L U C E A F Ă R U L

ÎNCHINARE LUI V A L E R I U C Â R b U

AN. VI S. II. TîMIŞOflRfl Nr. 8 - 1 0 <OU^

/urv.

V a l e r i u Cardin

î n c h i n ă m aceste rânduri amintirii poetului bănăţean Valeriu Cârdu, care s'a înnălţat prin sacrificiul vieţii sale nevinovate alături de nemuritorii martiri ai generaţiei de fier, asasinaţi fă­ră judecată, fiindcă şi-au iubit n e a m u l şi pentrucă a u crezut în izbânda unui ideal sfânt. Cu trup născut din glia Carasului, un­de vigoarea rustică a unui mediu de popor sănătos i-a oţetit puterea conştiinţei româneşti , şi cu sufletul rodit d in spiritul generos al unui tineret cu inepuisabile resurse de jertfire şi de trudire pentru biruinţa naţionalismului , Valeriu Cârdu a primit botezul suferinţelor din primele momente ale intrării sale în luptă. De pe băncile şcolii îşi frământa gândurile, pregătindu-se pentru marea acţiune de reînnoire. S'a împărtăşit adesea din belşugul persecuţiilor, cari în Ioc să-1 desnădăjdtiiască, au avut darul de a-I întări in perseverenţa şi în conduita sa. A pornit cu semnul predestinării de martir pe drumul munci i şi al iz-bândei. Munca şi jertfa au fost ale Iui, iar izbânda a generaţiei care l-a urmat în străduinţele sale. Talentul şi caracterul l-au ridicat în rândurile de conducere ale mişcării legionare, care avea nevoie de contribuţia fecundă a cugetului şi simţirii sale de naţonalist. A devenit unul dintre cei mai autentici doctrinari şi luptători ai acţiunii cămăşi lor verzi. Numeroasele articole şi versuri din presa bănăţeană şi din ziarul său delà Satu-Mare, dar mai ales acelea cari au animat şi luminat mai târziu paginile „Bunei Vestiri", ne mărturisesc cât de profundă a fost sensibi­litatea creatoare a sufletului său, în care sălăşluia o forţă nebă­nuită de mare făuritor. Destinul i-a curmat prea de vreme fi­rul vieţii şi al activităţii. Dacă este valoroasă moştenirea sa literară, cu atât mai preţioasă poate fi succesiunea sa spiritua­lă, fiindcă a lăsat în urma sa n u numai rodul înflorit al scrisu­lui, care va rămâne ca o podoabă în istoria poeziei româneşti ,

ci a pregătit sufleteşte o pleiadă de scriitori tineri, cari s'au gru­pat în jurul lui, formând o şcoală de noui concepţii şi de largi perspective de meditaţii pe orizontul naţionalismului preves­titor de zile glorioase pentru neamul nostru. Influinţa lui Va-lcriu Cârdu a fost resimţită şi asupra literaturii bănăţeni', fiindcă mulţi scriitori ai acestei provincii au fost crescuţi în taină Ia şcoala gândirii şi scrisului său. Acum, când jertfa s i truda lui Valerlu Cârdu, luminează sufletele şi eugetele atâtor condeie bănăţene, revista „Luceafărul" îi aduce memorie i sale omagiul unor pagini scrise de aceia care i-au fost prieteni şi admiratori.

AUREL COSMA

Inscr ipţ ie p e u n %icl d e m ă n ă s t i r e In anul un amie şasesute, Voroava noastră simplă în piatră o zidim. Grăesc într'ânsa duhuri nevăzute Şi-am însemnat-o eu: monahul Nicoelim.

In slova mea de caligraf domnesc Voi veţi citi izvod de vremi mărite. Vor răsădi pliniri în neamul rumânesc, Voroavele de azi în piatră dăltuite.

Prin vitregii şi ceasuri grele, Eu văd în cartea vremilor un an. Citesc în crugul înflorit cu stele, Poveste luminată şi chip de Căpitan.

Voinicul ăsta din zodii şi proveşti, De-or trece veacuri trei, se va ivi, — Crescut din aspre zări moldoveneşti, Şi leagăn de mărire, cu spada, va zidi.

Feciorii lui vor creşte din lanţuri şl zăbrele, Irozi, vor cere sânge la mesele cu vin. Dar, iată, lege mare în scrisurile mele: Nu vor muri feciorii. Vor învia. Amin.

VALEBIU CÂRDU

S c r i s o a r e « l e l a çjranifat

Lui t VALERIU CÂRDU

Vere, Această carte o trimit Ia tine Din satul delà margini de hotar.

Tu să mă ierţi, de n'o fi scrisă bine, Vreo vorbă 'n jalba mea de făriuar.

Eu carte-am învăţat Ia dascălul Nicoară, Cu tine, patru ani, într'o scăninie. Dar într'o zi te-au rupt din primăvară Şi tea-au mânat să 'nveţi pe dăscălie.

Prin ostrov încă ne jucam „de-a hoţii", Dar nu mai era nime-aşa isteţ. De dorul tău plângeam ades, cu toţii, Dar nimeni ca Ileana Iu' Musteţ.

Măi vere, fata asta te-avea 'n drag Şi se gândea mereu numai la tine. Din chita ei de fragi, ţi-oprea un frag, Şi îţi punea de-oparte jordoline.

La rugăciune numele-ţi şoptea, Cu gene cuvioase de Domniţă; Ca fata mare 'n pragul casei sta Şi turvenea c'un fir de românită.

Şi-atâta de frumoasă era, Vere! Flăcăii toţi o podideau în jur. Dar într'o zi, fâr' caznă, făr' durere, S'a înălţat ca ingerii 'n azur...

ha moartea ei a plâns întregul sat. Inmormântare-a fost cum n'am văzut. De taina morţii nici un doctor n'a aflat. Şi astăzi, vezi, se odihneşte 'n lut.

Zic unii că s'ar fi făcut o floare, Cu frunze de tămâe şi de vin, — iar alţii spun c'ar fi privighetoare,

Cu cioc de stânjenel şi-aripi de crin.

Eu, Vere, cred că fruntea ei de nea

Aicea n'a putut ca să rămână.

Prea străluceşte, vânăt, sus, o stea,

De-atuncea, peste eumpeni de fântână...

Şi vezi, măi vere, că plecai să-ţi spun De vremea care 'n veacul orb se pierde, Să şti că .1 murit şi Moş Păun, Cu barbă albă, dar cu suflet verde.

Bătrânul ăsta sfânt, ce cânta 'n strană,

Ş< înţelepl ca vorba din s c r i p t a . A lăsat înscris pe o iecar ï

Vorbe de molidvă şs-anarura.

„Adevăr zic vouă 'n leatul patruzeci

Va răsări în Ţară noul soare;

Flăcăii frânţi pe r o ţ i de lanţ şi beci,

Vor scoate primăvara din zăvoare.

Răbufnet de furtună şi de fulger

Va curaţi în Ţară. Şi tăt natul

S'a bucura de noul nostru sluger.

Şi mare cinste va avea Bănatul"...

Şi toţii cred, măi vere 'n legea nouă. Semn bun! Spre ea poporu 'ndrumă. Voioşi înalţă cântece de rouă Şi sângeră prin toamnele cu brumă.

Ca! despre Sârbi: necaz pela hotar!... -Atem atâţia fraţi in Ţări streine! Când veţi ajunge, puneţi stăvilar, Dinamitând porşornl de jivine.

Cu sănătatea, bine... Şi Ia fel, Noi îţi dorim, vericule, cn toţii. Slova ta dc jar şl de oţel, Să ardă şi să tae pe toţi oţii.

Ne plaee scrisul izvorît din brazdă, De-aceea ne rugăm dc sănătate multă. Tu rănile le şli, nu ca cei gazdă. Cari îşi bat joc şi nici nu se ascultă.

Să nu te mânii de săracul plie, In care iţi trimitem cartea, noi. Am pus aici tot sufletul de piersic, Cu mână scrijălată de noroi,

Şi-am vrea ca s'o primeşti cu bucurie, Ca pe-un buchet senin de românită, — Iar fiindcă nu mai am o leacă de hârtie, Mă iscălesc, îmbrăţişându-te,

Gheorghiţă.

PE PLIC: Să ne mai scrii şi tu din Capitala Ţării, Pan' vii la noi, ca zilele să număr. Şi, uite, cât pe-aci să dau uitării: M'au împuşcat jandarii, cumpăraţi, în umăr.

1 Q » , PAVEL P. BELVJ

X X X

P o e s ì a l u i V a l e r i u Cardit i de: GRIGORE BUGARIN

Tinerii poeţi ai generaţiei noastre în fruntea cărora stă Radu Gyr, adânc pătrunşi de disciplina estetică a autenticului românesc şi-au dublat personalitatea cu omul nou, luptător. Unora li se poate imputa lipsa de viziune în discernerea valorilor urcate la rang de conducere spirituală atunci când au atribuit unor umbre calitatea de a făuri epocă. Vina lor nu e atât de mare pe cât s'ar părea. Pentrucă toţi, dar absolut toţi creatorii tinerei generaţii au ars pe rugul aceluiaş dor de a se desjidovi gândirea românească. In sbuciumul lor au căutat să atragă atenţia celor care ur­mau să dea nume veacului acestuia românesc, celor care urmau să dea nume unui stil de cultură românească, zbătându-se cu neliniştea omului eonştient de prezenţa lui în lume. — Din înălţimea visului lor n'au putut privi decât strălucirea idealului împlinit vestindu-l şi trăindu-1. Dar rea­litatea de jos a fost o permanentă minţire. Forme frumoase pentru aco­perirea unui fond putred. Şi acum, când vremile s'au sfărâmat, eând de subt sulemeneala unui veac tâlhărit a ţişnit murdăria realităţilor, generaţia tânără se împarte între mucenici şi între naivi. Căci tâlharii nu sunt ai vremii noastre. Ei au îmbătrânit gândind hoţeşte. Mântuirea lor nu poate fi decât într'o întoarcere în conştiinţa martirajului şi pentru aşa ceva vieaţa nu le ajunge.

Ei nu sunt înlăturaţi ci sunt pe deplin desfiinţaţi din gândirea ro­mânească. S'au prăbuşit şi din dărâmăturile concepţiei lor nu se mai poate reconstrui nimic niciodată. — In gândurile lor patria a fost o întâmplare geografică. Erau universali. In inima lor cultura etnică a fost o încercare d'abea. —- Erau universali. Au fost aprigi propagatori ai curentelor de spiritualitate franceză şi engleză. Erau universali. Să nu ne mire faptul că astăzi sunt cei mai sârguincioşi propagandi-ti ai culturii germane şi italiene în România. Au rămas tot universali. Dacă mâine un ^al de năvală galbenă s'ar abate peste Europa, ei ar frunzări cu migală toate lexicoanele ea să găsească nume marcante din cultura japoneză, ar afla atâtea ad­jective pentru definiţia acestei culturi câte ar fi de ajuns ca să scoboarc în ridicol tot ce s'a gândit în Europa, căci ci sunt sortiţi să rămână pe veci universali.

In faţa acestor măscărici ai noştri, Romania de azi opune creaţia unei generaţii din care face parte Valeriu Cârdu. Poesia sa încă neîntrată în făgaşul personalităţii proprii, căci poetul a fost ucis în floarea anilor săi tineri, Ia Vaslui, — păstrează nota puternică a unui suflet luptător.

Am în faţa mea culegerea sa de poesii, întitulată cu modestie „Ver­suri", pe care a botezat-o cu numele ce I-a dat pagine! a doua delà zia­rul „Buna Vestire": CUIBURI DE LUMINĂ. — Cartea sa, cea dintâi şi

singura tipărită in vieaţu, este după cum poetul mărturiseşte, „reculegere, inchinare, cinstire, legământ, pentru Sfânta jertfă a marilor Comadanţl ai învierii: Ion I. Moţa şi Vasile Marin". A tipărit-o în 1937 în Satu-Mare, in acel oraş de graniţă unde a redactat cu focul inimei sale revista „Cu­vântul Nou".

„Cuiburile de lumină" pe marginea cărora încerc să scriu câte ceva, au filele îngălbenite şi putrede. Un camarad de-al lui Valeriu Cârdu, atunei eând a fost încolţit de stăpânire, le-a ingropat in pământ pentru ca să nu fie nimicit de ucigafii unui tineret întreg. In clipa aceasta, când trupul lui Valeriu Cârdu, ciuruit de mitralieră putrezeşte undeva prin părţile Vasluiu­lui, sufletul său iese de subt pământul românesc, „cuib de lumină" şi cânta:

„De trec prin satul meu natal Când se ivesc bănuţi în floare, Mă urmăresc cu pasul ireal Străbunii îmbrăcaţi de sărbătoare.

Opregul ţarinii scăldate 'n rouă E împletit cu versul meu din carte, Un cuc mi-a spus că nu-i departe Minunea şi nici ţara nouă.

Odată, într'o zi de primăvară, M'a dus de mână un străbun Să văd cum plugurile vremii ară Şi 'n vers minunile să vi le spun".

(Precuvântare)

Iubirea de neam, covârşitoarea dragoste din care Valeriu Cârdu şi-a făurit nimb pentru suflet, se desprinde cu patimă din versurile sale şi intră in inimă, arzător:

„Cobor din ţarini plugărite de străbunii mei Şi-aduc voinţa lor drept zestre ţărănească. Mi-am dăltuit povestea în inimă de stei Cu slovă simplă, dură, grea şi românească

Copilărie n'am avut Căci mi-au furat-o hoţii tinereţilor şi-ai primăverii. Mi-aduc aminte... A căzut Subt crucea maşteră a caznei şi-a durerii.

Un moş din neamul meu mi-a fost lăsat Pe fila brazdelor un testament roman: „Să fie, strănepoate, blestemat Acel ce-şi lasă glia, ţara şi poporul". De-atunci în fiecare an A povestit ogorul învăţătura luminatului ţăran.

Când trec prin satul meu delà hotar Mă 'nchin troiţelor crescute din lumină. Şi văd, aud şi simt pe drumul secular Cum trec străbunii mei şi se închină".

(Fragment autobiografic)

Credin(a neîntemeiată în plinirea destinului românesc, a prevestit-o atât de limpede:

„Zidesc senin, în clipa grea Destin mai bun ţăranului Eu cred în Legiunea mea Şi 'n steaua Căpitanului".

Şi îu această credinţă a aşteptat ceeace s'a împlinit dar ceeace el n'a putut să vadă decât cu simţirea sa profetică:

„Aştept şi eu o primăvară Să cânte val de flori prin luncă Ştiu: tabăra va fi o ţară Şi ţara tabără de muncă".

(Inscripţie pe o cărămidă)

Pentru înţelegerea momentului pe care neamul îl traeste, Valerla Câr­du a anticipat:

„Vis înaripat, frumos ca sborul „Vulturilor profilaţi în zare. „Tinereţe oglindită 'n ape calde, „A căzut — în vijelie — vânzătorul.

; ,Nimeni nu-1 petrece.

„Aur mult îi arde amintirea „Şi aducerile-aminte tac. „Gândul vostru, fulger peste veac, „Vă ridică peste vremi vestirea.

„A cântat o doină cu minuni: „E săpată clar pe lespezi de morminte. „Glas curat, subt patrafire sfinte, „Gândul lor, prin veacuri, să ni-1 spuni.

„Vremea ni-1 citeşte".

„După semnul lui Manole sfântul, — „Jertfă pentru trainice zidiri, „In legendă" mare, decemviri, „Dăltuirăţi aprig legământul

„Dur şi granitar". (Decemvirii)

San, în „Inscripţie pe un mormânt" îndeamnă:

. . . „Şi vom veni să scormonim pământul Să prăvălim o piatră de mormânt, Şi jertfa ta să fie. legământul Legionar, fulgerător şi sfânt",

— cuvinte de învăţătură, valabile pentru neamul românesc de alungul vremii, ca să se găsească în ceeace are el AL LUI ca fond de simţire.

Iar pentru cununia noastră cu duhul jertfei, Valeriu Cârdu scrie:

„Când vor trece biruinţele în marş „Tu tă-ţi aduci aminte „Că undeva, în zarea lor stelară „Trăesc şi legionarii din morminte".

' (Răvaş de luptă).

Un puternic îndemn, ce ne vine acum de dincolo de vieafă şi pe care îl simţim străluminându-ne pentru a ne putea incadra în marşul victoriei definitive româneşti, aceia a transformării sufletului unul neam întreg, Valeriu Cârdu ni-I dă stăruitor şi ca o ultimă sentinţă:

„Ascultă, Camarade, „Ceasul istoriei, peste vremuri, bate. „Timpul ridică uriaşe baricade, —1

„Ridică-te şi pleacă, frate! (Ridică-te şi pleacă!)

Legându-şi generaţia de sublima jertfă a lui Horia, Valeriu Cârdu scrie:

„Hai, Horia, Adună-ţi oasele şi sângele şi chinul Şi să pornească toţi feciorii tăi prin munţi.

•* Hai, Horia, Sărută 'nseninate frunţi De strănepoţi în haină verde. Prea huzureşte azi străinul., . Hai, Horia, Adună-ţi oasele şi sângele şi chinul Că roata blestemată cere azi cuvânt. Eşti viu, eşti mare, neînfrânt Ne creşti în chip de Căpitan Şi-ţi bate inima în piept de munte ardelean".

(Horia).

Din gândurile sale omul nou transformat sufleteşte, se profilează clar:

„Legea mea, merinde drumului, o scriu Cu spada vrerilor în veacul viu Aşa cum vreau, cum simt şi cum o ştiu. Căpătâiul vieţii mele' faptă.

Incăerat năprasnic — luptă dreaptă — Urc visul uriaş, din treaptă 'n treaptă. Voinic, vremilor odihnă nu le cer Mărşăluesc voios prin frig şi ger Cununând pământul cu semnele din cer. Cânt Imnul cel mai românesc şi cel mai sfânt Şoptit de străbunii mei din pământ. Trec, haiduc viforos, din rană 'rt rană Şi luptei nu-i cer răgaz şi nici pomană, Geme, sub pasul meu, lumea vicleană. Aşa mă vreau: Istoriei cătană Năimesc vreri de străbuni neodihniţi Şi le port în pumnii sângeraţi şi chinuiţi Alături de camarazii mei huliţi".

(Om nou). —

Poesia lui Valeriu Cârdu, retorică prin excelenţă, nu trebuie căutată in asemănare cu aceea poesie despre care lauda criticei „consacrate" o situiză ca un fenomen.

Valeriu Cârdu n'a fost nici un nebun ultramodernist şi nici un per­vertit căutător de frumuseţi lirice in lumea interlopă a societăţii contim­porane.

El a fost un îndrăgostit al pământului românesc cu datinile sale şi cu vigoarea ţărănească a sa. El a mai fost un luptător dintre cei mai aprigi pentru încetăţenirea spiritului de autohtonism în creaţie şi un răs­colitor de suflete.

In poesia sa noi nu găsim sarbede efecte „lirice" după cum le-ar plăcea atâtor docţi, slugi credincioase ale negaţiunilor de tot soiul şi mari admiratori ai destrăbălării sufleteşti. — Din poesia sa noi culegem vi­goarea rezistenţei noastre pe baricadele unei permanente lupte şi avântul victoriilor româneşti de totdeauna.

Alături de doctrina Statului legionar, poesia Iui Valeriu Cârdu se si-tuiază pe primul plan.

S'o invăţăm. GRIGORE BUGAR1N

K

H o r i a Ţăran cu inimă de aur şi şcoală din Albac, In loc de carte multă, — o spadă peste veac — Ai scris, cu sânge, truda neamului de Moţi. Călăii craiului străin Te-au aşternut, in chin, pe roata blestemată.

Te-au frânt în două pentru gloată.

Pentru pădure, băişag, pentru pământ, Cu aurul furat te-au frânt.

In faţa ta au stat, năuci, un împărat, Magnaţii toţi, împărăţia lor întreagă, încremeniţi în fulger de priviri.

Şi n'au ştiut, măi, Horia, să te 'nţeleagă In meşteşugul tău de ciubărar al vremii.

Horia, tu n'ai crezut în aur şl măriri, Ci, împărat sărac, Cu vrerea ta de dac, Ai semănat în ţarine moţeşti, cu sânge, gloria. Iar gândul tău, torent năvalnic, Horia, Te-a ridicat — magnific ciubărar de veac.

Plaivasul osului din tine, dumicat pe roată, Ne-a tălmăcit jelania din vatră.

Tăcerea ta a cuvântat în zarea albă, — Spăimântătoare şi moţească jalbă.

Iată, din veacul nostru prea sărac şi fără har, Venim să-ţi cerem, pentru vremi, abecedar. La Bălgrad, să nc ştie ţara toată, Vom trage vremuri vechi pe roată Şi vremuri noui, din roată vor porni. Te vei ivi, Cu glas de fulger, în Hălmaj, Ia Zlaina, la Abrud, Aud, Cum trec feciorii tăi din Brad, din Baia şi Albae. Cu spada de lumină şi suflete de dac.

Hai, Horia, Adună-ţi oasele, şi sângele şi chinul Şi să pornească toţi feciorii tăi prin munţi.

Hal, Horia, Sărută 'nseninate frunţi. De strănepoţi in haină verde.

Prea huzureşte azi s t ră inu l . . .

Hai, Horia, Adună-ţi oasele şi sângele şi chinui, Că roata blestemată cere azi cuvânt. Eşti viu, eşti mare, neînfrânt. Ne creşti, în tânăr chip de Căpitan Şi-ţi bate inima tn piept de munte ardelean.

Desleg din tâlcul vremilor minunea Şi marş răscolitor, iluminat, aud,

Hai, Horia, să vezi la Zlaina şi Abrud Cum trece, viu, spre Ţebea ta. Legiunea. Te cheamă, pe poteci de codru flămândă, istoria Hai, Horia!

«tri veraci Neistovit. Străfulgerând. Şi neîfrfint. Frământ, In teascul gândului de dor şi foc Icoana desenată 'n veac de ape 'nvolburate Şi desluşesc o ţară mândră, de noroc, In glasul undei frământate.

Şi chem să cânte'n zări cu mine şi cu ţara toată. Feciorii toţi un „Ştefan Vodă al Moldovei". Ridică ochii ugirsităi gloată, Să-ţi torn durerea'n jarul slovei!

Ridică ochii'n zările străfulgarate de minuni, Să vezi cum erette mândru chip de Căpitan Ridică-ţi ochii, ţară, bueuria să-ţi aduni Şi să cânţi în slava luminatului Codrean!

Că învierea neamului porneşte — primăvară, . . . Se-aud cohorte verzi cum tropotesc în zare. Din lacrimile tale, ţară, ţară, Vom împleti cnnuni de bucurii legionare.

P o v e s t e s c s t e jar i i . . . Am izvodit stejar de vis in visul mea, Luminat ca gândul şi cu frunze de lumfnă. Ştia să povestească, lin, de parcă Dumnezeu I a r fi dat cmfint din vorba Lui divină.

Un ceteraş cânta sub poala lui de verde clar Şi-nn părâu s'a pripăşit alături, numai să-I asculte Povestia spre seară, minunatul meu stejar. Despre slava ardeleană m u l t e . . .

Şi l-am ascu l ta t . . . Tril din cântul eeteraşului frumos, Slovă depc scoarţa sfântă şi din veac, Am furat din bogăţia lui de moş sfătos Şi-am ştiut s'ascult, să nu vorbesc, să tac.

M'a purtat pe cărăruie lungă — seculară Şi mi-a pus o flintă de haiduc pe umăr. Să nu-mi fie drumul veacului povară, Mi-a turnat in suflet doruri fără număr.

Şi urc pe munţii răsvrăîirii ardelene, Cu pas înaripat şi însetat de pisc. Arunc, atletic gândul meu — un disc — Să spargă dur, urzelile viclene

Pe aici au drumălt Nicola Ursu şi Crfşan, Purtând desagă de izvor şi soare. Le-am împletit povestea în codul ardelean, Din frunze de stejar şi lujere de floare.

La casa pădurarului — un moţ spătos, — 1 Asculţi povestea Iancului, din fluer.

Ţi-o spune, simplu şi isteţ — e moş sfătos — Cu glas de vijelie, ca vânturile 'n şuer.

Şi creşti, in clipa sfântă cu inimă de veac ' Soldat pe veşnicie armatei legionare.

In cripta vremii s'a trezit un rege dac Şi trăese prin codri, viu, legende seculare.

Povestesc izvoare, fulgeră lumina, povestesc stejar* Calea veacului e mare, unică şi sfântă. Scriu, pe scoarţe de stejar, azi cronicarii Şi pădurea toată s'a trezit şi cântă.

Căprioare sprintene de gând legionar, Saltă şi grăbesc urzeala ceasurilor ardelene A trecut furtuna peste codrul secular. Uite, cântă — cor de slavă — minunate Cosinzene.

S'au trezit şi scriu întruna cronicarii, Doina tancului străbate peste vreme şi — minune! — Toţi a s c u l t ă . . . Povestesc stejarii: A venit plinirea vremii, însorita Legiune,

A pornit năpraznic, fulgerând o veste Luminată ca lumina şi stejarul năzdrăvan; Au pornit în zări stejarii ca pădurea din poveste, Să salute visu] minunatului Codrean.

Cresc năvalnic, piscuri mari de sărbătoare Şi'n cetatea de lumină, slava ardeleană, cântă. Oastea mare, verde, unică şi sfântă A pornit cu veacul şi stejarii toţi spre soare.

S'a zidit din nou mândria'n tencuirî de veac S'au trezit şi scriu minunea, inspiraţi toţi cronicarii. Cântă Iancu 'ntr'o poiană. S'a trezit un rege d a c . . . Despre slava ardeleană, povesiec stejarii.

Din lut frământ o cărămidă Si suflet torn în inimă de lut Că neamul meu e azi bătut De vremi şi ros de pălămidă.

Sunt vesel, cânt şi iar frământ. Ci l mine azi şi cărămida cântă. Spre zări porneşte cald avânt In melodii de muncă sfântă.

Zidesc senin, în clipa grea Destin mai bun ţăranului Eu cred în Legiunea mea Si'n steaua Căpitanului,

Viaţă din Viaţă: două. Şi totuşi una peste vreme. Aş vrea r.cum, o lege nouă Se aibă neamul care geme.

îndemn înscris în litere de foc, Cu mâna de cărămidar. S'aducă ţării zile de noroc, Povestea mea de legionar.

Aştept şi cu o primăvară Să cânte val de flori prin luncă. Ştiu: tabăra va fi o ţară Şi ţara tabără de muncă.

Cobor din ţarini plugărite de străbunii mei Şi-aduc voinţa lor drept zestre ţărănească. Mi-ani dăltuit povestea'n inimă de stei, Cu slovă simplă, dură, grea şi românească.

Copilărie n'am avut Că mi-au furat-o hoţii tinereţilor şi-ai primăverii. Mi-aduc a m i n t e . . . A căzut, Sub crucea maşteră a caznei şi-a durerii.

Au deşirat mărgelele de vis şi amintiri Şi mâna hoţului a stins luminile din pomul de Crăciun, M'au ferecat în frângeri şi loviri, Cum l-au lovit, cândva, pe un străbun.

Un moş din neamul meu mi-a fost lăsat Pe fila brazdelor un testament roman: „Să fie strănepoate, blestemat, Acel ce-şi lasă glia, ţara şi poporul". De-atunci, în fiecare an, A povestit ogorul învăţătura luminatului ţăran.

Când trec prin satul meu delà hotar Mă'nchin troiţelor crescute din lumină. Şi văd, aud şi simt, pe drumul secular, Cum trec străbunii mei şi se î n c h i n ă . . .

Ei vin să toarne, darnic, pe 'ntins de arătură, Potop de semne minunate şi slăvite. Desleg străbuna lor învăţătură Din ţarini româneşti, neprihănite.

Străbunii mei trăesc şi t in tn fiecare an Să-mi slovenească testamentul moşului cuminte. Ei ară, nevăzuţi, cu pluguri sfint« t

Ogoarele din ţara străluminatului Codrean.

m n o u Simt cum se despică vremurile'n două, Văd cum creşte peste vreme, ţară nouă, Mare, eût hotarul gândului însuliţat spre zări. Dudue — aud — răscolitor, în depărtări. Glas de Căpitan, stăpân pe vânătări.

Legea mea, merinde drumului, o scriu Cu spada vrerilor, în veacul viu. Aşa cum vreau, cum simt şi cum o ştiu.

Căpătâiul vieţii mele: faptă, Ineăerat, năpraznic — luptă dreaptă, — Urc visul uriaş, din treaptă'n treaptă.

Voinic, vremilor odihnă nu le cer Mărşăluiesc voios prin frig şi ger Cununând pământul cu semnele din Cer.

Cânt, Imnul cel mai rumânesc şi cel mai sfânt Şoptit de străbunii mei din pământ. Trec, haiduc viforos, dio rană 'n' rană Şi luptei nu-i cer răgaz şi nici pomană. Geme, sub pasul meu, lumea vicleaj»*-

Aşa mă vreau: Istoriei catana.

Năimesc vreri de străbuni neodihniţi Şi le port în pumnii sângeraţi şi chinuiţi Alături de camarazii mei huliţi.

Majadahonda, legământ şi spadă, O simt când vine moartea la paradă, Sunt gata oricând. Sănătate, baricada,

VALERIU CÂRDU

D I N P R I G O A N Ă

D e s p r e V a l e r i u C â r d u

d e s p r e L e g i u n e de : PAVEL P. BELU

Se dezlănţuise prigoana anului 1938. Porniseră sbirii prin sate şi, de­parte, Ia mănăstiri, mai apoi Ia ocnă, tânjeau mucenicii lui Hristos.

Şi pare'a fost scris să înceapă în Vinerea Patimilor. Nu daseră bine mugurii în crengi, iar firul ierbii era mic şi firav. Şi, probabil presimţind vărsările de sânge, cerul s'a înegurat şi au dat ploile peste Ţară. Şi ploua, p l o u a . . . Ploi dese şi negre de primăvară . . .

Doar noroaiele începuseră să crească mari. Pe străzile înguste ale Oraviţei lumea se târa sărac şi 'n suflete plutea, ca şi pe zări, fum ne­gru şi aburi de nelinişte.

Porniseră jandarmii. Porniseră agenţii. Casa comandantului legionar Octavian Roşu era înconjurată de jandarmi şi de poliţişti. La un geam zăbrelit, în cămaşă ţărănească, apărea, când şi când, chipul întunecat şi sever al comandantului legionar.

Barba îi crescuse lung. Părul în dezordine şi ochii mari, negri, îi dădeau o înfăţişare de sfânt şi, în acelaşi timp, de vultur captiv.

Şi-a stat aşa câteva zile, până când, într'o bună dimineaţă, străjile au dispărut. Comandantul fusese dus.

Târziu, într'o lungă înşiruire de nume, l-am găsit şi pe el. Dar din Oraviţa plecase. Totul părea mai trist. „Băeţii" s'au strâns

pe lângă Tata Ghili Epure, — „Tati", cum îi spuneam toţi — şi încercau să facă golul neobservat.

Dar toacele zărilor vesteau semne tot mai crude. Clopote mari de azur băteau în ceruri, zi şi n o a p t e . . . In lumina limpede cernută a primă­verii de piersici înfloriţi, o inimă mare distingea nelinişti. Şi parcă urca din adâncuri sunet de os sdrumicat. Zumzet de coasă bătută, Flucr de ne­bunie şi jale veninoasă din amintirea Scorocetului . . .

V i a e T a l . Seara, într'un Mai înverzit. Băeţii I-au înconjurat bucuroşi, ca pe un

frate şi ca pe o mândrie. Era Valeriu Cârdu, prim-redactor la ..Buna­vestire". Venea un om după care ni era dor. Venea scriitorul a cărui

slovă o savura o Ţară întreagă. Şi ne putea spune atât de multe! Venea din Bucureşti, adus forţat de agenţi până aci şi predat controlului poH-ţenesc. Avea domiciliu obligatoriu, acasă, la părinţi.

Şi cunoscuţii nu mai încetau să-i asculte vorba isteaţă. Zi şi noapte, — cu toate avertismentele poliţiei — era înconjurat de prieteni şi de cu­noscuţi. Val vorbea. Cine-1 putea opri să nu vorbească? — Vorba Iui era tunet şi spadă. Tăia şi ardea. Scurt! Precis! Fără reveniri.

C u m e r a V a l e r i u Cârdu .

Pur şi simplu, un om extraordinar. Un spirit atât de limpede şi de dinamic, n'am văzut. Cunosc multă lume. Cunosc oameni foarte inleligenţi şi cu voinţă. Chiar buni oratori. Nu exagerez însă, când spun că în faţa lui Valeriu Cârdu sunt inexistenţi. El nu impunea şi nu se făcea respectat. El ULUIA şi se făcea VENERAT. Era un fulger rupt din cer şi mânuit, ca o spadă uriaşă, de un braţ nemaipomenit de dibaci. Valeriu Cârdu era un OM-MINUNE.

La chip era foarte frumos. Faţa îi era mai mult lungă, ochii negri, nvistultori. La trăsături, aducea puţin cu Căpitanul.

De statură, era potrivit. Mai mult înalt. Umbla puţin pe spate şi se clătina în mers. Prefera cămaşă verde, stil rusesc, închisă la gât. Haine, de obiceiu maro. Croială: sport. Totdeauna elegant şi foarte curat.

Un semn care trebue remarcat, este PERMANENTUL LUI ZÂMBET, începând cu ochii, în jurul cărora pâlpăiau continuu mii de luminiţe, în­treaga Iui faţă zâmbea. Bun, tăios, aspru, inteligent. Două tăeturi îi brăz­dau ambii obraji, împreunându-se sub bărbie. In asemenea momente, Val era nemaipomenit de SARCASTIC. Ironiza şi tăia în carne vie. Altfel, era GROZAV DE BUN. Cum îi rugai, aşa făcea. El nu căuta niciodată să se impună. Făcea tuturor pe plac. Dar totdeauna impunea. Firea lui, bună­tatea Iui, inteligenţa-i neobişnuită, te făceau să-1 iubeşti ca pe un frate şi să-1 admiri ca pe un maestru.

Combinaţii necurate n'a reuşit nimeni cu el. Era prea de CARACTER, ca măcar să se apropie cineva cu asemenea intenţii. Partidele politice au pus preţuri uluitoare pe el. Dar nu le-a dat nieio atenţie. Era prea idealist, prea se simţea Român, prea l-au durut rănile Moţilor lui dragi pentru ca să dea importanţă banului. Era BOEM, nebun. Câteodată suferea de cea mai grozavă mizerie. Dar n'a cerut niciodată. Era foarte mândru şi dădea bacşişuri mari. Nu se uita la ban, nu-I pricepea şi nu-1 preţuia. — EI era argint viu, în veşnică mişcare. Când se înfuria şi vorbea de Moţi, de Istorie, de Căpitan, era vulcan. Izbucnea cu o patimă nemaipomenită şi erupea strombolian: vifor, cutremur şi trăznet. Ardea întreg şi tuna.

Atunci era de o măreţie Impunătoare. Şuviţele negre îi fulgerau pe înalta lui frunte* aspru adâncită Intre sprâncene, glasu-i bariton, tunet; faţa transfigurată şi străbătută de lumini; întreg ţintit ca o spadă, puternic înfipt pe picioare, — în timp ce mâna dreaptă gesticula scurt, tăind energic fiecare vorbă.

Replicile lui erau spontane. In controverse, sdrobea pe oricine. „Auto­rităţile" mai ales, au avut să cunoască această spontaneitate. Ii frângea

fie agenji foarte urit. — Ne povestea cum Ia Bucureşti, Ia locuinţa lui, •agenţii au găsit, printre cărţi, numeroase volume comuniste. Mirarea lor s fost foarte mare. Nu ştiau ce să creadă: e legionar sau comunist? „Ca­pitalul" lui Mărx (fiindcă despre celelalte nu îndrăzneau să se pronunţe) 1-a făcut să întrebe:

— Cum? Dumneavoastră îndrăzniţi să citiţi asemenea opere interzise? Valeriu Cârdu îi privea şi zâmbea. N'a răspuns. întrebarea s'a repetat. — Dece? — a întrebat calm poetul.

•— Păi dacă-i comunistă...? Ce?! Noi nu le cunoaştem? Toate e cărţi comuniste.

— Ei şi? . . . — Cum „ei ş i ? " . . . Ia ascultă, d o m ' l e ! . . . — Ei şi dece nu-i voe? —' P ă i . . . — Ascultă! Dumneata şti când a apărut cartea asta? La această întrebare, agentul a început să se bâlbăe. A încercat s'o

•dreagă cu „autoritatea", dar n'a mers. Poetul şi-a bătut joc de ei, într'un stil măreţ. — Când au înţeles pe ce mână au încăput şi cât sunt de in­culţi, au muiat-o. Dar de înţeles n'au înţeles n i m i c Habar n'aveau că poetul studia pe comunişti, ca să-i poată combate. Şi numai aşa, printre •vorbe, au prins cum că Marx se studiază Ia Universitate. Şi că, spre con­sternarea lor, cartea a apărut cam acum o sută de ani.

Mai interesantă e o întâmplare din 1934. După pedepsirea Iui Duca. Studenţii erau arestaţi pe capete. La Oraviţa toţi erau depuşi la Cazarma Regele Fardinand. Priveau dela geamuri in stradă. — I n vremea asta, v ine dela gară, pe picioare, grăbit şi clătinându-se foarte tare, Valeriu Cârdu. L-au strigat ei de sus, dar poetul care era grăbit, nu i-a auzit.

— Eh! Lasă-I că vine el singur, — a spus cineva. Şi in adevăr, după vrea două ore, Valeriu Cârdu era arestat şi se

găsea la cazarmă. Căpitan de jandarmi era unui incult nevoe mare. Şi cum proştii se vor şi autoritari, iacătă-ne în faţa autorităţii. Era

«nare şi tare. Striga, decidea şi adresa studenţilor injurii după injurii, II prinsese un mare zel.

— Dumneata ce eşti? — se adresează el lui Cârdu, autoritar, ridi-•cându-se dela masă.

— Student, — răspunde acesta. — Deci, — face sentenţios căpitanul de jandarmi — asasin! — Cum? . . . Asasin? . . . a întrebat nedumerit Valeriu, — Asasin, domnule! Asasin ordinar! Constantinescu, Caranica şi

Belimace, asasinii, au fost studenţi. Dumneata, fiind student, înseamnă că «şti asasin.

— Dar d-ta ce eşti? — întrebă brusc poetul, fulgerându-1. — Ofiţer. — Deci, spion! — Cum, dom'le? îndrăzneşt i . . . — Domnule, cutare, cutare, cutare (a înşirat o serie de nume), ofi-

feri, au fost spioni, — d-ta, fiind ofiţer, înseamnă că eşti spion.

j — Dom'le, pe ce b a z ă . . . — Pe aceiaşi bază pe care ai avut-o şi d-ta. Ofiteru] a început să documenteze că, deşi militar, nu-i spion. — Nici eu nu sunt asasin, — i-a tăiat-o scurt poetul, — deşi-s student Întâmplarea este autentică.

C u m I-am cunoscut p e V a l e r i u Cârdu . Prin 1936. Eram în clasa V-a şi publicam, versuri. într'o zi, am

văzut la chioşcul de ziare din faţa prefecturii foarte multă lume cumpă­rând o revistă cu titlu alb, pe fond verde: „CUVÂNTUL NOU". Director: Valeriu Cârdu. Nrt ştiam cine-i. Am întrebat şi ml s'a spus că Valeriu Cârdn e orăvifan, a terminat liceul Ia „General Drăgălina" şi-i student la Drept. — scria versuri încă depe când era elev".

Am cumpărat şi eu revista. Era foarte neobişnuită pentru ochiul meu de elev, dar îmi plăcea: în ea era vorba de Moţi, de Taberele d e Muncă, de Căpitan, de L e g i u n e . . .

Toate erau scrise aşa cum numai Valeriu Cârdu ştia să scrie. M'a uimit mai ales poezia lui, care se deosebea cu totul de poeziile pe care le citisem până atunci.

M'am interesat mai mult despre poet. Toţi aveau un nemărginit res. pect pentru Valeriu Cârdu. Şi mi-am adus şi eu aminte de o întâmplare: eram în cl. Il-a şi, singuratic ca deobiceiu, mă plimbam prin „Grădina de Tir". Un student cu şapcă roşie m'a chemat la el şi m'a trimis după ţi­gări. M'am dus şi i-am cumpărat. Studentul era Valeriu Cârdu, pe caret nrma să-1 cunosc altfel, după trei ani.

Zic, scriam versuri. Citind şi alte gazete legionare, am făcut şi cu un marş, care se putea cânta pe melodia „Astăzi cu bucurie^ Românilor, veniţi!" I I-am dat comandantului legionar Octavian Roşu, care l-a publi­cat în revista „Gărzii de Fier" a judeţului, sub pseudonimul I. Robescu.

într'o zi, bunul comandant Roşu, m'a oprit şi m'a îndemnat să vor­besc cu Valeriu Cârdu. „El e cu experienţă în această materie şi îţi poate da sfaturi cari or să-ţ prindă bine".

L-am ascultat. Vraful de versuri era mare şi tocmai îmi pregăteam volumul, după îndemnul d-lui Aurel Cosma, care, fără ştirea mea, scrisese în „Luceafărul" o notiţă în acest sens.

O zi de vară caldă. In „Grădina de Tir", umbră şi coliere de soare vărsate printre brazii înalţi, tămâioşî. Flori sfioase şi o curăţenie umedă, plăcută.

Valeriu Cârdu şedea pe o bancă de brad, cu mâinile pe speteză, alungite. Sorbea vioriul zărilor din faţă, fluturate printre crengile pla­tanilor.

Atunci m'am dus la el cu manuscrisele şi m'am prezentat. Atunci mi-a dat primele sfaturi. De atunci l-am îndrăgit şi de atunci Valeriu Cârdu a rămas în sufletul meu. — Toate acestea le-a scris măiastră lui peana, la „Cuiburi de lumină", în Buna Vestire. Şi atâta de frumos! Dar până atunci, firul poveştii e mai lung.

I-am dat, deci manuscrisul „CANDELABRELOR ALBASTRE" şi i-am

•cerut o prefaţă. Mi-a notat versurile stângace şi mi-a arătat anumite bu­căţi pe care să le scot afară. Mi-a promis şi o prefaţă.

— Ascultă, şti cum o întitulez? „Prezentare"! Scurt. Iţi scriu eu nişte lucruri frumoase. Le meriţi. Pe când vrei s'o ai gata?

— De-acuma 'n şapte zile. — Bine! Să-mi vină într'o zi chef de scris şi-o fac. Poate chiar di-

seară. — O vei avea!

I-am mulţumit sfios, din ochi. Dar poetul mergea îngândurat, într'un târziu, mi-a spus:

— Măi băete, mă gândesc dacă „Prezentarea" mea nu ţi-o face rău» Clne-ţi editează cartea?

— D. dr. Cosma, directorul revistei „Luceafărul". — H m ! . . . El e deputat, nu? . . , — Deputat. — Mi-e să nu-ţi respingă volumul din cauza „prezentării" m e l e . . . Nu înţelegeam. Eu nu prea ştiam de politică. — Bine, dar i-am scris că mi-o veţi face dumneavoastră. — Şi ce ţi-a răspuns? — Nimic până acuma. — V e z i ? . . . începeam să fiu neliniştit. Nu puteam concepe ca cineva să aibe ură

j>e Valeriu Cârdu. Şi de fapt, d. Aurel Cosma nici n'a avut. A doua zi mi-a scris. Scri­

soarea-! întârziase. Chiar se bucura şi cerea să vadă „Prezentarea" Iui Va­leriu Cârdu cât mai repede, — iar dacă nu poate Valeriu Cârdu s'o facă, din lipsă de vreme sau alte motive, o face chiar d-sa. Am avut o ocazie şi i-am şi trimis volumul. A doua zi, Valeriu Cârdu mi-a spus:

— Mai bine aşa. Eu am început să-ţi scriu „prezentarea", dar dacă-ţi face D-nul Cosma, o las. Poate că aveai neplăceri şi la şcoală, din cauza mea. — In orice caz, volumul să mi-1 trimiţi şi mie la Satu Mare. Vreau să citesc „Prefaţa" şi să-ţi fac o prezentare sub formă de recenzie, într'un ziar de acolo.

Şi vremea a t r e c u t . . . Toamna ofticoasă şi-a scuipat frunzele în vânt, iar depe străzile pustii a dispărut umbra poetului, Cartea i-am^ trimis-o, de Crăciun, la Satu Mare şi poetul mi-a trimis o scrisoare frumoasă, de încurajare. I-am răspuns şi mi-a scris din nou. „CUVÂNTUL NOU" al lui, însă, n'a mai apărut. Valeriu Cârdu a fost chemat la „BUNA VESTIRE". Şi de-acoIo,-nc încuraja pe toţi şi ne creştea în duhul lui. Mustirea aceasta de suflet, a izbucnit sub forma „GENERAŢIEI DE MÂINE", revista noastră delà liceul din Oraviţa. Acolo ne-am cioplit condeiele, Aurel D. Bugariu, Ion I. Mioc şi eu. La noi a venit, curată, slova dintâi a lui Petru Sfetca şi Pavel Butan, la „Generaţia de Mâine", — acea „Generaţie" huiduită, arsă de câţiva profesori fără inimă, dar pe care noi o purtam curată în sufet. Peste ea plutea duhul Iui Valeriu Cârdu şi mişeii n'au putut pricepe nici­odată dece n'o pot doborî, cu toate eliminările şi cu toate persecuţiile. In ^Generaţia de Mâine", am publicat „SCRISOAREA DELA GRANIŢA" de- _

dicată Iui Vaieriu Cârdu, în numărul pe lanuarie-Februarie 1S3S şî ea m'* eostat o eliminare cam lungă, eu examene în toamnă.

Dar vremurile-au t r e c u t . . . , au t r e c u t . . .

1938. P o e z i a legionară.. Criticale căp i tanulu i La „Buna Vestire", cu fiecare articol, Vaieriu Cârdu creştea în su^

fletele cetitorilor. Printr'un meşteşug care-i aparţine, turna în articole poezie, — dar atât de maestru, încât ea părea crescută în pagini. Ne-» spus-o el mai. târziu:

— A, în articole? E multă poezie a c o l o . . . Marterial din care pu-team face câte două-trei poezii, am preferat să-1 încheg într'un articok Trebuia să scriu. Şi atunci toată poezia am vărsat-o în proză.

Iată, dar. Articolele lui nu erau forţate, nu erau produsul unei ci ' zelări. Ele erau inspiraţie pură, spontaneitate, răbufnet . . . Vaieriu Cârdir nu ştergea nimic. EI scria direct.

Şi, mai ales, scria oriunde. Pe „HORIA" 1-a scris Ia o masă de prie-^ leni, printre jocuri de table şi halbe de bere. Nu-I supăra zgomotul pric--tenilor. Când linia poeziei e luminoasă, poţi scrie oriunde şi oricum. Dar să izbucnească ea, nu s'o cauţi. Poezia pură ţâşneşte 1 ca izvorul. Pr i» orice şi oriunde. Trebue doar ca izvorul să fie puternic.

Şi Vaieriu Cârdu avea o „vână poetică" formidabilă. La el sentimen­tul e atât de pur, atât de liberat de formă, încât răsună limpede in su­fletul oricui, ca un glas de clopot apropiat. Citeşti şi vibrezi. Fiecare vers e o lovitură în clopotul de aramă al inimii fiecăruia.

Nu admitea eliziuni, sforţări de frază, lipsuri. Mircea Streinul şi Ra^ du Gyr îi duceau groaza, din această pricină. — „Păi, se suînţelege cu--vântul cutare". — „Nu se subînţelege nimic. Pune-i acolo. Corect. Nu trebue să faci sacrifii pentru un ritm mecanic. Ritmul e al sentimentului,-al suflului poeziei. El nu cunoaşte măsuri fixe. Izbucneşte mai puternic sau mai slab, după natura exploziei lui., Fondul cere forma de care are nevoe. I-o dai. Nu ţii cont de uniformităţi metrice. Armonia nu vine delà măsuri egale, geometrice. GÂNDUL trebue să fie armonios, nu forma-Forma se supune gândului. E o foiţă fină de mătase, pe care o pui p e trupul de aur al poez ie i" . . .

Aşa ne explicăm şi poezia lui Vaieriu Cârdu: aur pur. El nu scria* versuri. El scria POEZIE. Pe el versificaţia nu-1 interesa. Dar, ca prin-tr'o minune, datorită perfecţiunii fondului, era perfectă şi forma. Per-^ feefă, dar nu geometrică.

Această durere a uniformităţii metrice, a simţit-o mai muiî Nein-Mânzatu, care-i cerea un marş, sau cel puţin să-i pună pe note o poezie,

— Măi Vaieriu, versurile tale îmi inspiră zeci de melodii. Dar poezia* nu se supune nici uneia. Fiecare vers cere o altă melodie. E un complex uluitor în poezia ta. Ea nu naşte un cântec. Ea pune în mişcare o orga. Izbucneşte în ţăndări de aur, izvoare şi curcubee. Pocnet şi soare. Fl inte şi haiduci. Moţi şi panduri. Dar toate acestea1 nu pot constitui un marş. Şi tu ai putea face cel mai grozav marş, dacă te-a ! impune formei". —-Şi poetul s'a căznit. Dar n'a ajuns să reuşească. Gloanţele ucigaşe au stin»

lumina care încălzea o ţară. Gloanţele ucigaşe au slins marşul neamului românesc. Dar victoria a izbucnit nudă, numai fond, ca şi poezia lui, Fără formă fixă. Plină şi bubuind. Totul a fost o poezie uriaşă, de Va­leriu Cârdu.

* Nu contează, dacă amân întâmplări din vieaţa lui. Aş vrea să scrin

lot. Dar am atât de multe! Cerc, însă, să trec în goană peste toate. Şi mă opresc o clipă asupra POEZIEI LEGIONARE, al cărei părinte este Valeriu Cârdu, întrucât „Cuiburile de lumină" constituesc opera de bază a poeziei legionare. Prin „Cuiburi de lumină", V. Cârdu a creat STILUL DE POEZIE LEGIONARĂ, stil care până Ia el nu exista.

Ne-a spus împrejurările. Ca şi acum, băeţii scriau poezii pretinse „legionare". Dacă bucata conţinea cuvântul „ Verde", „Garda de Fier" sau „Arhanghelul Mihai", — dar mai ales cuvântul VERDE — era decre­tată, deşi nu mulţumea pe nimeni, „poezie legionară".

ŞI-ATUNCI, IN CÂTEVA SĂPTĂMÂNI, VALERIU CÂRDU A CON­STRUIT „CUIBURILE DE LUMINĂ", CREINO ADEVĂRATUL STIL AL POEZIEI LEGIONARE. Fondul poeziei trebue să fie legionar, — nu for­ma, prin cele două-trei cuvinte strecurate printre versuri.

„Cuiburile de lumină" au uluit, prin noutatea şi perfecţionarea lor. Valeriu Cârdu a fost decretat cei niai mare poet legionar. Dar, deşi cu o perfectă conştiinţă a valorii lui, poetul a refuzat să apară în presă arti­colele scrise în acest sens. Valeriu ţinea la Radu Gyr şi nu voia să-1 ră­nească. Dar azi lucrurile se pot spune limpede: VALERIU CÂRDU, alături de Radu Gyr, ESTE CEL MAI MARE POET LEGIONAR. Opera lui în Le­giune, contează cât opera lui Mihail Eminescu în lirica românească. Ea este piatra de bază, pe care se va construi viitoarea poezie românească, în ţara victorioasă a lui Corneliu Codreanu, a „străluminatului Codrean", cum scrie 'n versuri Valeriu Cârdu.

El avea o viziune de o limpezime uimitoare. O intuiţie perfectă. Va instinct de o dezvoltare maximă. El ne spunea deseori: — „Am, măi, un instinct de animal. Simt totul, cu preciziune matematica". Şi de fapt aşa a fost. Poetul a simţit totul. A simţit victoria, schingiurile, — DAR ŞI-A PRESIMŢIT CU O OARBĂ PRECIZIUNE MOARTEA, despre care ne vor­bea râzând.

Nu punea temeiuri, pe critică, pe laude. A ţinut cont de o singură critică: A CĂPITANULUI. După apariţia „Cuiburilor de lumină", Căpita­nul 1-a întâlnit, i-a pus mâna pe umăr, — aşa cum obişnuia El, în ne­sfârşita Lui dragoste — şi i-a spus doar atât:

— „Bine, Cârdule!" Cartea plăcuse Căpitanului. Aceasta îi era de-ajuns. Căpitanul rosti­

se neîndurata Lui vorbă. — „Nu mă mai interesa nici o critică, — spunea V. Cârdu. Acel

„Bine, Cârdule!" al Căpitanului, valora mai mult decât toţi criticii şi toate laudele Ţării. Puteau să scrie toţi volume întregi despre „Cuiburi de lumi­nă", — vorba Căpitanului era sfântă. Restul nu mă interesa".

Şi nici nu 1-a interesat.

Tot în legatura cu Căpitanul, ne spunea de versurile albe ale talen­tatului poet Horia Stamatu. Pe Căpitan îl surprindau versurile albe. El ştia că poezia e poezie şi-i plăcea un anumit fel de poezie. — „Se uita la versurile albe, de parcă erau cai albi. Citea şi clătina c a p u l " . . ,

De Radu Gyr spunea că-i o privighetoare, „care numai dacă-i scoţi ochii cântă bine". Se referea la imagismul exagerat al splendidului poet. Căpitanul doria fond, voia ca poezia să cutremure, să fie un răbufnet de furtună şi fulger, — nu maestrie de formă. Vroia o poezie energică, dură.

Când i-a cerut lui Mânzatu şi lui Radu Gyr să-I facă un „Imn al Muncitorilor", le-a spus doar atât:

— Să-mi distrugeţi „Internaţionala"! Când mai apoi a venit Radu Gyr cu poezia plină de juvaere stilis­

tice, ca „se-aprind pe umeri aurori" şi altele, Căpitanul a citit-o, a clătinat capul şi a spus: „Muncitorii n'o pricep. E frumoasă, dar muncitoiri n'o pricep. Scrie pentru ei, aspru,.dur, cu furnale, cu cazane, cu pâine aspră".

Apoi, luând condeiul, a şters şi a aşternut energic, primele versuri-model:

„In trudă ne-am zbătut şi'n umilinţă, „Tiranii pâinea ne-au luat".

Aşa că aceste versuri sunt ale Căpitanului. Şi, ne mai spunea Vale­riu, că încă un marş e al Căpitanului, O poezie întreagă. Nu-mi amintesc, însă, care.

Domic i l iu forţai . In vara anului 1938 m'ani întâlnit din nou cu Valeriu. Şedeam cu

el într'un colţ de parc, împreună cu Aurel D. Bugariu şi Damachin Mioc, Ne-a vorbit despre multe. Serile veneau să ne poleiască frunţile cu lună, iar vântul ne împletea degetele 'n păr. Şi-am petrecut aşa mai mult: cu Livi Neda, cu Tati Ghili Epure şi cu ceilalţi.

Lu Valeriu nu-i plăcea deloc mentalitatea orăviţenilor şi nici oraşul, căruia-i zicea „SICRIU CU TREI SCÂNDURI", întrucât Or avita n'are decât o singură stradă, lungă de peste 7 km şi foarte strâmtă. Doar împrejuri­mile Oraviţei sunt plăcute. Dealurile cu vii şi gutui, pădurile cu brazi, iz­voare şi peşteri, fac din împrejurimile Oraviţei unul din cele mai ferme­cătoare colţuri de Ţară. Şi pe acele dealuri, din care sorbi o nestăvilită poezie, hoinărea Valeriu Cârdu tot timpul.

— Măi, eu când eram elev într'a şasea nu scriam versuri. Hoinăream toată ziua pe dealuri. Premiant eram numai fiindcă ştiam, dar de învăţat nu învăţam nimic".

Şi în viaţa de elev, Valeriu s'a distins ca cel mai dinamic spirit al şcolii. La Societatea de lectură „Simion Mangiuca", depe lângă liceul „Ge­neral Drăgălina" din Oraviţa, procesele verbale ale şedinţelor stau mărtu­rie. Valeriu Cârdu lua totdeuna cuvântul şi era cel mai combativ spirit. Pentru distrugerea adversarului se folosea adesea de ironie, dusă până la sarcasm. într'un proces verbal, preşedintele Societăţii de lectură roagă pe „d. Valeriu Cârdu din el. VII-a« să nu mai fie aşa de SARCASTIC. Se con­stată chiar că e PREA sarcastic.

In alt proces verbal, scrie că în timpul unei pledoarii a lui Valeriu Cârdu, tofi elevii s'au ridicat în picioare şi 'n urale formidabile au strigat: „TRĂIASCĂ ROBESPIERRE CÂRDU!" Poetul se bucura de o mare popu­laritate.

Cu regretatul dr. Ion Iovu nu se avea bine, când era elev. Şi celălalt era un spirit combativ şi energic şi s'au izbit două cremeni. Dar Legiunea I-a împăcat şi-au devenit prieteni până Ia sânge. Mâna ucigaşă a cules floarea zilele lor de-opotrivă. D-ruI Iovu, care se căsătorise doar eu o lu­nă înainte de a fi arestat, a fost împuşcat şi ars la crematoriu, iar Valeriu curăţit la Vaslui, câteva luni mai târziu.

De moartea lui, cum spuneam, Valeriu ne vorbea ades. Ii spunea Ghiţă Croitor:

— „Măi Valeriu, scrie, măi, că tu mori. Scrie cât mai ai vreme. Dece pierzi timpul degeaba?".

La Oraviţa, Valeriu nu putea scrie. Era abătut şi mereu urmărit. A-gentul se ţinea după el, ca un căţel. Dar când Ghiţă-i spunea că are să moară, Valeriu zâmbea:

— „I-auzi cu câtă francbeţă îmi spune el că am să mor! Şi are drep­tate. Eu mor încurând. Ştie el ce spune". Apoi întorcându-se spre Ghiţă Croitor, îi spunea cu luminiţele de zâmbet ce-i pâlpăiau în jurul ochilor:

— „Ai dreptate, măi Ghiţă. Eu voi muri..." — „Şi tu şti ce am să fac, Valeriu? — glumea Croitor. Am să dau

interwiew-uri la toată lumea: „Am cunoscut pe Valeriu Cârdu". Cine vine la mine să-i povestesc de tine, trebue să plătească 100 de Iei..."

Toţi râdeau. Dar maiales râdea Valeriu: — I-auzi, fi-re-ar al dracului, are să tragă şi foloase depe urma mor­

ţii mele... Cine putea bănui atunci, că aceste glume sinistre se vor adeveri? Doar

că fratele Ghiţă nu mai cere 100 de lei, ci oferă el taleri mari de lacrimi, atunci când gândul ne duce amintirea, spre scumpul nostrul V a l . . .

într'o seară, am fost numai eu cu el şi cu Tati Ghili Epure. Un înce­put de toamnă. Lună mare şi albă pe străzi. Şi parcă văd: din discuţie în discuţie, am ajuns Ia moarte. Valeriu s'a oprit. A pus piciorul drept pe treptele unei măcelării din Oraviţa-Română şi prinzând pe Ghili cu stânga de umăr, i-a spus, privindu-1 în ochi:

— MĂI, TATI, MA, NOI TOT DE PLUMB MURIM. IN ŞANŢ AVEM SĂ MURIM, MĂI CA NIŞTE CÂINI. DA 'I FRUMOS., . .

Şi-aşa a şi murit. Ghili i-a spus că dacă ar muri în pat de un rapure infectat, s'ar scula din mormânt să moară mai odată, de plumb, în şanţ, ca un câine, fiindcă altfel i-ar fi ruşine.

Caleva în tâmplăr i . Spuneam că era sarcartic, că era numit PSOBESPIESRE CÂRDU. In

şcoală a avut conflicte, în ultimul an, cu un profesor, la liceu. Valeriu era eel mai bun la chimie şi cum profesorul în chestie nu-i prea strălucit la

acest studiu, Valeriu îl ajuta udată, la experienţele ce le tăcea elevilor particulari. Acolo, i-a atras atenţia că experienţa nu e bine pregătită ş i c * aparatul de sticlă se va sparge.

— Dar taci, puiule. Tacă-te zmău, că eu ştiu ce fac. Nu mă 'nvăţa tu pră mine.

•— Eu nu vă învăţ, domnule profesor! Vă spun numai. Fiindcă de spart se sparge!

Profesorul a clătinat din cap, a zâmbit troni* şi a făcut cu ochiuî elevilor. Valeriu tăcea.

După câtva timp, i-a atras atenţia din nou: —• Domnule profesor, se sparge aparatul! — Dar taci zmăului, taci, — că ştiu eu ce fac. — B i i n c e . . . N'a ii trecut câteva clipe şi pac! Aparatul s'a făcut ţăndări. Vinet de mânie Ia râsetele copiilor şi la „Nu v'am spus?" al lui Va­

leriu, a dat drumul elevilor şi 1-a Chemat pe Cârdu într'o cameră alăturată: — Tu! Nu ţi-i ruşine? Tu să mă înveţi pe mine. Tu să mă faci de

râs în faţa e lev i lor! . . . — Bine, domnule profesor, dar eu nu v'am făcut de r â s . . . — Tu mă'nveţ i . . . — . . . d o m n u l e profesor, eu nu vă'nvăţ, fiindcă în definitiv, eu Sar

delà Dv am învăţat aceste lucruri (sic!) In fine! Din acea clipă, profesorul nu 1-a mai putut suferi. Căuta pe

orice cale să-i trântească, la studiul lui. Odată 1-a chemat la oral şi 1-» întrebat lapidar, mai mult în bătae de joc, după tonul cu care se exprima:

— Să-mi spui, Cârdule, dece şopârla are picioare şi şarpele n'are?... într'o fulgerare, poetul şi a dat seama că totul e pregătit numai ca

să-1 încurce. Tonul, stupiditatea cu care a fost construită întrebarea, — şi in plus, ochii profesorului purtaţi pe jos şi prin colţurile clasei, faţa acestuia lividă, toate trădau intenţia.

Fără a-şi pierde cumpătul şi cu desăvârşire calm, neturburat, poetul a construit spontan o teorie ad-hoc!

— „Cunoscutul naturalist francez (a spus un nume fraţuzesc), în studiul său: «Nouvelles contributions s u r " . . . (şi a înşirat şi aci un titlu de carte corespunzător, pe franţuzeşte) a emis următoarea teorie: picioa­rele târâtoarelor cresc invers poporţional cu rădăcina pătrată a lungimii,... m i n u s , . . » p l u s , . . . coef ic ient . . , relaţii algebrice.., formule matematice, etc.

In câteva clipe, poetul a construit cea inai nouă şi uluitoare teorie: cu cifre, date, formule, tot.

Colegii de clasă nici ei nu ştiau dacă-i adevărat. Expunerea însă era foarte serioasă şi ascultau smirnă. Profesorul, care trăgea cur ochiul la clasă, ca de obieeiu, a aprobat. Totuşi, nesiguranţa 1-a făcut să întrebe:

— Dar de unde şti tu astea? — Mi-a căzut cartea întâmplător în mână, delà prietenul (a spus un

nume), student. Ştiţi doar şi Dv, n u ? . . . — Desigur, desigur! N'am văzut-o, dar am citit o recenzie despre ea... — Mă r o g . . . .

Cârdu a luat 9. La plecarea din clasă: — Măi, Cârdule, ia să mi-aduci şi mie cartea a i a . . . — Cum să nu, domnule profesor! Cu plăcere! Orele-au trecut una după alta şi Cârdu n'a mai adus cartea. Ba eâ

a uitat-q, ba că-i în altă parte, ba alt motiv. — Măi, mie mi se pare că nu există! — Inii pare rău, domnule profesor! N'aţi spus Dv că există? . . . Clasa, care fusese informată, a râs cu h o h o t e . . . . . Dar, răzbunător din fire, profesorul şi-a propus să-1 trântească

la examene. Anul se sfârşise. Cârdu a fost informat de un prieten al pro­fesorului şi s'a apucat de carte:

— En nu învăţam nimic, dar, Ia materia lui am citit atunci. Ziua şi noaptea. Am împrumutat cursuri dela un student (nu mi-amintesc cum a spus că îl chema) şi m'am pregătit cum se cade. Ştiţi că x e cursist, n'a învăţat la Facultate. Ştiam, în orice caz, mai mult de cât el".

Şi ce s'a întâmplat? La examen Valeriu a ştiut absolut totul. L-ai examinat trei ore.

— Poţi pleca! Ai terminat! — Dar ce notă mi-aţi dat, domnule profesor? — Asta nu te interesează! -— Ba mă interesează, fiindcă-i vorba de mine. — Nn-ţi spun! — Ba vă rog să-mi spuneţi! — Ei, iaca 10! Eşti m u l ţ u m i t ? . . . — SUNT MULŢUMIT NUMAI FIINDCĂ NU EXISTĂ O NOTĂ MAÏ

MARE DECÂT 10. DACĂ AR EXISTA, N'AŞ F I ! . . . „ Anul s'a terminat. Valeriu s'a răzbunat apoi pe profesorul respectiv,

domneşte: arătându-i într'o notiţă de ziar greşelile ce le-a făcut într'un' articol, pe care profesorul îl scrisese în gazeta partidului, unde dădea sfaturi şi tocmai în materie de chimie. Şi asta chiar după bacalaureat, când profesorul s'a încumetat să intre iar în materie de îizico-chimice.

O altă întâmplare, e dela Cluj, din vremea când Valeriu scria la „Patria". Acolo, ca pretutindeni, se impusese prin talent şi caracter. Nu lăuda, nu se linguşea, dar şefii îl iubeau la nebunie. V. V. Tllea, actualul duşman al Ţării, căuta mereu să-1 sape în ascuns, iar faţă de el se arăta foarte prietenos. Valeriu ştia. într'o zi 1-a încercat. L-a chemat la telefon, şi s'a prezentat drept un prieten al lui, întrebând tot de el: — „Mă nu cumva-i Cârdu la tine?"

— „Cine? C â r d u ? . . . Licheaua aia? . . . " Şi a început să-1 injure la aparat foarte urît. Tot cu voce schimbată,

Valeriu i-a spus „Bine, măi. Atunci îl caut în altă parte". A doua zi s'a întâlnit cu el. Tilea tot râzăreţ, tot bine voitor. Valeriu

fără să trădeze nimic. Şi într'un moment când canalia făcea pe prietenul, Valeriu' I-a întrebat:

— „Bine, măi Tilea, aud că tu mă înjuri pe ascuns. Se poate, mai?".-— „Eu?! Să mă bată Dumnezeu pe mine dacă te-am înjurat. Să mă

b a t ă " . . . etc. Toate cu mâna pe piept, căci, după expresia lui Valeriu, Tilea era „foarte rustic" şi se jura ca pilăriţă.

In faţa acestei făţărnicii, in faţa ipocriziei celei mai murdare, Va­leriu Cârdu i-a întors spatele şi nu i-a spus decât atât:

— Taci, porcule, că EU am fost la aparat. Cu mine ai vorbit. Atât! Şi de-atunei, nici până acuma, Valeriu Cârdu n'a mai vorbit

cu el. I-a întors spatele pentru totdeauna. . . • Iar azi, eroul putrezeşte la Vaslui, — şi licheaua bea şampanie la

E n g l e z i . . . Cârdu a avut viziuni clare şi ştia cui să-i spună „porcule!". . .

Literatură şi a l te le . Era în vara anului 1938. Ca să vorbim cu Valeriu, trebuia să o luăm

de-alungul dealurilor, să scăpăm cât de cât de agenţi, Aceşlia aveau or­dine severe să-l ţină din scurt şi nu putea părăsi oraşul. Valeriu totuşi, trebuia să părăsească oraşul. Avea misiunile lui. Şi a făcut prima încer­care: a plecat în satul său natal Iam, delà frontiera Jugoslavie^ Primul pas. Mai apoi, înşelând pe agenţii, şi care-1 păzeau şi cei depe străzi şi cei delà gară, a dispărut.

Mi-amintesc ce zarvă era la Poliţia din Oraviţa. Agenţii alergau pe străzi, ca morţi: a dispărut Cârdu. Am surprins ' pe doi vorbind sperios. Vorbeau mereu de Cârdu. Se întrebau unde-i. Croiau ipoteze şi alergau în toate colţişoarele Oraviţei, prin pădure, peste tot. Mai mult: ca oameni pricepuţi, au telefonat tuturor poliţiilor din Ţară. Trenuri, autobuse, tre­buia totul percheziţionat. Dar de găsit, nu l-au găsit.

Ce se'nîâmplase? Valeriu a plecat la Timişoara cu acceleratul. In gară, droaie de agenţi. Bineînţeles, poetul care avea o formidabilă alură de luptător, nu s'a fâsticit. A trecut drept înainte. La o eşire, a luat Ia rost pe un gardian, întrebându-1 unde-i nu ştiu ec autoritate. Gardianul n'a ştiut.

— Cum, domnule, nu şti, — s'a răstit poetul — pentru ce eşti pus aci?

Gardianul a luat poziţie de drepţi. Prea era uluitor tipul. Şi când a plecat, a salutat respectuos, cu degetele la c o z o r o c . . .

Câteva zile, mai târziu, Valeriu s'a întors la Oraviţa, după ce, delà Timişoara, s'a dus la Bucureşti. — Ce uşurare pe bieţii gardieni când l-au revăzut! Parcă văd . . .

Altfel, Valeriu se simţea foarte prost „în libertate". Ardea de do­rinţa dea fi dus în lagăr. Ii era dor de mulţi prieteni şi nu putea admite, ca el să bucure de libertate şi camarazii lui să putrezească la închisoare. Se voia cu ei. Şi ne spunea mereu:

—• Formele sunt toate în regulă Ia poliţie. Voi fi transportat la la­găr. Dar când, nu ştiu. Că uite-i mai mult de o lună, de când aştept să mă ridice. Şi nu mă ridică, D o m n u l e ! . . .

Prea se dorea în lagăr, dar prea lucra inteligent, pentru ca să dea ocazia aceasta. Ştiu că în vara aceea, când am plecat cu băeţii in lagărul Frăţiilor de Cruce depe Semenic, m'a chemat deoparte şi mi-a dat multe

sfaturi. Printre ele: să nu cântăm tare şi în pădure. Muntele e mare şi să căutăm loc deschis, unde să nu putem fi surprinşi înj şedinţă, de agenti. Să fim prudenţi, căci „PĂDUREA ARE OCHI ŞI URECHI". Fiecare copac şi fiecare frunză te poate trăda. — Şi aceste sfaturi ne-au prins bine.

Fratele „Pedru" Vârlan nu s'a lăsat surprins. Ne aveam cu toţii pregătite răspunsurile la orice întrebări posibile şi Ia schingiuri El era... „comandant străjer". Şi nu mai uit bancul lui cu „omul e animal sociabil", delà Aristot. Prea sunt zilele de lagăr frumoase, pentru a trece în goană peste ele. Nopţile în cort, marşurile, cântecele. Să nu vă mire! Pe vremea lui Armand Carinoseli, când prigoana era mai înfocată, fraţii de cruce din ţinutul Timiş, cântau:

„Vrem România legionară, „Vrem Căpitan conducător".

Şi-alături de noi şi de cântecul nostru, bătea verde inima pădurii. Că apoi şi pădurarul şi ciobanii depe Semenic s'au făcut gardişti. .Vait auzit nimic, nu le-am spus o vorbă. Dar nu ştiu cum vorbea cerul, foşne­tul copacilor şi privirile. Mut şi pe înţeles, deşi noi negam orice. Adulme­cau în aer alt suflet, atât. Şi eea mai bună înţelegere a oamenilor e delà suflet la suflet.

Aceste lucruri, însă, de o măreţie impunătoare, le las pentru altă­dată. Vreau să mă reîntorc la Valeriu, Ia literatura făcută înainte şi după întoarcerea din lagărul F. d. C. — Marşurile noastre de atunci au fost teribile: fără a cunoaşte nici unul drumul, fără nimic. Dar am ajuns. 9(1 de Km cu un singur popas. Prin pădurile unde nu era ţipenie de oui, cântam, mărşăluind, „De prin satele răzleţe", „Ştefan Vodă" şi toate ce­lelalte. „Sfântă tinereţe" se înţelege delà sine.

In 1938 eram mai mare decât în 36. Puteam vorbi cu Valeriu mai limpede şi mai intim. Şi am vorbit de toate. Absolut de toate. Şi nu ştiu cum s'a lăcut, că şi de asiădată îi dădeam un manuscris: ,.FLOISf DE PIATRĂ". Tot aşa: să-1 răsfoiască şi să-mi dea o prezentare nouă. A ră­mas din nou să scrie, (sub pseudonim, bineînţeles, căci eu eram elev în-tr'a VIII-a) din nou să vedem un volum nou. Dar prefaţa n'a mai termi­nai-o. O săptămână după plecarea mea în Jugoslavia, la Damaschin, Va­leriu a fost dus în lagăr. Atunci a plecat şi de atunci nu l-am mai văzut...

Sfârşii Şi aşa spune lumea orăviţană, cum că pe Valeriu Cârdu, pe avocatul

Chili Epure, pe inginerul Bărbat, şi pe ceilalţi, (parcă şi Livi Neda), jandarmii i-au dus la gară ziua nămeaza mare, iar ei aveau toţi o bandă de tricolor cât reverul hainei. Le-a pus-o la toţi Valeriu Cârdu, ridicat bol­nav, cu o temperatură foarte mare. Numai el vorbea şi se bucura: —• „Ascultaţi, de-acuma înainte păşiţi în Pantheon. Nu mai e nimeni doctor, avocat, inginer, publicist sau altele; suntem, toţi fără meserie, puşcăriaşi care păşesc în Pantheon. Bucuraţi-vă! De-acuma sunteţi numai camarazi, — atât. Toate celelalte rămân în afara baionetelor".

Cordonul de jandarmi era foarte puternic. Şi cum ei au primit „or-den" să nu-i lase să vorbească, l-au făcut atent, cu „bă", pe „cremenalul" ac»la isteţ care vorbeşte. La care somare, Valeriu Cârdu a scos un pol şi I-a svârlit jandarmului:

— „Hai sictir! Cu tine nu stau de vorbă. Tu du-tc şi cumpără-mi ţigări!"

Şi lumea îi privea delà geamuri cum trec. Intre jandarmi, încet. Dar cu fruntea sus. Şi nimeni din cei ce se'ngrozeau privindu-i n'au priceput dece zâmbesc? Ce văd? — Hei, vedeau ei cê nu vedea altă lume! Vedeau Ţara verde, vedeau chipul Căpitanului . . . Şi Ţara verde era cât un soare.

Triste sunt toate întâmplările de mai apoi. Singuri complect, pri­goana inteţită, Valeriu dus. Nimeni nu mai rămăsese. Nici Tati Chili Epure, nici Tavi, nici Livi. — Cine ne mai spunea de nenea Mişu Polihroniade, de căpitanul Şianeu, de Mircea Eliade?! Valeriu spunea că numai „cei mari" să nu moară: Cantacuzino, Clime, Totu, Bănea. „Noi cei mici, ne putem d u c e " . . .

El se număra printre cei micit Dar, da! Vulcanul nu se cunoaşte, până nu erupe. — De Căpitan nici o minte românească nu putea concepe Să fie ucis. Acest lucru era cu desăvârşire exclus. In privirea lui, totuşi Valeriu era îngrijorat. II iubea pe Căpitan fanatic şi se temea. Se temea, cum s'au temut toţi, îmbuchetaţi intr'un singur gând: „noi ne putem cu­raţi până Ia unul, numai Căpitanul să rămână viu".

Dar 29 Noemvrie a venit, peste orice putinţă de gând. Ţara s'a zgu­duit, dar n'a putut pricepe şi n'a priceput. Căpitanul mort? — Era o neputinţă! Şi este o neputinţă. Căpitanul e veşnic viu şi veşnic, viu va rămâne. —. Dar sufletul românesc a plâns! Ţi-aduci aminte, frate Damaschine, frate Aurele, cum ne-am întors delà proba de 1 Decemvrie plângând? Rămâ­neam fără de ţară, fără nimic. Streini Ia noi acasă, vânduţi jidanilor şi zilnic schingiuiţi sufleteşte.

Şi-au fost totuşi oameni cari s'au bucurat! Jidanii se felicitau şi se băteau pe pântece. Profesorul Buzea fremăta de bucurie. Spionii lui de director şcolar, ne urmăreau pretutindeni. Să vadă ce zicem, cum reacţio­năm. — Şi-a trebuit, măi Damaschine, să fugim şi să ne ascundem, ca sa putem plânge. In pădure, cu frunţile în frunze uscate şi îmbrăţişând co­pacii. Şi iarna s'a lăsat tot mai cenuşiu, tot mai s u m b r u . . . Ceţuri mari, iar opri frig, frig, pe cerul înroşit de s t i c l ă . . . Vânt rece. Fluturi de ză­padă. Ger.

Am aşteptat semnalul de răzbunare zadarnic. Toate ne mergeau; rău: exploziile delà laboratorul locotenentului Dumitrescu, căderea lui Victor Dragomirescu, prinderea iul Alecu, uciderea profesorului Cristescu, fugă-rirea lui Horia Sima.

Toate ne loveau şi ne zguduiau. Semnele erau proaste. O singura dată am tresărit şi am explodat de bucurie ca un nebun: când am văzut afişat placatul în care se punea preţ pe capul lui Horia Sima. Tc-am prins, Damaschine, de braţ şi am spart strigătul de bucurie in dinţi: „ÎNVINGEM! Bestiile sunt slabe. Acest placat e semn, că ei. nu ştiu nimic de Horia Sima, i-au pierdut orice urmă. E primul semn al victoriei care

«e apropie. A reînviat vremea lui Avram Iancu. A reînviat speranţa. Nu­mai pe capul Iancului s'au mai pus preţuri, afişate. Idioţii! Acesta-i sem­nul definitiv, că Horia Sima nu va putea fi prins".

Şi nici nu l-au prins. O fi citit şi el placatul şi o fi râs. Căci Horia era pretutindeni şi nicăeri. In sufletele noastre creşteau Ceahlăuri de mândrie şi râuri de înduioşare.

— Dumnezeu ne-a dat un Mântuitor! Dumnezeu să ni-1 ţină! — Şi n e rugam cald, copii nevinovaţi, să ni-1 ocrotească Dumnezeu. Şi ni 1-a ocrotit.

Iar sufletele se ridicau. Pasul ni se încorda mai drept. Orice fir de ţarină putea fi călcat de pasul Iui Horia Sima.

EI era o nălucă mare, peste Ţară. Cioban, geamgiu, colector de bani pentru biserici, tot. Pretutindeni şi nicăeri. Fum, dispărând dintre agenţi. Parc'avea iarba fiarelor, parc'avea, peria, pieptenul şi năframa din basm. Imaginaţia noastră de copii îl închipuia oriunde, — iar de treceam pe lângă vreo troiţă de Ţară, ne întrebam: oare la această troiţă s'a rugat Horia S i m a ? . . . Şi căutam, înduioşaţi şi fascinaţi, prin praful drumului, urma paşilor Iui.

*

Valeriu s'a dus. In acel 21 spre 22 Septemvrie, un an mai târziu. In „CĂLĂTORIA FANTOMĂ". Fercheş: cu şapca albă de burete pre-o sprân­ceană, cu gulerul răsfrânt bărbăteşte, cu hainele Iui verzui, noui. — Aşa «crie I. G. Dimitriu. Aşa îl vedem. In oraşul primei lui deputăţii. La Vas­lui. Şi cum a dorit: in şanţ, de plumb, ca un câine. Şi mitraliera ţăcănea tot aşa: ca un c â i n e . . .

Flor i n e g r e Flori negre, flori de suflet, aşterneţi-vă pc mormântul lui. Piscnri

mari de soare şi păduri, duceţi-vă şi încununaţi-i mormântul. Imbracă-i, Jegendă, numele în rama ta. Iar voi, amintiri, revedeţi manuscrisele şi pic­turile lui. Stau acasă, la Iam, Intre părinţii care-i caută chipul, cu degetele stoarse de durere şi de vremi. Şi tatăl său g lăsueş te : . . . „l-am spus pe câmpul Iamului, arătându-i dealul Coşteiului, în spre Jugoslavia, du-te dincolo, Valeriu! Dar nu m'a ascultat. A râs şi a spus că pc el ii cheamă Valeriu Cârdu şi nu poate trece peste morminte. Preferă să fie mormânt. I-am spus, ca tată, că am simţit, că au să-1 împuşte. Dar a râs. Şi cum am simţit eu, aşa a fost. La gară, când l-au urcat in vagon şi m'a privit ultima dată, parcă mi-a spus cineva: „nu-] mai vezi". Şi nici nu l-am mai văzut". . „

Iar chipul mamei vlăguit de durere, icoana sfântă pe care o iubea Valeriu, îmi arată scaunul cu mâna: „Iaca, aci şedeam când au venit a-genţii. Au întrebat de Valeri. Le-am spus că nu-i acasă. Era în oraş. L-au aşteptat. Pe drum un poliţist i-a spus că acasă îl aşteaptă agenţii să-1 aresteze, L-a rugat să dispară. Dar el a venit acasă. Pareă-1 văd: a întrat de peste uşă şi-a spus agenţilor „Bună seara'.". M'am uitat ia cl. Nu m'a văzut decât cu coada ochiului, căci şi-a tras pălăria pe sprânceană şi I-a

durut privirea mea. .4 îngălbenit uşor. M'a sărutat. A dat mâna cu tată' sa, ca frate-su. Ne-a sărutat pe toţi. Şi a comandat agenţilor, „halde!'' Bagajele şi le făcuse cu o săptămână î n a i n t e . . . Şi s'a dus Valeri. Iaca nu l-am mai văzut nici azi. Parc'am simţit a t u n c i " . . . .

Vorbele cad grele, îndurerat. Fotografia Lui ne priveşte din ramă. Ochiul i-e treaz, fulgerător. Iar în casă primăvara se sbate dureros. De-undeva, dintre nişte meri înfloriţi, a pornit un zumzet de vânt. Pătrun-de'n casă, tremură pe tavan în rotogoale de abur şi fotografia lui Vaieriu se clatină. Un glas ne spune:

,,Nu vor muri feciorii. Vor învia. — Amin!" Şi-apoi în casă, e linişte i a r . . .

PAVEL P. BELU

U n d e - ţ i sunt, fa icule , b u c u r i i l e ? Ţ i e l a i c a l e , o m f ă r ă b u c u r i i *

Taicule, taicule, Cum ţi-aş săruta părul albit de supărare Acum când între noi e aşa depărtare. Cum aş vrea să mai fiu copil ca altădată Să-ţi mai simt bunătatea de t a t ă ! . . .

Pe cine să mai dojeneşti, pe cine? Când eu sunt aşa de departe Şi slovele 'ncrustate în carte, Au omorît copilul din mine.

Prea devreme zăpada s'aşter-ne pe tâmple Cum nu-mi citeşte'n suflet nimenea? Dece durerea mă apasă grea? Dece otrava paharul mi-1 umple — Şi plămânii mi-l roade oftica?

Unde-ţi sunt, taicule, bucuriile tale Că m'ai crescut şi m'ai făcut mare? Unde-mi sunt, taicule, ceilalţi fraţi Dece sunt toţi aşa de 'nstrăinaţi?

Când vei avea şi tu bucurii, când, Nu te veli mai culca suspinând?

MIRCEA GEORGESCU

N E A S T Â M P Ă R * ) ZIUA ÎNTÂIA.

E farà margine a mea durere... O, nu am liniştea ce am visat-o— ' Aud mălcuţo^ tu indurerato Doar plânsul tău în lumea de tăcere.

Tu ai deschis fereastra ea să «boare In linişti sufletul meu desroblt.. O, mamă bună, cât te-am fost iubit! — De-a ta durere Inima mă doare..

ZIUA A DOUA. Eu cine sunt? De unde am venit? Aşa se 'ntreabă sufletul de-acum... Şi mama caută urma mea pe drum Nu crede ochiului că am murit...

Se roagă pentru mine îngerului meu Ca să-mi arate la 'nceput cărarea. De lacrimile ei mi-e stinsă lumânarea Şi florile se vestejesc mereu.

ZIUA A TREIA. ' Mi-e sete; 'n ciobul din fereastră îşi moaie sufletul buzele Iui. A odihnit pe dunga blidului îngerul pazei în haina lui albastră...

Şi îmi arată 'n zare nesfârşirea; Dar e u o văd în ochii tăi de mamă... ••— Cu câtă 'ndurerare mă recheamă! A strălucit în ei nemărginirea.

GRIGORE BUCURII*

*) Din manuscrisul volumului „Moartea copilului" ce va .• par» In editura „Astra Bănăţeană".

I A N C U B O B U , o m u l p r i m i t i v d i n C ă r a ş

d e : VIRGIL BIROU

Un învă ţa t a rheo log g e r m a n , î n t r ' u n i m p o z a n t vo lum, se o c u p ă d e pre i s to r ia Băna tu lu i î n c e p â n d din cele m a i vechi t im­pu r i . S tud i ind c iobur i , i n s t r u m e n t e , totfelul de utensi l i i şi a l te m ă r t u r i i d e s p r e v iea ţa o m u l u i p r imi t iv , scoase la ivea lă de să­p ă t u r i , a junge la conc luz ia că t rac i i a r fi u r m a ş i i direcţ i a i o-m u l u i d in neolit ic. C u m o r a m u r ă a t rac i lo r a fost a c a s ă în Caras şi da t ă f i ind con t inu i t a t ea e lementu lu i a u t o h t o n p r i m o r ­d ia l , a m pleca t î n t r ' o zi să cau t p e o m u l p r imi t iv în Căraş . Şi l - am găsit .

II c h e a m ă I a n c u Bobu şi e d in Ticvani . S t a t u r ă potr ivi tă , d a r b ine legată . T o r a c e pu te rn ic , c a r e sp r e mij loc se îngroaşă , ca la gori lă . F r u n t e n u p r e a îna l t ă şi teşi tă. Pome ţ i ieşiţi , fălci enorme . Poa te zdrob i u şo r oase cu ele. Gât scur t şi c â n d s tă în p ic ioare , mâ in i l e îi a jung a p r o a p e de genunch i . L a capă tu l b ra ţe lo r d o u ă p a l m e eno rme , c a r e se joacă cu sacii d e o su tă d e ch i lograme . T o c m a i c u m 1-a descris s avan tu l a rheolog.

N u m a i c ă omu l m e u m a i avea ceva, ce i lus t ru l î n v ă ţ a t n ' a p u t u t reconst i tu i d in res tu r i l e fo3ile. O m u l m e u avea doi ochi de cu loa re a lbas t r ă , d in ca re i svora u n ca lm sen in şi avea p e m u s ­t a ţ a a lbă şi î n cutele d in j u r u l gur i i u n z â m b e t b l â n d şi pr ie ­tenos , c a r e a d u n a copii d in vecini şi-i u r c a pe genunch i i lui , c â n d şedea, la sfârş i tul lucru lu i , p e scaun în fa ţa casei. Es t e tocmai aşa, c u m 1-a reconst i tu i t sculp toru l Ladea , dupăcc a fă­cui adânc i sondă r i şi cercetăr i în sufletul caid çi viu a l că ră -şanu lu i .

— Ciacia Iancu , îi s p u n copii . „Ciacia" î n s e a m n ă în l i m b a sa tu lu i f ra te m a i m a r e . P e cra­

n iu l a lungi t omu l m e u a r e p ă r c ă r u n t , d a r p e n t r u copii tot Ciacia I a n c u a r ă m a s . Căci el le făcea că ruc ioa re cu ro ţ i de dovleac, lăuji cu d o u ă coa rde d in tulei de cucuruz şi c ă r ă b i

34

din băş ică de po rc . Din t inereţe , de c â n d s'a în tors d in că tăn ie . Via ţa lu ì Ciacia I a n c u e s implă , ca a oameni lo r p r imi t iv i

în tot locul . L a fetişi d e p i a t r ă n u se m a i înch ină ; d a r z iua , în care şi-a cules p o r u m b u l şi 1-a u r c a t î n podu l casei,, e săr ­bă toa r e p e n t r u el. Afară de aceas ta m a i ţpne vreo două , t re i să rbă to r i , măsuratul laptelui la oi, c a m p e la Sft. Gheorghe , friptul rachiului t o a m n a şi z iua Sâmtului, c â n d face p razn ic . Asta e la Sft. Ion.

M ă n â n c ă orice, c â n d a r e . Mai cu s e a m ă vegetale. Curechiu , fasole, c r u m p i . O s c h i m b ă şi î n b r â n z ă de oaie . Apoi i a r ă ş c r u m p i , fasole şi cu rech iu . Câ teoda tă însă a r e văd i te m a n i f e s t ă r i de carn ivor . L a Crăciun, b u n ă o a r ă , t a i e porc i , i a r la p r a z n i c o m o a r ă o oaie şi o sumeden ie de găini . Atunci ies din el şi s emne de s t răvech iu cul t idola t r ie , î n t rucâ t a d u c e s t raşn ice j e r t fe uriei ze ie tă ţ i mi to logice d in p r o d u s e l e p r u n u l u i şi a le vi­ţei de vie.

Şi concepţ i i le sale pol i t ice sun t s imple . D o u ă l uc ru r i ştie. Când îl c h e a m ă î m p ă r a t u l , să se ducă . I a r t o a m n a , c â n d u m b l ă domni i p r i n sat d u p ă bir, să p lă tească . El ştie, că dacă n u plă-leşte, domni i îi po t lua s t raiele d in p a t , sau geamur i l e de la ferestre. Ca lui Ion Popa .

In consecinţă d in t i m p u r i imemor i a l e şi-a o rgan iza t v iea ţa p e n t r u u m i l ă îndepl in i re . Goarna 1-a c h e m a t de vreo câteva or i . S'a dus , u n d e l ' a u t r imis . P e n t r u domni i c u b i ru r i l e î ng ra şă boi. P r i m ă v a r a c u m p ă r a doi j u n c a n i . V a r a işi făcea t r ebur i l e cu ei, i a r t o m n a , d u p ă t e r m i n a r e a luc ru lu i , îi p u n e a pe îngră­şat şi la t â rgu l m a r e de la Sfântul Arhange l îi scotea l a vân­zare . Câştiga două , trei mi i de Iei. Cu o m i e şi şasă sute îşi î m p ă c a da rea , de res t îşi c u m p ă r a p o r c , îş i ş â n d r u i a casa , or i îşi r e p a r a cocina şi gra jdul . P e n t r u sare , t u t u n şi pe t ro l ne -vas tă-sa ducea pe cap la tâ rg , î n f iecare s ă p t ă m â n ă , u n coş de ardei , de va rză şi ceapă . Câteodată gutâ i şi m a r m e l a d ă de p r u n e .

Aşa a făcut şi în a n u l acela. Când a văzut , că s 'au u m p l u t scofur i le Ia boi , i-a ţeselat , i-a pe r i a t f r u m o s şi i-a dus la t â rg . l i c u m p ă r a s e în p r i m ă v a r ă cu douăsprezece mii . D u p ă c u m stă­t eau p re ţu r i l e a tunc i , cu p u ţ i n n o r o c a r fi p u t u t căpă ta p e ei c incisprezece. D a r şi cu pa t rusp rezece şi j u m ă t a t e i -ar fi dat .

Când a ieşit d in cu r t e cu boii , t ocmai t recea spre t â rg u n câ rnecean . Cunoscuţ i vechi , s 'au opr i t de vorbă .

— Iancule , io cau t o pe r eche de boi bun i .

— Ài mei sunt de dat! — Ştii, ce? Să n u ne tocmim mult, îţî dau treisprezece şi

m ă întorc acasă cu boi. — Nu pot, vecine, cu atâta. — Treisprezece şi jumătate! — Tot suntem, departe.

Vecinul se mai uită odată Ia boi, Ie pipăi spinareai şi şol­durile apoi îi apăsă pe scofuri.

•— Iţi dau patrusprezece şi niciuH criţar mai mult! — Gă nu-i pot da delà cincisprezece. — Apoi să ai târg bun, Iancule. Eu mi-aşi lua doi juncani

mai mici. Aşa a ajuns Ciacia Iancu la Cacova la târg. Acolo s'a în­

tâlnit cu alţi săteni. Şi-au cântărit din ochi boii, le-au potrivit preţurile şi s'au pus pe aşteptat. Forfotea multă lume prin târg, ticvănenţi cu iancăre şi cioareci vineţi, goruieni cu cojoc spă­lăcit , văleni cu şorţ vânăt în faţă, delureni cu şube de lână şi c u pâsle de oaie pe c ap . Printre boi umblau şi doi, trei nemţi cu căput scurt şi tureci, pilari din Recita şi Timişoara. Unul s'a apropiat de boii lui Ciacia Iancu, dar nu i-a spus nicio vorbă.

P e la zece oamenii se mai uitau pe furiş unul la altul. Nimeni n'a vândut nimic. La unsprezece a u căzut pe gânduri Numai vrănenţii au reuşit să vândă patru perechi pentru Re­cita.

Iancu Bobu dădu funia boilor unuia! care-şi aştepta noro­cul lângă ei:

— Ţine-i o leacă, vecine. Trec» drumul la Drincea, să m ă desmurt, că mi -au înţepenit picioarele. Dacă ar întreba cineva, îi dau cu patrusprezece.

Ieşi din birt înviorat. — N'a întrebat nimeni, vecine? — Nimeni , Iaricule. — Ii trecem noi Miercurea viitoare, vecine. Tu nu vrei să

te încălzeşti? — Nu mă mai duc, că o veni fecioru-mio şi nu m'o găsi.

Iancu luă boii de funie şi îşi împinse clăbăţul pe ceafă.

—- Apoi sănătate bună şi mulţam, vecine. — Sănătate hună, Bobule, Miercurea viitoare iar s'a dus. L u m e destulă şi acum, dar

n u ca s ă p t ă m â n a t recu tă . Boi însă n u s 'au c ă u t a t şi I a u c u s'a în tors c a m abă tu t . Vecinul delà dea l l 'a a ş t ep t a t în poar t ă .

— I a r îi aduseş i acasă , I ancu le? — Nu le-a venit lor omul , Ioane . P â n ă Miercurea v i i toare! Acasă nevas tă-sa , Lena , gă tea de p r ânz . E a a t recut m a i

r e p e d e p i p a r c a şi ve rde ţu r i l e ;şi cum! a sosit, a p u s d e turtă. , Miros ca ld de m ă l a i cop t îl î n t â m p i n ă p e I a n c u şi a s t a îl u m ­p l u de vorbă . Se aşeză l ângă sobă să-şi încă lzească oasele . Scui­p ă ascu ţ i t p r i n t r e d in ţ i de câ teva or i , apo i g ră i :

— Imi p a r e r ău , Leno, să-i vând . Aşa bo i b u n i d e m u l t n u a m avut . Ar t r age şi s ingur i la p lug .

— Sunt b lânzi , Iancule , ca mieii . Nu d a u din coa rne şi n u smuncesc funia, c â n d îi por ţ i î n b r eazdă .

B a b a L e n a şi a c u m s imte în t re coaste locul, u n d e c u vreo doi, t re i an i m a i îna in te a lovit-o cu co rnu l u n bou jucăuş .

T u r n ă d in s t r ach ină fasolea f ierbinte î n cele d o u ă b l ide de p ă m â n t . Scoase d i n t r ' u n d u l a p de s cândur i u n bl id cu m o a r e de curech iu şi desveli d in şervet t u r t a ca ldă de măla i . I n fa­solea d in b l idul lui I a n c u îno ta şi o costiţă a fumată , p e ca re L e n a o r a s e de pe fundul oalei de u n t u r ă . F a ţ a lui se u m p l u de poftă robus tă .

Mânca fără vorbă . O l i ngu ră de fasole, u n a de m o a r e . Sub pie lea p ră j i t ă de s o a r e m u ş c h i i fă lc i lor se u m f l a u şi se î n t i n d e a u ha los . > —

M â n c a adânc i t în g â n d u r i . D a r m â n c a r e a u m p l e a s t omacu l şi-i vâ r a în m e m b r e p u t e r e şi că ldu ră . P e f runte a p ă r u r ă b ro ­b o a n e de sudoare .

F r u n t e a îşi t r ă ia vieaţa separa t . Pielea ei, adăpos t i t ă d e pă­lă r ia şi de c lăbă ţu l t r as t o t d e a u n a p e ochi, a r ă m a s fină şi al­bă . Geamul din faţa mesei a r u n c a u n reflex d e l u m i n ă a s u p r a ei. Totuş i p ă r e a n o u r a t ă . Capul acesta, osos şi pu te rn ic , b ă t u t d e a tâ tea viscole şi p loi , lovit de a t â t ea năpas te , n u m a i înţe­legea l egă tu r a d in t r e l uc ru r i . S imţea n e n o r o c i r e a , d a r n u se în­d u r a să o încerce.

I a n c u t e r m i n ă fasolea şi pe fundu l b l idulu i r ă m a s e n u m a i cos t i ţa . Scoase d in p raşc ie b r i ceagu l şi o tă ie îri bucă ţ i . Din­ad ins a l ăsa t -o pe u r m ă , ca să o gus te cu m a i m a r e plăcere .

I a n c u n u şi-a r i d i ca t ochi i d in b l id . D a c ă i-ar fi r id ica t , a r fi văzut , că în b l idul neveste-sii n u este costiţă. De vreo câ teva s ă p t ă m â n i n u m a i este. E l ştie asta , căci a b ă g a t de seamă de

37

p r i m a da tă . Ar fi pu tu t , să o î m p a r t ă în două . Atunci însă nici p e u n d in te n ' a r fi a juns . Ar fi fost şi de pr isos , căci L e n a n ' a r fi lua t -o . Aşa e ros tu l lucrur i lor , buca te le b u n e se cuvin celui pu te rn ic , celui ce duce greul . Costi ţa însă l 'a r e a d u s în i umea r ea l ă :

— Dacă n ' a r t rebu i să c u m p ă r p o r c d e Crăciun, nici n u i-aş v inde .

— Nu a v e m ie rna t ic p e n t r u ei, I ancu le . Ce ne facem, d a c ă vine o i a r n ă grea şi se i sprăveş te f runza d in f runza r şi va t re ­bu i să d ă m fânul la oi? î n t r ebă Lena . Ţ i - a m spus să faci f run­za r m a i m u l t !

I a n c u n u r ă spunse . Adevăra t , t r ebu ia să facă f runză m a i m u l t ă , d a r a fost p r ea obosit . Nici el nu-ş i da seama, c u m de n ' a p u t u t c u m p ă r a a s t ă p r i m ă v a r ă doi p u r c e i . I -a r fi ţ i n u t v a r a cu dovleci şi cu lobodă , i a r de là S f â n t ă m ă r i e i -ar fi p u s p e c u c u r u z : D a r nici c u m n u a p u t u t să facă în p r i m ă v a r a aceea şapte , opt sute de Iei, cât a r fi costat purce i i . T o a m n a t r ecu tă c u c u r u z u l a fost s lab, i a r p r u n e n u s 'au făcut deloc. Altceva t ancu n u avea ce să v â n d ă .

A t re ia Miercure s'a dus d i n n o u la t â rg . P e la n o u ă s'a pus o p l o a e m ă r u n t ă de t o a m n ă , ca re i-a în t r a t p â n ă la oase şi c a r e a spa r t l u m e a delà t â rg . Când a sosit acasă , a găsit casa rece. L e n a n u se în torsese .

I a n c u a legat boii în g ra jd şi s 'a dus la vecin, ca re cu câ­teva zile m a i î n a i n t e şi-a fiert ţuica.

S'a în tors bea t lulea. I n t r e t i m p a venit şi L e n a şi u d ă l eoa rcă se a p u c a s e de p r â n z . I n I a n c u c locotea m â n i a . Mintea i se în tunecă .

— Unde-mi stai g u r ă căsca tă , Dumneze i i şi soarele tău , u r l ă din el a m a r u l , căşti g u r a la t â rg şi p e m i n e m ă ţii p e d r u m ?

— Dar , Iancule , n u fi n ă b u n , t u ştii ce a fost la t â rg . N ' a m p u t u t t rece n imic , a m a d u s m a i b ine de j u m ă t a t e de co tă r i ţ ă a c a s ă Mi-am deşela t oasele degeaba .

O m u l u i i se făcu n e g r u î n fa ţa ochi lor . O a p u c ă pe b ia ta L e n a de be rega t ă şi o b ă t u d e doctor.)

A cincea Miercur i , î n t r ' o s loată de n e a u a şi ploaie, a vân­d u t boii . Cu şasă mi i şi cinci sute . De două mi i a c u m p ă r a t porc . Cu o m i e şi şasă sute şi-a î m p ă c a t da rea . Vreo d o u ă sute a beu t . •aa

La sfârşit i-au mai rămas vreo trei mii de lei, căci a mai avut prin casă câteva sute rămase delà'varză. Cu banii aceştia a voit să-şi cumpere în primăvară viţei.

Primăvara Iancu Bobu cu trei mii n'a putut să-şi cumpere viţei. Nici în anul următor şi nici în alt an, deatunci şi până azi. Banii s'au strecorat printre degete, îni dare, pe bumbac şi pe multe altele. Pământul nu şi l'a mai putut lucra singur. L-a dat în parte. Mai târziu şi cu darea a rămas în restanţă.

Cutele din jurul gurei sale enorme s'au adâncit. Mustaţele, odinioară albe ca porumbelul, acum s'au murdărit în cenuşiu. Iar zâmbetul blând din ele a fugit şi în locul lui s'a aciuiat amărăciunea.

Iancu Bobu ar mai face şi acum jucării copiilor, dar copii nu mai vin la el, căci albastrul senin din ochii săi acum s'a tulburat.

VIRGIL BIROU

Icar către cyan J u l s a u Vrăjită sburătoare fără trup Dece tot mai voioasă creşti in mine? Când paza tndoelii rob mă ţine Şi lanţul nevăzut nu pot să-1 rup!...

Din ale vulturilor sboruri line Te naşti cu zarva din stârnitul stup, Iar eu al Nopţii pas il întrerup Şi chip Iţi sap In ceară de albine».

La zeli mei nu află 'n veci Iertare Cel ce sărută bolţile Tăriei Şi bea o clipă dulcea desfătare;

Dar, Tu, ne'nfrânt de armele mâniei, Te vei aprinde 'n oameni veşnic Soare; Cădea-vor scrum cetăţile robiei!...

ADA CRIN

P R I E T E N U L U I M E U

Mi-al rămas numai tu, prietene efine; tu nu mă Invidiez! petru cele câteva poezii ale mele,

nu te enervează faţa mea vulgară şi nici faptul că beau — dece beau, ştiu numai eu, - -că sunt şomer, deşi — in altă parte — poate-ml aveam acuma visata casă din pădure; hai, prietene cfine,

să ne ducem după stele, să le bem lumina care ne va răcori sufletul; luna nel va răsări în inimă — oare dece n'a citit Pavel P. Belu „Viaţa 'n pădure"? —> râurile cerului îşi vor revărsa grâielet-albastre peste umerii mei. Haide, câne, haide s'alergăm după mânecile vântului. Lumea va spune c'am înebunit, dar e mai bine aşa. Doamne, binecuvânfată-i copilăria bătrânilor şi nebunia artistului. Nebunia mea, frate câne, e. sfinţită cu stelele nouilor continente ale visului. Cât de bun eşti cu mine, frate câne! Ochii tăi adăpostesc mila. Inima ta bate omeneşte. Eşti fericit fiind

câne, bunule frate câne. #

* *

Totuşi, fiindcă aceasta e-un fel de fabulă, mă 'ntreb: oare nu cumva ai încerca să mă muşti dacă aş lătra ca tine?

MIBCE4 STREINUL

P o e t a A d a Neçjri

Născută la 3 F e b r u a r i e 1870 la Lodi p e Adda, în m ă n o a s a câmpie l o m b a r d a , Ada Negri , m a i glor ioasă decât o r ica re a l t ă poe ta i ta l iană , îşi p o a t e serba, m u l ţ u m i t ă şi în nedesmin ţ i t ă vigoare, n u n t a sa de aur 1 cu poezia .

L a aceas tă f a imă universa l r ecunoscu tă a con t r ibu i t desi­g u r n u n u m a i ta lentu l a p ă r â n d cu p r ime le vo lume Fatalità ^Milano, Treves , 1892, şi Tempeste (Milano, Treves , 1896),, în p l ină epocă socialistă, pozit ivistă, na tu ra l i s t ă (sau veristă , c u m i se spunea în l i t e ra tu ra i t a l i ană) , Ada Negri a en tuz i a sma t p e toţi con temporan i i săi, p r i n accente le energice şi r evo lu ţ ionare cu care a ştiut să cân t e mizer ia luc ră to r i lo r d in fabrici (fusese n u m i t ă , la 18 ani , î nvă ţă toa re în Motta Visconti, l ângă r â u l Ticin, î n t r ' o r eg iune cunoscu tă p r in indus t r i a text i lă şi m a m a ei lucrase deasemeni î n t r ' o fabr ică de m ă t a s e câte douăspreze­ce ore pe zi). Socialiştii şi-o revendicau , deşi poeta e ra d o a r o rebelă roman t i că , şi n u făcea n ic iun fel de pol i t ică; vcrişti i o a d m i r a u p e n t r u c rude le a d e v ă r u r i ale l umi i ei poetice, poz i ­tiviştii îşi vedeau oarecumi poet izate c rezur i le lo r filosofice, i a r naţ ional iş t i i a d m i r a u şi ei deopot r ivă cura ju l , vigoarea, origi­na l i t a tea şi s incer i ta tea l i te rară a poetei î nvă ţă toa re . P e n t r u vo­l u m u l Fatalità în 1893 — avea douăzeci şi t re i de a n i — a obţi­n u t p r emiu l de poezie „Giann ina Milli", i a r n u m e l e ei î ncepe să fie d iscuta t , cu cele m a i f r u m o a s e elogii, în toa tă l u m e a cul tă . In Român ia , de exemplu, a avu t cel m a i m a r e n o r o c po ­sibil : fu p rezen ta t ă şi t r a d u s ă de m a e s t r u l A lexandru Vlahuţă , la „ F a m i l i a " , „Gazeta Să t eanu lu i " şi m a i ales la „ S e m ă n ă t o ­r u l " , de Cons tant in Calmuschi la „Convorb i r i l i t e ra re" , d>- Ni-colae Ţ ine la „Revis ta l i t e r a r ă " şi „Universu l l i t e ra r" , d e Octa-v ian Goga şi Mar ia Cun ţan la „ L u c e a f ă r u l " d in Sibiu, de Ana Codreanu la „ F l o a r e a d a r u r i l o r " şi la „ R a m u r i " , de Nicolae P o r a ş. a. Cele 16 poezii t r aduse în versur i a lbe (2 din „ F a t a i j -

41

taţi" şi 14 d in „ F u r t u n i " ) se găsesc re t ipă r i t e la sfârşi tul volu­m u l u i „Poezi i de Vlahu ţă (în ediţiile „Car tea R o m â n e a s c ă " ) .

Căsă tor i tă cu fabr ican tu l Fede r i co J a r l a n d a şi deveni tă m a ­m ă , poe ta a cânta t , în Maternità (Milano, Treves , 1904) senti­m e n t e m a i fireşti p e n t r u o poe tă : spe ran ţe şi op t imism, gingă­şie şi bucur i i , f rumuse ţ i de-ale vieţii şi na tu r i i . Sepa ra t ă de soţ, ne -a r eda t , î n „Dai profondo" (Milano, Treves , 1910), expe­r ien ţe in t ime şi desiluzii, i a r în „Esilio" (Milano, Treves , 1914) începe să se or ienteze tot m a i mu l t că t re mis t ic ism şi D u m n e ­zeire.

Războiul cel m a r e a a d u s s ch imbă r i evidente a t â t în a r t a , cât şi în insp i ra ţ i a poetei . Cu acea p a s i o n a t ă elegie de d ragos te , în t i tu la tă / / libro di Mara (Milano, Treves , 1919, apoi Monda­dor i , 1920), începe a doua p e r i o a d ă în poezia Adei Negri . Sun­t e m depar te şi de l u m e a neferici tă a munc i to r i lo r şi de ver­sul clasic şi tradiţional a l I tal iei poe ta n i se Cartea Marei. P o e m în t r a d u c e r e comple tă , în fo rma or ig inalului . Cu por t r e t , i n t roducer i şi bibl iograf ie i t a lo - română , d e Pimen Constant î-nescu, Focşan i , Car tea Pu tne i , 1932, spovedeşte în t r ' o a d e v ă r a t ă ca r t e de foc a „femei i" şi a iubir i i f ă ră de marg in i .

D u p ă „Car tea Mare i" , poe ta va slăvi, pante i s ta , în v o l u m u l / canti dell' Isola (Milano, Mondador i , 1924), florile m i n u n a t e a le insulei Capri , azu ru l golfului Napoli , splendori le f ă r ă s e a m ă n ale cerului cald de miazăz i .

In sfârşit , Ada Negri păşeş te că t r e u l t i m a sa e t a p ă d e poetă , cu vo lumele Vespertina (Milano, Mondador i , 1930) şi II dono (Milano, Mondador i , 1936) al nouă lea la n u m ă r — so­coti te de cei m a i mu l ţ i cri t ici ca a d e v ă r a t a c a p o d o p e r ă a ei. „ A m u r g u l " , c ân t a t în versur i potoli te, e m a i m u l t decât al na ­tur i i , — al vieţii : „ D a r u l " e însăş i v ia ţa poetei, ca re a şt iut s'o t ră iască , în mij locul n a t u r i i înflorite, însor i te şi b i n e c u v â n t a t e de D u m n e z e u , — cu p a s i u n e a l t ăda tă , cu senină ta te şi evla­vie a cum. Versul de d a t a aceas ta e endecas i lab cizelat cu fine­ţe p â n ă la spontane i ta tea prozei , p ă t r u n s de sen t imentu l resem­năr i i , a l sfârş i tului , a l păci i , — ca o co roană firească p e n t r u o via ţă p l ină de zbucium 1 şi de m u n c ă , p l ină de satisfacţie şi d e glorie p e n t r u ea însăş i şi p e n t r u l i t e r a tu ra i ta l iană .

P I M E N C O N S T A N T I N E S C U

A D A NEGRI t

S F Â R Ş I T

Se scutură 'n tăcere, singuratic, In vas de sticlă, albul trandafir, Nebăniiind că moare şi că eu II văd murind. Cad una câte una Petalele: întregi, imaculate; Uşor se-aşează una lângă alta Şi stau atente, poate vreo minune Le-o ridica şi lc-o reda, vii incă Şi încă albe, crengii despuiate. Aşa-mi simt zilele vieţii mele Cum cad pe inimă, întregi, — şi inima-mi Ar vrea, deşi nu poate, — să le'mbine într'un nou trandafir, pe-un trunchiu mai înalt.

C L O P O Ţ E L U L

O, clopoţel de-argint, din mănăstirea Vecină: voce de copilărîe-apusă E 'n clinchetul tău clar, ce imi ajunge Când da, când nu, în orele tăcute Din z ! ; şi mai ales in zori, când mute Sunt străzile şi mut e ceru-albastru. Mă 'ntorc copilă: uite-am cozi pe spate, Picioare mici de căprioară, veseli Ochi plini de-april; Ia liturghie mama Mă ia, prin nliţi încă 'n visul primei Crăpări de zi, cuprinse de-o tăcere Pe carc-o rupe doar un dang de clopot. Cc bine ar fi fost să nu mai vină, O, mamă, ziua, zorii să-i alunge».

PIMEN CONSTANTINESCU

S t r i c n i n a de : MIRCEA ŞERBĂNESCU

T a t ă l u i m e u

Alexandru C u m p ă n ă eşi gâ rbov d in c lăd i rea mas ivă a li­ceului . P o r t a r u l — gârbovi t şi el de a n i — îl sa lu tă respectuos C u m p ă n ă Si r ă spunse , î n c e r c â n d să zâmbească . Nu reuş i decâ t £ă schiţeze d s t â m b ă t u r ă în col ţul buzelor .

S t r a d a e ra scă lda tă în soare., Arbor i firavi a ş t e rneau d in loc în loc, pe p ă m â n t , petece de u m b r ă . C u m p ă n ă se opr i o Clipă dezor ienta t , apoi p o r n i neho tă r î t î n t r ' o pa r t e . L a colţul străzii , se opr i p r iv ind cu t r i s te ţe în u r m ă ; pr iv i re de ad io . C lăd i rea a lbă , m a s i v ă a l iceului , îşi s eme ţea acoper i şu l c ă t r e al­bas t ru l p u r a l cerului . Câteva ferest re deschise î m b r ă ţ i ş a u toa ta p r i m ă v a r a d inpre ju r .

I n min te - i r ă s ă r i o i m a g i n e veche : ven i rea lui aici . Acum zece ani . T o a m n ă de au r . î n t r e b a s e emoţ iona t p e sergentu l d in colţ : ,

— Mă rog , u n d e e liceul de băe ţ i ? — Clădireai de colo . . . Ii a r ă t a s e cu degetul . U r m ă r i s e a r ă t ă t o r u l îngă lbeni t de tu­

t u n şi văzusei c lăd i rea şcolii. — Mul ţumesc . Plecase. Sergentul îl sa lu tase cu t re i degete la cozorocul

p lesn i t . — P e - a t u n c i f a ţ ada t o c m a i se r e p a r a . Schele de l e m n , m u r d ă r i t e de var , se af lau a l ă tu r i d e zid, acoperindu-1. P e o fe­r e a s t r ă deschisă r ă z b ă t e a l a r m ă veselă de g lasur i t inere . . .

I n t r a s e emo ţ iona t , deŞi voia să p a r ă ca lm , în al t re i lea li­ceu, î n care-şi îndep l inea s fânta m i s i u n e de profesor . II p r imi se p o r t a r u l : n u m a i zâmbe t . E r a , pe -a tunc i , m a i t â n ă r şi-i p l ăcea — c a şi a c u m să bea . II sa lu tase cu t re i degete l a b o r u l pă lă ­riei vechi —' ca şi sergentul .

— Unde-i cance l a r i a? — întrebase , , c ă u t â n d a-şi învinge t r e m u r u l glasului .

— L a e t a j , la d r e a p t a . . . Dvs. sunte ţ i nou l d o m n profesor de ch imie?

— Da. — I E u sun t po r t a ru l . N u şt iuse ce a t i t ud ine să ia î n fa ţa acestei p rezen tă r i . I i

în t insese nes igur m â n a . P o r t a r u l îşi r id icase p ă l ă r i a şi-i s t râse-se s tângac i m â n a în t insă . De-a tunc i îi fusese devotat , ca u n câ ine .

Alexandru C u m p ă n ă of tă : Mai pr iv i od tă c lădi rea l iceului şi pleca, f ă ră d e s t i n a ţ i e . . .

* Azi d iminea ţ ă îi comunicase d i rec toru l că fusese pens iona t ,

a d ă o g â n d : — To toda tă , min is te ru l îmi c o m u n i c ă a-ţ i cere şi u n act ,

cu ca r e să dovedeş t i c ă ai f ăcu t p a r t e d in corpu l p ro fesora l d in T . . . . t i m p de 15 an i .

— Bine, d a r ştie toa tă l u m e a că a r h i v a acelui l iceu a a r s î n t r ' u n incend iu d in t impu l războiu lu i , deci n'ami de u n d e să iau o dovadă * ) .

— In acest caz o să fie c a m greu c u a r a n j a r e a d rep tur i lo r . — D a r . . . — E u n u pot face al tceva, decât să te c o m p ă t i m e s c . . . C u m p ă n ă se s imţi nenoroci t . R ă m a s e cu capu l în p ă m â n t .

Ce va face a c u m ? Cum: va reuş i să-şi câştige exis tenţa p e n t r u el şi copii i lu i? . . . L a c r i m i r ă s ă r i r ă de s u b p l eoape .

— I m i p a r e r ă u , A lexand re — îşi î m b u n a d i r ec to ru l g lasul , ses izând d e p r i m a r e a celui la l t — d a r d a t o r i a te p u n e u n e o r i în s i tuaţ i i del icate . . . Noi te i u b e a m c u t o ţ i i . . .

Se op r i î n c u r c a t : n u e r a ob i şnu i t să vo rbească decâ t sever , tuşi. Ar fi voit să m a i s p u n ă câ teva vorbe b u n e , d a r nu- i m a i veni nici u n u l p e buze .

— Mul ţumesc . Bălbăise b ă t r â n u l , cu l ac r imi în glas şi p lecase gârbov . . .

I n p a r c u l , î n c a r e fanta şi irâdea p r i m ă v a r a ; în b r a ţ e l e une i bănc i s t inghere , Alexandru C u m p ă n ă îşi găsi loc b u n de od ihnă şi cugetare .

Nevas ta îi m u r i s e de v r eo t re i an i , î n t r ' u n acc iden t de ca le fe ra tă . P lecase teafăr , la so ra ei, c a r e t r ă i a î n t r ' u n orăşel m o l -

*) După un ctz real.

dovenesc . O c o n d u s e s e la g a r ă c u copii : Corne iuş — pe-a tunc i d e 10 an i — şi Mioriţa, de 7 — . Se să ru tase ră . Lac r imi l e ei se a m e s t e c a u cu ale lu i : se despă r ţ eau în tâ ia oa ră , de c â n d se că­să tor i seră . Miori ţa şi Corne iuş îi p r i veau mi ra ţ i , ţ ir»ându-se de m â n ă .

— Şterge-ţi l ac r imi le — îi şoptise ea — că speri i copi i . Şi el încercase să zâmbească , . . P â n ă d i spăruse t r enu l d u p ă dealur i le or izontulu i , f lu turase

a l b ba t i s t a e i . . . A p o i . . . Un n o d d u r e r o s i se opr i în gâ t le j — pr i le ju indu- i d u r e r e vie. î n c e r c ă să-1 înghi tă , d a r n u reuş i . I n g u r ă s imţea gust a m a r . . .

Da, c â n d se dusese s'o ia, o găsise bucă ţ e l e : u n b ra ţ , ca­p u l de ne r ecunoscu t , u n p ic io r l ipsă , i a r c o r p u l s tr ivi t . î nco lo , s â n g e . . .

— E i , moşu le , a i şi î n c e p u t să a i t ab i e tu r i de p e n s i o n a r , ca re se respectă .

Lebon , p ro fe so ru l de f r anceză ; vesel, î n ţ e l egă to r şi b u n pr ie ten s tă tea în fa ţa lui , ca t o t d e a u n a : zâmbi to r .

— I m i da i voe să s tau şi eu p u ţ i n ? — Cu p lăce re . F a ţ a b ă t r â n u l u i se l u m i n a s e de z â m b e t b u n . L e b o n e ra a şa

c u m îl ştia de 10 an i . D o a r p e la t â m p l e înf lor iseră cr ini i bă -t râne ţe lor . Fusese s inguru l om, c u ca r e se înţelesese perfect . Din p r i m u l m o m e n t se s imţise a t r a s sp re acesta . Şi-au fost de-a tunc i pr ie teni .

— Insfârş i t ţi-ai î nche i a t act ivi ta tea. T e vei dedica exclu­siv od ihne i . Vei fi fer ic i t văzându- ţ i copi i i m a r i . . .

B ă t r â n u l zâmbi; trist . P r ivea îna inte^ poa t e f ă r ă să vadă ceva. L e b o n îl p r iv i . E r a obişnui t ca A l e x a n d r u să nu- i r ă s p u n ­dă . Apoi con t inuă , p a r c ă p e n t r u el :

— De-acum vieaţa se va scurge potol i t . O zi va fi la fel ca cealăla l tă . Cu necazur i m ă r u n t e — cu bucur i i m ă r u n t e . T e vei scula d iminea ţa , î na in te de a r ă s ă r i soarele, vei face focul şi vei p r e p a r a cea iur i l e p e n t r u copii i c a r e vo r p leca c u m i n ţ i la Şcoală. Apoi, î n p a p u c i şi scufă c ă l d u r o a s ă pe cap , vei citi zia­rele şi vei comenta cu vecinul — pens iona r şi el — ştiri , eve­n imente , f ap te diverse. D u p ă masă , d u p ă ce ţi-ai făcut digestia pe c a n a p e a u a din p r idvo r , vii şontâc-şontâc , î n p a r c şi vei visa pe-o bancă . T e întâ lneşt i cu lonescu, Popescu , — pens iona r i şi ei — şi vei vorbi despre s cumpi rea vieţii, copii şi pensie . Vă 46

veţi a m i n t i de v r e m u r i a p u s e şi veţi l ă c r ă m a a m i n t i s d u - v ă d e f i inţe d r a g i . . . D a c ă e t i m p urâ t , te duc i la cafenea , u n d e vei d i scu ta c u aceiaş i oamen i , aceleaşi subiecte de eri , de a la l tă ie r i şi de t o t d e a u n a . . . Seara , încu i toa te uşi le , gr i jul iu , apo i t e u r c i în vâr fu l pa tu lu i , cu ne l ips i ta su r fă p e c a p şi — p e n t r u c ă n u poţ i a d o r m i — vei g â n d i mu l t e . Deseori vei s imţ i p e r i n a u m e d ă şi te vei m i r a : „de u n d e ? " , f ă ră să te că izvorul lacr i ­m i l o r poa t e fi făcut a s t a . , . Vei a d o r m i î n t r ' u n târz iu , l inişti t . P e n t r u c ă a d o u a zi, to tu l să înceapă delà capă t , ca eri , ca m â i ­ne , ca t o t d e a u n a . . .

L e b o n tăcu. B ă t r â n u l n u s p u n e a n imic . P ă r e a că a scu l t a se to tu l c u a t e n ţ i e . . . Şi p a r c ă î n t r e p l eoape avea l u m i n i j ucăuşe de l a c r i m i . . .

— D o a r l a 28 a le fiecărei lun i , t e duc i să-ţ i r id ic i pens ia . Plă teş t i ch i r ia , l ăp lă rese i , b ă c a n u l u i d in c o l ţ . . . Şi v i a ţ a e ine­rt u a c e i a ş i . . .

L e b o n se opr i b r u s c : — Ia r f s -mă , a m fost p r e a sen t imenta l . D a r a s t a va f i şi

v ia ţa m e a . Şi mi-e d r a g ă . . . B ă t r â n u l în toarse capu l încet şi-1 p r iv i cu ochii umezi ţ i

Celălalt crezu că e înduioşa t . D a r C u m p ă n ă se gândea că vieaţa lu i n u va fi aşa c u m o descrise pr ie tenul de a l ă t u r i . . .

* D a r n imen i n u m a i scoase u n cuvân t . Delà u ş ă p â n ă la fe reas t ră , n u e r a u decâ t câ ţ iva paş i . T o ­

tuşi A lexandru C u m p ă n ă se s imţea obosit , de p a r c ă pa rcu r se se zeci de k i lometr i . î ş i con t inua , însă , p l i m b a r e a — enervan tă , ca o p loae de t o a m n ă .

P e masă , ceştile de ceai, a ş t e p t a u să fie u m p l u t e . Ală tur i u n pacheţe l , spre care ochii b ă t r â n u l u i se î n d r e p t a u des .

— Impos ib i l ! . . . . . . Şi t o i u ş i . . . P l i m b a r e a se con t inua enervan tă . Mâinile

se f r ă m â n t a u nervoase , ia r fa ţa e ra săvâr i ş tă de n e s o m n şi sbuc ium.

P e n t r u c e m u n c i s e el a t â t a v r e m e ? Ca să fie a r u n c a t pa d r u m u r i , ca or ice c â r p ă n e t r e b n i c ă ? . . .

P r iv i rea se a ţ in t i i a r a s u p r a ceşti lor ce a ş t ep tau să fie u m ­plute . Acum vor veni copii i lui •— copilaşii lu i d rag i , c ă r o r a le î nch inase v i e a ţ a . . . B ă t r â n u l se c u t r e m u r ă . P u t e a face el as ta? Ce soa r t ă îi a ş t e a p t ă pe copi i i lu i? . . .

Apa p e n t r u ceai sfărâi , s e m n că f ierbea. B ă t r â n u l r id ică uşu re l c a p a c u l vasului . A b u r u l f ierbinte năvăl i , d e s t r ă m â n d u - s e în aer .

Ar pu t ea copiii lui să-şi facă u n ros t în vieaţă, f ă ră spr i ­j inu l lu i? Mai e r a el „spr i j in" , a c u m ? . . . P e C u m p ă n ă îl în­grozi gându l . Ce va face Miori ţa lu i d r a g ă ? Ce vi i tor î n tuneca t o a ş t eap tă? . . .

Cu mişcăr i mola tece u m p l u ceainicul de porce lan ciobit, i n fundu l c ă r u i a se a f lau câ teva fire negre de ceaiu. Apa se co­lora pe încetul în roşca t -cafeniu . . *

Cine era v inovatu l? C i n e . . .Răspunsu l însă, n u venea. Um­p l u ceştile cu ceai . Tă ie t re i bucă ţe le de l ă m â e . Apoi, puse m â n a t r e m u r â n d ă pe pacheţe l , pr iv indu-1 câ tva cu t r is teţe . Ia tă , ce va p u n e c a p ă t f i ru lu i vieţ i i : p u ţ i n ă s t r i cn ina .

T u r n ă cu m â n ă nes igură o p a r t e î n t r ' o ceaşcă. Z â m b i t r i s t : as ta va fi ceaşca l u i . . . Mâine, po imâine , z iare le vor scrie cu d ispre ţ despre ta tă l , ca re se s inuc ide lăsându-ş i copiii pe d r u ­m u r i . Mior i ţa lu i? . . . T o t o r a şu l îl va c o n d a m n a : l a ş u l ! . . . Nu e r a laş? Copiii lu i? . . .

Din c a m e r a vecină se auz i svon vesel de cear tă f ră ţească . F ă r ă să-şi de-a seama, C u m p ă n ă t u r n ă res tul con ţ inu tu lu i în cele la l te d o u ă ceşti .

— Gata ceaiuri le , tă t icule? — Gata, c o p i i . . . MIRCEA ŞERBANESCU

X X X

M Â N G Â I E R E . . . Taci, taci, fată bănăţeană, Şterge-ţi lacrimile şi tristeţea depe geană...

Taci, taei, nu mai vreau ca să te văd plfingfind,

Vino, să drumuim in luminiş de gând...

Culcă-ţi durerea pe sălciile braţelor mele, Pe filele albe cu prundiş de vis şi pulbere de stele.

Nu mai vreau ca să-ţi văd iarăşi pe gene

Boua adunată din primăveri şi sări bănăţene.

Apleacă-ţi surâsul — ramură 'nflorită de cais, Peste tinereţea mea, peste Imaculatul vis...

ION I. MIOC

C h e m ă r i pustiit..

lui IV. Bo les

S'a desfăcut iar mugurul tristeţii». Il simt cum creşte 'n fiecare seară, mustind de sevă neagră şi amară. E singurul răsad al tinereţii, ce 'nfloare 'n fiecare primăvară.

Copilăria iarăş imi trimite, răvaş de dor... şi-aceleaş amintiri, mă 'nchid in vraja altor regăsiri. Azi toate mi se par închipuite, căci azi mă dor aeeste retrăiri.

Ascult... In gând mă cheamă de departe, eu-acelaş glas, căsuţa 'nbătrânită... ...şi oliţa ...şi coasta înfrunzită. Cu lacrimi reci îmi scrie mama carte şi-mi plânge tinereţea chinuită.

Şi nu ştiu... poate numai mi se pare... Din zodii reci mă cheamă iar Ia sine, mormântul veşniciilor haine. Dar cine ştie dintre toate, care mă va găsi vreodată şi pe mine?!

Mă cheamă casa 'n faptul dimineţii, cu uşa nemişcată 'ntre uluce. Din zodii imi ciopleşte moartea cruce... In mine 'nfloare mugurul tristeţii şi nu ştiu înspre care mă voi duce.

Miercurea Cine.

GH. C. CROITOBU

m C O D R I I B O Ş N E A G U L U 1

Când se deş teptă din somn nu-şi d ă d u imedia t s e a m a u n d e se află. Credea stelele s imple i luzii a p ă r u t e p e n t r u m j -m e n t în ochii lui şi n u m a i d u p ă ce şi-a frecat a p r o a p e invo­lun ta r , b u i m a c , pleoapele!, a văzu t că n u le p o a t e face să dis p a r ă undeva . . . că sunt aceleaşi stele sper ioase împrăş t i a t e î n neregulă pe f i r m a m e n t u l clar, luc ru ca re 1-a făcut să-şi p u n ă b r u s c o în t r eba re lui însuşi că u n d e se găseşte; 1-a făcu t să se p rop tească imedia t în coate sp re a cerce ta m a i a t en t zăr i le b r u m ă r i i . D a r foşnetul gorun i lo r r ă s f r ângându - se m o n o t o n în li­niştea în tunerecu lu i cald, p â n ă încolo peste coline... gâ lgâi tu l fan tas t ic a l Rad imne i t r e m u r â n d u - ş i cr is ta lul înstelat în b ă u t e , muge tu l b l â n d al bouleni lor legaţ i de stulpezii ca ru lu i şi r u ­m e g â n d tolăni ţ i — l-au d u m e r i t cu încetul . Şi ab ia t â r z iu şi-a a d u s a m i n t e că se află în codri i Boşneagulu i d u p ă lemne , că a p lecat de acasă pe rouă , lăsase p lăvani i să od ihnească în vre-o t r e i -pa t ru locuri d u p ă ce t recuse podu l Nie rganulu i în sus.. . u rcase d i n greu la u m b r a goruni lo r secular i u n d r u m pie t ros , ş i -acum se găseşte jos la Zăvoi, în marg in i l e u n u i r âu ­leţ repejor de m u n t e m u r m u r â n d u - ş i poveşti cu stele somno­roase căzu te în cr is ta lul viu. *

Nişte u m b r e se mişcau înce t în d r eap t a lui.. . şi tot d 'acolo se de sp r indeau uşo r c l inchete de zvon p ie rzându-ş i ecoul u n d e va în gorunişu l negru , şi u n bă ie ţaş învălu i t în şubă a t recu t încet p e d ina in tea lui, î n d e m n â n d vacile cu o nuie luşă . Nu pu tea fi decât , acuş , acuş , r evă r s a tu l zorilor. Şi P ă u n s'a r id i ­cat î nd rep tându-ş i greoi t r u p u l sd runc ina t de h u r d u c ă i t u r i l e caru lu i , d a r T o m a sforăia încă, nepăsă tor , cu pa lmele sub cap , p e căpă tâ iu l pe care şi-1 în jghebase l ângă coardă , d i n t r ' u n snop de tulei verzi aduş i p e n t r u boi.

— Tomo. . . n ' auz i T o m o ? ha i , dezbuzumeneş te- te oda ia . Dela deal se l impezeşte. . . Caru l n u se m a i vede, auzi? . . .

T o m a auzise ca p r in vis cuvintele o r tacu lu i de codru , şi

c â n d a auz i t că a u r ă m a s fă ră car , a săr i t ca a r s în sus. E r a s igur pe cele auzi te , şi c â n d s'a r id ica t , n u băgase de s e a m ă ca ru l , deşi e ra cât p e aci să-1 ia pe umer i .

— Carul? . . . pfui! bă tu - i - a r Dumnezeu , d a r ho ţ i alt fe.st ă ia or i g l u m ă ? Cum de n ' a m s imţi t eu? . . . d a r s lavă D o m n u l u i , b ine că n u ne-au lua t boii...

P ă u n r âdea în funda t şi, în râsetele lui, T o m a şi-a î nc run ­ta t f runtea .

— Ce? adică tu râz i? . . Dr icul d inapo i e ra al. . . — Nu caru l ăla, T â n d a l ă . Carul. . . — Care c a r ? — Carul lu i Dumnezeu . . . ca ru l de stele, ca ru l d u p ă ca re

c u n o a ş t e m cât e de în noap te . Şti?. . . Carul .

— A... m ă p ă t r u n s e p â n ă în călcâie, P ă u n e .

Au r â s amândoi . . . E i r â d e a u , r âu le ţu l îşi gâlgâia cr i s ta lu l p r i n bău te , u n vân t că ldu ţ se s t recura p r in gorun iş şi foşnetul f runzelor r ă s u n a peste colinele m a i joase.. . Câte o stea se des­p r i n d e a l ă s ând o d â r ă subţ i re ca u n fir de in în u r m a ei, câ­teva clipe... a lbas t ru l s'a făcut tot m a i s t răveziu delà deal.. . şi c â n d soarele s'a ivit î n t r ' u n t â rz iu peste vâ r fu r i usca te de fag, fii l -au sa lu ta t cu niş te izbi tur i grele de secare, p ie rzându-ş i ecoul undeva. . .

Nouraş i răzleţ i de ceaţă m a i p lu t eau a lene c o b o r â n d în văi . E r a a tâ t de f rumos şi a c u m , d a r p a r c ă n u ca a tunc i c â n d P ă u n s'a frecat la ochi spre a face să d i spa ră i luzia stelelor d i n ei...

— Aşa-i că e m a i f rumos noap tea , T o m o ? — E u n'ami a v u t y r e m e să pândesc nopţ i le spre a le ve­

dea f rumoase or i nu... — D a r vezi, dacă n u pândeş t i îţi fu ră carul . . . Şi P ă u n a r â s din nou înfundat , că scând l a rg gura , p e so­

co tea l a Tornii . — Ei , las-a şi tu oda t ă cu ca ru l ăla. T o a t ă pros t ia trece. — Bine, d a r c u m îţ i p l ac nopţ i le la cod ru? m a i b ine îi

d e - a i d o r m i acas. . . — Şi lemnele să-ţi vină p â n ă în t re uşă... D a r n u n e - a m

făcut no i în ceasul ăsta , şi... î m i p lace să a d o r m în codru . Miros r e a v ă n de f runză , m i r e s m e de răş ină , îţi d a u c u m v a pu ­tere . D 'a ia eFau aşa pieptosL-moşii noştrL^aw-4răit ma i m u l t p e

l â n g ă codru , de voie, de nevoie. Pe noi t r ebur i l e de n e m a l a d u c p e aici, încolo.. . v r emea lo t r i lor fugind în c o d r u de lu­m e , o trecut . . . că lugăr i i n u s tau nici ei în codru , ci u m b l ă p r i n sate cu căr ţ i delà Maglavit , în loc să stea la m ă n ă s t i r i T o a t ă l umea n o u ă fuge de codru. . .

Atunci c â n d se p r ă b u ş i a câ te u n t r u n c h i u p l in de pu t rega i , P ă u n fugea zece paş i în lă tur i , d a r T o m a izbea cu m u c h i a fă­r ă nici un rost, m â n d r u de i spravă , p r i v ind la mlădi ţe le d in j u r u l lui .

—- Lasă-1 să cadă. . . toa te mlădi ţe le ăş t ia n u po t să creas­că de el. T o a t e v r e a u să se r id ice drep te , să ia soarele î n vârf.

Când se î n t â m p l ă să f rângă o mlăd i ţ ă , T o m a l ăc r ima de p ă r e r e de r ă u . Şi din as ta a r fi ieşit u n gorun , u n fag, u n frasin. . .

Boulenii pă şeau posomorâ ţ i cu l imbi le scoase, î m p r ă ş t i i n d balele p r in praf. Soarele izbea cu va lu r i l e J de foc p a r c ă nu ­m a i în ca ru l scâr ţâ ind , în bouleni şi în cei doi r u m â n i cu cămăş i l e desfăcute. . .

— De u n d e le aduceţ i , nene T o m o , aşa lemne. . . — De depar te . . . tocmai d in codri i Boşneagului , d in V a l e a

JRadimnei...

I O N F R U M O Ş I

P e t r u ţ ă fa ta crescută Ia ţ a r ă

Petrnţă fată crescută la ţară, Se opri ploaia din ropotit pentru frumuseţea ta Şi rămase cerul .albastru cum iţi este basmaua. Uite, nu se mai vede pe eL nici un nor Şi de mare bucurie se 'ncinse cu brâu tricolor,

Petruţă fată crescută la ţară, Pentru tine am să viu în fiecare vară

Să-mi spăl în apa Jiului faţa şi picioarele Şi am să stau în fiecare seară Până când merge să se culce soarele.

Petruţă fată crescută la ţară, Vreau să te mai văd cum vii cu boi la adăpat

Seara târziu când lumea merge Ia culcat,

Să te privesc mult ca atunci Cum ţi se oglindesc în ochi râuri şi lunci, Seara când se uită soarele înapoi Şi ne cuprinde 'n braţe pe amândoi. Când sunt coapte spicele la secară Pentru a te vedea pe tine am să viu iară, Când se preface apa Jiului în argint viu, Petruţă, fată crescută la ţară am să viu.

MIRCEA GEORGESCU

Is tor ie îotr' ira cot eie lume* de: ION ŢEICU"

î n t âmplă r i l e , ori cât de mi racu loase a r fi, m o r î m p r e u n ă cu e m u l . Se spu lberă în vân tu r i ca f runza p lopulu i îngă lbeni tă p r ea de v reme , ca visur i le în r e v ă r s a r e a zori lor , se p e t r e c cu toţi i şr t oa t e în m a r e a d e p ă r t a r e a nef i inţe i . N imic riu r ă m â n e în u r ­m a lor, d a c ă n u cumva , cineva, undeva , n u le-a a ş t e rnu t în t r ea ­căt p e u n petec de h â r t i e sau n u le-a cioplit pe vre-o l espede . Şi aceas ta n u ca să oprească u i t a r ea in loc, ci n u m a i s'o facă să în târz ie , o clipă, în l u m e a a lbă peste ş irul a câ teva genera­ţii de oameni .

Acestea e r a u cuvintele de îna l tă şi vecinică în ţe lepciune a u n u i m a r e o m al satului , losca al Videi, d u p ă c u m îl porecl ise lumea . E r a u vorbe t r is te şi despera te îna in tea veciniciei ce p â n ­deşte viaţa omulu i a tâ t d e scur tă , a m ă r â t ă şi poznaşă , de t e m i r i c u m se m a i leagă c ineva de ea şi n u î m p i n g e r â n d u l a n i ­lor m a i de t i m p u r i u în aceas tă e terni ta te .

P â n ă c â n d Iosif Ania se f r ă m â n t a şi îşi ch inu i a zilele c u scurgerea lor, celălalt î nvă ţa t al sa tului , cuscrul său, aş tep ta î n t i hnă t recerea lor a t â t de anevoioasă .

losca Videi m ă s u r a clipele p e ceasur i , pe u m b r e l e p i ron iu -lu i ce rcu lu i solar , cât r o a t a ca ru lu i de p e z idur i le o a m e n i l o r r

p â n d e a soare le c â n d e r a să în tâ rz ie în m e r s u l lui grăb i t , f ă ră să ţ ină s eama de socotelile lui. Măsu ra pe bu tu rug i l e degetelor u m ­flate de sapă şi b r a z d a p ă m â n t u l u i , zilele c a l e n d a r u l u i şi s ă r b ă -to r ie creş t ini lor p e sute de a n i îna in te .

Viaţa cuscrulu i , a lui A d a m Livait , e ra fă ră de sfârşit . N 'a -vea ceas, n u cunoş tea mer su l stelelor, nici î nvâ r t ea la soare lui p e păre ţ i i bisericei . T r ă i a în p l ină n a t u r ă , s ingur cu gândur i l e lui m u l t e şi m ă r u n t e . Deşi e ra ames teca t cu l u m e m a r e şi vecinie îngr i jo ra tă şi p l ângă toa re , b ă t ă t o r i n d z i lnic t rep te le c imi t i ru lu i , r â d e a de pros t ia omulu i , văzându-1 c u m m ă s o a r ă cu mi l ime t r i i

t ra iu l şi c u m p r inde cu und i ţ a zilele şi ani i din nemărg in i t a şi e te rna via ţă fă ră de sfârşit .

P e n t r u Iosif Ania v ia ţa a t r ecu t ca o bă ta i e de ochi , p e n t r u A d a m Livai t an i i n u voiau să se scurgă , aşa d u p ă c u m s 'ar fi cuven i t la o v ia ţă lungă , t r ă i t ă în g â n d u r i şi f r ă m â n t ă r i .

A m â n d o i e r au p ă g â n i : n u m e r g e a u la b iser ică . Ascul tau slujba de a fa ră . To tuş i losca al Videi r u p e a r â n d u i a l a , deve­nea ere t ic , o d a t ă pe an , la den ia m a r e . T r ă g e a c işmele neg re şi c re ţe , îşi sufulca m u s t a ţ a sul , cu vâr fur i le în sus Şi, d u p ă ce se m a i c iorovă ia cu b a b a Mar ia , p e n t r u fa ldur i le şi î nc re ţ i tu r i l e cameşe i a lbe ca s m â n t â n ă lap te lu i , p l eca la b iser ică .

Şi, aici , în s t r a n a m a r e , p u n â n d u - ş i o m â n ă l a u r e c h e a d r e a p t ă se a v â n t a la c â n t a r e a d u m n e z e i a s c ă . L u n g e a si labele, ch inu i a bietele vocale pe „ a " şi „ i " p â n ă la e p u i z a r e a lor . Tă ­r ă g ă n a c u v â n t u l p â n ă ia neesfârŞite, î na in t e , p â n ă ce se pier­dea ca ecoul în imens i t a t ea pus t ie i Arabie i sau d u p ă c u m se p i e rd g â n d u r i l e o m u l u i c a r e î n g e n u n c h i a z ă cu suflet c u r a t îna­in tea Dumneze i r e i .

I n s ea ra m a r e de denie , o d a t ă pe an , IoŞca Videi vo rbea cu aceas t ă zei ta te a creşt ini lor . Ca u n a d e v ă r a t filosof, o în ţă lese pe dep l in .

A d a m Livşait n u p u t e a p r i c epe acest z b u c i u m al o m u l u i du­p ă o c u n o a ş t e r e d in ca r t e a ros tu lu i d in m a r e a fire a lui D u m ­nezeu.. . Sgârc i t la vorbă , cu l uc ru r i adânc i t e în suflet, se bucu­r a d a c ă p r i n d e a vre-o î n t â m p l a r e , ce, nici cu toa tă b ă t a i a de cap , n u i se d ă d e a a t â t de des Şi de uşor ca lu i lo sca Videi.

D a c ă îi p i ca c u m v a şi lui v re -o f ă r â m ă t u r ă de î n t â m p l a r e , era m a r e m i n u n e . O p r i m e a ca pe u n oaspe s c u m p , o a s c u n d e a in cete m a î n t u n e c a t e ascunz i şur i a le suf le tului . O d e s m e r d a , o a l in ta m e r e u , ca pe u n copi laş în leagăn , cân tându- i p e şop­tite, vo rbe de mângâ i e r i , ne în ţă lese de no i mur i t o r i i , d in in­finitele s imfoni i ale t u t u r o r muz ic i lo r d in l u m e a în t r eagă .

Că tăn ie ! Ce e ra pe v r e m u r i că t ăn ie? Nici n u se a s e m ă n a cu s lujbele de as tăz i a genera ţ i i lo r p ipe rn ic i t e . Nici poves te!

I s to r ia , pe ca re a m să v 'o spun , s'a î n t â m p l a t t ocma i cu m o ş A d a m , în t inere ţe . Această m i r a c u l o a s ă poves te ş i-au în­suşi t-o n u n u m a i c o n t i m p o r a n i i de a c u m optzeci şi m a i b ine

m u l t îşi d o r m s o m n u l de veci. I a r la căpă tâ i id c ruc i lo r d»n m o r m â n t , n u ştiu, dacă m â n a p ioasă lugo jană de o d i n i o a r ă m a i aşează în p ă m â n t v r e u n m u c de l u m â n a r e . Nici a s t a n ' a m a u de ani , ci ch i a r şi genera ţ i i le m a i p r o a s p e t e d i n a i n t e a r ăzbo ­iului popoa re lo r .

Lugojen i i , făloşi d in fire, d u p ă c u m le este viţa, şi de d a t a aceas ta , s 'au g răb i t să-şi r u p ă u n colţ de glor ie d in aceas tă pe­t recanie t a m a n cu A d a m Livai t .

P u n e m luc ru r i l e la punc t . Le a ş e z ă m în c u r a t a lor l u m i n ă fişa d u p ă c u m ni le-a des t ă inu i t e rou l , c l ip ind şiret d in ochi i lui negr i î n funda ţ i în c u r c u b ă t a capu lu i .

Poves tea n u va sufer i d iscuţ ie . Ceilalţi m a r t o r i ocular i de-zit-o, ca c ineva, la cân tecu l cocoşului , d u p ă miezu l nopţ i i , să le m a i s loboadă a p a de p o m a n ă acolo, u n d e v a , l ângă i e ruga de là m a r g i n e a sa tu lu i , p ă r â u ce cu rge şi as tăz i acelaş , l impede , g răb i t , ne înce ta t , ca î n t o t d e a u n a , la a l c ă r o r ţ ă r m u r i le p lăcea suf le te lor să se în tâ lnească , să se zborască , or i de câ te or i U e r a d o r de ţ a ră , de l u m e a aceas ta mică , pe ca re a u pă răs i t -o atât de î ng rbă de d r agu l n e m ă r g i n i r e i de d incolo .

A d a m a lui S imion Liva i t a junse la an i i că tăn ie i . Mare eve­n i m e n t p e ţ a r ă . L a a s e m e n e a ocaz iun i , veni te t o t d e a u n a fără şt i re , la p r i m u l cân tec a l g r ee ru lu i p reves t i t o r de t o a m n ă , s? s imţea t r i s te ţea c l ipelor de d e s p ă r ţ i r e ce va să vină, şi a tunc i se lăsă tot l uc ru l la o p a r t e . L u m e a se ocupa n u m a i cu p r e p a ­r a r e a c a n d i d a t u l u i la mil i ţ ie . E r a ope ra ţ i e anevoioasă , compl i ­ca tă şi grea . D ă d e a m u l t ă bă t a i e de cap famil i i lor , c ă r o r a le căzuse pacos t ea ca să a ibă od ra s l a la că tăn ie .

— Ce să ne facem cu n a m i l a a s t a de o m ? — zise S imion Liva i t că t r e soţia-i spe r i a t ă ca re tot osfăia , f ă r ă t r eabă , în sus şi în jos , p i e r zându- ş i r o s t u l d in casa cu m u l t ă învâr tea lă , du­p ă c u m e ra la o gospodă r i e s t r ă m o ş e a s c ă m a r e .

— Mă tot b a t gândur i l e , ce-o m a i fi şi cu A d a m a l nos t ru . I n ca să a v e m slas tă şi A d a m , s i reacu , îi d ă şi cu clisă şi cu o lba de vin, — r ă s p u n s e c o n s o a ţ a î n g â n d u r a t ă p â n ă la despe­r a r e .

P r e g ă t i r e a p e n t r u r e c r u t a r e sau i n t r a r e la oas te cons t a d in fomat . To ţ i fome tau , a n u m e , ca să n u a j u n g ă în s lujbe m a r i . Slujba şi g â n d u l se a l u n g ă u n u l pe a l tu l . Cu s e r v i c i u l v i n e so 56

co tea la , apo i c u m i n ţ e n i a şi cu aceas t a r e sponsab i l i t a t ea şi al­tele câ te şi ma i câ te . Nic ioda tă n u m a i eşt i a l t ău . T o t d e a u n a »il a l to ra .

Oin acest îna l t cuget , t oa tă l u m e a c h e m a t ă la a r m e i 'oma. in ca fomă tu l să şi a ibe efect m a i m a r e , n u d o r m e a , ţ i n e a u b ă gău în gură , so rbeau m o a r e a ca pe a p ă şi m â n c a u cu rech iu p â n ă ii se ac r ea suf le tul în ei. Cine a r fi în s t a re să m a i înş i re n u m ă r u l l u n g de s fa tur i şi m i roden i i p e car i t r e b u i a u p rosc r i ­şi să le î n g h i t ă ?

Fec ior i i î n c e p u s e r ă să cape te a spec te d e sfinţ i b i zan t in i , aşa , d p u ă c u m se v ă d agă ţa ţ i p e i coane le b iser ic i lor , sfinţi u s ­caţ i ga lben i ca cea ra şi vestej i ţ i ca f runze le de băg r in .

E des tu l , că a tunc i , c â n d flăcăii ce rce t au pe A d a m a l nos­t ru , S imion tatăl , î ngă lbenea de c i u d ă şi năcaz , i a r b a b a înce­pea t ângu ia l a , s fâş ie toare de i n i m ă :

— A d a m e , A d a m e , cu ma ica , d a r ce mi te faci , a u păgâ-nu le , d a r de ce n e zdrobeş t i sufletul , o n u vezi cu m a i c a că eşti g ra s ca u n purce l , p â n ă c â n d p r ie ten i i tă i abea m a i s t au pe p i c ioa re de h â r g h i i ce sunt . Au ma ich i i , c u m a r e să te d u c ă d u ş m a n u l şi s ă m i te că tănească ! ! — se zd robea î n t r ' u n a Ma­ia femeie cu vă ică re r i l e .

Zilele se s c u r g e a u cu repez ic iune . F u n i a se s t r ângea m e r e u d e p a r u l ar ie i . C a l e n d a r u l a r ă t a z iua p lecăre i . D insp re P o t o c se s e m n a l a s e r ă cân tece le j un i l o r p l ine de d o r şi ja le . E r a u boce te t â n g u i t o a r e de îţi r u p e a u i n i m a în d o u ă de d u r e r e , d u p ă m â n -d r e ţ a a s t a de t r a i bun , d u p ă d r a g o s t e a I leane i pe inse ra te , du­p ă t u r m a de oi, sau f r e a m ă t u l f runz i şu lu i ce îşi t r e m u r a ra­m u r i l e u sca t e a mi lă goa lă d u p ă t ine re ţ ea ce p l eacă d e p a r t e , d e p a r t e , î n ţ ă r i s t ră ine , la că t ăn i e .

P e cât de m a r e e r a d e s p e r a r e a p ă r i n ţ i l o r şi râse te le sa tu lu i , c ă pe A d a m Liva i t a u să-1 d u c ă nemţ i i la că tăn ie , cu a t â t ma i d â r z devenea şi c a n d i d a t u l la m i l i t a n e .

Ştia d â n s u l ce ştia. *

î n t r e r u p â n d o d a t ă poves t i rea , l -am î n t r e b a t : — T a i c ă Adame , d a r de ce n u te-ai s u p u s şi n ' a i a scu l t a t

Mai b ine a fost la că t ăn i e? Moş A d a m cl ipea şiret din ochi z â m b i n d , şop t i : — Maică- ta p o a r t ă v ina! B a b a a s t a Ana, pe cât de b a b ă

este a c u m a , pe a t â t de f r u m o a s ă a fost. E r a ch icoşă ca o m i -i ea să , s p r i n t e n ă ca o c ă p r i o a r ă , cu ochi i ei m a r i m ' a vră j i t şi cu n a s u l ei d r e p t ca la vij lă se in t e resa de toa te . Cum e ra să m ă p rez in t la m â n d r e ţ e a ei de fa tă ca u n sfânt fomat , u sca t şi ga lben ca t u r t a de c i a r ă?

— F u g i de aici păcă tosu le , — î n t r e r u p e a b a b a , t r e c â n d u - i pe faţa a lbă sbârc i tă de v r e m e şi m u n c ă , u n b u j o r de roşea ţă , — fugi păcă tosu le , n u ţi-i r u ş i n e să vorbeş t i copi i lor l u c r u r i d 'ăs-fea?! — se r ă s t ea i n d i g n a t ă c o n s o a ţ a de v ia ţă lungă .

*

— Ce ne facem cu copi lul , o'l vezi, ba , că-i u r i a ş ? —• se în­t r e b a r ă m e r e u sofii îngr i jo ra ţ i de s o a r t a n e m i l o a s ă a f lăcăulu i .

I n casa lui S imion Liva i t e ra m a r e pe t r ecan i e , l u m e m u l t ă m i ş u n a în d r e a p t a şi în s tânga , în sus şi în jos şi t o a t ă c u trea­b ă m a r e . I n f iecare î ncepu t de t o a m n ă se făcea zână , se t ă i au sute şi su te de oi, în c lacă. Sa tu l în t reg d ă d e a zor la o a seme­nea o p e r ă m ă r e a ţ ă . Uni i t ă i au oile, alţ i i sp in t ecau c a r n e a , aşe­zând-o în t insă în car l i ţe , al ţ i i şi m a i a les femeile , s p ă l a u l â n a , o p i e p t ă n a u , o ch i t eau în cozi...

I n a l te t o a m n e e ra m a r e veselie, cân tece , r ă c n i t u r i delà u n u l Ia a l tu l , c ân tece de ja le , m a i veneau d in c â n d în c â n d şi b a n d a lui Cherc ia cu lău ţ i le şi, aturici , ţ ine-mi- te l u m e . Vin e r a be reche t . Vasele cu slăvinile î n ţ epa t e v ă r s a u foc şi p a r ă p e s t e i n imă .

Azi toa tă î u m a e ra necă j i t ă şi a m ă r â t ă , văzându-1 pe A d a m Livai t gras , ţ e apăn , m â n d r u la faţă, s t r e cu rându - se p r i n t r e lu­m e , p a r c ă nici nu- i p ă s a de necazu l m u l ţ i m i l o r de o a m e n i se­rioşi şi c inst i ţ i

— Simioane! , g ră i b a b a , n e m a i p u t â n d r ă b d a a t â t a n e p ă s a ­re c r imina l ă , — Simioane! , i sprăveş te cu m u l ţ i m e a aceas t a de o a m e n i şi c lacă şi z ână şi c u toa te ! Du-mi- te în d r u m u r i l e ta le şi l asă b l e s t ema tu l în gr i ja mea . Ii dau eu m â n c a r e şi t r a i de cra i i

S imion Liva i t d in c â n d în când , pe nes imţ i t e , p l eca de aca ­să. T r e c e a u zile, t r e ceau s ă p t ă m â n i şi n i m e n i nu-1 m a i p u t e a zăr i în s caunu l b iser icei Ia s lujbă. Locu l , f i indu-i gol, cu r â n ­dul , îl o cupa c â n d u n u l c â n d a l tu l d in t r e finii lui m u l ţ i la nu ­m ă r , s fă toş indu-se în aces t loc de f run te a l b iser icei .

*

L u m e a m ă r u n t ă d e a l u n g u l D u n ă r e i cunoş tea b ine pe a^est o m u l e ţ i u t e de fire, vesel, voios, cât şi pe p r i e t enu l său I o s u m Căt ina , pe ca re 1-a a r s de v iu h a i d u c u l A d a m N ^ a m ţ u . Nu e ra insă în c u r a t cu învâr te l i le lor acolo . In c h i a m ă t u l fu r tun i lo r , în nopţ i le de beznă f ă r ă l ună , d i s p ă r e a u cu l u n t r e a lor î ngus t a şi l u n g ă p e va lu r i l e f luviului în jos , ca, apo i , d u p ă o a l t ă vi­jel ie să r e a p a r ă şi m a i veseli şi m a i voioşi .

P e şopt i te , vă spun , e r a u negu ţă to r i . Din p ă c a t e c landes ­t in i . O r i c u m , dânş i i f ăceau l egă tu r a î n t r e noi şi Ţâ rven ia , na ­tura l , ocol ind, ochi i de p a z ă a t â t de v ig i lentă a vameş i lo r .

Aşa se î n t â m p l ă şi a c u m . Plecă , zăbovi d o u ă s ă p t ă m â n i şi apo i r even i cu o n o u ă t u r m ă de oi c u p ă r u l cre ţ şi suci t si be rbec i ce n u se a f lau p r i n a r e t u l aces ta . D a r copi lu l A d a m tot n u slăbi . Devenise , p a r c ă , ş i m a i g ras şi ţ e a p ă n , cu tot ch inu l babe i ce-1 dusese ca să-1 s lăbească .

Ii d ă d u m o a r e , îi p u s e b ă g a u în zeamă , îi descân ta c u l in­gur i le , îi a d u s e mol i tve delà al p a t r u l e a sat , u n d e se zvonise că p r e o t u l e făcă to r de m i n u n i . Cârp i p r i n toa te b u z u n a r e l e tă­m â i e cu pe tece de zd ren ţ e vră j i te de cele m a i vest i te b a b e in a r t a descântece lor . Nimic n u a ju tă . S imion , î n to rcându- se r ă ­m a s e ca t r ă s n i t c â n d îi ieşi în cale feciorul , la fa ţă ca u n t r a n ­dafir .

Nimic nu- i de făcut cu bă i a tu l aces ta n e m e r n i c , — zise Si­m i o n .

— D a r b ine , ce se m ă fac eu? Am post i t , n ' a m d u r m i t , şi totuşi . . . — cerca b ie tu l fecior să-şi m â n g â i e pă r in ţ i i d i spe ra ţ i .

Deşi , în r ea l i t a t e d â n s u l b ă u cât şap te şi m a n c ă cât zece. Vi i toa rea consoa ţă , că re ia i se ivi în b o a b e şi i se p reves t i d in a l te descântece , u n m a r e t r a i în pe r sepec t iva î n d e p ă r t a t ă a an i lo r , cu nepo ţ i şi d ro iae de nepoa te , nici în r u p t u l c a p u l u i n u voia să-şi v a d ă a lesu in ime i sale a m e ţ i t de foame şi schi lodi t de oase , poşovă indu-ş i paşi i .

In a s c u n s îi d ă d e a b ie tu lu i o m t u r t e , c roafne şi m i roden i i ce i eşeau d in m â n a fetei, c a r e ş t ia să î nvâ r t ea scă fusul şi acul cu aceiaş i i scus in ţă ca şi l i ngu ra p r i n oale şi ţ igăni i , u n a m a i b u r t ă n o a s ă decâ t a l ta . Şi s ă r m a n u l p rosc r i s la mi l i t ă r i e p r i m e a b u c u r o s d a r u l şi m â n c a , m â n c a , de e r a m a i m a r e d r a ­gul fetei u i t ându-se la el.

Ziua f a imoasă a p lecăre i sosi. Dis de d iminea ţ ă , j un i i sa tu lu i se a d u n a r ă î na in t ea b iser i ­

c i i . Zic jun i i sa tu lu i , de fap t e r a u c a d a v r e a m b u l a n t e , c u m a r t r e b u i să-i n u m e s c p e m a r e , în l i m b a r a f ina t ă a celor d in Capi­ta lă . Oase şi piele! T r e b u i a u să fie r id ica ţ i pe u m ă r ca pe sa­l i i de g râu şi tăvăl i ţ i u n u l l ângă a l tu l , în t inş i pe spa te , în t r ă ­s u r a l ungă de cucu ruz , a t â t de în fometa ţ i şi nenoroc i ţ i se p r e ­z e n t a s e r ă la c h e m a r e a î m p ă r a t u l u i , la a r m a t ă .

A d a m Livai t pă şea s ingur l inişt i t şi t ihn i t p a r c ă a r pleca la o r a ş d u p ă t r e b u r i ca a l t ă d a t ă şi n u la oas te , poa te , pe zeci de an i , î n t r e s t ră in i , în l u m e a m a r e şi p ă c ă t o a s ă de u n d e n u m a i este r e în toa r ce r e . I n d u r a toa te pr iv i r i le ba t joco r i t oa re a le să ten i lor , râse te le copi i lor ce se a d u n a s e r ă cu d roa ia ca să pe­t r e a c ă feciorii p â n ă ia m a r g i n e a sa tu lu i .

Femei le îşi opr i se ră văicărăr i le , guri le se des făcură spre r â s , când îl z ă r i r ă pe A d a m zdupeş , lat în spate, r u m e n ca m a ­cu l în faţa-i bucă la ie de grăs ime, v ia ţă şi t r a i b u n .

E r a u r m a t n u m a i de Simion, ta tă l . Mamă-sa r ă m a s e acasă de ruş inea lumei , ca re se p rezen ta cu adevă ra ţ i soldaţ i c u m se cuv ine p e n t r u o familie c inst i tă î n t r ' u n sat vestit.

A d a m nici n u clipea din ochi . Aceştia nici n u s 'ar fi văzut , căci la a semenea ocaziuni se în fundau în cap, l ă sând o m i c ă şi s t r âmtă por t i ţ ă n u m a i p e n t r u dânsu l şi n u pen t ru alţi i .

S imion Livait g rav şi î n g â n d u r a t îşi t r ase la o pa r t e odras ­la dându- i u l t ime le lecţi i de ţ i n u t ă în t r e s t r ă in i :

— Adame , văd că ma ică - t a n ' a p u t u t să te facă om. Aşa ţi-e f i rea n ' a i ce face! Norocul t ă u aşa ţi-a fost scr is de u r s i toa ­re . Cine ştie, n u va fi m a i b ine? Ascultă oda t ă sfatul meu , zise grav, a p ă s â n d fiecare silabă, dându- i g reu ta tea solemnită ţ i i de as tăz i .

— Cari sunt acelea? în t r eabă fiul b lând . — Mai îna in te de toa te să n u te faci cel m a i cumin te . Să ţi

închizi sufletul c u m înch id e u clerul d ina in tea nasu lu i oaspeţ i lor nepofti ţ i . F i m a i ascu l tă to r decâ t t rebuie , n u câr t i , n u te sfăto-şii ca toţ i copii i d in sat ca r i i au r a z n a în o ra şe şi se c r ed că şt iu totul . Nimeni n u ştie to tu l Nu se ştie n imic în l u m e şi ţa­r ă . Auzit-ai? — se răs t i t a tă l la fiu, i m p r i m â n d u - i în f o r m a a-ceas ta definitiv sfaturi le de compor t a r e .

* Soldatul A d a m fu p r imi t în ziua în tâ i c u r m a r e bucur ie . Nu

s a m a i da t de m u l t ca să se prez in te în ha lu l acesta de sănă­ta te şi p u t e r e u n om dela ţ a ră . Decepţ ia u r m ă în ziua u r m ă ­toare .

Când îl î n t r e b a r ă dacă ştie car te , r ă s p u n s u l fu p r o m p t : „ N u ş t iu" . Când îi de teră p o r u n c ă să-şi r idice pic iorul s t â n d şi m â n a d reap tă , ' ca p r i n m i n u n e , n u află în g r a b ă m â n ă d r e a p t ă , decâ t î n to rcându-se spre răsă r i tu l soarelui , a r u n c â n d m ă t ă n i i de c r u c e cu m â n a d r e a p t ă şi cu cele trei degete s t r ânse u n u l de a l tul . Ui­tase n u m e l e comi ta tu lu i , a l ţă re i şi apoi , ceea ce iese din co­m u n , n u m e l e î m p ă r a t u l u i .

L a o a s m e n e a neş t i in ţă se c u t r e m u r ă , dela capora l p â n ă la genera l , t oa tă c a z a r m a . II scoaseră la r a p o r t . I i p o ru n c i r ă să n u ­m e r e p â n ă la douăzeci . Uitase din greşeală, t ocmai n u m ă r u l d e paisprezece.

II puse ră cu picioarele în t inse ca p e a ţă , ca să păşească la c r d i n e : s tâng , d rep t . Nu e ra ch ip . Abea, d u p ă ce l oco t enen tu l îi legă la u n genunch i paie şi la celălalt fân, îşi clinti genunchi i , d a r î n nici î n t r ' u n ch ip n u picioarele. Soldatul avea d rep ta t e . F â n u l şi pa ie le e r a u legate de g e n u n c h i şi n u de p ic ioa re Şi a tunc i? . . .

Copil ascul tă tor . U r m a sfatul t a tă lu i său cu sfinţenie. î n d u ­r ă p a l m e . Zece zile de c a r c e r ă p â n ă ce n u i se u m f l a r ă picioa­re le . Sufer i douăzec i şi p a t r u de bâ te , câ te ceasur i sun t î n t r ' o nenoroc i tă de zi, fără să cl ipească.

Nimic nu-1 clinti — din loc. Nici râse te le camaraz i lo r , ca r i d u p ă u n t r a t a m e n t m a i b lânz işor şi omenos , îşi r even i ră r epede în fo rmă. Soldaţi n u g lumă, u n u l m a i ţ an ţoş , decâ t a l tul . I a r cei m a i vechi aveau şi decoraţ i i şi cunoş teau c a z a r m a şi d o m n e a m a ca Ia ei acasă .

Toţ i îşi făceau u n t i t lu de glorie ca să iscodească snoave şi păcăle l i pe socoteala b ie tu lu i Adam, is tor is ind câ te o în t âm­p l a t e m a i mar i l o r î m b r ă c a ţ i în ţoale scl ipi toare şi cu gulere d e stele aur i te , despre mul te le şi m ă r u n t e l e t r ebur i pe ca r i le exe­cu ta c a m a r a d u l lor cu preciz i ta te de orologiu, de-a 'ndoase lea .

* î n t r ' o zi de vară , c â n d soarele vă r sa văpă i de l u m i n ă dea ­

s u p r a pust ie tă ţ i i Bana tu lu i de pe T imiş , c o m p a n i a e ra in p l in m a r ş sp re Arad . Mergeau soldaţi i la p o r u n c ă , păş ind , c â n d cu s tângul c â n d cu drep tu l , c â n d „zu r i c " , c â n d „ forverz" . P e f e ­ţele lo r se vedea discipl ina, nici o b r a z d ă în j u r u l nasu lu i , nici

o încre ţ i tu ră pe f runte n u m a i amin t ea de suferinţele şi g â n d u ­rile de acasă pen t ru ce, şi cine fomaseră s ăp t ămân i , alţii ch ia r luni de zile.

D u p ă compan ie se t â r a u ca stafiile reni tenţ i i , c u m îi p lă­cea căp i t anu lu i ca să n u m e a s c ă p e A d a m şi încă câţ iva c a m a r a z i de aceiaş condui tă de nepr icepere şi ignoran ţă ce n u m a i la va-l ch imea în tuneca t ă d in fundul Carpa ţ i lo r se p u t e a găsi . Zic se t â r a u d u p ă c o m p a n i e u m b r e l e sinistre, în t re dânşi i A d a m a lui S imion Livait , ducându-ş i în spa t e t ra i s ta de piele grea cu peri i , c ămăş i , g loanţe şi al te utensi le mil i tăreş t i . P r i m e n e a „ b o r n e u l " când pe u n u m ă r , c â n d pe al tul . Baioneta se b ă l b ă n e a d u p ă vo­ia ei, c â n d pe u n şold, c â n d pe spate , când t recea d r u m u l de vis-à-vis cu vârful în tors în sus ca o ţeapă .

E r a cald, îşi dete chipiul cu p a j u r a î m p ă r a t u l u i la o p a r t e pe u n ochi, aşa, c u m făcea şi cu pă lă r ia în sat, or i decâ te ori se p rezen ta alesei in imei sale, Ana. Se grăbea , căci c o m p a n i a se aşezase la m a r g i n e a d r u m u l u i , în r epaus , t ocmai îna in tea u n u i pod.

Pozi ţ ia geografică a podu lu i nu o pot fixa. P robab i l că a fost pe undeva pe la Vinga, şi nici decum n u la Timiş , or i c u m a r vrea cineva d in t re b ă n ă ţ e n i s'o aşeze, a t r ibu indu-ş i mer i tu l şi g lor ia din aceas tă m a r e î n t â m p l a r e .

Tocma i , când, în fine, îşi făcu şi A d a m apar i ţ ia , locotenen­tul scoase sabia şi c o m a n d ă „auf", îna in te , în r â n d . Săr i ră fe­ciori i d in t r 'o da t ă şi, cât ai ba te d in pa lmă , e rau gata de m a r ş . Adam stătea înaintea lor voind să-i ocolească ca să-şi ia pozi­ţia de d rep t în coadă, când , iată, deodată , se c u t r e m u r a r ă toţi c u privir i le , ţ in tă , înainte , î n sp re capă tu l celait al podu lu i .

Ofiţerul r ă m a s e ca t răzn i t cu sabia scl ipi toare în aer, în tâ r ­z i ind să dea c o m a n d a de „ m a r ş " , învâr t indu-o , c lă t inându-o , -a apo i s'o vare în teacă.

— Ce să fie? se î n t r e b a r ă cu toţii. — î n t r e b a r ă şi ofiţerul cu sab ia : Ce să fie? La capă tu l podu lu i celait se vedea o m o g â n d e a ţ ă de f iară,

Această vedenie p u r t a coarne , d rep t semeţ, în sus, s f idând l u m e şi oameni .

— Ce să fie? se î n t r e b a r ă cu toţii . A d a m al nos t ru fiind îna in tea companie i , c r ezând că ofiţe­

r u l i s'a ad re sa t şi lui , ca u n b u n şi ascu l tă tor soldat ce era , r ă s p u n s e categoric, fără nici u n pic de îndoia lă : 62

— E bic! — Au! Bicul m a r e r ă spunse ră cu toţii în cor. Ofiţerul, ca u n adevă ra t c o m a n d a n t , n e a v â n d ins t rucţ i i de

acasă , îşi luă l iber ta tea de ac ţ iune p e n t r u a semenea î m p r e j u r ă r i şi î n t â m p l ă r i neprevăzu te . Comandă , de da ta aceas ta pe l imba poporu lu i „Zuric , subt pod" .

E r a şi n a t u r a l . C u m e ra să se î n t i n d ă l u p t a t o c m a i la m i j ­locul podu lu i ? D a r nici n u m a i e ra t imp de p ie rdu t ca să ia pozi ţ ia de a tac prescr isă , căci bicul , ca u n t a u r adevăra t , se a-p r o p i a , cu capu l în sus , fâ l fă indu-ş i coa rne le a t r iumf, s igur de b i ru in ţă .

Cât te-ai şterge la ochi , vitejii fu ră subt pod. In g r a b a şi în­ghesu ia la m a r e , A d a m n u m a i avu loc s u b p o d ci, r e z e m â n d u - s e de s tâ lpul lui , a ş t ep t a cu linişte suf le tească î n t â m p l a r e a ce n u î n t â r z i e ca să se p rez in te .

— Psss, psss, l inişte! — o r d o n ă ofi ţerul şopt ind, — se a p r o ­p i e f iara!

T a u r u l , văzând că oameni i car i îi a t r a se ră a ten ţ ia încă din d e p ă r t a r e , s 'au piti t p r in şan ţu r i cu ha ine le şi obiectele lor scli­pi toarei t r ave r să în paş i domol i , demn, c u m se cuvine une i vaci c a r e îşi ca ră bună tă ţ i l e familiei de acasă , în satul vecin, podu l .

— Zuric , că vacă a fost! — str igă c o m a n d a n t u l companie i , e x e c u t â n d de m i n u n e u n exerci ţ iu de v i r tu te mi l i t a ră neprevă ­z u t ă în car te .

— Bine mă , Adame. Cum dăduş i r a p o r t u l de r ecunoaş t e re? — se răs t i locotenentul r o şu la fa ţă de ruş ine , t u r b a t de m â n i e .

— Apoi, de, D o m n u l e ofiţer, pe la noi vacile n ' au ţâ ţe a şa m a r i ca pe aici cele nemţeş t i , fu r ă s p u n s u l ca lm al so ldatului .

Locotenentu lu i i se p ă r u că faţa lui A d a m Livait fuse s t ră­b ă t u t ă de o u m b r ă fu lgeră toare de zâmbe t p e m a r g i n e a buzelor . Ne m a i pu tându- ş i s t ăpân i furia, r ă c n i :

— Zece zile la ares t şi a tâ tea b â t e zilnic câ te zile sunt în t r ' o s ă p t ă m â n ă !

* Simion Livait , v ă z â n d că odras la tot m a i în tâ rz ie la că tănie ,

s c o r m o n i şi el o a p u c ă t u r ă m a i o m e n e a s c ă şi conv ingă toa re . P lecă cu t r ă s u r a l ungă la oraş . T â r î î n cu r t ea u n u i m a r e

d o m n , cu mul t e stele, doui grăsuni , u n u l p e n t r u anu l nou, celait b u n de tăiat . L a d o m n u l cu stele m a i pu ţ ine , ştiindu-1 cu m u i t ă pe t r ecan i e în oraş, îi tăvăl i u n vas de r a c h i u d 'a p ro f r ip t ă şi a l tu l

de vin. Locotenentu lu i îi vâ r î î n t r e degete o epis toală şi o căpr i ­o a r ă î n t r ' o l adă g recească aşeza tă î n t r e braz i , d u p ă c u m se cuvine.

A d a m soldatul ieşi la r apor t . Somităţ i le reg imentu lu i , vizi-tându-1 d in n o u şi c u m a r e b ă g a r e de seamă, îl dec l a ra ră cu u n a ­n imi t a t e : „ n e a p t p e n t r u or ice serviciu".

— Bine că ne s c ă p ă m de u n asemenea element , — spuse colonelul, a p r o b a t d in capete de în t reaga as is tenţă cu m a r e res­ponsabi l i ta te p e n t r u p a z a discipl inei şi a d e v ă r a t u l u i spiri t mi l i ­t a r ce se respectă t o tdeauna .

* Simion Livait , ză r indu-ş i feciorul, t r e când cu paş i m ă s u r a ţ i

şi l inişti ţ i p o a r t a caza rme i c u table u n a m a i scl ipi toare decâ t al ta, s p â n z u r a t e p e pere ţ i , în d r eap t a şi î n s tânga, se repezi la el şi f ă ră vorbă , îl s t r ânse în b ra ţ e . D o a r a tâ t m a i p u t u şopti , căci îl pod id i ră lacrămi le , i a r vocea-i r ă m a s e agă ţ a t ă pe gât :

— Mândr i a ta t i i ! Ha i acasă! .

ION Ţ E I C U

X X X

Tract m o r ţ i i c l o p o t e l e

Hei, cine i-a prădat seninului grădina şi umblă ea o fiară 'n lanurile pline, de i-a pălit în văz ca frunzele lumina haiducului ascuns de nu ştiu când în mine?

Pe unde visul dac a mers întâiul, păscându-şl oile nădejdilor cu doina, strigoiul grof şi-a pus din nou călcâiul, să frângă aripile vrerilor şi oina.

Fug liniştite mele, căprioarele şi le petrece în păduri uimirea. Rămân să le aştept cu soarele şi să le chiue în mine amintirea.

S'a năruit în ziuă vulturul de aur şi zării i-a pătat cu sângele năframa. Dar feţii de ţărână încă dorm pe laur. Mai strigă-i vântule ce pui în crengi arama.

Luceafăr verde, dă îndemn de fier cuvântului, să umble ca un sfânt, pe căi de chin, în şubă vânătă de cer, ca să împartă azima ce o frământ.

Scurmăm cu inima în brazda amintirii, să ne 'ncălzim tristeţile cu foc din moaşte şi-i sărutăm cenuşa mântuirii. Dar care stea ne mai cunoaşte?

I-au înflorit ursitei maci de neodihnă cu zările rănite 'n geană. Vreau cântec tare, să-i adueă tihnă şi-I caut in lăuta năzdrăvană.

Aprind în noi nădejdile lamini, să nu ne ciugule trecutul vre-un erete şi sorb avântul ce musteşte 'n rădăcini, eu toate curcubeele de sete.

De ce nu pot eu visele să doarmă stihiile de fraţi culcate în zăvoi? Fac vânturile negre larmă şi sângele le cheamă înapoi.

Se 'ntoarce duhul Ianeuluî în trlşcă, trag morţii clopotele in baladă. Nici franzele tăcerii nu mai mişcă şi fiecare gând se face spadă.

PETRE BORTOŞ

X X X

f i n e , D o a i a a s i e , ş e f r e l e . . . — S c h i f a d e m o r a v u r i b ă n ă f e n e —

I.

I n m a r g i n e a d in sp re S o a r e - a p u n e a Văleni lor , s u b o r â ­p ă de deal nis ipos, p l ină de tuf işur i dese de băg r in i şi de m ă -c ieş i în ca r i p r i m ă v a r a c â n t ă pase r i l e de o f r u m u s e ţ e r a r ă , e aşeza tă o c ă s u ţ ă scundă , s ă răcăc ioasă , cu acope r i ş de t res t ie , cu pere ţ i i s t r âmb i , cu feres t re le mic i cât p u m n u l şi cu uşa zdren­ţu i t ă de v r e m e .

In cur tea casei acesteia, o şu ră adăpos t p e n t r u doi j u n c a n i ş i o po ia tă , — cva r t i ru l u n u i p u r c e l , — a m â n d o u ă făcu te d in n u e l e şi acope r i t e cu p a e . Es te gospodă r i a lui Mi t ru Vucan , toa tă avu ţ ia sa p e l u m e a aceasta .

I n l ăun t ru l casei, în oda ia cu pereţii vineţi , pl ini de să ră ­cie şi cu t avanu l jos , de a jungi cu c a p u l în grinzile-i Snegrite de vech imea an i lo r ce au t recu t peste ele, Mitru, s t ă p â n u l ei, î n t o r s în s ea ra aceas ta f l ă m â n d , p ră fu i t şi f r ân t de obosea la m u n c e i de peste zi, stă t r ân t i t în t r ' o m â n ă pe m a r g i n e a p a t u ­lui coperi t cu o scoar ţă de poneavă toa tă peteci tă , g â n d i n d u se la via ţa lui a m ă r â t ă , p l ină de l ipsur i şi necazur i , f r ă m â n -t ându- se cu g â n d u l c u m s'o m a i d reagă cu afuris i ta de sărăcie , ca re se ţ ine mor ţ i ş de el de c â n d s'a născu t şi p â n ă astăzi , în t o c m a i ca scaiul de oae . Eva , nevas tă -sa , în va t r ă , la foc, r ă s ­coleşte cu o l ingură de l emn fasolea d i n t r ' o oa lă m a r e de l u t , gus tându- i d in c â n d în când bobul , i a r Aniţa, s ingurul lor odor

d e fată m a r e , aşezată pe s c â n d u r a războiu lu i cu sulul gol, î , i v isează vi i torul .

Delà o vreme, în aceas tă l inişte apăsă toa re , Mit ru cu <• •oce lenevoasă î n t r e a b ă :

— Muere, m a i ai m u l t cu fasolea aceia, că foame n e b u n ă a începu t să facă revoluţ ie în b u r t a m e a ?

— E gata, — r ă s p u n d e nevasta , d a r n ' a m st rop de unsoa ­re s'o prăjesc , că I a n c u D u r ă i n p e n t r u z iua de coasă, ce i-ai făcu t , n u mi-a da t u n t u r a .

— Atunci o s v â n t ă m nepră j i tă , — porunceş te Mitru r id i -c â n d u - s e de p e pa t , ameţ i t de foame şi oboseală .

F ă r ă m u l t ă v r o b ă se a ş e z a r ă cu toţ i i la m a s ă . Apucă f ie­c a r e cu m â n a s t ângă câte o b u c a t ă m a r e de mămă l igă , i a r cu cea d r e a p t ă l ingura , şi încep a sorbi câte-şi t rei pe ne răsuf la te fasolea din bl id. Când a u fost pela j u m ă t a t e , E v a zice c ă t r e Mi t ru :

— BăTbate, şti ce m ' a m gândi t : m â i n e e t â rg m a r e la Ca-coveni şi c u m ruga e pe ap roape , m ă duc să-i c u m p ă r u n r â n d de h a i n e nou i lu Ani ţa noas t ră , f i indcă a m de g â n d a-tunc i s 'o p r i n d în joc

— Ba la d r a c u m u e r e ! se răs teş te Mi t ru cu mân ie . O vrei să le faci de pe t recanie şi băn işor i lo r luaţ i pe văcu ţa noas t r ă Jo i ana . Am ch inu i t vre-o câ ţ iva an i de zile cu d â n s a p â n ă c e a m crescut-o şi a c u m s'o da i j i danu lu i p e niş te zdren ţe .

— Aşa!... P e zdrenţe. . . Nu ţi-e ru ş ine obrazului . . . Atâ ta o d o r a v e m şi crezi că e u mi-s p roa s t ă s'o las de ruş inea sa tu ­lui, să se gă tească şi la r u g ă tot cu h a i n e de cele vechi, ca s 'o <râdă bogătane le , p a r ' c ă ele-s m a i f rumoase . T u î n t o t d e a u n a aşa a i fost şi o rce h a i n ă to t cu s fadă m a r e i -am făcut d a r d a c ă n a i fost vrednic de m u e r e şi de copii, a tunc i să n u te fi însu r a t . Şi v re i tu , o n u vre i , eu a m să-i c u m p ă r m ă c a r să şt iu că m ă n â n c tot nepră j i t şi nesăra t .

E v a e o femee r e a de gură , î n tocmai ca o căţea şi cine î n t r ă o d a t ă în fabr ica ei, cu greu m a i poa t e scăpa . Mit ru şt i ind aceas ta , s u p ă r a t a r u n c ă l i ngu ra pe m a s ă cât colea d m m â n a - i osoasă şi n e a g r ă de lucru , r ă m â n â n d pe j u m ă t a t e n e m â n c a t . Se r id ică de pe scaun şi d ă d u să iasă pe u ş ă afara , d a r m u e r e a îl p r in se de m â n e c a cămăş i i şi-1 t r a se imed ia t , r ă c ­n i n d că t re el ca o sgr ip ţoroa ică :

— Afurisitule!. . . U n d e p lec i? Stai şi-ţi ţ ine casa! L a s c ă m a i b ine plec eu decât tu, — şi p l â n g â n d cu sughi ţur i , m â ­n ioasă c'o fa lcă 'n cer şi cu u n a p e p ă m â n t , eşi cu Ani ţa pe u ş ă a f a r ă ca un val s p u m o s d in a lvia sa, zvân l ind din gu ră p e n t r u Mitru cuv in te de oca ră de p a r c ' ă voeşte să-^i a s v â r l e irsima oda t ă cu ele.

R ă u cu rău l , d a r şi m a i r ă u fă ră de el, zice o vo rbă bă­t r ânească . Mi t ru r ă m a s s ingur în odae , se t rân teş te ca u n bu­t u c în pat , ce rcând să a d o a r m ă , d a r somnu l nici vorbă să se p r i n d ă de el, ci se svârcoleşte a m ă r â t î n toa te păr ţ i le în tocmai

•ca peştele p e uscat . G â n d u r i neg re îl ch inuesc grozav, casa ii p a r e pus t ie şi a ş t e rnu tu l pa tu lu i gh ia ţă fă ră de Eva , c â n d în t r ' u n tâ rz iu , d u p ă u n r ă s t i m p oa reca re de s b u c i u m sufletesc, u n sgomot încet şi paş i uşor i îi p a r e c ' aude p r in cur te . Se r id ică din pat , deschide u ş a şi în p r agu l tinzii, vede în î n tune rec p e E v a î m p r e u n ă cu Ani ţa s t â n d jos ca d o u ă m o g â l d e ţ e şi p lân­g â n d cu capu l în t re p a l m e de p a r ' c ă cine ştie ce m a r e neno­roc i r e a da t pes te ele. Recunoscându- le , le grăeşte r u g ă t o r şi cu b l ânde ţ e :

— E v o ! Haide ţ i în casă nu fiţi p roas te ! Nu m a i p lângeţ i î n z a d a r I acă facem! c u m ai zis tu şi de n u ţ i-or a junge ban i i d e pe Jo iana , a tunc i m ă c a r vindem' şi pu rce lu !

— î m i *ajung> îmi ajung! — grăbi E v a a-n r ă s p u n d e —. c ă m a i a m şi eu vre-o câ ţ iva lei a d u n a ţ i pe ouă şi vre- două-trei perech i de pu i de vânzare .

I n t r ă apo i cu toţii în casă voioşi, l iniştiţi , mu l ţumi ţ i şi îm­păca ţ i , p u n â n d la cale p â n ă t â rz iu noap t ea c â n d a u adormi t , fel de fel de p l a n u r i p e n t r u vi i torul şi fer icirea Aniţei lor.

I I .

In z iua u r m ă t o a r e , d îs d e d iminea ţă , p r i n mij locul d ru­m u l u i m a r e d in t r e Văleni şi t â rguşo ru l Cacoveni, desculţă , în c ă m a ş ă şi cu u n coş în cap pl in cu pu i de găină, Eva , nevas ta l u i Mit ru Vucan din Valerti, păşeş te grăbi tă , p l ină de p ra f si sudor i , p r in t r e şirele de t r ă s u r i î ncă rca te cu de toate, p e n t r u t â rg , p ipă indu-ş i cu m â n a d r e a p t ă d in c â n d în c â n d sânu l să v a z ă de-i m a i s tau băriişorii depe J o i a n a or i ba .

In t â rgu l Cacoveni ab i a te m a i poţ i mişca în vre-o pa r t e . L u m e m u l t ă m i ş u n ă în toa te păr ţ i le , î n tocma i ca î n t r ' un fur­nicar , ia r za rva m a r e de voci omeneş t i , de muge tu l vitelor şi imu i tu l t r ăsur i lo r , te asurzesc şi-ţi p a r e o f r ă m â n t a r e ca ' n iad. Ajunsă în acest v i e rmă t de norod , femeea îşi face cu greu d r u m p r i n t r e mul ţ ime , p â n ă la p i a ţ a paser i lor de casă, t â rgueş te pui i şi apoi po rneş t e ce rce tă toa re p r i n t â r g să vază la care şa t ră găseş te m a i d in belşug, aceea ce d â n s a doreş te d u p ă pofta ini-mei . Ră tăc ind astfel p r in t r e m u l ţ i m e , se t rezeşte în fa ţa şetrei l u i Leiba Goldstein dela Orăvicieni , u n a d i n t r e cele m a i m a r i ş i a sor ta te şe t re d in în t reg t â rgu l . J u p a n u l văzând-o c u m îi p r iveş te ca î n m ă r m u r i t ă şi cu ochii înho lba ţ i pânze tu r i l e pes­t r i ţ e din ra f tu r i , o î n t r eabă l inguştor .

— Noa! Nefasta ce pofteşti? — Domnu le , o a i m ă t a s ă d 'a c r u d ă ? r ă s p u n d e î n t r e b ă t o r

femeea. La auzu l aces tor cuvin te Leiba îşi duce m â n a d r e a p t ă la

fa ţă şi a p a s ă gând i to r c u degetul a r ă t ă t o r pe vârful nasu lu i , d e p a r c ă voeşte să-1 m a i coroeze de c u m e, gând indu-se p o a t e ş î eï: „ce fi şi c u m fi şi as ta n o u m a t a s a " . Se u i tă l u n g cu şme­cher ie la femee, apoi c u u n su râs şiret p e buze şi cu o vocer dulceagă o î n t r e a b ă d i n n o u :

— Di ca re fre, c ros o subţ i re şi ce f a r p a ? — Albă şi subţ i re . Şti câ t de fa ină să fie, îi r ă s p u n d e

femeea. — No ia! Chia r n u m a di a s t a m a t a s a fa ine iu a r e a c u m .

— Apoi i a -m ' ad-o s'o văd , îi îzice nevas t a şi j i d a n u l g r ă ­bi t de î n d a t ă a d u c e u n sul de p â n z ă n u m a i b u n ă de făcut o-b r ă z a r e la s t u p i n ă de g r o a s ă ce-i, z i cându- i :

— N o ! O n u iaste c h i a r di as ta c u m fre d u m i t a ? F e m e e a o m a i cau t ă p u ţ i n şi-i r ă s p u n d e : — Ba c h i a r de aceea . Şi c u m e de s c u m p m e t r u ' ? — Chit m e t ă r u fre să ia d u m i t a ? — Vre . . . vre . . .-o p a t r u .

— Pinie . . . Aste m a t a s a este t a r e fain şi n u di m u l t zo a d u s iu p r e el d i n t r ' u n a l tu ţ a r a . P i n t r u d u m i t a las m a i lezne , n u m a 250 la i me tă r .

F e m e e a d u p ă ce se m a i r ă sgândeş t e puţ in , socoteşte p r i n sân, scoate o c â r p ă î noda t ă , o desface şi n u m ă r ă să vază câţ i b a n i a r e , apo i ia răş i î n t r e a b ă :

— Cât face p e p a t r u me t r i ? — T a câţi pan i i ai d u m i l a ?

— Am 1500 lei de pe J o i a n a văcu ţa noas t ră , 100 s t r ânş i de pe ouă şi 100 de p e pu i .

— Di tă t 1700 l a i . . . Ai d is tu l şi î nche îţi m a i r a m u n . To t m a t a s a faşe n u m a 1000 lai . Să t ae iu?

— T a e ! . . . p o r u n c e ş t e f emeea cu o j u m ă t a t e de g u r ă şî foarfecele j idanu lu i î n c e p u r ă a ţ ăcăn i înda tă , în tocmai ca în~ t r 'o p â n z ă de paiajen.

Dup 'aceea î m p a c h e t â n d - o j u p a n u l o m a i î n t r e a b ă : — P i n t r u şine ia d u m n i t a as ta m a t a s a a şa f r u m o s şi f a i n ? — P e n t r u o fa tă m a r e , a m e a d o m n u l e .

— Ai vei! Atunş i să p o r c e s ana tos . H a i n a să se r u p e şi fa ta să t r ă i a scă ca să faşeţi u n a l t u nou . Ascul ta , m a i a r e iu papuc i le di lac, ştr imfil i şi m â n u ş i di m a t a s a , t ă t aşa di fa in şi t ă t f a rpa aste, i u vege che la voi iste pan i i t istui , di şe n u ia şi di s sta să faşe la fata t ă t nou , c u m n ' a r e să fie la n i m e u n al tu .

— Nu ştiu, domnule , că eu aşi lua , d a r n a m b a n i înde ­a juns şi or fi scumpi .

— T r a c u ! . . . Nu s cump . 500 lai pereche d i papuci le , 100 la i ştrimfili şi 100 manuş i l i , c h i a r chi t m a i r ă m a s la d u m i t a .

— Adu-i, dee! — îi zice mola t ec femeea —•, să-i iau şi de aăş t ea lu Ani ţa mea , b a r e m s'o fac oda t ă t oa t ă nouă , d in creş­tet p â n ă în tă lp i .

Le iba zori t de î n d a t ă o serveşte cu generozi ta te , ia r femeea îi în t inde cu m â n a t r e m u r â n d ă 1700 lei, b a n i a d u n a ţ i de d â n s a şi b ă r b a t u l ei, cu m u l t ă t r u d ă şi necaz .

I I I .

In sfârşi t , a sosit şi Sân tă -Măr ia mică „n ig iă ia" în Văleni , a ş tep ta tă cu a r d o a r e u n a n de zile.

D u p ă ce cu s ă p t ă m â n i îna in te , sătenii s 'au în t recu t ca re de care , în p regă t i r i p e n t r u aceas tă zi de p r a z n i c m a r e , bă rba ţ i i să le fie casele f rumos vă ru i t e şi cur ţ i le cura te , i a r femeile cu p regă t i r ea h a i n e l o r nou i a n u m e p e n t r u r u g ă şi cu o r â n d u i r e a odăi lor p e n t r u p r i m i r e a oaspeţ i lor veniţ i de p r in satele vec ine Astăzi r esp i ră u ş u ra ţ i că ş i -au isprăvi t t rebur i le p e depl in . Munca , grijile şi necazur i le greului vieţii le-au u i ta t î n t r ' a t â t că n u vezi n ică i r i f iguri desnădă jdu i te , or i feţe îngr i jora te p e n t r u z iua de m â i n e .

î n c ă din r evă r sa tu l zorilor, c â n d „piva" cu d e t u n ă t u r a ei pu t e rn i că vestea z iua ruge i p â n ă depa r t e pes te şapte sate, i a r c lopotul cel m a r e din t u r n u l bisericii , c h e m a creşt ini i la r ugă ­c iunea de d iminea ţă , ca u n ro iu de a lbine , oameni i foesc p e uliţ i în toa te păr ţ i le , p l ini de veselie.

Acum, în d u p ' a m e a z a acestei zile senine de t o a m n ă , cu u n cer împes t r i ţ a t ici colea de n o u r a ş i a lbi ca z ă p a d a ce se fugă­resc zburda ln ic i un i i pe alţii şi cu u n soar te pl in de t r i s te ţă în pr iv i r i — t iner i şi bă t r ân i , fete şi flăcăi, îmbrăca ţ i în h a i n e de să rbă toa re , t rec grăbi ţ i în g r u p u r i spre cur tea bisericii , la ho ră .

I n cu r t ea bisericii , î m p r e j m u i t ă f rumos de j u r î m p r e j u r cu m e r i , pe r i şi tei cu f runza deasă , p r i n a c ă r o r f runziş nici r a ­zele soare lui dogor i tor de Iul ie n u s t răba t , la mij loc sub poale le u n u i m ă r rotat , muz i ca sa tu lu i cân t ă cu foc, i a r t ineretul , găti t ca în poveşti în m ă t ă s u r i şi f i re tur i c u m p ă r a t e pe b a n i grei, p lu teş te lin în valur i le hore i în t inse r o a t ă ca o c u n u n ă de flori împes t r i ţ a te pe paj iş tea verde a cur ţ i i bisericii , desp r inzându-se d in c â n d în când d in t r e r â n d u r i l e lor câte o s t r igă tu ră a vre­u n u i f lăcău m a i î n d r ă z n e ţ :

Dragu-mi - i cu c ine joc, Că mi roase a busu ioc ; Dragu-mi - i cu cine să r Că mi roase -a că l ăpă r .

î n c o l o la doi paş i delà muz ică , şade in te l igenţa sa tu lu i : p r e ­otul, învă ţă to ru l , no ta ru l , p r i m a r u l şi alţi intelectual i , î m p r e u n ă cu doamne le lor, s p u n â n d în gu ra m a r e că a şa r u g ă f r u m o a s ă n ' a i să m a i afli de-i u m b l a or i cât p r i n l u m e şi că :

„Subl l u m i n a h a şierească P r ă l a r g u p ă m â n t u l u i In bă t a i a vân tu lu i F i r i e dulşie omenească , Graiu b l â n d şi c u m p ă t a t Cai în dulşSle Bănat! Nu m a i cred să se găsească!"

Pe la marg ine , pe sub u m b r a r u l d impre ju r , cei b ă t r â n i s tau şi pot r ivesc perechi le t inere tu lu i p r ins în horă , m a i vorb ind de m u n c a câmpulu i , de buca te şi de vreme, în t imp ce de căt re uşa în t ră r i i u n g rup de cheflii s tau r o a t ă împre ju ru l une i me­se p l ine de sticle cu vin, bere şi r ach iu , b â n d z d r a v ă n şi cân­t â n d ameţ i ţ i de b e u t u r ă cu u n glas răguş i t :

Vinu-i bun , r ăch ia - i dulce, De l ângă sticlă n u m 'aş i m a i duce, Ci aşi tot bea şi-aşi cânta , De l ângă ea n 'aş i m a i pleca.. .

Mai d e p a r a t e , în cea la l tă m a r g i n e a hore i , î n t r ' u n g r u p de femei veştejite, E v a lui Mitru Vucan şade şi se u i t ă . cu ochi i p l in i de b u c u r i e la Ani ţa ei p r i n s ă a c u m p e n t r u p r i m a o a r ă în ho ră , c u m joacă cu câ te u n flăcău voinic şi m â n d r u ca u n 72

bujor» găt i tă ca o cucoană de n e a m m a r e cu ha ine le cele nou i c u m p ă r a t e de pe văcu ţa lo r Jo i ana , l ă u d â n d u - s e că t r e toa te fe­meile depe l ângă ea, că o a doua fa tă ca a ei, a şa f rumoasă , h a r n i c ă şi de omenie , n u se găseşte p e a p r o a p e .

î n t r ' o a l tă pa r t e , răzle ţ i t de l ume , î m b r ă c a t cu ra t d a r să­răcăcios , şade s ingur cu sufletul a m ă r â t , Mitru Vucan plecat de acasă necăj i t şi nemânca t , din cauza gure i re le a nevestei sale care-1 cer tase s t raşn ic , p e n t r u că n ' a făcut ros t de b a n i i t rebuincioş i Aniţei la horă , să joace „înaince".

P r i v i n d b l â n d m u l ţ i m e a c u m se d i s t rează p l ină de sănă ta ­te şi voe b u n ă , în c iuda greu tă ţ i lo r vieţii, îşi zice în sine of­t â n d :

— Rău- i c â n d eşti s ă r ac ! Să fi or icât de sârguincios , de cinsti t şi de omenie , n imen i n u ţ ine seamă de t ine, n imen i n u te respectă , ci toţ i te d ispre ţuesc şi te bat jocoresc . I a r ca să ai ce m â n c a , t r e b u e să munceş t i c r u n t p e n t r u d b u c a t ă de pâ ine , însă şi m a i r ă u e când ai pe cap o femee ne t rebnică , c a r e îţi r is ipeşte pe n imicur i tot biet mu l t -pu ţ inu l agonisi t cu a m a r şi sudor i .

P E T R U P E T R I C A

X X X

L a m o r m â n t u l scr i i toare i M i a i e r n a

d e : AUREL COSMA

Am fost deunăzi ia mormântul proaspăt al scriitoarei» bănăţene Mis Cerna. Pe aleia umbrită a cimitirului istoric din Lugoj, străjuită de şirul impresionant aî crucilor de marmoră cari evocă atâtea figuri măreţe din acest colţ de ţară cu vechi tradiţii româneşti, paşii mei mă purtau pios spre acel loc de odihnă veşnică, piin de verdeaţă şi de flori, în care îşi doarme somnul lin trupul chinuit de o vieaţă sbuciumată al marei noastre făuritoare de versuri şi de poveşti. Adieri de vânturi uşoare storceau din petalele multicolore, ce împodobeau aşternutul pământesc, un parfum de grădină divină. Parcă era mireasma naturii pe care o poetiza atât de fer­mecător în minunatele ei povestiri. Mia Cerna a iubit natura mai mult decât orice şi în această iubire şi-a aflat rostul vremelnicului ei popas printre oameni. Vieaţa pentru ea n'avea altă semnificaţie decât a pătrunde şi a înţelege cu evlavie poetică dărniciile creaţiilor dumnezeeşti. Deaceea prefera să respire aerul pădurilor şi să asculte muzicalitatea ritmică a râu­rilor de munte, decât să se lase capturată de preocupările câteodată atât de mărunte ale oamenilor. Poate aşa i-a fost destinul ca să îndure nedrep­tăţi şi să trăiască o vieaţă cu totul alta decât a visat-o firea ei artistică sau a dorit-o sufletul ei generos şi bun. Inima ei, bogată in sentimente, n'a putut găsi răsunet şi leagăn de vibraţie decât în acea adoraţiune pen­tru frumuseţile naturii, din care şi-a tras toată vraja imaginaţiei şi izvorul îmbelşugat al viziunilor poetice. Ii plăcea să stea ore întregi în faţa flo­rilor şi să le contcmpleze. Numeroase manuscrise inedite mărturisesc cât de mult a iubit Mia Cerna trandafirii şi crinii, pe cari i-a divinizat sim­bolic în cuvinte de o profundă sensibilitate. Prea era ataşată de vieaţa ş i podoabele naturii, căci în clipa fatală a deslegării, sufletul ei a fost cu­prins de îmbrăţişarea gingaşă a florilor şi de sărutul matinal al soarelui. Şi-a dat duhul în dimineaţa zilei de 3 Iulie 1940, când zările dimineţii de vară aprindeau pe orizontul ţării româneşti luminile doliului naţional pen­tru pierderea Basarabiei. Sufletul ci s'a înnălţat pe drum de lumină şi de flori până în grădina divină a eternităţii. Paradisul şi-a deschis porţile în faţa ei, fiindcă Mia Cerna idealizând natura, a reuşit să dăruiască oame­nilor o minunată parte din imaginea raiului ceresc. Adesea îmi spunea melancolic şi cu privirea pierdută în adâncimea gândurilor ce o frământau: „Iubesc mai mult un arbore, un pârâu, decât un om; mai mult o stea, o floare, decât o femeie, iar ultimul şi cel mai mare regret al meu pe lume va fi, când voiu închide pe veci ochii, că voiu fi pierdut divinul azur at

cerului". Mia Cerna a plecat în lumea eternă a liniştei şi a odihnei după o vieată atât de sbuciumată şi atât de chinuita sufleteşte. Fericirea şi bu­curia, de eari nu avusese parte pe pământ, poate îi vor lumina drumul ve-einiciei. Albastrul dumneze.esc al cerului însă nu 1-a pierdut, fiindcă lumea dreptăţii sfinte şi-a deschis acum ealea azură înaintea sufletului ei ca să o ridiee pe culmile acelor ferieiri şi bucurii din eari oamenii n'au vrut să o împărtăşească.

Mia Cerna a fost cea mai viguroasă şi fecundă poetă din bătrâna pleiadă de scriitori bănăţeni. Talentul ei plin de energie creatoare a dat la iveală numeroase versuri şi poveşti de o emoţionantă imaginaţie şi de o splendidă structură literară. Cu volumele de poezii ce le-a publicat, dar mai ales cu acelea ce n'au putut încă vedea lumina tiparului, Mia Cerna şi-a cucerit un loc de mărire alături de Maria Cunţan, în epoca de stră­lucire a scrisului românesc din Transilvania. A colaborat la „Luceafărul" lui Octavian Goga şi a dus în paginile acestei reviste toată vraja satului bănăţean pe care a cântat-o cu atâta muzicalitate poetică in neperitoarele ei strofe. A mai publicat poezii în revista „Consinzeana" delà Orăştie şi în ziarul „Drapelul" delà Lugoj, unde a fost şi redactoare înlr'un timp „Nau­fragiul căsătoriei şi moartea tatălui", — după cum spunea, — i-a croit O altă vieaţă, trebuia să înceapă iupta pentru existenţa ei şi a fetiţei Ange­lina Popovici. Puţini i-au cunoscut tainele frământărilor ei cotidianc, fi­indcă Mia Cerna prefera să-şi trăiască tragedia vieţii în intimitatea sufle­tului, nepătruns şi neînţeles de nimeni. Născută Ia 18 Ianuarie 1883 în satul Labaşinţ din sudul Lipovei, unde tatăl ei, bunul român Florescu, era notar comunal, de mică a crescut într'un spirit naţionalist şi a fost învă­ţată să îndure toate capriciile destinului. Trecând tatăl ei la notariatul co­munei Costei de lângă Lugoj, unde a dirijat corul de plugari, Mia Cerna şi-a trăit copilăria „în parfumul violetelor, smirna salcâmilor şi vâjâitul apelor din parcul canalului Bega". Tot în consuna Costei a urmat şi cla­sele primare. Prima lovitură a sorţii a primit-o când era de şase ani. A-tunci i-a murit mama, chiar în ziua Sfinţilor Mucenici. A fost cea mai zguduitoare durere a copilăriei, care i-a lăsat pentru înireg restul vieţii o tristeţe nestinsă în suflet. După moartea mamei, s'a mutat cu tatăl ei în comuna Dubeşti, unde firea ei visătoare a găsit o regiune romantică, cu dealuri, izvoare şi păduri. Studiile secundare lc-a făcut apoi la Arad şi la Sibiu. „Visul meu era, — mărturisea Mia Cerna în datele ei autobiografice, — să mă fac profesoară de limba şi literatura română, crezând că aşa îmi slujesc mai bine neamul, în era apăsătoare ungurească, dar din cauza sărăciei şi a boalei tatălui meu, fui nevoiiă să mă căsătoresc de foarte tânără şi frumosul plan se nărui" . . . Vitregia destinului i-a pregătit o altă lovitură. Şi-a legat vieaţa de un om, care n'a înţeles-o. Nenorocirea matri­moniali: i-a distrus atâtea setimente şi i-au deschis larg drumul calvaru­lui sufletesc.

Cu multă duioşie i-am recitit acumi una dintre scrisorile ei în care îmi destăinuia debutul şi originea pseudonimului, căci adevăratul ei nume era Maria Florescu: „Primele poezii lirice le-am scris pe malul Cernei, la Băile Hereulane, ca adolescentă îndrăgostită. . Tii eşti ca Cerna, îmi zicea o prietenă, confidentă a sbuciumului meu, când sglobie, când tristă,

ca apele ei adânci pe alocurea. Şi iată că pseodonimul meu fu gata". Pri­mele versuri erau oglindirea sentimentalismului ei inspirat de o iubire ideală, care nu putea ajunge la desăvârşirea fericirii, din cauza nevoilor cari i-au impus o căsătorie nenorocită. După unire, condeiul ei a străbătut alte dru­muri de făurire, abordând genul povestirii, pe care ea 1-a introdus cu mai multă amploare în ritmul de evoluţie al literaturei noastre din Banat. La „Luceafărul" condus de mine şi la „Astra Bănăţeană", Mia Cerna a fost o colaboratoare neobosită, îmbogăţind! paginile revistei şi seria cărţilor edi­tate, cu preţioase caiete şi volume de poveşti. Stilul curgător şi captivant, precum şi sonoritatea cuvintelor orânduite cu atâta maestrie pe portativul versificărilor sau al viziunilor poetice, au avut darul să dea o exteriori­zare şi mai armonioasă minunatelor ei creaţii. Mia Cerna a excelat ca scriitoare atât prin fond, cât şi prin formă. In afară de volumele de ver­suri şi de mulţimea dc poezii publicate în diferitele reviste şi ziare, Mia Cerna a dat tiparului în 1936 o poveste „Bătălia împăratului Frunză Verde" apărută în colecţia de poveşti a „Bibliotecii Luceafărul" fondată de mine. Apoi în 1938 „Astra Bănăţeană" i-a editat două volume de poveşti şi anu­me: „Inel-Irinel şi Domniţa Iconiţa" şi „Galbănul împăratului". Ultimii ani ai vieţii, Mia Cerna i-a consacrat povestirilor, realizând în acest do­meniu de literatură opere de mare valoare, cari pot fi puse alături de pre­ţioasele creaţii ale celor mai de seamă povestitori. Abia. când se vor putea aduna la un loc toate manuscrisele ei inedite cu cele publicate, şi abia după o adâncă pătrundere a sensibilităţii poetice care vibrează din fiecare parte a scrisului ei, abia atunci se va putea înţelege cât de viguros a fost talentul ei şi cât de imensă este moştenirea literară pe care ne-a lăsat-o. Dintre numeroasele manuscrise inedite, pe cari le pregătise pentru tipar, Mia Cerna a selecţionat mai multe şi le-a întocmit în următoarele cinci volume cari aşteaptă un editor generos: 1) un volum cu patru nuvele lungi („In recunoaştere", „Sora Violeta", „Casa cu doi nuci" şi Preoteasă Dolora"); 2) primul volum din „Clopoţeii amintirilor", lucrare proiectată în patru volume, reprezentând fiecare câte oi generaţie (acest prim volum conţine f inei nuvele: „Arome de fragi", „Aibu delà Chizdia", „Canapeaua roşie", „La tanti Tili* şi „La tata-moşu"); 3) un volum de Miniaturi" sau mici icoane din natură şi din vieaţa sufletească; 3) un volum de ..Pastele" şi în sfârşit 5) un volum cu scrisori către femei, conferinţe, cuvântări, etc

Când i-am solicitat datele biografice pentru o lucrare asupra litera­turii bănăţene Mia Cerna mi-a răspuns cu o mărturisire de melancolică sinceritate: „Când ajungi să ţi se ceară o autobiografie, eşti de regulă pe panta vieţii, cobori încet dealul şi un zâmbet trist îţi strânge buzele: per­spectiva de pe culmea cu soare şi azur n'o mai ai decât în amintire, iar amintirile totdeauna sunt dureroase, căci dacă ai avut parte deş fericire, regreţi c'a trecut şi dacă ţi-a fost soarta vitregă, te înduioşezi c'ai trebuit să suferi atâta" . . .

Soarta ei a fost vitregă. Din duioşia amintirilor şi-a găsit calea tre­cerii în lumea drepţilor. „Am fost săracă şi umilită toată vieaţa mea — spunea Mia Cerna pe patul agoniei. De cele mai multe ori mi-am mâncat pâinea fără unt şi mi-am băut paharul de apă neamestecat cu vin, iar în, anii critici am umblat în haine uzate, ghete stâlcite şi pălării demodate

pentru a cruţa pe cele bune. Dar oricare ar fi fost înfăţişarea mea cel mai iluştri fii ai Banatului şi-au ridicat cu respect pălăria în faţa mea.

Dar ce folos că au stlmat-o şi s'au închinat cu respect în faţa ei până şi omnipotenţii vieţii politice de atunci, căci nici unul nu s'a îndurat şl nu şi-a luat timp să o plaseze într'o funcţie potrivită firii ei poetice. Cu câtă amărăciune şi-a făcut ultima spovedanie în notele autobiografice pe cari mi le-a lăsat: „Consider ca cea mai mare insultă ce mi-a adus destinul că m'a aşezat să-mi fărimiţez puterea de muncă şi de energie într'un dome­niu cu totul străin de sufletul meu; am fost 20 de ani funcţionară la Ser­viciul zootechnie al judeţului Severin. Ador lăstunii, porumbeii; mie drag un căţeluş, o pisică nostimă, dar cabalinele, bovinele, ovinele şi porcinele, cu numărătoarele, statisticile, boalele şi buletinele lor m'au apăsat ca tot atâtea pietre de moară dealungul a n i l o r . . . De câte ori am implorat cu noscuţii şi prietenii sus-puşi: faceţi-mă o directoare la un orfelinat, redac­toare la un ziar, un organ de control peste cinematografe, o inspectoare a portului naţional sau altceva. Glasul meu însă a răsunat în pustiu. Fi­reşte, nu. eram bărbat, membru în partidul lor, care trebuia satisfăcut cu un post. O biată femeie-scriitoare necăjită, o frunză pe creasta valurilor, ce însemna? Se înneacă? Ei, ce să-i facem! Dar toate trec pe lume, a tre­cut şi calvarul meu, după ce am ajuns la vârful Golgotei. Răstignirea va urma de aci înainte: cu două mii de Lei pensie, cu bătrâneţea şi boalele ei. Deja destinul m'a încercat cu o boală de şase luni în pat. Nimeni dintre confraţi nu mi-a făcut o vizită, nu mi-a adresat un şir, la spitalul unde mă aflu. . . Toată vindecarea rănilor sufleteşti din trecut aştept să mi-o aducă cele 20 de feluri de flori din grădiniţa mea".

Ultima ei dorinţă s'a împlinit. Rănile sufleteşti ale Miei Cerna au, fost vindecate sub aşternutul floral al petalelor parfumate cari i-au împodobit sicriul.

AUREL COSMA

S e r a f i c u l V a l e r i u C â r d u

Dumnezeu a vrut, poate, ca în jertfa de sânge care a scăldat drumul spre învierea României legionare, Banatul să-şi de tribut, pe cei mai buni flăcăi.

Formidabila şi ireparabila pierdere pe care România a suferit-o prin uciderea Iui Valeriu Cârdu în noaptea de iad a lui 22 Septemvrie, se va resimţi peste veacuri.

In acest titan de gând şi simţire adânc românească, flacăra geniului a izbucnit năvalnic. Verva sclipitoare, tăioasă, a lui Valerli! Cârdu, a fost

pup şi simplu uimitoare. Era un jongleur în strictul înţeles al cuvântului. Nimeni n'a putut să-1 prindă vreodată cu vorba. I-au prins în schimb lutul ea să-1 redea ţărânei din care a fost plămădit. In ura lor de bestii demente şi chioare, setoşi de sânge, au prăvălit la pământ brazii cei mai frumoşi, eei mai uriaşi, din pădurea cea fără de marginii a Leg iune i . . .

Nu voiu uita niciodată noaptea aceia de basm pe cart- am petrecut-o alături de marele meu prieten, Valeriu Cârdu. Niciodată nu pot crede în realiatatea acelei nopţi. Â fost prea nepământeană, desprinsă cine ştie din ee filă a celor o mie şi una de nopţi.

Plecasem din Oraviţa într'o dupămasă călduroasa şi sufocantă a acelei vacanţe, a singurei şi ultimei vacanţe pe care am petrecut-o aproape zi de zî alături de Valeriu Cârdu, departe de sgomotul citadin al oraşului, departe de privirile şi iscodirile impertinente ale agenţilor poliţieneşti ce ne urmăreau la fiecare pas, ca să respirăm din plin, în mijlocul pădurii, să ne putem deschide liniştiţi baerete inimei şi să ne spovedim frăţeşte.

Am urcat încet dealul Marilei. Şi nc-am tot d u s . . . Seara ne-a învăluit Ia Aurora Banatului, pe terasa restaur;.itului, printre tuberculoşi. In faţa noastră, printre vârfurile bazilor, răsărea luna. Era o lună mare şi clară cum niciodată n'am mai văzut alta.

Am vorbit mult despre Legiune şi despre Căpitan, despre Omul nou în eoncepţia legionară a Căpitanului şi despre literatura legionară. Pe urmă, am început să vorbim! despre biruinţă. I-ani spus atunci: „Valeriu, dacă datorită agresiunilor celor delà cârmă, ceasul acestei mult aşteptate învieri nu va veni, o ultimă şi supremă protestare să fie sinuciderea noastră în m a s s ă . . . "

Valeriu Cârdu s'a uitat adânc în ochii mei. Se transfigurase la faţă. Mi-a prins braţul drept şi m'a strâns cu putere, m'a sărutat, apoi mi-a spus: „Nu! Niciodată n'o vom face. Ar fi într'adevăr un protest mare, uluitor, dar laş. Vom lupta şi vom muri mai bine toţi, până la unuL Aşa vom cuceri istoria".

Când spunea aceste cuvinte, Valeriu Cârdu nu mai erea om. Se pră­vălise în el dinamica divinităţii. Era o umbră serafică ce plutea între cer şi pământ.

Şi Valeriu Cârdu a luptat. A murit luptând. într'o noapte. într'o „că­lătorie fantomă".

„CARTEA PĂMÂNTULUI" pe care o avea In gând, n'a mai ajuns s'o scrie cu peana, dar a scris-o cu Însuşi trupul său, acolo, într'o margine de şanţ, Ia Vaslui.

AUREL D. BUGARIÜ

P A V E L P . B E L U :

„ F L O R I D E P I A T R Ă " Editura „ S s l r a B ă n ă ţ e a n ă "

Cu acest al doilea vo lum Pavel , P . Belu dovedeşte că a fă­cu t u n s imţ i tor pas îna in te pe greul d r u m a l poeziei. Se poa t e c h i a r spune că acesta este a d e v ă r a t u l vo lum de a f i rmare a l t â n ă r u l u i confra te . î n suş i t i t lul a r a t ă că poezia a d u n a t ă în a-ceste pag in i , va trebui să rămână:

„Nu v'am scris pe scoarţe de copac, Nici pe coli de nufăr uu v'ani pus; Ci in cleanţ de piatră — peste veac Să îmi rămâneţi cu fruntea sus".

(Flori de piatră, p. 5)

De aici vedem că dest inul poeziei lui n u şi-1 vrea vremel ­nic, ci să în f run te veacuri le , săpa te f i ind „ în c leanţ de p i a t r ă "

»Las deci gândul meu cu voi ca să rămâe, Pe când ţărnii grea dau trupul meu; Fiţi-mi scară, fiţi-mi bulgări de tămâe, Să mă 'nalţ, prin voi, spre Dumnezeii".

(p. 6.)

Mai mul t , încă , poetu l n u doreş te n u m a i rez i s ta rea pes te veac, ci să-i fie poezia mij loc de î nă l ţ a r e că t re Dumnezeu . Re­zul tă din aceas tă cons ta ta re că P . P . Belu îşi cons ideră poezia pur i f i ca toa re de suflet, apropi indu-1 astfel m a i m u l t de D u m ­nezeu.

I n ciclul „ I n i m i şi zăpezi" , găs im comor i de gingăşie şi sensibi l i tate. C u m a r fi în versur i le :

„Lumina Un se stoaree, ea mierea dintr'nn stup. S i yU când tngenunche pădurea la amiaz, —

Că din arama zării o creangă am să rup Şi am să-ţi scutur, gingaş, tot soarele'n obraz".

fp. 9.Ì

Sau : „Ce liniştit e astăzi cimitirul!

Pe lespezi florile se clatină sfioase.

Din marmoră, fotografiile privesc duioase,

Cum toamna-şi scutură pe-o cruce trandafirul.

(p. 16.)

In poema „Reg re t " e foar te b ine p r in să firea poe tu lu i :

„Eu înţeleg c'ai vrea să fiu cu tine, In colţul genei să sdrobese o lume;

Dar glasul ursitoarelor a fost ciudat cu mine, Căci nu mi-au sorocit decât un cap şî-un nume".

(p. 14.)

Poetu l n u se poa te înzes t ra în a n u m e distracţ i i b u r g h e z e ; „ T e duci la b a l . . . Zâmbesc cu r e s e m n a r e ! . . ." (p. 15). E l - -poetul , pen t ru care vieaţa nu- i decât „o t r eap t ă de d u r e r e " — iubeşte a l te lucrur i , decât ba lu r i l e :

„Eu port în portmoneu bănuţi de licurici, Şi-am podgorii de rime şi cucută!".

(p. 14.)

Am insis tat a t â t a s u p r a aces tor poeme, p e n t r u o cât m a i m a r e cunoaş te re a poetului . T r e c e m a c u m m a i depa r t e .

Ciclul cel m a i b u n al vo lumulu i este în t i tu la t : „ F l u e r e de l u m i n ă " . Aici Pave l P . Belu a a d u n a t o serie de poezii î n stil popu la r , — adevă ra t e bogăţ i i d e folclor. E foar te in te resan t fe­n o m e n u l , că în t imp ca în res tu l ţăr i i , poeţi i n ă z u i a u spre o poezie n o u ă inf luenţa tă de Verlaine, Char les Baude la i re , E d g a r Allan Poe, aici în Bana t , t ineri i poeţi cău tau mot ive de inspi­ra ţ i e în folclor, în vieaţa de la ţ a ră , n a t u r a r o m â n e a s c ă . Aşa ne -au dă ru i t C. Miu-Lerca m i n u n a t e poezii (amintesc : Joc ) , Gri­gore Bugar in (volumul „ L a n a n a 'n vale) . Aşa a pub l ica t Pavel P . Be lu : „Toaca , toca, ne le le" „ P a s ă r e de p e izvor" , „Ha idu ­cească" , etc. E l a reuşi t tot aşa de b ine ca şi Buga r in şi ca şi Miu-Lerca . Toa te aceste poezii ale lui sunt adevă ra t e şi reale per le . 80

„Toaca, toaca, nelele,

pe toate muncelele plouă au» stelele, —

dară nu mi-s stelele ci mi-s păşticeiele,

să le pască mielele,

Joi — Joi — Joi mărclele".

(p. 33.)

Sau : „Pasăre depe izvor, rău m'ai blestemat să mor; rău m'ai blestemat odată, ca să mor pe pai de piatră, fără lună, fără stele, fără mâna maicii mele, în cătuşe, sub zăbrele, împuşcat de cinci oţele.

(p. 77.)

...In ca re a r a t ă toa tă sen ină ta tea în fa ţa mor ţ i i a omului-nou, ca re poetu l îl cân tă în m u l t e d in t re poeziile lui şi ca re îşi

a r e r ă d ă c i n a în creş t in ism şi î n h a i d u c i a de a l t ăda tă . Astfel, găs im sufer in ţa „Omului-nou" s imbol iza tă p r in

Isus , î n ciclul „Golgota",, de o f rumuse ţe r a r ă .

„Nalt-sfântul cap se'nclină — veşted mac". — „Hăăă! Mântueşte-te de poţit" — „Mi-e sete" . . . Pe-un vârf de trestie se'nalţă un burete.

— «Părinte iartă-Şi, că nu ştiu: ce fac i" . ' . . (Crucea, p. 27.)

T r e c e m m a i depar te , la ciclul „Ţară", î n ca re se reliefea­ză perfect poezia legionară . Cunoscându -1 de ap roape , pe Vale­r i u Cârdu , cel m a i b u n poet a l Legiuni i , — fi indu-i ch ia r p r ie ten — era u n fapt firesc, ca Pavel P . Belu să se res imtă şi astfel să ne dea versur i , ca cele d in „Ciclul cod ru lu i " .

De Iancu brazii şi Horia-mi spun

Atunci, — poveste falnică de mândrii căpitani;

Destinul rumflnesc e, peste ani, Incrustat la Ţebea, pe g o r u n . . .

Şi au stejarii rechi salmi mai spună De Daci, de Moţi, de mârşăvia trădătorilor. Şi voi verea ce vis! — în drumulrea Legiunilor Speranţele urcând poteci de plină Lună.

(Spre Codruţ p. 52.)

S a u ul t imele versur i din aceiaşi poezie :

„Doar s'o aprinde, printre zecile de mii de stele, Şi pentru Ţara ta, o altă s t e a ! . . . "

Potr iv i t sp i r i tu lu i n o u legionar , c a r e voia u n r o m â n nou , c a r e să semene m u l t cu ha iduc i i de p e v remur i , Pave l P . Belu sc s imte şi el legat de p ă d u r i , de verde, de haiduci.

„Pe cărare, dorul meu pocneşte foae după foae, Ca haiducii, Şi-ar vrea să tragă 'n ochiul soarelui un glonte de pistol".

(In codru, p. 53).

Şi, e a pe ori c a r e h a i d u c , des t inul s ă racu lu i r o m â n îl d o a r e : „Prea i-e, de-o vreme, mlersul aplecat, ca de iobag.

Ce Dumnezeu! — Că doar îi ţara noastră".

(p. 53.)

Insă „ N u a re drept ! Azi nu mai poţi să plângi!" Căci :

„Haiducii-au mers cu cuşcua pe sprânceană. . « Şi'n pieptul nostru-i sânge de haiduc!"

Dest inul Ţăr i i , îl p r e o c u p ă şi 'n p o e m a „ R u g ă c i u n e " : — „Părinte, paşii ml-i îndrumă! Şi mă vredniceşte,

Spre slujirea Ţării mele şi cinstirea Ta, —

A m i n . . . (p. 56).

Acest dest in n u t r ebue bocit . E l : „se scrle-acum cu spada. Nu cade lumea, de s'o Înroşi zăpada — Intre goruni va fi aceiaşi umbră groasă, De s'o fràngi.

* (P. 54).

î n a i n t e de a înche ia r â n d u r i l e acestea, m a i t r ebue r e m a r c a t ă bogă ţ i a şi pu r i t a t ea imagin i lo r au to ru lu i , 'risipite dea lungu l ce­lo r 80 de pagini , cu m u l t ă l a rghe ţă . I a t ă câteva exemple : 82

. „Când soarele eiieşte biblii de lumină". ' (Spre Codru p. 51.)

„Şl-un piersic bate toaca, cu degetele'n cer". (Amiază, p. 79.)

„Musti-va'n fagi tăcerea, ca strugurii sub roată". (Chemare, p. 9.)

„Izvor ascuns în ramuri,* rar vre-un pocnet; Cârpeşte liniştea, cu petece de a u r " . . .

Nici o s t r idenţă , n imic ca r e sa nu- ţ i p lacă . To tu l e p u r , •delicat.

Incontes tab i l că vi i torul vo lum al lui Pave l P . Belu, va în­s e m n a o surpr iză . II a ş t e p t ă m . . .

MIRCEA ŞERBĂNESGU

V I C T O R P O P E S C U >

S ' a s f â r ş i i p r i m ă y a r a Editura „Cartea R o m â n e a s c ă "

In t ditura ,.Cartea românească" din Bucureşti a apărut un nou vo­lum de nuvele, datorit d-lui Victor Popesju, tânărul conducător al revistei „Universul literar".

In noua gardă de scriitori, cari s'a ridicat impunându se atenţiunii generale, cei mai mulţi cultivă poemul, sau daca scriu în proză, au tre­cut direct la roman. Foarte puţini sunt cei cari cultivă nuvela, deşi posi­bilităţile ei de manifestare, cadrul şi „priza" pentru cititori, sunt mult mai prielnice acesteia decât romanului şi poeziei, cari se pot adresa unei .categorii mai reduse de cititori

Această predilecţie pentru poezie a tinerilor scriitori. Îşi găseşte ex­plicaţia în ambianţa socială, dar mai ales în, actualele stări de lucruri. Pare paradoxal, dări adevărul este acesta cu cât epocile sunt mai legate de materie şi interesul material primează totul, cu atât creatorii se apro­pie mai mult de poezie, găsind în formele superioare ale artei o mângăerti

:şi o evadere din cotidianul legat de materie. Cultivarea nuvelei în aceaste împrejurări este nu numai o singulari­

zare, dar mai mult o adaptare la situaţie. In epoca sintezei, cititorul vrea să aibă In minimum de spaţiu, maximum de intensitate şi emoţii. De aceia romanele voluminoase, se citesc din ce ÎH ce mai puţin. Hărţuit de vieaţa, cititorul nu mai are timpul necesar cititului, de aceea trebuie să-i dea pe> scurt, ceeace altădată era „en vogue", multe pagini, a ajuns azi o sperie-ioare pentru cititori.

D. Victor Popescu şi-a inaugurat activitatea literară, în paginile re­vistelor, unde s'a remarcai prin schiţe şi nuvele, pe cari le-a închegat în. volumul apărut anul trecut în colecţia! „Universul literar" sub titlul „Bi­serica neagră". Délai primul său volum s'a făcut cunoscut prin claritatea expunerii şi fineţea stărilor sufleteşti alese. Scriitorul simţea că trebuie să spună ceva, iar aceasta era făcută nu numai pe gustul cititorului, dar şi cu respectarea formelor celor mai pretenţioase, literare.

Critica a primit volumul său de debut, nu cu îngăduinţă, dar cu se­rioasă atenţiune, recunoscând lui Victor Popescu calităţi de prozator

Delà acest volum până la al doilea, „S'a sfârşit primăvara" d. Victor Popescu a făcut un real progres, câştigându-şi un loc de frunte în. noua generaţie de scriitori. Scrisul său, maturizat, este nu numai o înlănţuire armonioasă de idei şi imagini, dar el conturează o pătrunzătoare analiză, sufletească. Scriitorul ne desvăluie îndemânarea sa de a diseca stări su­fleteşti, conflicte, situaţii, frământări, pe cari le redă în mod natural, fă­când ca ele să trăiască în imaginaţia cititorului, care ia parte, cu emoţie,, alături de eroii d-lui Victor Popescu, la toate preocupările lor.

Subiectele nuvelelor sale sunt recrutate din mediile cele mai diferite r

cari sunt bine descrise, desvăluind nu numai o amănunţită cunoaştere a realităţilor sociale, dar şi o pătrunzătoare analiză sufletească. Astfel, în nuvela „In liniştea drumului", ne dovedeşte reale calităţi descriptive, zu­grăvind marea în imagini rare_ Pe foarte mulţi din scriitori i-a mişcat misterul şi liniştea valurilor nesfârşite, dar foarte puţini au ştiut să facă să trăiască imaginile prinse. La Victor Popescu, marea nu este numai urt nesfârşit de apei, ci „ondulări liniştite, spinări rotunde, blânde şi armo­nioase, ca dealurile acoperite cu vii". Dar el nu priveşte marea numai ca un întin sde ape albastre, ci ca o manifestare a infinitului, o apropriere de aşezările definitive ale naturii. Iată cum prezintă acest aspect al mării r „O privire asupra mării este o aspiraţie spre nemurire, un ochiu deschis în ascunzişurile sufletului".

Dar autorul nu se mărgineşte "numai la aceste frumoase descrieri aler mării şi călătoriei, pe care a fericit o intitulează: „In liniştea drumului", ci pe ele brodează un subiect de dragoste cu totul deosebii de aceea ce s'ar aştepta cititorul, o dragoste la înălţimea mării, o dragoste irizată prin brizele valurilor şi misterelor ei.

Descrierea mării este numai un prilej pentru autor, de a încopcia acest mediu o femeie, cu totul alta decât femeile pe cari le cunoaştem, o femeie, care ruptă din mediul ei nordic, aleargă peste ape şi mări, mi pentru a-şi căuta o linişte, ci mai mult pentru a împlini un destin.

Apariţia Gunniei în descrierea mării are în ea ceva de nimfă, care' răsare din valurile mării, pentruca să dispară odată cu ele.

Această apariţie' are în ea ceva tainic, poartă un mister pe care în­cerci să-I descifrezi, să-1 pătrunzi în toate ascunzişurile, Iui, dar cu cât te aproprii mai mult de el, cu atât se depărtează de tine, dispare, pur­tând pecetea unui destin, pe care trebuie să-1 împlinească.

Te apropii de misterioasa fiică a nordului Gunnia, descifrezi miste­rul din jurul ei, îl pătrunzi, te socoti câştigător şi tocmai în momentul

•când te crezi mai fericit, ea dispare lăsând în urmă doar mângâierea unui adevăr, cuprins în acest dicton francez „Puissez tu gtre aimé, ne pas -aimer".

D. Victor Popescu are o predilecţie din a-şi recruta eroinele din me­dii diferite, deosebite de vieaţa omului comun, care pe lângă misterul şi •distincţia socială caută să descifreze în manifestările lor, ceace este etern -şi comun tuturor femeilor: dragostea Eroinele sale nu doresc să fie inac­cesibile, pentru a fi interesante şi deci mai dorite de bărbaţi, ci urcă pro­priul lor destin, care le mână în căutarea liniştei sufleteşti, pe care n'o găsesc decât în dragoste.

D. Victor Popescu ni se desvăluie ca un bun cunoscător al mediului bucureştean, din care ne desprinde câteva siluete de femei, foarte bine conturate.

Astfel prezentările Yollandei, Adinei, Gettei Laurian nu sunt numai simple apariţii, pentru decorul nuvelei cu personagii femenine, ci ele sunt desprinse dintr'un mediu, pe care autorul îl înfăţişează cu toate pă­catele şi cu tot farmecul lui. Ele nu sunt numai femei în căutarea dra­gostei, ca divertisment contra plictiselei, ci Yollanda Pancu se ridică de­asupra acestei bănuieli, prin dragostea ei pentru Paul, căruia i se dărui­eşte nu ca prietenele ei, pentru a fi la pas cu moravurile societăţii ci prin dragostea care o ridică deasupra oricăror suspiciuni

Dar farmecul nuvelelor d-lui Victor Popescu nu poate fi redat în aceste rânduri, el trebuie gustat, citindu-1. Numai aşa cineva îşi poate face o părere cât mai reală despre scrisul d-sale.

OCTAVIAN METEA

T H E O D O R B Ă Ş C A N U <

R t i ţ r i n o a s a E e d i t u r a „ V r e m e a "

Descendent dintr'o veche familie de boeri moldoveni, autorul a făcut un nepreţuit dar literaturii istorice scriind şi de data asta episoade din frământările boereşti ale veacului trecut.

Intro limbă dulce cronicărească, povesteşte toate câte s'au petrecut la Ruginoasa, lângă Iaşi, în castelul gotic durat în 1811 de logofătul Sandul Stürza, după modelul castelelor leşeşti.

Se zugrăveşte iscusit fâlfâirea unui blestem peste castelul Ruginoasa Stăpânii nu-1 prea locuiră timp de mai multe generaţii până în 1862, când castelul şi moşia au fost cumpărate de Alexandru Ion Cuza, Domn al Principatelor Unite.

Dar autorul enarează amănunte interesante din vremea lui Mihai Stürza, domnitorul moldovean, care a pus temelie „Academiei Mihăilene".

Se povesteşte apoi despre o frumoasă Marghiolită născută Ghica-Comăneşti, care era muza delicatului poet Alexandru Beldîman. E descris foarte plastic traiul de huzureală şi petrecanie al boerilor de odinioară

Romantismul abundă. Marghiolita, — deşi soţie a logofătului Costache? Stürza, — e răpită haiduceşte delà Ruginoasa de către Nicolae Rosnovanu> un boer putred de bogat şi berbant, pretendent la scaunul domnesc, în 1849.

Ni se mai desvălue apoi o latură omenească a lui Vodă-Cuza, ataşa­mentul său faţă de ţărani, precum şi dragostea Iui extraconjugală, cu" Maria Obrenovici* dini care au rodit două vlăstare^ Alexandru şi Dimitrie, Înfiaţi de domnitor.

E descrsă epoca de glorie a domnitorului, abdicarea lui, moartea" Ia Heidelberg (1873) şi Înmormântarea la Ruginoasa.

Cei doi copii muriră In floarea tinereţii, ţărâna lor este alături dè-a lui Vodă Cuza, sub pedeapsa bisericii din Ruginoasa. Dimitrie s'a sinu­cis pentru o dragoste ce nutrea unei parizience uşuratice, iar Alexandru* a sucombat în timpui voiajului său de nuntă, între Madrid şi Barcelona.

Castelul a rămas văduvei nefericitului mire. Elena Doamna a fost nevoită să părăsească locurile dragi din pricina purtării nesuferite ce a avea nora, o fiică a Moruzeştilor.

Nu peste mult timp Ionel Brătianu ca tânăr inginer, se căsătoreşte oii tânăra văduvă. Prin, căsătorie, aceasta pierde dreptul de proprietate asupra castelului şi moşiei, In favorul unui spital, potrivit voinţei fostulur domnitor.

Azi, la Ruginoasa, alături de cele trei morminte, în castel este un spital pentru ceferiştii tuberculoşi.

Toate acestea sunt autentice. Cu nimic n'a fost sacrificată istoria în favoarea povestire!. Dacă totuş exală un romantism, e datorită faptului că aşa s'au petrecut lucrurile aevea. Se desprind evenimente pe cari isto­ria nu le-a înregistrat şi ele sunt' de preţ pentru conturarea caracterelor domnitorilor noştri. Nu se ştia, de pildă, că Vodă Carol I a făcut două vizite la Ruginoasa având un îndueşător şi semnificativ dialog cu Elena Doamna,

Stilul şi forma acestui roman modest sunt deasupra oricărei critici, deoarece nimic nu; e! ficţiune, totul se sprijină pe date autentice cari au* ştiut fi Înşiruite cu maestrită priceperea înlăturându-se balastul de note, trimiteri, citate şi bibliografie pe care de obicei îl au scrierile istorice inaccesibile marelui public.

„Ruginoasa" satisface şi istoricul şi frumosul literar, •— două lucruri' greu de cumpănit spre a nu se înălţa unul în detrimentul celuilalt.

AUREL BUGARIU

N i e l l i l a T o m e s c u : „ G E N U N I " p o e z i i Cartea Iui Nichita Tomescu, „Genuni" ne aduce imaginea Bărăga­

nului, — întindere nesfârşită/ cü braţele fântânilor ridicate spre cer, cir sălcii ce-şi plâng însetarea când Fata Morgana se arată 'n zare... Iatlt Întâia imagine a Bărăganului lui Nichita Tomescu, răsfrântă în sufletuţ lui plin de nostalgii şi daruri:

„Moşii mei vânau dropiile tăcerilor „Moşii mei vânau dropiile tăcerilor Din rădvanui singurătăţii. Le mustea durere rana, Săpată adânc, dimineaţa, de Fata Morgana! Şi 'ncercau s'o vindece cu iarba depărtărilor.

Bărăganul le-a aninat, de inimi, salbe Dé nesfârşit pustiu. Drumul Le-a fost frate şi tovarăş, iar salcâmul, Le păzea visele, argintat, în nopţi albe.

„Atavism"

Sau ce minunat a prins Nichita Tomescu satul de: pe Bărăgan, ca holdele „podoabe de aur" cu oamenii simplii şi cuminţi:

„Oamenii de aici sunt simpli. Gândul lor Se 'ndreaptă spre zeul pământurilor. Se roagă mereu să aibă ploaie Dar spinarea lor nu se 'ncovoaie.

Prietene, La mine în sat sălciile plângătoare N'au râuri; nu' au unde să stea în picioare Să-şl plângă destinul. Ele dar sunt chinul Ce-I dă soarele, useând pământul.

„Dintr'nn sat din Bărăgan"

Dar Nichita Tomescu, aduce în „Genuni" strofe de maturitate poeti­că, în cari metafora e împletită în imagini de o gingăşie rară. Nimic artificial, nimic forţat:

„Un ban de aur înroşit pe cer Şi seara-şi arată umerii goi. Amurgul se plimbă pe mirişti stingher, Anină de cumpeni tăceri, apoi

Noaptea adună oile luminii Şi trimite, pe-a cerului livadă, Stelele la păscut. Ca de zăpadă E vălu 'ntins de lună pe ochii grădinii

„Fagftrirl*

Sau aceste imagini de o gingăşie rară, în cari Nichita Tomescu se ridică la creaţii de minunate subtilităţi poetice, în cari sufletul lui se destramă ca lumina lunii, în nopţi clare:

„Când luna sapă, cd hârleţ de aur, In huma nopţilor, de toamnă, triste Şi stelele miei ca ţipătul de graur.

Vor flutura din cerul mort, batiste De topaz, de tâmpla gândurilor reci De-amintiri te vei lovi. Cum ai să pleci?*

Pe alocuri însă,: Nichita Tomescu e trist, e tristeţea tinereţii noastre, pe care poetul în „îngenunchere" prinde aşa de minunat, — „tinereţe, ' primăvară frântă" — că svâcnetul inimii se opreşte:

„Strigătul inimii nimeni nu-1 aude. — Gândul mă îndreaptă, gândul mă răstoarnă. Cerurile tac. Toarnă Venin în pahare, durere, tâmplele's ude. Strigătul tinereţii nimeni nu-I aude".

(îngenunchere).

Pentru această tinereţe sbuciumată, care se frânge Ia răspântii, plânge sufletul lui Nichita Tomescu:

„Cerurile sunt d e p a r t e . . . Ia-ţi vioara, lăutar, Şi mai plânge-mi, iar, de moarte. Cu acest ultim pahar, Toate cântele's frânte".

(Cântec amar).

Nichita Tomescu e un poet. Un poet al Bărăganului, al „tinereţii, ..primăvară frântă" cu nebânuite resurse de creaţie II aşteptăm cu o nouă apariţie şi vom însemna aici cu bucurie, sbuciumul acesta de gând şi suflet.

Dacă în volumul „Genuni" cu subtitlurile: „Bărăganul anilor „S'au strunit viorile" şi „Toamne" Nichita Tomescu, aduce sbuciumul tinereţii melancolia întinderii Bărăganului, poate în viitor vom avea ocazia să strigăm bucuria noastră şi a lui, către cerul lui Dumnezeu, către cerul tinereţii noastre.

DORIAN GROZDAN

«_5

Valeriu Cârdu s'a născut in anul 1911, în comuna fam, din Valea Ca­rasului, din părinţi ţărani. Liceul 1-a urmat la Lugoj şi la Oraviţa, iar Fa­cultatea de Drept Ia Cluj.

A început să scrie încă depe când era elev. Ca absolvent de liceu, a re­dactat gazeta „OPINIA NOASTRĂ" din Oraviţa. Apoi a mai lucrat în re­dacţiile gazetelor: „Ecoul", „Patria", „Viaţa socială C. F. R." şi altele. A fost directorul gazetei „CUVÂNTUL NOU", pe care a înlemeiat-o. De aci, a trecut la „Buna Vestire", unde ală­turi de Mihail Polihroniade, a func-s, ţionat ea redactor-şef.

In noaptea de 21 spre 22 Septem­vrie 1939, a fost ucis Ia Vaslui, — se spune, dintr'un ordin special al lui Victor Iamandi.

Sculptorul Romul Ladea lucrează la un bust a) marelui nostru poet.

•— Căpitanul a fost un inspirat al

Iui Dumnezeu. Ca şi lisus, credea în bunătatea oamenilor şi în dreptatea legilor. Bunătatea Lui a fost supra omenească, ta şi dragostea pentru semenii săi.

In prima Lui închisoare, s'a rugat lui Dumnezeu Să-i dea puterea să is­păşească El toate păcatele neamului acestuia. Şi le-a ispăşit.

„Profesorul Raushofer, întemeeto-rul ştiinţei geopolitice, consideră pe Căpitan drept cel mai idealist om al Siid-estului european".

Minunea se va desfăşura mâine, ?n toată măreţia ei creştinească. Versu­rile de azi, vor fi realitate: „Menire 'naltă ai de 'mplinit, „Să aduci pacea în răsărit; „Să fi un soare strălucitor, „Să dai lumina ta tuturor" —

* — Despre fondul religios al Mişcări

Legionare, se va scrie mult. Adver­sarii nu vor pricepe niciodată adân­cimea legionarismului. De aceea vor Iovi în toate chipurile, — cum au şi lovit. Rezultatul a fost şi va fi întă­rirea Legiunii. Legătura celor vii cu morţii, este zeala de aur, a cărui sens puţini o prind. Când la o ma­nifestaţie legionară s'a făcut apelul morţilor, un ziarist italian, profund mişcat, a scris că „braţele păreau o pădure de pumnale". Iar scena apelu­lui, cutremură ioare, prin misticismul şi religiositatea ei.

Am impresia, că am reuşit să ne întoarcem la cultul fraţilor Cabiri. Moţa ar fi fost supărat dacă Dumne­zeu nu i-ar fi primit jertfa, — ca şi

Dacii. Iar azi dacă se faco apel, ca şi strămoşii noştri, ne îmbulzim toţi la Onoarea jertfei. Ea a devenit pen­tru noi nn cult şi o armă: arma pro­priei noastre cenuşe, despre care vorbea Moţa.

* —' Legionarismul este „tinereţe fă­

ră bătrâneţe". Nici un suflet bătrân nu poate rezista asprilor codrii ai Legiunii. Ea cere mlădiere sufleteas­că şi vigoare. Un suflet curat, căruia să i se dea forma cuvenită.

Tinerii noştri bătrâni —> sau, mai corect, deşi cu acelaşi sens, bătrânii noştri tineri — n'au fost şi nu sunt prea mulţi. Fără îndoială că cel mai mare şi cel dintâiu e Generalul Can-tacuzino. El era sufleteşte cu desă­vârşire tânăr. Iată cum îl înfăţişează în Buna-Vestirte,! camaradul coman­dant I. Diaconescu: Generalul Canta-euzino a fost erou, pentrucă a fost tntâiu un temperament tragic.

Dnelismul lui se situiază pe aceiaşi linie de simţire şi trăire a primejdiei frumoase.

Nu se bătea în duel pentrucă era zurbagiu din fire, cum afirmau Ialâii din generaţia sa.

Ci pentrucă plăcea primejdia, aven­tura tragică.

Adversarul era pentru el numai o Incarnare a primejdiei.

înainte de război, după numeroase dueluri în ţară, nu mai găsea nici un partener serios, pentru o partidă ca­re să merite osteneala de a pune mâ­na pe spadă.

Bătaia cu poltronii n'ar fi adăogat nimic tezaurului său de victorii stră­lucite.

Atunci işi căuta parteneri în străi­nătate.

Deseori pleca delà Sinaia, unde era comandantul gărzii Prleşuluî, Ia Pre­deal, in Ungaria.

întâlnea ofiţeri maghiari la câţiva paşi de frontieră.

Născocea prilejuri de a-i provoca. Şi duelul era gata. Ungurii se băteau prost. Căpitanul Cantacuzino ii: făcea

harcea-parcea în doi timp şl trei miş­cări.

Nici in străinătatea apropiată nu găsea oameni de talia lui.

Nu-i rămânea decât să încerce a-părarea in massă.

Căută anume grupuri de 4—5 ofi­ţeri de honvezi sau de husari.

Le râdea în nas, i l sfida anume, ti provoca în toate chipurile.

Odată s'a bătut cu şapte. N'a fost un duel, ci un masacra. EI a scăpat teafăr". —

— ,;Scrlsoare" se numeşte ultimul sonet al lui Valeriu Cârdu, scris în lagărul delà Vaslui, în luna Iulie 1939. E vorba de moarte. Ii scrie mamei lui şi Ţării (ce superbă reîn­viere romană!) Nu 'ndrăznim să-1 a-nalizăm. Pentru respectul nostru faţă de slova lui Valeriu Cârdu, ne mul­ţumim să-1 reproducem:

Vrăjit, pe drumul meu cu flori de nalbă

Sui crestele de flacără polară, De când au răsărit, în primăvară, Un drum sfinţit şi-o simfonie albă.

Când vor veni iar toamnele să-mi ceară

Zălog de sânge pe năframa albă, Să mi numeri anii răvăşiţi din salbă Şi să-i cununi cu inima de ţară.

Tni vânătările, în salt de disc Şi urc neodihnit. Mai sus! Spre pisci Ispitele nu mă opresc In Ioc.

Iar dacă nu mă 'ntorc, nu plânge, mamă,

S'a prăbuşit în zările de foc, O frunte sângerată pe năframă.

— Atitudinea legionarilor In faţa morţii, nu este aceea pe care o în­seamnă prin gazete scribii parveniţi peste noapte în tabăra gândului le­gionar. Ea este eroică, mândră şi creştinească. Iată cum înfăţişează drul Şerban Milcoveanu, atitudinea marelui Traian Cotigă:

Traian Cotigă se repede la căpita­nul de jandarmi şi-1 prinde de piept:

•—• Spune d-ta, domnule căpitan ce este?

Sub presiunea Întrebării, căpitanul şovăie, îşi duce batista la ochi şi fu­ge afară.

— Am înţeles'.. . Apoi adresându-se colonelului: — Ei bine, domnule colonel, dacă

trebue să ne împuşcaţi, să mergem la moarte!

Domnule colonel, legionarului nu-i este frică de moarte, legionarul sfi­dează moartea. Eu sunt comandant legionar şi am îmbrăcat cămaşa morţii din momentul în care am vin-trat în Legiune.

Vă dau cuvântul meu de legionar că nil voiu încarcă nici uni gest de evadare. Vă cer în schimb o favoa­re: să fiu împuşcat primul, din faţă şi nelegat, căci vreau să vă arăt cum moare un comandant legionar.

Domnule colonel, dueeţi-vă şi co­municaţi regelui cu care am stat de vorbă într'o audienţă de cinci orc, că el care n'arc gloanţe pentru duş­mani, are gloanţe şi împuşcă pe cei mai buni ostaşi al Ţării, pe legionari.

Apoi, cătră soldaţi: — Iar tu frate jandarm, să mă lo­

veşti drept în frunte. Să ştii că nu-mi este teamă de moarte, însă să nu uiţi că împuşti un frate de-al tău, un frate care ar fi putut lupta alături de tine împotriva duşmanului. Să nu uiţi nici odată că eşti sluga mişeilor care duc Ţara la pieire.

La despărţire, lntorcându-se către noi, în poziţia legionară pentru onor:

— Trăiască Legiunea şi Căpitanul! In Spania, cei şapte purtau la ei

sticluţe cu otravă, pentru cazul când ar fi prinşi. La Râmnic, bădiţa Ne-culai Totu a strigat: „Murim pentru Patrie, fraţilor!" Iar când revolverul-mitralieră a încetat să mai împrăştie gloanţe în ei, s'a ridicat muiat în sânge şi a tunat, de s'a cutremurat închisoarea: — „Mai trage! Trage, că încă nu am murit!"

Victor Dragomirescu a fost ars de viu, Nicolae Făgădaru tăiat cu firi-zul, bucată cu bucată, iar ceilalţi toţi scilinguiti cum nici Satana n'ar fi putut-o face. Căpitanul însuşi a fost supus celor mai grozave chinuri, de­là mormântul în care a fost îngropat de viu: Doftana, până la schingiurea sufleteasca şi la sfâşierea Lui

Dar nimeni n'a plâns şi nu s'a văi­cărit — Moartea lor ni-i pildă ori­când. Dar proştii şi lichelele nu pri­cep acest lucru. „Există o limită a răbdării şi o limită a demnităţii unui neam". Dar ei nu disting linia acestei limite.

' SI — In ziua de 3 Septemvrie 1940, a

murit poetul Constantin I. Goga, în vârstă de 27 ani. Alături de Valeriu Cârdu şi de Radu Gyr, Constantin I. Goga este unul din luminoşii poet: ai Legiunii Crezul lui a fost curmat în versuri !e-i gingaşe, mândre şi tra­gice, dar frumoase prin tragismul lor, din acel „1933". Scria de prigoa­nă de arestări:

Dar intr'o zi a fost adus' şi Con­stantin al lut Hie e'un cerb în piept şi giuri de mândrie.

Póesiile Iui trebuesc strânse toater într'o înmănunchere unică.

— Cea mai vie gazetă din Banat, ,este „Reşiţa", de sub conducerea d-lui G. C. Bogdan. Ultimile numere, re­dactate cu sârgul confratelui Aurel D. Bugariu şi Sfatul plin de dragoste al d-lui G. C. Bogdan, au fost de o mare frumuseţe şi valoare artistică. Menţionăm în mod deosebit, numă­rul închinat lui Valeriu Cârdu, un­de, în şase pagini, aui fost publicate fotografii, poezii şi, articole inedite de-ale lui şi despre Valeriu Cârdu. Au semnat camarazii şi în acelaş timp, admiratorii poetului: Octavian •Roşu, Liviu Jurchescu, Mihai Novac. •C Tunei. Ion I. Mioc, Gh. C. Croito-îu, Vasile Vârădearm, Pavel P. Belu •şi Aurel D. Bugariu. Am însemnat numele lui Aurel D. Bugariu anume Ia urmă, pentru a menţiona reporta­jul asupra vizitei făcute părinţilor poetului. Scrisoaireţa ;desclîjsă a co­mandantului Oct. Roşu este iarăşi impresionantă. Poezia inedită a lui "Valeriu Cârdu, „Inscripţie pe o icoa­nă bizantină", este de o rară frumu­seţe. Ea e una din marile creaţii ale Iui Valeriu Cârdu.

Străduinţa d-lui G. C. Bogdan, de a închina un costisitor şi documen­tat număr de gazetă lui Valeriu Câr­du, merită dragostea caldă a sufle­telor noastre.

Şi aceasta, credem noi, este mai preţioasă decât apjrecierile unor domni cari înţeleg greu. Şi înţeleg greu, nu din vina noastră. Ci fiind­că aşa sunt făcuţi ei.

* — De o splendidă frumuseţe, a fost

«umărul din „Prepoem", închinat lui Nicolae Milcu Acesta, după cum scria o revistă, a fost o „boabă de mărgă­ritar dintr'o salbă de bune publicaţii româneşti". Acel . număr poate servi ,de model şi-i frumos ca revista să mai revină cu asemenea închinări.

— Una din valoroasele cărţi cari pri­vesc literatura bănăţeană, este scrisă de d. loan Dimitrie Suciu şi apare în editura „Astrei Bănăţene", luna acea­sta. Ea este întitulată „Literatura bă­năţeană dela început până la unire" şi cuprinde, în peste 360 de pagini, biografnlej bjibliografiilfe şji bucăţi alese din autorii bănăţeni. — Aportul ei, în cunoaşterea literaturii româ­neşti, e foarte însemnat.

m — Tot în acest domeniu, a scris

şi d. Ion B. Mureşianu, alt element de valoare al tinerei istoriografii bă­năţene, volumul „Din trecutul Slovei bănăţene". Cartea se recomandă sin­gură

* — In domeniul monografiei istori­

ce, d, I. D. Suciu a tipărit în editura revistei „Societăţii de mâine", „Mo­nografia comunei Alios". E o lucrare de valoare, pe care o menţionăm cu bucurie, urmând a reveni — ca şi asupra celorlalte cărţi — printr'o re­cenzie.

— Se vorbeşte despre construc­tivismul presei, într'o epocă în care lotul e constructiv, este firesc să i se ceară şi presei să fie con­structivă. Reportagiile senzaţionale, articolele fulminante şi fără noimă, sunt oprite şi este cu desăvârşire in­terzis să se mai facă în presă „ţigă-nie".

Am văzut gazetari nedumeriţi, cari se întrebau ce va să însemne „con­structivism" în presă? Cred că nu greşesc, dacă spun colaborare cu con­ducătorii vieţii publice, poată găsi observaţii obiective şi propuneri cu­minţi, făcute cu dragoste

Gazetarii fiind mereu în mijlocul poporului, aud dorinţi pe cari poate publicul nu îndrăzneşte să le spună

conducătorilor. Dacă împljinirea lor este necesară, gazetarii le poi semna­la, — după cum este de dorit ca tot ei, în coloanele lor cuminţi, să domo­lească publicul şi să-l lămurească de greutăţile prin care trecem şi de ati tudinea pe care trebue s'o ia.

Fiecare îşi poate da seama ceeace este şi ceeace nu este publicabil. Nu trebue să aşteptăm continui forfecări din partea cenzurii. Tot ceeace-i scris prin prismă legionară, — serios, do­cumentat şi cu suflet, nu poate fi decât bun Dar metodele vechi, tre-buesc părăsite.

Gazetarii nu trebue să se vulgari­zeze, — ei trebue să culturalizeze. Nu noi să ne supunem anumitor gus­turi ale publicului, noi să impunem anumite gusturi publicului. Acesta nu poate fi, în nici un caz, o cale greşită.

* — D-l Colonel Volbură Poiană

Năsturaş şi-a dat demisia din comi­tetul de redacţie al revistei „Lucea­fărul". Comitetul a luat act, şi a pri­mit demisia. In locul d-sale a fost' numit d. Virgil Birou.

p. p. b. *

— Cuiburi de lumină, volumul de versuri al marelui poet şi scriitor le­gionar, Vaieriu Cârdu, va fi reeditat de către d-l I. G. Dimitriu, bibliote­car al Academiei române, camaradul cu care Vaieriu Cârdu a trăit ulti­mele zile în temniţa delà Vaslui.

Pe lângă poesiile ce constituiau primul volum, apărut în 1937," înain­tea marei prigoane, ediţia aceasta a Cuiburilor de lumină va cuprinde şi o serie de poesii inedite, parte din ele fiind scrise în lagărul delà Vas­lui.

Aşa cum au fost şi la început, Cui­

buri de lumină va însemna şi azi pia tra de unghiu a întregii poezii leg i i nare.

Cartea se va vinde în folosul fami--liei poetului.

* — întoarcere se numeşte volumul

de versuri al dinamicului poet arde lean Ion Th. Ilea, ce va apare în c u ' rând într'o editură bucureşteană.

Volumul acesta de versuri ce tre­buia să apară-acum doui ani — îna­inte deci de prigoană — aduce spo vedania sinceră a unui suflet integrat perfect în mişcarea legionară, după-ce mai înainte căutase mântuirea in formulele sterpe ale socialismului.

Mărturisirea acestei adevărate în­toarceri, alături de duhul marilor mucenici legionari, străbate fiecare vers al d-lui Ilea. Este firească decî curiozitatea cu care se aşteaptă apa--riţia acestui volum de versuri, dat fiind şi faptul că personalitatea scrii­toricească a d-lui Ion Th. Ilea este recunoscută de cele mai competente cercuri literare româneşti.

— Orice bun român citeşte presa' naţionalistă: Cuvântul, Buna Vestire, Vremea, Sfarmă piatră, Libertatea,-Insemnări sociologice, etc.

Cel ce are conştiinţă curat româ­nească nu-şi dă banul pe otrepela otrăvite ale iudeo-masoneriei. Numai cei cu conştiinţa putredă mai spriji-nesc presa direct vinovată de ucide rea camarazilor şi fraţilor noştrii, presa care ne-a scuipat în fiecare zi slrigându-ne „trădători" şi care a cerut pentru noi ca loc de exilare Insula Şerpilor

Nu cereţi să se purceadă la fapte

ilogice. Dreptatea legionară, primează înainte de orice. Voi, cetitorii, masele mari de cetitori, trebue să vă treziţi jşi să fiţi conştienţi. A voastră este nienirea să stârpiţi hidra din mijlo­cul nostru, ignorând-o.

* — Flamura, răbojul tinerei gene­

raţii, a reapărut, având ca redactori pe d-nii: Mihu Dragoinir şi Constan­tin Pârlea.

Flamura, sincer vorbind, este una dintre puţinele reviste tinereşti scri­să şi redactată frumos. Mai mult, In jurul acestei tribune a reuşit să se grupeze un mănunchiu de condee de o reală şi incontestabilă valoare. C. Pârlea, Mirela Dragomirescu, P-avel P. Belu, Mihu Dragomir, Petru Sfet-jca, Cristian Sârbu, etc.

,*

— D-J Gh. C. Croitorii, prietenul şi .camaradul nostru, a repurtat un fru-jmos succes pentru el şi pentru colţul nostru de ţară, fiind menţionat la concursul literar al marei gazete bu-cureştene „Chemarea Vremii" cu nu­vela „Logodnicul morţii" desprinsă din viaţa crâncenă a minierilor.

Remarcăm faptul, că din comisia de cercetare a manuscriselor a făcut parte pe lângî d-1 Ion Sân-Giorgiu directorul gazetei, marele nostru ro­mancier Liviu Rebreanu.

a. d. b. *

— Una din dorinţele lui Valeriu

Cârdu, era ca după moartea Iui priete­

nii să-i înmănuncheze într'un volum

riotele ideologice, publicate la rubrica

94

,,Zi:dire nouă", din „Buna Vestire", Ne spunea ades această dorinţă —r „Sunt acolo lucruri cari ori când pot fi actuale".

Iată că această dorinţă a Iui Vale­riu Cârdu se îafăptueşte. Camaradul I. G. Dimitriu» Bibliotecarul Acade­miei Române, alcătueşte o operă, ca­re să cuprindă vieaţa zbuciumată, idealul, moartea şi tot ceeace a scris Valeriu Cârdu. Desigur că acest vast volum va cuprinde şi notele lui din „Cuvântul nou", ele fiind premergă­toare celor cari urmau să fie scrise la „Zidire nouă". Şi, în plus, toate ar­ticolele Iui Valeriu Cârdu. E greu să laşi un singur rând neînmănunchiat. In fiecare e gând, suflet, stil

Numai dacă i se va aduna întreagă producta literară, luminoasa perso­nalitate a marelui poet va putea fi conturată precis.

In afară de aceasta, In studiul ge­nezei sale literare, vor̂ fi folositoare cele câteva volume în manuscris ale lui Valeriu Cârdu, depe când era de 20 de ani Dată fiind valoarea e tot ceeace a scris Valeriu Cârdu, mă gân­desc că e cu neputinţă să rămână ceva afară.

De aceea, pentru ca această operă să fie complectă, toţi cei ce au foto­grafii, poezii inedite, articole rare şi amintiri personale, care să-1 înfăţi­şeze în lumina strălucirii lui, sunt rugaţi a trimite materialul camara­dului I. G. Dimitriu bibliotecarul A-cademiei Române.

Cartea se va vinde In folosul fami­liei poetului.

Ş c o a l a - e l e A r t e F r u : Asupra şcoalei de arte frumoase

din Timişoara se vorbesc multe în ultimul timp. Ba chiar circula svonul — înainte de tragedia ardeleană — că şcoala ar fi bine să se mute la Cluj. Ar fi fost o soluţie meritorie, ca să zicem aşa, pentru a nu fi lă­sată să decadă. Azi unii caută pe toa­te cărările motivul, pe care şi-1 în­chipuie că ar putea fi, pentru a-d stri­ca rosturile, din interes meschin şi personal. Ceeace ne bucură însă, este faptul că ori cari ar fi încercările din umbră ele nu pot duce la nici un sfârşit căci oameni îndrăgostiţi de cultura românească, ei înşişi creatori, apără instituţia de toate loviturile ce le primeşte cu competinţa şi cu dem­nitatea cuvenită.

Mutată recent în Palatul Lloyd, Şcoala de Arte Frumoase şi-a găsit uit local adéquat în totul cerinţelor.

Asupra rostului acestei scoale, d-l arhitect Ing. Victor Vlad a binevoit să ne spună următoarele:

De trei ,ani şcoala funcţionează cu două secţii: a) Secţia pedagogică şi b) Secţia artistică Pentru, a nu se creia un număr prea mare de profe­sori absolvenţi, al căror rost nu pri­mează, secţia pedagogică s'a desun­ta t, rămânând cea artistică. De atun­ci şcoala se găseşte pe linia cea co­rectă.

Cu toate că mai instităm la mi­nister să repare greşala din trecut de a ne scoate dintre şcolile de stat lăsându-ne doar în condiţiile unei şcoli particulare — calificările date

t o a s e d i n T i m i ş o a r a şcoalei ne fiind scop principal ci a-cest scop susstă într'o educaţie veri­tabilă în artele plastice — cu toate acestea nu ne-ar mira dacă din acea­stă şcoală ia fiinţă una pe care ţara nu o are, adecă o şcoală a artelor aplicate, a altelor industriale.

Folklorul plastic românesc pe care şi noi şi străinii îl afirmăm ca pe cel mai bogat din tot ce are Europa, nu este criteriu decorativ în interiorul clădirilor particulare şi al stabilimen­telor publice. Introducerea acestui folklor Iii arta decorativă ar da fru­mosul aspect de autohtonism aşezări­lor de, vieaţă românească.

Pe plan de beleartă fiecăruia din studenţii şcolii li se desvoltă puterile pentru a face uz de artă aplicată in domeniile următoare:

a) Arhitectura de interior. Această ramură a fost cultivată în şcoala de arte frumoase din Timişoara un an de zile, timp suficient pentru a putea verifica importanţa şi utilitatea ei.

b) Secţia grafică, are aceiaş ve­chime şi s'a dovedit tot atât de tre­buincioasă.

c) Ceramica, porcelan, vltrou şi mozaic.

d) Textilele. In senzul acestei şcoli s'a solicitat

ministerului titlul şi dreptul de a de­riva din legea învăţământului indus­trial, care prevede şcoli speciale cu caracter supra secundar, dându-se dreptul şi susţinerea cu 2 sau 3 ca­tedre.

Aranjându-şi ateliere şcoala va pu-

tea să execute comenzi de utilitate publică sau particulară, pentru ca lumea să meargă paralel cu şcoala şi să se formeze o legătura intimă în­tre public şi şcoală.

Este, prin urmare, o trebuinţă ro­

mânească ca şcoala de arte frumoase să activeze cu toată sârguinţa şi să fie lăsată în pace de toţi cei care caută să-şi satisfacă anumite ambiţii personale păgubind interesul general,

(gr. b.)

K X X

L U C E A F Ă R U L REVISTĂ DE LITERATURĂ, ARTĂ ŞI CULTURĂ

A REGIONALEI BĂNĂŢENE A ASTREI

Redacţia şi Administraţia: Timişoara I, Str. Alba Iulia No. 2 (Palatul Cultural) Et. I înscris în reg. pubi. per. a Tr. Timiş-Tor., sub numărul 82.

Apare lunar sub îngrijirea următorului comitet de redacţie:

Preşedinte : Dr. AUREL C O S M A

vicepreş . al „Hstrei B ă n ă ţ e n e "

Redactor : Secretar de redacţie : Prof. TRA1AN TOPLICEANÜ PAVEL P. BELU secr . general al „Hstrei Bănăţene"

M E M B R I :

VICHENTE ARDELEANÜ

V I R G I L B I R O U

G R I G O R E B U G A R I N

Dr. N I C O L A E Ü R S U

P E T R U S F E T C A

A B O N A M E N T E :

Pentru particulari . . . . 150 L. Pt. cercuri cult. şi şcoli prim. 1501 . Pt. despărţăminte şi şcoli sec. 300 L. Autorităţi, instituţii . . . . 5001.. Abonament de sprijin . . . 1000 L. Preţul acestui exemplar, a-părut pe luna August—Sep­temvrie—Octomvrie 1940, es­te de 15 Lei

Orice corespondenţă, cât şi revistele

de schimb, se vor trimite pe adresa

redacţiei. Materialul se primeşte până

la cel mai târziu 5 al lunii respective,

orice alt manuscris, sosit după aceas-

tă dată, contând pentru numărul care

urmează. Tot ceeace nu se publică

se distruge.

INSTITUT DE ARTE GRAFICE „TIPOGRAFIA ROMANEASCA" TIMIŞOARA

LVCEAFÀRVL

C I P R I I S S U L :

Aurel Cosma Valeriu Cârdu Valeriu Cârdu Poesii Pavel P. Belu Scrisoare delà graniţă (Versuri)

Grigore Bugarin Poesia lui Valeriu Cârdu

Pavel P. Belu Despre Valeriu Cârdu şi despre Legiune Mireea Georgeseu Poesii Grigore Bugarin Neastâmpăr (versuri) Virgil Birou Iancu Bobu, omul primitiv din Caras

Ada Crin Icar către gândul său

Mireea Streinul Prietenului meu (versuri)

Pimen Constantinescu Poeta Ada Negri Ada Negri Poesii

Mireea Şerbăneseu Stricnina (nuvelă) Ion I. Mioe Mângăere (versuri) Gh. C. Croiloru Chemări pustii (versuri) Ion Frumosu In codrii Boşneagului Ion Ţeicu Istorie într'un cot de lume Petre Barlo; Trag morţii clopotele (versuri) Petru Petrica Ţine, Doamne, ş e t re l e . . .

C r o m i c i :

AUREL COSMA: La mormântul scriitoarei Mia Cerna; AUREL D. BUGÀ-RIU: Seraficul Valeriu Cârdu; MIRCEA ŞERBANESCU: Flori de piatră; OCTAVIAN METEA: S'a sfârşit primăvara; AUREL BUGAR1U: Ruginoasa; DORIAN GROZDAN: Genuni; ÎNSEMNĂRI: Pavel P Belu, Grigore Bugarin,

Aurel D. Bugariu