scol Nu mai aud glas de om

Numai păsări ţârâind Şi puşcaşii buciumând Şi lupii pe plaiu urlând.

(Din Şezătoarea. Cules de D. Dan).

8

58 LUCEAFĂRUL Nr. 4—5—6, 1934.

Chemare. Cărturari ai satelor şi ai neamului.

Revista de faţă tinde să devină oglinda fidelă a satului românesc, pe care doreşte să-l înfăţişeze tuturor, sub toate aspectele.

Tot ceeace se frământă în sbuciumul vieţii de sat, va găsi scopul cuvenit în coloanele acestei reviste.

Toate problemele cari se referă la vieaţa satului, vor fi înfăţişate aci. Pe de-o parte vom reda ceeace cuprinde în sine satul, iar pe de altă parte, vom căuta să procurăm arme de luptă, cunoştinţe temeinice, tuturor factorilor de conducere ai satelor, chemaţi să contribuie la ridicarea din toate punctele de vedere a acestora.

Munca este covârşitor de grea Ea cere eforturi din partea tuturor.

De aceea, ne adresăm cu toată încrederea cărturarilor satelor şi cărturarilor neamului, rugăndu-i pe cei dintăiu să cerceteze temeinic şi cu perseverenţă tot ceeace vieaţa de sat înfăţişează sub diferite astpecte şi să redea prin scris icoana fidelă a manifestărilor acestei vieţi, spre a fi cunoscută de toţi aceia, cari fiind la locuri de conducere, nu ştiu să se acomodeze acestei vieţi, aplicând măsuri cari nu corespund realităţii, iar pe cei de al doilea, să se pună în serviciul neamului prin contribuţia lor ştiinţifică, îndrumând şi sfă­tuind pe factorii fireşti de conducere ai sa­telor, ajutându-i prin luminile lor în munca grea de redresare morală şi materială a sa­tului şi, prin aceasta a neamului.

Luceafărul se adresează cu încredere tu­turor: învăţătorilor, preoţilor, notarilor şi celorlalţi intelectuali ai satelor, profesorilor

secundari, universitari şi tuturor scriitorilor cari îşi iubesc cu adevărat ţara şi neamul şi le cere deopotrivă concursul în lupta grea pe care o întreprinde.

Trimiteţi toţi, obolul sufletului vostru, fructul cugetării voastre, Luceafărului, care arde de dorinţa luminării conştiinţei acestui neam, care tinde spre stabilirea armoniei so­ciale, prin unirea într'un gând şi într'un suflet a tuturor factorilor de progres ai ţării şi care prin coordonarea muncii lor va asi­gura un real progres în desvoltarea sa­tului.

Adăogaţi fiecare câte o rază de lumină acestui Luceafăr, pentru ca strălucirea lui să fie tot mai puternică şi tot mai cuprin­zătoare !

Toţi câţi aveţi un drum de iubire faţă de satul românesc, acest laborator al puri­ficării morale şi naţionale, care se află azi în primejdie, fiind bântuit de boale sociale, pătruns adânc de fiorul distrugător al imo­ralităţii, influenţat puternic de atmosfera cos­mopolită şi încărcată a oraşelor cari prin mirajul lor atrag lumea satelor spre ele, hărţuit de lupte politice şi mai ales de lupte meschine între factorii de conducere ai săi, daţi-vă mâna şi puneţi toate puterile sufle­tului vostru, pentru mântuirea tuturor re­lelor şi pentru regenerarea acestei unităţi sociale ce stă la baza naţiunii noastre.

Luceafărul aşteaptă dela voi, contribuţia pe care sunteţi datori s'o daţi pentru ridi­carea neamului căruia aparţineţi.

Luceafărul.

i ' " ' H m ' "•'•••i, 1 1 1 ni 1 " i, |H"ii|„iH'""Hii, 1 i '"••iiitiiiH""" ' 1 " in "i imii""!"Hliu

© © © © © #1' © © @ © © ©» ©» ©' ©> ©> €l-"'•iii ,„ii ' i i H i i i ' " " " M m i i i ' " " " " " " " " " " U H U ' " " " " " u n u i ' " I I I I I I I I H " " " I H U I I I ' 1 " " 1 " i iui i i i i"" l | i imii i i i I H ' I ! " " " " H I I I I

Ştiri .şi in formaţiuni.

înştiinţare. începând eu data de 15 Septemvrie a. e. „Luceafărul" va apare

la 15 ale flecarei luni, în forma pe care o are acum, îmbrăţişând foaie manifestările vieţii satului.

Examenale d c definit'vat s i înaintare.

Ministerul Instrucţiunii a hotărît ca în cursul lunii Iunie, la o dată ce se va fixa ulterior, să se ţină examene de definitivat şi de înaintare la gradul II, pentru toţi învăţătorii cari aveau dreptul să se pre­zinte cu respectarea dispoziţiunilor legii din 1924, la ultimele examene ce s'au ţinut anul trecut, dar cari din diferite motive nu s'au putut prezenta la acele examene.

Această măsură a fost luată, pentru a se da sa­tisfacţie colegilor cari în foarte multe părţi au fost persecutaţi şi nedreptăţiţi.

Termenul de înscriere pentru aceste examene a fost prelungit până la 1 Iunie a. c. S'a dat ordin or­ganelor de control să facă inspecţiile speciale tuturor învăţătorilor cari le-au solicitat.

Cei reuşiţi, în urma acestor examene, vor putea să se folosească de gradul obţinut, la transferările ce se vor face în cursul lunii Iulie a. c. Pentru acest motiv s'au amânat şi transferările în învăţământul primar.

Şi cu acest prilej dl Ministru Angelescu, a dat do­vadă de marea solicitudine, faţă de toate revendi-rile juste ale învăţătorimii.

— Ministerul instrucţiunii aduce la cunoştinţa în­văţătorilor înscrişi la examenul de înaintare la gr. II că la proba orală vor fi chestionaţi asupra aceloraşi chestiuni la cari au fost examinaţi şi cei cari au depus acest examen în anii 1932 şi 1933.

De altfel întreg examenul de gr. II se ţine exact după normele din 1932 şi 1933.

Transferările.

Dăm aci, sub titlu de informaţie ordinea de pre­ferinţă la transferări, aşa cum este prevăzută in pro­iectul de lege ce urmează să fie votat şi de Cameră în primele zile ale lunii Iunie a. c. şi care credem că va rămâne neschimbat:

„Art. 125. Fiecare inspectorat şcolar regional Vă grupa cererile învăţătorilor care au cerut transferarea, în regiunea respectivă, pe localităţi şi eventual şcoa-lele solicitate.

Inspectorii primari de circumscripţie vor examina pentru fiecare localitate sau şcoală, toate cererile prezentate, arătând pe baza statelor personale res­pective situaţiunea fiecărui candidat în raport cu ordinea de preferinţă mai jos stabilită.

Tablourile întocmite conform normelor mai jos arătate se vor înainta Ministerului, de inspectoratele regionale, cel mai târziu până la 30 Aprilie.

Ministerul face transferările până la 15 Mai, după următoarea ordine de preferinţă:

a) învăţătorii cari funcţionează în aceeaşi localitate; b) Apropierea între soţi membrii ai corpului di­

dactic i c) Cel mai înalt in grad; d) Cei cari au interese familiare: soţi funcţionari

publici, mamă văduvă, copii ce urmează la scoale ce nu ex'stă in localitatea unde sunt titulari;

e) Interese materiale (casă proprie, teren de cul­tură) bine dovedite;

f) Vechimea mai mare în serviciu. In toate cazurile, în condiţii egale, se dă întâietate

celui mai înalt in grad; dacă sunt mai mulţi în grad egal, celui mai bine notat la inspecţii şi fără pedepse disciplinare. In comunele urbane nu se pot transfera decât învăţătorii cari au cel puţin titlul definitiv şi în condiţiunile prevăzute în acest articol.

Cei pedepsiţi cu transferarea, numai după pre­scrierea pedepsei.

Transferări sau detaşeri cu postul dela o şcoală la alta nu se admit.

Acestea sunt prevederile nouii legi a învăţământului primar în legătură cu transferările.

Transferările ce se vor face în cursul lunii Iulie a. c. se vor face după prevederile cuprinse în rân­durile de mai sus.

60 LUCEAFĂRUL Nr. 4 — 5 - 6 , 1934

Revendicări.

Ne aflăm în preajma întocmirii bugetului Statului. Invăţătorimea a fost mult scu'rtată în drepturile sale in ultimii ani. Conducerea Asociaţiei noastre generale, a intervenit in nenumărate rânduri pe lângă domnul Ministru Dr. C. Angelescu pentru a se lua în bugetul anului aeesta gradaţiile, sporul pentru definitivat şi înaintare, plata suplinitorului in caz de boală şi sa­lariile restante pe 1932.

In afară de aceste drepte revendicări s'a cerut ca necondiţionat, să fie trecute in buget şi cele 6000 posturi de învăţători, noui înfiinţate, pentru a se curma cu salariile de mizerie ce se dau azi învăţă­torilor cari funcţionează în aceste posturi.

Recunoaştem cu toţii, că mai mult nu se putea face pentru aceşti colegi in împrejurările actuale şi chiar spre sfârşitul anului bugetar. Pentru tot ceeace s'a făcut invăţătorimea este şi va rămâne recunoscă­toare domnului Ministru Angelescu. D-sa a dovedit cu prisosinţă că este cel mai cald apărător al învă­ţătorimii.

D-sa se strădueşte din răsputeri ca să se treacă în bugetul anului acesta cât mai multe din revendi­cările noastre.

Aşteptăm cu încredere şi alte realizări ale D-sale pentru îmbunătăţirea soartei noastre materiale.

Contribuţii necesare.

Asociaţia noastră generală, nu are în Bucureşti un local propriu, in care să-şi instaleze birourile. Noi nu avem în trecere prin Bucureşti unde să poposim, spre a nu fi împovăraţi de cheltueli când necazurile ne aduc în Capitală. Nu avem o sală de întruniri pentru comitet şi pentru Consiliul General şi trebue s i umblăm prin Bucureşti, dela o şcoală la alta să ţinem adunările statutare. Nici pentru congres nu avem o sală aşa cum ne trebue. Suntem 40.000 de învăţători şi n'am fost în stare să avem o casă a noastră în Bucureşti. Multe judeţe, cu număr re­strâns de membrii, câteva sute, au localuri proprii în capitalele de judeţe. Pentru aceste motive, con­ducerea asociaţiei cu hotărârea congresului General dela Chişinău a început strângerea fondurilor nece­sare dela celegii învăţători din întreaga ţară. Fiecare este dator să plătească timp de doi ani suma de 200 Lei odată pentru totdeauna. Foarte multe Aso­ciaţii au dat contribuţia membrilor. Apelăm la toţi colegii ca să verse aceste sume asociaţiilor judeţene cât mai curând, spre a ne putea ridica şi noi în Capitală, un palat aşa cum se cuvine unei Asociaţii puternice şi solidare.

Congresul Notarilor din întreaga ţară.

Adunarea Generală a Uniunii Notarilor din Ro­mânia a avut loc în ziua de 22 Maiu a. c. la Bucu­reşti, in şala festivă a Ateneului popular „Dichiu",

din Strada Romană, cu un fast deosebit, luând parte dl Dumitru Juca, Subsecretar de Stat, Sergiu Dimi-triu, Secretar General la Ministerul de eterne, dl Stelian Popescu, fost Ministru, directorul ziarului „Universul", dl Stancu Brănişteanu, preşedintele Aso­ciaţiei funcţionarilor publici, dl Virgil Ionescu Dârzeu, Director General în Ministerul de Interne precum şi toţi reprezentanţii presei din Capitală.

S'a desbătut programul înainte fixat de către bi­roul Uniunei, cu multă seriozitate luând cuvântul la diferitele obiecte mai mulţi oratori.

Cel mai bine s'a prezentat dl Dr. Ioan Stoica, pre­şedintele notarilor din judeţul Cluj, care după con­ferinţa ţinută a fost felicitat de către dl Ministru Juca.

Atât dl Ministru, cât şi dl Stelian Popescu, direc­torul ziarului „Universul", au vorbit notarilor spunând ambii că sunt pe deplin satisfăcuţi de felul cum a decurs adunarea şi mai ales de ţinuta plină de dem­nitate a notarilor pentru susţinerea drepturilor lor.

După plecarea oaspeţilor, adunarea a procedat la dis­cutarea ultimului punct din program, la alegerea noului consiliu de administraţie, care n'a decurs la fel cu cele­lalte puncte desbătute, ci cu puţină zarvă şi neînţe­legere. S'au prezentat 2 liste; însă, după o discuţie destul de vehementă şi neplăcută, totuşi s'a ajuns la o înţelegere şi astfel au fost aleşi pe termen de 5 ani următorii: Alexandru Comşia, Jibou, Petru Popo-vici, Sânnicolaul Mare, Şerban Constantinescu, Buzău, Leon Bârlea, Halmeu, Alexandru Raţiu, Arádul Nou, Gheorghe Milencovici, Bocşa Montană, Anton Pa-nait, Albeşti-Constanţa, Romul Săbău, Folt-Bobâlna, Gheorghe Colan, Covasna, Simion Ursu, Păsăreni, Mureş, Nicolae Bunescu, Tălmăcel, Sibiu.

Censori: Gheorghe Comşa, Satulung, Dr. Vaier Pop, Jimbolia, Ignat Morar, Aghireş-Cluj. Supleanţi: Horea Botezan, Şeica Mare, Vaier Marieşan, Ghimeş-Făget, Sterian Mărculescu, Moroieni-Dâmboviţa.

Reviste şi ziare noui.

începând cu 1 Aprilie a. c. a apărut o nouă re­vistă, cu caracter profesional — unică în felul ei. Este vorba de revista „Stâna", organ al oierilor din întreaga ţară. Crescătorii de oi, risipiţi pe întinsul ţării, nu aveau o organizaţie care să le poată apăra interesele profesionale. Din Poiana Sibiului, Jina, Ti­lişca, Vale, Sălişte, Cacova, Răşinari, Sadu şi Râul Sadului, toate comune fruntaşe din judeţul Sibiu, s'au împrăştiat în toată ţara oieri harnici şi cinstiţi. In Gorj, în Vâlcea, în Dolj, în Romanaţi, îri Teleorman, în Dobrogea mai ales şi în Basarabia, avem colonii întregi de oieri plecaţi din judeţul Sibiu. Ei au dus cu dânşii: portul, limba, credinţa şi obiceiurile de acasă. Ei au fost primii soli ai înfrăţirii noastre na­ţionale O organizaţie a lor era necesară. Avem mândria să spunem, că un coleg al nostru, Nicolae Munteanu, adânc cunoscător al problemelor legate de soarta acestora, a început organizarea pe ţara întreagă a tuturor oierilor.

Nr. 4 - 5 - 6 , 1934. LUCEAFĂRUL 61

Domnul Ministru Manolescu Strunga, a imbrăţtşat cu toată căldura iniţiativa colegului nostru şi a cerut On. Minister al Instrucţiunii să încuviinţeze ca dl Munteanu, să fie numit Inspector organizator, al oeri-tului pe ţara întreagă. Pe deoparle prin revista amin­tită, pe de altă parte prin activitatea desfăşurată pe teren, suntem siguri că cel încredinţat cu această misiune şi-o va duce la bun sjârşit. Noi îi urăm succes deplin. Colegii învăţători, sunt rugaţi să se intereseze de această problemă şi să se pună în le­gătură cu dl Munteanu care locueşte în com. Poiana, jud. Sibiu.

Un alt coleg al nostru, dl Ion Tatu, din Slimnic, redactează un nou ziar săptămânal in Sibiu, intitulat „Economia". In coloanele acestui ziar problemele noastre dăscăleşti se bucură de multă trecere. Ex­plicaţia este simplă. Colegul Tatu, cunoaşte durerile noastre şi prin pana sa măestrită, le va susţine şi de acum înainte, cu aceeaş putere şi cu acelaş entusiasm, care-i caracterizează temperamentul. Suntem datori să sprijinim acest nou ziar şi prin aceasta*,pe colegul nostru Tatu, care şi de aci înainte va rămâne dascăl idealist şi plin de nădejdea mai binelui. Ii dorim din parte-ne tot succesul

Uizitaţi:

T Ä R G U L d e MOSTRE I I B 1 U

1 9 3 4

2 0 I u l i e — 1 0 August

50°/o reducere pe G. F. R.

DACIA T R A I A N A SIBIU, PIAŢA UNIRII Nr. 7.

T i p o g r a f i a

Execută tot felul de lucrări grafice e a : acţiuni, registre de bancă, ziare, broşurt, cărţi de ortce natură.

L i b r ă r i a

Dispune de un depoait bine asortat cu toate manualele şl reeuiBite le ide[şeoală . precum şl ce le mal nouţ cărţi lite­rare şi ştiinţifice.

Compactoria

Fiind aranjată cu ce le mai moderne maşini, execută cu preţurile ce l e mai r e d u s e : seoarţe pentru biblioteci şi de lux, mape pentru birou, albumuri, casete , registre, hărţi.

** ** ** 'A* 'A* 'A* 'A* *>> *>? *>> *>", <"4

'AflMlUXl'Ait.

62 LUCEAFĂRUL Nr. 4 - 5 - 6 , 1934.

Pent ru O

Intelectualii satelor s e r e c o m a n d ă

R e s t a u r a n t u l

e u r e n u m e

ii

1*1 " ' - S i b i u , T g . - V i n u l u i

Mi Lâneări ealde gustoase! Bufet bine asortat 1 Bere Luther 1 Uinuri speciale de Băleaeiu! Seruieiu eurat şi c o n ş t i i n c i o s 1

Curte m a r e pt. c ă ru ţ e şl a u t o b u s e 1

P r e j u r i i e f t i n e ! Q

toQ£3Q£M3Qi£5QiH3Q£Hîâ

Uitrinele firmei

CÂROL BREITENSTEIN Sibiu, Piaţa Reg. Ferdinand 17

orientează despre ultimele noutăţi d e m o d ă şl pre ţur i le ee le mal i e f t i n e a le allel.

Este deet în interesul publicului a priui aceste uitrine.

8 8 » » 8 8 8 R 8 8 8 8 8 8 8 8 8 8 8 8 8 8 8 8 8 8 » » « 8 » R 8 8 I Vizitaţi I 8 P o s t ă v ă r i a ş i c a s a d e m o d ă

p e n t r u d o m n i ş i d a m e

4 i f | i PREISS 8 8 8 8 8 8

Sibiu, Piaţa Reg. Ferdinand 6 i 8

Preturile eele mai eonuenabile! 8 Mărfuri de calitate superioară 1 §

8 » 8 8 8 8 8 « 8 8 8 8 8 8 8 « 8 8 » 8 8 8 8 8 8 8 8 8 8 8 8 8 8

I H A N S SCHUSTER S I B I U

P I A Ţ A R E G E L E F E R D I N A N D N r 19.

Mare asortiment în tot felul de stofe moderne pentru domni şi doamne.

9 Calităţi s u p e r i o a r e .

I Preţuri de eoneurenfă. ^

~ 3

Nr. 4 - 5 - 6 1934. LUCEAFĂRUL 63

9 9

Societate Anonimă

B U C U R E Ş T I — S T R A D A S F Â N T A V I N E R I N o . 1 2 .

Cea mat bine asortată eu lot felul de eărţt didactice pentru cursul primar şl secundar. Autorii cei mal încercaţi au colaborai la alcătuirea

manualelor editate.

Cereţi noutle cataloage pentru cursul primar şl secundar, precum şl manuale pentru consultare. S e trimit gratuit la cerere .

OMANEASCA S O C I E T A T E A N O N I M Ă

BUCUREŞTI STRADA PITAQORA No. 18.

14

Introduceţi în anul şcolar 1934—35, manualele de curs primar complet dela el. I—Vil, lucrate de autori eu renume bine stabilit şi editate de

„Cultura Românească". Cereţi cataloage şl manuale pentru consultare.

S e trimit gratuit la cerere.

Toate manualele de curs primar, eomplimentar, rechizite, caiete, imprimate etc., etc., li urează c u preturi ieftine şt în eondijlunl auantagioase numai

L i b r ă r i a „ D a c i a T r a i a n ă " , S i b i u , S A " B " « Î A | S

64 LUCEAFĂRUL Nr. 4 - 5 - 6 , 1934.

FUNDAŢIA PENTRU LITERATURA ŞI ARTA »REGELE CAROL II« B U C U R E Ş T I , I — B-dul Lascar Catargi, 39 — Tel. 2-06-40.

R E V I S T A F U N D A Ţ I I L O R R E G A L E

REVISTĂ LUNARA DE LITERATURĂ, A R T Ă ŞI C U L T U R Ă G E N E R A L Ă

Comitetul de direcţie:

I. Al. Brătescu-Voineşti, O. Goga, D. Guşti, E. Racoviţă, C. Rădulescu-Motru, I. Simionescu.

Redactor-şef: Paul Zarifopol.

Secretar de redacţie şi administrator: Radu C i o c u l e s c u .

300 LEI ABONAMENTUL ANUAL 2 5 L E I E X E M P L A R U L .

B I B L I O T E C A „ E N E R G I A " A u a p ă r u t :

M. CONSTANTIN-WEYER: „Cavalier dela Salle", traducere din limba franceză de Paul I. Prodan. Lei 40.

L. F. ROUQUETTE: „In căutarea fericirei", traducere din limba franceză de E. Flămânda. Lei 40.

I J | ALAIN GERBAULT: „Singur, străbătând Atlanticul", traducere din limba franceză de A. Vianu. Lei 20.

COLONEL ,T. E. LAWRENCE: „Revolta în deşert", traducere din limba engleză de Mircea Eliade,\2 *vol. Lei 60.

In depozit la :

LIBRĂRIA „DACIA TRAIANÄ"; SIBIU, Piaţa Unirii 7.

Tiparul Institutului de Arte Grafice „DACIA TRAIANĂ", Sibiu, Piaţa Unirii 7.

Sumarul: Literatură — Artă.

Note de primăvară Miez de noapte Un eveniment literar Ploaia Urşani Firicel alb

G. Bacovia Tudor Arghezi L. Z. Sandu I. N. Ciolan M. Orădinaru

învăţământ — Educaţie . Gh. Preda P. iV. Apolzan Al. Dima L. Bologa I Delu P A. S. Dragoman S. Florea M Faur

Câteva consideraţiuni asupra copiilor anormali Problema individualităţii in şcoala primară . învăţătorul şi noile curente de culturalizare . Educaţie şi lectură Muzica în învăţământul primar Cetirea în şcoala primară Probleme de actualitate şcolară Desemnul în şcoala primară . Sunt învăţătorii nepregătiţi îndeajuns ?

Viaţa morală ş i r e l i g ioasă a satului. Biserica, factor de educaţie naţională . . . I. N. Ciolan Armonia intre factorii intelectuali a satelor . . . / . Dragomir Criza morală . . . . . . . Pavel Popescu

Viaţa administrativă a satului. Un apel . . . . . . . . N. Bunescu Viaţa administrativă a satului şi influenţele politice asupra ei D. Tipuriţă Spicuiri în jurul unei noui legi administrative . . D. Guranu

Higiena satului. Medicina socială

Viaţa e c o n o m i c ă a satului. Părerile mele de azi şi de mâine . . . . Rolul factorilor de conducere ai satului in ofensiva coope­

ratistă . . . . . . . Spiru Haret precursor al cooperaţiei şcolare înfăptuiri cooperatiste. Federala cooperativelor şcolare

O a m e n i ş i fapte. Comunicarea Dlui Prof. D. Guşti la Academia Română D. V. Toni 30 de ani de muncă . . . . . . O victorie . . . . . . .

Dr. D. Mcolae

M. Grădinaru

I. Cooperator Ion Delaolt

I. I. N. Ciolan P. A. Ion Tatu

Folklór, chipuri ş i i c o a n e din sate.

Ştiri ş i informaţiuni.