http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

CONSILIUL JUDEŢEAN BACĂU MUZEUL JUDEŢEAN DE ISTORIE “IULIAN ANTONESCU” BACĂU

CARPICA

XXXV

Editura DOCUMENTIS IAŞI

2005

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Coperta 1 –;

LUCRARE FINANŢATĂ DE

CONSILIUL JUDEŢEAN BACĂU

ISSN: 1013-4182

Editura DOCUMENTIS, str. Sulfinei, nr. 5, Iaşi, 6600, România

Tel./fax: 0040-232-410340

0040-232-213210

Colectivul redacţional

REDACTOR ŞTIINŢIFIC: Dan Gh. TEODOR

SECRETARI ŞTIINŢIFICI: Lăcrămioara MARIN STRATULAT

Lăcrămioara Elena ISTINA,

Marius Alexandru ISTINA

CULEGERE ŞI TEHNOREDACTARE COMPUTERIZATĂ

Lăcrămioara Elena ISTINA,

Marius Alexandru ISTINA

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

C A R P I C A Sumar

ISTORIA ROMÂNILOR

Vasile Chirica, Ilie Borziac, Considérations générales concernant

le Paléolithique moyen entre le Dniestr et la Tissa ..................................... 5

Nicolae Ursulescu, Felix Adrian Tencariu, Letiţia Scarlat, Isaiia 2005.

Noi date privind complexele de cult din cultura Precucuteni ................... 37

Lăcrămioara Elena Istina, Observaţii privind cercetările arheologice în situl

cucutenian de la Fulgeriş, jud. Bacău. Campania 2004 .......................... 55

Ruxandra Alaiba, Reprezentări zoomorfe în relief pe ceramica

Cucuteni de tip C ........................................................................................ 75

Radu Băjenaru, Două celturi inedite din spaţiul extracarpatic al României ...... 87

Daniel David, O încercare de prezentare a staţiunii de epocă Latène

de la Răcătău .............................................................................................. 95

Cristinel Plantos, Observaţii pe marginea a două piese din bronz

din aşezarea getică de la Răcătău (jud. Bacău) ...................................... 103

George Dan Hânceanu, Căniţe cu semne din aşezarea

de la Roşiori-Dulceşti ............................................................................... 115

Nelu Zugravu, Din nou despre „provinciales”.

Pornind de la o idee a lui Demetrio S. Marin ......................................... 123

Ioan Mitrea, Observaţii privind sfârşitul culturii Sântana de Mureş

şi începuturile culturii Costişa-Botoşana-Hansca,

în stadiul actual al cercetărilor arheologice ............................................ 131

Dan Gh. Teodor, Consideraţii privind continuitatea autohtonă

în spaţiul carpato-dunărean în mileniul I d.Hr. ................................... 143

Laurenţiu Chiriac, Edificiile religioase din judeţul Bacău,

foste în Ţinutul Tutovei ............................................................................ 151

Anton Coşa, Catolicii din Moldova în Arhiva

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Congregaţiei de Propaganda Fide. Documente inedite .......................... 173

Constantin Tofan, Evoluţia perioadelor de foamete. Partea a II-a .................... 201

Ioan Ungureanu, Un neam de boieri numit Hermeziu .......................................... 225

Mihai Vasiliu, Liberalismul politic în România până la Marea Unire (III) ....... 257

Gheorghe Ştirbăţ, Din activitatea politică a lui Nicolae Iorga ........................... 271

Alin Popa, Tratatul de Pace de la Buftea-Bucureşti. O nouă abordare .............. 293

Ioan Murariu, Şcoala de Horticultură „Ioan şi Natalia Corbu”

din satul Dămileni (judeţul Botoşani) în perioada 1938-1948 ................ 307

Jean Ciută, Unitatea şi independenţa la români reflectate

în unele inscripţii istorice .......................................................................... 319

Victor Mitocaru, Sub impresia Memorialelor lui Vasile Pârvan ....................... 323

ISTORIE UNIVERSALĂ

Viorel Cruceanu, Pagini de istorie vest-africană: Regatul Ashanti .................... 327

Andrei Lucaci, Aspiraţiile europene ale Rusiei în geopolitica contemporană ... 335

ŞTIINŢE CONEXE

Anca Coroliuc, Sergiu Haimovici, Studiul materialului arheozoologic

provenit din aşezarea precucuteniană de la Mândrişca,

Valea Seacă (jud. Bacău) .......................................................................... 341

Sergiu Haimovici, Andreea Vornicu, Studiul arheozoologic al resturilor

faunistice din situl Fulgeriş-Cucuteni A

(comuna Pânceşti, jud. Bacău) ................................................................. 355

George Bodi, Studiul traseologic al utilajului litic cioplit din aşezarea

cucuteniană de fază A de la Hoiseşti. Consideraţii preliminare ............. 371

Abrevieri ................................................................................................................. 372

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

VASILE PÂRVAN – INIŢIATORUL PROGRAMULUI DE CERCETARE

MODERNĂ ÎN ARHEOLOGIA ROMÂNEASCĂ

Ioan Mitrea

Interesul pentru „antichităţi” s-a manifestat în societatea românească încă din secolele XVII-XVIII, îndeosebi prin opera lui Dimitrie Cantemir, aşa cum s-a remarcat deseori1.

De o activitate mai susţinută, de identificare, adunare, păstrare, descriere şi valorificare culturală a „antichităţilor” de la noi, precum în majoritatea statelor europene, nu putem vorbi decât din secolul al XIX–lea; la noi îndeosebi după Unirea Principatelor Române. Un moment important, cu multiple reverberaţii în timp, îl reprezintă înfiinţarea Muzeului de Antichităţi din Bucureşti, în 1864, amplificat acest moment prin activitatea lui Al. Odobescu la Muzeul de Antichităţi şi la Universitatea din Bucureşti, unde, din 1874, a iniţiat şi primul curs de arheologie din ţara noastră2. Deşi nu a efectuat cercetări de teren, Al. Odobescu are meritul de a fi contribuit la semnalarea a numeroase locuri cu „urme” vechi de locuire, prin răspunsurile primite la „Cestionarul” său, dintre care au fost publicate, de către iniţiator, numai acelea privind fostele judeţe Dorohoi şi Romanaţi3. Activitatea lui Al. Odobescu, a fost continuată, atât la muzeu cât şi la universitate de Gr. Tocilescu, autorul sintezei „Dacia înainte de romani”, tipărită în 1880.

Şi în Moldova, respectiv la Iaşi, atât înainte, dar îndeosebi după Unirea Principatelor Române, interesul pentru „antichităţi” a devenit tot mai vizibil. De reţinut activitatea lui Gh. Săulescu, fost profesor la Academia Mihăileană, privitoare la civilizaţia romană din Moldova; precum şi interesul lui N. Beldiceanu, D. Butculescu, Gr. Buţureanu şi C. Diamandi faţă de „antichităţile de la Cucuteni”4.

Spre sfârşitul secolului al XIX–lea, respectiv din 1894, s-a creat şi la Universitatea din Iaşi, prima catedră de arheologie, ocupată de Teohari Antonescu.

Reţinând importanţa acestor paşi în dezvoltarea interesului pentru „antichităţile” din ţara noastră, trebuie remarcat faptul că un „salt” important s-a făcut cu un secol în urmă, respectiv în 1906, moment în care putem situa actul de naştere al arheologiei moderne în România. În anul menţionat V. Pârvan a iniţiat un program de cercetare modernă în arheologia românească.

1 Istoria României, vol. I, 1960, p. XLVII; Mircea Petrescu-Dîmboviţa şi colaboratori, Istoria României

de la începuturi până în secolul al VIII-lea, Bucureşti, 1995, p. 16; Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Unele consideraţii cu privire la cercetarea arheologică până la primul război mondial, în ArhMold, 1997, XX, p. 171-180; Idem, Izvoare arheologice, în Istoria românilor, vol. I, Moştenirea timpurilor

îndepărtate, Bucureşti, 2001, p. 45. 2 Istoria României, vol. I, 1960, p. XLVII; Mircea Petrescu-Dîmboviţa şi colaboratori, op. cit., p. 16; Mircea Petrescu-Dîmboviţa, în op. cit., 2001, p. 46. 3 Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Scurtă istorie a Daciei preromane, Iaşi, 1978, p. 11-12. 4 Mircea Petrescu-Dîmboviţa şi colab., op. cit., p. 16; Mircea Petrescu – Dîmboviţa, op. cit., 2001, p. 46.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Aflat de aproape doi ani în Germania, mai întâi la Jena şi apoi la Berlin, dedicându-se total studiului antichităţii, tânărul Vasile Pârvan, în 1906, an în care şi-a stabilit şi tema tezei de doctorat, în două studii publicate mai întâi în Convorbiri literare şi apoi în extras5, a formulat un adevărat program de cercetare modernă în arheologia românească6.

Format într-o atmosferă de efervescenţă ştiinţifică, îndeosebi la Universitatea din Berlin, considerată o „Athenă a Germaniei”7, tânărul Vasile Pârvan s-a aflat, câţiva ani, în „focul luptei” unde arheologia tocmai se primenea8.

Această atmosferă în care a trăit câţiva ani şi s-a format ştiinţific a avut urmări benefice asupra viitorului savant, dar şi a arheologiei ca ştiinţă în România. Atât în Câteva cuvinte cu privirea la organizaţia provinciei Dacia Traiană, studiu prilejuit de apariţia unei lucrări diletante pe această temă, dar în special în Salsovia, lucrare ce reprezenta doar un fragment dintr-o sinteză asupra străjii romane la gurile Dunării, V. Pârvan a iniţiat şi formulat un autentic program de cercetare modernă în arheologia românească.

Cele două studii elaborate de tânărul V. Pârvan, au reţinut atenţia lumii savante germane, dovadă că lucrarea despre organizaţia provinciei Dacia Traiană a fost recenzată favorabil imediat de K. Krumbacher9, într-o prestigioasă revistă10, iar studiul despre Salsovia a fost lăudat de mari savanţi precum R. Netzhammer şi C. Cichorius11.

În primul rând V. Pârvan era convins că numai un plan de cercetare arheologică sistematică, de o desăvârşită rigoare ştiinţifică, poate avea drept finalitate cunoaşterea antichităţilor carpato–danubiene. „Fără cultură clasică veche şi metodă istorică ştiinţifică nu se poate scrie istorie antică serioasă, folositoare”12.

V. Pârvan observa că mersul anevoios al studiilor de la noi, privind antichitatea daco-romană, are mai multe cauze care se impun grabnic a fi înlăturate. „Nu numai lipsa unui muzeu bine orânduit şi a unei bune biblioteci speciale face aceste studii aproape cu neputinţă, ci mai e şi lipsa de orientare ştiinţifică ce domneşte în această privinţă atât în opinia publică cât şi în cercul – foarte restrâns, de altfel – al

5 Vasile Pârvan, Câteva cuvinte cu privire la organizaţia provinciei Dacia Traiană, cu prilejul unei cărţi noi asupra acestei chestiuni, în Convorbiri literare, XL, 1906, p. 747-776, 873-904; şi în extras, Bucureşti, „Carol Göbl”, 1906, 64 p.; idem, Salsovia. Fragment dintr-un studiu asupra „Străjii romane la gurile Dunării”, în Convorbiri literare, XL, 1906, 962 – 975, 1017 – 1046; şi în extras, Bucureşti, „Carol Göbl”, 1906, 47 p. Trimiterile se fac, în ambele cazuri, la textele publicate în extras. 6 Al. Zub, Vasile Pârvan – efigia cărturarului, Iaşi, 1974, p. 39-49; idem, Pe urmele lui Vasile Pârvan, Bucureşti, 1983, p. 63-64, 183, 280-282, 288; idem, Vasile Pârvan: dilemele unui istoric, Iaşi, 2002, p. 24, 30; Radu Vulpe, Prefaţă la volumul Vasile Pârvan, Scrieri, text stabilit, studiu introductiv şi note de Al. Zub, Bucureşti, 1981, p. 6. 7 Al. Zub, op. cit., 2002, p. 23. 8 Idem, op. cit., 1983, p. 288 şi nota 2. 9 Idem, op. cit., 1983, p. 183. 10 Byzantinische Zeitschrift, 1907, p. 363 – 364. 11 Al. Zub, op. cit., 1983, p. 183. 12 Vasile Pârvan, Câteva cuvinte cu privire la organizaţia provinciei Dacia Traiană, Bucureşti, 1906, p. 64.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

cercetătorilor locali”13. Apreciind preocupările unor cercetători pentru antichităţile greco-romane din Dobrogea dar şi nevoia unei informaţii de specialitate la zi, V. Pârvan arată că „cercetările de la noi rămâneau – din informaţii insuficiente – totdeauna în urmă faţă de progresele făcute de ştiinţă în Occident”14.

Constatând rămânerea în urmă a cecetărilor de la noi privind „limesul danubian”, în comparaţie cu alte state interesate de această problemă, V. Pârvan evidenţia necesitatea unor cecetări arheologice sistematice, de amploare întreprinse cu metodă, într-un larg orizont interdisciplinar, care presupunea, din capul locului, două condiţii: sprijinul autorităţilor şi al publicului, (evident era vorba, în primul rând, de sprijinul financiar, n.n.I.M.), şi o echipă de specialişti care să întreprindă vasta anchetă. „Odată şi odată, scria V. Pârvan, tot va trebui începută dezgroparea sistematică a urmelor romane dela vechea graniţă a Imperiului, a «limesului danubian», în partea care cade pe pământ românesc, din Dobrogea, – aşa precum a început încă de 10 ani Academia din Viena pentru partea de limes care cade în Austria, precum încă de mai înainte lucrează o comisie specială, pe socoteala statului, în Germania şi precum în timpul din urmă vor să facă şi Ungurii şi Sârbii şi Bulgarii. – Când şi la noi se va începe lucrul, atunci va fi nevoe pe lângă sprijinul autorităţilor şi al publicului şi de o sumă de tineri cari încă mai înainte să fi fost măcar cât de cât puşi în curent cu studiile la cari vor da ajutor”15. „Suma de tineri” de care vorbea V. Pârvan însemna, în fapt, formarea unei „cohorte” de specialişti care să străbată pământurile vechii Dacii în lung şi în lat, să facă periegheze şi săpături sistematice menite a întregi harta arheologică a României, să aprofundeze cunoaşterea, îndeosebi pentru epocile mai obscure, lipsite de informaţii scrise16.

În conţinutul acestui plan de organizare modernă a cercetărilor arheologice din ţara noastră, ale cărei coloane de rezistenţă au fost puse de V. Pârvan în cele două lucrări din 1906, ceea ce impresionează este viziunea cuprinzătoare a unui tânăr de 24 de ani (Prefaţa la Salsovia, poartă la sfârşit însemnarea: ,,Berlin 28 septembrie s.v. 1906’’, 28 septembrie fiind ziua naşterii lui V. Pârvan), privind stadiul dar indeosebi direcţiile de urmat. Planul elaborat de V. Pârvan a fost semnalat imediat cu bucurie de către Nicolae Iorga, marele istoric apreciind acel ,,minunat studiu asupra Daciei romane, plin de vederi nouă şi lămuritoare (s.n.-I.M.), de ştiinţă adevărată şi de vioiciune deosebită, cea mai buna făgăduială pentru viitorul ştiinţific al acestui excepţional tânăr”17. Dezvoltării si aplicării acestui plan i se va consacra total V. Pârvan de la întoarcerea în ţară până la sfârşitul vieţii, inaugurând ceea ce Nicolae Iorga va numi peste ani ,, o nouă eră în istoria veche şi preistoria ţărilor noastre’’18.

Pe măsura maturizării ştiinţifice, V. Pârvan a urmărit cu cea mai mare atenţie dezvoltarea şi aplicarea în activitatea de organizare a cercetărilor arheologice, în

13 Idem, Salsovia, p. 5. 14 Ibidem, p. 5. 15 Ibidem, p. 6. 16 Al .Zub, op. cit., 1983, p. 280. 17 N. Iorga, Sămănătorul, IV, nr. 29, 9, iulie, 1906, p. 599, apud Al. Zub, Introducere la volumul lui Vasile Pârvan, Scrieri, text stabilit, studiu introductiv şi note de Al. Zub, Bucureşti, 1981, p. 32. 18 N. Iorga, V. Pârvan, în Oameni cari au fost, vol. II, 1967, p. 235.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

elaborarea lucrărilor sale ştiinţifice, a planului de cercetare modernă în arheologia românească.

De la început, V. Pârvan era convins că trebuie luat totul de la capăt. Acest proiect grandios este sintetizat de V. Pârvan şi într-o cunoscută lucrare, din 1911, în care nota: ,,O nouă exceptare a tuturor izvoarelor literare şi monumentale, cu privire la Europa sud-estică, în dezvoltarea civilizaţiei omeneşti de aici, între graniţele de timp 1000 a. Chr. – 1000 p. Chr. şi între graniţele geografice, Alpii nordici-Bosforul cimerian-Carpaţii nordici-Olimpul, ar putea preface radical cunoştinţele noastre despre acest ţinut - ceva cam urgisit - al continentului prin excelenţă luminat. În special însă acel popor al Europei sud-estice care nu numai e cel mai numeros printre neamurile de aici, dar e – ca origini etnice şi culturale şi cel mai vechi, cel daco-român, ar căpăta o nouă istorie şi, nu mai puţin, o nouă valoare în mijlocul popoarelor europene”19.

Devenit, de la sfărşitul anului 1910, şi director al Muzeului Naţional de Antichităţi, V. Pârvan a transformat această instituţie într-un laborator de lucru intens şi într-un centru de iradiaţie ce angaja, în fapt, întreaga ţară. La Muzeul Naţional l-a adus pe Ion Andrieşescu de la Iaşi, specializat in preistorie la Berlin, autor al unei cărţi intitulate Contribuţie la Dacia înainte de romani, tipărită la Iaşi în1912, încredinţându-i secţia preistorică. Ion Andrieşescu a devenit nu numai cel mai apropiat colaborator al lui V. Pârvan20, ci şi ctitor al arheologiei preistorice din ţara noastră21. De la conducerea Muzeului Naţional de Antichităţi a elaborat V. Pârvan planurile de cercetare arheologică, a deschis şantiere arheologice, a fondat muzee locale şi a întreprins periegheze pentru realizarea unei hărţi arheologice a României. Muzeul Naţional de Antichitaţi devenise în fapt un autentic ,,Institut de Arheologie’’ pentru consacrarea oficială a căruia V. Pârvan a şi făcut demersurile necesare22.

În acest context s-a înscris prioritar preocuparea lui Vasile Pârvan de a forma un autentic „Collegium Archaelogicum Dacoromanorum”. Într-o scrisoare către Nicolae Iorga, din 8 martie 1913, mărturisirea expres că-şi făcuse planul de a crea mai întâi o şcoală de arheologie (s. n.-I.M.), pentru care şantierele deschise de Muzeul Naţional constituiau un mijloc excelent de iniţiere23.

Noua metodă modernă de cercetare în arheologia romanească, bazată şi pe o viziune integratoare şi o metodologie unitară a dat roade în primul rând în opera lui

19 V. Pârvan, Contribuţii epigrafice la istoria creştinismului daco-roman, Bucureşti, 1911, p. VIII. 20 Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Ioan Andrieşescu cel mai apropiat colaborator al lui V. Pârvan, în Carpica, XXVI, 1997, p. 265-277. 21 Ilie Minea, Cum s-a scris istoria veche românească? Idei din lecţia de deschidere a cursului de

ISTORIA ROMÂNILOR, ţinută în ziua de 2 nov. 1936, în Cercetări istorice, XIII-XVI, nr. 1-2, Iaşi, 1940, p. 635; Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Ioan Andrieşescu, Ctitor al arheologiei preistorice româneşti, în Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologice a Academiei Române, Bucureşti, 1994, 19, p. 33-43. 22 Vladimir Dumitrescu, Muzeul Naţional de Antichităţi, Bucureşti, 1968, p. 9-10. Institutul de Arheologie preconizat de V. Pârvan a devenit realitate abia în 1956. 23 Al. Zub, Vasile Pârvan – efigia cărturarului, Iaşi, 1974, p. 275; şi V. Pârvan, Corespondenţă şi acte, ediţie îngrijită de Al. Zub, Bucureşti, 1973, p. 155.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

V. Pârvan, culminând cu Getica. O protoistorie a Daciei, apărută în 1926. Iată ce scria Vasile Pârvan in primele rânduri ale capitolului de ,,Concluzii” al

Geticelor: ,,Cartea de faţă fiind întâia încercare de a scrie protoistoria Daciei, în cele douăsprezece secole care s-au strecurat între vremea «myceniană» şi cea «romană» a Daciei nu putea fi o simplă povestire după chipul aşa ziselor «sinteze istorice» şi nici o simplă descriere de materiale după obiceiul tratatelor de «antichităţi», ci, având a prezenta documente în mare parte nestudiate complet si adesea rău interpretate şi datate, trebuia să le valorifice întâi, din punct de vedere istoric, iar apoi să le lege împreună într-o expunere istorică unitară”24. Getica face dovada faptului că Vasile Pârvan a părăsit cu totul canoanele istoriografiei şi respectiv arheologiei româneşti de până atunci, face dovada că savantul adoptase metode moderne de cercetare în arheologie.

Getica, prima parte a unei trilogii, din care mai făceau parte Dacia romană, şi Protoistoria slavilor, având menirea de a lumina ,,misterul originii poporului român”, dar şi cohorta de discipoli arheologi pe care a format-o, sunt dovada faptului că Vasile Pârvan este fondatorul şcolii moderne de arheologie în ţara noastră. Fundamentul acestei şcoli a fost pus de Vasile Pârvan în 1906, atunci când a iniţiat programul de cercetare modernă în arheologia românească. Aplicând cu rigoare exemplară acest program de cercetare modernă în elaborarea operei sale, ideile de bază, concluziile fundamentale formulate, îşi dovedesc perenitatea25. Getica este fructul unei noi mentalităţi bazată pe o cercetare modernă în arheologia românească, dar şi al şcolii de arheologie formată de V. Pârvan, în celebra sinteză magistrul folosind şi rezultatele cercetărilor obţinute de discipolii săi aflaţi la început de carieră. Dacă Getica, tipărită în 1926, rămâne prima operă a noii etape de cercetare în arheologia românească, Der Stand-ul... lui Ion Nestor, apărut în 1933, dădea măsura stadiului de dezvoltare a arheologiei româneşti26, era lucrarea de maturitate a şcolii moderne create de Vasile Pârvan

La un secol de la iniţierea programului de cercetare modernă în arheologia românească, rândurile de faţă se constituie într-un omagiu adus nu numai marelui savant V. Pârvan, dar şi cohortei de arheologi formată în jurul magistrului, ei înşişi deveniţi magiştri şi creatori de şcoli. Prima generaţie de discipoli ai lui V. Pârvan numără în rândurile sale pe: Gheorghe Ştefan, Radu Vulpe, Vladimir Dumitrescu, Dorin Popescu, Ion Nestor, D.M. Pippidi şi primele femei care s-au ocupat, la noi în ţară, de arheologie: Ecaterina Dunăreanu-Vulpe şi Hortensia Dumitrescu. Această primă generaţie de arheologi, formată sub îndrumarea lui V. Pârvan ,,a dezvoltat simţitor arheologia românească, asigurându-i continuitatea şi un frumos prestigiu mondial”27. Mulţi dintre discipolii lui V. Pârvan au devenit la rândul lor creatori de

24 V. Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, ediţie îngrijită de Radu Florescu, Bucureşti, 1982, p. 366. 25 Ioan Mitrea, Perenitatea ideilor lui V. Pârvan privind istoria geto-dacilor şi etnogeneza românilor, în Zargidava. Revistă de istorie, II, 2003, p. 13-24. 26 Idem, Ion Nestor (1905-1974) – creator de şcoală în arheologia românească, în Zargidava. Revistă de istorie, IV, 2005, p. 25 – 36. 27 Al. Zub, op. cit., 1974, p. 277.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

şcoli arheologice, precum Ion Nestor – creatorul şcolii de arheologie medievală în ţara noastră28.

Toţi cei pomeniţi mai sus, dar şi alţii care au fost înrâuriţi decisiv de scrierile lui V. Pârvan până azi29, se constituie în autentice cariatide ale templului arheologiei moderne din România. Într-un fel sau altul tot ce are mai bun arheologia românească de azi vine de sub mantaua lui V. Pârvan, cum declarau recent Mircea Petrescu-Dîmboviţa şi Dumitru Protase30.

Omul care a fost superior operei sale31, a cărui biografie înflăcărează ca o viaţă plutarchiană32, cărturarul care, prin energia sa, a contribuit la accelerarea pulsului umanităţii33, personalitate de mare anvergură ,, sortită să menţină mereu treaz interesul public”34, savantul V. Pârvan rămâne în cultura românească ca fiind creatorul şcolii de arheologie modernă în România; dar nu e lipsit de relevanţă să reţinem că fundamentul trainic al acestei şcoli a fost pus cu un secol în urmă, în 1906, când tânărul V. Pârvan a iniţiat programul de cercetare modernă în arheologia românească.

28 Ioan Mitrea, op. cit., 2005, p. 25 – 36. 29 Jéróme Carcopino vorbea de „cohortele succesive de discipoli pe care i-a format prin învăţătura sa şi continuă să-i formeze prin scrierile sale”. Cf. J. Carcopino, în Revue archéologique, Paris, 1966, 2, p. 356, apud Al. Zub, op. cit., p. 280. 30 Într-un interviu dat recent, distinsul Acad. Mircea Petrescu-Dâmboviţa, răspunzând la o întrebare legată de formarea sa ca arheolog spunea: „Ca elev al foştilor elevi ai lui Vasile Pârvan, Ioan Andrieşescu şi Ion Nestor, cred că aşi putea fi considerat ca un continuator, prin aceştia, al lui Vasile Pârvan”. Cf. Ioan Mitrea, interviu cu Acad. Mircea Petrescu-Dâmboviţa, în Ateneu – revistă de cultură, nr. 5 (441), mai 2006, p. 12-13. La rândul său, Dumitru Protase, membru de onoare al Academiei Române, într-o convorbire cu semnatarul acestui articol făcea următoarea confesiune: „În ceea ce mă priveşte, eu – deşi eram departe, ca vârstă, spre a-i fi discipol – am mers mereu pe liniile istorice directoare trasate de V. Pârvan, în ceea ce priveşte daco-romanitatea românilor, continuitatea noastră în spaţiul ancestral, începuturile creştinismului la nordul Dunării, sprijinirea continuă şi masivă a romanităţii carpatice pe cea din sudul fluviului şi multe altele. Deci, am stat şi eu ca majoritatea istoricilor români, «sub mantaua» pârvaniană şi constat că am ales cea mai bună cale”. Cf. Ioan Mitrea în dialog cu Dumitru Protase, în Zargidava. Revistă de istorie, V, 2006, p. 39 – 49. 31 J. Carcopino, în Gândirea, VII, 1927, 9, p. 207, apud Al. Zub, op. cit., 1983, p. 354. 32 G. Călinescu, Vasile Pârvan, în Viaţa Literară, III, Bucureşti, 1928, nr. 88, p. 1. 33 Gorham P. Stevens, Vasile Pârvan, în vol. În memoria lui Vasile Pârvan, Bucureşti, 1934, p. 312. 34 Al. Zub, op. cit., 1983, p. 13.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Vasile Pârvan – initiateur du programme recherche moderne dans l’archéologie

roumaine Résumé

L’intérêt pour l’archéologie dans la société roumaine date depuis le XVIIeme – XVIIIeme

siècle. Le premier programme modern de recherche dans l’archéologie roumaine a été conçu

par V. Pârvan dans deux études: Câteva cuvinte cu privire la organizaţia provinciei Dacia

Traiană et Salsovia, publiées en 1906. Dans ces études V. Pârvan parlait de la nécessité d’un

plan des recherches systématiques, de proportions, de la nécessité d’un musée bien élaboré, un

vrais laboratoire de travail, un authentique Institut d’archéologie, de l’organisation d’une

bibliothèque de spécialité, garnie des livres d’archéologie du pays et de l’étrangers et aussi de la

formation d’un group de jeunes spécialistes, en fait d’une école d’archéologie en Roumanie. Ce

projet, dressé par V. Pârvan il y a un siècle a été mis en marche sous la direction du savant

jusqu’à sa disparition en 1927, sa continuation et son évolution faisant l’objet du travail de ses

disciplines. V. Pârvan reste l’auteur du premier plan modern de recherche dans l’archéologie

roumaine en même temps qu’auteur de l’école moderne d’archéologie de la Roumanie.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

NOI DATE PRIVIND CULTURILE NEO-ENEOLITICE

DIN JUDEŢUL VASLUI

Laurenţiu Ursachi, Cristian Onel

Recunoaşterile de suprafaţă şi săpăturile arheologice efectuate în ultimele

decenii au dus la acumularea unui bogat material arherologic, care a permis abordarea unor aspecte complexe referitoare la culturile arheologice Starcevo-Criş şi Cucuteni din unitatea geomorfologică a Podişului Bârladului.

Cercetătorul Ghenuţă Coman menţionează în judeţul Vaslui peste 33 de situri aparţinând culturii Starcevo-Criş şi aproximativ 101 puncte arheologice atribuite culturii Cucuteni1.

În acest contex, acest studiu doreşte să semnaleze două puncte arheologice din judeţul Vaslui, care să aducă noi date referitoare la neoliticul din această zonă.

1. Mănăstirea Grăjdeni, sat Grăjdeni, comuna Fruntişeni, jud. Vaslui Situl arheologic a fost semnalat pentru prima dată în 1999 cu ocazia efectuării

unor periegheze în zona de sud-est a Mănăstirii Grăjdeni, la circa 100 m, pe ambele maluri ale drumului din spatele mănăstirii2.

În vara anului 2005 am realizat o nouă cercetare perieghetică cu ocazia unor lucrări de îmbunătăţire a drumului care face legătura dintre Grăjdeni şi satul Brădeşti. Cu această ocazie am descoperit ceramică, unelte, idoli şi altăraşe de cult.

Stratul de cultură arheologică având aproximativ 35 cm înălţime se află la aproximativ 20 cm adâncime faţă de suprafaţa solului (foto 1). Materialul ceramic recoltat, impresionant prin numărul fragmentelor, este caracteristic purtătorilor culturii Starčevo-Criş, faza IV A - prima jumătate a mileniului IV î. Hr3.

Fragmentele ceramice prin factura pastei şi arderii se încadrează în categoria intermediară şi grosieră. Ceramica se caracterizează prin pastă amestecată cu multă pleavă, arsă inegal şi care a fost folosită în general pentru obţinerea unor vase de uz comun4. Aceste vase sunt de tipuri bitronconice, tronconice şi semisferice, cu corp bombat, buza scundă şi fundul îngroşat. Decorul acestor fragmente ceramice a fost realizat în mai multe moduri:

a – decor adâncit, în formă de „spic”, făcut cu unghia în aşa fel încât aceste adâncituri să fie dispuse în şiruri paralele (pl. 1);

b – fragmente cu decorul constând în brâuri în relief, alveolate, unele în formă de „S” şi proeminente (foto 4, pl. 2);

1 Ghenuţă Coman, Statornicie, continuitate. Repertoriu arheologic al jud Vaslui, Bucureşti, 1980, p. 26. 2 Laurenţiu Ursachi, Cristian Onel, Laurenţiu Chiriac, Un nou punct arheologic de tip Starčevo Criş în zona Mănăstirii Grăjdeni, jud Vaslui, în Elanul, nr. 21, aprilie 2003, p. 13-15. 3 Pentru încadrarea cronologică am fost ajutaţi de prof.univ.dr. Nicolae Ursulescu, Facultatea de Istorie, Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi. 4 N. Ursulescu, Începuturile istoriei pe teritoriul României, Iaşi, 2002, p. 69.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

c - ornamente cu linii incizate paralele, dispuse uneori în zig-zag (pl. 3)5. Au fost recoltate şi alte fragmente ceramice fără decor, care nu au fost ornate în nici un fel, în majoritatea lor realizate din pastă grosieră, arse inegal şi incomplet.

Pe lângă ceramica obţinută prin ardere inegală şi care este cea mai numeroasă am descoperit şi fragmente arse uniform de culoare roşietică, care sunt intermediare între vasele cu pastă grosieră şi fină.

Materialul litic este reprezentat de vârfuri, răzuitoare şi lame grator cu ancoş, din silex, gresie cuarţoasă de culoare brună, jasp şi obsidiană cu o puternică tradiţie microlitică (foto 5)6. Descoperirea unui mic nucleu de silex, ne face să presupunem, că unele unelte au fost confecţionate pe loc.

Cele două fragmente de topoare din piatră şlefuită sunt confecţionte din rocă cu duritate medie (foto 3, pl. IV).

Dintre piesele mai deosebite, se remarcă un vas realizat din pastă grosieră (foto. 6), două fragmente de altăraşe cu trei şi patru picioare (foto 2)7 şi doi idoli cilindrici din care unul incizat cu linii ( pl. V)8.

Tot materialul colectat în cadrul perieghezelor menţionate se află actualmente în curs de restaurare-conservare la Muzeul „Vasile Pârvan” din Bârlad.

2. Sat Draxeni, com. Rebricea, jud. Vaslui Aşezarea cucuteniană de la Draxeni, punctul „La Nisipărie” se află pe un

promontoriu care are o înălţime de aproximativ 15 m (foto 7). Primele informaţii despre acest sit arheologic le-am obţinut în toamna anului

2004 când am recoltat material ceramic din partea superioară a promontoriului. În vara anului 2005 am efectuat mai multe periegheze, în urma cărora am

observat că stratul de cultură arheologică se află atât pe promontoriu cât şi pe versanţii acestuia, unde am identificat urmele unei locuinţe.

De pe creasta dealului am colectat fragmente ceramice, caracterizate printr-un frumos decor tricrom, alb-roşu-negru, trasate în benzi spiralice şi geometrice pe toată suprafaţa - „horror vacui” (foto 8, 9).

Ceramica recuperată din locuinţă aparţine mai multor categorii: fină (pictată) şi uzuală (mai ales nepictată) – străchini, castroane şi cupe. Pe baza tipologiei ceramice aşezarea a fost încadrată în faza Cucuteni A3 (foto 10)9

. Toate aceste descrieri ale materialului arheologic descoperit în zona Mănăstirii

Grăjdeni şi a satului Draxeni, judeţului Vaslui, nu doresc decât să evidenţieze noi puncte arheologice care – în perspectiva cercetărilor sistematicii ulterioare – vor oferi date importante despre viaţa comunităţilor umane din perioada neo-eneoliticului.

5 Enciclopedia Arheologiei şi Istoriei Vechi a României, coordonator ştiinţific C. Preda, Bucureşti, I, A-C, 1994, p. 375-376. 6 N. Ursulescu, Contribuţii privind neoliticul şi eneoliticul din regiunile est-carpatice ale României, Iaşi, vol. I, 2000, p. 182. 7 Ibidem. 8 Eugen Comşa, Figurinele antropomorfe din epoca neolitică pe teritoriul României, Bucureşti, 1995, p. 24. 9 Anton Niţu, Formarea şi clasificarea grupelor de stil AB şi B ale ceramicii pictate Cucuteni-Tripolie, Iaşi,1984, p. 99-100.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Nouvelles données sur des cultures neo-enéolitique du département de Vaslui

Résumé

Cet article signale deux points archéologiques nouveaux, qui a été découvrit à

Mănăstirea Grăjdeni, village Grăjdeni, commune de Fruntişeni, dép de Vaslui et

Draxeni, commune de Rebricea, dép de Vaslui. Le site de Grăjdeni appartien à la

culture Starčevo-Criş, phase IV A et le sit de Draxeni appartien à la culture Cucuteni,

phase A3.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Pl. 1-2- Ceramică cu decor în spic şi în relief Starčevo-Criş

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Pl. 3 - Ceramică cu decor incizat Starčevo-Criş

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Pl. 4- fragment de topor Starčevo-Criş

Pl. 5-idol Starčevo-Criş

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Foto 1- Situl arheologic Starcevo-Criş de la Grăjdeni

Foto 2 - Fragment de altar Starčevo-Criş

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Foto 3- Fragmente de topor Starčevo-Criş

Foto 4 - Ceramică cu decor în relief Starčevo-Criş

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Foto 5- Unelte din silex şi obsidiană Starčevo-Criş

Foto 6 - Vas ceramic Starčevo-Criş

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Foto 7 - Draxeni

Foto 8 - Ceramică Cucuteni, faza A3

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Foto 9, 10 - Ceramică Cucuteni

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

COMPLEXE DE CULT DESCOPERITE ÎN AŞEZĂRILE

PRECUCUTENI ŞI CUCUTENI

(CU PRIVIRE SPECIALĂ ASUPRA GROPILOR DE CULT)

Alin Frînculeasa

Introducere Complexe arheologice definite de către cercetători gropi de cult, gropi

rituale sau gropi cu caracter de cult, au fost publicate mai mult sau mai puţin selectiv în cadrul unor monografii, studii, rapoarte etc. Acestea au fost identificate/definite pe baza unui inventar specific, raportat contextului descoperirii. Caracterul „excepţional” al inventarului, prezenţa acestuia în mod repetat într-un anumit context dat, dar şi lipsa unei explicaţii a acestor descoperiri într-o logică acceptată de breaslă, par să fie principalele argumente mai mult sau mai puţin explicite, ce au stat la baza definirii lor drept complexe de cult.

Sintetizând, la modul general, au fost descoperite complexe arheologice, respectiv gropi în care erau depuse ofrande reprezenatate de obiecte casnice sau de cult, oase, uneori părţi din/sau cadavre umane întregi etc. S-a subliniat caracterul magico-religios al acestor descoperiri, raportat economiei de tip agrar a civilizaţiei neo-eneolitice, în tradiţionalul demers al istorigrafiei arheologice româneşti, ce reduce mainifestările spirituale la un reflex al economiei respectivelor societăţi1.

Nu ne-am propus ca în debutul acestui studiu să trecem în revistă istoriografia problemei. Parcurgerea acestei istoriografii destul de bogată, dar totuşi restrânsă având în vedere caracterul ei mimetic, ar include atât istoricul descoperirilor, cât şi precizări de ordin „conceptual”, privind manifestările religioase ale acestor comunităţi. Subiectul este amplu şi ar acoperii un spaţiu ce l-ar depăşii pe cel rezervat acestui studiu.

Referindu-ne doar la culturile Precucuteni şi Cucuteni, tema înclusă sintagmelor „viaţa spirituală”, „fenomenul religios”, „aspecte magico-religioase” etc, a fost tratată frecvent în ultima perioadă2. Abordările au fost

1 M. Anghelinu, Evoluţia gândirii teoretice în arheologia din România. Concepte şi modele aplicate în preistorie, Târgovişte, 2003, p. 267; N. Ursulescu, Spiritual şi material în viaţa preistorică şi în concepţiile arheologiei preistorice, în Carpica, XXXIII, 2004, p. 5-9. 2 D. Monah, Plastica antropomorfă a culturii Cucuteni-Tripolie, Piatra Neamţ, 1997; idem, Organizarea socială, religia şi arta în epoca neo-eneolitică, în Istoria românilor, vol. I, Bucureşti, 2001, p. 169-209; N. Ursulescu, Dovezi ale unei simbolistici a numerelor în cultura Precucuteni, în MemAntiq, XXII, 2001, p. 51-69; idem, Spiritual şi material...; M. Anghelinu, D. Căprăroiu, Between Marx and Durkheim: The research of the Cucutenian religious belifs, în Cucuteni, 120 ans des recherches. Le temp du bilan; 120 Zears of Research. Time to sum up, (ed. Gh. Dumitroaia, J. Chapman, O. Weller, C. Preotesa, R. Munteanu, D. Nicola, D. Monah), BMA XVI, Piatra-Neamţ, 2005, p. 383-394.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

diverse, de la probleme de istoriografie şi teorie3, la aspecte ce ţin de simbolistică4 sau sintetizate în mari teme religioase5 etc. Remarcăm apariţia recent a unui studiu referitor la gropile de cult din epoca neo-eneolitică descoperite pe teritoriul României6.

Având aceste premise, vom încerca să facem câteva precizări suplimentare privind gropile de cult descoperite în culturile Precucuteni-Cucuteni. Prioritate în abordarea subiectului are în special asocierea context/inventarul arheologic al gropilor de cult. Eşantionul abordat pare reprezentativ, în culturile Precucuteni şi Cucuteni fiind descoperite relativ numeroase astfel de complexe. Nu ne propunem tratarea exhausivă a temei, caracterul informaţiei la care avem acces nepermiţând o astfel de abordare. De asemenea, vom face referiri şi la complexe arheologice asemănătoare descoperite în alte medii culturale mai mult sau mai puţin contemporane.

Câteva precizări În acest studiu vom identifica şi preciza cadrul în care eru depuse

ofrande, încercând să stabilim „beneficiarul” acestui ritual. Asocierea context-ofrandă poate oferii date suplimentare, utile unor interpretări care să depăşească limitele generate de lipsa izvoarelor altele decât cele arheologice7 sau cele autoimpuse de cercetători8. Dificultăţile unei astfel de abordări rezidă din publicarea selectivă a inventarului şi a informaţiilor incomplete asupra acestor complexe arheologice.

Cadrul general al derulării acestor ritualuri, ce implicau depunerea unor ofrande, este marcat de aşezare. Gropi de cult au fost descoperite şi în exteriorul spaţiului afectat de construcţii. În această categorie ar putea fi încadrate şi „depozitele arheologice” descoperite în afara aşezării (spaţiului afectat de construcţii). Gropile de cult cercetate erau sau nu suprapuse de construcţii, respectiv locuinţe, ateliere, vetre, cuptoare. De asemenea există situaţii în care ofrandele au fost depuse imediat sub podeaua-platformă a locuinţei, uneori chiar între lipiturile podelei locuinţei, fără să se „rezerve” un anumit spaţiu excavat9.

Descoperirea unor depuneri în care contextul este reprezentat de un complex închis (groapă) indică probabil poziţia rituală a pieselor. Aceeaşi situaţie o putem presupune şi pentru depunerile din miezul unor vetre sau altare. O groapă de cult a fost descoperită în şanţul de îngrădire/fortificare al aşezării

3 D. Monah, Plastica antropomorfă...; M. Anghelinu, op.cit.; N. Ursulescu, Spiritual şi material…. 4 N. Ursulescu, Dovezi ale unei simbolistici…. 5 D. Monah, Plastica antropomorfă…. 6 V. Cotiugă, S. Haimovici, Fosses culturelles (bothroi) et a caractere culturele du neolithic et l`eneolitique de la Roumanie, în La Neolithiquee au Proche Orient et en Europe, BAR International Series, 1303 (ed. Ivan Jadinh, Anne Hauzeur), Liege, 2004, p. 317-324. 7 M.-M. Ciută, Începuturile neoliticului timpuriu în spaţiul intracarpatic transilvănean, Alba-Iulia, 2005, p. 100-101. 8 V. Voinea, Gesturi şi semnificaţii în arta gumelniţenă, în CCDJ, XXII, 2005, p. 383-384. 9 D. Monah et alii, Poduri, com. Poduri, jud. Bacău, în Cronica Cercetărilor Arheologice, campania 2003, 2004, p. 242-244; A. Laszlo, Some data on house-building techniques and foundation rites in

Ariuşd-Cucuteni culture, în SAA, VII, 2000, p. 249.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

precucuteniene de la Târgu Frumos10. Depunerile de ofrande puteau fi făcute atât într-o faza iniţială de locuire, în cazul complexelor identificate de cercetători cu „gropi de fundare a aşezării”, cât şi posterior stabilirii comunităţii în acel loc. Arheologic acţiunea poate fi „reperată” atât cronologic, cât şi spaţial, aceasta nu poate fi disjunctă cu organizarea propriu-zisă şi evoluţia internă a aşezării.

Clasificarea contextelor: I. Context ritual „primar” este reprezentat de groapa în sine. Au fost

depuse ofrande şi între refacerile/lipiturile podelei locuinţei sau imediat sub platforma locuinţei.

II. Context ritualic - poate marca şi identifica „beneficiarul” ritului: II.1.1. Gropi situate sub o construcţie - casă, atelier, sanctuar, vetre,

cuptoare sau altar. Vetrele sau cuptoarele sunt construite în interiorul locuinţelor. Credem că ofrandele depuse sub vatră sau cuptor au legătură directă cu respectivele complexe, nu cu locuinţele.

II.1.1.1. Groapă aflată sub o locuinţă (Târpeşti, Poduri - cultura Precucuteni, Târpeşti, Poduri, Bereşti, Vermeşti, Truşeşti, Preuţeşti „Cetate”, Drăguşeni, Corlăteni, Malnaş-Băi, Traian „Dealul Fântânilor”, Ghelăieşti, Gura Văii, Feteşti „La Schit”, Mihoveni „Cahla Morii” - cultura Cucuteni);

II.1.1.1.1. Groapă de par a unei locuinţe (Poduri); II.1.1.2. Groapă situată sub un atelier, moară, sanctuar (Isaiia, Târgu Frumos -

cultura Precucuteni, Drăguşeni, Vermeşti - cultura Cucuteni); II.1.1.3. Groapă situată sub o vatră / cuptor, situate într-o locuinţă (Isaia,

Târgu Frumos - cultura Precucuteni, Preuţeşti „Haltă”, Preuţeşti „Cetate”, Malnaş Băi, Traian „Dealul Fântânilor” - cultura Cucuteni);

II.1.1.4. O categorie specială este aceea a unor „spaţii rezervate” între lipiturile podelei unde erau depuse diverse piese (Poduri, Malnaş-Băi) sau imediat sub platforma locuinţei (Poduri, Truşeşti);

II.2.2. Groapă care nu este suprapusă de o construcţie (Traian „Dealul Viei”, Traian „Dealul Fântânilor”, Larga Jijiei, Târgu Frumos - cultura Precucuteni, Ariuşd, Poduri, Scânteia, Truşeşti, Girov, Drăguşeni, Dumeşti, Corlăteni, Doboşeni, Stânca-Ştefăneşti, Vorniceşti - cultura Cucuteni);

II.2.2.1. Groapă plasată în şanţul de fortificare al aşezării (Târgu Frumos - cultura Precucuteni);

II.2.2.2. Groapă plasată în apropierea şanţului de apărare al aşezării, în afara sau în interiorul spaţiului delimitat de acesta (Traian „Dealul Viei”, Traian „Dealul Fântânilor” - cultura Precucuteni);

III. Inventar

10 N. Ursulescu, V. Cotiugă, D. Boghian, Tîrgu-Frumos, jud. Iaşi, în Cronica Cercetărilor Arheologice, campania 1999, 2000, p. 106;

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Reprezentare grafică a inventarului gropilor de cult: Legendă:

1.vase, 2. ceramică, 3. reprezentări antropomorfe, 4. reprezentări zoomorfe, 5.

unelte silex, 6. unelte piatră, 7. unelte os, 8. unelte corn, 9. piese cupru, 10. oase

animale, 11. oase umane, 12. cranii umane, 13. cranii bovidee, 14. fragmente vatră, 15.

cenuşă, 16. pietre, 17. râşniţe, 18. cochilii scoici sau melci, 19. chirpici, 20. coarne, 21.

podoabe, 22. seminţe, 23. cărbune. Inventar gropi de cult suprapuse de locuinţe:

Legendă:

1.vase, 2. ceramică, 3. reprezentări antropomorfe, 4. reprezentări zoomorfe, 5.

unelte silex, 6. unelte piatră, 7. unelte os, 8. unelte corn, 9. oase animale, 10. oase

umane, 11. cranii umane, 12. cranii bovidee, 13. fragmente vatră, 14. cenuşă, 15. pietre,

16. râşniţe, 17. cochilii scoici sau melci, 18. chirpici, 19. coarne, 20. seminţe, 21.

cărbune.

1

2

3 4

5 6 7 8 9

10 11

12

13

14

15

16

17

18

19

20

21

22

23

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Inventar gropi de cult ce nu sunt suprapuse de construcţii:

Legendă:

1.vase, 2. ceramică, 3. reprezentări antropomorfe, 4. reprezentări zoomorfe, 5.

unelte silex, 6. unelte piatră, 7. unelte os, 8. unelte corn, 9. piese cupru, 10. oase

animale, 11. oase umane, 12. cranii umane, 13. cranii bovidee, 14. fragmente vatră, 15.

cenuşă, 16. pietre, 17. râşniţe, 18. cochilii scoici sau melci, 19. chirpici, 20. coarne, 21.

podoabe, 22. seminţe, 23. cărbune. Inventar gropi de cult suprapuse de vetre sau cuptoare:

Legendă: 1. vase, 2. ceramică, 3. unelte silex, 4. unelte piatră, 5. unelte os, 6. oase animale,

7. pietre, 8. cochilii scoici sau melci, 9. cărbune, 10. seminţe; Privind ciclogramele de mai sus se impun câteva categorii: vase întregi

sau întregibile; b. ceramica fragmentară neîntregibilă; c. unelte; d. resturi

12%

13%

5%

2%

11%6%

2%

2%

4%

6%

6%

3%2% 2%

2%

3%

5%

2%

3%

3% 2%

1%

4%

1

2

3

4

5

10

11

12

13

14

15

2321 22

16

17

18

19

20

9 87

6

18%

18%

8%8%8%

8%

8%

8%

8%8%1

2

345

6

7

8

910

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

menajere; e. reprezentări antropomorfe şi zoomorfe. Am creat două categorii distincte, respectiv vase şi ceramică, apreciind că

vasele neîntregibile pot intra în grupa resturilor menajere. Pentru unele din aceste materiale avem informaţii cu un caracter general, fiind greu de plasat într-una dintre categorii. Astfel raportul procentual dintre vase şi ceramică ar putea să se schimbe în ambele sensuri. Uneltele, prin caracterul lor majoritar fragmentar, pot fi şi ele plasate în categora resturilor menajere. Excepţie fac depozitele de unelte. În categoria reprezentărilor antropomorfe şi zoomorfe am inclus statuetele, vasele, protomele, dar şi reprezentările antropomorfe sau zoomorfe de pe vase.

Ciclogramele rezultate trebuiesc privite cu rezervă, caracterul selectiv al publicării inventarelor acestor gropi făcând dificilă operarea cu date statistice în acest stadiu al cercetării. Aceasta nu ne împiedică să observăm că în multe gropi rituale sunt depuse resturi ce pot fi catalogate ca fiind menajere, ceea ce ridică probleme privind interpretarea/încluderea unora din aceste complexe arheologice în categoria celor rituale. Nu putem să nu remarcăm că alături de ofrande, gropile erau completate cu resturi menajere, unelte epuizate sau fragmentare, ceramică şi plastică fragmentară. În privinţa oaselor de animale există opţiunea interpretării prezenţei lor în gropi ca parte din ritual, ce implica depunerea inclusiv a unor ofrande consumate în timpul sau înainte derulării ritualului.

Umplutura unei gropi nu este compusă exclusiv din material arheologic, ci şi din pământ, în cazuri izolate utilzat doar pentru astuparea acesteia. În gropile menajere pământul apare aproape mereu amestecat cu inventarul, începând de la gura gropii până la baza sa, interpretatea facilă fiind aceea că umplerea gropii se făcea în etape succesive. În cazul gropilor rituale observăm de foarte multe ori acelaşi comportament. Groapa nu este astupată imediat cu acelaşi pământ scos înainte de realizarea ritualului. Aceasta ar face dificilă observarea în teren a gropilor. Ca o remarcă firească şi simplă în acelaşi timp, observăm că după „consumarea ritualului” (ce implica inclusiv depunerea ofrandelor) gropile erau astupate cu resturi menajere. Există posiblitatea şi ca groapa să fie săpată într-o zonă în care exista material arheologic la suprafaţă. Ulterior după ce erau depuse ofrandele acest pământ cu resturi menajere a fost utilizat pentru astuparea gropii de cult.

Referindu-ne numai la aceste complexe arheologice, lipsa înregistrării şi menţionării foarte exacte a materialeleor depuse intenţionat ca ofrande în contexte arheologice clar precizate, face aproape imposibilă operarea cu date statistice în analizele noastre.

Discuţii generale În gropile de cult plasate sub locuinţe inventarul este format cu

preponderenţă din vase întregibile sau fragmentare (peste 40). Materiale asociate cu ceramica au fost: uneltele (22%), resturi menajere (aproximativ 20%). Statuetele antropomorfe descoperite în gropile de cult plasate sub locuinţe sunt mai degrabă excepţii, singura descoperire fiind făcută la Poduri-

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

„Dealul Ghindaru” în nivelul Cucuteni A111. Remarcăm că statueta este tipic precucuteniană, ceea ce ridică probleme asupra corelării celor două complexe, respectiv locuinţă groapă de cult. Şi statuetele zoomorfe par a reprezenta excepţii în complexele de fundare ale locuinţelor, singura descoperire fiind făcută în aşezarea de la Gura Văii, unde alături de un vas zoomorf apare şi un fragment ceramic decorat în relief cu o protomă zoomorfă12. Am putea interpreta aceaste situaţii drept excepţii sau locuinţele suprapun întâmplător aceste gropi, fiind mai curând gropi de cult ce nu sunt suprapuse de locuinţe. Situaţia ar putea fi confirmată de groapa de cult de la Poduri unde statueta este tipică culturii Precucuteni13.

În gropile de fundare ale locuinţelor proporţia resturilor menajere este cea mai mică, inventarul fiind dominat de ceramică. În general numărul vaselor depuse în aceste gropi este redus. Există însă situaţii în care în gropile de cult de sub locuinţă apar un număr considerabil de vase. Astfel, la Traian „Dealul Fântânilor” sub L1 erau depuse 20 de vase14. În aproximativ 25% din gropile de cult plasate sub locuinţe erau depuse exclusiv vase, aflate în număr redus, existând şi situaţii când a fost descoperit numai un singur vas. Astfel de descoperiri au fost făcute în aşezările de la Târpeşti15, Poduri16, Tîrgu-Bereşti17, Drăguşeni18, Traian-„Dealul Fântânilor”19, Feteşti-„La Schit”20, Ghelăieşti-„Nedeia”21. Aceste complexe arheologice au fost „asociate” unor rituri de fundare ale locuinţelor22 sau a unor construcţii-ateliere/moară23. De asemenea,

11 D. Monah et alii, Poduri, com. Poduri, jud. Bacău, în Cronica Cercetărilor Arheologice, campania 2001, 2002, p. 245. 12 A. Niţu, C. Buzdugan, C. Eminovici, Descoperirile arheologice de la Gura Văii (Municipiul Gh. Gheorghiu-Dej), în Carpica , IV, 1971, p. 35. 13 D. Monah et alii, op.cit., 2002, p. 245. 14 H. Dumitrescu, Şantierul Traian, în SCIV, 4, 1953, 1-2, p. 63. 15 S. Marinescu-Bîlcu, Unele probleme ale neoliticului moldovenesc în lumina săpăturilor de la Tîrpeşti, în SCIV, 19, 1968, 3, p. 403. 16 D. Monah et alii, op.cit., 2002, p. 244; idem, op.cit., 2004, p. 243 şi urm.. 17 I.T. Dragomir, Săpăturile arheologice de la Tg. Bereşti, în Danubius, I, 1967, p. 43. 18 S. Marinescu-Bâlcu, Al. Bolomey, Drăguşeni a Cucutenian Community, Bucureşti, 2000, p. 38. 19 H. Dumitrescu, Vl. Dumitrescu, Şantierul arheologic Traian, în Materiale, V, 1959, p. 168, 172, 173; idem, Şantierul arheologic Traian, în Materiale, IX, 1970, p. 40. 20 D. Boghian et alii, O locuinţă Cucuteni B de la Feteşti-La Schit, jud. Suceava, în MemAntiq, XXIII, 2004, p. 229. 21 A. Niţu, Şt. Cucoş, D. Monah, Ghelăieşti (Piatra Neamţ) I. Săpăturile din 1969 în aşezarea cucuteniană Nedeia, în MemAntiq, 1971, p. 59. 22 S. Marinescu-Bâlcu, Consideraţii pe marginea organizării culturilor din complexul Precucuteni-Cucuteni, în CCDJ, XV, 1997, p. 172; D. Monah, Practici rituale în vremea culturii Cucuteni, în Teologie şi viaţă. Revista de gândire şi spiritualitate, S.N., an III (LXIX), 1993, 4-7, p. 21-23; Gh. Lazarovici, Fl. Draşovean, Z. Maxim, Parţa. Monografie arheologică, vol. I.1, Timişoara, 2001; S.A. Luca, Aşezări neolitice pe Valea Mureşului (II). Noi cercetări arheologice la Turdaş-Luncă I. Campaniile anilor 1992-1995, Alba-Iulia, 2001, p. 90-91; V. Voinea, Sacralizarea spaţiului locuit.

Sacrificiile umane, în CCDJ, XVI-XVII, 2001, p. 35 şi urm.; D. Monah et alii, op.cit., 2002, p. 244-245. 23 D. Monah, Sondajul de salvare din aşezarea neo-eneolitică de la Vermeşti-Comăneşti (I), în Carpica, VIII, 1976, p. 14; S. Marinescu-Bâlcu, Cercetările de la Drăguşeşti (jud. Botoşani), în

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

ofrande au fost descoperite depuse imediat sub platforma locuinţei şi chiar între lipiturile podelei locuinţei24. Dacă la Poduri „Dealul Ghindaru” au fost descoperite aşezate între lipiturile podelei unelte de silex sau piatră25, la Malnaş-Băi în structura platformei locuinţei nr. 2 au fost depuse intenţionat foarte multe vase întregi sau sparte în loc26. La Poduri „Dealul Ghindaru” sub toate locuinţele din nivelul de locuire Cucuteni A1 cercetate în ultima perioadă, au fost identificate ritualuri de fundare. Inventarul este variat, ceea ce poate fi un indiciu asupra importanţei ritualului în sine de a depune ofrande înaintea ridicării unei locuinţe.

Gropi în care erau depuse ofrande au fost descoperite şi sub vetre sau cuptoare27. Ofrande au fost descoperite depuse inclusiv în miezul vetrei: la Târpeşti-statuetă28, Poduri-vas29, Malnaş-Băi-vase şi posibil statuete antropomorfe30 sau anterior refacerilor cuptoarelor în aşezarea gumelniţeană de la Bucşani „Pod” 31, dar şi pe vetre32. Sub vetrele din „locuinţele de cult” precucuteniene de la Isaiia şi Târgu-Frumos au fost descoperite gropi de cult în care fuseseră depuse ofrande33. Sub o vată din aşezarea cucuteniană de la

Materiale, XV, 1983, p. 84; S.A. Luca, op.cit., p. 88 şi urm. 24 A. Laszlo, op.cit., p. 249; D. Monah et alii, Poduri, com. Poduri, jud. Bacău, în Cronica Cercetărilor Arheologice, campania 2000, 2001, p. 192; idem, op.cit., 2003, p. 243. 25 D. Monah et alii, op.cit., 2001, p. 192; idem, op.cit., 2003, p. 243. 26 A. Laszlo, Date noi privind tehnica de construcţie a locuinţelor neolitice, în ArhMold, XII, 1988, p. 30; idem, 2000, op. cit., p. 249. 27 H. Dumitrescu, Vl. Dumitrescu, op.cit., 1959, p. 172; S. Marinescu-Bâlcu, Tîrpeşti. From Prehistor to History in Eastern Romania, BAR International Series 107, Oxford, 1981, p. 26; N. Ursulescu, Cercetările din 1978 de la Preuţeşti-Haltă (jud. Suceava), în Materiale, XIII, 1979, p. 35; D. Popovici, N. Ursulescu, Şantierul arheologic Preuţeşti „Cetate”, jud. Suceava, în CAMNI, V, 1982, p. 24; D. Monah, Practici rituale..., p. 21; N. Ursulescu, D. Boghian, Principalele rezultate ale cercetărilor

arheologice din aşezarea precucuteniană de la Târgu-Frumos (jud. Iaşi), în Codrul Cosminului, S. N., 2 (12), 1996, p. 38-72; C. Bem, Bucşani, com. Bucşani, jud. Giurgiu, în Cronica Cercetărilor Arheologice, campania 1999, 2000, p. 20; C. Bem et alii, Bucşani, com Bucşani, jud. Giurgiu, în Cronica Cercetărilor Arheologice, campania 2000, 2001, p. 47-48; idem, Bucşani com. Bucşani, jud. Giurgiu, în Cronica Cercetărilor Arheologice, campania 2001, 2002, p. 68; C. Bem, A Special Type of Aeneolithic Dwelling. Unicum or Deficinsy of Conservation, în Studii de preistorie, 1, 2002,, p. 163-165; C. Mantu-Lazarovici, Sanctuarele Precucuteni-Cucuteni, în ArhMold, XXV, 2002, p. 50; N. Ursulescu, S. Ignătescu, Preuţeşti-Haltă. O aşezare cucuteniană pe Valea Şomuzului Mare, Iaşi, 2003; N. Ursulescu et alii, Cercetări interdisciplinare în aşezarea precucuteniană de la Târgu Frumos (jud.

Iaşi). Aportul arheozoologiei, în ActaTerraeSeptencastrensis, I, 2002, p. 36; N. Ursulescu, V. Merlan, F. Tencariu, Isaiia, com. Răducăneni, jud. Iaşi, în Cronica Cercetărilor Arheologice, campania 2001, 2002, p. 160-163; N. Ursulescu et alii, Isaiia, com. Răducăneni, jud. Iaşi, în Cronica Cercetărilor Arheologice, campania 2003, 2004, p. 149-152. 28 S. Marinescu-Bâlcu, Tîrpeşti..., p. 26. 29 D. Monah et alii, Săpăturile arheologice din tell-ul cucutenian Dealul Ghindaru, com. Poduri, în CAMNI, V, 1982, p. 10 şi urm.; 30 A. Laszlo, Some data on house-building techniques..., p. 249; 31 C. Bem, op.cit., 2002; idem, A Special Type of Aeneolithic Dwelling.... 32 D. Monah, Plastica antropomorfă.... 33 N. Ursulescu, D. Boghian, V. Cotiugă, Târgu Frumos-Baza Pătule, jud. Iaşi, în Cronica Cercetărilor Arheologice, campania 1998, 1999, p. 120-121; idem, Tîrgu-Frumos, jud. Iaşi, în Cronica Cercetărilor

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Preuţeşti „Cetate” se afla o groapă în care fuseseră depuse seminţe de grâu carbonizate34. În gropile de cult plasate sub vetre ceramica reprezintă aproximativ 40%, uneltele 30%, iar resturile menajere (oase de animale, cochilii, cenuşă, cărbune) 30%. Mare parte din unelte sunt fragmente şi ar putea contribui la „îmbunătăţirea” procentului „resturilor menajere”. Sub vatra unei locuinţe Boian-Vidra de la Glina, a fost descoperit un copil înmormântat35. În cultura Gumelniţa au fost descoperite depuse sub vetre inclusiv cranii umane întregi sau fragmentare36. În aşezarea Cucuteni B1 de la Feteşti „La Schit” a fost descoperit un construcţie din lut asemănătoare unei caste, cu analogii în aşezare de la Poduri „Dealul Gindaru”37. Complexul ce „suferise” mai multe refaceri, avea înglobat la nord-este de gardină un vas de tip goblet38.

În cultura Cucuteni la Lozna, Mărgineni au fost descoperite depuse pe/sau în apropierea vetrei\altarului diferite obiecte de cult sau casnice39. Astfel de descoperiri au analogii în cultura Gumelniţa la Borduşani40, Hârşova41. D. Monah observa că lângă vetrele locuinţelor cucuteniene nu apar decât rar statuete antropomorfe42. Totuşi la Mărgineni a fost descoperit în apropierea cuptorului „locuinţei sanctuar” o piesă antropomorfă din lut cu soclu circular43. La Lozna lângă o „vatră altar” situată central într-o locuinţă cucuteniană, au fost descoperite două figurine antropomorfe feminine, piese din piatră şi silex, ceramică, seminţe carbonizate, oase44. S-a remarcat pe baza unei analize „largi” ce privea un număr de aproximativ 100 de vetre cercetate la Poduri „Dealul

Arheologice, campania 1999, 2000, p. 106-107; N. Ursulescu, V. Merlan, F. Tencariu, Isaiia, com. Răducăneni, jud. Iaşi, în Cronica Cercetărilor Arheologice, campania 2000, 2001, p. 110-111; N. Ursulescu et alii, Noi date privind complexele de cult din cultura Precucuteni, în Sargetia, XXX, 2001-2002, p. 63. 34 D. Popovici, N. Ursulescu, op.cit., p. 24. 35 E. Comşa, Un obicei funerar al purtătorilor culturii Boian, în CCDJ, V, VI, VII, 1988-1989, p. 27. 36 Vl. Dumitrescu, Principalele rezultate ale primelor două campanii de săpături din aşezarea neolitică târzie de la Căscioarele, în SCIV, 16, 1965, 2, p. 223-224; idem, Stratigrafia aşezării-tell de pe

ostrovelul de la Căscioarele, în CCDJ, II, 1986, p. 78. 37 D. Monah et alii, Poduri – Dealu Ghindaru, o Troie în Subcarpaţii Moldovei, Piatra Neamţ, 2003, p. 35. 38 D. Boghian et alii, Le decovertes de Feteşti-La Schit parmi les stations cucuteniennes de Nord de la Moldavie, în Cucuteni, 120 ans des recherches. Le temp du bilan; 120 Zears of Research. Time to sum up (ed. Gh. Dumitroaia, J. Chapman, O. Weller, C. Preotesa, R. Munteanu, D. Nicola, D. Monah), BMA XVI, Piatra-Neamţ, 2005, p. 333-352. 39 D. Monah et alii, Săpăturile arheologice din tell-ul cucutenian Dealul Ghindaru..., p. 10 şi urm; D. Monah, Plastica antropomorfă..., p. 31, 36-37; P. Şadurschi, Aşezarea eneolitică din turbăria de la

Lozna (jud. Botoşani), în Materiale, XV, 1983, p. 90; E.V. Tsvek Certain aspects of World View of the Tribes of East Tripolian Culture, în Interacademica, II-III, 2001, p. 24. 40 S. Marinescu-Bâlcu et alii, Archeological researches at Borduşani-Popină (Ialomiţa country).

preliminary report 1993-1994, în CAMNI, X, 1997, p. 35, 132. 41 D. Galbenu, Aşezarea neolitică de la Hârşova, SCIV, 13, 1962, 2, p. 294-296; P. Haşotti, Neoliticul în Dobrogea, Constanţa, 1997. 42 D. Monah, Plastica antropomorfă..., p. 31. 43 Ibidem, p. 36. 44 P. Şadurschi, op.cit., p. 90.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Ghindaru” că foarte multe din acestea sunt deteriorate intenţionat45. Această situaţie ar putea confirma indirect incendiere intenţionată a locuinţelor, continuare locuirii acestora implica în mod normal refacerea vetrelor. Este improbabil să ne aflăm exclusiv în faţa unor coincidenţe, respectiv distrugere de vatră-incendiere a locuinţelor. Au fost descoperite şi vetre „distruse intenţionat” ce prezintă refaceri şi reutilizări, ceea ce indică faptul că locuinţa continua să fie utilizată şi după o asemenea acţiune. Distrugerile, dar mai ales refacerile vetrelor sunt „acţiuni” reperabile de către cercetarea arheologică. Dacă acceptăm/stabilim în primul rând caracterul utilitar al vetrelor, refacerea acestora în cazul deteriorărilor, mai mult sau mai puţin intenţionate, dar şi întreţinerea/conservarea lor erau acţiuni necesare. Situaţia ar putea fi mai complexă în cazul altarelor casnice, dar încă nu avem o definire clară a acestora, disjuncţia vatră-altar nu a fost încă precizată de cercetători.

Un comportament diferit a fost remarcat în cazul culturii Precriş, unde vetrele au fost lăsate intacte după părăsirea locuinţelor, gestul fiind unul simbolic, ce sugerează un cult al vetrei în această cultură46.

Aceste descoperiri, dar şi alte aspecte nerelevate în acest studiu, par să sublinieze prezenţa în epoca neo-eneolitică a unor culte ale vatrei, evidenţiate de-a lungul timpului (epocilor istorice), inclusiv de observaţii etnografice47.

Totuşi unele din descoperiri par să marcheze activităţi mai curând casnice desfăşurate în jurul vetrei.

Descoperirea în cadrul aşezărilor Cucuteni48 a unor gropi în general de mari dimensiuni, dispuse uneori în zona centrală a aşezării cum sunt cele de la Hăbăşeşti49, Truşeşti50, Ghelăieşti51, Dumeşti52, dar şi în alte culturi (amintim aici descoperirile de la Perieni-cultura Starcevo-Criş, Medgidia-cultura Hamangia, Parţa-cultura Banatului, Iclod, Zau de Câmpie, Ţaga-complexul cultural CCTLN, Cuptoare-cultura Sălcuţa, Bucşani-cultura Gumelniţa), a fost interpretată ca „repere” ale unor rituri de fundare sau re-fundare a aşezării53,

45 D. Monah et alii, op.cit., 2004, p. 243; Locuinţele sunt incendiate; 46 M.-M. Ciută, op.cit., p. 115. 47 R. Vulcănescu, Mitologie română, Bucureşti, 1985. 48 În aşezarea precucuteniană de la Larga Jijiei a fost descoperită o groapă de mari dimensiuni care era umplută cu chirpic ars provenit de la o locuinţă dezafectată, vezi I. Nestor (coord.), Şantierul Valea Jijiei, în SCIV, 3, 1952, 1, p. 48; această descoperire a fost „legată decât de anumite practici magico-religioase”, S. Marinescu-Bâlcu, Cultura Precucuteni pe teritoriul României, Bucureşti, 1974, p. 106. 49 Vl. Dumitrescu et alii, Hăbăşeşti, monografie arheologică, Bucureşti, 1954, p. 168. 50 M. Petrescu-Dâmboviţa, M. Florescu, A.C. Florescu, Truşeşti. Monografie arheologică, Iaşi, Bucureşti, 1999, p. 202. 51 Şt. Cucoş, Complexe rituale cucuteniene de la Ghelăieşti, jud. Neamţ, în SCIVA, 44, 1993, 1, p. 68-78. 52 S. Haimovici, Studiul materialului paleofaunistic găsit în groapa nr.7 din aşezarea cucuteniană de la Dumeşti, jud. Vaslui, în AMM, IX-XI, 1987-1989, p. 83-89. 53 M. Petrescu-Dâmboviţa, Sondajul stratigrafic de la Perieni, în Materiale, III, 1957, p. 65-83; M. Macrea, Şantierul arheologic Caşolt-Boiţa, în Materiale, VI, 1959, p. 407-443; Şt. Cucoş, op.cit., p. 76-77; Gh. Lazarovici, Neoliticul Banatului, Cluj-Napoca, 1979, p. 174; Gh. Lazarovici et alii, Şantierul

arheologic Iclod. Campania din 1995, în AMN, 32, 1996, 1, p. 284; C. Bem, op.cit., 2000, p. 20; C.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

puţuri bothroi54 sau chiar cenotafuri55. A fost considerată ca o primă activitate a unei comunităţi atunci când îşi stabilea un nou sălaş de locuire56. Unele din aceste depuneri ar putea fi rezultatul unor activităţi legate de anumite sărbători, atunci când comunitatea participa la “banchete” ce implica depunerea unor ofrande57. La Truşeşti „Ţuguieta” în groapa de fundare a aşezării cucuteniene (gr. 40) erau depuse 25 de reprezentări antropomorfe şi zoomorfe (vase, statuete), peste 30 de vase58, iar la Traian „Dealul Fântânilor” au fost descoperite gropi rituale în care numărul de vase era variabil, fiind descoperite 14, 20, 23 sau 2859. În groapa rituală de la Ghelăieşti erau depuse 14 vase, groapa fiind închisă cu o platformă din bârne de lemn60. La Carei „Cozard” (cultura Tiszapolgar), au fost descoperite într-o astfel de groapă alături de oasele unei bovine, 52 de vase întregi sau întregibile61.

În gropile de cult ce nu sunt suprapuse de locuinţe ceramica apare în proporţie de 25%. Reprezentările antropomorfe sau zoomorfe sunt ceva mai numeroase decât în gropile ce sunt suprapuse de locuinţe, apărând în proporţie de 7%. La Truşeşti „Ţuguieta” în groapa de fundare a aşezării cucuteniene (gr. 40) au fost descoperite 15 statuete antropomorfe, un falus fragmentar şi 6 statuete zoomorfe62, iar la Scânteia în groapa nr. 21 au fost descoperite 24 de figurine antropomorfe63. Unelte, în general fragmentare, apar în proporţie de 15% în gropile de cult cercetate. Resturi menajere (oase de animale, cenuşă, cărbune, cochilii) apar în proporţie de 35%. Proporţia mare a resturilor menajere poate sugera că depunerea lor în groapă era partea finală a unor ritualuri ce implicau sacrificarea şi consumarea totală sau parţială a unor animalele. Unele piese ar putea reprezenta materialul folosit pentru astuparea gropii. Mare parte

Bem, A. Bălăşescu, A few considerations regarding an exceptional archaeological situation. Foundation pit of settlement or ocasional offering? (Bucşani, Giurgiu County, România), în CCDJ, XXII, 2005, p. 317-335; Z. Maxim, L. Tarcea, Analiza matematică şi statistică a ceramicii şi plasticii civilizaţiei Cucuteni de la Truşeşti-Ţuguieta, în M. Petrescu-Dîmboviţa, M. Florescu, A.C. Florescu, op.cit., p. 640; Gh. Lazarovici, Fl. Draşovean, Z. Maxim, Parţa..., p. 286-287; Gh. Lazarovici, M. Meşter, Z. Maxim, Ţaga com. Ţaga, jud. Cluj, în Cronica Cercetărilor Arheologice, campania 2001, 2002, p. 320; V. Cotiugă, S. Haimovici, Fosses culturelles (bothroi)..., p. 319. 54 Gh. Lazarovici, Neoliticul Banatului, p. 174; V. Cotiugă, S. Haimovici, Fosses culturelles (bothroi)..., p. 318-319. 55 H. Dumitrescu, op.cit., p. 65. 56 Şt. Cucoş, op.cit., p. 76-77; idem, Faza Cucuteni B în zona Subcarpatică a Moldovei, Piatra Neamţ, 1999; C. Bem, op.cit., 2000, p. 20; Gh. Lazarovici, M. Meşter, Z. Maxim, op.cit., p. 320. 57 Gh. Lazarovici, M. Meşter, Z. Maxim, op.cit., p. 320. 58 M. Petrescu-Dîmboviţa, M. Florescu, A.C. Florescu, op.cit., p. 202. 59 H. Dumitrescu, op.cit., p. 62-65; idem, Şantierul arheologic Traian, în Materiale, V, 1959, p. 192-193. 60 Şt. Cucoş, Complexe rituale cucuteniene..., p. 60-78; 61 El Susi, Resturile de faună din groapa neolitică târzie de la Carei-Cozard (G2), judeţul Satu-

Mare, în Satu-Mare, XIV, 1997, p. 59-62; N. Iercoşan, Descoperiri arheologice în aşezarea neolitică târzie de la Carei „Cozard”. Groapa nr. 2, în Satu-Mare, XIV, 1997, p. 23-58; 62 M. Petrescu-Dîmboviţa, M. Florescu, A.C. Florescu, op.cit., p. 202; 63 C. Mantu, Plastica antropomorfă a aşezării Cucuteni A3 de la Scânteia (jud. Iaşi), în ArhMold, XVI, 1993p. 51.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

din unelte sunt fragmente şi ar putea contribuii la îmbunătăţirea procentului «resturilor menajere». De asemenea, aceste gropi puteau fi umplute în etape succesive, aşa cum sugerează groapa nr. 40 de la Truşeşti, unde statuetele antropomorfe apar în umplutura gropii la adâncimi diferite, dar şi groapa nr. 21 de la Scânteia64. Oasele umane apar în proporţie de 8%. De cele mai multe ori sunt în asociere cu ceramică, descoperirile mai consistente fiind la Traian „Dealul Fântânilor” unde schelete umane întregi sau ciopârţite (cadavre mai precis) au fost aşezate cu grijă alături de numeroase vase, numărul acestora fiind de 14, 23 şi 2865. La Scânteia alături de schelete umane apar oase de animale, ceramică, o reprezentare antropomorfă şi două discuri convexe66.

În cultura Cucuteni descoperirile de oase umane (schelete umane sau oase izolate), toate în aşezări, prin caracterul lor excepţional, au fost interpretate ca reprezentând sacrificii umane sau manifestări cu un caracter antropofag mai mult sau mai puţin ritual67. La Traian „Dealul Fântânilor” au fost descoperite “morminte sacrificiale” suprapuse parţial de locuinţe cucuteniene68. La Mihoveni „Cahla Morii” a fost găsit un craniu uman sub platforma unei locuinţe cucuteniene, complexul nefiind cercetat integral nu a putut fi precizat dacă craniul este o descoperire izolată sau ne aflăm în faţa unei înmormântări69. În cultura Boian, dar mai ales în cultura Gumelniţa sub locuinţe au fost descoperiţi copii înmormântaţi70. Obiceiul de a înmormânta copii sub locuinţe (larg răspândit în timp şi spaţiu) în special în cultura Gumelniţa (numai în faza A), a fost pus în relaţie cu rituri de sacralizare a spaţiului locuit (Voinea V., 2001). O altă interpretare dată acestor descoperiri este legată de sedentarizarea comunităţilor neolitice şi implicit a unor schimbări în economia acestor comunităţi, ce a dus la apariţia mormintelor, într-o primă fază plasate în cadrul

64 M. Florescu, V. Căpitanu, Plastica antropomorfă din aşezarea Cucuteni A de la Ţigăneşti, judeţul Bacău, în vol. Cucuteni aujourd`hui (ed. Gh. Dumitroaia şi D. Monah), Piatra-Neamţ, 1996, p. 349-350. 65 H. Dumitrescu, Şantierul Traian, p. 62-65; idem, O descoperire în legătură cu ritul de înmormântare în cuprinsul ceramicii pictate Cucuteni-Tripolie, în SCIV, 1954, 3-4, p. 399-429; idem, Şantierul arheologic Traian, p. 192-193. 66 C. Mantu, D. Botezatu, B. Kromer, Un mormânt dublu de inhumaţie din aşezarea cucuteniană de la Scânteia (jud. Iaşi), în AMN, 31, 1994, p. 90-92. 67 H. Dumitrescu op.cit., 1953; idem, Decouvertes concernant un rite funeraire magique dans l`aire de la

civilisation de la ceramique peinte du type Cucuteni-Tripolje, în Dacia, N.S., I, 1957, p. 97-116; Al. Bolomey, Noi descoperiri de oase umane într-o aşezare cucuteniană, în CAMNI, VI, 1983, p. 159-173; D. Popovici, Observations about the cucutenian (phase a) communites behavior regarding the human

body, în Annales, 6, 1999, 1, p. 25-38; C. Mantu, D. Botezatu, B. Kromer, op.cit., 1994; D. Monah, op.cit., 2001, p. 187; vezi şi descoperirile de la Tărtăria în N. Vlassa, Probleme ale cronologiei neoliticului mijlociu în lumina stratigrafiei aşezării de la Tărtăria, Neoliticul Transilvaniei, 1976, p. 28-44. 68 H. Dumitrescu, op.cit., 1954, p. 404-405. 69 V.P. Batariuc, D. Botezatu, Une possible inhumation cucutenienne trouvee a Mihoveni-Cahla Morii (dep. de Suceava), în SAA, X-XI, 2004-2005, p. 21-30. 70 Vl. Dumitrescu, Căscioarele, în EAIVR (coord. Preda C.), vol. I, 1994, p. 271; D. Popovici, Y. Rialland, Viaţa pe malul Dunării acum 6500 ani; Vivre au bord du Danube il y a 6500 ans, 1996; S. Marinescu-Bîlcu et alli, op.cit., 1997; V. Voinea op.cit., 2001. Cu bibliografia aferentă.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

aşezării71. Descoperiri similare sunt şi în cultura Hamangia, la Coslogeni72, cultura Petreşti, în aşezarea de la Noşlac73.

În epoca neo-eneolitică, inclusiv în mediul cultural Cucuteni, au fost descoperite cranii umane, atât în complexe arheologice, dar şi izolat în strat74. La Poduri „Dealul Ghindaru” au fost cercetate mai multe complexe rituale în care au fost depuse cranii umane75. Cranii sau fragmente din cranii umane descoperite izolat sau în gropi au fost identificate şi la Frumuşica76, Hăbăşeşti77, Traian „Dealul Fântânilor” 78, Drăguşeni79, Scânteia80, Mihoveni „Cahla Morii”81. Astfel de descoperiri au fost asociate cultului craniului82. Descoperirea a două cranii sub locuinţa nr. 1 din aşezarea de la Căscioarele „Ostrovel” a fost atribuită recent unui ritual de fundarea a construcţiei respective sau chiar a întregului spaţiu al aşezării83. Analizând astfel de descoperiri, numeroase în Anatolia, J. Cauvain le asociază atât unor culte ocazionale familiale, cât şi permanente prin venerarea unui strămoş al comunităţii84.

Depunerea unor cranii de bovidee în contexte bine individualizate a fost interpretată ca o componentă a unor manifestări magico-religioase85, efect al unor credinţe asociate unui segment al economiei, respectiv creşterea animalelor86. Nu a fost exclusă existenţa în epoca neo-eneolitică a unui cult al taurului87. Astfel de descoperiri apar timpuriu, din orizontul Gura-Baciului88 şi

71 Raczky, Origin of the custom of burying the dead inside house in south-est Europe, în A Szolnok Megzei Muzeumok Evkonyve, 1982-1983, p. 5-10; 72 E. Comşa, op.cit., 1988-1989, p. 29; 73 I. Paul, Cultura Petreşti, Bucureşti, 1992, p. 115, 141-142, 159. 74 H. Dumitrescu, op.cit., 1954,; Al. Bolomey, op.cit., 1983; D. Popovici, op.cit., 1999; C. Mantu, D. Botezatu, B. Kromer, op.cit., 1994; D. Monah, op.cit., 2001, p. 187. 75 D. Monah, D. Popovici, O lume regăsită. Satul cucutenian de la Poduri (catalog expoziţie), 2000; D. Monah et alii, op.cit., 2003, p. 48; 76 C. Matasă, Frumuşica, village prehistorique a ceramique peinte dans la Moldavie du Nord, Bucureşti, 1946, p. 43, pl. IV. 77 Vl. Dumitrescu et alii, op.cit., 1954, p. 440. 78 H. Dumitrescu, Şantierul arheologic Traian, în Materiale, VII1, 1960, p. 100. 79 S. Marinescu-Bâlcu, Al. Bolomey, op.cit., 2000, p. 47. 80 C. Mantu, D. Botezatu, B. Kromer, op.cit., 1994, p. 90. 81 V.P. Batariuc, D. Botezatu, op.cit., 2004-2005. 82 H. Dumitrescu, op.cit., 1954; Al. Bolomey, op.cit., 1983, p. 164; Vl. Dumitrescu, op.cit., 1988, p. 49; Gh. Lazarovici, Z. Maxim, Gura Baciului monografie arheologică, Cluj-Napoca, 1995, p. 179 şi urm. 83 C. Lazăr, A. Soficaru, Consideraţii preliminare asupra unor oase umane descoperite în aşezarea gumelniţeană de la Căscioarele-Ostrovel, în CCDJ, XXII, 2005, p. 312. 84 J. Cauvain, Naissance des divinites. Naissance de l`agriculture. La revolution des symboles au

neolithique, Paris, 1994, p. 152 şi urm. 85 E. Comşa Neoliticul pe teritoriul României-consideraţii, Bucureşti, 1987. 86 D. Berciu, Contribuţii la problemele neoliticului în România în lumina noilor cercetări, Bucureşti, 1961; E. Comşa, op.cit., 1987. 87 M.-M. Ciută, op.cit., 2005, p. 102-105, cu bibliografia aferentă. 88 M. Nica, Grădinile o nouă aşezare a neoliticului timpuriu în sud-estul Olteniei, în AO, S.N. 1, 1981, p. 32-35; M.-M. Ciută, op.cit., 2005, p. 103.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

cultura Starcevo-Criş89. Pentru cultura Cucuteni informaţii mai consistente sunt legate de descoperirile de la Traian „Dealul Fântânilor”90, Poduri „Dealul Ghindaru” 91, Vorniceşti92. Pentru aşezarea cucuteniană de la Poduri „Dealul Ghindaru” depunerea cruciformă a unor cranii de bovidee a fost legată de prezenţa unui sanctuar în aer liber93. Descoperirile de la Traian „Dealul Fântânilor”, dar şi în mediu gumelniţean la Bucşani „Pod” (o bovină fără cap) au fost asociate unor rituri de fundare a locuinţei94, respectiv aşezare95. Complexul descoperit la Bucşani „Pod”-cultura Gumelniţa, pare să marcheze în cadrul aşezării delimitarea zonei locuită (construibilă) de cea neconstruibilă96. Situaţii în care zone din aşezare erau lipsite de construcţii au fost cercetate şi în alte situri gumelniţene cum sunt cele de la Căscioarele „Ostrovel”97 şi Teiu98. În aşezarea Tisapolgar de la Carei „Cozard” într-o groapă de mari dimensiuni altături de foarte multe vase fusese depusă o bovină99.

În aşezările de la Drăguşeni, Traian „Dealul Fântânilor”, Truşeşti „Ţuguieta” au fost descoperite vase întregi, dar şi fragmente ceramice de tip C depuse în gropi de cult, în asociere cu materiale arheologice tipic cucuteniene100. Materialele de tip C au fost atribuite unor populaţii alogene prezente în mediul cultural cucutenian. Deşi par mai curând excepţii, descoperirea materialelor de tip C în contexte rituale, cronologic relativ timpuriu, în etapa Cucuteni A4 la Drăguşeni, oferă informaţii suplimentare, ce pot fi utile în încercarea de a înţelege tipul de relaţii dintre comunităţile locale şi aceste populaţii străine.

O categorie specială de descoperiri o reprezintă „depozitele” arheologice. Acestea au fost descoperite atât în cadrul aşezărilor, cât şi în afară lor, şi au fost interpretate ca depuneri rituale101, inclusiv pentru epoci posterioare neo-eneoliticului102. Nu insistăm asupra „depozitelor” de unelte

89 D. Berciu, op.cit., 1961, p. 346; Nemeti, Astaloş, Szilard, Tăşnad, jud. Satu Mare, în Cronica Cercetărilor Arheologice, campania 2002, 2003, p. 318. 90 H. Dumitrescu, Vl. Dumitrescu, Săpăturile de la Traian - Dealul Fântânilor, Materiale, VI, 1959, p. 173. 91 D. Monah, op.cit., 1997. 92 P. Şandurschi et alli Vorniceni, com. Vorniceni, jud. Botoşani, în Cronica Cercetărilor Arheologice, campania 2003, 2004, p. 372-374. 93 D. Monah, op.cit., 1997, p. 44. 94 H. Dumitrescu, Vl. Dumitescu, op.cit.,, 1959, p. 173. 95 C. Bem, op.cit., 2000, p. 20; C. Bem, A. Bălăşescu, op.cit., 2005, p. 322. 96 C. Bem, A. Bălăşescu, op.cit., 2000, p. 20; idem, op.cit., 2005, p. 322. 97 Vl. Dumitrescu, op.cit., 1965, p. 219. 98 I. Nania, Locuitorii gumelniţeni în lumina cercetărilor de la Teiu, în SAI, IX, 1967, p. 14. 99 El Susi, op.cit., 1997; N. Iercoşan, op.cit., 1997; idem, Cultura Tisapolgar în vestul României, Cluj-Napoca. 100 H. Dumitrescu, op.cit., 1960, p. 100-101; M. Petrescu-Dîmboviţa, M. Florescu, A.C. Florescu, op.cit., 1999, p. 144; S. Marinescu-Bîlcu, Al. Bolomey, op.cit., 2000, p. 35, 38; 101 C. Matasă, Descoperiri arheologice în Raionul Piatra Neamţ, în Materiale, V, 1959, p. 723-732; N. Mircea, S. Pandrea, Depozitul de topoare din piatră eneolitice de la Ghidigeni, jud. Galaţi, în Istros, VIII, 1997, p. 173-188. 102 N. Boroffka, Consideraţii asupra unor obiceiuri de depunere în epocile premetalice din Europa,

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

litice din cultura Cucuteni, descoperite în afara aşezărilor, mai ales că pentru complexele descoperite nu avem date certe privind încadrarea cronologică103. D. Monah identifica „depozitele” cucuteniene descoperite la Ariuşd, Hăbăşeşti, Brad, Cărbuna, Horodnica etc. cu tezaure aparţinând unor şefi ai comunităţilor, ce ar reprezenta o expresie a „procesului de ierarhizare” a societăţii cucuteniene104. Nu ar trebui exclusă nici posibilitatea interpretării acestor depozite ca răspunzând unor practici rituale, valoarea simbolică a pieselor ce consituiau inventarele acestora fiind evidentă, unele piese fiind aduse de la mare distanţă prin schimburi interculturale105.

*** Este dificil de precizat caracterul individual sau comunitar al acestor

manifestări. Acestea par să „răspundă” unor rituri cu un caracter „casnic”/„domestic”. În unele cazuri implicau probabil o participare individuală/familială şi se desfăşurau mai mult sau mai puţin ocazional. Acestora le corespund probabil riturile de fundare ale locuinţei, de consacrare sau fundare ale vetrei, altarului. Ritualurile de fundarea sau re-fundarea ale aşezării, rituri şi ritualuri legate de anumite sărbători, cultul strămoşilor, implicau probabil participarea comunităţii aşezării respective.

*** Fără să ne propunem trasarea unor concluzii finale, remarcăm

complexitatea unor manifestări ce nu sunt izolate în cadrul mai larg al epocii neo-eneolitice. Aceste descoperiri au fost încadrate “fenomenului religios” neo-eneolitic.

în SCIVA, 43, 1992, 4, p. 341-354; I. Chicideanu, D. Lichiardopol, Observaţii asupra depozitului de

bronzuri de la Străoşti, Prahova, în SCIVA, 44, 1993, 1, p. 33-39; V. Sîrbu, Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice în lumea geto-dacilor, Brăila, 1993; Vezi şi colocviul „Obiceiuri de depunere în Pre-şi Protoistorie”, 1992, Institutul de Arheologie V. Pârvan 103 N. Mircea, S. Pandrea, op.cit., 1997. 104 D. Monah, Quelques reflexion sur les tresors de la culture Cucuteni, în SAA, IX, 2003, p. 135; 105 S.J. Sztancsuj, The early cooper age hoard from Ariuşd (Erosd), în vol. Cucuteni, 120 ans des

recherches. Le temp du bilan; 120 Zears of Research. Time to sum up, (ed. Dumitroaia Gh., Chapman J., Weller O., Preotesa C., Munteanu R., Nicola D., Monah D.), BMA XVI, Piatra-Neamţ, 2005, p. 100.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

The arheological complexes of worship find in Precucuteni and Cucuteni

settlements (with special regarding to the ritual pits) Abstract

The archeological complexes definite by the Romanian researchers

„ritual pits” or „pits of worship” were selectively published in the frame of some monographies, studies, archaeological reports. There were discovered and explored “archeological complex” which were ritual buried, different domestic objects or cult objects, bones, animal, meet, sometimes entire human bodies or some parts of human bodies. It was underlined the magical-religious character of these discoveries, reported to the agrarian type of the neo-eneolitical civilisation. In the neo-eneolitical ritual context deposition of some offering was represented by pits, hearths, sanctuary. The context joining with the inventory of these complex, can offer a general frame of some interpretations capable to exceed the limits required by the lack of resources from other type than the one strictly archeological. The difficulty of that kind of approach, consist in the selective publishing of the inventory, in general incomplete information over this archeological complex.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

PLASTICA ANTROPOMORFĂ DESCOPERITĂ ÎN STAŢIUNEA

CUCUTENIANĂ DE LA FULGERIŞ. REPERTORIU

Lăcrămioara Elena Istina

Situl arheologic de la Fulgeriş-Dealul Fulgeriş/ La 3 cireşi, com. Pânceşti, jud.

Bacău se află situat în sud-estul judeţului Bacău, în partea de vest a Colinelor Tutovei, ca subunitate a Podişului Bârladului. Punctul a fost cercetat perieghetic şi sondat în anii ’80 de către arheologul V. Căpitanu1, cercetările arheologice fiind reluate în anii 2003-20062.

Campaniile întreprinse între anii 2003-2006 au urmărit, pe lângă stabilirea stratigrafiei staţiunii, depistarea elementelor de viaţă materială şi spirituală specifice unei aşezări cucuteniene, faza A3. În acest context au fost descoperite numeroase statuete antropomorfe, majoritatea în stare fragmentară, pe care le vom prezenta în cele ce urmează. Specificăm faptul că situl este în curs de cercetare, iar descoperirile rezultate până acum sunt în curs de restauare şi cercetare, astfel încât materialul de faţă nu îşi propune o analiză exhaustivă a descoperirilor de acet tip. Astfel, studiul descrie statuetele antropomorfe rezultate din cercetările noastre de până acum.

Prezenţa unui număr mare de statuete descoperite passim se datorează faptului că stratul arheologic este în prezent la o mică adâncime, lucrările agricole anuale deranjându-l, astfel încât descoperim în fiecare an piese aflate la suprafaţă, scoase de arătură.

*

1. Statuetă antropomorfă fragmentară L = 8,5 cm, l = 2,9 cm, H = 5,2 cm Fulg./2005, passim, nr. inv. 34.915 Fragment de statuetă feminină, modelată în poziţie şezândă, se păstrează o jumătate din ea, fiind ruptă pe verticală. Modelată din

1 V. Căpitanu, Cercetări arheologice de suprafaţă pe teritoriul judeţului Bacău (II), în Carpica, XIV, Bacău, 1982, p. 148; idem, Raport de săpătură Fulgeriş (jud. Bacău), în Situri arheologice cercetate în perioada 1983-1992, Brăila, 1996, p. 50, nr. 108. 2 Al. Artimon, L.E. Istina, M.A. Istina, I. David, Fulgeriş, com. Pînceşti, jud. Bacău, Punct Dealul

Fulgeriş/ La 3 cireşi, în Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2003, Cluj-Napoca, 2004, p. 124-125, nr. 74; L.E. Istina, F.A. Tencariu, Fulgeriş, com. Pînceşti, jud. Bacău, Punct Dealul Fulgeriş/ La 3 cireşi, în Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2004, Mangalia, 2005, p. 152-153, nr. 100, pl. 15; L.E. Istina, Observaţii privind cercetările arheologice în situl cucutenian de la Fulgeriş, jud. Bacău. Campania 2004, în Carpica, XXXIV, 2005, p. 55-75.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

pastă fină, arsă oxidant, miezul fiind cenuşiu închis. În compoziţia pastei au fost adăugate resturi de cereale tocate mărunt, rezultând mici perforaţii circulare. Este decorată cu incizii adânci, după care a fost pictată cu roşu închis. Doar pe spate (pe partea superioară) nu a fost incizată, ci doar pictată cu linii oblice de culoare roşu închis. Decorul bustului pe faţă e realizat dintr-o spirală şi două semiove. Piciorul e decorat cu linii orizontale, pe laterală prezentând patru cercuri concentrice (care întrerup şirurile de incizii orizontale). Prezintă o perforaţie foarte subţire amplasată în dreptul umărului.

2. Statuetă antropomorfă L = 9,3 cm, l = 3,6 cm, H = 4,2 cm, G = 2,2 cm Fulg./2005, S VI, � 6, - 0,60 m, nr. inv. 34.914 Statuetă feminină modelată, în poziţie şezândă, dintr-un

lut fin, ars oxidant, foarte bine, de culoare cărămiziu deschis. E decorată cu incizii fine astfel: pe abdomen prezintă o linie centrală verticală, uşor oblică, care intersectează o altă linie orizontală plasată pe abdomen, de la care pleacă linii oblice în partea superioară, realizându-se triunghiuri. Sub linia orizontală de sub pântec au fost realizate două triunghiuri pe centru amplasate simetric, cap în cap. Picioarele sunt marcate de o linie ce le desparte de restul corpului. Pe picioare sunt trasate linii incizate, o parte oblice şi o parte orizontale. Partea inferioară a picioarelor nu este decorată. A fost modelată din trei părţi de lut: corpul şi picioarele separat, ceea ce a determinat şi desprinderea lor.

3. Statuetă antropomorfă L = 6,2 cm, l = 3 cm, H = 2,9 cm, G = 2,2 cm Fulg./2005, passim, nr. inv. 34.916 Statuetă feminină, modelată în poziţie şezândă, dintr-o pastă fină, arsă oxidant, de culoare brun închis. Decorată cu incizii, pe corp cu triunghiuri amplasate cap în cap, şi interioare, în centrul lor fiind un punct; are, de asemenea, o pastiluţă de lut care simbolizează buricul. Picioarele sunt modelate dintr-o singură bucată de lut, fiind despărţite printr-o linie incizată adânc atât în faţă, cât şi în spate. Pe picioare decorul e realizat din linii oblice, care se întâlnesc formând mici tringhiuri (atât pe faţă, cât şi pe spate). Partea superioară, spate, are un decor format dintr-un triunghi mare, din care pleacă linii orizontale; în interiorul triunghiului, la baza acestuia, au fost realizate

două rânduri de semicercuri, câte două de fiecare rând; spre vârful triunghiului au fost trasate două linii incizate care formează un romb, în interiorul căruia au fost realizate

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

patru incizii punctate. Corpul e delimitat de picioare printr-o linie adânc incizată, realizată sub buric.

4. Statuetă antropomorfă L = 7,5 cm, l = 4,1 cm, H = 3,3 cm Fulg./2003, S I, Gr. 1, � 3a, - 0,40 m, fără nr. inv. Statuetă feminină, modelată în poziţie şezândă, din pastă fină, de culoare brun-gălbuie, pe spate prezintă o ardere secundară, ce a determinat pe alocuri o culoare cenuşie sau cărămizie. Decorată cu incizii. Are reprezentat buricul printr-o pastiluţă de lut aplicată.

5. Statuetă antropomorfă fragmentară L = 6,8 cm, G = 1,6 cm Fulg./2005, S V, � 11a, - 0,60 m, nr. inv. 34.917 Statuetă feminină, modelată în picioare, din pastă fină, de culoare gălbuie, cu pleavă foarte măruntă încorporată în pastă. E decorată cu incizii fine, după care a fost scufundată în culoare roşie, care însă se păstrează în prezent doar pe alocuri, mai ales în interiorul inciziilor. Pe faţă au fost realizate trei rânduri de romburi amplasate pe centrul statuetei, umplute cu linii oblice; spaţiile de asemenea decorate cu linii oblice. Pe spate decorul e

asemănător, însă sunt doar două romburi. Din statuetă lipseşte un fragment din umărul drept; umărul stâng fiind doar schematizat.

6. Statuetă antropomorfă fragmentară L = 5 cm, l = 2,3 cm, G = 1,5 cm Fulg./2005, S IV, � 18b, - 0,30 m, nr. inv. 34.920 Statuetă feminină, păstrată în stare fragmentară, îi lipseşte partea superioară. E modelată în picioare, din pastă fină, arsă oxidant, de culoare gălbui deschis. Picioarele sunt lipite, delimitate printr-o linie centrală adânc incizată. Decorul e realizat din incizii fine şi este în

stare fragmentară, deoarece după modelare a fost aplicat un strat subţire de lut fin, în care a fost realizat acesta, şi s-a desprins pe alocuri.

7. Statuetă antropomorfă fragmentară L = 6,8 cm Fulg./2003, S I, � 3c, Gr. 1, - 0,60 m, fără nr. inv. Se păstrează un fragment din piciorul stâng de la o statuetă feminină, modelată din pastă fină, de culoare cărămizie. Decorată cu linii incizate adânci oblice; pe laterală prezintă două rânduri de cercuri cu câte două

cercuri concentrice, iar cel din partea superioară are în mijloc un punct incizat.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

8. Statuetă antropomorfă fragmentară L = 4,9 cm Fulg./2006, S VII, � 13b, - 0,30 m, fără nr. inv. Se păstrează piciorul stâng de la o statuetă feminină, modelată în poziţie şezândă, din pastă foarte fină, cu nisip în compoziţie, arsă oxidant, de culoare cărămiziu-roşietică; pasta e frământată foarte bine. Decorată cu incizii oblice, realizate adânc în pastă.

9. Statuetă antropomorfă fragmentară L = 8 cm, l max = 4 cm Fulg./2004, S III, � 15b, - 0,40 m, fără nr. inv. Statuetă feminină din care se păstrează partea inferioară. Modelată din pastă fină, de culoare cărămiziu deschis, arsă oxidant. Picioarele sunt lipite, dar au fost realizate din două părţi de lut, ceea ce a determinat şi desprinderea acestora. Decorată cu incizii oblice. În partea inferioară a

picioarelor prezintă două proeminenţe mici, realizate prin ciupirea lutului.

10. Statuetă antropomorfă fragmentară L = 5,2 cm, l = 2 cm, G = 2,4 cm Fulg./2005, S V, � 11b, - 0,50 m, nr. inv. 34.919 Statuetă feminină din care se păstrează doar piciorul stâng. Modelată dintr-o pastă fină de culoare cărămiziu deschisă, arsă oxidant. Decorată cu incizii fine oblice, care se intersectează; o parte din decor nu se mai observă fiind şters sau sărit din loc în loc, datorită pastei care a

fost aplicată ulterior modelării statuetei.

11. Statuetă antropomorfă fragmentară L = 4,5 cm, G = 1,9 cm Fulg./2005, S IV, Gr. 11, nr. inv. 34.922 Statuetă feminină din care se păstrează piciorul drept. Modelată în picioare, din pastă fină, de culoare cărămiziu deschis, arsă oxidant. Decorată cu incizii fine, verticale. Se pare că, după realizarea inciziilor, a fost scufundată în culoare roşie, care se păstrează destul de slab, mai ales în

interiorul inciziilor. Pe spatele piciorului inciziile sunt realizate orizontal, plecând de sub fesă; pe fesă inciziile verticale se intersectează formând unghiuri.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

12. Statuetă antropomorfă fragmentară L = 5,4 cm, l = 2,3 cm, G = 2,4 cm Fulg./2005, S V, � 4b, - 0,30 m, nr. inv. 34.918 Statuetă feminină din care se păstrează piciorul drept. Modelată din pastă fină, de culoare brun închisă, arsă oxidant. Decorată cu linii incizate adânc în pastă, realizate oblic şi vertical. Pe fesă e decorată cu romburi incizate.

13. Statuetă antropomorfă fragmentară L = 7,1 cm Fulg./2003, passim, fără nr. inv. Statuetă feminină din care se păstrează piciorul stâng. Modelată în poziţie şezândă, din pastă fină, de culoare cărămiziu-roşietică, arsă oxidant. Decorată cu incizii oblice, realizate adânc în pastă, neglijent. 14. Statuetă antropomorfă fragmentară L = 6,6 cm Fulg./2004, S III, � 17, - 0,50 m, fără nr. inv. Statuetă feminină din care se păstrează piciorul stâng. Modelată din pastă fină, de culoare cărămiziu deschis. Decorată cu incizii fine, oblice. Pe fesă sunt realizate cercuri concentrice. 15. Statuetă antropomorfă fragmentară L = 5,8 cm Fulg./2006, S VI, � 9b, Gr. 15, - 0,70 m, fără nr. inv. Statuetă feminină din care se păstrează piciorul stâng. Modelată în picoare, din pastă fină, de culoare gălbuie, arsă oxidant. Decorată cu incizii fine, oblice. În dreptul fesei, pe ruptura din vechime, prezintă o perforaţie foarte fină, ce ar putea proveni de la un beţişor care prindeau

picioarele, care au fost modelate separat; această înţepătură e de formă cilindrică şi e destul de adâncă, adâncime de aproximativ 0,3 cm.

16. Statuetă antropomorfă fragmentară L = 5,3 cm Fulg./2006, S VII, � 10b, Gr. 15, - 0,90 m, fără nr. inv. Statuetă feminină din care s-a păstrat piciorul drept. Modelată în picioare, din pastă fină, de culoare cărămiziu deschis, arsă oxidant. A fost modelată statueta, apoi după uscare a fost aplicat un strat de lut subţire (care se

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

exfoliază) în care a fost realizat decorul incizat, după care a fost scufundată în culoare roşie, care se mai păstrează foarte prost, mai ales în interiorul inciziilor. Inciziile sunt amplasate oblic, pe toată suprafaţa statuetei.

17. Statuetă antropomorfă fragmentară L = 4,3 cm Fulg./2004, S III, � 7b, - 0,35 m, fără nr. inv. Statuetă feminină din care s-a păstrat piciorul stâng. Modelată din pastă fină, de culoare cărămiziu deschis. Este decorată cu incizii oblice şi circulare pe fesă, realizate adânc şi neglijent.

18. Statuetă antropomorfă fragmentară L = 3,7 cm, l la umeri = 3,6 cm, G = 0,9 cm Fulg./2005, S IV, � 14a, - 0,30 m, nr. inv. 34.921 Statuetă feminină din care se păstrează partea superioară. Modelată din pastă fină, arsă oxidant, de culoare gălbui deschis. Are gâtul lung, cu capul schematizat, modelat prin ciupirea lutului între degete. Sânii sunt redaţi prin două mici proeminenţe, modelate din pasta statuetei. Este decorată cu incizii adânci, zgâriate neglijent.

19. Statuetă antropomorfă fragmentară L = 3,3 cm, l max = 4,5 cm Fulg./2004, S III, � 12, - 0,70 m, fără nr. inv. Statuetă feminină din care se păstrează partea superioară, fără cap. Modelată din pastă fină, de culoare cărămiziu deschis. Decorată cu incizii oblice, realizate adânc şi neglijent. Prezintă două perforaţii, ce ar putea simboliza sânii.

20. Statuetă antropomorfă fragmentară L = 3,3 cm, l max = 3,9 cm Fulg./2006, passim, fără nr. inv. Statuetă feminină din care se păstrează partea superioară, fără cap. Modelată din pastă fină, arsă oxidant, de culoare cărămizie, miezul este cenuşiu. Decorată cu incizii oblice, adânci. Pe faţă prezintă schematizaţi sânii prin două perforaţii, sânul drept perforat complet, iese şi

în spate, pe când sânul stâng este perforat incomplet.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

21. Statuetă antropomorfă fragmentară L = 3,2 cm, l max = 4 cm Fulg./2004, S III, � 13, - 0,70 m, fără nr. inv. Statuetă feminină din care se păstrează partea superioară, de sub gât. Modelată din pastă fină, de culoare cărămizie. Decorată cu incizii adânci, realizate neglijent. În centrul statuetei sunt realizate romburi centrale, atât pe faţă, cât şi pe spate.

22. Statuetă antropomorfă fragmentară L = 2,4 cm, l max = 3 cm Fulg./2004, S III, � 13, - 0,70 m, fără nr. inv. Statuetă feminină din care se păstrează partea superioară, de sub gât. Modelată din pastă fină, de culoare cărămizie, arsă oxidant. Decorată cu incizii oblice, care central formează romburi. Prezintă două perforaţii ce reprezintă sânii.

23. Statuetă antropomorfă L = 5 cm, l max = 2,6 cm, H = 1,9 cm Fulg./2006, passim, fără nr. inv. Statuetă feminină, din care lipseşte doar o mică porţiune din partea superioară. Modelată în poziţie şezândă, din pastă fină, de culoare cărămiziu deschis; în partea superioară prezintă o ardere secundară de culoare cenuşiu deschis; în pastă au fost folosite cioburi pisate

mărunt. Nedecorată. Picioarele sunt lipite, demarcate printr-o linie incizată adânc, în faţă fiind realizat un triunghi. Linia ce delimitează picioarele în spate e adânc incizată şi realizată neglijent.

24. Statuetă antropomorfă L = 3,8 cm, l max = 1,9 cm, H = 1,8 cm Fulg./2005, S IV, � 10a, Gr. 15, - 0,70 m, nr. inv. 34.929 Statuetă feminină din care lipseşte un mic fragment din partea superioară. Modelată în poziţie şezândă, din pastă fină, arsă oxidant, de culoare gălbui deschis. Nedecorată. Picioarele sunt lipite, evidenţiate printr-o linie incizată.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

25. Statuetă antropomorfă fragmentară L = 5,4 cm, H = 2,9 cm Fulg./2003, S I, � 1b, - 0,30 m, fără nr. inv. Statuetă masculină din care se păstrează o jumătate, partea dreaptă, fiind spartă pe verticală. Modelată din pastă fină, de culoare cărămiziu-roşietică, arsă oxidant. Prezintă un brâu decorat cu incizii

amplasat la spate deasupra fesei, iar în faţă deasupra sexului. În partea superioară are lipit de corp o mânuţă de mici dimensiuni.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

CERAMICA DE TIP CUCUTENI C DESCOPERITĂ ÎN STAŢIUNEA

FULGERIŞ-DEALUL FULGERIŞ, COM. PÂNCEŞTI, JUD. BACĂU

Ruxandra Alaiba, Lăcrămioara Elena Istina

Recent, câteva fragmente de tip Cucuteni C s-au descoperit în staţiunea Fulgeriş-Dealul Fulgeriş = La trei cireşi, com. Pânceşti, jud. Bacău. Ele documentează din nou, prezenţa ceramicii de tip C, în complexele unei aşezări din subfaza Cucuteni A3a, împreună cu inventarul specific acestora, cu deosebire a ceramicii pictate.

Situl Fulgeriş-La trei cireşi, aflat la limita dinspre Siret a Podişului Bârladului, a fost cercetat mai întâi de V. Căpitanu1, în anul 1987 şi în 1988. Investigaţii mai ample a întreprins, în această staţiune, Lăcrămioara Elena Istina, din 2003, până anul acesta, 20062. Între descoperiri, ponderea cea mai mare o au locuinţele cucuteniene, care se întind pe o suprafaţă de un hectar. Prin cercetările din 2003-2006 s-au descoperit patru locuinţe, de suprafaţă, fără platformă, cu un inventar bogat, multă ceramică pictată, figurine antropomorfe şi zoomorfe, unelte de os, lame, răzuitoare de silex şi menilit, topoare şi dăltiţe de gresie şi două obiecte de aramă. Tot aici a mai apărut şi ceramică specifică epocii bronzului şi epocii Latène.

Din punct de vedere geografic, locul de interes arheologic Fulgeriş-La trei cireşi, se află situat la limita de vest a subunităţii geografice a Colinelor Tutovei, parte componentă a Podişului Bârladului3. Morfostructural, zona se situează în flancul sudic al Platformei Moldoveneşti, iar litologic, subunitatea dispune de o cuvertură sedimentară groasă, la suprafaţă cu formaţiuni pliocene, de structură monoclinală (NV-SE), cu complexe de argile, marne ce alternează cu nisipuri, gresii.

La fel ca şi multe alte aşezări cucuteniene sau tripoliene aşezarea ocupă un interfluviu limitat la sud şi est de pârâul de vârstă cuaternară Fulgeriş şi un afluent al lui, la nord-vest de pârâul Soci, unde are o altitudine de 200 m şi la vest de Dealul Cristea, o prelungire a Dealului Fulgeriş, spre care se înalţă ajungând la o altitudine de 300 m. De-a lungul pâraielor s-au format depozite fluviale nisipoase şi argiloase, cartate de profesorul de geografie din Pânceşti, I. Hrubian.

În campaniile de cercetări arheologice realizate în anul 2004 şi în 2005 s-au descoperit 15 fragmente ceramice, ce provin de la vase diferite, din care nouă de tip

1 V. Căpitanu, Fulgeriş, cercetări de salvare între 1987-1988, în Situri arheologice cercetate în perioada 1983-1992, 1996, nr. 108, p. 50. 2 L. E. Istina, Observaţii privind cercetările arheologice în situl cucutenian de la Fulgeriş, jud. Bacău. Campania 2004, p. 55-74; Eadem, F. A. Tencariu, Fulgeriş, com. Pânceşti, jud. Bacău. Punctul Dealul Fulgeriş/La 3 cireşi, în Cronica cercetărilor arheologice din România. Campania 2004, Mangalia, 2005, p. 152-153, nr. 100, pl. 15. 3 V. Băcăuanu et alii, Podişul Moldovei, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980, p. 314-319; P. Jeanrenaud, A. Saraiman, Geologia Moldovei Centrale dintre Siret şi Prut, Bucureşti, 1995, p. 4.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Cucuteni C şi şase din aşa numita specie de interferenţă, un amestec între ceramica de tip C şi ceramica uzuală cucutenienă. Două din ele au în pastă multă scoică pisată. Celelalte s-au modelat din pastă degresată cu nisip şi şamotă fină.

Ceramica de tip Cucuteni C În ambele campanii au predominat, ca forme, craterele cu marginea evazată,

umărul îngroşat şi corpul tronconic (pl. 3/1, 4-5), de culoare brun-deschis, în pastă cu şamotă şi scoică (pl. 3/1, 5; 4/1, 5; 7/1-2; 8/1-2), sau numai cu şamotă (pl. 3/2-4; 4/2-4; 5-6; 7/3-4; 8/3-4). Mai scunde ca acestea sunt castroanele sau castronaşele (pl. 3/2-3; 4/2-3), cu umărul mai puţin profilat.

1. Un fragment de crater, modelat din pastă amestecată cu scoică, se afla în groapa nr. 2A/2004. Provine de la un vas de mari dimensiuni (pl. 3/5; 4/5; 9/I5a; øumăr = 46 cm), bine ars, de culoare cărămizie, ce a fost acoperit în exterior cu angobă fină, brun-deschis. Craterul, realizat din fâşii de lut, întărite în zona umărului, avea marginea evazată, cu gâtul marcat de o şănţuire, pe ea cu un şir de adâncituri ovale, obţinute cu un vârf bont. Pe corp s-au incizat, cu un pieptene cu 13 dinţi, fine benzi arcuite, parţial suprapuse spre bază. Acest tip de ornament se inciza cu unelte ce aveau un număr diferit de dinţi, fapt ce permite individualizarea lor, realizarea analogiilor. A doua bandă s-a mărit prin triplarea liniei de margine, uşor mai late. Între ele s-au păstrat urmele unei amprente digitale (pl. 9/I5b). Datorită pastei, nefrământate şi neuscate bine, pe spatele fragmentului se văd cracluri, mai puţin pe faţa vasului, crăpături ce s-au întins, de la suprafaţă, în profunzimea acestuia.

2. Pe SIV/2005, caroul 2, la – 0,40 m, s-a descoperit singurul fragment ce provine de la un crater lucrat specific acestei categorii (pl. 3/1; 4/1; 9/I1a). Vasul ars cenuşiu, s-a realizat dintr-o pastă în care s-a introdus foarte multă scoică, şi s-a modelat din benzi de lut, ce au fost dublate, cum indică spărturile actuale. Doar în exterior s-a finisat cu specifica angobă brun-pământie, pe care s-a aplicat decorul, format din benzi liniare incizate, la bază cu mici crestături făcute cu unghia. În interior, între particulele de scoică folosite ca degresant, ce se văd bine prin finisarea acestuia, se poate observa şi un foarte mic ciob de la un vas ars cărămiziu.

3. Fragment de castronaş, de dimensiuni mici, descoperit pe SIII/2004, caroul 9b, - 0,70, ce provine de la un văscior, lucrat deosebit de îngrijit (pl. 3/2; 4/2; 9/I2a; øumăr = 16 cm), din lut amestecat cu şamotă fină. În exterior s-a acoperit cu un strat de angobă, peste care, pe umăr şi corp s-au incizat benzi formate din şapte linii, cele vălurite de pe corp, la fel ca şi exemplarul de mai sus, spre baza lor au fost parţial suprapuse.

4. Alt fragment de castronaş, descoperit în anul 2005, a fost modelat din argilă degresată cu nisip şi şamotă şi ars cărămiziu cu pete brun-cenuşii. Pe corp are o bandă vălurită, dublată de mici adâncituri emisferice (pl. 3/3; 4/3; 9/I3a).

5-7. Craterul descoperit pe SIII/2004, carou 14, -0,20-0,40 (ø = 10 cm), a fost, la fel, acoperit pe gât şi umăr cu o bandă incizată cu un pieptene cu patru dinţi (pl. 3/4; 4/4; 9/I 4a). Din păcate, decorul realizat în pasta cărămiziu-gălbuie, prăfoasă, s-a şters parţial. Alte două exemplare, singurele care s-au semnalat în acelaşi carou, 13b, -0,20 m, pe SIII/2004 (ø = 9, respectiv 8 cm), modelate din pastă amestecată cu şamotă şi

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

puţină scoică, au pe buză crestături realizate cu unghia, oblice ca sens, triunghiulare ca profil, un procedeu folosit în sculptura în lemn. Din unul s-a păstrat doar marginea (pl. 7/1; 8/1; 9/III1a; ø = 8 cm), iar din al doilea şi o parte din umărul îngroşat, ornat cu un şir de calote sferice, adâncite (pl. 7/2; 8/2; 9/III 2a).

8-9. Fragmente de vase cu pereţii foarte subţiri (4-5 mm), degresate cu multă şamotă, vizibilă în exterior şi în interior, ce provin din locuri diferite. Pe unul, de pe SVI/2005, - 0,60, liniile verticale incizate mai adânc, alternează cu altele imprimate mai superficial (pl. 5/1; 6/1; 9/II 1a); pentru ca pe altul, din SIII/2004, carou 13, - 0,60 m, acestea să fie egal imprimate (pl. 5/3, 3a; 9/II 3a; ø = 24 cm).

Ceramica de interferenţă între ceramica de tip Cucuteni C şi cucuteniană Cum am menţionat, alte părţi, tot de la vase diferite, sunt specifice speciei de

interferenţă, ce au preluat de la ceramica cucuteniană pasta, arsă cărămiziu, cu pete brune, de aspect prăfos, iar de la ceramica de tip C şamota fină şi ornamentul incizat cu pieptenul.

10-13. Câteva corpuri de vase, acoperite în exterior cu incizii fine, au fost realizate dintr-o pastă degresată cu nisip şi şamotă, care se apropie de categoria prăfoasă cucutenienă, arsă brun-cărămiziu. Primul, a apărut pe SIV/2005, carou 4, -0,30-0,40 m (pl. 5/2; 6/2; 9/II 2a; ø = 14 cm); altul pe SIII/2004, carou 9b, -0,70 m (pl. 5/4; 6/4; 9/II 4a; ø = 16 cm) şi a fost acoperit interior cu culoare brună. Tot pe aceeaşi secţiune s-au aflat, în carourile 8, -0,60 m şi 6, -0,50 m, alte două fragmente ce provin, posibil, de la baza unor vase cu corpul incizat (pl. 5/5-6; 6/5-6; 9/II 5a-6a; ø = 14; 22 cm). Un crater decorat pe corp cu striuri verticale sau uşor oblice s-a găsit la Bodeşti-Cetăţuia Frumuşica4.

14-15. Două fragmente, descoperite pe SIII/2004, caroul 9, -0,60 m şi SV/2005, caroul 2a, -0,50 m, provin de la două vase obţinute din lut amestecat cu şamotă şi arse semioxidant. Primul s-a ornat, sub buză, cu două şiruri de alveole alungite, sub care apar liniile incizate (pl. 7/3; 8/3; 9/III 3a), iar al doilea, tot sub şănţuirea gâtului, cu două şiruri de adâncituri circulare, urmate de linii incizate oblic, de o parte şi de alta a unui ax vertical, dar uşor mai late decât cele incizate (pl. 7/4; 8/4; 9/III 4a; øcorp = 28). Acesta se apropie cel mai mult de ceramica prăfoasă cucuteniană, de uz gospodăresc.

* În stadiul actual al cercetărilor întreprinse în staţiunea Fulgeriş-La trei cireşi,

prin fragmentele de vase de tip C descoperite aici, se argumentează din nou prezenţa acestei categorii în inventarele complexelor, groapa nr. 2A, sau pe nivelul de locuire cucutenian. Ele reprezintă importante dovezi pentru definirea specificului ceramicii cucuteniene în subfaza A3: degresant cu scoică sau şamotă; forme puţine, cratere şi castroane, de dimensiuni diferite; ornamente din benzi liniare, pe gât dispuse simplu şi pe corp vălurit.

Între primele vase ce au argumentat clar existenţa acestei categorii în faza

4 C. Matasă, Frumuşica. Village préhistorique à céramique peinte dans la Moldavie du Nord Roumanie, Bucureşti, 1946, p. 68, fig. 27.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Cucuteni A sunt cele de la Fedeleşeni-Vatra Satului5. Mai mult, avându-se în vedere prezenţa ceramicii de tip C, aşezarea din faza Cucuteni A a fost datată în etapa cea mai târzieA3b

6, deşi, vasele pictate, cum ne informează profesorul Dinu Marin, unul dintre cei mai buni cunoscători ai ceramicii C şi pictate, nu este aşa de târzie. Au urmat descoperirile din judeţul Botoşani, unde au apărut vase de acest tip, fragmentare sau întregibile, la Drăguşeni-Ostrov7. Recent, prin publicarea monografiei s-a reluat problematica ceramicii de tip C, urmărindu-se şi parametrii tehnologici ai acesteia, într-un capitol realizat de Gheorghe Gâţă8.

Cele mai de sud locuiri cucuteniene, din zona Dealurilor Tutovei şi Fălciului sau din nordul Podişului Covurlui, s-au semnalat la Găneşti-La râpa stejarului, dar mai ales la Bereşti-Dealul Bâzanului şi Bulgarului sau Puricani-Lotul Şcolii, în aşezări specifice pentru subfaza Cucuteni A3a. În această zonă, încă de la primele săpături arheologice a apărut un mare număr de fragmente ceramice în raport cu ce se cunoştea până atunci şi din tipuri diferite de pastă. Ele au fost publicate în rapoarte de săpături9, dar şi într-un studiu special10. Acestea precum şi aşezările cucuteniene din nord-estul Câmpiei Române, au avut un anumit rol în stabilirea unor legături cu vecinii din est sau sud-vest. La fel şi descoperirile de la Fulgeriş-La trei cireşi, pot confirma, apariţia în această zonă, mai apropiată de comunităţile de păstorii nomazi originari din stepele nord pontice, în subfaza Cucuteni A3a, a ceramicii de tip C.

Din sudul Podişului Central Moldovenesc menţionăm fragmentele de vase de tip C descoperite la Dumeşti-Între pâraie11, Crasna-Dealul Albeşti12 sau Chetreşti-Capul Dealului13. Pentru judeţul Iaşi, recent s-au publicat amplele cercetări

5 I. Nestor, E. Zaharia, Sur la période de transition du Néolithique à l’Âge du Bronze dans l’aire des civilisations de Cucuteni et Gumelniţa, în Dacia, NS, XII, 1968, p. 17, fig. 1/2; Şt. Cucoş, Ceramica de tip C din aria culturii Cucuteni, în MemAntiq, IX-XI, 1985, p. 64, fig. 1/1-2. 6 A. Niţu, Continuitatea ceramicii pictate între culturile Cucuteni-Tripolie şi Gorodsk-Usatovo, în CI, 1977, p. 154. 7 A. Crîşmaru, Contribuţii la o monografie arheologică, Botoşani, 1977, p. 61-62, fig. 42/1-2; Vl. Dumitrescu, Einige Fragen zur Cucuteni-Kultur im Lichte der Ausgrabungen bei Drăguşeni, NO der Moldau, Rumänien, ZfA, 7, Berlin, 1973, p. 177-196, fig. 5; Idem, Unele probleme ridicate de aşezarea cucuteniană de la Drăguşeni, în Din trecutul judeţului Botoşani, Botoşani,1974, p. 33-46, fig. 4. 8 S. Marinescu-Bîlcu, A. Bolomey, Cucutenian community, contributions by Marin Cârciumaru, Gheorghe Gâţă, Georgeta El Susi, Adrian Muraru, Tübingen, Ed. Enciclopedică, Wasmuth Verlag, 2000, p. 104-110; 126-129, fig. 113-114; 151-155. 9 I. T. Dragomir, Săpăturile arheologice din aşezarea cucuteniană de la Bereşti (Dealul Bulgarului, jud. Galaţi), Materiale, Bucureşti, 1983, p. 70-81; Idem, Principalele rezultate ale săpăturilor arheologice de la Bereşti-Dealul Bulgarului (1981), judeţul Galaţi, în MemAntiq, IX-XI, 1985, p. 101-102, fig. 19/3; 20/1-2, 4-5; 21/1. 10 Idem, Elemente stepice «Cucuteni C» descoperite la Bereşti (jud. Galaţi), în SCIVA, 33, 4, 1982, p. 422-429. 11 R. Alaiba, Şantierul arheologic Dumeşti, sub tipar. 12 Eadem, V. Merlan, Noi semnalări de ceramică de tip Cucuteni C şi Horodiştea-Erbiceni-Gordineşti, în Thraco-Dacica, XXII, 1-2, 2001, fig. 2/5. 13 R. Alaiba, Cercetări arheologice la Chetreşti-Capul Dealului, jud. Vaslui, Campaniile 1988, 1992, raport final, în CercIst, XVIII-XX, Iaşi, 2002, fig. 23.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

arheologice de la Cucuteni-Cetăţuie, întreprinse între anii 1961-1966, de M. Petrescu-Dîmboviţa, în timpul cărora s-au descoperit peste 400 de fragmente de vase de tip C, în majoritate degresate cu scoici, din toate fazele14. Dinspre sudul judeţului sunt importante săpăturile de la Scânteia-La Nuci, din etapa Cucuteni A3, între fragmentele de tip C sunt şi puţine părţi de vase ornate cu impresiuni de şnur înfăşurat, ulterioare fazei Cucuteni A15.

Numeroase menţionări se găsesc şi în Repertoriul arheologic al judeţului Iaşi, în care s-au adus în discuţie un număr de 26 de vase descoperite în 10 localităţi diferite, din faza Cucuteni A de la: Bălţaţi-Cantonul CFR, com. Bălţaţi16 şi Lunca Prutului-Dealul La Movilă, com. Trifeşti17.

Unul dintre fenomenele cultural-istorice care au marcat studiile semnate de M. Gimbutas, şi istoriografia secolului XX, se referă la preistoria indo-europenilor. Cu curaj, preistoriciana americană de origine lituaniană, şi-a argumentat teoriile, pornind de la informaţii reale, puse la dispoziţie de cercetările arheologice ale neo-eneoliticul Europei – Old European Civilization (1973) şi mai ales de religia acesteia Goddesses and Gods of Old Europe (1989). În valul de interpretări teoretice cu privire la originea indo-europenilor, publicate şi analizate la noi de Th. Simenschi şi Gh. Ivănescu18, M. Gimbutas îşi argumenta teoriile cu dovezi reale. La mijloc de secol XX, a conturat, prima dată, teoria pătrunderii unor elemente stepice nord pontice, a păstorilor nomazi în căutare de sare şi păşuni, în mediul geografic al civilizaţiilor de agricultori ai “Vechii Europe”. Asupra acestei teorii a revenit constant19. Migraţia popoarelor curganice, cum a afirmat în repetate rânduri, a fost raportată complexului proces de indo-europenizare20.

Pornind, cu deosebire de la ceramica cu impresiuni de şnur, ca primă categorie ornată cu acest motiv, considerată a fi specifică triburilor de stepă, S. Morintz şi P. Roman21 au conturat câteva fenomene cultural-istorice generale pentru sud-estul

14 R. Alaiba, Ceramica de tip Cucuteni C, în M. Petrescu-Dîmboviţa et alii, Cucuteni-Cetăţuie. Săpăturile din anii 1961-1966. Monografie arheologică, în Bibliotheca Memoriae Antiquitatis, XIV, 2004, p. 229-244, fig. 225-243; 244/5. 15 V. Chirica, M. Mantu, S. Ţurcanu, M. Geba, A. Huşleag, Scânteia. Cercetare arheologică şi restaurare, Iaşi, Ed. Helios, 1999, p. 118, 120-121, nr. 246, 257, 259. 16 V. Chirica şi M. Tanasachi, Repertoriul arheologic al judeţului Iaşi, 1984, p. 45, fig. 5/2. 17 Ibidem,1985, p. 410, fig. 35/10, 13, 15. 18 Th. Simenschi şi Gh. Ivănescu, Gramatica comparată a limbilor indo-europene, Bucureşti, Ed. Didactică şi Pedagogică, 1981, p. 145-189. 19 M. Gimbutas, The Indo-Europeans Archeological Problems (American Anthropologist), 65, nr. 4, p. 815-836, în germană Die Indoeuropäer, Archäologische Probleme, în Die Urheimat der Indogermanen, Darmstadt 1968, p. 538-571; Eadem, Proto-Indo-European Culture: The Kurgan Culture during the Fifth, Fourth and Third Millenia B.C., în Indo-European and Indo-Europeans, Philadelphia, 1970, p. 155-197. 20 Eadem, Civilizaţie şi cultură. Vestigii preistorice în sud-estul european, traducere Sorin Paliga, note şi prefaţă de Radu Florescu, Ed. Meridiane, Bucureşti 1989. 21 S. Morintz, P. Roman, Aspekte des Ausgangs des Äneolithikums und der Übergangsstule zur Bronzezeit im Raum der Niederdonau, în Dacia, NS, XII, p. 45-128; Idem, Asupra perioadei de trecere de la eneolitic la epoca bronzului la Dunărea de Jos, SCIV, 19, 4, 1968, p. 555 şi urm.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Europei. În volumul semnat de P. Roman, A.-M. Dodd-Opriţescu şi Pál János publicat de binecunoscuta editură Philipp von Zabern, din Mainz, sunt discutate pe larg cele patru momente privind cronologia şi periodizarea ceramicii şnurate. În prima se încadrează şi ceramica de tip C din cadrul civilizaţiei Cucuteni22.

Importanţa acestor descoperiri a atras şi atenţia lingviştilor. Th. Simenschy şi Gh. Ivănescu, în introducerea la Gramatica comparată a limbilor indo-europene, au subliniat, de asemenea, importanţa pentru dezvoltarea lingvisticii indo-europene a cunoaşterii specificului unor epoci istorice documentate arheologic23. Totodată, subliniem din nou atenţia acordată de ei teoriei „Gimbutas” şi ceramicii decorate cu un instrument în formă de pieptene, ulterior şi cu impresiuni de şnur.

În schimb pentru Georges Dumézil, studiile de mitologie comparată nu au nici măcar tangenţe cu cel al cercetării societăţilor vechi indo-europene. Pentru el informaţiile arheologice „nu revelează nimic cu privire la evenimentele preistoriei – migraţii, aşezări, contacte, imperii efemere sau trainice, triumfuri şi catastrofe –, cu urmările lor etnice şi sociale”24.

La céramique de type C découverte dans la station Fulgeriş-Dealul Fulgeriş,

com. de Pânceşti, dép. De Bacău Résumé

Dans la station Fulgeriş-Dealul Fulgeriş on découverte aussi la céramique de type

Cucuteni C, qui fait le sujet de cet article. La céramique de type Cucuteni C c’est un élément

important pour le définit la spécifique de la céramique cucuteniene de la phase A.

22 P. Roman, A. Dodd-Opriţescu, Iános Pál, Beiträge zur problematik der Schnurverzierten Keramik Südosteuropas, Balkankomission, Mainz am Rhein, Verlag Philip von Zabern, 1992, p. 27 şi urm., pl. 1-5. 23 Th. Simenschi, Gh. Ivănescu, op cit., p. 175-176. 24 G. Dumézil, Zeii suverani ai indo-europenilor, a III-a ediţie revăzută şi corectată de Petru Creţia, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, p. 208.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Pl. 1. Staţiuna Fulgeriş-La trei cireşi – cadru geografic.

Pl. 2. Fulgeriş-La trei cireşi. Staţiunea Fulgeriş.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Pl. 3. Fulgeriş-La trei cireşi. Fragmente de cratere 1, 4-5; castroane 2-3; degresate cu şamotă 2-4 şi scoică 1, 5. Ceramica de tip C. Etapa Cucuteni A3.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Pl. 4. Fulgeriş-La trei cireşi. Fragmente de cratere 1, 4-5; castroane 2-3; degresate cu şamotă 2-4 şi scoică 1, 5. Ceramica de tip C. Etapa Cucuteni A3.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Pl. 5. Fulgeriş-La trei cireşi. Fragmente de vase degresate cu şamotă 1-6. Ceramica de tip C. Etapa Cucuteni A3.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Pl. 6. Fulgeriş-La trei cireşi. Fragmente de vase degresate cu şamotă 1-6. Ceramica de tip C. Etapa Cucuteni A3.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Pl. 7. Fulgeriş-La trei cireşi. Fragmente ceramice: 1-2 castroane; fragmente 3-4; specia de interferenţă între ceramica C şi ceramica cucuteniană 1-2. Etapa Cucuteni A3.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Pl. 8. Fulgeriş-La trei cireşi. Fragmente ceramice: 1-2 castroane; fragmente 3-4; specia de interferenţă între ceramica C şi ceramica cucuteniană 1-2. Etapa Cucuteni A3.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Pl. 9. Detalii din decorul vaselor de la Fulgeriş-La trei cireşi. Etapa Cucuteni A3.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

DOUĂ STRECURĂTORI BASTARNE DIN AŞEZAREA CARPICĂ

DE LA ROŞIORI-DULCEŞTI (JUD. NEAMŢ)

George Dan Hânceanu

În vara anului 2005 am continuat săpăturile arheologice pe şantierul deschis în

anul precedent şi situat pe terasa superioară a râului Moldova, din apropierea satului Roşiori, comuna Dulceşti. Scopul acestei campanii era de a dezveli în totalitate anumite vestigii, ce au fost doar parţial cercetate, dar şi trasarea de noi secţiuni, în cadrul aşezării dacilor liberi (secolele II-III d.Hr.).

Plecând de la aceste considerente am urmărit, pe lângă trasarea unei noi secţiuni (SIV), deschiderea unei casete (Cas.1 – 10m x 4m), ataşată SIII (trasată în 2004), prin care să surprindem laturile unui posibil bordei antic, ce părea a se prefigura la acea dată (2004). După ce am atins adâncimea de -0,80 m ne-am dat seama că avem de-a face cu două gropi antice, de dimensiuni mari (Gr.1 de provizii, cu diametrul de 1,10m şi Gr.2 menajeră, cu diametrul de 1,50 m). Existenţa celor două gropi a eliminat ipoteza bordeiului antic, ale cărui eventuale laturi nu au apărut în suprafaţa cercetată.

Până să depistăm conturul celor două gropi, am surprins în nivelul antic (sec.II-III d.Hr.), din Cas.1 a SIII, răspândite pe suprafaţa solului, dinspre latura estică, la o adâncime de -0,60 m, resturile ceramice a două strecurători, care surprind prin formă şi modul lor de realizare. După anumite caracteristici (pastă, formă, culoare, mod de realizare) ne-am dat seama că sunt două exemplare diferite de strecurători, nespecifice populaţiei dacilor liberi. În lipsa unor analogii certe, credem pe baza trăsăturilor amintite şi verificate, că cele două strecurători aparţin populaţiei bastarne, „prezentă” în aşezarea de la Roşiori-Dulceşti printr-o gamă variată de fragmente ceramice (provenite de la căni, căniţe, urne, vase de provizii, străchini) cu sau fără model, lustruite sau nelustruite, fine sau grosiere1. În ciuda acestor dovezi, nu am surprins încă stratigrafic, în aşezarea amintită, vreun nivel de locuire din secolele IV-II î.Hr, cu toate că, alături de ceramica bastarnă s-au descoperit şi forme ceramice dacice din aceeaşi perioadă. Aşadar, există posibilitatea ca aceste urme ceramice să fie rezultatul unor schimburi comerciale sau al existenţei unui grup de bastarni, care a convieţuit o perioadă cu autohtonii de pe terasa Moldovei, după care a migrat în alte regiuni sau a fost asimilat, în timp, de locuitorii zonei respective.

În cele ce urmează, voi descrie cele două strecurători2, care au fost identificate

1 În vederea depistării acestor forme ceramice şi a caracteristicilor sale am consultat articolele semnate de Mircea Babeş, Dacii şi bastarnii, în MemAntiq, II, 1970, p.215-236 şi de Radu Vulpe, Săpăturile de la Poieneşti din 1949 (necropola bastarnă), în Materiale arheologice, I, 1953, p.310-433, iar ca monografie, lucrarea lui M. Babeş, Die Poieneşti-Lukaševka-Kultur, Bonn, 1993. 2 Mulţumesc pe această cale colegilor, Lăcrămioara Băcăoanu şi Dan Spătariu, pentru efortul depus în vederea restaurării şi desenării celor două obiecte.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

în stratul de cultură, cu 0,20m mai sus faţă de cele două gropi antice (Gr.1, Gr.2), ce au furnizat un bogat material arheologic, ceea ce exclude apartenenţa lor la una din cele două vestigii semnalate:

Prima strecurătoare (fig.1) a fost restaurată din 11 fragmente ceramice, care au permis conturarea ei, fără a se ajunge la finalizarea vasului, în partea sa inferioară. Recipientul este făcut la mână, din pastă bună, de culoare neagră, uşor lustruită dar şi uzată pe alocuri, cu câteva urme gălbui, probabil datorate apropierii de o sursă de căldură (aşezată pe un cuptor sau în preajma unei vetre de foc). Gura este strâmbă şi implicit vasul are unele deviaţii. Dimensiunile ei sunt următoarele: înălţimea variază între 11,5-12,5cm, datorită gurii tocite, care aşa cum aminteam este strâmbă; diametrul gurii este de 14,5-15cm, iar diametrul fundului, care nu este terminat, atinge 9cm. După modul de turnare al vasului se pare că strecurătoarea dispunea de un fund conic. Găurile sunt răspândite pe întreaga sa suprafaţă, fiind făcute până aproape de buza vasului, ceea ce-i oferea un mare randament, fiind total diferită comparativ cu strecurătorile dacice care aveau perforaţiile mult mai jos. Nu dispune de torţi sau de un alt sistem de prindere, ceea ce ne sugerează amplasarea ei pe un postament, în vederea strecurării apei, laptelui sau a brânzii, cunoscut fiind faptul că bastarnii erau crescători de animale. De asemenea, în interiorul sau exteriorul vasului putea fi pusă şi o pânză care să strângă conţinutul strecurat, permiţând scurgerea impurităţilor.

A doua strecurătoare (fig.2) a fost reconstituită doar din patru fragmente ceramice ce denotă un vas cu o deschidere mai mare a gurii, fapt ce permitea strecurarea unei cantităţi mai mari decât cu primul recipient. Vasul este realizat la mână, din pastă bună, de culoare neagră, uşor lustruită. Dacă precedenta nu avea finalizat fundul (posibil conic), aceasta are fundul uşor conic, care nu se termină printr-o alipire a pereţilor părţii inferioare ci printr-un mic tub circular, ce dezvăluie un spaţiu gol de 7cm diametrul. Gura strecurătorii nu este terminată, dar şi-n aceste împrejurări ne dezvăluie o capacitate mai mare, având 20cm diametrul. Înălţimea provizorie este de 11cm. Aşadar, dacă prima strecurătoare nu avea fundul finalizat, cea de-a doua nu are gura terminată, din lipsa materialului ceramic. Important este faptul că pe lângă diametrul mare al gurii, găurile sunt dispuse pe întreaga suprafaţă a vasului, ceea ce-i oferea un mare randament. Aşa cum menţionam, fundul se încheie cu un tub circular, a cărui margine este uşor tocită, probabil în urma utilizării. Întrucât, în zona inferioară strecurătoarea nu are pereţii uniţi ci se termină cu un tub, ce dezvăluie prezenţa unui spaţiu gol, credem că recipientul era aşezat pe un dispozitiv drept, astfel ca prin ricoşeu, lichidul (apa, laptele, zărul) să fie eliminat prin perforaţiile vasului. De asemenea, în interiorul ori exteriorul recipientului era aşezată o pânză cu scopul colectării conţinutului (brânză) şi în acelaşi timp să permită scurgerea lichidului ineficient (zăr). Nici acest exemplar nu dispune de torţi, astfel că, ambele exemplare puteau fi aşezate, în momentul folosirii, pe un postament, în interiorul unui vas cu gura foarte largă, în vederea colectării lichidului scurs prin perforaţii.

* La începutul acestui articol aminteam că, în situl de la Roşiori-Dulceşti s-a

descoperit un bogat material ceramic (fragmentar), de factură bastarnă, fără a fi încă

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

susţinut de prezenţa unui strat de cultură specific secolelor III-II î.Hr. Pe baza analogiilor cu obiectele găsite în necropolele de la Poieneşti (jud. Vaslui)3, Boroseşti (jud. Iaşi)4, dar şi-n aşezările de la Ghelăieşti (jud. Neamţ)5 şi Boroseşti (jud. Iaşi)6 am reuşit restaurarea altor două recipiente bastarne (un vas-urnă şi o străchină), provenite din inventarul aşezării de pe malul Moldovei7. Însă, în privinţa celor două strecurători situaţia analogiilor nu este clară, întrucât nu am găsit să le comparăm cu un recipient întreg, ci doar cu fragmentele bastarne de la Boroseşti-Iaşi8, care totuşi prin modul de realizare (la mână, cu aceeaşi distribuţie a perforaţiilor, care încep chiar din buza vasului) formă, pastă, culoare permit să atribuim cele două exemplare sferei de circulaţie bastarnă.

Prezenţa numeroaselor fragmente de origine bastarnă din aşezarea carpică de la Roşiori-Dulceşti nu ne surprinde, dacă ţinem seama de dispunerea graniţei de sud a grupei Poieneşti-Lukaşevka (Piatra Neamţ-sud de Roman-Crasna-Tiraspol), fapt ce corespunde cu aria de răspândire a bastarnilor9.

La final, credem că importanţa descoperirii celor două exemplare constă în argumentarea uneia dintre ocupaţiile de bază ale triburilor bastarne (creşterea animalelor), dar şi a faptului că permit (împreună cu alte dovezi ceramice) ipoteza prezenţei unui grup germanic în aşezarea dacilor de pe malul Moldovei sau a eventualele schimburi comerciale desfăşurate în cadrul comunităţii de la Roşiori-Dulceşti.

Deux passoires bastarnes provenant d’un établissement des carpes de Roşiori-

Dulceşti (Dép. de Neamţ) Résumé

Pendant l'année 2005 on a dévéloppé l'effort de rechèrche sur le chantier

archéologique de Roşiori – Dulceşti. Par conséquence on a élargi la séction III (SIII – ouverte depuis 2004) à l'aide d'une cassette additionnelle; la couche culturelle a révèle l'existence des deux passoires bastarnes encadrés du point de vue chronologique dans les siècles III-II avant J.C. On a aussi découvert d'autres fragments céramiques de provenance bastarne (le laboratoire de restauration nous a fourni un vase-de type urne et une écuelle).

La présence des deux passoires, travaillées à main, polies, noires temoigne d'une des activités que les tribus bastarnes accomplissaient (l' élevage), mais nous indique en même temps leur présence près de la communauté dace de la terrasse de la rivière Moldova.

3 Radu Vulpe, op.cit., p.310-433. 4 M. Babeş, Die Poieneşti-Lukaševka-Kultur, p.185, planşele 2/13 b; 3/16 b; 4/23 a. 5 Ibidem, p.199, planşa 26/1. 6 Idem, Dacii şi bastarnii, p.223, fig.2. 7 Asupra acestor obiecte voi reveni cu amănunte într-un articol viitor. 8 M. Babeş, Die Poieneşti-Lukaševka-Kultur, Bonn, 1993, p.184, planşa 20/7-9. 9 Idem, Dacii şi bastarnii, în Mem.Antiq., II, 1970, p.217-218.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Fig. 1 - Strecurătoare bastarnă, lucrată la mână, de culoare neagră.

Passoire bastarne, travaillé à main, couleur noire.

Fig. 2 – Strecurătoare bastarnă, lucrată la mână, de culoare neagră.

Passoire bastarne, travaillé à main, couleur noire.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

DAVA ŞI CENTRE DE AUTORITATE

Daniel David

Baza esenţială a informaţiilor referitoare la Dacia preromană este reprezentată de dovezile arheologice. În acest sens, habitaturile constituie o sursă de informaţii preţioasă, dar valorificată inegal. Astfel, arheologii au manifestat o relativă lipsă de interes pentru investigarea aşezărilor modeste, de tip „rural”, concentrându-şi atenţia asupra staţiunilor cu statut deosebit, considerate atractive din perspectiva unor descoperiri spectaculoase. Din acest motiv, cunoştinţele despre dava şi cetăţi, deşi destul de fragmentare, sunt mult mai consistente.

Aşezările care au evoluat spre un stadiu protourban în spaţiul carpato-dunărean au fost denumite „oraşe” (πόλεις) de către autorii antici (Diodor, XXI, 12, 2; Cl. Ptolemaios, Geogr., III, 8, 4; Arrian, Anab., I, 4, 5), dar pentru definirea lor se utilizează termenul dava (δαυα), ce apare ca sufix al unor toponime; termenul respectiv apare într-o formă independentă într-o singură lucrare şi într-o grafie coruptă (Hesychios din Alexandria, Λεβα), definind „oraş la traci). Semnificaţia termenului dava este încă nelămurită, existând ipoteze diferite. V. Pârvan şi I.I. Russu, pornind de la argumente lingvistice, interpretau dava drept „aşezare în general”1, în timp ce pentru Vl. Georgiev reprezenta „oraş”2. Teoria lui I.I. Russu a fost preluată, pentru un anumit stadiu, şi de I. Glodariu, care aducea în sprijinul teoriei sale argumentul că numele principalului centru rezidenţial al Daciei, Sarmizegethusa to basileion, nu conţine respectivul sufix3. O altă ipoteză sugerează că dava reprezintă o „fortificaţie” în general4.

I.H. Crişan definea dava drept un centru politic, economic şi religios, similar cu oppidum5. M. Babeş consideră că prin termenul discutat trebuie indicate „marile aglomerări, uneori fortificate, desemnate în limba vorbită de localnici prin cuvântul dava (...). Răspândite în întreaga Dacie, mai ales pe cursurile marilor râuri, aceste staţiuni fuseseră (...) centre politice ale triburilor, locuri de cult şi, totodată, centre ale vieţii economice...”6. o opinie similară o are şi A. Vulpe: „prin dava trebuie înţeles un cuvânt similar celui latin oppidum (fortăreaţă), dar şi centru rezidenţial (politico-religios), meşteşugăresc şi comercial7. În acelaşi sens s-a pronunţat şi K. Strobel, care

1 V. Pârvan, Getica. O protoistorie a Daciei, 1926, p. 277; I.I. Russu, Limba traco-dacilor, 1967, p. 162. 2 Vl. Georgiev, Trakite i tehnijat ezik, Sofia, 1977, p. 184-186, 257-260. 3 I. Glodariu, Arhitectura dacilor – civilă şi militară (sec. II î.e.n.-I e.n.), 1983, p. 72-73 (citată în continuare Arhitectura) 4 Florentina Preda, în Drobeta, 4, 1980, p. 59-72; Margarita Tačeva, în vol. The Thracian World at the Crossroads of Civilisation, I, Bucureşti, 1997, p. 547-557. 5 I.H. Crişan, Burebista şi epoca sa, 1977, p. 290 şi urm. 6 M. Babeş, în Istoria Românilor, I, 2001, p. 799; autorul s-a pronunţat anterior în aceeaşi direcţie în SCIV, 25, 1974, 2, p. 217 şi urm; idem, în vol. Palast und Hütte. Bauen und Wohnen im Altertum, Mainz am Rhein, 1982, p. 461-472; idem, în ArhMold, 17, 1994, p. 53; idem, în EAIVR, II, 1996, p. 27-28. 7 A. Vulpe, în Istoria Românilor, I, 2001, p. 427; autorul a exprimat o opinie similară în M. Zahariade, A. Vulpe, Geto-dacii în istoria militară a lumii antice, 1987, p. 46 sau A. Vulpe, în CICSA, 1-2, 1998, p. 5.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

afirma că „tipul dava este definit ca o caracteristică a culturii dacice din sec. I a.Chr.-I p.Chr. în sensul de aşezare centrală fortificată sau cu o parte fortificată”, fiind necesară „distincţia între fortificaţii (cetăţi) şi aşezări întărite. Numai cele din urmă pot fi considerate dava”8. În ultimul timp, şi I. Glodariu a ajuns la părerea că dava reprezintă centre militare, economice, politico-administrative şi religioase9.

Cea mai plauzibilă este ipoteza Crişan-Babeş-Vulpe, mai ales dacă se iau în calcul acele dava identificate arheologic (ex.: Argedava-Popeşti, Buridava-Ocniţa, Petrodava-Piatra Neamţ, Piroboridava-Poiana, Tamasidava-Răcătău, Zargidava-Brad, Ziridava-Pecica). Acest tip de aşezare indică o centralizare a activităţilor importante, fiind centre politico-economico-religioase ale unui anumit teritoriu, concentrând activităţi meşteşugăreşti şi comerciale, fiind reşedinţă religioasă cu rol în centrul tribal şi, uneori, sediu de garnizoană10.

Acele dava identificate arheologic aparţin cu precădere zonelor de deal şi câmpie, dar aproape sigur au existat şi în regiunile montane. Este vorba de unele staţiuni considerate cetăţi dar care, pornind de la o serie de elemente („acropolă” cu edificii de excepţie, inventar de calitate, aşezări deschise adiacente), se apropie de particularităţile unei dava. Problema ar putea fi elucidată, şi parţial, printr-o analiză combinatorie a siturilor susceptibile a fi dava, însă demersul este dificil din cauza stadiului cercetării şi publicării. Relativa „subţirime” a depunerii arheologice din incintele fortificate ale obiectivelor ce pot fi considerate dava din zonele montane poate fi pusă şi pe seama amplasamentului, care nu permitea o locuire intensă şi că „acropola”-citadelă era un spaţiu doar al elitei. Argumentele pentru catalogarea în rândul dava a unor staţiuni montane şi submontane – considerate cetăţi – sunt: „acropolă” sub forma unei citadele, edificii publice de cult (Băniţa, Bâtca Doamnei, Blidaru-Pietroasa lui Solomon, Căpâlna, Cetăţeni, Costeşti, Piatra Craivii, Piatra Roşie, Polovragi), reşedinţe aristocratice de tipul turnurilor-locuinţă (Blidaru, Căpâlna, Cetăţeni, Costeşti, Divici, Tilişca), lucrări de terasare pentru extinderea suprafeţei locuibile, aşezări „civile” pe terase (cea mai importantă – încă necercetată – se află la Faţa Cetei, lângă Vârful lui Hulpe) sau la baza „acropolei”, morminte princiare (Cetăţeni, Cugir, Tilişca, posibil Costeşti).

Astfel, în lipsa unor criterii sigure, ne aflăm în situaţia de a include în rândul dava aşezări diferite structural (ex. Brad, Cârlomăneşti, Pecica, Piscul Crăsani, Poiana, Popeşti, Radovanu, Răcătău, în raport cu Băniţa, Blidaru, Căpâlna, Costeşti, Piatra Craivii, Piatra Roşie, Tilişca ş.a.). În acest sens putem folosi ca model siturile de la Brad (identificat cu Zargidava) şi Bâtca Doamnei (interpretat Petrodava), care, deşi nu sunt comparabile, au fost incluse de majoritatea specialiştilor în aceeaşi categorie de habitat. Existând această observaţie, putem presupune diferenţe structurale între dava din zonele montane şi cele din regiunile mai joase.

Elementele definitorii pentru o aşezare de tip dava par a fi următoarele:

8 K. Strobel, în SCIVA, 49, 1998, 1, p. 66, nota 17. 9 I. Glodariu, în Istoria Românilor, I, 2001, p. 727-729. 10 Am luat în considerare unele aprecieri făcute de prof.univ.dr. M. Babeş (referat la lucrarea de doctorat a autorului articolului) şi acad. A. Vulpe (conducătorul lucrării respective).

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

intensitate de locuire, „acropolă” (fortificată sau nu) cu edificii publice sau private de excepţie (în special sanctuare), atestarea activităţilor productive şi comerciale, inventar deosebit, aşezări cu statut de „satelit”, morminte aristocratice. Puţine staţiuni îndeplinesc toate aceste criterii (ex. Brad, Piscul Crăsani, Poiana, Popeşti, Radovanu), însă lipsa unuia dintre elementele sus-menţionate nu poate fi un argument decisiv împotriva catalogării propuse.

Sectorul principal al unei dava este „acropola”; dezvelirea unor construcţii spectaculoase şi inventarul sugerează că avea un statut aparte, destinat elitei, şi reprezintă, de regulă, nucleul cel mai vechi al aşezării, prezentând diferenţe în raport cu sectorul aşa-zis „civil”. Pornind de la observaţiile de mai sus, se disting două tipuri de „acropolă”: 1. sector (fortificat sau nu) individualizat faţă de restul aşezării, cu depuneri consistente şi complexe de excepţie (ex. Brad, Cârlomăneşti, Maja Kopanja, Ocniţa, Pecica, Piscul Crăsani, Popeşti, Răcătău, Satu Nou etc.); 2. citadelă în poziţie dominantă, adăpostind reşedinţe aristocratice şi edificii comunitare, cu o locuire obişnuită nesemnificativă; uneori construcţiile sunt amplasate pe terase antropogene extramuros (ex. Băniţa, Bâtca Doamnei, Blidaru, Căpâlna, Cetăţeni, Costeşti, Piatra Craivii, Piatra Roşie, Polovragi, Tilişca).

O caracteristică importantă a aşezărilor de tip dava este asociată cultului comunitar, conctretizată prin descoperirea unor sanctuare absidate liniare/ rectangulare (Brad, Bucureşti-„Tei”, Cârlomăneşti, Cetăţeni, Malaja Kopanja, Pecica, Popeşti, Piatra Roşie, Piscul Crăsani, Solotvino, posibil Copăcel, Şimleul Silvaniei), rectangulare simple (Cârlomăneşti, Ocniţa, Radovanu, posibil Borduşani, Bucureşti-„Mihai Vodă”, Popeşti, Satu Nou, Vlădiceasca), absidate complexe/ circulare cu compartiment central rectangular absidat (Brad), circulare simple (Pecica, posibil Piatra Craivii, Polovragi) sau cu aliniamente de plinte (Băniţa, Bâtca Doamnei, Blidaru-Pietroasa lui Solomon, Căpâlna, Costeşti, Piatra Craivii, Piatra Roşie). În unele dintre edificiile comunitare religioase – sanctuare absidate liniare sau rectangulare simple – au fost descoperite eschara (Borduşani, Bucureşti-„Mihai Vodă”, Cârlomăneşti, Piscul Crăsani, Popeşti, Radovanu, Satu Nou, Vlădiceasca); amenajări similare – probabil asociate cultului casnic – au fost descoperite şi în construcţii probabil cu rol de locuinţe. Pe „acropola” unor dava au fost cercetate complexe speciale, considerate „fântâni votive” (Brad, Poiana, Popeşti şi Răcătău; ultimele cercetări indică posibilitatea ca amenajarea de la Popeşti să fi fost fântână/ cisternă).

În preajma unor aşezări oppidane au fost descoperite morminte princiare: Brad, Cetăţeni, Cugir, Piscul Crăsani, Poiana, Popeşti, Radovanu, Tilişca, posibil Costeşti şi Satu Nou11; un mormânt similar a fost cercetat la Călan-Streisângeorgiu12, la o

11 A. Vulpe, în Thraco-Dacica, 1, 1976, p. 193-215; M. Babeş, în SCIVA, 39, 1988, 1, p. 3-32; V. Sîrbu, Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice în lumea geto-dacilor, 1993; Cronica, Călăraşi, 1998, p. 65-66 (Costeşti); Cronica cercetărilor arheologice din perioada 1983-1992, Bucureşti, 1997, p. 84 (Satu Nou). 12 V. Eskenasy, în SCIVA, 28, 1977, 4, p. 603-609; A. Rustoiu, Războinici şi artizani de prestigiu în Dacia preromană, 2002, p. 47 şi urm.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

distanţă nu prea mare de Costeşti, Blidaru şi Piatra Roşie. În privinţa repartiţiei complexelor de cult se observă că sanctuarele

rectangulare simple şi eschara se concentrează în regiunea extracarpatică – în special în Muntenia – într-o zonă pe care o putem interpreta „getică”, iar sanctuarele cu aliniamente sunt caracteristice zonei intracarpatică, interpretabilă ca „dacică”. De asemenea, în multe aşezări – protourbane sau rustice – au fost descoperite gropi ce conţineau schelete umane („descoperiri macabre”), considerate a fi dovezile unor sacrificii13.

O problemă încă nerezolvată priveşte structura unei dava: doar staţiunea rezidenţială, formată din „acropolă”, aşezarea deschisă adiacentă şi eventualele aşezări-„satelit”, sau mai multe centre rezidenţiale situate la distanţe mici între ele, formând un ansamblu de aşezări întărite şi rurale: A. Vulpe crede că ambele variante sunt corecte, considerând dava atât obiectivele de la Brad, Pecica, Poiana, Popeşti ş.a., cât şi concentrările de aşezări rezidenţiale din zona Piatra Neamţ (Bâtca Doamnei, Bolovoaia, Cozla, Piatra Şoimului), bazinul Trotuşului (Moineşti, Tiseşti) sau din sudul Depresiunii Ciucului14. Această ipoteză are doar un caracter speculativ ce nu poate fi confirmată sau nu doar cu ajutorul arheologiei.

Un alt aspect neclar este stabilirea teritoriului aflat sub autoritatea unei dava; în general, se observă că aşezările cu posibil statut de „satelit” se concentrează pe o rază de 20-25 km în jurul „acropolei”. Însă, pornind de la stadiul cercetării aşezărilor rurale (şi nu numai), se impune o maximă prudenţă când stabilim relaţii între situri pornind doar de la situaţia topografică, fără siguranţa unei contemporaneităţi. Concentrări de obiective rurale – cu observaţia că marea majoritate au fost depistate prin cercetări de suprafaţă, având un grad ridicat de incertitudine cronologică – au fost stabilite în preajma staţiunilor de la Brad, Covasna, Miercurea Ciuc, Moigrad, Ocniţa, Pecica, Piatra Craivii, Piatra Neamţ, Poiana, Popeşti, Radovanu, Răcătău, Sighişoara, Şimleul Silvaniei, Vlădiceasca ş.a.

Pentru zonele în care n-au fost identificate aşezări susceptibile a fi dava, se pune întrebarea dacă nu cumva acest statut era asociat celei mai importante aşezări din zona respectivă, chiar dacă prezintă trăsături rustice. Astfel, rolul de centru politico-economico-religios poate fi atribuit staţiunii care se individualizează faţă de aşezările din zonă prin suprafaţă, grosimea depunerii, activitatea productivă, complexe de cult, clădiri mai pretenţioase etc. (de ex., siturile de la Bâzdâna, Beclean, Berindia, Borduşani, Copăcel, Tăşnad, Vlădiceasca – unele fortificate – se evidenţiază în raport cu aşezările din jur). În aceste condiţii, când nu toate staţiunile ce par să reprezinte aşezări cu importanţă economică, politică şi religioasă prezintă particularităţile unei dava, se poate utiliza pentru definirea lor termenul „centru de autoritate”; astfel, orice dava este un centru de autoritate dar nu şi invers.

Cele mai reprezentative aşezări ale civilizaâiei geto-dace „clasice” sunt cele de la Grădiştea de Munte-„Dealul Grădiştii” (identificată cu Sarmizegethusa to

13 M. Babeş, op.cit., 1988, p. 13-16. 14 A. Vulpe, în vol. Faţetele istoriei. Omagiul academicianului Ştefan Ştefănescu, 2000, p. 408 şi urm.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

basileion)15 şi Racoş-„Tepeiul Ormenişului”16. Cele două obiective au un caracter excepâional indicat de densitatea locuirii, arhitectură specială, concentrare de monumente de cult, sistem defensiv, artefacte deosebite ş.a. Amplasamentul respectivelor situri, în special pentru regiunea Munţilor Orăştiei – nefavorabil unei vieţi cotidiene normale – sugerează un caracter aparte, probabil sacru. Amenajările din cele două aşezări indică un efort social apreciabil, subliniind statutul special. Monumentele publice de cult dezvelite pe Dealul Grădiştii şi Tepeiul Ormenişului constau din sanctuare absidate (complexe şi liniare), circulare simple şi cu aliniamente de plinte, majoritatea concentrându-se în „zone sacre”: terasele X-XI de pe Dealul Grădiştii şi „acropola” de la Racoş. În apropierea Sarmizegethusei există câteva staţiuni cu statut aparte, asociat în special cultului: Feţele Albe (ansamblul de terase de la „Şesul cu brânză” prezintă analogii de amenajare cu „zona sacră” de pe Dealul Grădiştii”), Meleia, Pustâiosu, Rudele şi – posibil – Tâmpu17 (fig. 2). Pornind de la

15 D.M. Teodorescu, în ACMIT, 3, 1930-1931, p. 45-68; C. Daicoviciu şi colab., în SCIV, 1, 1950, p. 137-148; idem, în SCIV, 2, 1951, p. 95-126; idem, în SCIV, 3, 1952, p. 281-310; idem, în SCIV, 4, 1953, 1-2, p. 153-219; idem, în SCIV, 5, 1954, 1-2, p. 123-159; idem, în Materiale, 5, 1959, p. 379-401; idem, în Materiale, 7, 1961, p. 301-320; idem, în Materiale, 8, 1962, p. 463-476; idem, în Materiale, 10, 1973, p. 61-86; C. Daicoviciu, Al. Ferenczi, Aşezări dacice din Munţii Orăştiei, 1951; I. Glodariu, în ActaMN, 12, 1975, p. 107-134; idem, în vol. Daco-Geţii. 80 de ani de cercetări arheologice sistematice la cetăţile dacice din Munţii Orăştiei, 2004, p. 39-46 (citată în continuare Daco-Geţii); H. Daicoviciu şi colab., în Materiale, 13, 1979, p. 135-137; idem, în Materiale, 14, 1980, p. 161-163; idem, în Materiale, 17/1, 1983, p. 232-235; H. Daicoviciu, în ActaMN, 17, 1980, p. 65-79; E. Iaroslavschi, în ActaMN, 20, 1983, p. 371-382; idem, în ActaMN, 22-23, 1985-1986, p. 453-458; idem, în ActaMN, 31/1, 1994, p. 49-53; Ist. Ferenczi, în Apulum, 25, 1989, p. 127-159; H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, Cetăţi şi aşezări dacice din sud-vestul Transilvaniei, 1989; I. Glodariu, E. Iaroslavschi, Adriana Rusu-Pescaru, Fl. Stănescu, Sarmizegetusa Regia – capitala Daciei preromane, 1996; Gabriela Gheorghiu, în ActaMN, 33/1, 1996, p. 375-380; G. Florea, Liliana Suciu, în vol. Daco-Geţii, p. 63-74. 16 I. Glodariu, în Documente recent descoperite şi informaţii arheologice, Bucureşti, 1976, p. 32-37; idem, în Arhitectura, p. 104-105; I. Glodariu, Fl. Costea, în EphemNap, 1, 1991, p. 21-40; Fl. Costea, RAJBraşov, I, p. 54-55; II, p. 47-54; idem, în Angustia, 4, 1999, p. 105-119; idem, în Angustia, 5, 2000, p. 222-223; idem, Dacii din sud-estul Transilvaniei înaintea şi în timpul stăpânirii romane, 2002, p. 181-182, 193-196 şi passim; Fl. Costea, Angelica Bălos, în Cumidava, 20, 1996, p. 41-64; idem, în vol. Daco-

Geţii; A. Vulpe, în CICSA, 1-2, 1998, p. 7. 17 H. Daicoviciu, I. Glodariu, în ActaMN, 6, 1969, p. 465-473; idem, în vol. Ier Congrés International de Thracologie. Contributions roumaines, Sofia, 1972, p. 77-121; H. Daicoviciu, în Apulum, 9, 1971, p. 257-263; H. Daicoviciu, I. Glodariu, I. Piso, în ActaMN, 10, 1973, p. 65-95; I. Glodariu, Arhitectura, p. 21; H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, op.cit., p. 161-165, 192-193; I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu-Pescaru, Fl. Stănescu, op.cit., p. 141-153 (Feţele Albe); C. Daicoviciu şi colab., în Materiale, 5, 1959, p. 391; idem, în Materiale, 6, 1959, p. 346-349; idem, în Materiale, 7, 1961, p. 308-315; idem, în Materiale, 8, 1962, p. 467-473; H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, op.cit., p. 156-172, 214-217; I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu-Pescaru, Fl. Stănescu, op.cit., p. 156-159; A. Vulpe, în Thraco-Dacica, 7, 1986, p. 102, nota 6 (Meleia); C. Daicoviciu şi colab., în Materiale, 3, 1957, p. 270-276; idem, în Materiale, 5, 1959, p. 380; I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu-Pescaru, Fl. Stănescu, op.cit., p. 78-79 (Pustâiosu); C. Daicoviciu şi colab., în Materiale, 5, 1959, p. 380-385; idem, în Materiale, 6, 1959, p. 341-346; I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu-Pescaru, Fl. Stănescu, op.cit., p. 160-161 (Rudele); C. Daicoviciu şi colab., în Materiale, 8, 1962, p. 474; I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu-Pescaru, Fl. Stănescu, op.cit., p. 155-156 (Tâmpu); I. Glodariu, în Thraco-Dacica, 1, 1976, p. 249-258 (pentru caracterul laic); A. Vulpe, op.cit., p. 101-111 (pentru caracterul sacru al locuirii de la Meleia-Rudele).

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

aceste observaţii, aşezările de la Grădiştea de Munte şi Racoş pot fi definite cu termenul „centre de autoritate şi religioase”

Ansamblul de pe Dealul Grădiştii (sanctuare, edificii speciale, locuinţe, ateliere, elemente defensive, terasări), ce ocupă o suprafaţă de cca. 6 kmp, a fost considerat capitala Daciei începând cu domnia lui Burebista, însă dovezile sigure de locuire datează din epoca augustee; materiale mai vechi, pe baza cărora s-a propus o datare mai timpurie (monede Thasos şi Dyrrhachium, denari republicani romani din perioada 124-81 a.Chr.) au fost găsite întâmplător sau în contexte neclare. Autorii antici care se referă la Burebista (Strabon, Iordanes) nu pomenesc Sarmizegethusa, care este menţionată de Cl. Ptolemaios (Geogr., III, 8, 4); geograful alexandrin se referă la o perioadă post-Burebista, cele mai vechi surse ale sale fiind, probabil, din epoca lui Augustus18. De asemenea, se pune întrebarea de ce pe majoritatea teraselor de pe Dealul Grădiştii (exceptând „zona sacră”) a fost identificat un singur nivel de amenajare, despre care se afirmă că a fost distrus cu prilejul războaielor traiane. Dacă respectiva constatare este corectă, majoritatea complexelor aparţin chiar unei epoci post-augustee, neputând fi asociate datei propuse pentru întemeierea Sarmizegethusei.

Pornind de la observaţiile de mai sus, în rândul centrelor de autoritate – dintre care unele sunt dava – am inclus staţiunile19 de la Barboşi20, Băniţa21, Bâzdâna22, Beclean23, Berindia24, Borduşani25, Brad26, Braşov27, Bucureşti28, Căpâlna29, Cândeşti30, Cârlomăneşti31, Celei-Corabia32, Cetăţeni33, Copăcel34, Costeşti35,

18 A. Vulpe, în vol. Feţele istoriei..., p. 408 şi urm. 19 Notele bibliografice privind centrele de autoritate conţin doar lucrările esenţiale. 20 N. Gostar, Cetăţi dacice din Moldova, 1969, p. 29-35; S. Sanie, în ArhMold, 11, 1987, p. 103-111; idem, în ArhMold, 12, 1988, p. 53-102. 21 Oct. Floca, în M. Macrea, Oct. Floca, N. Lupu, I. Berciu, Cetăţi dacice din sudul Transilvaniei, 1966, p. 23-33; I. Glodariu, Arhitectura, p. 82-83; A. Rustoiu, în EphemNap, 2, 1992, p. 49-56. 22 C.M. Tătulea, în Thraco-Dacica, 5, 1984, p. 92-110; idem, în Oltenia, 7-8, 1988-1989, p. 15-28; Vl. Zirra, D. Pop, în AO, SN, 10, 1995, p. 13-27. 23 G. Florea, Liliana Suciu, în Istros, 10, 2000, p. 223-224. 24 S. Dumitraşcu, I. Ordentlich, în Crisia, 3, 1973, p. 47-95. 25 G. Trohani, în CAMNI, 10, 1997, p. 39-45; G. Trohani, V. Sîrbu, în vol. Studii de istorie. Omagiu prof. Ioan Glodariu, Cluj-Napoca, 2001, p. 17-26. 26 V. Ursachi, Zargidava. Cetatea dacică de la Brad, 1995 (recenzie M. Babeş, în SCIVA, 47, 1996, 2, p. 232-233; idem, în Zargidava. Revistă de istorie, 1, Bacău, 2002, p. 7-16. 27 Fl. Costea, în Cumidava, 20, 1996, p. 71-86; idem, Dacii din sud-estul Transilvaniei..., 20025, p. 162-163, 176-177 şi passim. 28 D.V. Rosetti, în PMMB, 2, 1935, p. 66-69; S. Morintz, Gh. Cantacuzino, în Bucureşti, 1, 1954, p. 45-132; Vl. Zirra, în Bucureşti, 1, 1954, p. 132-136; I. Glodariu, op.cit., p. 52. 29 I. Glodariu, V. Moga, Cetatea dacică de la Căpâlna, 1989. 30 Marilena Florescu, în RMMMIA, 50, 1981, p. 26-34; A. Florescu, M. Florescu, în SAA, 1, 1983, p. 72-93.; V. Bobi, Civilizaţia geto-dacilor de la Curbura Carpaţilor, 1999, p. 53 şi urm. Şi passim. 31 M. Babeş, în Dacia, NS, 19, 1975, p. 125-139; idem, în SCIVA, 28, 1977, 3, p. 319-352; Despina Gugiu-Măgureanu, în vol. Daco-Geţii, p. 249-258; Cronica, 2004, nr. 49. 32 D. Tudor, Sucidava, 1974, p. 10-11, 21-23; C.M. Tătulea, Fl. Bîciu, în Oltenia, 2, 1980, p. 59-67; Oct. Toropu, C.M. Tătulea, în SympThrac, 1, Craiova, 1983, p. 53-54. 33 R. Vulpe, Aşezări getice din Muntenia, 1966, p. 38-42; D.V. Rosetti, L. Chiţescu, în BMI, 42, 1973, 4, p. 55-58; L. Chiţescu, în CAMNI, 2, 1976, p. 155-186; M. Babeş, în SCIVA, 50, 1999, 1-2, p. 11-31;

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Covasna36, Craiva37, Crăsani38, Cugir39, Deva40, Divici41, Grădiştea42, Grădiştea de Munte-„Vârful lui Hulpe”-„Faţa Cetei”43, Luncani-„Piatra Roşie”44, Malaja Kopanja45, Mănăstioara-Fitioneşti46, Mereşti47, Miercurea Ciuc-„Jigodin”48, Moigrad49, Ocniţa50, Ocolişu Mic-„Blidaru”-„Pietroasa lui Solomon”51, Orlovka52,

Cronica, Mangalia, 2005, p. 397-398. 34 Fl. Costea, în ActaMP, 5, 1981, p. 69 şi urm.; idem, în ActaMN, 24-25, 1987-1988, p. 97-109; idem, Dacii din sud-estul Transilvaniei..., 2002, p. 57, 186-187. 35 D.M. Teodorescu, în ACMIT, 2, 1929, p. 265-294; H. Daicoviciu, în Sargetia, 14, 1978, p. 103-114; H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, op.cit., p. 178-180 şi passim; I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu-Pescaru, Fl. Stănescu, op.cit. 36 Viorica Crişan, V. Sîrbu, Cristina Popescu, Covasna-„Cetatea Zânelor”. Un munte din Carpaţi

fortificat de daci. Noi descoperiri arheologice în sud-estul Transilvaniei, Covasna, 2003. 37 I. Berciu, H. Daicoviciu, Al. Popa, în Celticum, 12, Rennes, 1965, p. 115-162; I. Berciu, Al. Popa, în Materiale, 11, 1971, p. 261-284; V. Moga, în vol. Studii Dacice, Cluj-Napoca, 1981, p. 103-116; Cronica, Costanţa, 2006, p. 143-144. 38 I. Andrieşescu, Piscul Crăsani, 1924; V. Pârvan, Getica, 1926, p. 173-220; N. Conovici, în Documente noi descoperite şi informaţii arheologice, Bucureşti, 1981; idem, în Pontica, 27, 1994, p. 61-84; Cronica cercetărilor arheologice din perioada 1983-1992, Bucureşti, 1997, p. 70-73. 39 I.H. Crişan, Fl. Medeleţ, în Materiale, 13, 1979, p. 105-107; I.H. Crişan, în Apulum, 18, 1980, p. 81-87; EAIVR, I, 1994, p. 387-388 (voce I.H. Crişan). 40 Oct. Floca, în vol. Omagiul lui Constantin Daicoviciu, 1960, p. 205-214; idem, în Sargetia, 6, 1969, p. 7-36; I.P. Albu, în Apulum, 9, 1971, p. 139-145; I. Andriţoiu, în Sargetia, 10, 1973, p. 11-25; L. Mărghitan, Cercetări arheologice pe vatra oraşului Deva, Deva, 1971. 41 M. Gumă, S.A. Luca, C. Săcărin, în Banatica, 9, 1987, p. 199-238; M. Gumă, A Rustoiu, C. Săcărin, în CAANT, 1, 1995, p. 401-426; idem, în CAANT, 2, 1997, p. 373-399. 42 V. Sîrbu, Dava getică de la Grădiştea, 1996. 43 C. Daicoviciu, Al. Ferenczi, op.cit., p. 45-46; I. Glodariu, op.cit., p. 35-36, 100, 112-118; H. Daicoviciu, Şt. Ferenczi, I. Glodariu, op.cit., p. 208. 44 C. Daicoviciu, Cetatea dacică de la Piatra Roşie, 1954; I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu-Pescaru, Fl. Stănescu, op.cit., p. 165-169. 45 V. Kotigoroško, Ţinuturile Tisei superioare în veacurile III î.e.n.-IV e.n. (Perioada La Tène şi romană), 1995, p. 72-80; EAIVR, III, 2000, p. 18-19 (voce M. Babeş); V. Kotigoroško, I. Prohnenko ş.a., în StComSatuMare, 17-19/1, 2000-2004, p. 63-69 (despre necropolă). 46 M. Florescu, Gh. Constantinescu, în Danubius, 1, 1967, p. 61-73; Gh. Constantinescu, în Vrancea, 1, 1978, p. 14-34; A. Florescu, M. Florescu, op.cit., p. 72-93; V. Bobi, op.cit., p. 58 şi urm. 47 V. Crişan, Ist. Ferenczi, ActaMN, 31/1, 1994, p. 377-437; V. Crişan, Dacii din estul Transilvaniei, 2000, p. 54-56 şi passim. 48 Al. Ferenczi, în ACMIT, 4, 1932-1938, p. 240-267; Z. Székely, în Cumidava, 3, 1969, p. 103-107; V. Crişan, op.cit., p. 45-50. 49 M. Macrea, M. Rusu, în Dacia, NS, 4, 1960, p. 201-229; Al.V. Matei, în ActaMP, 10, 1986, p. 126-128; H. Pop, în ActaMP, 17, 1993, p. 91-105; idem, în RevBis, 12-13, 1999, p. 112-121; EAIVR, III, 2000, p. 92-93 (voce M. Babeş). 50 D. Berciu, Buridava dacică, 1981 (recenzie M. Babeş, în SCIVA, 33, 1982, 2, p. 250-255); EAIVR, III, 2000, p. 217-219 (voce D. Berciu, M. Babeş). 51 C. Daicoviciu şi colab., în SCIV, 5, 1954, 1-2, p. 124-147; idem, în SCIV, 6, 1955, 1-2, p. 219-229; idem, în Materiale, 3, 1957, p. 263-270; idem, în Materiale, 8, 1962, p. 463-466; I. Glodariu, E. Iaroslavschi, A. Rusu-Pescaru, Fl. Stănescu, op.cit., p. 67-72; A. Pescaru, E. Pescaru, Cristina Bodo, în vol. Daco-Geţii, p. 63-74. 52 N. Gostar, în Latomus, 26, 1967, 4, p. 987-995; EAIVR, III, 2000, p. 242-243 (voce M. Babeş).

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Pecica53, Piatra-Neamţ-„Bâtca Doamnei”54, Poiana55, Polovragi56, Popeşti57, Radovanu58, Răcătău59, Râşnov60, Satu Nou61, Săvârşin62, Sighişoara63, Solotvino64, Sprâncenata65, Şimleul Silvaniei-„Observator”66, Tăşad67, Tilişca68, Tiseşti-Tg. Ocna69, Tinosu70, Vlădiceasca71, Zimnicea72. Includerea unor staţiuni în această categorie este doar prezumtivă, incertitudinea fiind provocată în multe cazuri de lipsa cercetărilor sistematice sau insuficienţa datelor publicate (este cazul obiectivelor de la Beclean, Berindia, Braşov, Bucureşti, Cândeşti, Celei-Corabia, Cugir, Deva,

53 I.H. Crişan, Zargidava, 1978. 54 N. Gostar, în vol. Omagiul lui P. Constantinescu-Iaşi, 1965, p. 81-86; idem, Cetăţi dacice din Moldova, p. 9-26; V. Mihăilescu-Bîrliba, în Documente recent descoperite şi informaţii arheologice, Bucureşti, 1984, p. 21-25. 55 R. Vulpe, Ecaterina Dunăreanu-Vulpe, în Dacia, 3-4, 1927-1932, p. 253-351; R. Vulpe şi colab., în SCIV, 2, 1951, 1, p. 177-261; idem, în SCIV, 3, 1952, p. 191-193; Silvia Teodor, în Carpica, 23/1, 1992, p. 114-124; EAIVR, III, 2000, p. 334-335 (voce A. Vulpe, C. Preda). 56 Valentina Buşilă, A. Vulpe, în Drobeta, 1, 1974, p. 141-146; Fl. Marinescu, în SMMIM, 4-5, 1971-1972, p. 5-13; idem, în SMMIM, 10, 1977, p. 25-40. 57 R. Vulpe, în SCIV, 6, 1955, 1-2, p. 239-269; idem, în Materiale, 3, 1957, p. 227-246; idem, în Materiale, 5, 1959, p. 339-349; idem, în Materiale, 6, 1959, p. 307-324; idem, în Materiale, 7, 1961, p. 321-338; idem, în Materiale, 8, 1962, p. 457-461; A. Vulpe, în Thraco-Dacica, 1, 1976, p. 193-217; idem, în CAMNI, 4, 1981, p. 58-66; idem, în CAMNI, 8, 1986, p. 43-53; idem, în CAMNI, 10, 1997, p. 163-172; A. Vulpe, Marieta Gheorghiţă, în CAMNI, 3, 1979, p. 95-105; Nona Palincaş, în CAMNI, 10, 1997, p. 173-192; G. Trohani, în CAMNI, 10, 1997, p. 193-229. 58 D. Şerbănescu, în Thraco-Dacica, 6, 1985, p. 21-28; idem, Contribuţii arheologice la civilizaţia geto-

dacilor din centrul Câmpiei Române, teză de doctorat, Bucureşti, 1998; E. Comşa, în SympThrac, 7, Tulcea, 1988, p. 290-292. 59 V. Căpitanu, V. Ursachi, în Carpica, 2, 1969, p. 93-130; V. Căpitanu, în Carpica, 8, 1976, p. 49-120; idem, în Carpica, 18-19, 1986-1987, p. 71-214; idem, în Carpica, 23/1, 1992, p. 131-192; idem, în Carpica, 26/1, 1997, p. 50-118. 60 Fl. Costea , în Cumidava, 4, 1970, p. 17-24; idem, în Cumidava, 14, 1989, p. 41-66; idem, în ActaMN, 31/1, 1994, p. 185-198; idem, Dacii din sud-estul Transilvaniei..., 2002, p. 183-184. 61 M. Irimia, N. Conovici, în Thraco-Dacica, 10, 1989, p. 115-151; N. Conovici, M. Irimia, în vol. Studia in honorem Ion Niculiţă, Chişinău, 1999, p. 196-212; Cronica cercetărilor arheologice din perioada 1983-1992, Bucureşti, 1996, p. 84-89. 62 M. Barbu, în Ziridava, 12, 1980, p. 101-106; idem, în Ziridava, 19-20, p. 48-51; RAMIJArad, 1999, p. 106-109. 63 I. Andriţoiu, A. Rustoiu, Sighişoara-Wietenberg. Descoperirile preistorice şi aşezarea dacică, 1997. 64 A. Rustoiu, Solotvino-„Cetate” (Ucraina Transcarpatică), 2002. 65 C. Preda, Geto-dacii din bazinul Oltului Inferior. Dava de la Sprâncenata, 1986. 66 Al.V. Matei, în ActaMP, 3, 1979, p. 17-18; H. Pop, în ActaMP, 16, 1992, p. 129-138; idem, în Sargetia, 25, 1992-1994, p. 25-41; idem, în RevBis, 12-13, 1999, p. 114-121. 67 S. Dumitraşcu, în Crisia, 2, 1972, p. 129-131; N. Chidioşan, în Crisia, 7, 1977, p. 27-44. 68 N. Lupu, Tilişca. Aşezările arheologice de pe Căţănaş, 1989. 69 A. Niţu, M. Zămoşteanu, în Materiale, 6, 1959, p. 375-382; C. Matasă, în ArhMold, 2-3, 1964, p. 11-62; Situri arheologice cercetate în perioada 1983-1992, Brăila, 1996, p. 116. 70 R. Vulpe, E. Dunăreanu-Vulpe, în Dacia, 1, 1924, p. 166-223; R. Vulpe, în StMatPloieşti, 1, 1968, p. 21-30. 71 G. Trohani, în CAMNI, 1, 1975, p. 151-173; idem, în CAMNI, 2, 1976, p. 87-129; idem, în CCDJ, 3-4, 1987, p. 53-61. 72 I. Nestor, în SCIV, 1, 1950, 1, p. 93-102; R. Vulpe, Aşezări getice din Muntenia, p. 19-27.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Mănăstioara-Fitioneşti, Orlovka, Săvârşin, Tăşad, Tiseşti, Vârful lui Hulpe-Faâa Cetei); de asemenea, există posibilitatea ca şi alte aşezări să poată fi incluse în această categorie.

Un argument împotriva catalogării în rândul centrelor de autoritate a unora dintre aceste situri este distanţa redusă dintre ele: cca. 1,5-2 km între Costeşti şi Blidaru, 2-2,5 km între Blidaru şi Piatra Roşie sau Costeşti şi Vârful lui Hulpe, 3,5-4 km între Căpâlna şi Tilişca. În acest sens trebuie însă luat în calcul posibilele decalaje cronologice între funcţionarea respectivelor centre. Unel (Băniţa, Blidaru, Căpâlna, Costeşti, Cugir, Piatra Craivii, Piatra Roşie, Tilişca, Vârful lui Hulpe) au fost considerate componente ale sistemului defensiv din jurul Sarmizegethusei. Stadiul actual al cercetărilor nu permite demonstrarea unui paralelism cronologic între siturile sus-menţionate şi ansamblul de pe Dealul Grădiştii. Astfel, staţiunile de la Băniţa şi Cugir sunt insuficient cunoscute, cele de la Costeşti, Piatra Craivii şi Tilişca nu conţin indicatori cronologici din a doua jumătate a sec. I p.Chr., la Piatra Roşie pare să fi existat o reşedinţă religioasă în sec. I a.Chr., anterioară citadelei în tehnică elenistică, iar incinta cu zid „sec” aparţine, se pare, evului mediu73, situl de la Vârful lui Hulpe-Faţa Cetei este practic necunoscut, iar la Căpâlna se presupune o reşedinţă aristocratică în sec. I a.Chr.74. În privinţa repartizării teritoriale, centrele de autoritate sunt întâlnite în toată Dacia (fig. 1), excepţie făcând Moldova nordică şi Basarabia (unde în sec. II-I a.Chr. este atestată cultura Poieneşti-Lukaševka75); nu se cunosc motivele pentru care în sec. I a.Chr.-I p.Chr. geto-dacii nu au întemeiat aşezări în regiunea respectivă.

Pornind de la izvoarele scrise, s-au propus următoarele identificări ale unor centre de autoritate cu toponime antice76: Barboşi-Dinogetia, Brad-Zargidava, Cândeşti-Paloda/Polonda, Covasna-Ramidava, Celei-Sucidava, Craiva-Apoulons sau Ranisstorum, Cugir-Singidava, Grădiştea-Zusidava, Malaja Kopanja-Setidava, Miercurea Ciuc-Sangidava, Moigrad-Porolissum, Ocniţa-Buridava, Orlovka-Aliobrix, Pecica- Ziridava, Piatra Neamţ-Petrodava, Poiana-Piroboridava, Popeşti-Argedaon/Argedava, Răcătău-Tamasidava, Râşnov-Cumidava, Şimleul Silvaniei-Dokidava, Tiseşti-Utidava.

Lista siturilor considerate „centre de autoritate şi religioase”, „centre cu

caracter religios” şi „centre de autoritate”

1. Barboşi-„Tirighina”

2. Băniţa-„Piatra Cetăţii”/ „Cetatea Bolii”

3. Bâzdâna-„La Cetate”

73 R. Popa, în Sargetia, 13, 1977, p. 277-283; K. Strobel, în SCIVA, 49, 1998, 2, p. 207-212. 74 K. Strobel, op.cit. 75 M. Babeş, Die poieneşti-Lukaševka-Kultur. Ein Beitrag zur kuturgeshichte im Raum östlich der Karpaten den letzen Jahrhunderten von Christi Geburt, Bonn, 1993. 76 Printre lucrările în acest sens, vezi V. Pârvan, op.cit., p. 274 şi urm.; M. Macrea, în AISC, 4, 1941-1943, p. 234 şi urm.; A. Vulpe, în StCl, 6, 1964, p. 233-246; idem, în SCIVA, 31, 1980, 1, p. 5-11; idem, în vol. Faţetele istoriei..., 2000, p. 407-419; Ioana Bogdan-Cătăniciu, în ActaMN, 24-25, 1987-1988, p. 148 şi urm.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

4. Beclean-„Dealul Bileag”

5. Berindia-„Şindrioara”

6. Borduşani-„Popina”

7. Brad-„La Stâncă”

8. Braşov-„Pietrele lui Solomon”-„Valea Răcădăului”

9. Bucureşti-„Mihai Vodă”-„Radu Vodă”-„Tei”

10. Căpâlna-„Cetăţuia Nacu”

11. Cândeşti-„Cetate”

12. Cârlomăneşti-„Cetate”

13. Celei-Corabia

14. Cetăţeni-„Schitul lui Negru Vodă”-„Poiana Târgului”-„Monumente”

15. Copăcel-„La Gheorghioeşti”

16. Costeşti-„Cetăţuia”

17. Covasna-„Cetăţuia Zânelor”

18. Craiva-„Piatra Craivii”

19. Cugir-„Dealul Cetăţii”

20. Deva-„Dealul Cetăţii”

21. Divici-„Grad”

22. Grădiştea-„Movila Crestată”

23. Grădiştea de Munte-„Dealul Grădiştii”

24. Grădiştea de Munte-„Feţele Albe”

25. Grădiştea de Munte-„Meleia”

26. Grădiştea de Munte-„Pustâiosu”

27. Grădiştea de Munte-„Rudele”

28. Grădiştea de Munte-„Tâmpu”

29. Grădiştea de Munte-„Vârful lui Hulpe”-„Faţa Cetii”

30. Luncani-„Piatra Roşie”

31. Malaja Kopanja-„Gorodište”

32. Mănăstioara-Fitioneşti

33. Mereşti-„Dâmbul Pipaşilor”

34. Miercurea Ciuc-„Jigodin”

35. Moigrad-„Măgura Moigradului”

36. Ocniţa-„Cosota”

37. Ocolişu Mic-„Blidaru”-„Pietroasa lui Solomon”

38. Orlovka-„Piatra Cartalului”

39. Pecica-„Şanţul Mare”

40. Piatra Neamţ-„Bâtca Doamnei”-„Cozla”

41. Poiana-„Cetate”

42. Polovragi-„Padeşul”

43. Popeşti-„Nucet”

44. Racoş-„Tepeiul Ormenişului”-„Piatra Detunată”-„Tepeiul Racoşului”-„Dealul

Vărăriei”

45. Radovanu-„Gorgana a doua”

46. Răcătău-„Cetăţuia”

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

47. Râşnov-„Cetate”-„Blocuri”

48. Satu Nou-„Valea lui Voicu”

49. Săvârşin-„Cetăţeaua”

50. Sighişoara-„Wietenberg”

51. Solotvino-„Cetate”

52. Sprâncenata-„Gâlmee”

53. Şimleul Silvaniei-„Observator”-„Cetate”

54. Tăşad-„Cetăţeaua”

55. Tilişca-„Căţănaş”

56. Tiseşti-Tg. Ocna-„Titelca”-„Podei”

57. Tinosu

58. Vlădiceasca-„Ghergălăul Mare”

59. Zimnicea-„Cetate”

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Fig. 1

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Fig. 2

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

NOTĂ ASUPRA INVENTARULUI UNUI MORMÂNT SARMATIC

Daniel Garvăn, Alin Frînculeasa În rândurile ce urmează ne propunem să aducem la cunoştinţa celor interesaţi

câteva piese ce fac parte din inventarul unui mormânt, ce poate fi atribuit sarmaţilor, datând din secole II-III d.Hr. Precum majoritatea descoperirilor sarmatice din Podişul Central Moldovenesc, aceste piese provin din descoperiri fortuite1.

Piesele care fac obiectul acestui studiu au fost descoperite pe teritoriul satului Râşeşti, comuna Drânceni, judeţul Vaslui, la aproximativ 2 km nord de „Movila Răbâia” şi 2 km sud de Vama Albiţa. Obiectele au fost descoperite cu ocazia exploatării unei cariere de nisip aflată în partea de nord-est a satului, fiind recuperate de localnicul C. Mocanu, în anul 2000. Ulterior, acestea au fost achiziţionate de Romeo Dumitrescu2, fiind introduse în colecţia particulară „Dr. Emilia şi Romeo Dumitrescu”.

Lotul de piesele ajuns în colecţia „Dr. Emilia şi Romeo Dumitrescu”3 este compus dintr-un vas, o oglindă cu tamga, câteva fragmente dintr-o brăţară de argint, o fusaiolă şi mai multe mărgele. Există informaţii că au mai existat 2-3 vase, mai multe mărgele şi un pandantiv, piese ce s-au pierdut.

Descrierea pieselor: Vas de formă sferoidală; are buza evazată, gâtul puţin înalt, corpul puternic

bombat, aproape sferic şi fundul uşor profilat. Acesta este lucrat la roată şi realizat dintr-o pastă fină de culoare cenuşiu-negricioasă. Dimensiunile piesei: înălţime 8,2 cm; diametrul gurii 5 cm; diametrul fundului 4,3 cm (fig. 2/1; 3/1).

Oglindă de formă discoidală; aceasta are un mâner lateral cu perforaţie, ce se păstrează fragmentar. Mânerul este rupt în dreptul perforaţiei. Pe revers aceasta are tamga, marginea oglinzii fiind uşor reliefată. Semnele în relief de pe reversul oglinzii sunt reprezentate de o proeminenţă centrală. Aceasta se află în mijlocul unui cerc în relief din care pornesc mai multe nervuri sub formă de raze. Suprafaţa oglinzii este neregulată, aceasta prezentând numeroase crăpături. Patina păstrată este de culoare verzuie, ceea ce indică prezenţa cuprului în componenţa aliajului din care a fost realizată oglinda. Două exemplare asemănătoare au fost descoperite în necropola carpică de la Pădureni (jud. Vrancea)4. Dimensiunile piesei: diametrul 4,1 cm; grosimea variază între 0,4-0,7 cm; lăţime mîner: 2,3 cm (fig. 2/2; 3/2).

1 R.A. Mazilu, Contribuţii la problema relaţiilor sarmato-dacice şi sarmato-romane în lumina descoperirilor arheologice din Moldova, în AMM, VII-VIII, 1985-1986, p. 77-83. 2 Informaţie primită de la Romeo Dumitrescu, preşedintele Fundaţiei „Cucuteni pentru Mileniul III”, căruia îi mulţumim pe această cale pentru amabilitatea de a ne pune piesele la dispoziţie. 3 Din Colecţia „Dr. Emilia şi Romeo Dumitrescu” fac parte piesele din colecţia particulară. A nu se confunda cu piesele din colecţia Fundaţiei „Cucuteni pentru Mileniul III”, din care fac parte piesele arheologice provenite de pe şantierele arheologice finanţate de aceasta. 4 Gh. Bichir, Cultura carpică, 1973, p. 390, pl. CLXXIV/1,2.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Plăcuţă din bronz; este acoperită de o patină de culoare verde şi are grosimea de 1 mm. Una dintre margini are formă circulară, ceea ce ne face să credem că este un fragment de oglindă (fig. 3/3).

Fusaiolă; este realizată din lut, dintr-o pastă semifină, arsă la cenuşiu şi are formă tronconică. Dimensiuni: înălţime: 2,2cm, diametrul: 4cm (fig. 3/4).

Cercei, confecţionaţi dintr-un metal alb, probabil argint; se păstrează parţial. Două dintre aceste fragmente sunt aplatizate la capete. Fragmentele au dimensiuni reduse, acestea nu depăşesc 2 cm şi nu pot fi puse în conexiune. Nu este exculs să fie vorba despre fragmente de inele (fig. 3/5).

Mărgele. După tipul de material din care au fost realizate, distingem trei tipuri: - Mărgelele de chihlimbar - şase sunt întregi şi două fragmente. În secţiunea

transversală acestea sunt de formă oval. În secţiunea longitudinală forma acestora variază, majoritatea fiind neregulate. Toate mărgelele au perforaţie pe axul longitudinal. Lungimea lor variază între 1,2 cm şi 2,2 cm, iar diametrul între 0,8 şi 1,3 cm (fig. 3/8).

- Mărgele de stică colorată, formă cilindrică, perforate pe axul longitudinal. Acestea par să fi fost acoperite cu sticlă de o culoare verzuie. Doar două mărgele sunt întregi. Alături de acestea au mai fost descoperite încă opt fragmente din acelaşi tip de material (fig. 3/7).

- Mărgele fragmentare din pastă sticloasă de culoare albă. Acestea sunt de mici dimensiuni. Unul dintre fragmente mai prezintă urmele unei perforaţii (fig. 3/6).

Încadrare culturală: Un prim obiect ce ne poate încadra destul de precis lotul de piese luat în

discuţie, este oglinda discoidală, cu mâner lateral şi cu tamga pe revers. Este decorată cu un simbol solar. Acest tip de oglindă se presupune că a ajuns pe teritoriul de la vest de Prut prin intermediul roxolanilor, aduse fiind din zona Kubanului şi a Crimeei. Acestea sunt bine documentate pe teritoriul Moldovei, descoperite în mormintele sarmatice5, fiind încadrate secolelor II-III d.Hr. Vasul lucrat la roată este un import din mediul carpic, ştiut fiind faptul că ceramica de factură sarmatică era lucrată cu mâna6. Mărgelele constituie şi ele un argument în a atribui acest inventar populaţiilor sarmatice7. Nu avem informaţii despre descoperirea, împreună cu aceste piese, a unor oase umane, fiind cunoscut faptul că această populaţie practica ritul înhumaţiei.

Considerăm că toate aceste piese provin dintr-un mormânt al unei femei sarmate, prezenţa obiectelor de podoabă şi toaletă, a fusaiolelor şi a vaselor fiind caracteristică mormintelor de femei8.

Pe baza acestor elemente considerăm că piesele aparţin unui mormânt de înhumaţie, aparţinând populaţiei sarmatice din secolele II-III d.Hr.

Pe teritoriul comunei Drânceni s-au mai făcut astfel de decoperiri. La nord-est de satul Ghermăneşti, în punctul numit „Capul Dealului”, pe o terasă a Prutului, a mai

5 Idem, Oglindă, în EAIVR, III, p. 226. 6 O.L. Şovan, V. Chirica, Noi descoperiri sarmatice în Câmpia Moldovei, în Hierasus, V, 1983, p. 83. 7 I. Nestor, Sarmaţii, în Istoria Românilor, vol. I, 1960, p. 680. 8 I. Ioniţă, Sarmaţii, în Istoria Românilor, vol. II. 2001, p. 671.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

fost descoperit un mormânt, din inventarul căruia, alături de schelet, întins pe spate, orientat pe direcţia nord-sud, mai făceau parte un vas mic, o fusaiolă bitronconică, o oglindă şi trei mărgele. Pe baza acestor descoperiri mormântul a fost atribuit populaţiilor sarmatice din secolul al III-lea. Şi această descoperire s-a făcut întâmplător, cu ocazia unor lucrări de excavare9.

În zona central-estică a Moldovei au mai fost descoperite şi alte morminte sarmatice la Dăneşti (com. Dăneşti), Popeşti (com. Micleşti), Şerboteşti (com. Codăieşti), Vaslui, Poieneşti (com. Poieneşti), Unţeşti (com. Bogdăneşti), Suseni (com. Băcani), Bârlad, Ciocani (com. Perieni), Iveşti (com. Iveşti), toate situate în judeţul Vaslui10.

Această descoperire se adaugă unor obiective arheologice din aceeaşi epocă descoperite în această zonă. Nu este exclus ca în preajma carierei de nisip să mai existe şi alte asemenea morminte care ar putea certifica prezenţa unei necropole.

Notation to a sarmathic grave inventory

Abstract In this short contribution several artifacts fortuitously unearthed are presented. The

artifacts – a small vessel, a mirror, a spindleworl, a small bronze plaque, fragments of a bracelet

or an earring along with amber, glass and stone pearls – were discovered at Râşeşti (Drânceni

commune, Vaslui Departement). Most likely they constituted once a grave inventory belonging

to the sarmatian people (II-III centuries A.D.).

9 I. Mitrea, Un mormânt sarmatic la Ghermăneşti, jud. Vaslui, în Carpica, VII, 1975, p. 59-62; 10 R.A. Mazilu, op.cit., p. 77-83.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Fig. 1 - Harta descoperirilor sarmatice de pe teritoriul judeţului Vaslui: 1. Bârlad; 2. Ciocani (com. Perieni); 3. Dăneşti (com. Dăneşti); 4. Ghermăneşti (com. Drânceni); 5. Iveşti (com. Iveşti); 6. Poieneşti (com. Poieneşti); 7. Popeşti (com. Micleşti); 8. Râşeşti (com. Drânceni); 9. Suseni (com. Băcani); 10. Şerboteşti (com. Codăieşti); 11. Unţeşti (com. Bogdăneşti); 12. Vaslui. / The map of the sarmathian discoveries on the territory of Vaslui department: 1. Bârlad; 2. Ciocani (Perieni commune); 3. Dăneşti (Dăneşti commune); 4. Ghermăneşti (Drânceni commune); 5. Iveşti (Iveşti commune); 6. Poieneşti (Poieneşti commune); 7. Popeşti (Micleşti commune); 8. Râşeşti (Drânceni commune); 9. Suseni (Băcani commune); 10. Şerboteşti (Codăieşti commune); 11. Unţeşti (Bogdăneşti commune); 12. Vaslui.

Fig. 2 - Vasul şi oglinda din mormântul de la Râşeşti / The vessel and the mirror from the grave (Râseşti).

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Fig. 3 - Inventarul mormântului de la Râşeşti (Com. Drânceni) / The grave inventory from Râşeşti (Drânceni commune).

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

MĂRTURII ARHEOLOGICE PRIVIND ÎNCEPUTURILE VIEŢII

CREŞTINE ÎN ZONA BÂRLADULUI

Laurenţiu Chiriac

Credinţa a fost şi va rămâne o determinantă spirituală a omului din toate

timpurile şi de pretutindeni. Nutrită de învăţătura creştină încă din secolul al IV-lea, religia avea să constituie structura de rezistenţă a poporului român de-a lungul istoriei sale, mai ales că romanitatea şi creştinismul au fost cele două coordonate esenţiale ale etnogenezei sale. În plan concret, cultul creştin reprezentase factorul hotărâtor al romanizării, în contextul unor puternice contradicţii dintre lumea bogată şi cea săracă din lumea romanităţii orientale şi pe fondul unei morale creştine comunitare (bazată pe egalitarism, fraternitate şi pace universală) care s-a răspândit şi a prins repede în lumea săracă.

În acest context, populaţia autohtonă din spaţiul etnogenezei româneşti a adoptat rapid practicile, simbolurile, ritul şi ritualurile de factură creştină, primind preceptele şi învăţătura de la misionarii creştini prigoniţi şi persecutaţi la sud de Dunăre. Astfel, este posibil ca la început credincioşii să fi făcut troiţe şi cruci la răscruci de drumuri, considerate un fel de „altare itinerante ale credincioşilor pe drumurile bejeniei”1. Adaptarea relativ uşoară la noua religie a început să se manifeste în rândul băştinaşilor mai întâi prin înmormântările orientate est-vest şi fără depuneri de ofrande (în general), ca de exemplu în cadrul marii necropole de la Bârlad-Valea Seacă (secolele III-V), unde cei înhumaţi erau aşezaţi în poziţie anatomică2. Mai apoi, acest gen de morminte de înhumaţie se va generaliza în tot arealul etnogenezei româneşti.

În atari condiţii, este de la sine înţeles că descoperirile cu caracter creştin făcute pe cale arheologică pe văile Bârladului, Tutovei sau Elanului - adică, în zona Bârladului (v. Planşa 1) - provin din cadrul unor comunităţi săteşti sărace care dovedesc o practică simplă a cultului, dar şi o revărsare a sentimentului de apartenenţă la noua credinţă sub diferite modalităţi de manifestare. De exemplu, pe lângă simbolul de bază - crucea ca obiect distinct - apar şi alte însemne creştine, cum ar fi: peştele, porumbelul - simbol al Bunei Vestiri, ramura de măslin, palmierul, căprioara, steaua, literele alfa şi omega, pomul vieţii etc. Aceste simboluri au fost descoperite pe vase de lut, unelte sau pe obiecte de podoabă (veacurile V-XIII) din tot arealul bârlădean, un exemplu concludent constituindu-l obiectele paleocreştine de la Bogdăneşti, Epureni, Şuletea-Şipote şi Giurcani Nord (sec. V-VI)3 (v. Planşele 2-5).

1 Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia I, vol. I, Vălenii de Munte, 1908, p. 32. 2 Ghenuţă Coman, Unele consideraţii privind evoluţia vieţii religioase din teritoriul est-carpatic în contextul etnogenezei româneşti, în ActaMM, II, 1980, p. 121. 3 Ibidem, p. 125; Marin Rotaru, Costachi Buzdugan, Antichităţi creştine descoperite la Şuletea, în

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

De asemenea, tiparele din piatră sau din bronz pentru cruci ori podoabele cu modele cruciforme găsite în tot spaţiul est-carpatic presupunea existenţa unor ateliere şi a unor meşteri locali sau bizantini cu un rol deosebit în propagarea cultului creştin. Asemenea tipare s-au descoperit la Mânzaţi, Giurcani şi Şuletea4 (v. Planşele 4-6). De altfel, pătrunderea diverselor obiecte şi podoabe cu simboluri creştine în timp (veacurile VI-XII) şi spaţiu (sfera de influenţă bizantină) întăresc aceste convingeri şi demonstrează practicarea şi cunoaşterea preceptelor noii religii.

Prin săpături arheologice sistematice, prin descoperiri întâmplătoare sau prin cercetări de suprafaţă întreprinse pe raza actualului judeţ Vaslui (inclusiv în zona Bârladului) s-au găsit numeroase vase de lut (de veche tradiţie geto-dacică) care au fost incizate cu unul sau mai multe semne ale crucii - ceea ce reprezintă o expresie clară a răspândirii creştinismului în rândul populaţiei romanizate de aici, dar şi o dovadă a continuităţii populaţiei autohtone în veacurile V-VIII. Exemple concludente sunt vasele care au pe umeri patru cruciuliţe incizate dispuse în cardinal (cruci de tip quadrata), găsite la Murgeni-Ilişoaia şi Horga-şcoală5. Simbolul crucii incizat sau în relief începe acum să se răspândească, aşa cum apare el pe vasele de lut ars de la Giurcani, Epureni, Şuletea, Dodeşti etc.(v. Planşele 11, 12, 14 şi 15)

În acelaşi timp, şi celelalte simboluri creştine - în special, peştele - apar incizate pe diferite obiecte din secolele V-VIII (fusaiole din lut ars, inele, aplici, vase, catarame, străpungătoare, obiecte din os etc.). Astfel, pe un inel din bronz descoperit în aşezarea de tip Dridu de la Fedeşti-Şuletea era incizată pe chatonul rotund al ornamentului o ramură de măslin, iar deasupra o cruce6. Alt inel din bronz (fragmentar), găsit împreună cu o fibulă romano-bizantină şi databil în secolele VI-VII, descoperit la Bârlăleşti-Sturza, prezintă ca simbol pe montura incizată un porumbel7. Asemenea obiecte de cult erau întâlnite des în lumea creştină a Bizanţului, mai ales la nordul Dunării de Jos, semn că importul de piese creştine se făcea frecvent, iar în zona Bârladului ele erau cunoscute şi folosite în practicarea credinţei.

Ceramica din veacurile VI-VIII continuă tehnica şi formele olăriei de tip provincial-romană, în paralel cu elementele tradiţionale geto-dace. Aceste vase lucrate la roată într-o tehnică superioară erau frumos decorate prin incizii orizontale şi în val, dar şi prin cruci în relief dispuse pe fundul lor. Uneori, apărea pe vase crucea simplă sau înscrisă în pătrat, cerc, gramată etc. Aşadar, semnul crucii nu constituia numai un motiv decorativ, ci mai ales un simbol creştin autentic. Astfel de vase s-au descoperit la Dodeşti (unde pe ceramică apar două cruci, una de tip decussata şi alta de tip immissa), Horga, Epureni, Sărăţeni, Banca, Vădeni-Murgeni (unde pe vas apar literele XP - Hristos), Fedeşti, Şuletea, Giurcani, Bârlăleşti-Sturza, Podu Turcului etc.8

Traco-Dacia, XVIII, 1-2, 1997, p. 202; Idem, Antichităţile Elanului, Vaslui, 1997, p. 10-12. 4 Ghenuţă Coman, Contribuţii la cunoaşterea fondului etnic al civilizaţiei secolelor V-XIII în jumătatea sudică a Moldovei, în Carpica, XI, 1979, p. 181. 5 Ibidem, p. 186. 6 Ibidem, p. 211. 7 Idem, Mărturii arheologice privind creştinismul în Moldova secolelor VI–XII, în Danubius, V, 1971, p. 75. 8 Ibidem, p. 99; Dan Gh. Teodor, Cele mai vechi urme creştine din Moldova, în Mitropolia Moldovei şi

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

(v. Planşele 11, 12, 14 şi 15). În concluzie, pentru perioada secolelor V-VIII, legăturile permanente şi intense

cu romanitatea orientală au dus, firesc, la romanizarea populaţiei din sudul Moldovei, dar şi la formarea ca etnos deja creştinat a poporului român. Importurile creştine, interacţiunea schimburilor economice, interferenţele culturale, precum şi aportul spiritual (în special, cel de factură creştină) cu Imperiul Roman de Răsărit au dus la o puternică romanizare şi definitivă creştinare a unei populaţii est-carpatice aflată în plin proces de formare a etnosului şi limbii române. Tocmai de aceea, unitatea cultural-spirituală şi lingvistică a poporului român este evidentă şi se datorează şi propagării în acest areal a creştinismului în forma sa iniţială: latină provincială, orientală9.

* În perioada următoare, dovezile de continuitate ale populaţiei autohtone s-au

înmulţit, iar multe dintre ele erau legate de noua religie creştină şi practicile ei. Astfel, din perioada secolelor IX-XI datează necropola de la Bârlad-Prodana (probabil, birituală), unde au fost găsite şapte morminte de inhumaţie, orientate est-vest, cu groapa rectangulară. Scheletele erau întinse pe spate cu braţele de-a lungul corpului sau pe piept şi nu conţineau nici un fel de inventar10. De asemenea, pe o psalie din os descoperită la Dodeşti (secolul IX) s-a găsit incizată o cruciuliţă, o căprioară şi pomul vieţii, iar din acelaşi veac datează şi două cruciuliţe lucrate din rocă vulcanică, una descoperită la Murgeni şi cealaltă găsită la Dodeşti11. Tot de la Dodeşti provine şi o fusaiolă din plumb pe care erau incizate după confecţionare două mici cruci (sec. IX)12 (v. Planşele 11-13). La aceste vestigii se adaugă şi o fibulă din bronz cu placa decorată cu cerculeţe concentrice dispuse în cruce descoperită la Vinderei, databilă în veacurile IX-X13.

Totodată, în secolele IX-XI încep să apară şi obiectele de cult sau cele cu modele cruciforme, ca de exemplu amnarele de la Avrămeşti-Voineşti14, toporul din bronz cu semnul crucii de la Fedeşti-Şuletea15, cruciuliţele din piatră de la Murgeni16, inelul din bronz turnat incizat cu semnul crucii şi pomul vieţii de la Fedeşti-Şuletea17 etc. La fel, au continuat să apară şi acele vase incizate cu semne cruciforme (simple sau înscrise într-un cerc) - descoperite la Murgeni-Sărăţeni, Epureni, Bogdăneşti, Giurcani Nord, Şuletea-Şipote etc.18 (v. Planşele 2-5 şi 14-15).

În fapt, populaţia creştină din ţinuturile est-carpatice (inclusiv din zona

Sucevei, an L, 7-8, Iaşi, 1974, p. 563-569; Idem, Creştinismul la est de Carpaţi. De la origini şi până în

secolul al XIV-lea, Iaşi, 1991, p. 156-162; Marin Rotaru, Costachi Buzdugan, Antichităţi creştine descoperite la Şuletea…, p. 204-212. 9 Ghenuţă Coman, Unele consideraţii privind evoluţia vieţii religioase…, p. 130. 10 Dan Gh. Teodor, Creştinismul la est de Carpaţi…, p. 167. 11 Ghenuţă Coman, Mărturii arheologice privind creştinismul în Moldova…, p. 78. 12 Ibidem, p. 79. 13 Idem, Statornicie, continuitate. Repertoriul arheologic al judeţului Vaslui, Bucureşti, 1980, p. 269-270. 14 Ibidem, p. 272. 15 Ibidem, p. 234-235. 16 Ibidem, p. 186. 17 Ibidem, p. 234. 18 Ibidem, p. 186-192; Marin Rotaru, Costachi Buzdugan, Antichităţile Elanului…, p. 26-34.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Bârladului) se afla, în secolele XI-XIV, sub dependenţa confesională a instanţelor bisericeşti sud-dunărene, iar autoritatea patriarhului ecumenic de la Constantinopol se exercita fie prin intermediul eparhiilor balcanice sufragane de la Dunărea de Jos (de exemplu, Târnovo, Vicina sau chiar Axiopolis), fie prin intermediul eparhiilor ruseşti meridionale sau a episcopiei cumanilor19. Mai mult, prelungirea jurisdicţiei canonice a acestor eparhii la est de Carpaţi a fost posibilă datorită întârzierii cu care s-au stabilit acei „schismatici” sau „pseudoepiscopi”, dar şi datorită dificultăţilor enoriaşilor din zonă de a fi în contact permanent cu instanţele ecleziastice superioare, fapt ce a condus la o anumită autoguvernare. La acestea s-a resimţit pregnant şi lipsa unui organism politic capabil să asigure protecţia practicilor de cult, dat fiind faptul că ierarhia bisericească nu se putea dezvolta independent de puterea laică. Chiar şi aşa, materializarea acestor legături o reprezintă existenţa în zona bârlădeană a engolpioanelor de tip B20.

În contextul enunţat mai sus apar şi cruciuliţele simple sau cruciuliţele duble relicviar (engolpioanele) de factură bizantină, cum ar fi cele descoperite la Giurcani Nord, Şuletea-Şipote (v. Planşa 6 şi 13), Bogdăniţa, Murgeni-Sărăţeni şi Fedeşti (din veacurile XII-XIV)21. Ele erau cruciuliţe pectorale (arhiereşti), lucrate din bronz prin turnare, cu decor în relief sau obţinut prin gravare, aveau braţele egale şi terminate fiecare în cruce, fiind ornamentate cu cercuri concentrice pe fiecare braţ şi având pe avers imaginea lui Iisus Christos şi pe revers pe aceea a Sfintei Fecioare în atitudine de orantă. Alături de acest gen de cruciuliţe, au mai fost descoperite o interesantă cruciuliţă din corn de bou la Bogdăneşti (sculptată cu chipuri umane, poate de sfinţi)22 şi un medalion de cult din bronz la Murgeni (ambele sec. XII-XIV)23 (v. Planşa 13).

În paralel cu engolpioanele de tip bizantin, au circulat şi au fost descoperite în zona Bârladului şi cele de tip rusesc, provenite din cnezatele ruseşti pe cale comercială şi misionară. O astfel de cruciuliţă pectorală rusească din secolele XII-XIII, fără inscripţii, a fost găsită întâmplător la Căbeşti-Podu Turcului (azi, judeţul Bacău). Ea constituie o cruciuliţă dublă relicviar din bronz, cu extremităţile braţelor rotunjite. Pe una din jumătăţile acestei piese este reprezentat în relief Iisus răstignit, iar pe cealaltă jumătate apare Sf. Fecioară cu tunică lungă, în timp ce la extremităţile braţelor se aflau patru medalioane cu chipuri de sfinţi24.

Populaţia din zona Bârladului şi-a manifestat şi în veacurile XIII-XIV credinţa creştină de rit ortodox, numai că organizarea bisericească de la est de Carpaţi se

19 Victor Spinei, Moldova în secolele XI–XIV, ediţia a II-a, Chişinău, 1994, p. 132-133. 20 Ibidem, p. 133. 21 Ghenuţă Coman, Contribuţii la cunoaşterea fondului etnic al civilizaţiei…, p. 216; Victor Spinei, Ruxandra Maxim Alaiba, Tipuri rare de cruciuliţe medievale, în ArhMold, XIV, 1991, p. 118-140; Ruxandra Maxim Alaiba, Un engolpion bizantin descoperit la Şuletea, jud. Vaslui, în ArhMold, XIII, 1990, p. 161. 22 Ghenuţă Coman, Statornicie, continuitate. Repertoriul arheologic…, p. 83. 23 Ibidem, p. 188; Victor Spinei, Ruxandra Maxim Alaiba, op.cit., p. 138-139; Ruxandra Maxim Alaiba, op.cit., p. 167; Marin Rotaru, Costachi Buzdugan, Antichităţi creştine descoperite la Şuletea…, p. 218-221; Idem, Antichităţile Elanului…, p. 36-39. 24 Victor Spinei, op.cit., p. 137-138.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

menţinea în forme incomplet evoluate, situaţie datorată instabilităţii politice întreţinute de desele invazii străine. În condiţiile în care nu a existat o ierarhie ecleziastică superioară proprie, cu activităţi desfăşurate după normele canonice, păstorirea credincioşilor din zonă a continuat să fie făcută de acei „pseudoepiscopi” care aveau dificultăţi în a urma cu stricteţe regulile şi uzanţele rituale creştine. Chiar şi după marea invazie mongolă, autoritatea confesională a patriarhului ecumenic de la Constantinopol a fost exercitată prin instanţele ecleziastice inferioare din vecinătatea Moldovei. De fapt, desfăşurarea normală a practicilor de cult ortodox în sânul comunităţilor locale nu fusese prea afectată de stăpânirea în zonă a Hoardei de Aur, datorită aplicării de către mongoli a principiilor de toleranţă religioasă faţă de populaţiile supuse25.

De asemenea, circulaţia obiectelor de cult şi a cruciuliţelor medievale de provenienţă greacă sau rusească a continuat în tot spaţiul sudic al Moldovei, acest lucru arătând nu numai schimburi comerciale intense, dar ilustrând şi manifestări ale contactelor din sfera creştină26.

În acest cadru propice, putem spune că în perioada anterioară întemeierii statului medieval Moldova şi chiar după aceea au existat lăcaşuri de închinăciune din lemn în zona Bârladului, folosite ca locuri de oficiere liturgică şi de rugăciune. Ele erau construcţii simple, mici, ridicate îndeosebi de comunitatea obştească şi cu ajutorul meşterilor băştinaşi. Din păcate, ele nu s-au mai păstrat, datorită perisabilităţii materialului din care erau făcute, iar cercetările arheologice din zonă nu le-au putut identifica decât pe unele dintre acestea. În orice caz, existenţa acestor lăcaşe de cult este argumentată de informaţiile din sursele documentare, fie prin atestarea lor directă, fie prin menţionarea preoţilor lor.

* Această succintă analiză a principalelor descoperiri arheologice de factură

creştină provenite din zona Bârladului demonstrează faptul că activitatea de ctitorire a primelor edificii religioase din arealul menţionat nu s-a desfăşurat întâmplător, ci a avut la bază diversele manifestări timpurii ale cultului creştin-ortodox, dar mai ales preceptele şi învăţăturile temeinice ale acestei religii, aşa încât construirea lăcaşelor de cult a decurs firesc. Astfel, fenomenul şi actul de ctitorire religioasă consfinţea nu numai o realitate deja existentă, dar ilustra şi necesitatea instituţionalizării credinţei şi a practicilor ei.

Din acest punct de vedere, surprinderea multiplelor aspecte enunţate a fost posibilă şi datorită cercetărilor arheologice, în unele cazuri descoperirile întâmplătoare, cercetările de suprafaţă sau investigaţiile arheologice sistematice constituind cele mai sigure surse de cunoaştere a unor monumente religioase din zona Bârladului. Exemplele elocvente în acest sens sunt bisericile Mănăstirii Floreşti (veacurile XVI-XVII), cea a schitului sulgerului Lupan (secolele XVI-XVII), biserica „Ţintirim” din Bogdana (veacul XVII), biserica „Sf. Nicolae” din Obârşenii de Jos (secolul XVII) şi, nu în

25 Ibidem, p. 279. 26 Ibidem, p. 280; Idem, Circulaţia unor piese de cult în regiunile româneşti nord-dunărene în secolele X–XVII, în ArhMold, XV, 1992, p. 138-169.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

ultimul rând, biserica „Domneasca” din Bârlad (veacurile XV-XVII). În acest sens, în urma cercetărilor arheologice sistematice de la Mănăstirea

Floreşti (din anii 1998-2001), au fost scoase la iveală de către noi şi arheologul Costică Asăvoaie ruinele fundaţiei bisericii din 1596-1598, dar şi unele vestigii ale bisericii de mai târziu (cea din 1686-1694, construită de familia Costăcheştilor)27. Chiar dacă fundaţiile zidurilor perimetrale ale primei biserici au fost găsite „înecate” în fundaţiile ctitoriei din secolul al XVII-lea, sigur este că temelia bisericii lui Cârstea Ghenovici era din piatră, iar planul edificiului ca atare era unul triconc28. De asemenea, au fost identificate fragmentele unui zid care ar putea reprezenta componenta vestică a zidului perimetral al primei biserici de piatră (1590-1596) sau ar putea constitui extremitatea estică a unei eventuale camere a mormintelor din cadrul aceluiaşi edificiu29 (v. Planşele 7a, 7 b, 8, 9 a şi 9 b).

Din aceste sumare date arheologice, coroborate cu alte categorii de izvoare istorice, se poate concluziona faptul că biserica de la sfârşitul secolului al XVI-lea se încadra în tipologia bisericilor mănăstireşti din acea vreme, cu aspect fortificat, dar asimilând noile influenţe artistice venite din exterior (cele munteneşti şi neogotice, în special). Planul patrulater al mănăstirii era şi el fortificat, cu un zid gros de incintă, cu turnuri pe colţuri şi cu curtine flancate de metereze şi drumuri de strajă.

În schimb, fundaţia celei de-a doua biserici (din veacul al XVII-lea) a fost reperată între naosul şi pronaosul actualului edificiu (din secolul al XIX-lea), ctitoria de la 1686-1694 având tot un plan triconc şi fiind acoperită cu ţiglă30. În acelaşi timp, cercetările arheologice de la Mănăstirea Floreşti au evidenţiat următoarele realităţi care vizează această a doua biserică de zid (ctitoria Costăcheştilor):

- ea a fost acoperită cu ţiglă, întrucât s-au recoltat din săpătură mai multe fragmente de ţiglă specifice secolului al XVII-lea şi începutului celui următor;

- avea o fundaţie compusă din piatră măruntă, cărămidă şi intruziuni de pigmenţi de mortar, denotând o temelie compactă şi unitară pe întreaga suprafaţă pe care o susţinea;

- prezenţa unor gropi pentru stâlpii de susţinere şi a unor resturi de tencuială arată că biserica a fost construită într-o manieră relativ bine organizată, impusă de evenimente nonviolente;

- resturile de zidărie găsite în săpătură au permis reconstituirea atât a planului triconc al bisericii, cât şi compartimentarea acesteia în pridvor, pronaos, naos şi absida altarului, la care se adăugau decroşurile exterioare dreptunghiulare ale absidelor laterale simplificate;

- piesele de decor arhitectural descoperite ar putea sugera faptul că această a doua biserică a dispus la un moment dat de o boltă din piatră situată cel puţin pe naos, dar - în acelaşi timp - aceste pietre ecarisate ar fi putut să nu mai fie puse în opera de

27 Costică Asăvoaie, Laurenţiu Chiriac, Noi date istorico-arheologice privind Mănăstirea Floreşti,

judeţul Vaslui, în ActaMM, XXI, 1999-2000, p. 63-79. 28 Ibidem, p. 64-65. 29 Ibidem, p. 65. 30 Ibidem, p. 65.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

construcţie; - în fine, s-a observat o puternică demantelare sistematică a părţii superioare a

edificiului din anii 1686-1694, probabil făcută de constructorii celei de-a treia biserici din piatră de la Floreşti (ctitorită între anii 1852-1883)31 (v. Planşele 7a, 7 b, 8, 9 a şi 9 b).

Din analiza rezultatelor investigaţiilor arheologice şi nu numai, se poate emite ipoteza că a doua biserică de zid de la mănăstirea Floreşti făcea parte din categoria bisericilor de sinteză moldo-munteană, căci ea îmbina planul triconc moldovenesc cu faţada tipic muntenească, având un turn-clopotniţă pe pridvor şi care era amplasat pe aceeaşi axă longitudinală cu turla sau cupola naosului. Acest turn clopotniţă, cu funcţie subsidiară de refugiu şi apărare, era legat de caracterul fortificat al mănăstirii, prevăzută acum cu dispozitive de apărare. Astfel, este foarte probabil ca şi mănăstirea Floreşti să fi devenit la finele secolului al XVII-lea o adevărată „cetate mănăstirească” - care trebuia să suplinească lipsa unor cetăţi de apărare din zonă şi care era prevăzută cu toate clădirile şi anexele necesare. (v. Planşele 17-18) Aşadar, rezultatele investigaţiilor arheologice de la Floreşti au putut lămuri etapele principale de construcţie ale bisericilor, dar şi compartimentările planimetrice dintre acestea.

Între anii 2002-2004, prof. Gheorghe Gherghe şi învăţătorul Marin Rotaru au efectuat cercetări de teren în zona Mănăstirii Moreni, prilej cu care au putut identifica existenţa schitului Deleni-Bilavoi (ctitorit de sulgerul Lupan şi familia sa la sfârşitul secolului al XVI-lea şi începutul celui următor), schit care a suferit multe refaceri (de exemplu, la 1650 şi 1770) şi care a continuat prin mănăstirea Moreni de mai târziu, pe aceeaşi vatră32. Astfel, cei doi autori susţin idea că schitul lui Lupan a fost construit din lemn, probabil pe o fundaţie din piatră, la circa şase metri de vechea biserică a mănăstirii Moreni (ridicată la 1853) (v. Planşa 19), în curtea actualului aşezământ monastic găsindu-se fragmente ceramice şi de olan din secolele XVI-XVIII33.

Tot în urma unor cercetări de teren - efectuate de Ioan Antonovici la finele veacului al XIX-lea - în zona comunei Bogdana au fost descoperite urmele din bârne ale bisericii “Ţintirim” din vatra veche a Vişteleştilor (azi, satul Bogdana), edificiu menţionat la 1658 şi peste care nu s-a mai ridicat o altă construcţie34. Autorul descoperirii arată că tot acolo a găsit şi urmele unui cimitir medieval târziu, în care mormintele aveau un inventar sărăcăcios şi precizează faptul că acest lăcaş de cult dintre râpa Sitarului şi cea a Gâdesei a avut şi un turn-clopotniţă35.

Între anii 1932-1933, preotul I.C. Beldie a găsit la Obârşenii de Jos o serie de obiecte de cult (o cruce de mână, un potir, o cădelniţă, un candelabru cu trei braţe şi două pocale), pe care le-a datat ca fiind de la sfârşitul secolului al XVII-lea36. Pe baza acestor descoperiri şi a două menţiuni documentare a unor preoţi din acelaşi sat (popa Grigorie la 1692 şi preotul Ilarie la 1698), autorul (re)datează biserica „Sf. Nicolae”

31 Ibidem, p. 63-79. 32 Gheorghe Gherghe, Marin Rotaru, Mănăstirea Moreni, Bârlad, 2004, p. 20-48. 33 Ibidem, p. 40-49. 34 Ioan Antonovici, Istoria comunei Bogdana din plasa Simila, judeţul Tutova, Bârlad, 1906, p. 301-306. 35 Ibidem, p. 341-342; Laurenţiu Chiriac, Monumentele religioase medievale din zona Bârladului. Repere istoriografice, Iaşi, 2006, p. 56-68. 36 I.C. Beldie, Biserica şi parohia din com. Obârşenii de Jos-Tutova, Bârlad, 1933, p. 8.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

din Obârşenii de Jos (v. Planşa 10, fig. 2) ca fiind de la finele veacului al XVII-lea37, deşi argumentele sale par a fi insuficiente, mai ales că obiectele de cult nu au putut fi văzute de către altcineva şi nici nu se cunoaşte locaţia lor.

La toate acestea se adaugă şi descoperirile semnalate de Ghenuţă Coman cu privire la existenţa unui candelabru din lut ars cu trei braţe (cupe), de culoare cenuşie, la Pogoneşti-Iveşti (secolele XVII-XVIII)38 sau a unei necropole medievale târzii în zona Viişoara-Dodeşti (veacurile XVII-XVIII)39. Cu toate acestea, trebuie spus faptul că lucrările agricole succesive şi de adâncime (de exemplu, arăturile) au afectat deseori eventualele urme de fundaţii ale construcţiilor religioase, determinând - din păcate - chiar distrugerea lor.

După cum se poate observa, existenţa unor construcţii religioase a fost sugerată şi de descoperirea unor obiecte de cult sau chiar a unor vestigii ale cimitirelor medievale, cele mai concludente exemple fiind cele de la Bogdana - punctul „Ţintirim”, Obârşenii de Jos, Pogoneşti-Iveşti, Viişoara-Dodeşti (v. Planşa 16) sau chiar Bârlad (v. Planşa 15).

În sfârşit, nu întâmplător am lăsat la urmă rezultatele cercetărilor arheologice din zona bisericii „Domneasca” din Bârlad (v. Planşa 20), chiar dacă ele nu au fost destul de convingătoare. Vasile Palade a întreprins în 1976 un sondaj arheologic la acest monument religios (cu ocazia lucrărilor de restaurare), descoperind o fundaţie de biserică din lemn din secolul al XV-lea, cu un plan triconc40. De asemenea, fragmente ceramice, vârfuri de lănci şi săgeţi care atestau urme de locuire din veacurile XIV-XVI au fost depistate cu ocazia lucrărilor de fundaţie de la cinematograful „Victoria” din apropiere, iar o necropolă creştină din aceeaşi perioadă a fost descoperită la 300 metri de biserica Domneasca (la întretăierea străzilor Republicii şi M. Kogălniceanu), mormintele având obiecte de podoabă, ceramică şi monede (aflate acum în colecţiile muzeului din Bârlad)41. Însă, toate aceste date (nepublicate de autorul săpăturilor arheologice) nu reprezintă argumentele suficiente şi necesare pentru a data biserica de la Bârlad înainte de 1636, rămânând ca pe viitor - chiar în condiţiile în care vechea vatră a oraşului corespunde cu actualul centru civic - să fie iniţiate noi cercetări arheologice exhaustive la acest reprezentativ monument religios al târgului, cu şanse de a ne edifica a supra evoluţiei sale.

Témoignages archéologiques sur le début de la vie chrétienne de la zone de Bârlad

Résumé L’auteur trate dans cette étude les découvertes archéologiques de facture chrétienne qui

se trouve sur le teritoire de la vallée de Bârlad, de Tutova et d’Elan. L’étude met en évidence tant les découvertes archéologiques avec des symboles chrétiennes, mais aussi des églises et des cimètieres de la yone nomée du début de la vie chrétienne jusqu à la fin de l’époque médievale.

37 Ibidem, p. 31-38. 38 Ghenuţă Coman, Statornicie, continuitate. Repertoriul arheologic…, p. 165-166. 39 Ibidem, p. 265. 40 Oltea Răşcanu-Gramaticu (coordonator), Istoria Bârladului, ediţia a II-a, vol. I, Bârlad, 2002, p. 55. 41 Ibidem, vol. I, p. 48 şi 53; N. Zaharia, Mircea Petrescu-Dîmboviţa, Em. Zaharia, Aşezări din Moldova de la paleolitic până în secolul al XVIII-lea, Bucureşti, 1970, p. 312-313; Laurenţiu Chiriac, op.cit., p. 127.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Planşa 1 - Harta zonei Bârladului

(apud Iacov Antonovici, Documente bârlădene, vol. III, Bârlad, 1915, p. 283)

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Planşa 2 - Obiecte creştine din secolele V-XIV:

Fig. 1-5 - Simboluri şi inscripţii creştine pe oase de animale (Şuletea - Şipote)

(apud Costachi Buzdugan, Marin Rotaru, Antichităţile Elanului, Vaslui, 1997, p. 91,

fig. 33)

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Planşa 3 - Simboluri şi inscripţii creştine din secolele V-XIV:

Fig. 1,3 - Obiecte din piatră (Şuletea - Şipote)

Fig. 4 - Obiecte din lut (Şuletea - Şipote)

Fig. 2, 5-7 - Obiecte din os (Şuletea - Şipote)

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

(apud Costache Buzdugan, Marin Rotaru, op.cit., p. 89, fig. 31)

0 1 2cm

----------

Planşa 4 - Obiecte creştine din secolele V-XIV:

Fig. 1-3, 4 - Obiecte cu simboluri creştine (Şuletea - Şipote)

Fig. 2 - Cruciuliţă din piatră (Giurcani Nord)

Fig. 5 - Obiect cu simboluri creştine (Giurcani Nord)

(apud Costachi Buzdugan, Marin Rotaru, op.cit., p. 90, fig. 32)

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Planşa 5 - Obiecte creştine din secolele V-XIV:

Fig. 1-5 - Obiecte cu simboluri şi inscripţii creştine (Şuletea - Şipote) Fig. 6 - Tipar

pentru turnat cruciuliţe (Giurcani Nord)

(apud Costachi Buzdugan, Marin Rotaru, op.cit., p. 88, fig. 30)

0 1 2cm

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

(apud Costachi Buzdugan, Marin Rotaru, op. cit., p. 87, fig. 29)

Planşa 6 - Obiecte creştine din secolele V-XIV:

Fig. 1 - Fragment de piatră cu însemne creştine (Şuletea - Şipote)

Fig. 2, 5-8 - Cruciuliţe din os (Şuletea - Şipote şi Giurcani Nord)

Fig. 3-4, 9 - Cruciuliţe din piatră (Şuletea - Şipote şi Giurcani Nord)

Fig. 10 - Tipar pentru turnat cruciuliţe (Giurcani Nord)

(apud Costachi Buzdugan, Marin Rotaru, op.cit., p. 87, fig. 29)

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Pla

nşa

7 a

- B

iser

ica

Măn

ăsti

rii

Flo

reşt

i

Sec

ţiu

nea

lo

ng

itu

din

ală

SV

II/1

99

8 –

în

in

teri

or,

pe

axu

l E

-V;

Sca

ra 1

/20

P

rofi

l N

ord

ic

(ap

ud

Co

stic

ă A

săv

oai

e, L

aure

nţi

u C

hir

iac,

No

i d

ate

ist

ori

co-a

rheo

log

ice

pri

vin

d

Mă

nă

stir

ea F

lore

şti,

ju

deţ

ul

Va

slu

i, î

n A

cta

MM

, X

XI,

19

99

-200

0, p

. 74

)

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Planşa 7 b - Biserica Mănăstirii Floreşti

Secţiunea longitudinală SVII/1998 - în interior, axa E-V

Profil nordic

Legenda şi explicaţia ei

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Legenda:

Urme biserica 1598 = 1

Urme biserica 1686 = 2

Urme biserica 1852 = 3

Şanţuri dren = I - IX

Planşa 8 - Biserica Mănăstirii Floreşti

- Şanţuri dren (1999) -

(apud Costică Asăvoaie, Laurenţiu Chiriac, op.cit., p. 68)

IX

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

█ - Resturi de fundaţie provenite de la biserica I (din 1598)

░ - Resturi de fundaţie provenite de la biserica a II-a (din 1686)

- Fundaţia bisericii actuale (din 1852)

Planşa 9 - Biserica Mănăstirii Floreşti Planul bisericii şi principalele etape de evoluţie

Scara 1/100 (apud Costică Asăvoaie, Laurenţiu Chiriac, op.cit.., p. 73)

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

1 2

Scara: 1 : 100

3 4

Planşa 10 - Planuri biserici de lemn din zona Bârladului:

Fig. 1 - Pârveşti (com. Costeşti, jud. Vaslui)

Fig. 2 - Obârşeni (com. Vinderei, jud. Vaslui)

Fig. 3 - Trohan (com. Gârceni, jud. Vaslui)

Fig. 4 - Obârşeni (com. Voineşti, jud. Vaslui)

(apud Doina Rotaru, Constantin Aghion, Contribuţii privind arhitectura populară în

lemn din judeţul Vaslui, în ActaMM, VII-VIII, 1995-1996, p. 333)

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Planşa 11 - Obiecte şi simboluri creştine:

Fig. 1 - Fragment de vas cu semnul crucii (sec. V-VIII), Ilişoara (jud. Vaslui)

Fig. 2 - Tipar din piatră pentru cruciuliţe (sec. VI-VII), Giurcani (jud. Vaslui)

Fig. 3 - Fragment de vas cu semnele crucii (sec. VI-VII), Dodeşti (jud. Vaslui)

Fig. 4 - Psalie din os cu ornamente creştine (sec. VIII-IX), Dodeşti (jud. Vaslui)

(apud Mircea Mamalaucă, Catalogul Expoziţiei „2000 de ani de creştinism”, Bârlad,

2000, fig. 25, 38, 48, 50)

1 2

3 4

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Planşa 12 - Obiecte şi simboluri creştine: Fig. 1 - Fusaiolă plumb cu semnul crucii (sec. VIII-IX), Dodeşti (jud. Vaslui)

Fig. 2 - Fragment vas cu semnul crucii (sec. VIII-IX), Fălciu (jud. Vaslui) Fig. 3 - Astragal din os cu însemne creştine (sec. IX-XI), Şuletea (jud. Vaslui)

Fig. 4 - Piatră cu semne creştine (sec. IX-XI), Şuletea (jud. Vaslui) (apud Mircea Mamalaucă, op.cit., fig. 52, 57, 58, 59)

1 2

3 4

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Planşa 13 - Obiecte şi simboluri creştine:

Fig. 1 - Cruciuliţă pandantiv din piatră (sec. VIII-IX), Dodeşti (jud. Vaslui)

Fig. 2 - Cruciuliţă din piatră (sec. VIII-IX), Murgeni (jud. Vaslui)

Fig. 3 - Cruciuliţă din os (sec. VIII-IX), Giurcani (jud. Vaslui)

Fig. 4 - Engolpion din bronz turnat (sec. XI-XII), Şuletea (jud. Vaslui)

(apud Mircea Mamalaucă, op.cit.., fig. 53, 54, 55, 95)

3 4

1 2

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Planşa 14 - Obiecte şi simboluri creştine:

Fig. 1 - Astragal din os cu însemne creştine (sec. IX-XI), Şuletea (jud. Vaslui)

Fig. 2 - Fund de vas cu ştampilă cruciformă (sec. XI), Epureni (jud. Vaslui)

Fig. 3 - Fund de vas cu cruce în cerc ştanţată (sec. X-XI), Epureni (jud. Vaslui)

Fig. 4 - Fund de vas cu cruce în cerc ştanţată (sec. X-XI), Epureni (jud. Vaslui)

(apud Mircea Mamalaucă, op.cit., fig. 60, 92, 62, 70)

1 2

3 4

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Planşa 15 - Obiecte şi simboluri creştine:

Fig. 1 - Fund de vas cu ştampilă cruciformă (sec. XI), Epureni (jud. Vaslui)

Fig. 2 - Fund de vas cu ştampilă cruciformă (sec. XI), Epureni (jud. Vaslui)

Fig. 3 - Engolpion din bronz turnat (sec. XI-XIII), Bârlad (jud. Vaslui)

Fig. 4 - Fund de vas cu cruce în pătrat ştanţată (sec. XI), Epureni (jud. Vaslui)

(apud Mircea Mamalaucă, op.cit., fig. 94, 93, 97, 96)

2

1

4

2

3 4

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Planşa 16 - Icoană din bronz turnat (sec. XIV)

Viişoara, jud. Vaslui (apud Mircea Mamalaucă, op.cit., fig. 111)

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

1 2

3

Planşa 17 - Complexul monahal Floreşti Fig. 1 - Biserica Mănăstirii Floreşti

Fig. 2 - Turnul clopotniţă al Mănăstirii Floreşti Fig. 3 - Mănăstirea Floreşti

(foto: Laurenţiu Chiriac, 2000)

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Planşa 18 - Mănăstirea Floreşti

Fig. 1 - Biserica Mănăstirii Floreşti Fig. 2 - Turnul clopotniţă al Mănăstirii Floreşti

Fig. 3 - Ancadramentul uşii principale a bisericii M-rii Floreşti Fig. 4 - Faţada bisericii Mănăstirii Floreşti (detaliu)

Fig. 5 - Poarta principală de intrare a Mănăstirii Floreşti (foto: Costică Asăvoaie, 2000)

1

2

3

4

5

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Planşa 19 - Biserica veche a Mănăstirii Moreni

(apud Gheorghe Gherghe, Marin Rotaru, Mănăstirea Moreni, Bârlad, 2004, p. 80)

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Planşa 20 - Biserica “Domneasca” din Bârlad

(foto: Laurenţiu Chiriac, 2002)

1 2 3 4

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

VESTIGII INEDITE APARŢINÂND CELEI DE A DOUA JUMĂTĂŢI A MILENIULUI I D.HR. ÎN COLECŢIILE BĂCĂUANE

Lăcrămioara Stratulat

Aşezarea din comuna Ştefan cel Mare, sat Gutinaş, judeţul Bacău, bine

cunoscută în bibliografia de specialitate, este situată la limita de sud-est a subcarpaţior Moldovei, în depresiunea Caşin, pe o terasă mai înaltă din partea dreaptă a râului Trotuş şi partea stângă a pârâului Rădeana.

Punctul „La Silişte” a beneficiat încă de la început de o atenţie deosebită din partea specialiştilor. Astfel, după un sondaj întreprins în 1968 de către Muzeul de istorie din Oneşti (Gheorghe Gheorghiu Dej)1; au urmat câteva periegheze în anii următori 2 pentru ca începând cu anii 1971-1977, 1984-1986 şi 1995 să se desfăşoare aici ample cercetări arheologice sistematice.

Deşi, iniţial, s-a urmărit cu prioritate cercetarea aşezării medievale, săpăturile arheologice sistematice desfăşurate în punctul „La Silişte” au reliefat mai multe niveluri de locuire: neoliticul târziu- Cucuteni B, bronz târziu- cultura Noua, Hallstatt-ul târziu- secolele V-IV î. Hr., epoca geto-dacică- sfârşitul secolului I d. Hr.-începutul secolului II d. Hr. continuând cu perioada daco-carpică.

După încetarea aşezării carpice, câteva secole mai târziu, probabil începând de la sfârşitul secolului al V-lea s-a dezvoltat treptat o aşezare care a beneficiat de o continuitate, fără întrerupere până la începutul secolului al VII-lea d. Hr.

Urmele de locuire umană merg un mileniu mai târziu, începând cu secolul al XIV-lea şi continuă până târziu, în sec. al XVII-lea.

Aşezarea prefeudală amintită mai sus a fost cercetată mai ales în timpul campaniilor din anii 1984-19863.

Materialele inedite care fac obiectul lucrării de faţă aparţin campaniilor arheologice din 1976-1978 şi 1995 şi ne-au fost puse la dispoziţie de dl. Alexandru Artimon căruia îi mulţumim şi pe această cale. Piesele se află în prezent în patrimoniul Muzeului de istorie Oneşti4.

Este vorba despre patru vase, trei dintre ele lucrate cu mâna şi unul lucrat la roată. Din analiza generală a materialului ceramic descoperit la Ştefan cel Mare ceramica lucrată cu mâna reprezintă peste 85% din totalul ceramicii descoperite5.

În secţiunea S3, L2, caroul 34 (campania 1977, nr. inv.2106), la o adâncime de 0,57 m în apropierea unui tipar6 de secol VI-VII s-au descoperit mai multe fragmente ceramice aparţinând aceleiaşi perioade, dintre care unele întregibile. Vasul din fig. 1

1 Sondajul a fost efectuat de C. Eminovici. 2 Cercetări întreprinse de Al. Artimon şi C. Buzdugan. 3 Cercetări conduse de I. Mitrea. 4 Adresăm mulţumiri domnului I. Vasiliu, directorul Muzeului de istorie din Oneşti. 5 I. Mitrea, Regiunea centrală a Moldovei dintre Carpaţi şi Siret în secolele VI-IX e.n., în Carpica, XII, 1980, p. 76. 6 Ibidem, p. 92, fig. XLVI/1.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

este lucrat la mână, având forma foarte comună a vasului-borcan, executat din pastă grosieră, fără decor, cu o înălţime de 0,37 m, diametrul bazei de 0,50 şi al gurii de 0,77. El este de tradiţie locală, întâlnindu-se în cadrul olăriei din secolele anterioare.

Din aceeaşi campanie, în secţiunea S2, L3, caroul 3, la o adâncime de 0,80 m, (nr. inv.946), provine un alt vas-borcan, lucrat la mână, din pastă grosieră, fără decor, cu o înălţime de 0, 28 m, având diametrul gurii 0,56 mai mare decât cel al bazei, care este de 0,10. Fragmentele au fost găsite în apropierea unui pietrar, fig. 2.

Ultimul vas lucrat la mână aparţine aceleiaşi categorii şi a fost descoperit în campania din 1995, în secţiunea S20 (nr. inv.2114), la 0,75m. Spre deosebire de celelalte, el are dimensiunea gurii de 0,48 apropiată de cea a bazei de 0,43, fig. 3.

În campania din 1978, în secţiunea SXIV, L1, caroul 3, (nr. inv.942), la o adâncime de 1,20m, într-o locuinţă distrusă de zidurile beciului curţii boiereşti din secolele XV-XVII, printre alte fragmente ceramice, găsite pe vatra unui cuptor, s-au descoperit şi câteva fragmente întregibile lucrate la roată, fig. 4. Vasul este lucrat îngrijit, din pastă bună, fină, cărămizie, având în compoziţie o mică cantitate de nisip şi microprundişuri, fără decor. Vasul are înălţimea de 0,22 m, are corpul uşor bombat, gâtul scund şi gura mai largă ca baza, uşor răsfrântă şi rotunjită, cu diametrul gurii de 0, 42 şi diametrul bazei de 0, 31.

Privit în ansamblu, materialul are analogii la Botoşana7, Costişa8, Şipot-Suceava 9, Bacău-Curtea Domnească 10, Davideni 11, Izvoare-Bahna 12 ş.a., dar şi în

7 D.Gh. Teodor, Civilizaţia romanică la est de Carpaţi în secolele V-VII. Aşezarea de la Botoşana-Suceava, Bucureşti, 1984. 8 D.Gh. Teodor , V. Căpitanu, I. Mitrea, Cercetările arheologice de la Mănoaia-Costişa şi contribuţia lor la cunoaşterea culturii materiale locale din secolele V-VI din Moldova, în Carpica”, I, 1968, p. 233-247; D.Gh. Teodor, Conceptul de cultură Costişa-Botoşana. Consideraţii privind continuitatea populaţiei autohtone la est de Carpaţi în secolele V-VII e.n., în SAA, I, Iaşi, 1983, p. 215-225; idem, Romanitatea carpato-dunăreană şi Bizanţul în veacurile V-XI e.n., Iaşi, 1981, p. 21; idem, Tezele referatelor conferinţei Universităţii de Stat din Chişinău (14-21 ianuarie, 1991), Chişinău, 1991, p. 60; I. Mitrea, Realităţi arheologice şi etno-culturale în spaţiul carpato-nistrian în secolele VI-VII, în Carpica, XXIII, 1992, p. 212-213. 9 M.D. Matei, Contribuţii la cunoaşterea ceramicii slave de la Suceava, în SCIV, 10, 1959, 2, p. 409 şi urm. 10 I. Mitrea, Al Artimon, Descoperiri prefeudale la Curtea Domnească-Bacău, în Carpica, IV, 1971, p. 225, 233-251; I. Mitrea, Regiunea centrală a Moldovei dintre Carpaţi şi Siret în secolele VI-IX e.n., în Carpica, XII, 1980, p. 61-66, 75-81, 93, 102-104, 116-120, 129-130. 11 Idem, Principalele rezultate ale cercetărilor arheologice din aşezarea de la Davideni (sec. V-VII e.n.), în MemAntiq, VI-VIII, (1974-1976), 1981. idem, Noi descoperiri arheologice in asezarea din secolele V-VII e.n. de la Davideni, jud. Neamţ, în MemAntiq, XVIII, 1992, p. 203-232, idem, Aşezarea din secolele V-VII de la Davideni, jud.. Neamţ. Cercetările arheologice din anii 1988-1991, în MemAntiq, XIX, 1994, p.279-332; idem, Comunităţi săteşti la est de Carpaţi în epoca migraţiilor. Aşezarea de la Davideni din secolele V-VIII, Piatra Neamţ, 2001. 12 Idem, Aşezarea prefeudală de la Izvoare-Bahna, în Carpica, VI, 1973-1974, p. 55-76; idem, Aşezarea prefeudală de la Izvoare-Bahna (II). Contribuţii la arheologia epociide formare a poporului român, în Carpica, X, 1978, p. 205-252 idem, Aşezarea din secolele VI-IX de la Izvoare-Bahna. Realităţi arheologice şi concluzii istorice, Piatra Neamţ, 1998.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

complexele autohtone romanice de tip Ipoteşti-Ciurel-Cândeşti13 de la sud de Carpaţi şi complexele de tip Bratei14 din Transilvania, integrându-se astfel în “marea unitate culturală specifică teritoriului vechii Dacii15.

Pe baza descoperirilor arheologice întreprinse până în prezent la Ştefan cel Mare se poate observa că materialul ceramic, prin trăsăturile sale caracteristice, aparţine în majoritate populaţiei autohtone. O mică cantitate de ceramică este de factură slavă, ceea ce dovedeşte că locuitorii acestei aşezări au intrat în contact la un moment dat cu această cultură.

Descoperirile arheologice ample desfăşurate la Ştefan cel Mare, paleta cronologică amplă a aşezării, precum şi bogăţia şi varietatea materialului arheologic, îndreptăţesc dorinţa apariţiei unei monografii a aşezării care, cu siguranţă, va fi o lucrare de larg interes ştiinţific.

Vestiges inédits appartient au deuxième moitié du premier millénaire p.Chr. aux

collections de Bacău Résumé

L’étude présent quelques découvertes archéologiques inédites qui se trouve au site de

Gutinaş, com. Ştefan cel Mare, dèpartement de Bacău aux foilles archéologiques entreprendes

pendant les années 1976-1978 et 1995. ainsi, on analyse quatre vases, trois étants fait à la main

et un fait à la route. L’analyse fait, jusqu’à moment, sur le materiele céramique de cette station

démontre l’appartenence de celle à la population autochtone.

13 Suzana Dolinescu-Ferche, La culture „Ipoteşti-Ciurel-Cândeşti” (Ve-VIIe siècles). La situation en Valachie, în Dacia, N. S., XXVIII, 1984, 1-2, p. 117-147. 14 I. Nestor, Les données archéologiques et le problème de formation du peuple roumain, în RRH, 3, 1964, p. 399-401; Eugenia Zaharia, Données sur l’archéologie des IVe-XIe siècles sur le territoire de la Roumanie. La culture Bratei et la culture Dridu, în Dacia, NS, XV, 1971, p. 270-283. 15 I. Mitrea, C. Eminovici, V. Momanu, Aşezarea din secolele V-VII de la Stefan cel Mare, în Carpica, XVIII-XIX, 1986-1987, p. 231.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Fig. 1 Fig. 2

Fig. 3 Fig. 4

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

MIGRAŢIILE SLAVE DIN SECOLELE VI-VII. CONTRIBUŢIA

CERCETĂRILOR ARHEOLOGICE

Dan Gh. Teodor

În ansamblul amplelor mişcări de populaţii care s-au desfăşurat în cursul

primului mileniu d.Hr., afectând întinse zone ale continentului european, migraţiile slavilor au avut pentru unele areale geografice o importanţă aparte. Acest fapt se explică prin aceea că, spre deosebire de alte numeroase grupuri umane, care au migrat dinspre Europa răsăriteană, slavii sunt singurii care au reuşit să colonizeze teritorii considerabile, transformând fundamental structura etno-lingvistică locală, peste tot acolo unde s-au instalat definitiv.

În acest context, un interes particular prezintă şi problema pătrunderii şi stabilirii slavilor în teritoriile carpato-dunărene în perioada secolelor VI-VIII d.Hr., teritorii care, deşi confruntate direct timp de mai multe secole cu ampla migraţie a acestora, şi-au conservat neschimbate structura etno-demografică şi lingvistică romanică. Cauzele care au determinat cursul istoriei din regiunile de la nordul Dunării de Jos, în general, sunt multiple şi, în pofida acumulării informaţiilor de care se dispune în prezent şi care au adus numeroase clarificări, o bună parte dintre acestea nu sunt încă pe deplin elucidate.

După cum este cunoscut, istoria desfăşurării marilor migraţii slave din aceste regiuni ale Europei a fost, de mai bine de două secole, cercetată cu legitim interes, speciliştii bazându-se mai ales pe datele oferite de izvoarele scrise ale evului mediu timpuriu, multe dintre ele contemporane evenimentelor. Aceste surse scrise, relative numereoase în ceea ce priveşte pe slavi, sunt destul de multe ori incomplete, adesea chiar eronate, autorii diferitelor lucrări consemnând informaţii privitoare la spaţiul carpato-dunăreano-pontic în multe cazuri neconforme cu realităţile din zonele respective. Chiar şi la unii dintre istoricii bizantini mai apropiaţi de evenimentele militare şi politice petrecute în regiunile Dunării de Jos, la graniţa nordică a imperiului, informaţiile pe care le obţineau nu erau întotdeuna corecte, omisiunile, exagerările sau fantezia găsindu-şi de multe ori locul în lucrările lor. De aceea, cercetarea desfăşurării marilor migraţii slave întreprinsă numai pe temeiul datelor transmise de izvoarele scrise ale vremii, nu a putut decât parţial să reconstituie realităţile din perioada de timp menţionată.

Un plus considerabil de informaţii, care au avut menirea de a elucida multe din aspectele referitoare la aceste ample mişcări de populaţii le-au oferit intensele investigaţii arheologice, întreprinse constant şi pe scară largă în numeroase părţi ale continentului nostru.

Punerea de acord a datelor transmise de izvoarele scrise cu acelea obţinute prin intermediul cercetărilor arheologice, întreprinse cu rezultate de mare importanţă timp

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

de mai bine de o jumătate de veac1, a oferit astfel posibilităţi sporite de a înţelege corect, nu numai desfăşurarea acestor deplasări de grupuri umane, ci şi consecinţele directe ale contactelor care sau stabilit de-a lungul timpului între autohtoni şi noii veniţi.

Nu vom insista aici asupra informaţiilor principale puse la dispoziţie de izvoarele scrise privitoare la desfăşurarea marilor migraţii slave în regiunile de la nordul Dunării de Jos, de altfel de multă vreme analizate şi comentate pe larg de mulţi specialişti2, ci ne vom referi doar la câteva din concluziile desprinse din aceste analize, susceptibile de a fi confirmate, amendate sau chiar respinse de datele cercetărilor arheologice.

După cum se ştie, cea mai veche informaţie referitoare la o primă invazie a slavilor în imperiul bizantin i se datorează lui Marcellinus Commes care vorbeşte de un raid militar în regiunea Dunării de Jos în anul 517, întreprins de călăreţi geţi sau veniţi din Geţia3. La acelaşi eveniment probabil, menţionând însă anul 518, se referă şi Procopius din Caesarea4. In realitate nu avem de a face cu un raid al slavilor (sclavinilor), ci posibil cu cel întreprins de un grup de anţi, populaţie care, aşa cum s-a opinat, nu aparţine însă etniei slave5.

Izvoarele scrise, contemporane evenimentelor sau de mai târziu (Iordanes, Procopius, Ioan din Efes, Theophilact Simocatta, Menander, Agathias, Malalas, Mihai Siriul, Miracolele Sfântului Dimitrie, Cronica Monemvasiei şi altele), ne informează că desele atacuri ale slavilor la sudul Dunării se succed necontenit în tot cursul secolului al VI-ea şi în prima junătate a celui următor, concentrându-se mai ales în epoca lui Justinian I şi apoi către sfârşitul secolului al VI-lea în vremea împăratului Mauriciu Tiberiu. Eforturile permanente ale imperiului de a stăvili aceste atacuri ( nu numai ale slavilor, ci şi ale avarilor sau a altor migratori) , pentru a apăra graniţa sa dunăreană, au fost deosebit de susţinute din punct de vedere militar, înregistrând pentru o vreme rezultatele scontate. Presupusa desfiinţare a graniţei bizantine de la Dunăre6, după revolta trupelor din anul 602, care ar fi deschis după unii calea pătrunderii masive şi definitive a slavilor la sud de fluviu, pare să nu fi fost decât parţial reală, prezenţa imperiului aici fiind dovedită, cel puţin până în vremea împăratului Heraklius, de vestigiile arheologice atestate în multe din cetăţile şi oraşele

1 D.Gh. Teodor, Populaţia autohtonă din regiunile extracarpatice în secolele V-VII, în Istoria

Românilor, II, Bucureşti, 2001, p. 639-662; idem, Slavii la nordul Dunării de Jos în secolele VI-VII, în acelaşi volum, p. 725-737. 2 I. Nestor, La pénétration des slaves dans la Péninsule Balkanique et la Grèce continentale.

Considérations sur les recherches historiques et archéologiques, în RÉSEE, I, l963, 1-2, p. 41-67; idem, Les données archéologiques et le problème de la formation du peuple roumain, în RRH, III, 1964, 3, p. 383-423. 3 Marcellinus Comes, Cronica, 517,5, în FHDR, II, Bucureşti, l970, p. 366-367. 4 Procopius din Caesarea, Războiul cu goţii, ed. H. Mihăiescu, Bucureşti, 1963, I, 27, 2. 5 D.Gh. Teodor, Unele consideraţii privind originea şi cultura anţilor, în Arheologia Moldovei, XVI, 1993, p. 205-213; I. Corman, Migraţiile din teritoriul dintre Carpaţi şi Nistru în sec. V-VII. Problema anţilor, în Revista Arheologică, 1, Chişinău, 1993, p. 93-99. 6 D.A. Zakythinos, La grande brèche dans la tradition historique de l’ hellénisme du septième au

neuvième siècle, în Charisterion A.K. Orlandos, 3, Athena. 1966, p. 300-327.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

din regiune7. În teritoriile de la nordul Dunării de Jos cercetările arheologice întreprinse pe

scară largă pentru cunoaşterea realităţilor din perioada celei de a doua jumătăţi a mileniului I d.Hr. au scos la iveală numeroase şi variate vestigii pe care specialiştii le-au pus în legătură ,fie cu prezenţa populaţiei autohtone , fie cu a unor grupuri alogene pătrunse şi stabilite temporar aici8. Cronologia unor astfel de vestigii, determinarea lor tipologică şi nu în ultimul rând atribuirea lor culturală, ridică în destul de multe cazuri unele semne de întrebare, necesitând fireşte noi şi atente analize şi precizări.

Pornind de la informaţiile transmise de majoritatea izvoarelor scrise ar trebui să admitem o prezenţă reală slavă în regiunile de la nordul Dunării de Jos, încă din prima jumătate a secolului al VI-lea. După cum este însă cunoscut, intensele cercetări arheologice întreprinse pe întreg teritoriu carpato-dunărean, nu au idedntificat până acum în mod sigur vestigii care să poată fi datate cu certitudine în perioada respectivă9. S-a presupus totuşi că cele mai timpurii vestigii slave, susceptibile de a fi datate chiar în prima jumătate a secolului al VI-lea,pot fi considerate cele descoperite la Codân-Cernăuţi10, Botoşana-Suceava11 şi Ciorteşti-Iaşi12, confirmându-se astfel ştirile transmise de izvoarele scrise. Descoperirile ceramice de la Ciorteşti-Iaşi prin trăsăturile lor nu aparţin însă culturii materiale slave, ci sunt puse în legătură cu prezenţa anţilor (neslavi), iar olăria de la Codân-Cernăuţi şi Botoşana-Suceava (din prima fază) este în mod cert de factură autohtonă.

Referitor la aşa zisa ceramică slavă noi am arătat mai demult13, că formele simple de vase lucrate cu mâna având buza scurtă, fundul îngust şi îngroşat şi în general lipsite de ornamente, nu pot fi atribuite cu certitudine acestor migratori. Asemenea produse ceramice, identice ca formă şi tehnică de lucru sunt întâlnite pe spaţii geografice largi şi în zonele europene unde slavii nu au pătruns niciodată, producerea lor fiind rezultatul unei anumite stări economice specifice acestor vremi14.

7 I. Barnea, în Din istoria Dobrogei, II, Bucureşti,1967, p. 442-445; M. Sâmpetru, Situaţia imperiului

romano-bizantin la Dunărea de Jos la sfârşitul secolului al VI-lea şi începutul celui de al VII-lea, în SCIV, 22, 1971, 2, p. 228-242; idem, Oraşe şi cetăţi romane târzii la Dunărea de Jos, Bucureşti, 1994, p. 105-122. 8 D.Gh. Teodor, op.cit., în Istoria Românilor, II, 200l, p. 639-662, 725-737; Ligia Bârzu, Gepizii, în acelaşi volum, p.707-7l6; I. Stanciu, Avarii, în acelaşi volum, p. 717-725. 9 I. Nestor, Arheologia perioadei de trecere la feudalism pe teritoriul RPR, în Studii-revistă de istorie, XV, 1962, 6, p. 1434; idem, Les éléments les plus ancienne de la culture slave dans les Balkans, în Posebna Jzdanja, XII, 1964, p. 141-144; D.Gh. Teodor, La pénétration des slaves dans les régions orientales de SE de l’ Europe d’ après les données archéologiques de régions orientales de la

Roumanie, în Balcano-slavica, 1, 1972, p. P.29, 31, 34. 10 Irina P. Russanova, B.O. Timosciuk, Kodyn slavjanskie posselenija V-VIII vv na r. Prut, Moscova, 1988 . 11 D.Gh. Teodor, Civilizaţia romanică la est de Carpaţi în secolele V-VII e.n. Aşezarea de la Botoşana- Suceava, Bucureşti, 1984. 12 C. Iconomu. Descoperiri arheologice din secolul al VI-lea în comuna Ciorteşti, jud. Iaşi, în Arheologia Moldovei, XIV, 1991, p. 109-116. 13 D.Gh. Teodor, Autohtoni şi slavi în spaţiul carpato-dunăreano-pontic în secoleleVI-VII d.Hr., în Din istoria Europei romane, Oradea, 1995, p. 292. 14 Idem, Slavii la nordul Dunării de Jos, în Arheologia Moldovei, XVII, 1994, p. 230; idem,

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

De aceea, pentru olăria lucrată cu mâna, considerată de factură slavă, atestată la nordul Dunării de Jos, în special pentru regiunile de la est şi sud de Carpaţi (cele mai intens şi direct afectate de pătrunderile acestor migratiori), trebuie exprimată o anumită prudenţă.Oricum, pe temeiul acestei categorii de vestigii este dificil, după părerea noastră, să poată fi precizate mai nuanţat amploarea şi etapele migraţiei slave. În plus, încercările unor arheologi de a atribui tale-quale întreaga producţie ceramică lucrată cu mâna slavilor pătrunşi la nordul Dunării de Jos credem că sunt exagerate şi nu corespund întrutotul realităţilor din perioada secolelor VI-VII d.Hr. O atare aserţiune,care nu se întemeiază pe date arheologice convingătoare, exclude de facto existenţa în regiunile carpato-dunărene a populaţiei autohtone romanice.In acest context se înscrie şi opinia potrivit căreia cultura de tip Ipoteşti-Cândeşti-Ciurel ar aparţine în totalitate slavilor15. Ceramica produsă la roată, unele vase lucrate cu mâna având trăsături care le apropie de prototipurile geto-dacie, tipul de locuinţă şi cuptor, o serie de obiecte meşteşugăreşti, vestimentare şi de podoabă, unele elemente creştine, circulaţia monetară bizantină, importurile din imperiu şi altele nu pot fi puse în legătură cu cultura slavă ci, dimpotrivă, cu existenţa populaţiei romanice aflată în strânse şi directe legături cu civilizaţia romană târzie şi bizantină. De altfel, despre aspectul cultural de tip Ipoteşti-Cândeşti-Ciurel s-a arătat că, în evoluţia sa a cunoscut mai multe etape16 şi că prezenţa acestuia în regiunile dintre Carpaţii sudici şi Dunăre nu este exclus să se fi datorat şi unor deplasări de populaţie romanică din imperiu, dislocată tocmai de desele invazii ale migratorilor la sud de fluviu17.

Aşa cum am mai arătat, pe baza vestigiilor posibil de pus pe seama slavilor în stadiul actual al cercetărilor este încă dificil de precizat etapele de pătrundere ale acestora. Se constată doar că unele aşezări din secolul VI (Codân, Hansca, Botoşana, Davideni, Dodeşti, Târgşor, Budureasca, Şirna, Dulceanca, Radovanu, Băleni şi altele), îşi încetează existenţa la sfârşitul acestui veac, unele revenind pe vechea vatră sau continuând sporadic la începutul secolului următor. Intrucât nu s-au constatat în toate cazurile distrugeri evidente ale aşezărilor (arderea locuinţelor etc), se poate presupune că, pătrundera slavilor s-a făcu treptat în grupuri restrânse şi chiar dacă iniţial contactele cu autohtonii nu au putut fi pretutindeni paşnice ele nu au fost de natură să provoace în anumite zone depopularea masivă a elementelor etnolingvistice romanice. O atare situaţie nu a avut loc nici la mijlocul sau în a doua jumătate a secolului al VI-lea, vreme când deplasările grupurilor migratoare slave au luat o amploare deosebită. Către sfârşitul secolului al VII-lea şi eventual la începutul celui următor regiunile de la est şi sud de Carpaţi sunt confruntate cu un nou val de migratori slavi, după cum o sugerează în unele aşezări atestarea unor resturi ceramice

Observations concernant l’ archéologie du I er millénaire après J-C. au Bas Danube, în Studia Antiqua et Archaeologica, VII, 2000, p. 430-431. 15 P. Diaconu, Cui aparţine cultura Ciurel?, în Istros, X, 2000, p. 491-492. 16 D.Gh. Teodor, Quelques considérations concernant l’ evolution de la civilisation locale des

Ve-VIIe siècles ap. J-C. dans les régions extracarpatiques, în Studia Antiqua et Archaeologica, VI, 1999, p.103-105. 17 Idem, op.cit., în Istoria Românilor, II, Bucureşti, 2001, p. 659; idem, Cu privire la unele aspecte

etno-culturale la nordul Dunării de Jos în secolele V-VII d.Hr., în Musaios, X, 2005, p. 88-91.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

care, prin trăsăturile lor, aparţin aspectelor culturale slav răsăritene de tip Romen, Volânţevo şi Borşevo, vehiculate de grupuri antrenate aici de deplasările celui de al doilea Cagant avar şi de protobulgarii conduşi de Asparuh18.

Relativ la migraţiile slave din perioada secolului al VI-lea este interesant de observat că, izvoarele scrise referitoare la evenimentele din vremea respectivă nu consemnează nici un nume de trib al acestei populaţii la nordul Dunării de Jos. I. Nestor a arătat că grupurile de slavi pătrunse în regiunile carpato-dunărene erau desprinse din unele formaţiuni tribale, care se destrămaseră în vremea deplasării lor19. Reconstituirea unora din triburile slave va avea loc la sudul Dunării de abia în cursul secolului alVII-lea, vreme când şi unii istorici bizantini le consemnează pentru prima oară numele20. Unii specialişti sugerează ideea că denumirea de slavi-sclavini ar fi o sintagmă general acceptată prin care istoricii secolelor VI-VIII desemnau în realitate ansamblul tuturor grupurilor etnice barbare cu care se confrunta imperiu în perioada respectivă21.

În ceea ce priveşte atribuirea unor vestigii datând din secolele VI-VII diferitelor grupuri de slavi, trebuie arătat că, în multe cazuri ea s-a făcut doar din intenţia de a pune de acord informaţiile izvoarelor scrise cu descoperirile arheologice, nefiind posibilă negarea prezenţei acestor migratori în regiunile de la nordul Dunării de Jos în perioada menţionată. In categoria acestor vestigii, pe lângă ceramică au fost incluse şi unele categorii de fibule digitate de tipul celor denumite slave de către B.A. Râbakov22 şi J. Werner23. Asemenea obiecte vestimentare, având totodată şi rol de podoabă, au fost neîndoielnic produse în atelierele meşteşugăreşti din imperiu sau din Crimeea şi chiar din unele zone de la nordul Dunării de Jos24. După cum s-a mai arătat, astfel de piese nu trebuie considerate ca fiind produse şi folosite de către slavi (sclavini),stadiul lor de dezvoltare economică în perioada migraţiei ne permiţând astfel de producţii meşteşugăreşti25. Deşi s-a afirmat că fibulele digitate ar fi în cazul slavilor simboluri ale identităţii sociale de grup, etalând o elită în formare26, noi considerăm că prezenţa numeroasă a unor asemenea piese în mediile germanice din Crimeea, descoperirea unor exemplare în multe aşezări neslave din diferite regiuni ale Europei, inexistenţa presupuselor ateliere meşteşugăreşti slave niproviene sau atestarea lor ca obiecte de inventar în morminte de inhumaţie (rit pe care slavii nu l-au utilizat decât târziu, după creştinare), fac puţin posibilă o asemenea atribuire.

18 Idem, Precizări privind realităţile etno-culturale din secolele IV-X d.Hr. în spaţiul extracarpatic (cu

privire specială asupra zonelor răsăritene), în Omagiu profesorului Emilian Popescu, Iaşi, 2003, p. 190. 19 I. Nestor, Formarea poporului român, în Istoria poporului român, red. A. Oţetea, Bucureşti, 1970, p. 104. 20 Theophanes Confessor, Chronografia, anul 6171 (679), în FHDR, II, Bucureşti, l97O, p. 620-621. 21 F. Curta, Apariţia slavilor. Istorie şi arheologie la Dunărea de Jos în veacurile VI-VII, Târgovişte, 2006, p. 102. 22 B.A. Râbakov, Drevnjaja Rus’, în Sovetskaja Archeologia, XVII, 1953, p. 23-104. 23 J. Werner, Slawische Bügelfibeln des 7. Jahrhunderts, în Reinecke Festschrift, Mainz, l950, p. 150-172. 24 D.Gh. Teodor, Fibule „digitate” din secolele VI-VII în spaţiul carpato-dunăreano-pontic, în Arheologia Moldovei, XV, 1992, p. 136-137. 25 Ibidem, p. 135-136. 26 F. Curta, op.cit., p. 237-238,269.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Dimpotrivă, multe tipuri de fibule digitate din această grupă considerată de unii slavă, au fost mai curând folosite de către populaţia autohtonă din spaţiul carpato-dunăreano-pontic, care le-au preluat ca urmare a contactelor cu centrele meşteşugăreşti din imperiu şi prin meşteri bizantini itineranţi sau chiar prin intermediul unor legături cu unele grupuri de germani târzii. În desfăşurarea relaţiilor economice de schimb, care s-au derulat în anumite perioade între centrele meşteşugăreşti de pe litoralul de nord al Mării Negre sau din Crimeea şi grupurile de nomazi, care pendulau în stepele nord pontice, asemenea fibule digitate este posibil să fi fost acceptate şi de către aceştia, unele tipuri fiind vehiculate în spaţiul carpato-dunăreano-pontic probabil de către anţi27.

O dovadă arheologică privitoare la prezenţa slavilor în regiunile de la nordul Dunării de Jos a fost şi este încă fără rezerve considerată marea necropolă de la SărataMonteoru-Buzău. După cum este în parte cunoscut, din cele peste 1600 de morminte de incineraţie descoperite prin intermediul săpăturilor arheologice sistematice, numai un număr relativ restrâns dintre ele folosesc urne din vase de lut, întregi sau fragmentare şi unele obiecte de inventar, precum fibule digitate sau de tip romano-bizantin, catarame, aplice, amnare din fier şi chiar un filacteriu creştin28. Unele urne sunt constituite din vase lucrate la roată fiind caracteristice pentru aspectul cultural de tip Ipoteşti-Cândeşti, altele însă sunt lucrate cu mâna prezentând forme simple neornamentate. În multe cazuri în morminte se întâlnesc doar mici fragmente ceramice. Marea majoritate a complexelor funerare sunt constituite din simple gropi, puţin adânci, cu firave resturi de oase calcinate şi în general fără obiecte de inventar, vădind un ritual de înmormântare simplu, care este întâlnit şi la unele populaţii neslave. I. Nestor a lăsat să se înţeleagă că unele din mormintele de la Sărata Monteoru nu ar aparţine slavilor, ci unor grupuri de poopulaţie romanică, pentru o atare atribuire pledând urnele de tip Ipoteşti-Cândeşti, fibulele digitate, cataramele şi alte obiecte de inventar, care nu sunt specifice culturii materiale vehiculate de slavi29. De altfel cronologia complexelor funerare din acest mare cimitir arată un diapazon termporar larg, delimitat între mijlocul secolului al VI-lea şi mijlocul secolului al VII-lea, spre sfârşitul perioadei respective numărul slavilor fiiind considerabil redus ca urmare a deplasării lor masive la sud de fluviu.

Prin urmare, descoperirile puse exclusiv pe seama slavilor în diferite regiuni de la nordul Dunării de Jos trebuie, după părerea noastră, reanalizate cu atenţie şi reîncadrate cornologic şi cultural, ţinând cont de derularea unor fireşti procese de aculturaţie. Prezenţa slavilor în teritoriile carpato-dunărene, stăruinţa lor aici o anumită vreme şi contactele fireşti care s-au înfiripat fără îndoială între ei şi autohtoni au produs sensibile transformări în cultura materială a celor două populaţii şi într-o anmită măsură, chiar în structura social- economică a comunităţilor săteşti locale.

27 D.Gh. Teodor, op.cit., p. 136. 28 I. Nestor, La nécropole slave d’ époque ancienne de Sărata Monteoru, în Dacia, NS, I, 1957, p. 289-295; I. Nestor, Eugenia Zaharia, Săpăturile de la Sărata Monteoru, în Materiale, V, 1959, p. 511-517; idem, în Materiale, VI, 1959, p. 504-513; idem, în Materiale ,VII, 1961, p. 513-516. 29 I. Nestor, op.cit., p. 292.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Desigur, deplasarea marei majorităţi a slavilor la sudul Dunării în cursul secolului al VII-lea a creat unele condiţii politice şi economice favorabile dezvoltării societăţii autohtone. De asemenea, ca urmare a pătrunderii slavilor în imperiu şi a colonizării unor zone relativ întinse, populaţia autohtonă de la nordul Dunării de Jos a beneficiat şi de un surplus de grupuri de latinofoni dislocate din Bizanţ de către migratori, elemente etnolingvistice care au avut astfel menirea de a consolida romanitatea carpato-dunăreană30.

Migraţia slavilor desfăşurată în spaţiul carpato-dunăreano-pontic rămâne în continuare încă puţin elucidată în unele din coordonatele ei geografice,temporare şi etnoculturale, suscitând noi, atente şi temeinice analize în contextul coroborării informaţiilor transmise de izvoarele scrise medievale timpurii cu cele obţinute prin intermediul investigaţiilor arheologice.

Les migrations slaves des VIe-VIIe siècles.

Contribution des recherches archéologiques Résumé

Le déroulement des grandes migrations slaves des VIe-VIIe siècles après J. Ch., tout

comme d'autres migrateurs, a été étudié jusqu'à la moitié du siècle précédent uniquement en vertu des nouvelles fournies par les sources écrites médiévales lointaines. Cependant, on a pu obtenir, avec l'intensification des recherches archéologiques, une quantité supplémentaire considérable d'informations censées clarifier bon nombre des aspects de ces déplacements des peuples.

Bien que les sources écrites mentionnent la présence des Slaves dans les régions du nord du Danube Inférieur dès la première moitié du VIe siècle, les recherches archéologiques n'ont pas enregistré de vestiges slaves qu'à partir de la deuxième moitié de ce siècle.

En ce qui concerne les vestiges attribués aux Slaves, une analyse attentive est nécessaire, puisqu'une partie de la céramique manuelle, notamment quelques objets vestimentaires ou bijoux attribués à cette population, appartient en fait à d'autres groupes humains.

Même dans le cas du fameux cimetière de Sărata Monteoru, qu'on considère comme slave, puisque bon nombre des complexes funéraires de ce site ne présentent pas des traits slaves certains. On ne peut non plus attribuer aux Slaves l'aspect culturel du type Ipoteşti-Cândeşti, qui est sans doute d'origine romane.

La présence des Slaves dans les territoires carpato-danubiens, le fait qu'ils y sont restés pour un certain temps et les contacts normaux entre eux et les indigènes, ont produit des transformations sensibles dans la culture matérielle de ces deux populations.

La migration des Slaves qui a eu lieu dans l'espace carpato-danubien-pontique reste toujours assez peu élucidée en ce qui concerne certains de ses aspects, ce qui oblige à de nouvelles analyses attentives dans le contexte de la corroboration des informations fournies par les sources écrites médiévales lointaines avec les informations obtenues par l'intermédiaire de la recherche archéologique.

30 D.Gh. Teodor, op.cit., în Musaios, X, 2005, p.88-91.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

RELAŢIILE MOLDO-MUNTENE DINTRE 1457-1462.

ÎNTRE COLABORARE POLITICĂ ŞI CONFRUNTARE MILITARĂ

Vasile Mărculeţ

Personalităţi de excepţie ale Evului Mediu românesc, Vlad Ţepeş, domnul Ţării Româneşti (1448, 1456-1462, 1476), şi Ştefan cel Mare, domnul Moldovei (1457-1504), au fost, totodată, principalii exponenţi ai luptei antiotomane de la Dunărea de Jos din a doua jumătate a secolului al XV-lea. Timp de cinci ani (1457-1462) domniile lor în cele două ţări româneşti s-au suprapus, ceea ce a determinat stabilirea unor relaţii între statele lor. Evoluţia acestor raporturi a fost una deosebit de sinuoasă şi de controversată.

Raporturile moldo-muntene între 1457 şi 1462 – de la colaborare politică şi militară la război. Relaţiile moldo-muntene din perioada 1457-1462 sunt, în general, puţin cunoscute. Precaritatea informaţiilor de care dispunem, referitoare la ele, pe de-o parte, precum şi faptul că istoriografia românească modernă şi contemporană, fie din diverse motive – naţionale sau politice –, fie pentru a menaja anumite sensibilităţi s-a aplecat puţin asupra lor, punctând doar aspectele pozitive şi trecând cu vederea sau încercând să justifice părţile mai întunecate ale acestora, pe de altă parte, au concurat decisiv asupra nivelului de cunoaştere a lor.

În condiţiile arătate, relaţiile moldo-muntene dintre 1457 şi 1462 nasc numeroase întrebări. Pentru a putea oferi un răspuns cât mai pertinent acestor probleme se impune, nu numai ca un act util, ci şi obligatoriu să ne oprim asupra contextului internaţional în care ele au evoluat, precum şi asupra opţiunilor de politică externă ale lui Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş, opţiuni care s-au dovedit de altfel, determinante pentru evoluţia raporturilor bilaterale, pe care le-au determinat decisiv.

Debutul lor, în primăvara anului 1457, părea a anunţa o viitoare colaborare fructuoasă între Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare. Astfel, o serie de surse contemporane, şi avem aici în vedere mai multe dintre cronicile scrise la curtea lui Ştefan cel Mare la sfârşitul secolului al XV-lea sau în primii ani ai celui următor, afirmă faptul că în aprilie 1457 acesta a beneficiat de un însemnat sprijin militar oferit de Vlad Ţepeş în acţiunea sa de îndepărtare a lui Petru Aron şi de ocupare a tronului Moldovei. Astfel, Cronica moldo-germană, referindu-se la evenimentele din aprilie 1457, consemnează faptul că Ştefan a venit împotriva lui Petru Aron, între alţii, şi „cu muntenii”1. Cu unele deosebiri, legate de data confruntării cu Petru Aron şi de

1 Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI, publicate de Ion Bogdan (ed. P.P. Panaitescu), Bucureşti, 1959, p. 28: „În anul, cum se scrie de la naşterea lui Hristos, 1457, în luna april, în ziua 11, într-o marţi, în săptămâna mare, înaintea Paştilor, atunci a venit Ştefan voievod, un fiu al lui Bogdan voievod, care a venit cu putere mică, cu muntenii, cu ţările de jos, ca la 6 mii de oameni. Şi au venit asupra lui Aaron voievod la o gârlă sau la o apă cu numele Hresca, lângă Doljeşti. Acolo a bătut Ştefan voievod pe Aaron voievod, alungându-l din ţară şi el însuşi a rămas stăpân cu putere” (în continuare: Cronicile slavo-

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

numărul de lupte purtate de Ştefan cu acesta, ştirea este reluată şi în Letopiseţul de la Putna Nr. I, precum şi în Letopiseţul de la Putna Nr. II, care relatează că Ştefan „a venit de la munteni”2. În sfârşit, Cronica moldo-polonă consemnează succint că „în anul Domnului 6965 [1457] august (corect este aprilie, n.n.) 12, în joia mare, a venit din Ţara Muntenească Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod”3.

Ştirile referitoare la sprijinul militar acordat de Vlad Ţepeş lui Ştefan cel Mare, în primăvara anului 1457, au fost preluate apoi şi de cronicarii moldoveni tardivi, din secolele XVII-XVIII: Grigore Ureche, Nicolae Costin sau Axinte Uricariul4. Ele se răgăsesc, de asemenea, deşi inexacte şi deformate, şi în lucrarea cronicarului muntean Radu Popescu, Istoria domnilor Ţărâi Rumâneşti5.

Concursul dat de Vlad Ţepeş lui Ştefan cel Mare pentru îndepărtarea lui Petru Aron şi ocuparea tronului de la Suceava părea a aşeza raporturile dintre cele două

române); Cf. I.C. Chiţimia, Cronica lui Ştefan cel Mare (versiunea germană a lui Schedel), Bucureşti, 1942, p. 36-37, 59: „A Creacionibus 6965 [1457]. În anul cum se socoteşte de la naşterea lui Christos 1457, în luna aprilie, în ziua 11, într-o marţi în săptămâna mare dinaintea Paştilor, veni Ştefan vodă, fiul lui Bogdan vodă, cu mică oaste împreună cu muntenii şi cu cei din Ţara de Jos, ca la vreo 6.000 de oameni. Şi veniră asupra lui Aron vodă la un pârău cu apă cu numele Hreasca, la Doljeşti. Aşa goni Ştefan vodă pe Aron vodă din ţară şi rămase însuşi domn prin silnicie”. 2 Ibidem, p. 44, 49: „În anul 6965 [1457], luna aprilie 12 în joia mare, Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, a venit de la munteni şi a dobândit întâia biruinţă asupra lui Aron voievod, pe Siret la tină, la Doljeşti. A doua luptă a purtat-o cu dânsul la Arbic şi iarăşi a biruit Ştefan voievod, cu ajutorul lui Dumnezeu”; p. 59, 61: „În anul 6965 [1457] aprilie 12, în joia mare, a venit de la munteni Ştefan voievod, fiul lui Bogdan voievod, şi a dobândit prima biruinţă asupra lui Aron, pe Siret, la tină, la Doljeşti; a doua luptă a purtat-o cu dânsul la Arbic şi iar a biruit Ştefan voievod”. 3 Ibidem, p. 168, 178. 4 Gr. Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei (ed. M. Scarlat), Bucureşti, 1978, p. 37: „Acest domn, Ştefan vodă, după doi ani a domnii lui Pătru vodă Aron, rădicatu-s-au de la Ţara Muntenească cu multă mulţime de oaste muntenească şi din ţară adunaţi şi au intrat în ţară. Şi silind spre scaunul Sucevii, i-au ieşitu înainte Pătru vodă Aron pe Siretiu, la Doljăşti, la tină, şi s-au lovitu în zioa de joi mari, aprilie 12, şi înfrânse Ştefan vodă pe Aron. Ci Aron vodă nu să lăsă cu atâta, ci de iznoavă s-au bulucitu şi al doilea rându; să lovi la Orbic şi iară birui Ştefan vodă”; N. Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea

lumii până la 1601 şi de la 1709 la 1701, în Idem, Opere, vol. I, Iaşi, 1976, p. 106: „După doi ani a domniei lui Pătru vodă Aron, rădicatu-s-au den Ţara Munteniască Ştefan vodă, feciorul lui Bogdan vodă, cu oaste munteniască şi den ţară adunaţi […], au intrat în ţară şi sâlind spre Suciav, la scaunul ţărâi, eşitu-i-au înainte Pătru vodă Aron şi s-au lovit în dzua de Gioi Mari, aprilie 12, la Doljeşti, pe Siretiu, la Tină, şi înfrânsă Ştefan vodă pe Pătru vodă Aron. Ce nu s-au lăsat Pătru vodă cu atâta, ce iară s-au bulucit la Orbic şi s-au lovit cu Ştefan vodă şi rămasă izbânda iar la Ştefan vodă”; A. Uricariul, Cronica

paralelă a Ţării Româneşti şi a Moldovei, I, Bucureşti, 1993, p. 55: „După 2 ani a domniei lui Pătru vodă Aron, râdicatu-s-au den Ţara Munteniască Ştefan vodă, feciorul lui Bogdan vodă, cu mulţime de oaste munteniască şi de ţară adunaţi […] şi au intrat în ţară. Şi silind spre Suceavă la scaunul tărâi, eşitu-i-au înainte Pătru vodă Aron lu s-au lovit în dzua de Gioi Mari, aprilie 12 la Doljăşti, pre Siretiu, la tină, şi înfrânsă Ştefan vodă pe Pătru vodă Aron. Nu s-au lăsat Pătru vodă cu atâta, ce de iznoavă s-au bulucit şi s-au lovit cu Ştefan vodă la Orbic şi rămasă izbânda iar la Ştefan vodă”. 5 R. Popescu, Istoria domnilor Ţărâi Rumâneşti, în Cronicari munteni, 2, Bucureşti, 1984, p. 28: „Însă după dânsul s-au pus domnu Ştefan-vodă cel bun, feciorul lui Bogdan-vodă, carele au venit cu ajutorul Radului-vodă (în realitate, Vlad Ţepeş, n.n.) den Ţara Rumânească, şi bătându-să cu Pătru-vodă Aron în 2 rânduri, la Doljăşti pă Siret şi la Orbic, şi bătându-l dă amânduao rândurile, în cea după urmă au prinsu pă Pătru-vodă şi i-au tăiat capul”.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

state româneşti pe baze solide. Nu este însă mai puţin adevărat că sprijinul militar şi politic acordat omologului său de la Suceava i-a creat, fără îndoială, domnului Ţării Româneşti un ascendent politic asupra lui Ştefan. Se contura astfel posibilitatea apariţiei unei situaţii politice similare celei apărute între 1400 şi 1418 între Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun, respectiv constituirea unui protectorat muntean asupra Moldovei şi a domnului său, pe care, foarte probabil, spre deosebire de predecesorul său, Ştefan nu a fost dispus să îl accepte.

De altfel, în scurt timp, opţiunile diferite de politică externă a celor doi domni, nu numai că îi vor îndepărta unul de celălalt, ci îi vor aşeza în tabere diferite, aflate în opoziţie, deschizând, totodată, şi ostilitatea dintre ei. Din acest punct de vedere, orientările lor politice externe din anii 1459-1461 s-au dovedit a fi decisive, pentru evoluţia raporturilor bilaterale.

La 4 aprilie 1459, la Overchelăuţi, Ştefan cel Mare presta omagiu regelui polon Cazimir IV (1447-1492) punând astfel Moldova sub suzeranitatea Poloniei, într-un moment în care regatul jaggellon se afla în tratative avansate cu Poarta otomană în vederea încheierii unui tratat. Actul său de politică externă a însemnat un prim pas spre încadrarea Moldovei în sistemul de alianţe polono-otoman. Opţiunea de politică externă a lui Ştefan a însemnat, totodată, abandonarea bunelor relaţii cu fostul său susţinător şi protector, care în aceeaşi perioadă făcea primii paşi în direcţia încheierii unei alianţe cu regele Ungariei, Mathias Corvin (1458-1490)6.

Noua orientare politică a lui Ştefan avea să aibă consecinţe dintre cele mai grave pentru raporturile sale cu foştii săi aliaţi. „Restabilirea legăturii cu Polonia – conchide Ş. Papacostea – însemna implicit îndepărtarea de Ungaria şi Ţara Românească, proces care avea să se desfăşoare în anii următori până la ultima consecinţă. Primul indiciu al antagonismului datează încă din anul următor înţelegerii cu Polonia”7.

Azilul politic acordat de Mathias Corvin lui Petru Aron a tensionat şi mai mult relaţiile dintre Moldova, pe de-o parte, Ungaria şi aliata sa Ţara Românească, pe de altă parte. Acest lucru apare ca evident din înţelegerea încheiată la 1 octombrie 1460 de saşii şi secuii din Transilvania cu Vlad Ţepeş. În baza înţelegerii, cele „şapte plus două scaune ale saşilor săseşti, de asemenea şi oraşul Braşov cu Ţara Bârsei şi oraşul Sibiu”, împreună cu secuii se angajau să-i acorde domnului Ţării Româneşti „un ajutor de patru mii de oameni înarmaţi” în cazul unui atac survenit „din partea

6 Pentru discuţii asupra îndepărtării lui Ştefan de Vlad Ţepeş şi de aliatul acestuia Mathias Corvin, vezi: N. Iorga, Istoria românilor, vol. IV: Cavalerii, Bucureşti, 1937, p. 138 (în continuare: Istoria românilor, IV); C.C. Giurescu, Istoria românilor, vol. II/1-2: De la Mircea cel Bătrân şi Alexandru cel Bun până la Mihai Viteazul, Bucureşti, 2000, p. 43-44; Ş. Papacostea, Relaţiile internaţionale ale Moldovei în

vremea lui Ştefan cel Mare, în Idem, Evul Mediu românesc. Realităţi politice şi curente spirituale, Bucureşti, 2001, p. 141 (în continuare: Relaţiile internaţionale ale Moldovei); L. Şimanschi, D. Agache, Un deceniu de ostilitate moldo-ungară, 1460-1469, în vol. Ştefan cel Mare şi Sfânt 1457-1504.

Portret în istorie, Sf. Mănăstire Putna, 2004, p. 334-345; A. Gheaţă, Condiţiile instaurării dominaţiei otomane în Dobrogea, în vol. Studii istorice sud-est europene, vol. I, Bucureşti, 1974, p. 112-113. 7 Ş. Papacostea, Ştefan cel Mare domn al Moldovei. 1457-1504, Bucureşti, 2003, p. 32 (în continuare: Ştefan cel Mare).

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

turcilor sau al ţării Moldovei”8. Documentul, un act diplomatic oficial, confirmă fără dubii, după părerea nostră, instaurarea, încă din această perioadă, a stării de război între Moldova, pe de-o parte, Ţara Românească şi Ungaria, pe de alta.

Analizând relaţiile moldo-muntene de la sfârşitul deceniului 6 al secolului al XV-lea, unii specialişti români au admis instituirea stării de război între Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş, fără a admite însă şi posibilitatea consumării unor ciocniri între aceştia, alţii au refuzat să accepte existenţa unor raporturi conflictuale între domnii celor două Ţări Române, anterioare primăverii-verii anului 1462. Spre exemplu, în timp ce I. Ursu afirmă că nici unul din izvoarele de care dispunem cu privire la raporturile moldo-muntene „nu ne vorbeşte despre vreo luptă sau ciocnire între cei doi domni, ci numai de stare de război, care exista în realitate”9, N. Iorga susţine categoric că „de un război cu Vlad, înainte de pregătirile sultanului în april nu poate fi vorba”10. De altfel, acesta datează debutul conflictului dintre Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş în martie 1462, atribuind iniţiativa deschiderii sale domnului Moldovei11.

Pe baza informaţiilor furnizate de sursele de care dispunem, îndeosebi de documentul din 1 octombrie 1460, a cărui veridicitate este în afara oricăror dubii, conform căruia în toamna anului 1460 domnul Ţării Româneşti se aştepta la un atac din partea lui Ştefan, pe care căuta să-l preîntâmpine prin colaborarea militară cu saşii şi secuii din Transilvania, suntem în măsură să afirmăm că asemenea opinii, care neagă existenţa unor relaţii conflictuale între Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, nu se confirmă. De altfel, există şi unele surse otomane din secolele XV-XVI care susţin existenţa unei stări conflictuale între Ţara Românească şi Moldova, anterioară anului 1462. Spre exemplu, cronicarul turc Kemal-paşa-zade (sec. XV-XVI), relatând succint raporturile dintre Vlad Ţepeş şi vecinii săi, anterioare anului 1462, consemnează că Vlad Ţepeş „devenise de nenumărate ori biruitor asupra moldoveanului (Kara-Bogdan) şi, înfrângând de multe ori oştile nenorocitului de ungur (Mathias Corvin, n.n.), împrăştiase oştile acestuia”12. Suntem absolut de acord

8 G. Gündisch, Vlad Ţepeş und die sächsischen Selbstverwaltungsgebiete Siebenbürgens, în RRH, VIII, 1969, 6, p. 992; Urkundenbuch zur Geschichte der Deutschen in Siebenbürgen, Sechster Band: 1458-1473, Bukarest, 1981, p. 91, doc. 3237: „Item 20 optat ipse dominus wayda a septem et duarum sedium Saxonibus, item civitate Brasso cum terra Burcza ac civitate Cybiniensi quod quicumque ab aliquibus partibus puta Turcorum sew terre Moldavie vel quibuscumque aliis hominibus dempto hoc regno Hungarie inimicicias haberent, ex tunc postquam requisiti per ipsum dominum wayvodam fueritis, in sui subsidium quatuor milia hominum armatorum dare deberetis unacum Syculis; ipse eciam dominus wayda ad consimilia facere se promittit”. 9 I. Ursu, Ştefan cel Mare, Bucureşti, 2004, p. 32. 10 N. Iorga, Istoria românilor, IV, p. 138. 11 Idem, Istoria lui Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1985, p. 103-104: „Cu două zile înainte, la 2 mart, Ştefan al Moldovei se înţelegea în Suceava cu solii craiului celuilalt (ai lui Cazimir IV, n.n.) […]. Îndată după aceasta, domnul Moldovei şi acela al Ţării Româneşti începură lupta între dânşii, şi, de vreme ce se ştia despre această luptă la începutul lui april într-un loc aşa de depărtat cum e oraşul Caffa, în Crimeea, trevuie să ne închipuim că ciocnirile începură încă din mart. Pare să fi început Ştefan” (în continuare: Ştefan cel Mare). 12 Cronici turceşti privind Ţările Române. Extrase, vol. I: Sec. XV-mijlocul sec. XVII (de. M. Guboglu, M. Mehmet), Bucureşti, 1966, p. 199 (în continuare: Cronici turceşti, I).

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

că aşa-zisele biruinţe lui Ţepeş asupra lui Ştefan, anterioare anului 1462 nu sunt decât simple invenţii ale cronicarului, nici o altă sursă nemenţionând vreo confruntare militară între cei doi, ceea ce nu exclude însă existenţa unor relaţii bilaterale conflictuale. Informaţia cronicarului otoman, chiar aşa inexactă cum este, îşi are propria sa importanţă, cel puţin, din două puncte de vedere. Pe de-o parte, asocierea acestor presupuse birunţe ale lui Vlad Ţepeş asupra lui Ştefan cu realele sale victorii asupra ungurilor, respectiv cu incursiunile sale în Transilvania dintre 1457-1459, nu este una întâmplătoare, ci, dimpotrivă, ea ne permite să datăm începutul conflictului dintre cei doi cam în aceeaşi epocă, respectiv prin 1459-1460. Pe de altă parte, informaţiile cronicarului turc, preluate desigur din surse mai vechi pe care le-a folosit în redactarea lucrării sale, reprezintă o altă confirmare a existenţei unei stării conflictuale dintre Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare la cumpăna deceniilor 6-7 ale secolului al XV-lea.

Referiri la existenţa unui conflict între Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, anterior anului 1462, face şi cronicarul Sa’adeddin Mehmed (secolul XVI). Relatând, la rândul său, evenimentele din anul 1462 acesta consemnează că „[Vlad] Ţepeş se afla în duşmănie veche cu domnul Moldovei”13.

Temerile semnatarilor acordului din 1 octombrie 1460 cu privire la un potenţial şi iminent atac al lui Ştefan s-au confirmat de altfel foarte repede, cu singura deosebire că el nu l-a vizat pe Vlad Ţepeş ci sud-estul Transilvaniei, respectiv ţinuturile secuieşti. Cronicile scrise la curtea lui Ştefan, cu excepţia Letopiseţului de la Putna Nr. 1, înregistrează toate succesul domnului Moldovei. Dintre acestea, cele mai multe relaţii cu privire la rezultatele raidului moldovenesc în secuime ni le oferă Cronica moldo-germană, care consemnează: „2-lea. 6969 [1461]. În luna iunie, ziua 5, atunci a pătruns Ştefan voievod la secui şi i-a prădat cu totul şi le-a luat multe şi a omorât pe mulţi dintre ei”14. Celelalte cronici – Letopiseţul anonim al Moldovei, Letopiseţul de la Putna Nr. 2, Traducerea românească a letopiseţului de la Putna şi Cronica moldo-polonă – se limitează doar la a înregistra succint atacul lui Ştefan în ţinuturile secuieşti15.

Cronicarii moldoveni din secolele XVII-XVIII înregistrează şi ei acţiunea militară a lui Ştefan în secuime în care nu văd însă o manifestare a stării conflictuale dintre Moldova şi aliaţa munteano-maghiară, ci o consecinţă a carcterului războinic şi sângeros al domnului moldovean. Ca urmare, consemnează Grigore Ureche, „în al cincilea an se sculă den domniia sa, în anii 6969 [1461], rădicându-să cu toată puterea

13 Ibidem, p. 319. 14 Cronicile slavo-române, p. 28; Cf. I.C. Chiţimia, op.cit., p. 37, 59: „6969 [1461]. În luna lui iunie, în ziua de 5, porni Ştefan vodă contra secuilor şi îi prădă straşnic şi le luă multe lucruri şi omorî pe mulţi dintre ei”. 15 Ibidem, p. 7, 15: „În anul 6969 [1461], iulie 5, a lovit cu război Ştefan voievod Ţara Secuiască” (Letopiseţul anonim al Moldovei); p. 56, 61: „În anul 6969 [1461], iunie 5, a lovit cu război Ştefan voievod Ţara Secuiască” (Letopiseţul de la Putna Nr. 2); p. 70: „În anul 6969 [1461] iuniia 5 şi mergând cu oştile a luat Ţara Secuilor” (Traducerea românească a letopiseţului de la Putna); p. 168, 178: „Anul Domnului 6969 [1461] iunie 5, acelaşi Ştefan voievod a lovit cu război Ţara Secuiască” (Cronica moldo-polonă).

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

sa şi s-au dus la Ardeal, de au prădatu Ţara Secuiască. Nici au avut cine să-i iasă împotrivă, ce după multă pradă ce au făcut, cu pace s-au întorsu napoi, fără nicio sminteală”16. Compilatorii lui Grigore Ureche din secolul al XVIII-lea – Nicolae Costin şi Axinte Uricariul – au preluat aproape ad litteram relatarea predecesorului lor în operele proprii17.

Pe acest fond tensionat al relaţiilor dintre statele din spaţiul carpato-dunărean se consuma declanşarea luptei antiotomane de către Vlad Ţepeş. Deschiderea conflictului cu turcii de către Vlad Ţepeş în 1461 şi acţiunile militare ale domnului muntean, premergătoare marii campanii sultanale împotriva sa din primăvara-vara anului 1462, au deteriorat, prin implicaţiile lor politico-teritoriale, şi mai mult raporturile cu Ştefan. Aşa cum se ştie, în iarna anilor 1461-1462, domnul Ţării Româneşti a lovit şi nimicit bazele de atac ale turcilor de pe linia Dunării de Jos, precum şi infiltraţiile acestora de la nord de fluviu. Într-o scrisoare-raport adresată suzeranului şi aliatului său Mathias Corvin, în 11 februarie 1461, prezentându-şi succesele de pe Dunăre, împotriva turcilor, Vlad Ţepeş relatează că „toate trecerile lor peste Dunăre, afară de Vidin, am pus să le treacă prin foc, să le nimicească şi să le pustiiască”18.

Foarte probabil, în timpul acestor acţiuni, aşa cum subliniază unii specialişti, opinie pe care o împărtăşim şi noi, „procedând la desfiinţarea infiltraţiilor turceşti la nord de marele fluviu, în iarna anului 1461-1462, Vlad Ţepeş a luat, desigur, sub oblăduirea sa şi teritoriile eliberate reînviind astfel stăpânirea Ţării Româneşti până la Marea Neagră”19. Care au fost aceste teritorii? În primul rând, sub controlul domnului muntean au intrat nordul Dobrogei cu gurile Dunării, eliberate de prezenţa otomană. Totodată, în contextul raporturilor tensionate dintre el şi Ştefan, Vlad Ţepeş va fi profitat cu certitudine de acest moment favorabil şi îşi va fi extins controlul şi asupra unei fâşii de teritoriu de la nord de braţul Chilia.

Indirect, N. Iorga afirmă şi el posibilitatea intrării teritoriilor de la nord de braţul Chilia sub controlul lui Vlad Ţepeş în urma campaniei acestuia din iarna anilor 1461-1462, fapt ce a dat o grea lovitură comerţului Moldovei. „Prădăciunile munteanului – scrie Iorga – erau pentru dânsul o mare pagubă, căci legăturile de negoţ ale Moldovei până la poarta despre mare a Cetăţii Albe erau acum întrerupte pentru mult timp”20. Or, în condiţiile politico-militare specifice din anilor 1461-1462,

16 Gr. Ureche, op.cit., p. 38. 17 N. Costin, op.cit., p. 107: „În al cincile an a domniei sale, în anii de la zidirea lumii 6969, iar de la Hristos 1461, s-au rădicat cu toată putera sa şi au trecut în Ardial, de au prădat Ţara Secuiască. Nice au avut cine să-i stea împotrivă, ce cu multă pradă s-au întorsu fără de niceo sminteală”; A. Uricariul, op.cit., p. 56: „În al 5[-lea] an a domniei sale, în anul de la zidirea lumii 6969, iar de la Hristos 1461 s-au rădicat cu toată puterea sa şi au trecut în Ardial de au prădat Ţara Secuiască. Nice au avut cine să-i stea împotrivă şi după multă pradă ce-au făcut cu pace s-au întors înapoi, fără nicio sminteală”. 18 I. Bogdan, Vlad Ţepeş şi naraţiunile germane şi ruseşti asupra lui, Bucureşti, 1896, p. 80: „Qui tamen vada non habent, quoque omnia vada ipsorum super Danubium excepto Bodon comburi fecimus et destrui”. 19 L. Şimanschi, D. Agache, op.cit., p. 341. 20 N. Iorga, Ştefan cel Mare, p. 102.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

întreruperea comerţului Moldovei spre Cetatea Albă nu era posibilă decât prin intrarea teritoriilor de la nord de braţul Chilia sub controlul unui adversar al domnului de la Suceava care, în situaţia concretă, nu a putut fi decât Vlad Ţepeş.

Faptul că relaţiile moldo-muntene au înregistrat acum o deteriorare gravă este demonstrat de o serie de acte de politică externă ale lui Ştefan cel Mare, care se orientează decis spre alianţa polono-otomană. La 2 martie 1462 el presta un nou omagiu vasalic regelui Poloniei Cazimir IV, care tocmai încheiase o convenţie cu Imperiul Otoman. În jurământul prestat cu acest prilej regelui Poloniei, Ştefan se angaja faţă de suzeranul său că „nu vom înstrăina nici o ţară, nici un ţinut, nici un oraş şi nici un feud fără voinţa şi fără învoirea anume a pomenitului domn şi crai al nostru şi a Coroanei, prin nici un mijloc; dimpotrivă, dacă ceva din acestea s-ar fi înstrăinat, pe acelea vrem să le câştigăm înapoi şi le vom câştiga”21.

Care sunt teritoriile vizate de Ştefan, documentul nu precizează explicit. Având însă în vedere cesiunile teritoriale la care fusese obligată Moldova în perioada anterioară domniei sale, suntem de acord cu acei specialişti care consideră că textul jurământului este o aluzie directă la Chilia şi la teritoriul său. În ceea ce ne priveşte, considerăm că domnul Moldovei avea în vedere şi teritoriile de la nord de braţul Chilia, intrate sub controlul lui Vlad Ţepeş în iarna anilor 1461-1462. În aceste condiţii, la începutul anului 1462 la Dunărea de Jos se conturaseră două blocuri concurente, chiar ostile: alianţa formată din Polonia şi Moldova, favorabilă păcii şi colaborării cu turcii, şi alianţa constituită din Ungaria şi Ţara Românească, aflată în conflict cu Imperiul Otoman.

În noua conjunctură politică, conflictul dintre Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş se acutizează. În pofida tăcerii izvoarelor interne cu privire la această problemă, mai multe surse externe, provenite din zone diferite, – bizantine, otomane, genoveze – confirmă starea de război dintre Moldova şi Ţara Românească din primăvara anului 1462, precum şi faptul că aceasta data dintr-o epocă anterioară. Spre exemplu, cronicarul bizantin Laonikos Chalkokondylas relatează că în primăvara anului 1462, Vlad Ţepeş, „împărţindu-şi armata în două, o parte o avea cu sine, iar cealaltă a trimis-o în contra domnului Bogdaniei Negre (Moldovei, n.n.), ca să-l respingă, dacă acela ar încerca să năvălească, şi să nu-l lase în pace, dacă ar fi năvălit în ţară. Căci domnul acestei Bogdanii Negre având o neînţelegere, era, dintr-o astfel de cauză, în război cu Vlad”22.

Asemenea informaţii, cu privire la existenţa unui conflict între Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, aflat în derulare în primăvara-vara anului 1462, concomitent cu campania condusă de sultanul Mehmed II (1451-1481) împotriva domnului Ţării Româneşti, ne provin şi din surse otomane din a doua jumătate a secolului al XV-lea şi din secolul următor. Spre exemplu, Kemal-paşa-zade, în pasajul deja menţionat mai sus, prezentat însă în contextul evenimentelor din anul 1462, deşi nu o spune explicit, lasă însă să se înţeleagă faptul că conflictul dintre Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare, izbucnit înainte de 1462, era încă în desfăşurare în primăvara acestui an, în momentul

21 Ştefan cel Mare şi Sfânt 1457-1504. Portret în cronică, Sf. Mănăstire Putna, 2004, p. 341. 22 L. Chalcocondil, Expuneri istorice (ed. V. Grecu), Bucureşti, 1958, IX (în continuare: Chalcocondil).

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

declanşării campaniei otomane împotriva domnului muntean23. Spre deosebire de Kemal-paşa-zade, celălalt cronicar turc menţionat, Sa’adeddin Mehmed, susţine categoric că în primăvara-vara anului 1462 Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare erau în conflict deschis şi că domnul Moldovei a profitat de campania sultanală împotriva Ţării Româneşti, spre a-i aplica omologului şi adversarului său muntean o lovitură decisivă. „Pe când oastea islamică nu-şi potolise încă setea, – scrie cronicarul turc – s-a văzut o ceată numeroasă de oşteni ghiauri. Deoarece [Vlad] Ţepeş se afla în duşmănie veche cu domnul Moldovei, acesta socotind sosirea victorioasă a sultanului un bun prilej, se pregătise să devasteze Ţara Românească. De aceea, aflând aceasta, el (Vlad Ţepeş, n.n.) a trimis ceata aceea de nelegiuiţi ca să oprească trecerea moldoveanului”24.

Majoritatea specialiştilor, care au abordat, mai mult sau mai puţin, relaţiile moldo-muntene din această epocă, contestă existenţa unui conflict între Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare şi implicit, veridicitatea informaţiilor transmise de diverşii cronicari cu privire la această problemă. Alţii dimpotrivă le consideră veridice, acceptând astfel şi existenţa unui conflict moldo-muntean25. În ceea ce ne priveşte, admitem că ştirile cronicarilor din secolele XV-XVI, cu privire la existenţa conflictului moldo-muntean, aflat în derulare în primăvara-vara anului 1462, pot fi suspectate de anumite exagerări ale informaţiilor pe care ni le oferă şi, evident, abordate critic. Dar ne punem întrebarea, este lucrul acesta suficient spre a ne permite contestarea lor ac toto? După părerea noastră, nu!

De altfel, referitor la aceeaşi problemă dispunem de o altă sursă, autorizată de această dată, dar şi ea contestată de unii specialişti, care ne prezintă informaţii similare cu privire la conflictul dintre Moldova şi Ţara Românească. Este vorba de o scrisoare a consulului genovez din Caffa către regele Cazimir IV al Poloniei, din 2 aprilie 1462, în care se arată între altele: „Am înţeles apoi că Ştefan voievod, domnul Moldovei sau al Valahiei Mici, se luptă cu Vlad voievod, care poartă război fericit cu turcii. Certa acestora nu numai că ajută pe sultan, dar, ce e mai primejdios, printr-însa turcii capătă oarecum intrarea în aceste două Valahii, ceea ce ar fi un foarte mare pericol, atât pentru noi, cât şi pentru alte ţări vecine”26. Ca urmare, autorităţile coloniale genoveze din Crimeea îi cereau suveranului Poloniei să intervină şi să medieze împăcarea celor doi domni români27.

23 Cronici turceşti, I, p. 199. 24 Ibidem, p. 319. 25 Pentru diferitele opinii exprimate, vezi: N. Iorga, Istoria românilor, IV, p. 138; Idem, Ştefan cel Mare, p. 103-104; Idem, Istoria armatei româneşti, Bucureşti, 1970, p. 63; I. Ursu, op.cit., p. 31-32; M. Neagoe, Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1970, p. 38; Al.Gh. Savu, Ştefan cel Mare. Campanii, Bucureşti, 1982, p. 39, n. 23; I. Toderaşcu, în Istoria românilor, vol. IV: De la universalitatea creştină la Europa „patriilor”, Bucureşti, 2001, p. 366-367; Ş. Papcostea, Ştefan cel Mare, p. 32; B. Câmpina, M. Berza, în Istoria României, vol. II, Bucureşti, 1962, p. 493-494; E. Stoian, Vlad Ţepeş. Mit şi realitate istorică, Bucureşti, 1989, p. 101 etc. 26 Apud N. Iorga, Studii istorice asupra Chiliei şi Cetăţii Albe, Bucureşti, 1899, p. 125-126 (în continuare: Chilia şi Cetatea Albă). 27 Ibidem, p. 126.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Informaţiile conţinute de scrisoarea consului genovez din Caffa sunt în afara oricăror dubii: conflictul dintre Ştefan şi Vlad Ţepeş izbucnise cu mult înainte de începutul lunii aprilie 1462. Autorităţile genoveze din Caffa avuseseră de altfel posibilitatea să se informeze asupra situaţiei politice de la Dunărea de Jos chiar dintr-o sursă directă: solii lui Vlad Ţepeş, a căror prezenţă în Crimeea este semnalată de actele Massariei din Caffa încă din 19 martie 146228.

Unii specialişti au văzut în prezenţa solilor munteni la Caffa în Crimeea rezultatul unor determinări de natură comercială. După părerea noastră o asemenea opinie nu se susţine. Prezenţa solilor munteni la Caffa, ca şi la Matrega (Matracha-Tmotorokan), la Marea Azov, – unde îi arată actele aceleiaşi Massarii caffeze în mai 146229 –, în primăvara anului 1462, când Ţara Românească se pregătea să se ciocnească singură cu puterea otomană, a fost, fără îndoială, rezultatul demersurilor diplomatice făcute de Vlad Ţepeş pe lângă coloniile genoveze din Crimeea şi de la Marea Azov, la fel de ameninţate de turcii, în vederea încheierii unei alianţe politico-militare antiotomane.

După părerea noastră, contestarea categorică a unor eventuale acţiuni militare ostile ale domnului Moldovei împotriva lui Vlad Ţepeş în primăvara-vara anului 1462 nu se justifică, ele neputând fi susţinute de nici o informaţie. Dimpotrivă, între 22 aprilie şi mijlocul lunii septembrie 1462, lungi etape din activitatea lui Ştefan ne rămân complet necunoscute. Astfel, cu privire la acţiunile domnului Moldovei dintre 22 aprilie şi 15 mai, dintre 15 mai şi 14 iunie sau dintre 22 iunie şi mijlocul lunii septembrie 1462 nu avem nici cea mai sumară ştire. Or această perioadă coincide, deloc întâmplător, cu campania otomană împotriva Ţării Româneşti.

Ce a făcut Ştefan în aceste perioade de timp? În ce s-au materializat acţiunile sale? Sunt întrebări la care nu putem răspunde cu certitudine, ci doar formulând răspunsuri ipotetice. Spre exemplu, unii specialişti au considerat că „în primăvara anului 1462, el a adoptat măsuri intense de apărare, astfel încât Moldova să nu fie surprinsă de evoluţia evenimentelor; prezenţa sa la Bacău, unde la 15 mai întărea un act de danie, trebuie pusă în legătură cu concentrarea şi instrucţia oastei în zona respectivă”30.

Fără a contesta asemenea opinii, pe care, de altfel, le considerăm plauzibile, ne punem totuşi problema dacă, profitând de situaţia favorabilă pe care i-o crea campania otomană împotriva Ţării Româneşti, Ştefan nu va fi întreprins unele atacuri împotriva lui Vlad Ţepeş, cu care era în conflict. Noi credem că da, iar sursele pe care le-am prezentat mai sus sunt ecourile unor asemenea acţiuni ale domnului Moldovei31.

Pe acest fond al relaţiilor conflictuale dintre Moldova şi Ţara Românească, în

28 Idem, Acte şi fragmente cu privire la istoria românilor adunate din depozitele de manuscrise ale

Apusului, vol. III, p. 39. 29 Ibidem. 30 Al.Gh. Savu, op.cit., p. 39. 31 Cf. Ibidem, p. 39, nota 23, unde autorul susţine că „informaţiile de acest fel par să fie ecourile deformate ale concentrării oastei moldovene şi dislocării ei la hotarul sudic”.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

primăvara-vara anului 1462 se producea campania otomană, condusă de sultanul Mehmed II împotriva statului muntean.

Asediul Chiliei (iunie 1462) – momentul culminant al conflictului dintre

Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş. Punctul culminant al conflictului moldo-muntean l-a constituit asediul Chiliei de către Ştefan cel Mare din iunie 1462. Punct strategic de o importanţă deosebită, care permitea controlul asupra gurilor Dunării, Chilia era în egală măsură şi un important debuşeu comercial.

Importanţa strategică şi economică (comercială) a oraşului-port de la gurile Dunării era binecunoscută tuturor protagoniştilor. Spre exemplu, Konstantin Mihailovic de Ostrovica, fost ienicer în armata turcă în timpul evenimentelor din 1462, relatează că, la un moment dat, în urma eşecului înregistrat în Ţara Românească, sultanul Mehmed II le-ar fi spus apropiaţilor săi: „Atâta vreme cât Chilia şi Cetatea Albă le ţin în stăpânire românii, iar ungurii Belgradul sârbesc, noi nu putem avea nicio biruinţă”32. Însuşi Ştefan va sublinia peste ani importanţa cetăţii. Astfel, în scrisoarea sa către dogele şi Senatul Veneţiei, din 8 mai 1477 el arată că „aceste două ţinuturi (Chilia şi Cetatea Albă, n.n.) sunt Moldova toată” şi că „Moldova cu aceste ţinuturi este un zid pentru Ungaria şi pentru Polonia”33.

Alianţa cu Polonia din 1459 i-a permis lui Ştefan cel Mare să redeschidă problema Chiliei. Încă din anul următor, acţiunile politice ale domnului Moldovei vor arăta „fără îndoială manifestarea hotărârii lui Ştefan de a reintra în stăpânirea Chiliei”34. În iunie 1462, în contextul marii invazii otomane în Ţara Românească, condusă de însuşi sultanul Mehmed II împotriva lui Vlad Ţepeş, se consuma primul asediul al Chiliei de către Ştefan cel Mare. Consumată, însă, într-un asemenea moment dificil pentru statul muntean, îndeosebi, şi pentru întreaga lume românească nord-dunăreană, în ansamblul său, atacarea Chiliei de către Ştefan în timpul campaniei sultanale din Ţara Românească rămâne, dincolo de factorii obiectivi sau subiectivi care au determinat-o, asupra cărora ne vom opri pe parcursul lucrării, o acţiune, cel puţin, controversată.

Operaţiunile militare pentru cucerirea Chiliei au fost declanşate de Ştefan cel Mare în aprilie-mai 1462. La 22 aprilie, domnul era încă la Suceava de unde emitea un act, păstrat doar parţial, al cărui conţinut este greu de precizat35. Trei săptâmâni mai târziu, la 15 mai, îl regăsim pe Ştefan la Bacău, unde, în plin marş spre sud, spre gurile Dunării, emite un act de confirmare a unei danii şi a unei vânzări de moşie36. După această dată, pe toată durata verii anului 1462, până la mijlocul lunii septembrie, când domnul era din nou la Suceava, cancelaria Moldovei îşi întrerupe emisiunea de documente.

32 Călători străini despre Ţările Române, vol. I (ed. M. Holban), Bucureşti, 1968, p. 128. 33 Documente privitoare la istoria românilor, culese de E. de Hurmuzaki, vol. VIII: 1376-1650, Bucureşti, 1894, p. 25, doc. XXVII. 34 Ş. Papacostea, Ştefan cel Mare, p. 32. 35 DIR, A, I, p. 318, doc. 383. 36 Ibidem, p. 319, doc. 384.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

La mijlocul lunii iunie, domnul Moldovei era la Chilia pe care o asediază fără succes, concomitent cu un corp expediţionar otoman, până în data de 22 ale aceleiaşi luni, când, imposibilitatea luării cu asalt a cetăţii insulare37 de la gurile Dunării şi rănirea la gleznă a domnului au dus la eşecul acţiunii, acesta fiind silit să ridice asediul şi să se retragă. Cum au evoluat concret evenimentele în această perioadă este greu de precizat, întrucât cronicile contemporane sunt foarte reţinute în informaţii, ele limitându-se exclusiv la consemnarea atacului asupra cetăţii şi la rănirea lui Ştefan38. Atitudinea lor se explică prin aceea că fiind cronici de curte ele aveau menirea de a-l glorifica pe domn motiv pentru care eşecurile sale sunt minimalizate sau, pur şi simplu, omise, cum este cazul celui de la Chilia din iunie 1462. Rămânând la acestă problemă, constatăm că nici lucrările cronicarilor din secolele XVII-XVIII, deşi unii dintre ei au folosit variate în redactarea lor, nu aduc mai multe informaţii şi precizării cu privire la evenimentele din iunie 146239.

Asediul Chiliei din iunie 1462 ridică o serie de probleme privitoare la factorii care l-au determinat pe Ştefan să întreprindă acţiunea sa militară. Absenţa oricăror informaţii în sursele contemporane cu privire la acest aspect a determinat şi formularea unor răspunsuri diferite din partea istoricilor, fapt ce a adâncit şi mai mult controversa.

Spre exemplu, cronicarii moldoveni din secolele XVII-XVIII au pus acţiunea lui Ştefan cel Mare pe firea războinică şi pe caracterul său sângeros. Promotorul acestei teorii a fost, în a doua jumătate secolului al XVII, Grigore Ureche care, în al său Letopiseţ al Ţării Moldovei, susţine: „Scrie letopiseţul cel moldovenescu că fiindu Ştefan vodă om războinic şi de-a pururea trăgându-l inima spre vărsare de sânge, nu peste vreme multă […] să sculă den domnia sa […]. În al şaselea an a domnii lui Ştefan vodă, în anii 6970 [1462] iulie 22, loviră pre Ştefan vodă cu o puşcă în gleznă la cetatea Chiliei”40. Cronicarii moldoveni care i-au succedat în secolul următor i-au preluat şi perpetuat teza41.

37 Cf. N. Iorga, Ştefan cel Mare, p. 109: consideră că Ştefan „s-a oprit înaintea Chiliei, înaintea cetăţii celei noi, făcută de ungurii lui Iancu-vodă pe uscat, în faţa ostrovului pe care se înălţau încă ruinele negre ale vechii Chilii sau Licostomului genovezilor”. 38 Cronicile slavo-române, p. 7, 16: „În anul 6970 [1462], iunie 22, au lovit cu tunul pe Ştefan voievod la cetatea Chiliei” (Letopiseţul anonim al Moldovei); p. 29: „3-lea. 6970 [1462]. În luna iunie ziua 22, atunci a venit Ştefan voievod în faţa Chiliei şi nu a putut s-o dobândească, ci a fost împuşcat de o bombardă la glezna stângă, apoi a plecat de la Chilia” (Cronica moldo-germană); p. 44, 49: „În anul 6970 [1462] iunie 22, l-au lovit cu tunul în gleznă la cetatea Chiliei” (Letopiseţul de la Putna Nr. 1); p. 56, 61: „În anul 6970 [1462] iunie 22, au lovit cu tunul pe Ştefan voievod în gleznă, la cetatea Chiliei” (Letopiseţul de la Putna Nr. 1I); p. 70: „Şi în anii 6970 [1462] iuniia 22 [şi] mergând la Chiliia, au împuşcat pre Ştefan voievod în gleznă” (Traducerea românească a letopiseţului de la Putna); p. 169, 178: „Anul Domnului 6970 [1462] iunie 22, l-au lovit cu puşca pe Ştefan voievod ungurii din Chilia” (Cronica moldo-polonă); Cf. I.C. Chiţimia, op.cit., p. 37, 60: „6970 [1462]. În luna iunie, în ziua de 22, veni Ştefan vodă la Chilia şi nu putu s-o cucereasc, numai fu împuşcat cu o puşcă la glezna stângă. Se întoarse atunci de la Chilia”. 39 Gr. Ureche, op.cit., p. 38; N. Costin, op.cit., p. 107; A. Uricariul, op.cit., p. 56. 40 Ibidem. 41 N. Costin, op.cit., p. 107; A. Uricariul, op.cit., p. 56.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Cât de reale sunt aceste informaţii nu ştim. Dacă avem însă în vedere faptul că iniţiatorul acestei teorii a fost Gr. Ureche care, în scrierile sale, se arată complet ostil lui Ştefan cel Mare şi politicii promovate de acesta, suntem în măsură să afirmăm că veridicitatea lor este extrem de îndoielnică. În ceea ce-i priveşte pe continuatorii şi compilatorii săi, singura lor vină este aceea de a fi preluat şi perpetuat, complet necritic, informaţiile transmise de înaintaşul lor.

Foarte probabil, veridicitatea discutabilă a informaţiilor transmise de cronicarii moldoveni din secolele XVII-XVIII i-a determinat pe istoricii moderni şi contemporani să nu le acorde prea mare credit. De altfel, nici aceştia nu au ajuns la un punct de vedere unitar cu privire la factorii care au determinat atacarea Chiliei de către Ştefan cel Mare, în iunie 1462. Majoritatea opiniilor exprimate de ei converg, în general, spre o singură direcţie: că tentativa lui Ştefan de a ocupa Chilia a fost consecinţa directă a unor necesităţi de stat, în primul rând, aceea de a preîntâmpina riscul ca acest important punct strategic şi debuşeu comercial să cadă în mâinile turcilor42.

Analizate cu atenţie toate aceste opinii îşi relevă o anumită doză de subiectivitate: o încercare de a justifica, într-o măsură mai mare sau mai mică, actul controversat al lui Ştefan cel Mare din iunie 1462. În ceea ce ne priveşte, fără a intra într-o polemică sterilă, considerăm totuşi că este greu de explicat cum necesitatea satisfacerii acestui imperativ de politică externă a domnului Moldovei a devenit atât de presant, până la a nu putea fi amânat, tocmai în momentul atacului otoman împotriva Ţării Româneşti.

Un alt aspect controversat al problemelor generate de atacul asupra Chiliei, întreprins de Ştefan în 1462 este statutul juridic al cetăţii de la gurile Dunării. Determinată direct de acesta este identificarea statului – Ţara Românească sau Ungaria – împotriva căruia a fost îndreptată acţiunea militară a domnului Moldovei.

Informaţiile cuprinse unele din secolul al XV-lea – Cronica moldo-polonă, o Historia Turcorum sau Expunerile istorice ale lui Laonikos Chalkokondylas – referitoare la aparteneţa Chiliei stau la baza apariţiei acestei controverse. Astfel, în timp ce prima dintre cele două lucrări susţine că în iunie 1462 „l-au lovit cu puşca pe Ştefan voievod ungurii din Chilia”43, cea de-a doua afirmă că domnul Moldovei „a mers şi s-a războit să ia cetatea Chilia, care era a lui Vlad”44, iar Laonikos Chalkokondylas relatează că turcii şi moldovenii au decis „să împresoare oraşul aşa

42 Pentru diferitele opinii exprimate, vezi: A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, Bucureşti, 1986, p. 253-254; N. Iorga, Istoria românilor, IV, p. 138; Idem, Chestiunea Dunării, Iaşi, 1998, p. 228; I. Ursu, op.cit., p. 31; I. Nistor, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1991, p. 53; Gh.I. Brătianu, Marea Neagră de la origini până la cucerirea otomană, Iaşi, 1999, p. 427; A. Gheaţă, op.cit., p. 112-113; I. Cupşa, Ştefan cel Mare, Bucureşti, 1974, p. 38-39; Gh. Duzinchevici, Ştefan cel Mare şi epoca sa, Bucureşti, 1973, p. 39-40; E. Stoian, op.cit., p. 101; N. Stoicescu, Vlad Ţepeş, Bucureşti, 1979, p. 58-59. 43 Cronicile slavo-române, p. 169, 178. 44 P.P. Panaitescu, Legăturile moldo-polone în sec. al XV-lea şi problema Chiliei, în Romanoslavica, III, 1958, p. 107.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

numit Chilia, al lui Vlad de la gura fluviului”45. Plecând de la aceste informaţii, specialiştii care s-au ocupat de problema

Chiliei au emis păreri diferite: după unii, cetatea a aparţinut Ungariei, după alţii Ţării Româneşti. Majoritatea au conchis însă că în 1462, Chilia era inclusă în sistemul unui condominium maghiaro-muntean în cadrul căruia poziţia preeminentă revenea Ungariei. Ca urmare, deşi cei mai mulţi dintre ei consideră că acţiunea lui Ştefan a fost îndreptată împotriva Ungariei, totuşi, forţaţi de evidenţă, ei admit că ea l-a afectat indirect şi pe Vlad Ţepeş46. În opoziţie cu aceştia, există şi unii istoricii, este adevărat mult mai puţini, care consideră categoric că acţiunea militară a lui Ştefan cel Mare, ce viza cucerirea Chiliei, a fost îndreptată împotriva lui Vlad Ţepeş47.

În ceea ce ne priveşte, admitem şi noi că acţiunea lui Ştefan, care a urmărit cucerirea Chiliei, a fost îndreptată împotriva lui Vlad Ţepeş. Raţionamentul pe care ne bazăm acestă concluzie este relevat de evoluţia evenimetelor din anii 1461-1462. După succesul campaniei din iarna anilor 1461-1462 şi eliminarea prezenţei otomane de la Dunărea de Jos, Vlad Ţepeş şi-a sarcina întregii linii a Dunării inferioare până la vărsarea în Marea Neagră, prilej cu care şi-a instaurat controlul şi asupra unei fâşii de teritoriu de la nord de braţul Chilia care, teritorial şi politic se afla sub jurisdicţia lui Ştefan. Statutul de vasal al Imperiului Otoman şi al Poloniei al lui Ştefan, precum şi acela de adversar declarat al domnului muntean şi al suzeranului acestuia, Mathias Corvin, au fost probabil factorii care au cântărit decisiv în decizia lui Vlad Ţepeş de a ocupa sudul teritoriilor dintre Prut şi Nistru, act ce a determinat riposta militară a domnului Moldovei. Acesta a aşteptat însă momentul favorabil declanşării acţiunii sale: angajarea forţelor lui Vlad Ţepeş în luptele cu turcii din vara anului 1462, fapt care-l împiedica pe domnul Ţării Româneşti să poată răspunde eficient atacului său.

Fără îndoială, în contextul politico-teritorial de la Dunărea de Jos din iarna anilor 1461-1462, în perspectiva confruntării decisive du turcii, cu acordul suveranului său, Vlad Ţepeş şi-a asumat şi sarcina apărării Chiliei, care era astfel inclusă în sistemul defensiv al Ţării Româneşti. În aceste condiţii, garnizoana maghiară a cetăţii a fost, cu certitudine, întărită cu importante contingente muntene. Cum nu dispunem de nici o informaţie cu privire la vreo măsură întreprinsă de Mathias Corvin cu scopul întăririi apărării cetăţii în faţa pericolului otoman, acţiune care fără nici o îndoială nu a putut fi neglijată, conchidem că această sarcină i-a revenit lui Vlad Ţepeş. În urma acestor măsuri, raportul de forţe în sistemul condominium-ului maghiaro-muntean exercitat asupra Chiliei înregistra o

45 Chalcocondil, IX. 46 A.D. Xenopol, op.cit., p. 253-254; N. Iorga, Ştefan cel Mare, p. 105, 109-110; Gh.I. Brătianu, op.cit., p. 427; I. Nistor, op.cit., p. 53; P.P. Panaitescu, op.cit., p. 108; A. Gheaţă, op.cit., p. 108; L. Şimanschi, D. Agache, op.cit., p. 342 etc. 47 A. Decei, Istoria Imperiului Otoman până în 1656, Bucureşti, 1978, p. 117, unde identifică în atacarea Chlilie de către Ştefan „o acţiune antiţepeşească”; Al.V. Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, 1992, p. 166, unde susţine că Ştefan cel Mare „luptă cu Vlad Ţepeş pentru a lua cetatea Chilia, cedată principelui muntean de unguri”; B. Câmpina, M. Berza, în loc.cit., p. 494, consideră că „intervenţia domnului Moldovei împotriva lui Vlad Ţepeş, într-o vreme când oştirea turcească se afla încă pe teritoriul Ţării Româneşti, arată, totuşi, limitarea înţelegerii politice a lui Ştefan”.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

semnificativă modificare în favoarea Ţării Româneşti, ceea ce a atras după sine şi o modificare, în acelaşi sens a jurisdicţiei exercitate asupra cetăţii. După părerea noastră, la acest nou statut juridic al Chiliei, survenit după campania lui Vlad Ţepeş din iarna anilor 1461-1462, fac referire sursele care menţionează cetatea de la gurile Dunării sub jurisdicţia domnului muntean. În concluzie, conchidem noi, atacul lui Ştefan împotriva Chiliei, consumat exact în momentul invaziei otomane în Ţara Românească, a fost clar îndreptat împotriva lui Vlad Ţepeş. Dacă el ar fi vizat Ungaria, cum consideră majoritatea specialiştilor, de ce el nu s-a produs înainte sau după încetarea invaziei otomane împotriva domnului muntean, ci nu odată cu acesta?

De altfel, tocmai acestă simultaneitate a campaniei sultanale împotriva Ţării Româneşti cu atacul lui Ştefan asupra Chiliei a dat naştere unei alte controverse legate de acţiunea militară a domnului Moldovei din iunie 1462. Ea ridică problema dacă Ştefan cel Mare a acţionat independent împotriva Chilie în iunie 1462 sau în colaborare cu turcii.

Majoritatea covârşitoare a surselor de care dispunem în prezent nu fac nici o referire la vreo colaborare moldo-otomană în iunie 1462 în scopul cuceririi Chiliei; dar nici nu o neagă în vreun fel. Spre deosebire de aceste izvoare, două surse contemporane sunt însă categorice în a afirma şi susţine o colaborare politico-militară între Ştefan cel Mare şi Mehmed II în vederea cuceririi cetăţii de la gurile Dunării.

Un prim set de informaţii în acest sens ne este oferit de cronicarul bizantin Laonikos Chalkokondylas. După ce subliniază faptul că în primăvara-vara anului 1462 Ştefan cel Mare era în război cu Vlad Ţepeş, cronicarul bizantin relatează că domnul Moldovei, „trimiţând soli la împăratul Mehmet, îl chema să vină şi spunea mereu că e gata să se ridice cu război şi el. Împăratului îi părea bine de vorbele acestui domn şi l-a îndemnat să facă aşa, încât generalul său comandant să se unească pe fluviu cu comandantul flotei şi să împresoare oraşul numit Chilia, al lui Vlad de la gura fluviului. Aşadar, acest domn, adunându-şi oastea ţării, a plecat în grabă spre flota împăratului de-a dreptul la oraşul Chilia, cu gândul să facă legătura cu comandantul flotei. Şi după ce s-a unit cu oastea împăratului, au împresurat amândoi oraşul şi bătându-l mai multe zile, au fost respinşi şi au pierdut câţiva oameni. Dar cum nu le mergea bine cu cucerirea oraşului, s-au retras acum amândoi”48. Un al doilea set de informaţii referitoare la atacul moldo-muntean asupra Chiliei provine dintr-un raport adresat la 28 iulie 1462 de bailul veneţian la Constantinopol, Paolo Barbarigo, autorităţilor Serenissimei. În raportul său, bailul veneţian consemnează că „flota sultanului, împreună cu domnul Valahiei Inferioare (Moldovei, n.n.), merse să lovească cetatea Lycostomo, în jurul căreia stătu opt zile, şi n-au putut face nimic, şi au murit mulţi azapi şi s-au întors cu ruşine şi învinşi”49.

Majoritatea istoricilor români care au abordat problema asediului Chiliei din iunie 1462, au respins orice colaborare moldo-otomană în scopul cuceririi cetăţii50.

48 Chalcocondil, IX. 49 Apud N. Iorga, Chilia şi Cetatea Albă, p. 125 şi n. 1. 50 A.D. Xenopol, op.cit., p. 254; I. Minea, Din trecutul stăpânirii româneşti asupra Ardealului, Bucureşti, 1914, p. 64; N. Iorga, Istoria românilor, IV, p. 138; Idem, Ştefan cel Mare, p. 100-110; Idem,

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Argumentele lor, în general, derivate din politica antiotomană a lui Ştefan cel Mare, nu sunt, după părerea noastră, suficient de convingătoare. Mai mult chiar, unii dintre contestatarii colaborării moldo-otomane la asediul Chiliei în iunie 1462 au mers până acolo încât au emis ipoteza că trupele otomane care asediau cetatea au fost respinse de trupele lui Ştefan, care a încercat apoi să o cucerească. Principalul artizan al acestei teze este istoricul N. Grigoraş, care susţine: „În prima jumătate a lunii iunie, detaşamente din oastea Moldovei, aflate în apropierea Chiliei au respins infanteria marină turcească debarcată în apropierea portului. Atacul turcesc a durat opt zile, dar cu ajutorul ostaşilor moldoveni, garnizoana cetăţii i-a respins […]. După respingerea infanteriei marine turceşti de sub zidurile Chiliei, Ştefan cel Mare a încercat să cucerească cetatea, dar a trebuit să se retragă neavând armament de asediu şi pentru că la un atac personal, dat în fruntea ostaşilor, a fost rănit de o armă la glezna piciorului stâng (22 iunie 1462)”51.

În opoziţie cu specialiştii care contestă o colaborare politico-militară moldo-otomană în iunie 1462, există însă şi unii istorici care susţin existenţa unei colaborări moldo-otomane, dinainte stabilite, îndreptate împotriva lui Vlad-Ţepeş. Unii dintre aceştia, cum este cazul lui A. Decei52, o afirmă direct, alţii – Ş. Papacostea sau I. Toderaşcu53 – indirect.

După părerea noastră, pentru a oferi un răspuns pertinent la această problemă, considerăm că se impune, cel puţin, o succintă analiză, atât a informaţiilor de care dispunem, cât şi a evenimentelor politice şi militare consumate în primăvara-vara anului 1462 la Dunărea de Jos. În ceea ce priveşte sursele, considerăm că, dacă informaţiile oferite de Laonikos Chalkokondylas pot fi suspectate de lipsă de veridicitate, nu acelaşi lucru se poate afirma însă şi despre raportul bailului veneţian Paolo Barbarigo, care este un act oficial, redactat de diplomatul veneţian pe baza unor

Istoria armatei româneşti, p. 63; Gh.I. Brătianu, op.cit., p. 427; M. Neagoe, op.cit., p. 44; N. Grigoraş, Moldova lui Ştefan cel Mare, Iaşi, 1982, p. 62-63; C.A. Stoide, Luptele lui Vlad Ţepeş cu turcii, în AIIAI, XV, 1978, p. 31-32; A. Gheaţă, op.cit., p. 112-113; Gh. Duzinchevici, op.cit., p. 39-40; I. Cupşa, op.cit., p. 38-39; E. Stoian, op.cit., p. 101; Al.Gh. Savu, op.cit., p. 39; Cf. I. Ursu, op.cit., p. 31, unde identifică ca posibile chiar două atacuri turceşti asupra Chiliei, primul „încă în luna mai când a trebuit să aibă loc trecerea numeroasei armate”, iar al doilea, în vară, când „e posibil ca la reîntoarcere în vară – flota turcească să fi încercat să cucerească Chilia, – sau să fi făcut o simplă demonstraţie contra garnizoanei ungureşti din cetate”. 51 N. Grigoraş, op.cit., p. 59-60. 52 A. Decei, op. cit., p. 117: „Timp de vreo lună au avut loc mai multe hărţuieli, dar nu s-a ajuns la o bătălie desfăşurată, căci în acelaşi timp, Ţepeş trebui să facă faţă şi atacurilor oştilor lui Ştefan cel Mare – la hotar şi la Chilia, unde Ştefan este rănit la picior, la 22 iunie –, de conivenţă, de astă dată, cu Mehmed al II-lea, într-o acţiune antiţepeşească coordonată dinainte prin solii”. 53 Ş. Papacostea, Ştefan cel Mare, p. 34; Idem, Relaţiile internaţionale ale Moldovei, p. 143: „Acţiunea culminantă în cadrul acestui conflict a fost asediul cetăţii Chilia, în luna iunie 1462; desfăşurat concomitent cu asediul naval al turcilor, atacul lui Ştefan urmărea, în conformitate cu angajamentul asumat la 2 martie 1462 şi foarte probabil şi cu conţinutul acordului turco-polon, să readucă Chilia în stăpânirea Moldovei”; I. Toderaşcu, în loc.cit., p. 367-368: „Sprijinit de Polonia şi încadrându-şi acţiunea în convenţia turco-polonă, Ştefan deschide ostilităţile în vederea recuperării Chiliei […]. Acţiunea culminantă în cadrul acestui conflict a fost asediul Chiliei, de fapt dublul ei asediu dinspre mare al turcilor, iar dinspre uscat al lui Ştefan”.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

informaţii obţinute de la o sursă sigură şi directă: cancelaria sultanului. În favoarea veridicităţii raportului bailului veneţian, pledează însăşi seriozitatea şi scrupulozitatea diplomaţilor republicii în redactarea actelor oficiele care nu-şi permiteau să-şi dezinformaze superiorii oferindu-le informaţii false sau neverificate.

Pe baza acestor informaţii pe care le considerăm ca fiind absolut veridice, luând în calcul faptul că Ştefan era parte a înţelegerilor turco-polone şi că domnul Moldovei şi-a sincronizat perfect acţiunile împotriva Chiliei cu cele ale corpului expediţionar otoman care a atacat cetatea, considerăm că teza colaborării acestuia cu turcii în vara anului 1462 apare ca absolut plauzibilă. De altfel, angajarea lui în cadrul alianţei polono-otomane nu face decât să-i sporească veridicitatea. În sfârşit, un simplu paralelism între acţiunea lui Ştefan din iunie 1462 şi cucerirea Chiliei, în aceeaşi calitate de vasal al polonilor şi turcilor, în ianuarie 1465, conferă şi mai multă consistenţă tezei privind o colaborare moldo-otomană în iunie 1462. Analiza celor două evenimente ne permite constatarea că nici acţiunea din iunie 1462, nici cea din ianuarie 1465 nu au fost dezaprobate de Imperiul Otoman, iar domnul Moldovei nu a avut de suferit nici o repercusiune din pricina lor din partea turcilor. Dacă cele două acţiuni ale sale ar fi fost ostile otomanilor, considerăm că o ripostă otomană ar fi fost de neevitat. Mai mult chiar, Mehmed II nu a revendicat Chilia atât timp cât Ştefan a continuat să-i rămână, cel puţin formal, vasal fidel, respectiv până în jurul anului 1470.

A existat o colaborare moldo-munteană antiotomană în vara anului 1462? Un ultim aspect al relaţiilor moldo-muntene pe care îl abordăm în continuare îl reprezintă evoluţia lor în a doua jumătate a anului 1462. Cu privire la aceste două raporturi dispunem de două surse care ne oferă informaţii aflate în totală opoziţie. Prima sursă este lucrarea lui Laonikos Chalkokondylas care susţine că, concomitent cu faza finală a retragerii otomane din Ţara Românească, s-a produs şi un atac al lui Ştefan cel Mare împotriva lui Vlad Ţepeş. „Şi atunci Negrul Bogdan (Ştefan, n.n.) – scrie cronicarul bizantin – s-a pornit cu năvală să intre în ţara dacilor (Ţara Românească, n.n.), era însă oprit de una din părţile oştirii care fusese rânduită acolo să păzească ţara […]. După ce Vlad, ţinându-se aproape de urma oştilor împăratului (sultanului, n.n.), a ucis într-una orice se desprindea, fie călăreţ de pradă, fie oştean pedestru, el însuşi s-a îndreptat asupra domnului Bogdaniei Negre […]; dar lăsând pe loc oaste ca la şase mii, i-a ordonat să se ţină prin păduri de urma împăratului […]. Şi el s-a dus asupra domnului Bogdaniei Negre”54.

Specialiştii care au analizat aceste informaţii au emis păreri diferite cu privire la veridicitatea informaţiilor transmise de Laonikos Chalkokondylas. Majoritatea dintre ei le-au respins ca fiind nereale, alţii, puţini la număr, le-au acceptat.

În opoziţie cu informaţiile transmise de Laonikos Chalkokondylas, relaţia din Rhodos a pelerinului Wiliam Wey ne prezintă o cu totul altă evoluţie a evenimentelor din vara anului 1462. Conform relatării acestuia, „Vlad s-a împăcat cu acel duce (Ştefan, n.n.), în care avea mare încredere”, care l-a ajutat apoi să obţină o victorie în faţa unui nou atac otoman şi a partizanilor lui Radu cel Frumos55.

54 Chalcocondil, IX. 55 The itineraries of Wiliam Wey, London, 1857, p. 100-101.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Şi în acest caz, istoricii care au analizat aceste informaţii au avut păreri împărţite. Unii le-au acceptat ca veridice, aceştia speculând îndeosebi pe tema împăcării dintre Vlad Ţepeş şi Ştefan cel Mare şi pe ajutorul militar pe care domnul Moldovei i l-ar fi dat omologului său din Ţara Românească împotriva turcilor şi a interpusului acestora, Radu cel Frumos56. Alţii, dimpotrivă, contestă veridicitatea informaţiilor din relatarea lui Wiliam Wey si posibilitatea colaborării dintre Ştefan cel Mare şi Vlad Ţepeş57.

În ceea ce ne priveşte, considerăm ca discutabilă informaţia lui Wiliam Wey. În consecinţă, credem că, dacă o împăcare între cei doi domni este puţin probabilă, acordarea unui eventual ajutor militar de către domnul Moldovei lui Vlad Ţepeş împotriva turcilor şi a interpusului acestora, Radu cel Frumos, este un fapt categoric exclus. Un asemenea act ar fi fost echivalent cu o declaraţie de război împotriva Imperiului Otoman, ceea ce ar fi reprezentat o acţiune nu numai prea temerară ci chiar nechibzuită din partea lui Ştefan într-un moment în care Moldova se afla în conflict şi cu Ungaria. În aceste condiţii, Ştefan nu putea risca aruncând ţara într-o aventură care-i depăşea capacitatea sa militară, cu puţini sorţi de izbândă.

Revenind la concluzia noastră, potrivit căreia Ştefan nu i-a acordat ajutor militar lui Vlad Ţepeş, ne bazăm afirmaţia pe faptul că un asemenea act din partea domnului Moldovei nu ar fi rămas fără ripostă din partea turcilor. Cum asemenea ripostă a Imperiului Otoman nu s-a produs, nici în 1462, nici în anii imediat următori, avem toate motivele să credem că informaţia privind colaborarea lui Ştefan cel Mare cu Vlad Ţepeş împotriva turcilor, în vara anului 1462 nu are nici un temei real. De altfel, considerăm ca absolut imposibil faptul ca cronicile scrise la curtea lui Ştefan cel Mare spre sfârşitul domniei acestuia, după marile lui confruntări cu Imperiul Otoman, care înregistrează şi unele evenimente minore, să fi omis să consemneze tocmai o victorie împotriva turcilor obţinută de noul athleta Christi în primii săi ani de domnie. Conchidem deci, că absenţa oricăror informaţii din cronicile moldovene cu privire la vreo luptă cu turcii în 1462 este dovada incontestabilă că o asemenea confruntare nu a avut loc. De altfel, aşa cum se ştie, domnul Moldovei a rămas fidel taberei polono-otomane până prin anul 1470, când s-a angajat decis în lupta antiotomană.

56 A. Gheaţă, op.cit., p. 113; N. Stoicescu, op.cit., p. 60; N. Grigoraş, op.cit., p. 62; L. Şimanschi, D. Agache, op.cit., p. 343, n. 39, unde pun însă sub semnul întrebării identificarea acelui dux din relatarea lui Wiliam Wey cu Ştefan cel Mare. 57 M. Neagoe, op.cit., p. 38, unde afirmă că „dacă în anul 1462 nu se poate vorbi de un conflict între cei doi voievozi români, nu se poate vorbi nici de posibilitatea colaborării între ei”.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Les relations modavo-valaques entre 1457-1462.

Entre colaborations et confrontation militaire

Résumé

Les rapports entre Etienne le Grand et Vlad l’Empaleur commençaient en 1457 sous la

protection favorable de l’assistence mutuelle accordée par le prince regnant de la Valachie à Etienne pour conquerir le trône de la Moldavie. Les options differents de politique extérieure – l’engagemente d’Etienne à côté d’alliance polonaise-ottomane (1459) et l’alliance de Vlad l’Empaleur et l’Hongrie (1460) – ont provoqué une situation conflictuelle entre les deux états, situation dont les actes de politique extérieure de les deux princes regnants entre 1460 et 1462 l’ont augmentée de plus. Dans ce contexte le siège echoué de Kilia en juin 1462 a constitué l’apogé du conflit moldavo-valaque, où au fond de la campagne ottomane en Valachie, Etienne le Grand a essayé conquérir la cité en collaboration avec un groupement des forces ottomanes.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

„ALIMENTAŢIA DE NECESITATE” A ROMÂNILOR DE PE

TERITORIUL MOLDOVEI ÎN PERIOADA MEDIEVALĂ

Constantin Tofan

Una din cele mai importante probleme studiate în cadrul istoriografiei

perioadelor de foamete a fost aceea a alimentaţiei oamenilor, când s-a pus sub semnul întrebării supravieţuirea fizică a oamenilor pe areale întinse.

Foametea reprezintă o mare şi prelungită lipsă de alimente, care duce la moarte prin inaniţie. Foametea apare în momentul dereglării puternice a unui mecanism economic elementar, datorită unui cumul de calamităţi naturale (ani de secetă, inundaţii, ierni excesiv de riguroase, invazii ale lăcustelor), dar şi politico-militare (invazii străine, războaie, ocupaţii militare străine prelungite).

În aceste condiţii, oamenii pentru a supravieţui fizic au fost forţaţi să recurgă la elementele unei economii primitive, preistorice, şi să consume nu numai produse cu o valoare nutritivă şi calorică net inferioară, ci chiar să iasă din matca alimentaţiei obişnuite sau şi mai rău să consume produse improprii oamenilor, dăunătoare sănătăţii.

Evoluţia perioadelor de foamete atât pe plan european dar şi pe plan românesc a determinat interesul istoricilor, care au studiat, atât cauzele, desfăşurarea, cât şi consecinţele demografice, politice, sociale şi economice ale acestor calamităţi1.

Încă de la cele mai vechi fenomene de acest gen cunoscute şi identificate în cercetările noastre, izvoarele istorice de diverse genuri menţionează „alimentaţia de necesitate”, aceasta fiind de altfel un indicator al intensităţii calamităţii respective.

Astfel de fenomene au fost menţionate în Biblie, unele perioade fiind mai puternice şi mai lungi ca durată, altele mai scurte şi mai uşor de suportat. Din această perioadă am identificat o primă menţiune a prezenţei „alimentaţiei de necesitate” în timpul foametei din perioada proorocului Elisei, când forţaţi de împrejurări grupul de

1 Bibliografia perioadelor de foamete pe plan universal dar şi românesc poate fi considerată atât bogată cât şi lacunară. Astfel referitor la această problemă pentru Europa putem cita în afara izvoarelor istorice mai multe lucrări cum ar fi :Jacques le Goff, Civilizaţia Occidentului medieval, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970; Georges Mongrédien, Viaţa cotidiană în Franţa în timpul lui Ludovic al XIV-lea, Bucureşti, Edititura Meridiane, 1972, p. 262-283; Jean Delumeau, Frica în Occident (sec XIV-XVII). O Cetate asediată vol. I, Bucureşti, Editura Meridiane, 1986, p. 274-282; Fernand Braudel, Structurile cotidianului. Posibilul şi imposibilul, vol. I, Bucureşti, Editura Meridiane, 1984, p. 74-80; Georges Duby, Anul 1000, Iaşi, Editura Polirom, 1996, p. 114-118; Massimo Montanari, Foametea şi abundenţa. O istorie a alimentaţiei în Europa, Iaşi, Editura Polirom, 2003; Werner Rosener, Ţăranii în istoria Europei, Iaşi, Editura Polirom, 2003 .

Pe plan românesc fenomenul foametei a fost analizat în studii şi articole cum ar fi cele semnate de C. A. Stoide, Gh. I. Georgescu, Paul Cernovodeanu, Paul Binder şi Constatin Tofan. În majoritatea studiilor şi articolelor semnate de aceşti autori există menţiuni directe şi indirecte a alimentaţiei din perioadele de foamete.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

adepţi din jurul acestuia, culege ierburi sălbatice pentru a pregăti o fiertură. Acestea s-au dovedit necomestibile, până când proorocul transformă această fiertură într-una bună de mâncat2.

Pe teritoriul continentului nostru, „alimentaţia de necesitate” a fost şi aici un indicator al intensităţii calamităţii. Fără îndoială că nu vom trece în revistă toate fenomenele de acest gen, dar vom încerca să selectăm cele mai puternice calamităţi şi descrierile cele mai sugestive pentru intensitatea calamităţii din perioada respectivă.

Lipsa de alimente a determinat pe oameni să consume: ierburi, ciuperci, rădăcini, pâini realizate din ingrediente total improprii oamenilor, carne din orice specie, în general produse obţinute la fel ca în primele etape ale evoluţiei societăţii umane. Sugestive ni se par descrierile „alimentaţiei de necesitate” din Galia şi Italia sec. al VI-lea şi Franţa sec. al XI-lea.

Astfel Gregoire de Tours arată că la sfârşitul sec. al VI-lea „o mare foamete a cuprins aproape toate Galiile. Mulţi făceau pâine din seminţe de struguri sau din flori de alun, alţii din rădăcini de ferigi presate, uscate şi apoi transformate în pulbere, amestecate cu puţină făină. Mulţi încă făceau acelaşi lucru tăind buruiana câmpurilor. Nu au lipsit nici cei care neavând făină s-au mulţumit să culeagă şi să mănânce diferite soiuri de ierburi; aceştia însă se vlăguiau umflându-se cu toţii”.

Această descriere cumplită a unei perioade de foamete şi a „alimentaţiei de necesitate” este cel puţin egalată, dacă nu chiar depăşită, de relatarea lui Procopius din Cezarea referitoare la ţăranii din Italia centrală care în perioada războaielor dintre bizantini şi goţi, care au fost obligaţi, datorită foametei, „să pască iarba de pe câmp” sau să “devină canibali”. Tot în această relatare este descrisă starea fizică deplorabilă provocată de această calamitate excepţională3.

Şi mai terifiantă este descrierea pe care Raoul Glaber o face foametei din anul 1033 care a devastat ţinutul Burgundiei din Franţa dar şi alte teritorii. Începută în Orient, devastând Grecia (probabil Imperiul Bizantin), Italia şi ajungând până în Anglia, fiind deci o calamitate care a afectat în întregime Europa. Din descrierea acestuia rezultă că oamenii au fost obligaţi să consume o pâine realizată dintr-un amestec de lut alb cu făină sau tărâţe care le dădeau „speranţă de viaţă”, dar nu o stare mai bună. Printre alte alimente sunt menţionate carnea animalelor şi păsărilor sălbatice, cadavre de animale sau „rădăcinile pădurilor şi ierburilor apelor”, la care s-au adăugat numeroasele cazuri de canibalism. Şi în cazul acesta efectele asupra sănătăţii oamenilor nu au întârziat să apară4.

La fel ca în Europa şi populaţia Moldovei a cunoscut în perioada medievală flagelul foametei descris în cercetările noastre în revista Carpica din anii anteriori.

În cercetarea noastră asupra acestei chestiuni am utilizat atât descrierile existente în diferitele surse istorice dar şi tradiţiile etnofolclorice ale românilor perpetuate în decursul timpului. De foarte multe ori izvoarele menţionează fenomenul ca atare sau cel mult îl descrie din punctul de vedere al consecinţelor economice,

2 Biblia, Vechiul Testament, 2, Împăraţi, Elisei, parag . 38. 3 Massimo Montanari, op.cit. , p. 11 4 Georges Duby, op.cit., p. 114-117

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

sociale, politice, financiare şi mai puţin din punctul de vedere al alimentaţiei. În destule cazuri intensitatea calamităţii este redată prin atribute ca „mare”, „cumplită” sau uneori „nu prea mare”.

Aşa cum am arătat în cercetările noastre anterioare, simpla menţiune a unor perioade de foamete pe teritoriul Moldovei nu a fost însoţită şi de descrierea alimentaţiei respective.

O primă menţiune a „alimentaţiei de necesitate” pe teritoriul Moldovei există din perioada anilor 1542-1543, a celei de-a doua domnii a lui Petru Rareş când domnul cere permisiunea de la regele Polonei de a cumpăra secară de pe teritoriul regatului, ceea ce demonstrează lipsa cerealelor tradiţionale pe teritoriul Moldovei. Informaţia este cu atât mai importantă deoarece demonstrează înlocuirea grâului şi a meiului, cu secara, o cereală care nu era consumată în mod tradiţional pe teritoriul Moldovei5.

După înlăturarea lui Ion vodă cel Viteaz şi urcarea pe tron al lui Petru Şchiopul, datorită devastării ţării de către tătari, secara este utilizată din nou pentru alimentaţie, chiar la curtea domnească6.

O altă descriere a „alimentaţiei de necesitate” a fost făcută de Grigore Ureche şi se referă la perioada anilor 1584-1585, când teritoriul Moldovei a fost lovit de o secetă puternică şi implicit de o foamete la fel de intensă. Astfel după descrierea secetei, cronicarul consemnează că „Iar despre toamnă dacă s-au pornit ploi au apucat de au crescut mohoară şi cu acelea s-au fost oprind foamea, că-i cuprinsese foametea”7. Atât seceta cât şi foametea din anul respectiv au avut proporţii nemaiîntâlnite, fiind comparabile ca intensitate cu marile calamităţi de acest gen din Europa occidentală a secolelor XI-XIII. Foametea a fost aşa de puternică, încât săracii au ajuns să consume „mohoară”, informaţie ce demonstrează gravitatea calamităţii. În cazul de faţă nu mai este vorba de substituirea unei cereale superiore, grâul, cu una inferioară, secara sau meiul, ci de o alimentaţie alcătuită din plante culese din flora spontană, situaţie ce demonstrează intensitatea de excepţie a calamităţii.

Dispunem de informaţii care ne permit o analiză comparativă a situaţiei din Moldova cu cea din Transilvania aceleiaşi perioade (prima jumătate a anului 1586) când locuitorii zonei respective au fost forţaţi să consume cadavre, făină din scoarţă de copac şi rădăcini de stuf, fiind descrise inclusiv cazuri de antropofagie8. Se poate concluziona că foametea a fost la fel de puternică în ambele teritorii româneşti, dar spre deosebire de Moldova, descrierea situaţiei din Transilvania este mult mai completă.

În anii1653-1654, deosebiţi de dificili pentru locuitorii Moldovei, este menţionat faptul că alimentaţia comunităţilor catolice din Moldova este alcătuită din

5 Ilie Corfus, Documente privitoare la Istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-

lea, p. 41, 45, 61, 64, 77, 78, 81; nr. 31, 32, 39, 40.... 6 Dinu C. Giurescu, Ion vodă cel Viteaz, Chişinău, Edit. Universitas, 1992, p. 129. 7 Grigorie Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, ed. de Petre Panaitescu, Bucureşti, E.S.P.L.A., 1955, pg. 131. 8 Maria Holban şi colab., Călători străini în Ţările Române, vol. III, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, p. 123-124.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

„...pâine de mei şi apă de râu...”9. Fără îndoială că şi ceilalţi locuitori ai Moldovei de confesiune ortodoxă au avut aceeaşi alimentaţie de „necesitate”, că „pâinea de mei” sau mălaiul (o turtă făcută din mei şi coaptă în vatră), a înlocuit pâinea de grâu, că meiul o cereală nepanificabilă, inferioară a înlocuit în alimentaţie grâul o cereală panificabilă, superioară.

Lipsurile alimentare de care au suferit locuitorii Moldovei din această perioadă, sunt demonstrate de o serie de informaţii care atestă faptul că soldaţii transilvăneni trimişi ca sprijin pentru voievodul Gheorghe Ştefan primesc făină pentru pâine şi chiar pâine din oraşele transilvănene10.

Mult mai puternică a fost foametea în timpul domniei lui Ştefăniţă Lupu, domn care a fost supranumit în unele cronici „Papură vodă”. Atât Miron Costin cât şi Axinte Uricariul descriu în felul acesta foametea: „...că ţara într-acea foamete era în acel an, cât mânca oamenii papură uscată, în loc de pâine, măcinând-o uscată. Şi de pe aceea!!! foamete porecliia şi pre Ştefăniţă vodă de-i zicea Papură vodă”11.

O altă descriere a alimentaţiei utilizate în această perioadă de foamete o avem, într-o însemnare pe un minei din aprilie 1661, care afirmă că „într-acel an ce trecuse (1660), atunci au fost foamete mare, că mânca oamenii pâine de rânsă şi de papură”12. În noua descriere a alimentaţiei utilizată în această perioadă, alături de papură măcinată, apare un nou ingredient pentru realizarea pâinii, „făina de rânsă”, adică din muguri de copac. Datorită lipsei alimentelor, a intensităţii calamităţii au apărut două fenomene în anii respectivi acela al transferului de proprietăţi funciare, atât pe bani dar şi pe alimente şi al furtului de produse alimentare, fenomene înregistrate şi în alte situaţii asemănătoare.

Declanşată de un cumul de factori negativi, foametea din anii 1684-1686 a fost descrisă de toţi cronicarii acestei perioade ca fiind foarte puternică. Astfel Nicolae Muste arată că „... în doi ani nu se puteau apuca oamenii de hrană că totu foamete era...”13. În acelaşi timp Neculce subliniază lipsa cerealelor „.. nu se făcuse pâine”, existenţa unor preţuri foarte mari pentru păsări şi vite „Viteli erau foarte scumpe, mierea era scumpă, găinile mai nu era în ţară. Găina câte un leu, oul câte un potronic, oca de untu câte doi orţi bătuţi şi un zlot, oca de brândză câte doi potronici”14.

Mai mulţi cronicari descriu pentru această perioadă cazuri de antropofagie. Astfel Neculce consideră că se ajunsese „cât mânca om pe om”15, iar Nicolae Costin

9 Ibidem, vol. V, p. 476. 10 Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XIV, partea I, p. 1238, 1242; nr. MMCCIX, MMCCXI, MMCCXVI. 11 Miron Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la Aron vodă încoace, în Opere, ediţie critică de Petre P. Panaitescu, ESPLA, 1958, p. 195; Axinte Uricariul, Cronica paralelă a Moldovei şi Ţării Româneşti, ed. de Gabriel Ştrempel, vol. II, Bucureşti, Editura Minerva, p. 98. 12 Paul Cernovodeanu şi Paul Binder, Cavalerii Apocalipsului. Calamităţi naturale din trecutul

României (până la 1800), Bucureşti, 1993,p. 89. 13 Mihail Kogâlniceanu, Cronicele României, ed. a II-a, vol. III, p. 83. 14 Ion Neculce, Letopiseţul Ţării Moldovei şi o Samă de cuvinte, ed. de Gabriel Ştrempel, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 288-289. 15 Ibidem, p. 288.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

repetă această apreciere „Ci aşa foamete era în Iaşi şi în ţară, încât mânca om pe om şi se vindea”16. Dincolo de caracterul figurat şi exagerat al expresiei „cât să mânca om pe om”, a existat posibilitatea producerii unor cazuri reale de antropofagie, deoarece şi alte surse documentare consemnează acest fenomen.

Astfel Axinte Uricariul face următoarea descriere „Pentru aceasta s-a făcut foamete mare de mânca om pe om. Că în Iaşi au mâncat un ţigan pe o fată săracă, băgând-o într-o pimniţă (pivniţă- n.n) pustie de au ucis-o şi tăind dintr-însa, au fript şi mâncat”, fără ca Dumitraşco Cantacuzino deşi informat să ia măsuri17.

Într-o altă descriere făcută de Radu Popescu în cronica sa pentru aceeaşi perioadă se menţionează că „Că oştile umblând pen ţară au adus mare foamete; cât şi om pe om mânca. Cei ce au văzut, ne-au spus că au văzut carne de om friptă în cuptoriu, şi vrea să o mănânce neşte oameni, de cei ce nu avea ce mânca şi au fost aduşi înaintea domnului, care nu a luat nici o măsură de pedepsire”18.

Dincolo de posibilitatea unei exagerări, a repetiţiei unei exagerări, a unei confuzii a existat posibilitatea unor acte izolate de antropofagie, pe teritoriul Moldovei în perioada domniei lui Dumitraşco Cantacuzino. În acelaşi timp am identificat un proces de înlocuire temporară în alimentaţie a grâului, o cereală panificabilă scumpă, cu alte cereale inferioare ca valoare nutritivă şi financiară cum ar fi secara şi meiul (mălaiul), deoarece exista posibilitatea achiziţionării unor cantităţi mai mari, chiar dacă şi la aceste cereale preţurile au crescut.

În majoritatea cazurilor de vânzări de proprietăţi funciare din această perioadă, cantităţi mai mari sau mai mici de cereale, la care se adaugă uneori şi alte alimente, fără îndoială supraevaluate, au fost utilizate ca monedă de schimb în tranzacţiile respective19.

În secolul al XVIII-lea numărul perioadelor de foamete identificate pe teritoriul Moldovei a fost mult mai mare. În acelaşi timp descrierile acestor calamităţi a fost mult mai complete, furnizând informaţii mult mai variate referitoare la „alimentaţia de necesitate”.

Prima mare calamitate de acest gen din secolul al XVIII-lea, nu numai de pe teritoriul Moldovei, dar şi de pe întreg spaţiu românesc, a fost foametea din anii 1718-1719.

Declanşată în urma unei succesiuni de ani nefavorabili, locuitorii Moldovei au ajuns să sufere de foame. Astfel datorită unui an secetos cu caracter excepţional, anul 1718, oamenii săraci care nu aveau făină mâncau „rădăcini de papură şi umblau cerşind pâine ca să nu moară de foame, iar preţul unei merţe de mălai ajunge la 10 lei”, iar în condiţiile unei ierni blânde şi bogată în precipitaţii, alimentaţia a fost alcătuită din „rădăcini şi buruieni săpate din munţi şi văi”20. Într-o altă cronică găsim

16 Gheorghe Ghibănescu, Ispisoace şi Zapise, vol IV, partea I, Iaşi, 1914, p. 84. 17 Axinte Uricariul, op.cit., p. 170. 18 Radu Popescu, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, în Cronicari munteni, vol. II, ed. de M. Gregorian, Bucureşti, Editura Minerva, 1984, p. 219. 19 Constantin Tofan, Evoluţia perioadelor de foamete, Partea a II-a, în Carpica, XXXIV, 2005, p.204-205. 20 Cronica Ghiculeştilor. Istoria Moldovei între 1695-1754, ed. critică de Nestor Camariano şi Adriana Camariano-Cioran, Bucureşti, Editura Academiei României, p. 225.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

o descriere aproape identică a alimentaţiei de necesitate „iar papura şi alte buruine pen pădure şi ciulini...” au reprezentat hrana oamenilor în iarna respectivă21.

Într-o însemnare autorul arată că în zilele lui Mihai vodă (Racoviţă), oamenii au fost obligaţi să mănânce „...scoarţă, papură, culbeci ( melci-n.n), gângănii…”22.

Intensitatea excepţională a calamităţii este demonstrată de componenţa alimentaţiei, o alimentaţie alcătuită din papură, rădăcini, buruieni, melci, insecte, care au înlocuit alimentele obişnuite.

Se poate compara alimentaţia locuitorilor Moldovei cu aceea din Transilvania, unde locuitorii au fost obligaţi să consume turte de in de la piua de ulei amestecate cu mălai, pentru cei care mai deţineau un asemenea produs. În primăvara anului 1719, locuitorii zonei respective au consumat, sânge de vită amestecate cu tărâţe, rânsă. În zona rurală a Braşovului, dar şi în zone locuite de secui, au fost mâncate „Păduceale mâncat şi lobodă de mâncare şi rădăcină de papură, şi la câmpie tiu...de cucuruz (tulpini de porumb- n.n) zdrobite şi măcinate în piuă şi făcute ca mămăligă”23.

Astfel pe lângă „alimentele” consumate pe teritoriul Moldovei în această perioadă, pentru Transilvania şi în special Ţara Bârsei au fost adăugate noi „alimente” în descrierea cronicarului.

În 1748 a izbucnit o foamete foarte puternică pe teritoriul Moldovei, locuitorii fiind obligaţi să consume coajă uscată şi măcinată de copac, amestecată cu mălai sau ghindă uscată şi măcinată. Această situaţie este descrisă în felul acesta „Şi pe multe locuri ne având oamenii ce mânca, usca oameni coji de copac şi le chisa făcându-le făină, le mesteca cu puţină făină şi le făcea mălai şi le mânca. Pe alte locuri strângea ghindă să iarăşi asămine făce. Cari nu putem arăta ce nevoi de foamete. La care mi s-au tâmplat şi mie de am vădzut cu ochii în câteva sate din ţinutul Botoşanilor, fiind orânduit cu slujba domnească acolo iarna, feţile lor sămăna a fi fierte şi nu pute grăi de slabi, cari agiungând în primăvară toţ<i> au murit. Am mai văzut la Cernăuţ<i> într-un sat la casa preutului, în postul mari, descălecând acolo pentru prânzitul, bucate de sac n-au găsit, iar în loc de pâini ni-au scos mălai de ghindă şi-am mâncat câte o bucăţică mică cu toţii”. Sunt rânduri terifiante, de un tragism zguduitor, care demonstrează că foametea a fost deosebit de puternică, oamenii fiind forţaţi să consume orice pentru a supravieţui fizic. Lipsurile alimentare cumplite şi consumul unor „alimente” total improprii au determinat decesul a numeroase persoane în timp ce altele au avut de suferit numeroase avitaminoze „feţile lor sămăna a fi fierte şi nu pute grăi de slabi”. Foametea a durat până în august 1749, pe toată perioada domniei lui Constantin Mavrocordat 24 .

În 1754 Moldova a fost lovită de secetă şi foamete. Din nou locuitorii

21 Pseudo-Amiras, Cronica anonimă a Moldovei(1661-1729), ed. de Dan Simonescu, Bucureşti, 1975, p. 92. 22 Damaschin Mioc, Materiale româneşti din arhivele străine,în SMIM, VI, p. 335, nr. 5 23 Radu Tempea, Istoria sfintei biserici din Şcheii Braşovului, ed. de Octavian Şchiau şi Livia Bot, Cluj, Editura pentru Literatură, p. 93, 95; Ilie Corfus, Însemnări de demult, Iaşi, Editura Junimea, 1975, p. 116, nr. 6. 24 Pseudo Enache Kogâlniceanu, Ioan Canta, Cronici Moldoveneşti, ed. critică de Aurora Ilieş şi Ioana Zmeu, Bucureşti, Editura Minerva, p. 39-40.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Moldovei, în special cei din partea de sud au fost nevoiţi să consume făină de ghindă „se hrăneau cu ghindă şi altele, ca să-şi potolească puţin foamea, mai ales locuitorii din Ţara de Jos, în urma distrugerii recoltei de grâu, mei şi porumb cu care trăiesc ţăranii săraci”25.

La fel ca în anii 1748-1749, ţăranii au fost forţaţi să consume făină de ghindă, din care realizau o fiertură, o mămăligă. Nu putem şti cu precizie ce se ascunde sub denumirea de „altele”, care completau virtuţile alimentare ale ghindei, deşi putem să ne imaginăm semnificaţia şi componenţa celorlalte „alimente” consumate, ca fiind în cel mai bun caz plante comestibile din flora spontană.

Este interesantă asocierea meiului şi porumbului cu ţăranii săraci, cu oamenii care nu aveau posibilităţi materiale deosebite şi care erau mai vulnerabili în condiţiile în care teritoriul Moldovei era afectat de secetă şi foamete. Cultura meiului (mălaiului în documente) menţionată documentar inclusiv în zona Moldovei centrale26, se va menţine până la sfârşitul secolului al XVIII-lea, când alături de mămăliga de porumb, mălaiul de mei reprezintă alimentaţia de bază a ţăranilor români din această zonă. Treptat meiul a fost înlocuit de porumb, fiind transformat în nutreţ pentru vite sau aliment de necesitate aşa cum s-a întâmplat cu toate cerealele părăsite, fenomen ce a avut loc în secolul al XIX-lea27.

Fără îndoială că în condiţiile foametei, preţul tuturor cerealelor creştea, fenomen demonstrat documentar, dar preţul grâului devenea prohibitiv pentru oamenii fără posibilităţi materiale foarte mari.

O nouă descriere a „alimentaţiei de necesitate” dispunem din anul 1791, un an extrem de dificil pentru populaţia Moldovei. Aceasta este descrisă într-o însemnare din anul respectiv cu următorul conţinut „Să se ştie de când s-au făcut pace în Moldova, când au venit muscalii al doilea rându în Moldova. Şi-au şezut 5 ani cinci ani în Ţara Moldovei şi au mâncat să zicem mai tot şi au rămas ţara la mare lipsă, cât au mâncat oamenii rânsă de alun şi coajă de ulmu şi rădăcină de papură mânca oamenii şi încă şi muscalii. Umbla vălet 1791”28.

Pe baza acestei descrieri putem constata intensitatea deosebită a calamităţii. Astfel locuitorii ţării dar şi soldaţii armatei de ocupaţie au ajuns să consume rânsă de alun, rădăcini de papură dar şi coajă de ulm, probabil uscată, măcinată şi probabil fierte. Este de altfel pentru a doua oară când am identificat utilizarea scoarţei de copac în alimentaţia din perioadele de foamete.

În condiţiile în care foamete a continuat şi în anii următori dispunem de noi informaţii referitoare la această problemă. Astfel Andreas Wolf descrie în felul acesta alimentaţia locuitorilor Moldovei în anul 1795 „... a fost un an rău şi totuşi puţinele bucate care s-au făcut au fost ridicate atât de tiranic, pe un preţ arbitrar şi trimise la

25 Cronica Ghiculeştilor, p. 667. 26 Ioan Ungureanu, Relaţii sociale şi moravuri reflectate în documentele moşiei Drăgeşti, ţinutul Roman, în Carpica, XXXIII, Iaşi, Editura Documentis, p. 165. 27 Ioan Claudian, Alimentaţia poporului român. În cadrul antropogeografiei şi istoriei economice, Bucureşti, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă „Regele Carol al II-lea”, p.104-105. 28 Gabriel Ştrempel, Catalogul manuscriselor româneşti din Biblioteca Academiei Române, vol. IV, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1992, p. 232, nr. 4625.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Constantinopol...bieţii oameni trebuiau să se hrănească cu jir şi ghindă, şi după ce le-au terminat şi pe acestea, cu coajă de ulm uscată, pisată şi cernută, amestecată cu făină de mei, din care făceau un fel de pâine. Mulţi oameni care nu puteau să plătească nici măcar, costul acestei hrane mizerabile mureau de foame”. Preţul porumbului a crescut de la 3 la 36 lei chila, depăşind chiar şi preţul celui mai frumos grâu29. La fel ca în alte situaţii asemănătoare, descrierea este cumplită. Au fost enunţate cauzele foametei, anul agricol slab, rechiziţiile făcute în folosul turcilor. Alimentaţia este alcătuită din făină de jir, ghindă şi coajă de ulm pisată, amestecată cu făină de mei, menţionându-se faptul că nu toţi locuitorii ţării au putut să-şi asigure această hrană. Este amintit un ingredient nou în alimentaţie, acesta fiind jirul.

O altă descriere a unor diplomaţi ruşi susţine că „locuitorii mor aproape de foame, că Moldova este ruinată, iar ţăranii se hrănesc numai cu ierburi”30.

În aceste condiţii nu lipsesc nici actele de caritate, ca acela făcut de mitropolitul ţării care aduce mei roşu din Rusia în valoare de 30 pungi pe care îl împarte celor săraci31.

Foametea din 1795 a continuat pe teritoriul Moldovei şi în anii următori. Astfel încă din ianuarie1796 este menţionată „mizeria mare din această ţară”, iar făina stricată rămasă de la Mihai Şuţu este împărţită ţăranilor săraci cu obligaţia de a o restitui în bani şi în natură după noua recoltă32.

O altă descriere din acelaşi an, menţionează faptul că ţăranii din ţinutul Neamţ sunt loviţi din toate părţile de „foametea crudă” care domneşte şi „că nefericiţii de ţărani se hrănesc cu coajă de copac măcinată, iar ghinda costă 6 piaştri chila, dar nu se găseşte”33.

În primăvara anului 1796 domnul ţării nu ezită să profite de mizeria cruntă din ţară, făcând speculă cu orzul adunat pentru grajdurilor domneşti, care este vândut celor care nu au hrană34. Astfel între 1788-1798, locuitorii Moldovei au avut de suferit consecinţele unui adevărat „deceniu al foametei”, în primul rând în domeniul alimentaţiei, fenomen demonstrat de informaţiile multiple referitoare la această problemă şi perioadă.

În perioada războiului ruso-turc şi a ocupaţiei militare ţariste din anii 1806-1812, fenomenul foametei a fost din nou prezent. Astfel într-o însemnare din 1811, fără precizarea zonei este menţionată scumpetea, foametea şi alimentaţia acestei perioade.

„În acest an s-a întâmplat o foamete grozavă...încât a ajuns pâinea un leu, şi porumbul 24 parale, săcara 40 parale”, iar cei mai mulţi dintre locuitori consumau şi

29 Ioana Constantinescu, Climă, agricultură şi societate în Ţara Românească şi Moldova sub

fanarioţi, în Revista de istorie, tom 42, nr. 3, p. 267. 30 Hurmuzaki (Serie nouă), Rapoarte consulare ruse, vol. I, Bucureşti, Editura Academiei României, 1962, pg. 50, 51. În continuare se va cita Hurmuzaki (Serie nouă). 31 Nicolae Iorga, Istoria românilor prin călători, pg. 476. 32 Hurmuzaki (Serie nouă), p. 53, nr. 398. 33Ibidem, p. 749. 34 Ibidem, p. 755-756, nr. 420.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

„coji de arbori”35. Din nou coaja copacilor devine un înlocuitor pentru cerealele inexistente, fapt ce demonstrează o situaţie excepţională.

O nouă calamitate de acest gen s-a declanşat începând cu anul 1821. În ciuda recoltei bune din anul 1820, desfăşurarea luptelor dintre eterişti şi turci, dar mai ales ocupaţia militară otomană dintre anii 1821-1822, jaful fără precedent, risipa deliberată a tuturor resurselor ţării, proasta gestiune a caimacamului Vogoride au creat o situaţie gravă sintetizată în scrisoarea mitropolitului Veniamin Costachi către ţarul Rusiei36.

Într-o altă scrisoare trimisă de boieri sultanului se arată că „locuitorii Moldovei sunt săraci şi jefuiţi, lipsiţi de hrană, apăsaţi de dări noi peste cele vechi”37. Este menţionată lipsa hranei, dar nu dispunem de o descriere a alimentaţiei din această perioadă.

Aşa cum reiese din conţinutul prezentului studiu, în perioadele de foamete, locuitorii Moldovei, ca de altfel şi în alte părţi, au trecut de la consumul unor alimente de calitate şi cu o valoare nutritivă ridicată, la consumul unor alimente inferioare ca valoare nutritivă. Astfel grâul ca cereală panificabilă a fost înlocuit cu secara sau uneori cu orzul. Alături de aceste cereale au mai fost consumate meiul sau mălaiul, uneori hrişca, iar din a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, porumbul tinde să devină o cereală de utilizare generală pe teritoriul Moldovei, înlocuind în cele din urmă meiul din alimentaţia oamenilor. Astfel în felul acesta a avut loc o restrângere calitativă a alimentaţiei oamenilor. Această situaţie a fost evidentă mai ales în perioadele în care durata şi mai ales intensitatea calamităţii respective a fost foarte mare. Atunci s-a recurs din disperare la consumul unor „alimente” total improprii, care nu aveau nici o valoare nutritivă, sau în cazul cel mai bun una foarte scăzută. În foarte multe cazuri au fost însă dăunătoare pentru viaţa şi sănătatea oamenilor.

Astfel în aceste cazuri excepţionale, izvoarele istorice analizate în prezentul studiu menţionează o serie de „alimente” cum ar fi: papura uscată şi măcinată, ghinda, jirul, scoarţa unor arbori ( ulm), rânsă, melci etc.

Dacă în unele cazuri se specifică în mod concret „alimentele” consumate, în altele sunt menţionate sub o formă generică de „mohoară”, „rădăcini”, „ciulini”, „ierburi”, sau de „altele”, fiind interesant de stabilit efectiv ce plante puteau fi consumate de către oameni.

Este vorba de acele plante din flora spontană are erau comestibile, sau cel puţin nu erau otrăvitoare şi care au rămas în alimentaţia românilor, dar care sunt prezente şi la alte popoare. În situaţii excepţionale, de foamete „lista” plantelor comestibile culese din flora spontană se măreşte considerabil cu ajutorul „erudiţiei” conservatoare a unor femei în vârstă şi din această cauză niciodată nu va fi şi completă. Utilizarea plantelor culese din flora spontană în alimentaţie a întrat în tradiţiile populare ale românilor, fiind folosite într-o măsură mai largă sau mai restrânsă mai ales primăvara, dar

35 Ilie Corfus, op. cit., p. 130, nr. 67, 68. 36 Constantin Erbiceanu, Istoria Mitropoliei Moldovei şi a Sucevei şi a catedralei mitropolitane din Iaşi, Bucureşti, Tipografia cărţilor bisericeşti, 1885, p. 367, nr. CDXI. 37 Dumitru Zaharia, Emilia Chiriacescu şi Corneliu Cărămidaru, Colecţia de documente de la Arhivele

Statului Bacău (1424-1848), Catalog, Bucureşti, 1976, p. 148, nr. 706.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

nelipsind nici în celelalte perioade ale anului38. Pe lângă consumul unor alimente inferioare calitativ, perioadele de foamete au

presupus în primul rând o reducere cantitativă, deoarece alimentele erau mult mai puţine. Astfel în anii 1748-1749 locuitorii din zona ţinutului Cernăuţi au fost forţaţi să raţionalizeze ” inclusiv mălaiul de ghindă.

„L’alimentation de subsistence des Roumains de Moldavie pendant les

Moyen Age”

Résumé

Dans cette étude l'auteur se propose d'analyser le problème de l'alimentation des

habitants de la Moldavie pendant les périodes de famine du Moyen Âge.

Cette analyse a comme point de départ sources naratives et documentaires mais

aussi les traditions populaires roumaines.

Après un brève introduction dans la problématique universelle et européene, on

fait l'analyse de la situation de l'alimetation de subsistance sur le territoire de la

Moldavie du point de vue casuel et descriptif.

38 Valer Butură, Enciclopedie de etnobotanică românească, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979, p. 20-21 şi passim.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

HĂBĂŞEŞTII – MARI BOIERI ŞI DREGĂTORI

Ioan Ungureanu

În veacurile XVII şi XVIII, un şir de boieri care aveau să ocupe un rol de frunte pe diferite trepte ale ierarhiei social-economice şi administrative din Ţara Românească a Moldovei era şi cel din neamul HĂBĂŞESCU. Situându-se în categoria marilor boieri, Hăbăşeştii au fost investiţi şi cu înalte ranguri dregătoreşti:logofeţi, pârcălabi de cetăţi şi de reşedinţe ţinutale, hatmani, mari comişi şi spătari, mari vornici ai Ţării de Sus sau de Jos, postelnici, mari armaşi, serdari, ceaşnici şi paharnici domneşti, medelniceri, căpitani, cluceri etc.

Ceea ce ne motivează însă în a face o prezentare mai largă a acestei familii este faptul de a-i găsi prezenţi – pe unii exponenţi de seamă – pe moşiile unor sate ale actualei comune Dămieneşti, încă din primul sfert al veacului al XVII-lea, aşa cum se va vedea din cuprinsul acestui material.

Întemeietorul acestui neam este Gavrilaş Habăş, un dregător din vremea lui Ştefan cel Mare şi care era nepot al lui Mihăilă Şerbescul1. Între cele mai reprezentative figuri ce au urmat acestuia îi amintim pe Lupu Hăbăşescu, logofăt şi mare vornic al Ţării de Sus, fost pârcălab de Cotnari, Neamţ şi Hotin, decedat în jurul anului 1672; Grigore Hăbăşescu – un demnitar care vreme de 34 ani a deţinut înalte funcţii ce s-au succedat între anii 1640 şi 1673. A deţinut pe rând dregătoriile de mare armaş (1640-1655), serdar, pârcălab de Suceava, mare ceaşnic şi paharnic, mare comis, mare stolnic şi mare vornic al Ţării de Sus şi în cele din urmă hatman – poziţie din care va conduce oastea moldoveană trimisă de domnitorul Gheorghe Ştefan în anul 1657 în sprijinul principelui Transilvaniei, Gheorghe Rakoczi II, în lupta acestuia cu polonii2. A decedat la 4 decembrie 1680; Gheorghe Hăbăşescu, hatman între anii 1677-1685; Neculai Hăbăşescu (unul din fiii lui Grigore Hăbăşescu) fost postelnic – sfătuitor de taină al domnului şi judecător al faptelor slujitorilor de la curtea domnească; Toader Hăbăşescu, mare spătar domnesc, dar şi pârcălab de Bacău3; Vasile Hăbăşescu (fiul lui Ion Hăbăşescu), mare armaş şi mare clucer până către anul 1690 şi mare medelnicer între anii 1718 şi 1725; Ştefan Hăbăşescu (fratele lui Vasile), mare căpitan înainte de 1696 şi pârcălab de Neamţ (1699-1709), dar şi postelnic (înainte de 1703), portar (1706) şi pârcălab (1718). Într-un document din 11 mai 1696 redactat la Iaşi, fraţii Vasile şi Ştefan Hăbăşescu apar ca martori la o învoială – primul, ca fost mare armaş, al doilea, ca fost mare căpitan.

Desigur, oprindu-ne numai şi la aceşti demnitari enumeraţi mai sus din spiţa Hăbăşeştilor, nu putem să nu subliniem că rangurile şi dregătoriile lor erau stabilite

1 Virginia Isac, Însemnări pe o carte veche despre hatmanul Grigore Hăbăşescu, în AIIAI, vol. XXI/1984, p. 387-389. 2 Mic dicţionar enciclopedic, Ed. şt. şi enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 1340. 3 C.D.M.V., p. 96.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

după criteriile timpului şi care nu aveau alt suport decât numărul şi mărimea posesiunilor de moşii şi de sate.

Semnificativ este în acest sens actul din 13 aprilie 1620, dat la Iaşi, prin care voievodul Gaşpar Graţiani întărea logofătului Lupu Hăbăşescu şi cneaghinei sale Marica, fiica vornicului Ştefan Prăjescu, precum şi fraţilor acesteia, satele Hăbăşeşti, Sârbi, Jurgeşti, Iacobeşti, Solomoneşti, Ţibucani, Popişcani, Drumeşeşti, Stânceşti, Peletuci, Iteşti, Botăşeşti, Poiana pe Tazlău – toate aparţinând ţinuturilor Roman, Neamţ, Cârligătura şi Trotuş4. Mai stăpânea Lupu Hăbăşescu ocini la Voloşeni şi la Galbăna în ţinutul Lăpuşna5.

Şi tot lui Lupu Hăbăşescu i se întăreau la 2 mai 1623 de către Ştefan Tomşa voievod, părţi din satul Adjudeni, ţinutul Roman6, iar soţia sa Marica primea jumătate din satul Bozieni, ţinutul Neamţ, danie făcută de rudele sale, anume de Savin Prăjescu şi Buhuş, fost vistier7.

După anul 1651, marelui armaş Grigore Hăbăşescu i se dăruieşte a treia parte din jumătatea satului Petrosul de către Maria, soţia lui popa Toader din Huşi şi fată a lui Ion Cogălniceanu8. Iar la 10 martie 1656 fraţii Ion şi Grigore Hăbăşescu îşi împărţeau satele Ciumăleşti, Adjudeni, Hăbăşeşti, Giurgeşti şi Fedeleşeni din ţinutul Roman, Bozieni în ţinutul Neamţ, seliştea Mateiani din ţinutul Dorohoi şi părţile ce le aveau pe moşia Deleni de pe Tazlău, în ţinutul Bacău9.

Aceiaşi fraţi vor face noi cumpărături în anul 1657: Ion, pârcălab de Hotin, cumpără un loc de prisacă numit Hilimoneşti, în hotarul târgului Şcheia, iar serdarul Grigore Hăbăşescu cumpăra satul Sămăşcani din ţinutul Orhei, de la Gavril Paladi10. După anul 1658 acelaşi serdar obţine întăritură domnească pe cumpărăturile din Zberoaia11 şi cumpără de la Neculai Ureche partea de moşie a acestuia din satul Pleşeşti12.

În anul 1666 voievodul Iliaş Alexandru îi întărea lui Ion Hăbăşescu heleşteul numit Iazul Pârcălabului de pe pârâul Bahluieţ din hotarul Târgului Frumos care fusese dăruit tatălui acestuia, marele vornic Lupu Hăbăşescu, de domnii Alexandru Iliaş şi Vasile Lupu, între anii 1631 şi 163413.

Şi lui Grigore Hăbăşescu, ajuns mare stolnic, voievodul Iliaş îi va dărui în primele luni ale anului 1667 o bucată de loc din braniştea satului Zberoaia „ce este însămnată”14 şi care sat îl primise danie tatăl său de la Ştefan Tomşa voievod înainte

4 D.I.R., veac XVII, A, vol. IV, p. 455. 5 C.D.M., V, p. 49. 6 C.D.M., II, p. 46. 7 C.D.M., Sup. I, p. 205. 8 Ibidem, p. 231. 9 C.D.M., III, p. 58. 10 Ibidem, p. 74 şi 84. 11 C.D.M., Sup. I, p. 244. 12 C.D.M., III, p. 112. 13 Ibidem, p. 297. 14 C.D.M., Sup. I, p. 272.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

de anul 162315. Iar în anul 1669 acesta mai primea ca danie şi o parte de moşie din hotarul satului Poiana din ţinutul Trotuş16 (azi sat în comuna Livezi, judeţul Bacău).

Grigore Hăbăşescu mai stăpânea şi o moară la Prigoreni17, iar Măricuţa, fiica sa lăsa prin testament urmaşilor ei, între alte bunuri mobile şi imobile, satele Unguraşi şi Piscani18.

Dintr-un act scris la Iaşi la 27 noiembrie 1696 de către diacul marelui postelnicel, Ion Zaroschie (care a avut posesiuni în Drăgeşti, cunoscându-se şi astăzi toponimul „Pădurea lui Zaroschi”), rezultă că Safta hătmăneasa, soţia răposatului Gligorie Hăbăşescul, fost hatman, dăruia ginerului său Ursul Andrieş, fost armaş şi fiicei sale Maria o parte a moşiei de la Poenari pe Tazlău, ţinutul Trotuş, care la rându-i îi fusese danie de la Tudosca, jupâneasa lui Ion Prăjescu, fost paharnic, pe care şi acesta o avusese cumpărată de la Ştefan Prăjescu. Faţă de spusele nepotului ei, Ion Buhuş paharnic, cum că această parte de moşie din hotarul Delenilor ar fi fost dată mai înainte răposatului ei ginere, Dumitraşco Prăjescu, dânsa dădea mărturie că acest lucru nu este adevărat19.

Tot din acei ani ne parvin şi alte informaţii privind proprietăţile Hăbăşeştilor precum împuternicirea ce o primea Vasile Hăbăşescu în anul 1691 de la voievodul Constantin Cantemir de a-şi lua zeciuiala din tot venitul moşiilor lui de la Meseni şi Leţcani, ce le avea danie de la jupâneasa fostului vornic Corpan20. Şi tot din acele timpuri mai aflăm că fata lui Neculai Hăbăşescu, Catrina – soţia lui Sandu Harapu, moştenise satul Cristeşti din ţinutul Suceava, de la bunica ei, Safta hătmăneasa21.

Desigur, în cadrul acestor proprietăţi s-au produs multe alte mişcări prin vânzări, schimburi şi danii asupra cărora nu ne-am propus să ne mai oprim. Câteva cuvinte se cuvin însă şi despre preocupările ctitoriceşti şi monahale ale acestei mari familii. Între acestea, semnificativă este ctitorirea de către Grigore Hăbăşescu, înainte anul 1661 pe când era paharnic, a Mânăstirii Mesteacăn, pe Trotuş22. Şi tot acelaşi mare boier pe când era mare vornic al Ţării de Sus, va închina împreună cu jupâneasa sa Xanta (Safta) şi cu fraţii acesteia, Alexandru, Chiriac şi Ilie Sturza, jumătate din satul Şişcani la Prut, cu talian de peşti, un iaz pe Valea Ciricului, 3 pogoane de vie la Arsăm, 2 pogoane de vie la Şorogari, o cârciumă şi loc pentru casă şi alte locuri în satul Ordăşei, ţinutul Soroca, două mori pe Răut şi ţiganii dăruiţi de Gheorghe Ghica voievod.

Toate aceste domenii şi bunuri erau închinate de Grigore Hăbăşescu şi fraţii Sturza sub întărirea voievodului Gheorghe Duca din 12 martie 1669, Bisericii Petru şi Pavel din Iaşi (zidită de Bărboiu, fost mare vornic) pentru ca aceasta să devină mânăstire şi care la rându-i să fie închinată M.rii Vatoped de la Sfântul Munte Athos.

15 C.D.M., III, p. 423; C.D.M., IV, p. 51. 16 C.D.M., III, p. 399. 17 C.D.M., IV, p. 96. 18 Ibidem, p. 238. 19 Ibidem, p. 416, d. 1879. 20 Ibidem, p. 311. 21 D.R.Ag., II, p. 135-136. 22 C.D.M., III, p. 160.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Iar această operă de pioşenie se făcea pentru pomenirea socrului lui Hăbăşescu, hatmanul Sturza, precum şi a vornicului Bărboiu23.

După alte câteva luni, la 10 iulie 1669, Grigore Hăbăşescu şi Safta jupâneasa închinau M.rea Mesteacăn, ctitorită de ei în ţinutul Trotuş, metoh la M.rea Cetăţuia din Iaşi, pentru pomenire24, care şi aceasta era, deasemenea, închinată, „la biserica cea mare a Ierusalimului”25.

În fine, Marica Hăbăşescu, fiica lui Grigore şi a Saftei, după căsătoria ce o avusese cu Dumitraşcu Prăjescu şi mai apoi, după decesul acestuia, cu Ursu Andrieş26, neavând copii27 se va retrage la M.rea Bisericani unde va deveni monaha Magdalena, după care va lăsa în anul 1717 călugărilor de aici partea sa de moşie din Poenari cu vad de moară în Tazlău, ce le avea de la tatăl său, Grigore Hăbăşescu, precum şi ţiganii din zapisele mamei sale Safta, din neamul Sturzeştilor28.

Dincolo de toată această dispersie a proprietăţilor acestei familii, desfăşurate în întreg spaţiul dintre Carpaţi şi Nistru, în nordul şi centrul Moldovei, reţinem că leagănul nu-i putea fi altul decât satul ce-i poartă numele: HĂBĂŞEŞTI, localitate aflată astăzi în comuna Strunga, judeţul Iaşi, care după cum s-a arătat, la 13 aprilie 1620 era întărită de voievodul Gaşpar Graţiani spre stăpânire logofătului Lupu Hăbăşescu.

Aceasta se deduce şi din faptul că la 10 august 1709, când pârcălabul Ştefan Hăbăşescu şi soţia sa Axinia vindeau marelui vornic Iordache Ruset câte o jumătate din satele Hăbăşeşti şi Giugeşti “de la Strungă” – aceasta se făcea “cu casă, cu pivniţe de piatră, cu hălăşteu şi cu moară gata şi cu vecini (supuşii – n. n.), pe izvod ce s-au făcut, şi cu tot venitul ce este pe acel hotar şi cu locuri de prisăci şi cu pomeţi şi din ţarină şi cu locuri de fânaţ şi din pădure (…) drept 500 lei, bani de argint (…)”29.

Prezenţa Hăbăşeştilor pe moşiile satelor Călugăreni, Dămieneşti şi Drăgeşti

din ţinutul Roman. Din cele relatate mai înainte s-a văzut că prezenţa Hăbăşeştilor pe unele moşii

de pe Siretul Mijlociu aflate în imediata vecinătate a celor din titlul de mai sus s-a făcut destul de timpuriu. Rezultă aceasta şi din acel document din anul 1620 prin care Gaşpar Graţiani întărea lui Lupu Hăbăşescu, între altele, şi stăpânirea satelor Peletuci şi Iteşti din dreapta Siretului, aflate în apropierea satului Drăgeşti. După alţi patru ani, la 20 martie 1624, Radu Mihnea voievod întărea şi el lui Lupu Hăbăşescu – pe atunci fiind al doilea logofăt domnesc – părţile de cumpărătură ce acesta le făcuse în Ruşii Zavului (Călugărenii de astăzi) şi în Dămieneşti30.

23 Ibidem, p. 373. 24 Ibidem, p. 391. 25 Ibidem, p. 439. 26 Ibidem, p. 507; C.D.M., IV, p. 236 şi 238. 27 C.D.M., IV, p. 182. 28 C.D.M., V, p. 407, nr. 1494. 29 Ibidem, p. 236; D.R.Ag., II, p. 121. 30 D.I.R., veac XVII, A, vol. V, p. 269, nr. 398.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Respectivele cumpărături se făcuseră de la strănepoţii uneia numită Onişca, nepoţi ai lui Toma şi feciori ai lui Voicu şi ai Arseniei, care vindeau acele părţi de moşie pe care le cumpărase Stanca, soacra Onişcăi, aici în Dămieneşti31. În anii următori succesorii lui Lupu Hăbăşescu vor stăpâni întreaga moşie Dămieneşti şi se vor extinde şi pe moşia Drăgeşti. Cel mai reprezentativ dintre aceştia şi care, după cum s-a arătat, va ajunge conducător al întregii oştiri, va fi Grigore Hăbăşescu.

Însă primul dintre urmaşii lui Lupu Hăbăşescu ce va ajunge proprietar în acest perimetru va fi Gheorghe Hăbăşescu, care profitând de căsătoria sa cu Ioana, fiica popii Grigore din Dămieneşti va reuşi să adauge la zestrea acesteia şi alte moşteniri şi cumpărături.

Din motive neelucidate, pe la anul 1658 Gheorghe Hăbăşescu va vinde însă fratelui său, Grigore, pe atunci serdar, părţile sale din Dămieneşti, cu locurile de hrană şi de prisacă, cu heleşteu şi moară, din întreg hotarul, pentru suma de 400 taleri32. La scurt timp, printr-un zapis din 16 iunie 1659, se specifică între altele că Grigore Hăbăşescu avea deja cumpărate din anii anteriori părţi din “Ruşii (Zavului – n. n.) de pe Cobâle, din ţinutul Romanului”33.

Noua cumpărătură ce o făcuse de la fratele său din Dămieneşti era confirmată şi de către “oameni buni şi bătrâni” de pe moşiile megieşe care arătau printr-o mărturie dată la 20 aprilie 1660 că hatmanul Grigore Hăbăşescu poseda jumătate din satul şi moşia Dămieneşti, aşa cum rezultă din hotărnicirea efectuată în prezenţa popii Ştefan Mateieş şi a unuia Vasili din acea localitate, ocazie cu care s-au pus stâlpi în toate părţile de hotar34.

În circumstanţe necunoscute, Grigore Hăbăşescu va intra în scurt timp – graţie unei semnificative danii – în posesia unor importante ocini de pe moşia răzeşească a Drăgeştilor. Astfel, la 10 iulie 1662, Naşcu şi soţia sa Nastasia, fata Nazariei, îi dăruiau acestuia partea de moşie ce o aveau de la Nazaria, constând din heleşteul de la Unghi, livadă şi vad de moară în Siret, loc de fânaţ în bălţile fără apă, precum şi 4 pământuri în ţarină ce fuseseră cumpărate de la Bohodai. Martori erau Toader Ciocârlie, căpitanul Ionaşcu Biachia şi alţi locuitori din Căutişeni şi Pădureni35.

O nouă extindere pe moşia Drăgeşti o va realiza Grigore Hăbăşescu la 11 martie 1663 când va intra în posesia unui nou act de danie întocmit la Iaşi. Aflat la strâmtorare, răzeşul Gavril Vârlan îi dăruie acestuia toată partea sa moşie din Drăgeşti, din ţarină şi din vatra satului, din heleşteul de la Unghi, din Siret, pădure, locuri de prisăci, pomet, bălţi cu peşte, poieni de fân şi din tot locul cu tot venitul. Şi toate acestea se întâmplau numai pentru faptul că Hăbăşescu îl salvase de la o nevoie, împrumutându-l cu nişte bani ce nu i-a mai putut restitui36.

Urmărind constant creşterea stăpânirilor pe moşia Drăgeşti, Grigore Hăbăşescu

31 Ibidem, doc. nr. 359. 32 Biblioteca Academiei Române, Ms. nr. 234, faţă 171-173 verso. 33 Ibidem, faţă 169-170 verso. 34 Ibidem. 35 C.D.M., III, Buc., 1970, p. 193. 36 Arh. Naţ. Neamţ, Fond “Moşia Drăgeşti”, d. 51 şi 53; C.D.M., Sup. I, p. 258.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

– care între timp fusese paharnic – la 28 iunie 1665 va mai încheia la Iaşi un zapis de cumpărătură prin care Constantin Prăvălici îi vindea “den sat den Drăgeşti, den partea Vrâncenilor, den a treia parte, a şăptea parte, giumătatea de parte a Salomiei…”. Iar dacă a treia parte era socotită a fi un “bătrân” care pe moşia Drăgeşti înseamnă 66 pământuri restul calculului devine simplu: 66:7=9,42; 9,42:2=4,71. Aceasta era partea Salomiei, adică jumătatea celei de a şaptea părţi pe care o vindea Prăvălici lui Hăbăşescu.

Respectiva vânzare se făcea “… dumisale lui Gligoraşcu biv paharnic ca să-i fie dumisale moşie, şi copiilor dumisale, şi nepoţilor dumisale, şi strănepoţilor dumisale în veci, denaintea boerilor şi a vornicilor de poartă, pe bani gata, derept cinci lei bătuţi”37.

Simultan, Grigore Hăbăşescu îşi întărea poziţiile şi pe moşia Dămieneşti. La 7 august 1665 cumpăra aici noi pământuri, între care un loc de prisacă şi părţi din heleşteul satului care fuseseră dintru începuturi în “… seliştea Onişcăi”38. Pentru cumpărăturile sale de pe moşia Dămieneşti, Grigore Hăbăşescu obţine la 24 martie 1670, carte domnească de întăritură de la Gheorghe Duca voievod39.

În acelaşi an, 1670, Constantin Prăvălici va răscumpăra de la Grigore Hăbăşescu toate ocinile ce i le vânduse anterior. Răscumpărarea se efectua prin zapisul din 15 octombrie 1670, întocmit la Drăgeşti în casa lui Ion Ciucu, de faţă fiind şi fratele său Damian Prăvălici, Arpintie berarul din Iaşi, Filip Chelfeneag, fraţii Mereuţă şi Ion Ciucu precum şi Istratie Stecleş.

În respectivul document se specifica între altele: “… un zapis (…) făcut de mini (…) pe aceste părţi (…) dumisale Hăbăşescului, să nu să ţie în samă, căci eu am dăruit-o nepotu-meu Stratului (Iuraşcu – n. n.) ca să-i fie dreaptă danie neclintită în veci”40. Constantin Prăvălici mărturisea că dăruia nepotului său “Stratului, ficior lui Iuraşcu, ce si va alegi parte me de moşie şi giumătate de bătrân din partea Solomii ce me-u fostu mie cumpărătură şi din tot locul şi cu tot vinitul ce si va alegi pe acestea părţi ce mai sus scrii. Şi dumnealui Stratul încă me-u dat cinci lei bătuţi, carii bani ari să-i dei dumnealui vornicul(ui) Hăbăşescu pe aceste părţi de ocini ce scriu mai sus (…) întorcându-mi înapoi să-i cumpăr moşia”41.

Aşadar, Constantin Prăvălici răscumpăra partea sa de moşie ce o vânduse lui Hăbăşescu urmând însă ca cei cinci lei să fie restituţi lui Hăbăşescu de către Strat Iuraşcu, întrucât el dona acelui nepot o jumătate de bătrân – 33 de pământuri – ce le cumpărase de la Solomia.

Ar mai fi de remarcat că în acelaşi an (1665) în care Constantin Prăvălici îi vindea lui Hăbăşescu acele pământuri ce acum le răscumpărase, fostul hatman mai beneficiase şi de o altă danie ce i-o făcuse Neculai Gociu şi sora sa Nastasia42

37 Arh. Naţ. Neamţ, fond cit., d. 17,51 şi 53. 38 Bib. Acad. Române, Ms. 234, f. 67. 39 Ibidem, F. 71-73. 40 Arh. Naţ. Neamţ, fond cit., d. 26. 41 Ibidem. 42 Se pare că Neculai Gociu era cumnatul lui Naşcu, a cărui soţie, Nastasia, se poate să fi fost sora lui Gociu.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

constând din părţile ce le aveau în heleşteul de la Unghi, dinspre Dămieneşti. Dania se înfăptuia pentru că “… acestu Gociu au fostu stărpu, n-au avut feciori”43.

Şi iarăşi, la 17 martie 1666, Grigore Hăbăşescu mai încheie la Iaşi încă o tranzacţie pe Drăgeşti: Ionaşcu şi Andrei din satul Bătrâneşti, cu alţi fraţi ai lor, toţi fiind nepoţi ai Lolei Zaroschi şi ai lui Samoilă Pleşcău vindeau marelui comis Gligoraşcu Hăbăşăscul 4 pământuri ce proveneau dela unchii lor (de la fraţii Lola şi Samoilă – n.n.) şi care se aflau în Vrânceni (în Drăgeştii de Sus – n.n.). Vânzarea se făcea contra sumei de 9 lei bătuţi pentru partea ce urma a se alege din heleşteul de Unghi şi din ţărmul Siretului44. Despre această vânzare va da mărturie în anii următori şi Ionică Zaroschi, un alt nepot al Lolii45.

În acele vremuri când pământurile răzeşeşti se lucrau în devălmăşie iar evidenţele cadastrale erau departe de a fi perfecţionate şi, în consecinţă, nici posesiunile rezultate din cumpărături şi danii nu puteau fi strict urmărite în teren – dincolo de ceea ce se specifica în acte – litigiile iscate din aceste motive se reglementau adesea prin interminabile judecăţi soldate cu hotărniciri şi stâlpiri care nu de puţine ori erau iarăşi contestate.

În acest mod se vor multiplica situaţiile în care aceleaşi pământuri ce fuseseră odată vândute să fie iarăşi revândute de către urmaşi sau de către aceiaşi chilipirgii. Pilduitor în acest sens este cazul celor 8,5 pământuri ce se vindeau la 4 iulie 1668 de către fraţii Constantin, Toader şi Pavel Nădăbaicu, lui Strat Iuraşcu. Aceiaşi fraţi, după numai trei ani, în 1671, vor revinde cele 8,5 pământuri lui Grigore Hăbăşescu, fapt ce va genera ulterior multe pricini46.

După anul 1673 începe să se afirme şi Toader Hăbăşescu (fiul lui Grigore) fost mare spătar şi care va fi martor la dania ce o făceau la 3 mai 1673 lui Grigore Roată, Burlă cu soţia sa, Ruxanda (fata lui Ion Ciucu) şi cu feciorii lor, Ursu şi Nastasia47.

O semnificativă cumpărătură va mai face fostul hatman Grigore Hăbăşescu, doar cu trei ani înainte de a da ortul popii, de la Ştefan, fiul Parascăi, care împreună cu soţia sa Ştefania îi vindeau 20 de pământuri din Drăgeşti, la data de 23 aprilie 1677. Pământurile respective erau „... cu pădure şi cu bălţi în valea Siretului, primind înainte 10 lei, iar la măsurătoare dacă se va găsi mai mult pământ, să fie tot a lui”48. Însă, aşa cum rezultă dintr-o redare laconică într-un zapis fără veleat, citat în izvodul de cumpărături ale lui Hăbăşescu „Parasca şi fiul său, făcut (şi) cu s(oţul), cu Ionaşcu, nepot lui Scridon, strănepot lui Macsânu, den stâlpul lui Marcu, la Iacob păr(călabul) vândut”, se poate înţelege că această vânzare era ulterioară celei făcute pentru aceleaşi pământuri pârcălabului Iacob Anghelache şi, deci nu putea fi o vânzare bună49. Şi apoi, aşa după cum rezultă dintr-un alt izvod de cumpărături ale

43 Arh. Naţ. Neamţ, fond cit., d. 51 şi 53. 44 Ibidem; C.D.M., III, p. 288. 45 Arh. Naţ. Neamţ, fond cit., d. 56 şi 111, poziţia 13. 46 Ibidem; d. 51 şi 53. 47 Ibidem, d. 28. 48 Ibidem, d. 53; C.D.M., IV, p. 57, nr. 156. 49 Arh Naţ. Neamţ, fond cit., d. 70; multe din astfel de isprăvi vor fi contestate şi cu prilejul Hotarniciei efectuate de Ioniţă Ursoianu în luna decembrie 1786.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

aceluiaşi boier de la vânzătorii de mai sus, acea suprafaţă vândută „din stâlpul lui Marcu” nu putea să însemne a treia parte „din giumătatea de sat”50, ci aproape a treia parte dint-un „bătrân” care avea 66 pământuri, adică ceva mai puţin de 22 pământuri.

După moartea lui Grigore Hăbăşescu, intervenită în anul 1680, fiul acestuia, Toader mare spătar va cumpăra în Drăgeşti după anul 1685 „două pământuri şi o lature” de la un frate a lui Sava Prăvălici zis Drăhlea51. Însă după această vânzare corectă se va mai face ulterior o alta „rea”, întrucât se vindea din nou aceeaşi suprafaţă. Protagonist va fi tocmai acest Sava Prăvălici-Drăhlea care le revindea fostului jitnicer Neculai Iuraşcu, fapt ce se va descoperi, judeca şi incrimina sub judecata voievodului Constantin Cantemir, înainte de anul 169252.

Acesta a fost, aşadar, un caz tipic în care răzeşii se păcăleau între ei, întrucât Neculai Iuraşcu cumpărase de la Sava Drăhlea ceea ce un frate al acestuia vânduse mai înainte spătarului Toader Hăbăşescu. Atunci când Iuraşcu a mers să-şi aleagă ocina ce o cumpărase, Toader Hăbăşescu i-a prezentat zapisele de cumpărătură a acelei suprafeţe în anii anteriori. Vor trece anii, vor muri şi vânzătorii, iar Neculai Iuraşcu va rămâne şi fără banii daţi şi fără acea ocină de moşie53, chiar dacă judecata voievodului Constantin Cantemir hotărâse restituirea banilor de către Drăhlea, celui păgubit54.

Despre modul în care începeau să se acumuleze pământurile şi să se consolideze noi tipuri de relaţii agrare încă din veacul al XVII-lea, în special prin aducerea în vecinie a răzeşilor „vânduţi” (adică a celor ce îşi vânduseră pământurile) prin diverse vicleşuguri, ni se prezintă destule exemple şi din partea Hăbăşeştilor.

Este remarcabil în această direcţie cazul răzeşului Silvestru Bărboi, care fără ştirea sa a ajuns „vecin” lui Toader Hăbăşescu şi apoi supus al Schitului Drăgeştii de Jos. Faptul este amplu descris în mărturia dată cu prilejul Hotarnicii din 12-13 ianuarie 1724 efectuată pe moşia Drăgeşti de către pârcălabul Tănase Picioroagă şi vornicul Gheorghiţă Racleş. La respectiva lucrare hotarnicii şi răzeşii descoperiseră că Silvestru Bărboi nu mai apărea cu pământuri în stăpânirile răzeşeşti.

Fiind întrebat cum (şi când) şi-a vândut el pământurile lui Hăbăşescu, acesta şi-a descris prin mărturie scrisă întreaga sa păţanie. În timpul unei hotarnici anterioare făcută la solicitarea lui Toader Hăbăşescu de către Başotă în anul 1684, lui Silvestru Bărboi i s-a făcut cunoscut că este tras vecin de Hăbăşescu, întrucât pământurile sale îi sunt vândute acestuia.

Ca urmare, el s-a judecat la Divan în vremea celei de a treia urcări pe tronul Moldovei a lui Dumitraşcu vodă Cantacuzino unde, dovedindu-şi dreptatea, Silvestru Bărboi l-a „rămas” pe Hăbăşescu cu carte domnească. Între timp însă, Toader Hăbăşescu şi-a vândut cele 47 de pământuri ce le dobândise de la răzeşi prin mijloace precum cele arătate mai sus, şătrarului Ionaşcu Isăcescu (străbunul lui Ion Ionescu de

50 Arh. Naţ. Neamţ, fond cit., d. 53. 51 Ibidem, d. 44. 52 Ibidem. 53 Ibidem, d. 128. 54 Ibidem, d. 44.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

la Brad), în care erau încorporate şi cele ale lui Bărboi. La rândul său, Ionaşcu Isăcescu în calitatea ce şi-a dorit-o de a fi ctitor, va dona respectivele pământuri Schitului Drăgeştii de Jos, iar păţitul răzeş se va vedea astfel şi el vândut la călugări. Ori Silvestru Bărboi nu negociase cu Hăbăşescu decât o vie ce se chema „a lui Coftan” pe care trebuia să-i dea doi boi şi o vacă. A primit vaca, însă nu şi boii întrucât Hăbăşescu i-a replicat că nu-i sunt necesari pentru că este „un om stărpu”55.

Nu de puţine ori Toader Hăbăşescu se va confrunta şi cu fuga supuşilor de pe moşiile sale. Spre exemplu, la 6 august 1706, voievodul Antioh Cantemir îi încuviinţa să-şi caute vecinii fugiţi de pe moşie, printr-o carte în care se consemna astfel: „Dat-am carte(a) domnii meli boierului nostru, lui Toader Hăbăşescul ce au fost spătar mare şi pi cini ar trimite cu carte(a) domnii meli, să fie volnici a căuta şi a cerca pre ai săi drepţi vecini din sat din Dămieneşti, anume Ion (...) şi Iftimie, şi Chiriac cari şi-au lăsat cisla în sat şi au fugit.

Deci, oriunde i-ar afla, să-i ia de grumadzi cu tot ce-ar ave şi să-i ducă unde i-ar fi voe. Aşijderile şi alţi vecini drepţi ce-ar hi având, oriunde i-ar afla să-i ia de grumadzi şi, de or hi având cislă, să-i ia cu bani cu tot (...)”56.

La amintita Hotarnică din ianuarie 1724 au ieşit la iveală şi alte mişmişuri ale Hăbăşeştilor. Însă faptul ce va complica lucrurile în proprietăţile răzeşeşti şi care va genera multe pricini în viitoarele zeci de ani, era tocmai graba cu care s-a descotorosit Hăbăşescu de cele 47 pământuri (întrucât ştia el prin ce mijloace necinstite fuseseră agonisite multe din acestea, fapt pentru care s-a şi grăbit să obţină pe ele ispisoc domnesc de întăritură) vânzându-le cu toate scrisorile vechi, Schitului Drăgeştii de Jos.

În mărturia ce o vor înainta cei doi hotarnici către Mihai Racoviţă voievod, vor prezenta pe larg toate neregulile constatate la lucrarea lor din anul 1724. Mai întâi ei vor constata că din cei trei „bătrâni” aflaţi în Vrânceni (Drăgeştii de Sus), unul era baştina Iurăşceştilor, al doilea al Nădăbaicilor, iar al treilea răzeşii îi pierduseră apartenenţa, fiind „din vremurile de demult” (era bătrînul ce provenea de la Nistor Vrânceanu – n.n.).

Faptul că până la 4 iulie 1668 Nădăbaicii îşi încheiaseră vânzarea bătrânului lor de 66 pământuri către neamul Iuraşcu – şi după cum s-a arătat mai înainte, fraţii Constantin, Toader şi Pavel Nădăbaicu mai făcuseră acel giumbuşluc de a revinde 8,5 pământuri lui Grigore Hăbăşescu în anul 1671, Tănase Picioroagă şi Ghiorghiţă Racleş vor descrie astfel acea ispravă în mărturia lor: „... s-au aflat c-au cumpărat mai pe urmă cu trii ani decât Iuraşcu şi au socotit (răzeşii – n. n.) c-au cumpărat Hăbăşescul rău.

Fiind mai pe urmă, am mai socotit să ţie tot Iuraşcu, fiind cumpărătura mai vechiu. Şi s-au mai aflat şi alti zapise iar de Hăbăşescul cumpărati făr(ă) de ştirea răzăşilor, care zapise li-au socotit 47 de pământuri şi le-au vândut la călugării de

55 Ibidem, d. 71; Vasile Mihordea, Ioana Constantinescu, Corneliu Istrate, Documente privind relaţiile

agrare în veacul al XVIII-lea (D.R.Ag.), vol. II, Moldova, Editura Acad. R.S.R., 1996, p. 149, nr. 78; vezi textul redat integral în Carpica, XXXIII, 2004, p.160. 56 D.R.Ag., vol. II, p. 116-117.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Drăgeşti, di cari s-au aflat dintr-acei vânzători şi faţă, unii s-au giurat înainte(a) noastră cum că nici au vândut nimic, nici ştiu de (a)ceale vânzări, pe cum vei vedea Maria Ta şi mărturia ce-au făcut-o înaintea noastră. Şi pe aceste cumpărături au făcut Hăbăşescul şi ispisocul”57. La fel se va dovedi a fi şi cumpărătura ce o mai făcea Toader Hăbăşescu în anul 1705 de la Vasile Mihalcea, constând din cinci pământuri, pe care Mihalcea Ciucu, tatăl lui Vasile, le vânduse cu mulţi ani înainte tot lui Iuraşcu58.

În sfârşit, la 27 aprilie 1731, Safta spătăreasa, văduva lui Toader Hăbăşescu, împreună cu fiica sa Anuşca, întocmeşte un zapis de danie către căpitanul Sandu Roată, pentru un loc de prisacă din marginea Bărbosului, pe care l-a avut Grigore Mojilă cumpărat cu 30 de taleri de la Lupu Prăjescu59.

Prezenţa efectivă a Hăbăşeştilor în hotarele celor trei sate aflate în componenţa actualei comune Dămieneşti, timp de 107 ani (între 1624 şi 1731) şi încă alţi 80 de ani prin familia Momitco, s-a dovedit a fi destul de bine înrădăcinată, aşa cum se reflectă şi în documentele vremii. De altfel, la „Hotarnica Burcheştilor” efectuată de slugerii Ilie Sturza şi Toader Buhuş, împreună cu jitnicerul Manolache Jora şi vornicul de poartă Alexandru Haciu, în anul 1768, măsurătorile acestora treceau şi prin via lui Hăbăşescu aflată la zarea dealului, în sud-vestul şi vecinătatea satului Dămieneşti60.

Trăinicia acestei prezenţe s-a consolidat – după cum s-a văzut şi mai mult după încetarea din viaţă a fostului hatman Grigore Hăbăşescu, în anul 1680, prin fiul său, spătarul Toader Hăbăşescu. După moartea acestuia, în preajma anului 1731, proprietăţile vor fi preluate de către văduva Safta cu fiii săi – Anuşca, Ilie, Toderaşcu, Catrina şi Neculai. În cele din urmă, deplin stăpân al moşiei Dămieneşti va ajunge ginerele Saftei Hăbăşescu, anume Ion Momitco, mazil din ţinutul Sucevii61, iar mai apoi şi urmaşii acestuia, Neculai Momitco şi, respectiv, Iordachi Momitco, de la care va şi cumpăra această moşie serdarul Gheorghe Hermeziu în anul 181262, obţinând şi întăritura domească a lui Scarlat Callimachi la începutul anului 181363.

Les Hăbăşeşti – grnds boyards et dignitaires

Résumé L’article présent une famille des grandes proprietaires des XVIIe-XVIIIe siècles,

originaires du district de Roman, qui ont été aussi des grandes dignitaries auprès de la Cour Princiaire de la Moldavie medievale. L’auteur présente particulierement quelques membres de la famille Hăbăşescu ont eu des propriétés funciaires dans qulelques villages situés sur le cours du Siret moyen.

57 Arh. Naţ. Neamţ, fond cit., d. 70. 58 Ibidem, d. 49, 51, 53, 138. 59 Ibidem, d. 78 şi 143, poziţia 12. 60 Ibidem, d. 89. 61 Biblioteca Academiei Române, Ms. 234, f. 85 verso. 62 Ibidem, f. 140. 63 Ibidem.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

SIGILII ECLESIASTICE CATOLICE ÎN MOLDOVA

(SECOLELE XVIII-XX)

Anton Coşa

În 8 februarie 2000, prezentam1 în şedinţa de atunci a Comisiei Naţionale de

Heraldică, Genealogie şi Sigilografie (filiala Iaşi) stemele episcopale catolice din cadrul Diecezei de Iaşi, promiţând o cercetare şi a sigiliilor instituţiilor eclesiastice catolice din Moldova.

Ulterior, am repertoriat o parte a acestor sigilii eclesistice prezentându-le într-o altă şedinţă a CNHGS Iaşi pe 15 mai 20012. Prezentul text este o variantă revizuită şi adăugită ( îmbogăţită fireşte în urma cercetărilor efectuate în intervalul de timp scurs de atunci), a respectivei comunicări ştiinţifice.

Deşi sigiliile formează un univers simbolic unitar, totuşi ele nu au intrat în preocupările de până acum vizând cercetarea catolicismului din Moldova. Prin urmare, demersul nostru este unul incipient, fiind nevoiţi să păşim pe mărăcinii necunoscutului şi aproximaţiei. Acest fapt nu cred că surprinde câtuşi de puţin dacă ne gândim că deşi „material avem din belşug, dar, ca în atâtea alte domenii, greu de adunat şi de sistematizat”3, însăşi bibliografia sigilografică eclesiastică românească are, încă, puţine pagini4.

Istoria catolicismului din Moldova nu poate fi pe deplin înţeleasă fără o analiză a sigilografiei eclesiastice. „Preocuparea şi interesul aproape cvasitotale ale cercetătorului pentru descifrarea informaţiilor transmise prin intermediul documentelor, fac să scape atenţiei, de cele mai multe ori, izvoarele sfragistice sau sigilare, eventual percepute doar la modul contemplativ, deşi sunt parte componentă şi esenţială a acestora, potenţându-le valoarea prin conferirea autenticităţii. Mai mult decât nişte simple mijloace ori semne de validare, matricele sigilare şi sigiliile oferă informaţii de incontestabilă valoare privind viaţa economică, socială, politică, culturală şi spirituală a societăţii în evoluţia ei”5.

Stadiul actual al cercetărilor efectuate în domeniul sigilografiei româneşti ne permite a face constatarea că, pe de o parte „o inventariere a sigiliilor, la scara întregii

1 Anton Coşa, Heraldică eclesiastică. Steme episcopale catolice în Dieceza de Iaşi. 2 Idem, Sigilii eclesiastice catolice în Moldova (secolele XVIII-XIX). 3 Petronel Zahariuc, Note de sigilografie eclesiastică moldovenească, în Herb. Revista Română de Heraldică, I(VI), 1-2, Iaşi, Institutul Român de Genealogie şi Heraldică „Sever Zotta”, 1999, p. 171. 4 Dan Cernovodeanu, Heraldica bisericească în Ţările Române, în BOR, an. XCIII, nr. 7-8, 1975, p. 962-968; Idem, Ştiinţa şi arta heraldică în România, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977, p. 178-182; Ştefan S. Gorovei, Semnificaţia unor documente false din veacul XVIII, în AIIAI, tom. XXVI, I, 1989, p. 431-480. 5 Bujor Dulgău, Sigiliile instituţiilor sătmărene din secolele XVI-XIX, Satu-Mare, Editura Muzeului Sătmărean, 1997, p. 1.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Moldove, nu s-a făcut până acum”6, (singurul demers ştiinţific de adunare sistematică a unui număr apreciabil de sigilii eclesiastice subsumate în acelaşi timp şi necesităţii alcătuirii „unui viitor repertoriu de sigilografie eclesiastică”7 aparţinând profesorului ieşean Ştefan S. Gorovei), iar pe de altă parte, preocupările privind sigiliile instituţiilor eclesiastice catolice din Moldova, lipsesc cu desăvârşire, sigilografia eclesiastică catolică din spaţiul extracarpatic nebeneficiind până acum de atenţie din partea nici unui cercetător.

De aceea, vom încerca, în cele ce urmează, să sistematizăm o bună parte din aceste sigilii eclesiastice catolice din cadrul actualei Dieceze de Iaşi, având ca repere documente aflate în diverse arhive8, cu precădere arhivele parohiale9, dorind astfel, să schiţăm şi un cadru necesar continuării cercetărilor, preconizând alcătuirea în viitor a unui repertoriu al acestora. Suntem convinşi de faptul că studiul comparativ al acestor mărturii sigilografice va îngădui emiterea unor puncte de vedere interesante şi utile pentru istoria catolicilor din Moldova

Actuala Episcopie Catolică de Iaşi este situată în estul României, în Moldova, o zonă de intensă trăire spirituală, bogată în lăcaşuri de cult, evocând tradiţiile slujirii creştine şi ale păstrării culturii şi credinţei catolice. Datorită numărului mare de credincioşi, pentru satisfacerea nevoilor spirituale ale acestora, aici au fiinţat încă din zorii evului mediu mai multe episcopii catolice. Astfel, au fost întemeiate, în 1227 Episcopia de Milcov10, în 1371 Episcopia de Siret11, în 1391/1392 Episcopia Catolică de Bacău12, iar în 1418 Episcopia de Baia13.

În urma întreruperii seriei episcopilor de Bacău (această episcopie fiind cea mai longevivă, cu o existenţă de peste patru veacuri, între 1391-181814), papa Leon al XIII-lea a înfiinţat Episcopia de Iaşi, la 27 iunie 1884 prin scrisoarea apostolică Quae in christiani nominis incrementum15.

Absenţa lucrărilor de sigilografie eclesiastică catolică pentru zona geografică analizată, respectiv actualul teritoriu al Diecezei de Iaşi a presupus,fireşte, un demers într-un domeniu tainic, fapt ce a atras după sine o serie de greutăţi în privinţa interpretării simbolurilor aferente, cu caracter preponderent hagiografic.

Prin urmare, am considerat oportun să sistematizăm sigiliile16 eclesiastice

6 Petronel Zahariuc, loc. cit. 7 Ştefan S. Gorovei, loc. cit. 8 Am consultat fondurile arhivistice păstrate la Direcţiile Judeţene ale Arhivelor Naţionale din Bacău şi Iaşi. 9 Anton Coşa, Registrele parohiale şi istoria catolicilor din Moldova, manuscris, comunicare prezentată la Arhivele Naţionale, Direcţia Judeţeană Iaşi, Sesiunea de comunicări ştiinţifice cu tema „Arhivele şi Istoria”, 6-7 decembrie 2000. 10 Carol Auner, Episcopia Milcoviei, în Revista Catolică, I, Bucureşti, 1912, p. 533-551. 11 Idem, Episcopia de Seret (1371-1388), în Revista Catolică, II, nr. 2, Bucureşti, 1913, p. 226-245. 12 Ştefan S. Gorovei, La începuturile oraşului Bacău, în Carpica, Bacău, XVIII-XIX, 1986-1987, p. 265-283; Anton Coşa, Înfiinţarea şi evoluţia Episcopiei Catolice de Bacău, în Carpica, XXXII, Bacău, 2003, p. 60-84. 13 Carol Auner, Episcopia de Baia (Moldaviensis), în Revista Catolică, IV, nr. 1, Bucureşti, 1915, p. 89-127. 14 Anton Coşa, loc. cit., 2003. 15 Vezi Almanahul “Presa Bună”, Iaşi, 2000, p. 167. 16 Aducem şi pe această cale mulţumirile noastre Părintelui Dumitru Gabor şi Excelenţei Sale Mons. Petru

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

catolice, pornind de la consultarea registrelor parohiale dar în acelaşi timp şi a altor documente, aflate în diverse arhive, esenţiale, pe de o parte, pentru înţelegerea fenomenului sigilografic catolic din perspectivă temporală şi spaţială şi, pe de altă parte pentru emiterea câtorva concluzii relevante. Întocmirea în viitor a unui repertoriu al amprentelor sigilare eclesiastice catolice din Moldova o considerăm imperios necesară.

Cercetarea noastră are la bază în exclusivitate material inedit, de arhivă. Au fost consultate în acest sens fondurile eclesiastice existente la Arhivele Naţionale din Bacău şi Iaşi, precum şi fondurile arhivistice ale parohiilor, decanatelor şi ale altor instituţii (de exemplu de învăţământ) din cadrul Diecezei de Iaşi.

Atenţia noastră s-a îndreptat, în primul rând asupra documentului scris, acesta constituind suportul peceţii şi un păstrător privilegiat al mărturiei heraldice. Dealtfel „prin sigiliu sau pecete definim amprenta rămasă pe document în ceară, fum sau tuş în urma aplicării matricei sigilare”17.

Am repertoriat cu precădere sigilii ale parohiilor aparţinând actualei Episcopii de Iaşi, lăsând la o parte sigiliile (de tip heraldic), aparţinând episcopilor acestei Dieceze, de care ne-am ocupat într-un alt studiu18 dedicat stemelor episcopale catolice din Moldova. Am inclus, de asemenea, şi câteva sigilii aparţinând unor organisme diecezane, biserici catolice, instituţii de învăţământ, convente şi ordine religioase din cuprinsul Diecezei.

Am luat ca limită cronologică inferioară a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, când iau naştere fondurile arhivistice19 parohiale catolice în Moldova, unde sunt păstrate dealtfel documentele care conţin amprentele sigilare. Studiind aceste izvoare am constatat faptul că parohiile catolice din cuprinsul actualei Dieceze de Iaşi beneficiau de sigiliu din momentul înfiinţării lor, acest drept fiindu-le conferit de către episcop.

Cunoaştem faptul că documentele istorice se degradează în timp, fapt constatat la un nivel şi mai accentuat în cazul izvoarelor sigilare, ceea ce conduce de multe ori la serioase dificultăţi atât în ceea ce priveşte descifrarea cât şi interpretarea acestora.

Amintim aici cazul celebru reprezentat de pecetea Bacăului medieval, cu atât mai mult cu cât acest sigiliu este încă învăluit într-o oarecare măsură de mister, fiind „original prin forma sa”20. „Prima – şi până acum, singura – imagine a acestui sigiliu

Gherghel, episcop romano-catolic de Iaşi, pentru sprijinul pe care ni l-au dat în demersul nostru vizând cercetarea acestor amprente sigilare. 17 Maria Dogaru, Sigiliile. Mărturii ale trecutului istoric, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1976, p. 5. 18 Anton Coşa, Heraldică eclesiastică. Steme episcopale catolice în Dieceza de Iaşi, manuscris în curs de apariţie, comunicare ştiinţifică prezentată la Filiala Iaşi a Comisiei de Heraldică, Genealogie şi Sigilografie a Academiei Române în şedinţa din 8 februarie 2000; Vezi de asemenea, Analecta catholica, I, Chişinău, 2005, p. 113-114. 19 Anton Coşa, Izvoare inedite privind catolicii din Moldova: „Status animarum” (I), în Arhiva Genealogică, V(X), 1-2, Iaşi, Editura Academiei Române, 1998, p. 155-160. 20 Radu Rosetti, Scrisori către Ioan Bianu, V, Bucureşti, 1978, p. 129.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

a publicat-o, în 1956, profesorul D.Ciurea21, după impresiunea aflată pe un act din 21 septembrie 1633, emis de autorităţile din Bacău”22. Acelaşi sigiliu este aplicat şi pe o scrisoare23 din 1675 a locuitorilor catolici din Bacău, „redactată în limba latină şi păstrată în arhivele oraşului italian Lucca24 ... Originalitatea lui priveşte însă nu numai forma, dar şi conţinutul. Toate celelalte sigilii orăşeneşti ale vremii sunt rotunde; acesta este oval! Toate celelalte au o imagine în centru (animal, plantă, obiecte de muncă, sfânt etc.) şi o legendă în exergă; acesta, al Bacăului, nu permite să se desluşească vreo imagine şi vreo legendă împrejurul ei!”25.

Trebuie să menţionăm aici faptul că sigiliile de formă ovală erau folosite de către instituţiile eclesiastice sau de către înalţii prelaţi catolici26. „S-ar putea ca să nu fie cu totul exclus ca în sigiliul băcăuan să supravieţuiască amintirea aceluia folosit în vechea episcopie – fie că ne-am afla în faţa unei variante transformate, alterate, a aceluia, fie că, pur şi simplu, sigiliul orăşenesc a fost alcătuit după modelul celui episcopal. Sugestiv poate fi, în această privinţă, faptul că pe actul aflat la Lucca acest sigiliu este aşezat «în picioare» – cum se aplicau şi sigiliile episcopale!”27.

Impresiunile sigilare, în general, supuse unei atente analize şi interpretări oferă eventualului cercetător preţioase informaţii, de natură socială, economică, politică, culturală, spirituală. În cazul nostru, prin diferitele simboluri gravate, sigiliile eclesiastice ale instituţiilor catolice din Moldova, de tip preponderent hagiografic, evidenţiază în toate cazurile specificul parohiei respective, conservând imaginea, de regulă a patronului bisericii locale, ori redând imaginea unei cruci.

Ca formă, sigiliile eclesiastice catolice sunt astăzi în general rotunde, având dimensiuni standardizate, diametrul fiind de 30 mm. Acest fapt este şi urmarea probabil a dorinţei de uniformizare specifică oricărei instituţii eclesiastice, prin urmare şi a celei de Iaşi. Sigiliile mai vechi, deşi au aceeaşi formă rotundă (întâlnind şi câteva de formă ovală) totuşi, diametrul acestora este diferit: 25mm; 30 mm; 35 mm; 40 mm. În ceea ce priveşte modul de confecţionare şi conservare am constatat faptul că în general sigiliile eclesiastice catolice din Moldova sunt de tipul imprimat în tuş, de culoare neagră, roşie, albastră, violetă ori chiar verde.

Izvoarele sigilografice catolice sunt în egală măsură şi un util mijloc de identificare a unor instituţii eclesiastice catolice şi a unor persoane emitente de acte, stabilind în acelaşi timp şi coordonatele privind locul şi rolul jucat de acestea în viaţa bisericească, precum şi evoluţia lor în timp. Prin intermediul cercetării de faţă am

21 D. Ciurea, Sigiliile medievale ale oraşelor din Moldova, în Studii şi cercetări ştiinţifice, VII, fasc. 2, Iaşi, Istorie, 1956, planşa IV, fig. 19. 22 Ştefan S. Gorovei, La începuturile oraşului Bacău, în Carpica, Bacău, XVIII-XIX, 1986-1987, p. 277. 23 Viorica Lascu, Documente inedite privitoare la situaţia Ţărilor Române la sfârşitul secolului XVII, în Anuarul Institutului de Istorie, XIII, Cluj, 1969, p. 245. 24 Ştefan S. Gorovei, loc. cit., 1986-1987, p. 277. 25 Ibidem, p. 278. 26 Sigismund Jakó, Sigilografia cu privire la Transilvania, în Documente privind istoria României. Introducere, II, Bucureşti, 1956, p. 581. 27 Ştefan S. Gorovei, loc. cit., 1986-1987, p. 278.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

constatat o „legătură conştientă”28 între purtătorul de sigiliu şi emblema sa, ca semn distinctiv „unic şi inconfundabil”29, folosirea aceluiaşi însemn sigilografic „ca mijloc de identificare şi de comunicare”30.

Prin intermediul studierii legendelor acestor sigilii eclesiastice catolice din Moldova am putut afla informaţii lingvistice preţioase, respectiv date privind evoluţia scrierii ori limbajul de epocă, nu de puţine ori aceste legende constituind chiar un auxiliar preţios privind datarea documentului pe care erau imprimate. Majoritatea sigiliilor mai vechi au legendele gravate în limba latină, în timp ce legendele sigiliilor mai noi sunt în general în limba română. Unele sunt scrise integral31, altele au fost gravate cu prescurtarea32 unor cuvinte ca: „ECCLESIA”, „PAROCHIA”, „SANCTI” în variante precum: „Eccl”, „Par”, „S”.

Amintim aici şi faptul că studiile de heraldică şi genealogie, ca şi cele de diplomatică impun într-o manieră imperioasă folosirea informaţiilor pe care sigiliile eclesistice catolice le transmit. Nu trebuie să uităm că „sigiliul a reprezentat de-a lungul secolelor atât garanţia cea mai sigură a autenticităţii şi integrităţii actelor cât şi mijlocul de a asigura secretul corespondenţei. Expresie şi dovadă a aprobării sau consimţirii la emiterea actului a celui a cărui emblemă şi nume îl poartă, sigiliul reprezintă un izvor istoric de necontestat”33.

Sigiliile eclesiastice catolice din Moldova ne permit accesul la informaţii privind organizarea din punct de vedere administrativ al instituţiilor bisericeşti catolice din Moldova, respectiv: episcopie, decanat, parohie.

Menţionăm faptul că nu ne-am propus o tratare exhaustivă a sigiliilor eclesiastice catolice din Moldova ci doar o prezentare a lor, urmând ca în momentul când vom avea repertoriate toate aceste însemne sigilare, să întreprindem o analiză comparativă la nivelul întregii Dieceze .

1. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Adjud34 Descriere: Legenda: Parohia Romano Catolică Schimbarea la faţă Adjud Emblema: în câmpul sigilar apare o cruce. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş violet.35

28 Idem, Cu privire la heraldica medievală românească, în Arhiva Genealogică, II(VII), 1-2, Iaşi, Editura Academiei Române, 1995, p. 283. 29 Ibidem. 30 Ibidem. 31 Ca în cazul unui sigiliu al Parohiei Romano-Catolice Gherăeşti unde legenda este: Sigillum Ecclesiae Parochialis Gheraestensis. Fig. 27. 32 Este cazul unuia din sigiliile Parohiei Romano-Catolice Cleja, unde legenda este: Sigillum Eccl. Par. S. Francisci Assis. Pagi Cleja. Fig. 14. 33 Maria Dogaru, op. cit. 34 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Adjud. Fig. 1.

Fig. 1

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

2. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Adjudeni36

Descriere: Legenda: PAROHIA “COBORÂREA DUHULUI SFÂNT” Emblema: în câmpul sigilar este redat un porumbel având în partea inferioară cuvântul: ADJUDENI.

Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş roşu.37

3. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Arini38

Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ ARINI Emblema: în câmpul sigilar este redată imaginea Sf. Fecioare Maria având în partea superioară gravate cuvintele: NAŞTEREA SF. FECIOARE MARIA.

Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.39

4. Sigiliul Bisericii Parohiale Romano-Catolice Bacău40 Descriere: Legenda: SIGILLUM ECCLESIAE PAROCHIALIS BACOVIE Emblema: în câmpul sigilar apare imaginea SFÂNTULUI NICOLAE. Forma şi mărimea: ovală, 28x33 mm.

Modul de confecţionare şi conservare: împrimat în tuş negru pe un document din 17 martie 1931.41

5. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Bălţaţi42 Descriere: Legenda: BISERICA „SFÂNTULUI DUH” BĂLŢAŢI PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ Emblema: în câmpul sigilar apare un porumbel. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm.

Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş verde.43

6. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Berzunţi44

35 Ibidem. 36 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Adjudeni. Fig. 2. 37 Ibidem. 38 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Arini. Fig. 3. 39 Ibidem. 40 Cf. Acte personale în original ale Preotului Iosif Tălmăcel ..., Parohia Romano-Catolică de Bacău, Nr. 13, 17-III-1931. Fig. 4. 41 Ibidem. 42 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Bălţaţi. Fig. 5. 43 Ibidem. 44 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Berzunţi. Fig. 6.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Descriere: Legenda: Parohia romano-catolică BERZUNŢI Emblema: în câmpul sigilar apare o cruce. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş violet.45

7. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Bijghir46 Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO - CATOLICĂ BIJGHIR Emblema: în câmpul sigilar este redată o cruce. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş albastru.47

8. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Buhonca48

Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ BUHONCA Emblema: în câmpul sigilar este redată o cruce având în partea superioară cuvintele: ÎNĂLŢAREA SF. CRUCI.

Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.49

9. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Buruieneşti50

Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ “SF. IOSIF MUNCITORUL” Emblema: în câmpul sigilar este Sfântul Iosif cu Pruncul Isus în braţe având în partea inferioară gravat cuvântul BURUIENEŞTI.

Forma şi mărimea: rotundă, 40 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.51

10. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Butea52 Descriere: Legenda: PAROHIA CATOLICĂ SFÂNTA TREIME Butea-Roman

45 Ibidem. 46 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Bijghir. Fig. 7. 47 Ibidem. 48 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Buhonca. Fig. 8. 49 Ibidem. 50 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Buruieneşti. Fig. 9. 51 Ibidem. 52 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Butea. Fig. 10.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Emblema: în câmpul sigilar este redată Sfânta Treime. Forma şi mărimea: rotundă, 40 mm.

Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş roşu.53

11. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Călugăreni54 Descriere:

Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ “Schimbarea la Faţă” Emblema: în câmpul sigilar este o cruce având în partea inferioară gravate cuvintele: Călugăreni-jud. Bacău. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.55

12. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Chetriş56

Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ CHETRIŞ Emblema: în câmpul sigilar este redată o cruce având în partea inferioară cuvântul: S. F. MIHAI. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.57 13. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Cireşoaia58 Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ CIREŞOAIA Emblema: în câmpul sigilar este o cruce. Forma şi mărimea: rotundă, 25 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.59

14. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Cleja60 Descriere: Legenda: Sigillum Eccl. Par. S. Francisci Assis. Pagi Cleja Emblema: Sfântul Francisc de Assisi. Forma şi mărimea: rotundă, 40 mm.

53 Ibidem. 54 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Călugăreni, document datat 27 aprilie 2001. Fig. 11. 55 Ibidem. 56 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Chetriş. Fig. 12. 57 Ibidem. 58 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Cireşoaia. Fig. 13. 59 Ibidem. 60 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Cleja. Fig. 14.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş albastru.61

15. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Cleja62

Descriere: Legenda: SIGILIUL PAROHIEI ROMANO CATOLICE – SF. FRANCISC DE ASSISI. Emblema: în câmpul sigilar apare o cruce având în partea superioară cuvântul: CLEJA. Forma şi mărimea: rotundă, 48 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş albastru.63

16. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Cleja64 Descriere:

Legenda: S – PAROHIEI ROMANO CATOLICE FRANCISC DE ASSISI Emblema: în câmpul sigilar este redată o cruce având în partea superioară gravat cuvântul: SIGILIUL, iar în partea inferioară cuvântul: CLEJA. Forma şi mărimea: rotundă, 35 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş albastru.65

17. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Cotnari66 Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ COTNARI Emblema: în câmpul sigilar este redată o cruce. Forma şi mărimea: rotundă, 25 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş albastru.67

18. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Dofteana68

Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ DOFTEANA Emblema: în câmpul sigilar este redată o biserică. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.69

19. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Dofteana70 Descriere:

61 Ibidem. 62 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Cleja. Fig. 15. 63 Ibidem. 64 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Cleja. Fig. 16. 65 Ibidem. 66 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Cotnari. Fig. 17. 67 Ibidem. 68 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Dofteana. Fig. 18. 69 Ibidem. 70 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Dofteana. Fig. 19.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ “SF. MIHAIL” Emblema: în câmpul sigilar este Sfântul Mihail având în partea inferioară gravat cuvântul DOFTEANA. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.71

20. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Fărcăşeni72 Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ FĂRCĂŞENI Emblema: în câmpul sigilar este redată o cruce. Forma şi mărimea: rotundă, 35 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.73

21. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Focşani74 Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ FOCŞANI Emblema: în câmpul sigilar este redată imaginea Sfinţilor Petru şi Paul având gravate în partea superioară cuvintele: SF. AP. PETRU SI PAVEL Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.75

22. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Focuri76 Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ FOCURI-IAŞI Emblema: în câmpul sigilar este redată o cruce. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş violet.77

23. Sigiliul Bisericii Parohiale Romano-Catolice Galaţi78 Descriere: Legenda: SIGILLUM ECCLESIAE PAROCHIALIS GALATIENSIS Emblema: în câmpul sigilar este imaginea Sfântului Ioan Botezătorul în partea superioară, iar în partea inferioară este o imagine neclară. Forma şi mărimea: ovală, 35x50 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş violet.79

24. Sigiliul Conventului Franciscan Galaţi80

71 Ibidem. 72 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Fărcăşeni. Fig. 20. 73 Ibidem. 74 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Focşani. Fig. 21. 75 Ibidem. 76 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Focuri. Fig. 22. 77 Ibidem. 78 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Galaţi. Fig. 23. 79 Ibidem. 80 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Galaţi. Fig. 24.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Descriere: Legenda: SIGILLUM CONVENTUS GALATIENSIS MIN. CONV. 1895 Emblema: în câmpul sigilar apar două braţe întinse, cu palmele desfăcute, ţinând în mijloc o cruce, totul sub o aureolă de raze. Forma şi mărimea: rotundă, 40 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş violet81

25. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Galbeni82 Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ GALBENI Emblema: în câmpul sigilar este o cruce. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş albastru.83

26. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Gheorghe Doja84 Descriere: Legenda: PAROHIA “SF. TEREZA” GH. DOJA Emblema: în câmpul sigilar este Sfânta Tereza a Pruncului Isus. Forma şi mărimea: rotundă, 40 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş albastru.85

27. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Gherăeşti86

Descriere: Legenda: SIGILLUM ECCLESIAE PAROCHIALIS GHERAESTIENSIS Emblema: în câmpul sigilar este un potir aureolat cu raze având în mijloc iniţialele JHS. Forma şi mărimea: ovală, 31x37 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş albastru.87

28. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Gioseni88 Descriere: Legenda: Parohia Romano Catolică “Sf. Ioan Botezătorul” Geoseni Bacău Emblema: în câmpul sigilar este redată o cruce. Forma şi mărimea: rotundă, 35 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş albastru.89

29. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Gura Humorului90 Descriere:

81 Ibidem. 82 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Galbeni, document datat 12 aprilie 2001. Fig. 25. 83 Ibidem. 84 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Gh. Doja. Fig. 26. 85 Ibidem. 86 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Gherăeşti. Fig. 27. 87 Ibidem. 88 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Gioseni. Fig. 28. 89 Ibidem. 90 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Gura Humorului, Scrisoare …, 24. VIII. 1968, nr. 2024. Fig. 29.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Legenda: PAROHIA ROMANO – CATOLICĂ GURA HUMORULUI Emblema: în câmpul sigilar este redată o cruce. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş violet pe un document din 26 august 1968.91

30. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Hălăuceşti92 Descriere: Legenda: SIG. PAROHIEI CATOLICE HĂLĂUCEŞTI Emblema: în câmpul sigilar este o cruce. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.93

31. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Horgeşti94 Descriere: Legenda: Parohia Romano-Catolică “ADORMIREA MAICII DOMNULUI” Emblema: în câmpul sigilar este imaginea Maicii Domnului având în partea inferioară gravat numele parohiei: HORGEŞTI. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş roşu.95

32. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Horleşti96 Descriere: Legenda: Parohia Romano-Catolică Horleşti Emblema: în câmpul sigilar este o cruce. Forma şi mărimea: rotundă 35 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.97

33. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice de Huşi-Fălciu98 Descriere: Legenda: PAROHIA CATOLICĂ DE HUŞI-FĂLCIU Emblema: în câmpul sigilar apar două braţe cu palmele desfăcute, binecuvântând, având în spate o cruce aureolată de raze. Forma şi mărimea: rotundă, 40 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş violet.99

34. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice “Sf. Anton” Huşi100

91 Ibidem. 92 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Hălăuceşti. Fig. 30. 93 Ibidem. 94 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Horgeşti. Fig. 31. 95 Ibidem. 96 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Horleşti. Fig. 32. 97 Ibidem. 98 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Huşi-Corni. Fig. 33. 99 Ibidem. 100 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice „Sf. Anton” Huşi, document datat în anul 2000. Fig. 33.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ HUŞI Emblema: în câmpul sigilar este Sf. Anton cu Pruncul Isus în braţe, având în partea inferioară cuvintele: Sf. Anton. Forma şi mărimea: rotundă, 40 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.101

35. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Huşi-Corni102 Descriere: Legenda: Parohia Romano-Catolică “Naşterea Maicii Domnului” Emblema: în câmpul sigilar este imaginea Maicii Domnului având în partea inferioară cuvintele: HUŞI-CORNI. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş albastru.103

36. Sigiliul Comitetului Reparaţiei Bisericii Catolice Huşi104 Descriere: Legenda: COMITETUL REPARAŢIEI BISERICEI CATOLICE din HUŞI Emblema: în câmpul sigilar este imaginea unei biserici. Forma şi mărimea: ovală, 35x50 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş violet.105

37. Sigiliul Episcopiei Catolice de Iaşi106 Descriere: Legenda: EPISCOPIA CATOLICA DE IAŞI Emblema: în câmpul sigilar este redată mitra episcopală împreună cu crucea şi cârja episcopală. Forma şi mărimea: rotundă, 35 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş roşu pe un document din 24 februarie 1948.107

38. Sigiliul Curiei Episcopale de Iaşi108 Descriere: Legenda: CURIA EPISCOPALIS IASSIENSIS Emblema: în câmpul sigilar este redată imaginea Maicii Domnului Forma şi mărimea: rotundă, 40 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru pe un document din 12 noiembrie

101 Ibidem. 102 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Huşi-Corni, document datat în anul 2001. Fig. 34. 103 Ibidem. 104 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Huşi-Corni. Fig. 35. 105 Ibidem. 106 Acte personale în original ale Preotului Iosif Tălmăcel ..., Episcopia Catolică de Iaşi, Nr. 142/1948, Iaşi, 24 Februarie 1948. Fig. 36. 107 Ibidem. 108 Cf. Numire de paroh la Bacău, Episcopia Catolică de Iaşi, No. 2391, Iaşi, 12 Noemvrie 1923. Fig. 37.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

1923.109 39. Sigiliul Curiei Episcopale de Iaşi110

Descriere: Legenda: CURIA EPISCOPALIS IASSIENSIS Emblema: în câmpul sigilar apare Cartea sfântă deschisă deasupra crucii şi cârjei episcopale aşezate în cruciş, având în partea superioară mitra episcopală. Totul se află sub pălăria de episcop de la care pornesc două cordeliere ce se termină cu câte şase ciucuri. Forma şi mărimea: rotundă, 40 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru pe un document din 9 august 1912.111

40. Sigiliul Provinciei Franciscane din Moldova112 Descriere: Legenda: SIGILL. MAIUS. MISSION. ROM. CAT. MOLDAV. ORD. MIN. S. FRANC. CONV Emblema: în câmpul sigilar apare o acvilă imperială bicefală încoronată, ţinând în gheare la dextra un sceptru, la senestra un glob cruciger, poartă pe piept un mic scut de formă ovală, ce conţine o imagine ştearsă. Forma şi mărimea: rotundă, 40 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în fum negru pe un document din 23 aprilie 1847.113

41. Sigiliul Seminarului Catolic din Iaşi114 Descriere: Legenda: SEMINARIUM CATHOLICUM DIOECESIS IASSIENSIS Emblema: în câmpul sigilar este redată imaginea Sf. Iosif cu Pruncul Isus în braţe Forma şi mărimea: rotundă, 35 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru pe un document din 27 aprilie 1929.115

42. Sigiliul Rectorului Seminarului Catolic din Iaşi116 Descriere: Legenda: RECTORIS SEMINARII EPPLIS IASSIENSIS Emblema: în câmpul sigilar este redată inscripţia IHS (In Hoc Signo) înconjurată de raze

109 Ibidem. 110 Cf. Numire de ajutor de paroh la Săbăoani, Ordinariatus Iassiensis, Nr. 2923, Iassiis, die 9 Augusti 1912. Fig. 38. 111 Ibidem. 112 Arhivele Naţionale Iaşi, Fond Documente catolice, Pachet 1078, document nr. 1315 din 23 Aprilie 1847. Fig. 39. 113 Ibidem. 114 Cf. unui document extras din Arhiva Seminarului Catolic „Sf. Iosif”, Iaşi, nr. 9, 27 Aprilie 1929. Fig. 41. 115 Ibidem. 116 Cf. unui document extras din Arhiva Seminarului Catolic „Sf. Iosif”, Iassiis, 18/31 Januarii 1906. Fig. 42.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru pe un document din 18 ianuarie 1906.117

43. Sigiliul Parohiei Catedralei Catolice Iaşi118 Descriere: Legenda: PAROHIA CATEDRALEI CATOLICE IAŞI Emblema: în câmpul sigilar este imaginea Maicii Domnului. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş albastru.119

44. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice “Sf. Anton de Padova”Iaşi120 Descriere: Legenda: PAROHIA SF. ANTON DE PADOVA IAŞI Emblema: în câmpul sigilar apar Sf. Anton de Padova cu Pruncul Isus în braţe. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş roşu.121

45. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice “Sf. Tereza a Pruncului Isus”Iaşi122 Descriere: Legenda: PAROHIA “SF. TEREZA A PRUNCULUI ISUS” IAŞI Emblema: în câmpul sigilar apare Sf. Tereza a Pruncului Isus. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş roşu.123

46. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Izvoarele124 Descriere: Legenda: Parohia Romano Catolică “Schimbarea la faţă” Emblema: în câmpul sigilar este o cruce având în partea inferioară gravat numele parohiei: IZVOARELE. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.125

47. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Luncaşi126 Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ LUNCAŞI Emblema: în câmpul sigilar este redată o cruce.

117 Ibidem. 118 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice „Adormirea Maicii Domnului” Iaşi. Fig. 43. 119 Ibidem. 120 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice „Sf. Anton” Iaşi. Fig. 44. 121 Ibidem. 122 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice „Sf. Tereza a Pruncului Isus” Iaşi. Fig. 45. 123 Ibidem. 124 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Izvoarele. Fig. 46. 125 Ibidem. 126 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Luncaşi. Fig. 47.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.127

48. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Mărgineni128 Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ “SFÂNTA FECIOARĂ MARIA REGINĂ” Emblema: în câmpul sigilar este Maica Domnului cu Pruncul Isus în braţe, având gravat în partea inferioară cuvântul MĂRGINENI. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş albastru.129

49. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Mogoşeşti Siret130 Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO - CATOLICĂ MOGOŞEŞTI- SIRET Emblema: în câmpul sigilar este redată o cruce având în partea superioară gravate cuvintele INIMA LUI ISUS, iar în partea inferioară: jud. IAŞI. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş roşu.131

50. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Oituz132 Descriere: Legenda: Parohia Romano-Catolică Oituz Emblema: în câmpul sigilar este o cruce. Forma şi mărimea: rotundă, 35 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.133

51. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Oneşti134 Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ Ss. Ap. PETRU şi PAUL Emblema: în câmpul sigilar este o cruce având gravat în partea inferioară numele parohiei: ONEŞTI. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş roşu.135

52. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Oţeleni136 Descriere:

127 Ibidem. 128 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Mărgineni. Fig. 48. 129 Ibidem. 130 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Mogoşeşti-Siret. Fig. 49. 131 Ibidem. 132 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Oituz. Fig. 50. 133 Ibidem. 134 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Oneşti. Fig. 51. 135 Ibidem. 136 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Oţeleni. Fig. 52.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Legenda: Parohia Romano-Catolică Oţeleni Emblema: în câmpul sigilar este o cruce. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş violet.137

53. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Pârgăreşti138 Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ “SF. FECIOARĂ MARIA REGINĂ” Emblema: în câmpul sigilar este redată imaginea Sf. Fecioare Maria cu Pruncul Isus în braţe având în partea inferioară gravat cuvântul: PÂRGĂREŞTI. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.139

54. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Pildeşti140 Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ PILDEŞTI Emblema: în câmpul sigilar este redată o cruce. Forma şi mărimea: rotundă, 25 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş albastru.141

55. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Ploscuţeni142 Descriere: Legenda: BISERICA SFINTEI CRUCI PLOSCUŢENI Emblema: în câmpul sigilar este redată o cruce într-un triunghi având gravate pe cele trei laturi cuvintele: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.143

56. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Poiana Negri144

Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ “SF. ANTON DE PADOVA” Emblema: în câmpul sigilar este Sf. Anton de Padova cu Pruncul Isus în braţe, având în partea inferioară gravat cuvântul POIANA NEGRI. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.145

57. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Prăjeşti146

137 Ibidem. 138 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Pârgăreşti. Fig. 53. 139 Ibidem. 140 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Pildeşti. Fig. 54. 141 Ibidem. 142 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Ploscuţeni. Fig. 55. 143 Ibidem. 144 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Poiana Negri. Fig. 56. 145 Ibidem. 146 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Prăjeşti. Fig. 57.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ “SFÂNTA TREIME”PRĂJEŞTI Emblema: în câmpul sigilar este o imagine ştearsă. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş albastru.147

58. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Răchiteni148 Descriere: Legenda: SIGILLUM PAROCHIAE RACHITENENSIS Emblema: Sf. Anton de Padova rugându-se, iar deasupra Pruncul Isus. Forma şi mărimea: rotundă, 40 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş albastru.149

59. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Rădăuţi150 Descriere: Legenda: SIGILLUM ECCLESIAE PAROCHIALIS RIT. LAT. in RADAUTZ Emblema: Maica Domnului cu Pruncul Isus. Forma şi mărimea: rotundă, 35 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru pe un document din 31 mai 1926.151

60. Sigiliul Bisericii Romano-Catolice Răducăneni152 Descriere: Legenda: SIGILLUM ECCLESIAE RADUCANENSIS DIOECESIS IASSIENSIS Emblema: în câmpul sigilar sunt Sfinţii Apostoli Petru şi Paul Forma şi mărimea: rotundă, 35 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.153 61. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice “Sf. Tereza a Pruncului Isus” Roman154 Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ ROMAN Emblema: în câmpul sigilar sunt redate cuvintele: SF. TEREZA A PRUNCULUI ISUS. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş roşu.155

62. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice “Fericitul Ieremia” Roman156 Descriere:

147 Ibidem. 148 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Răchiteni. Fig. 58. 149 Ibidem. 150 Cf. unui document extras din Arhiva Seminarului Catolic „Sf. Iosif”, Iaşi, datat 31 Mai 1926. Fig. 59. 151 Ibidem. 152 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Răducăneni. Fig. 60. 153 Ibidem. 154 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice “Sf. Tereza a Pruncului Isus” Roman. Fig. 61. 155 Ibidem. 156 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice “Fericitul Ieremia” Roman. Fig. 62.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ ROMAN Emblema: în câmpul sigilar sunt redate cuvintele: FERICITUL IEREMIA. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş verde.157

63. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice “Inima Neprihănită a Mariei” Roman158 Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ ROMAN Emblema: în câmpul sigilar este redată imaginea Maicii Domnului având în partea superioară cuvintele: “INIMA NEPRIHĂNITĂ A MARIEI”. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.159

64. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Rotunda160 Descriere: Legenda: PAROHIA “SF. FRANCISC DE ASSISI” Emblema: în câmpul sigilar sunt gravate cuvintele ROTUNDA respectiv JUD. NEAMŢ. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.161

65. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Sascut Sat162 Descriere: Legenda: PAROHIA CATOLICĂ SCHIMBAREA LA FATA A DOMNULUI NOSTRU ISUS CRISTOS SASCUT SAT Emblema: în câmpul sigilar este redată o cruce. Forma şi mărimea: rotundă, 40 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.163

66. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Satu Nou164 Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ SATU-NOU Pîrgăreşti Emblema: în câmpul sigilar este redată o cruce. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş roşu.165

67. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Săbăoani166 Descriere:

157 Ibidem. 158 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice “Inima Neprihănită a Mariei” Roman. Fig. 63. 159 Ibidem. 160 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Rotunda. Fig. 64. 161 Ibidem. 162 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Sascut-Sat. Fig. 65. 163 Ibidem. 164 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Satu Nou. Fig. 66. 165 Ibidem. 166 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Săbăoani. Fig. 67.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ “SF. MIHAIL ARHANGHELUL” Emblema: în câmpul sigilar este redată imaginea arhanghelului Mihail având în partea inferioară cuvântul: SĂBĂOANI. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.167

68. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Sărata168 Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ “SFÂNTUL MIHAIL” Emblema: în câmpul sigilar este Sf. Mihail având în partea inferioară gravat cuvântul SĂRATA. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş albastru.169

69. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Săveni170 Descriere: Legenda: Parohia “SF. MIHAIL” Săveni-Iaşi Emblema: în câmpul sigilar este redată o cruce. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş roşu.171

70. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Schineni172 Descriere: Legenda: PAROHIA CATOLICĂ SF. TEREZA A PRUNCULUI ISUS Emblema: în câmpul sigilar este imaginea Sfintei Tereza a Pruncului Isus, având gravat în partea inferioară cuvântul SCHINENI. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş roşu.173

71. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Slănic Moldova174 Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ SLĂNIC MOLDOVA Emblema: în câmpul sigilar este Maica Domnului având gravate în partea superioară cuvintele: ADORMIREA MAICII DOMNULUI. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş roşu.175

72. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Somuşca176

167 Ibidem. 168 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Sărata. Fig. 68. 169 Ibidem. 170 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Săveni. Fig. 69. 171 Ibidem. 172 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Schineni. Fig. 70. 173 Ibidem. 174 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Slănic Moldova. Fig. 71. 175 Ibidem.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ SOMUŞCA Emblema: în câmpul sigilar este redată o cruce. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru pe un document din 01. 07. 2006177

73. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Stufu178 Descriere: Legenda: PAROHIA CATOLICĂ “SF. MIHAIL” STUFU Emblema: Sfântul Arhanghel Mihail. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.179

74. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Tămăşeni180 Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ “SF. FECIOARĂ MARIA REGINĂ” TĂMĂŞENI Emblema: în câmpul sigilar este Maica Domnului cu Pruncul Isus în braţe. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş albastru.181

75. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Târgu Frumos182 Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ TG. FRUMOS Emblema: în câmpul sigilar este redată o cruce. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.183

76. Sigiliul Conventului Franciscan Târgu Trotuş184 Descriere: Legenda: SIGILUM CONVENTUS TRUTUSCENSIS MIN. CONV. 1895 Emblema: în câmpul sigilar apar două braţe întinse, cu palmele desfăcute, ţinând în mijloc o cruce, totul sub o aureolă de raze. Forma şi mărimea: rotundă, 35 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş albastru185

176 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice „Sf. Luca” din Somuşca, document datat 01. 07. 2006. Fig. 72. 177 Ibidem. 178 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Stufu. Fig. 73. 179 Ibidem. 180 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Tămăşeni. Fig. 74. 181 Ibidem. 182 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Târgu Frumos. Fig. 75. 183 Ibidem. 184 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Târgu Trotuş. Fig. 76. 185 Ibidem.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

77. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Tomeşti186 Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ TOMEŞTI Emblema: în câmpul sigilar este redată imaginea Fericitului Ieremia Valahul. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş albastru.187

78. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Traian188 Descriere: Legenda: PAROHIA Sf. PETRU şi PAUL Emblema: în câmpul sigilar apare cuvântul TRAIAN Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş albastru.189

79. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Tuta190 Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO CATOLICĂ TUTA Emblema: în câmpul sigilar este redată o cruce. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş albastru.191

80. Sigiliul Parohiei Romano-Catolice Vaslui192 Descriere: Legenda: PAROHIA ROMANO-CATOLICĂ VASLUI Emblema: în câmpul sigilar este redată o cruce. Forma şi mărimea: rotundă, 30 mm. Modul de confecţionare şi conservare: imprimat în tuş negru.193

186 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Tomeşti, document datat în anul 2001. Fig. 77. 187 Ibidem. 188 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Traian. Fig. 78. 189 Ibidem. 190 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Tuta. Fig. 79. 191 Ibidem. 192 Cf. Arhiva Parohiei Romano-Catolice Vaslui. Fig. 80. 193 Ibidem.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

CHELTUIELILE ŞI VENITURILE MOŞIEI TÂRPEŞTI DIN ŢINUTUL

NEAMŢ ÎN ANUL 1857

Ioan Murariu

Una dintre cele mai importante surse de cunoaştere a agriculturii şi zootehniei

moldoveneşti din secolele XVIII-XIX o constituie sămile, adică bugetele moşiilor boiereşti sau mănăstireşti. Din nefericire, asemenea sămi de venituri şi cheltuieli care se mai păstrează în arhive sunt şi puţine, şi fără continuitate.

În ultimul secol, unii istorici şi cercetători români au publicat şi analizat anumite sămi, ajungând la concluzii importante privitoare la agricultura şi zootehnia Moldovei de atunci1.

Totuşi, prin arhive încă se mai află sămi inedite, care cuprind informaţii interesante despre aceste două ramuri de bază ale economiei moldoveneşti din secolele XVIII - XIX. În Direcţia Judeţeană Bacău a Arhivelor Naţionale, de exemplu, se păstrează în bune condiţii, pe 9 file, sama moşiei Târpeşti din ţinutul Neamţ pe anul 18572, de care ne vom ocupa în continuare. Prima parte a acestei sămi

1 Radu Rosetti, Cum se căutau moşiile în Moldova la începutul veacului XIX, în Analele Academiei Române, seria II, tomul XXXI, Memoriile secţiunii istorice, Bucureşti, 1909; Nicolae Iorga, O gospodărie

moldovenească la 1777 după socotelile cronicarului Ioniţă Canta, Bucureşti, 1928; Sl. Diamandi, O gospodărie moşierească din Moldova în prima jumătate a sec. al XIX - lea, în Studii, anul IX, nr. 2-3/1956; Gh. Ungureanu, Veniturile şi cheltuielile unei mari case boiereşti din Iaşi în anul 1816. Casa

Roset-Roznovanu (Iaşi), în Studii şi articole de istorie, I, 1956; N. Corivan şi I. Grămadă, Despre gospodăria feudală din Moldova în prima jumătate a sec. al XVIII - lea. (Pe marginea catastihului de sămile tuturor mănăstirilor din ţară din leat 7250 până la leat 7251), în Studii şi materiale de istorie medie, vol. V, 1962; S. Columbeanu, O condică de socoteli dintre anii 1804 şi 1839, în Studii şi articole de istorie, IV, 1962; Idem, Economia domeniului feudal din Moldova şi Ţara Românească la începutul sec. al XIX - lea, în Studii, nr. 2/1965; Ioan Ivan, Ştiri istorice oferite de un „Izvod de venitul

Mănăstirii Neamţ” în secolul al XVIII - lea, în Mitropolia Moldovei şi Sucevei, anul XLV, nr. 1-2, ianuarie - februarie 1969; Ion Ionaşcu, Veniturile şi cheltuielile Casei Manuc - bei în anii 1815 - 1818, în Revista Arhivelor, anul XLVIII, vol. XXXIII, nr. 4/1971; Ioan Murariu, Veniturile şi cheltuielile

moşiei Fântânele din ţinutul Bacău între 30 septembrie 1803 şi 30 septembrie 1804, în Carpica, Muzeul de Istorie Bacău, 1972; Idem, Veniturile şi cheltuielile unei familii boiereşti în Moldova între anii 1782 şi 1789, în Carpica, Bacău, VI, 1973 - 1974; Idem, Veniturile şi cheltuielile moşiilor Beţeşti

(ţinutul Bacău) şi Vadurile (ţinutul Neamţ) în perioada 1821 - 1824, în Carpica, Complexul Muzeal Judeţean Bacău, XVIII - XIX (1986 - 1987); Idem, Evidenţa contabilă pe moşiile din Moldova în jurul anului 1800, în Carpica, Bacău, XVII, 1998; Idem, Veniturile şi cheltuielile moşiei Dumbrăveni din

ţinutul Suceava între 23 aprilie şi 31 octombrie 1819, în Codrul Cosminului, Universitatea „Ştefan cel Mare”, Suceava (seria nouă), nr. 5 (15), 1999; Idem, Un document inedit privitor la exportul de porumb moldovenesc în anul 1845, în Buletinul Societăţii de Istorie şi Retrologie Agrară din România, Deva, 2006; Gh. Platon, Domeniul feudal din Moldova în preajma revoluţiei de la 1848, Iaşi, Editura Junimea, 1973; D. Agache, Veniturile şi cheltuielile Mănăstirii „Sf. Spiridon” din Iaşi între anii 1771 şi 1823, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A. D. Xenopol”, Iaşi, XV, 1978. 2 Arhivele Naţionale din Bacău, Colecţia de documente, P. XX/208. Această samă a fost donată Liceului

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

cuprinde toate cheltuielile de pe moşie, iar partea a doua, toate veniturile realizate în timp de un an.

Cheltuielile totale din anul 1857 au însumat 71.872 lei şi 17 parale. Fără a intra în amănunte, amintim că acele cheltuieli s-au făcut cu arendarea moşiei pe anul 1857 de către comişii Manoil Albu şi Neculai Vâlcu (29.822 de lei, adică 41,5% din total), cu achiziţionarea seminţelor de grâu, secară, orz şi popuşoi, cu aratul a 11.330 de prăjini (adică 202 hectare), cu prăşitul a 2.431 prăjini, seceratul a 2.308 prăjini, ciuruitul seminţelor de secară şi grâu, cumpărarea unor materiale de construcţie (dulapi, scânduri, leaţuri, draniţă, cuie), plata unor meşteşugari, salahori şi argaţi, repararea morii, cumpărarea unor obiecte casnice şi de bucătărie, a unor cojoace şi opinci pentru argaţi, cheltuieli cu lefurile unor angajaţi etc.

Între cheltuielile moşiei pe anul 1857 figurează şi 6.724 lei şi 15 parale care s-au cheltuit pentru construirea şcolii din satul Târpeşti, care atunci era una dintre puţinele şcoli rurale din Ţara Moldovei. Această sumă reprezintă circa 9,35% din total. Pentru „facirea şcolii”, sama cuprinde preţioase informaţii privitoare la numele arhitectului (Herşcu), materialele de construcţie folosite şi preţul lor (cărămidă, piatră, draniţă, cuie, var), plata unor stoleri, pietrari etc. În şcoală s-au făcut patru sobe, deci existau trei săli de clasă şi o cancelarie, încălzite cu lemne.

Veniturile totale pe anul 1857 ale moşiei Târpeşti au fost de 95.475 de lei şi 38 de parale. Ele proveneau din: arenda crâşmelor; suhat şi ponoare; convertirea în bani a obligaţiei de boieresc (clacă); de la moara din sat; din vânzarea unor importante cantităţi de grâu, ovăs, secară, orz, popuşoi, fân, paie şi cărămidă.

Sama cuprinde şi preţurile acelor mărfuri - exprimate fie în galbeni, fie în lei vechi şi parale - precum şi diferite unităţi vechi de măsură: chilă, mierţă, dimerlie, stamboală, ocă, stog, prăjină, palmă, pământ, falce, coş, vadră şi stânjen.

La sfârşit, sama cuprinde un Perilipsis, adică un rezumat din care rezultă că în anul 1857 veniturile moşiei au depăşit cheltuielile cu 26.603 lei şi 18 parale, sumă ce a reprezentat profitul obţinut de cei doi arendaşi asociaţi, care au semnat la sfârşitul documentului.

Sama moşiei Târpeşti conţine şi alte informaţii importante pentru cercetătorii care studiază istoria agriculturii moldoveneşti. De aceea, am dat în Anexă întreaga samă, transliterată din grafie chirilică în grafie latină. La urmă am alcătuit şi un Glosar, în care am explicat circa 60 de termeni istorici şi arhaici menţionaţi în samă3.

„Petru Rareş” din Piatra Neamţ în anul 1920 de Iosef Kaufman, după cum se vede scris pe ştampila de sub titlu. Mai târziu, în împrejurări necunoscute, a intrat în patrimoniul D.J.A.N. din Bacău. 3 Ioan Murariu, Dicţionar explicativ şcolar de termeni istorici şi arhaici, Ediţia a II-a revizuită şi completată, Bacău, Editura EduSoft, 2006.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

A n e x ă

Cheltuielile şi veniturile moşâi<e>i Tărpeşti pi anul 1857 Soma mari Soma mică

Cheltuelile moşăi<e>i Tărpeşti pi anul 1857 Lei Parale Lei Parale

29.822 - - - În 806 #, câştiul pe întregul an. 4.500 - - - Pi 50 merţă grâu samanat în Ţarna mari, câte 90 lei merţa,

precum să vedi în veniturile anului 1856. 4.702 20 - - Pi 104 merţă 5 stamboale sacară, câte 45 lei merţa, după cum

să vedi în veniturile anului 1856. 450 - - - Pi 22 merţă 5 stam<boale> orzu, câte 20 lei merţa. 264 - - - Pi 22 merţă ovăs samanat, câte 12 lei merţa.

1.440 - - - Pi 36 merţi păpuşoi samanaţi, câte 40 lei merţa. 2.368 - - - Pi 8 stoguri fănu, măncat cu arătura în primăvara anului 1857,

câte 8 #. 5.665 - - - Plata pi 11.330 prăj<ini> arătură, câte 20 parali prăjina, însă:

Prăj<ini> 1.820 Pontu pi 44 tănjali şi 21 tănjali a învoiţilor pentru boirescu, afară de arătura pontului. 1.050 Făcute cu claca. 11.330 Făcute cu plată, precum să vedi mai sus. 14.200 Arătura piste tot, însă: Prăj<ini> Merţi Ocă 2.000 50 - Grâu în Ţarna Mari 4.400 104 5 Sacară, Ţarna Mari şi Boşcana. 700 22 5 Orzu la 50 di pămănturi. 500 22 - Ovăsu, în Ţarna Mari. 6.600 36 - Cu păpuşoi în Ţolice şi Ţarna Mari. 14.200 - -

49.211 20 - - 49.211 20 - - Soma urmei. 2.481 - - - Plata pi 2.431 prăj<ini> praşilă, câte un leu prăj<ina>, şi câte

10 parali prăj<ina> di cules 200 prăj<ini>, cari s-au prăşit cu claca, precum să vedi mai gios, însă: Prăj<ini> 2.431 Cu plată. 3.969 Pontu pi 94 1/2 boirescuri. 200 Cu claca, numai prăşite. 6.600

996 - - - Plata pi 2.308 prăj<ini> săceri, însă: Prăj<ini> Lei Parale 1.000 475 - Plătit la lingurari, câte 47 lei 20 parali suta. 1.308 521 8 Plătit la locuitori, 16 parali prăjina. 5.292 - - Pontu pi 94 1/2 boirescuri. 7.600 996 8

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

1.381 34 - - Plata pi 65 fălci 62 prăj<ini>, însă: Fălci Prăjini Lei Parale 30 - 720 - Câte 24 lei falcea. 35 62 661 34 Câte 18 lei 20 par<ale> falcia. 65 62 1.381 34 94 40 - - Pontu locuitorilor. 6 - - - Cositu cu zile di meremet. 166 22 - - Piste totu, însă:

54.070 14 Fălci Prăjini 72 22 La Monastire. 94 - Aici pi moşie. 166 22

54.070 2514

14 -

- -

- -

Soma urmei. Plata pi 620 merţă pâne trierată, însă: Lei Parale Merţă Dimerlii 651 20 130 3 Grâu, câte 5 lei merţa. 1.276 20 255 3 Sacară, 5 lei. 258 10 103 3 Orzu, 2 lei 20 parale merţa. 327 30 131 1 Ovăsu, 2 lei 20 parale. 2.514 0 620 -

186 20 - - Plata ciuruitului a 373 merţă sacară şi grâu, câte 20 parali di merţă.

308 - - - Plata pi 88 palmi lemni, pi 44 tânjali în boiresc, câte 3 lei 20 parale palma.

40 - - - Pi hărtie, cerneală şi o condică. 50 - - - Plata fierariului Iordachi pentru lucru la ogradă.

352 - - - Cheltuiţi cu acoperitu casăi şi alte meremeturi, însă: 100 - Pi 20.000 draniţă, câte 5 lei mia de făcut, afară di lemnu ci l-au

dat mănăstirea. 37 - Pi 150 leaţuri de făcut, afară di lemnu ci l-au dat mănăstirea. 115 - Pi 23 ocă cui<e>, câte 5 lei oca 100 - Plata lucrătorilor de acoperit casa. 352 -

60 - - - Plata a doă sobi de făcut. 57.580 34 - - 57.580 34 - - Soma din urmă.

70 - - - Pi său, criţă (?), scânduri şi altile la moara din gios. 52 16 - - Pi 130 prăj<ini> locu de arat, cumpărat de la locuitori a 16

par<ale> prăj<ina> şi dat la însurăţăi. 958 12 - - Lefile slugilor, însă:

148 12 Plata lui Gheorghi Surcică chelar, scutit de boierescu, însă: Lei Par<ale> 60 - Pi un cojocu. 12 - O pălărie. 76 12 Biru şi beilicu plătit la sat. 148 12

220 - Neculai Mihăilă, argat. 240 - Costantin Timişăscu, idem. 130 - Ion Surcică, idem. 220 - Leafa unei fimei îngrijătoare pentru argaţi. 958 12

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

90 - - - Pi 40 ocă fier, câte 2 lei 10 parale oca, la ogradă. 259 20 - - Cheltuiţi cu meremetu morii din sat.

70 20 Pi 40 scânduri de rând pentru cupi la roţi şi trii dulapi pentru leţi. 45 - Pi 18 ocă fier, câte 2 lei 20 parale oca, pentru cercuri la grindei

şi prifăcut fusile (?). 24 - Plătit ferarilor de lucru. 120 - Plătit lui Ion Rusu pentru 3 grindei de făcut doî roţi din lăuntru

de isnoavă, precum şi de prifăcut roţile din afară. 59.011 2 259 20 59.011 2 - - Soma din urmă.

60 - - - Pi frânghii şi odgoani de cânipă la ogradă. 75 - - - Pi 30 ocă păcură, 2 lei 20 parale oca. 36 - - - Străchini, oali şi altile, la cuhne. 15 - - - Pi 30 coale hărtie fină pentru jalbe şi deosebite zapise cu

locuitorii. 115 - - - Pi 230 ocă sari, câte 20 parale oca. 60 - - - Pi 2 porci la ogradă. 74 - - - Dat lui Solomon jidov ca telaru (?) când am văndut fănu Agapii. 46 - - - Pi lumănări şi undilemnu la biserică.

142 - - - Dat pentru carni, luată rânduri de la orândă. 315 - - - Pi vin şi rachiu dat la locuitori la clăci de arătură şi altile. 770 - - - Pi 50 vedri brânză, câte ............., însă:

Lei Parale 750 - Brânză, câte 15 lei vadra. 20 - Cheltuiala ficiorului ci au adus brânza di<n> câmpu. 770 -

40 - - - Plătit lui Gligori Avasâlcii pi un an de zile pentru lucru la ogradă.

150 - - - Liafa lui Ion Trifan, morar la moara din sus pi un an de zile, deşi moara s-au dat de la Sf. Dimitrie, însă au fostu alcătuirea cu morariul meu pân la Sf. Gheorghi.

60.909 2 - - 60.909 2 - - Soma urmei.

45 - - - Pi 18 ocă fier di gratii la fereşti, câte 2 lei 20 parale oca. 70 - - - Pi opinci la argaţâi de ogradă.

252 - - - Ci au rămas a-mi da Mihailescu pentru un stogu fânu rămăşiţă şi cari, mutându-se de la Tărgu Neamţului, ne având ci lua de la el, au rămas răi şi să treci în cheltueli fănu din anul 1856.

60 - - - Plata cuvenită morariului Samsonu di la moara din Gios pentru pânia ci s-au măcinat cu plată.

392 - - - Pi 392 merţă păpuşoi bătuţi, plătite la locuitorii Târpeşti câte un leu merţa.

6.724 15 - - S-au cheltuit cu faceria şcolii, însă: 900 - Pi 60.000 cărămidă, plătită câte 16 lei mia, afară de mâncare. 381 20 Pi 25.380 draniţă pentru acoperământu şcolii şi dat la cărămidă,

câte 15 lei mia. 148 - Plata pi 4 coşuri piatră di sapat. 121 35 Pi 25 ocă cui<e> di şăndilă, câte 4 lei 35 parale oca. 80 - Pi 4 tacâmuri la 4 sobi. 124 - Pi 4 vedri rachiu şi doă de vin dat la locuitori când au adusu

lemnu di la munte.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

99 - Pi 26 merţi şi 4 stam<boale> varu, câte 3 lei 30 parali merţa, plătit lui Simion Motacu di făcut.

4.810 - În 130 #, plata arhitectului Herşcu, pentru stolerii şi petrarii i altile, după alcătuire.

68.452 17 6.724 15 68.452 17 - - Soma din urmă. 3.000 - - - Daţi d-sali Iorgu Dimitrescu ca căutător moşâi<ei>.

420 - - - Cheltuiţi la scoaterea banilor de pe păpuşoi şi fânu din deosebitili sate.

71.872 17 - - Veniturile moşăi<ei> Tărpeşti pi anul 1857 4.070 - - - Orânda di pi Tărpeşti.

740 - - - Crâşma din Ţolici. 720 - - - Suhatul di pi ponoare şi părăul din Ţolici. 160 - - - Pi doă chiu<ă>.

5.689 - - - Prinşi de la învoiţi şi zăcelnici, însă: 370 - Matachi Atomulesăi, pentru boirescu şi biru. 370 - Vasăli Olariu, asemine. 407 - Ion Cramba, asămine. 333 - Costantin Anisei, numai pentru boirescu. 330 - Niţu a Diaconului. 333 - Ion Vasălicuţ. 333 - Gheorghi sin Ion Vasălineţ. 333 - Gavril Mitocariu. 333 - Gheorghi a Diaconului. 351 20 Ion Agafiţăi, zăcelnic. 148 - Ion Mitocariu. 315 - Ion Zechiş. 314 20 Gheorghi Amărioarei. 370 - Vasăli Vatamanu. 333 - Vasăli Nuţu. 333 - Gligori Vasălicuţ. 222 - Neculai Mitocariu. 160 - Gheorghi Putresu (?). 5.689 -

3.312 - - - Prinşi di la lingurari după învoială, pi 33 de numi. 14.691 - - - 14.691 - - - Din urmă. 2.109 - - - S-au prins pi moara di lângă ogradă dată posesorului di la

Grumăzăşti pentru 6 luni, bez pi 6 luni ci au fost în contu casăi. 1.628 - - - Prinşi pi 44 podvezi a locuitorilor, învoit cu ei 37 lei podvoada.

814 - - - Pi 11 st. lemni, 74 lei st<erul> (?). 6.909 20 - - Prins pi 125 merţi grâu, însă:

Merţi D<imerlii> 336 - 6 - D-sali Ghiţă Strutulescu, câte 3 # chila. 166 20 3 - Maicii Elisaveta Buznea, 3 # chila. 5.015 - 85 - Vândute priifăcute în făină piclă

neguţitoriului Şmil din Târgu Niamţului, 59 lei merţa.

180 - 4 - Maicei Epracsie Cazimir, 45 lei merţa. 45 - 1 - Maicii Melania Vărcolici.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

1.170 - 26 - Idem neguţitoriului Smil din Tărgu Niamţului, 45 lei merţa.

6.909 20 125 - 779 - - - Prins pi 55 merţă ovăs, însă:

Merţi D<imerlii> 280 - 20 - Maicei Elisaveta Hermeziu, 14 lei

merţa. 140 - 10 - Maicei El. Cazimir. 112 - 8 - Maicei Meghilusa Isăceasa. 30 - 1 5 Ion Burulia, 20 lei merţa. 28 - 2 - Maicei Agafia Buţinciasa. 189 - 13 5 Samanate pentru anul 858, 14 lei merţa,

au a să treci în cheltuelile anului 1858. 26.930 20 779 - 55 - 26.930 20 - - Soma urmei. 11.790 - - - S-au prins pi 262 merţi sacară bătută şi sămănată, însă:

Merţi Dimerlii 1.800 - 40 - Lui Ianu Belcea, câte 45 lei merţa. 6.300 - 140 - Neguţitorului Bercu Iustaru, 45 lei

merţa. 3.690 - 82 - Samanate în toamna anului 857

pentru anul 1858, socotite câte 45 lei merţa, şi cari au a să treci în cheltuelile anului 858.

11.790 - 262 - Prins pi 97 merţi orzu, bătut şi semănat. 3561 - - - Prins pi 97 merţi orzu, bătut şi semănat.

Lei Parale Merţi Dimerlii 2.701 - 73 - Dat la satile megieşite şi

la unii din lăcuitori, 37 lei merţa.

120 - 4 - La unile din maici, 30 lei merţa.

740

-

20 - Samanati pentru anul 858, 37 lei merţa, şi cari au a să treci în cheltuelile anului 858.

3.561 - 97 - 42.281 20 - - Soma urmei. 24.722 - - - Prinşi pi 454 merţă 7 stam<boale> păpuşoi bătuţi şi samanaţi,

bez ci s-au măncat cu ograda din sama morilor, adecă di la moara din gios pe întregul an şi di la moara din sus pi 6 luni, precum şi acele 30 merţă ci au fostu date împrumut Monastirii Agapia, care să şi vădu în veniturile anului 856, însă:

Merţi Dimerlii 2.160 - 36 - Locuitorilor Tărpeşti, Volcineţu. 105 - 1 5 Idem locuitorilor Tărpeştii, 70 lei merţa. 900 - 18 - Idem locuitorilor Tărpeştii, 50 lei merţa. 342 - 5 7 Lingurarilor, 60 lei merţa. 5.000 - 100 - Monastirii Varaticu, 50 lei merţa. 2.250 - 50 - Monastirii Agapia, 45 lei merţa. 75 - 1 5 Casiana Borş, 50 lei merţa.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

300 - 6 - Maicei Epracsia Cazimir, 50 lei merţa. 50 - 1 - D. k. k. Maria Borş. 50 - 1 - D-l Gheorghi Vrabie. 350 - 7 - Maicei Megalusa Isăceasca, 50 lei merţa. 150 - 3 - Ds. Ţipico. 1.950 - 39 - D-sali M. Albu, 50 lei merţa. 150 - 3 - Maicei Epistimia Crupenschi. 100 - 2 - Maicei Ev. Negre. 50 - 1 - Maicei Megalusa Luca. 8.760 - 146 - Vănduţi la sate streine, câte 60 lei merţa. 1.980 - 33 - Samanaţi în primavara anului 858 şi cari au

a să treci în cheltuelile an. 858, socotit câte 60 lei merţa.

24.722 - 454 7 67.003 20 - - 67.003 20 - - Soma din urmă. 26.041 15 - - Prinşi pi 55 stoguri fânu vândut, măncat cu arătura în primăvară

şi la grajdiu, însă: Stoguri 333 - 1 Maicei Aftanasia Botez. 333 - 1 Maicei Evghenia Miclescu. 1.032 - 3 D-sali Ghiţă Strătolescu. 592 - 2 D-sali Gheorghi Vrabie. 666 - 2 Maicei Elisaveta Cazimir. 1.572 20 5 D-sali Iordachi Nanu posesoru şi la Grumăzăşti 8 1/2

# stogu. 351 20 1 Ion Ciobanu. 2.362 20 7 Lui Ion Alăzăroai din Târgu Niamţului 56 stoguri 2

pal<me>, 42 lei stogul. 666 - 2 Lui Vasăli Nuţu, 9 # stogu. 8.288 - 28 Monastirii Agapia, 8 # stogu. 370 - 1 Gavril Roşu din Topoliţă. 333 - 1 Ioniţă a lui Gligori din Boiţă (?). 390 - 1 Vasăli Vrănceanu din Humuleşti. 370 - 1 Ion Adumitresii din Topoliţu. 351 20 1 Ion Rusu din Grumăzăşti. 402 - 1 Gavril Ungureanu din Humuleşti, 8 st<oguri> 3

pal<me>, 48 lei st<ogul>. 370 - 1 Neculai Pintilie din Tărpeşti. 442 - 1 Lupu Cărămidariu din târgu. 666 - 2 Vasăli Maftei din Topoliţă, 9 # stogu. 370 - 1 Neculai Aţărlii din Tărpeşti. 20.161 0 63

93.044 35 Soma din urmă. Soma urmei.

No 20.161 - 63 din urmă 370 - 1 Ion sân Gligori Văsălicuţ din Tărpeşti. 693 - 2 Gavril Stahii din Ţibucani, 16 stoguri 4 palmi, 42 lei

st<ogul>.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

315 - 1 Dascalului Gligori din Petricani, 7 stoguri 4 pal<me>, 42 lei stogul.

352 - 1 Dumitru Croitoriu din Grumăzăşti, 8 stoguri, 44 lei stogul. 339 - 1 Dumitru Căciuleanu din Ocia. 350 30 1 Tărpeştilor 7 st<oguri> 5 palmi, 46 lei st<ogul>. 370 - 1 Ion Vasăli Amarii din Topoliţă. 364 10 1 Vasăli Asandii din Petricani, 7 st<oguri> 6 pal<me>, 47

lei st<ogul>. 358 15 1 Vasăli Şarban din Topoliţă, 7 st<oguri> 5 palmi, 47 lei

st<ogul>. 2.368 - 8 Măncati cu arătura în primăvara anului 858, socotit 8 #

stogu şi cari au a să treci în cheltuelile anului 858. - - 4 Măncati la grajdiu. 26.041 15 85

93.044 35 - - Soma urmei 1.778 20 - - Prins pi 46 stânjeni pai<e> văndute.

Stânjeni Palme 74 - 2 - Maicei Agafia Mutuiceasa. 37 - 1 - Maicei Casiana Borş. 180 - 6 - Maicei Elisaveta Hermeziu. 60 - 2 - Maicei Elisaveta Cazimir. 31 - 1 - Iftini Salia din Ocia. 20 - - 4 Vasăli Isaia din Agapia. 37 - 1 - Lui Gligori Apopii din Tărpeşti. 90 - 2 - Locuitorilor din Agapia. 135 - 3 - Humuleştilor. 37 - 1 - Preotului Antonu. 40 - 1 - Gheorghi Sintianu din Tărpeşti. 65 20 1 4 Floria Moroşanu din Ocia. 120 - 3 - Dascalu Petrea din Tărpeşti. 51 - 1 4 Ion Creţu din Agapia. 90 - 2 - Gheorghi Dascalu din Humuleşti. 135 - 3 - Idem, Humuleştilor. 37 - 1 - Ion Rusu din Grumăzăşti. 120 - 3 - Tărgoveţilor. 185 - 5 - Filiorenilor. 80 - 2 - Locuitorilor din Agapia. 148 - 4 - Locuitorilor din Baratu. 1.778 20 46 4

502 20 - - Prinşi pi pânia măcinată la moară, cu plată, însă: Merţi Dimerlii 250 - 100 - Pentru Uricheni, 2 lei 20 parale merţa. 200 - 50 - Idem, 4 lei merţa. 52 20 21 - La Streni (?), 2 lei 20 parale merţa. 502 20 171 -

95.325 35 - - 95.325 35 - - Suma din urmă.

150 - - - Pi 5.000 cărămidă văndută Monastirii Agapia, câte 30 lei mia. 95.475 38 - -

P E R I L I P S I S Lei Parale 95.475 35 2 Veniturile anului 857.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

71.872 17 Cheltuelile acestui an. 23.603 18 3 Adică doăzăci şi trii di mii lei şasă suti trii lei

18 parali au dat folos tovărăşia posesii moşiei Tărpeşti pe zisul an 1857, una mie optu sute cinzeci şi şapte, care, împărţindu- se în doă, frăţăşti, să cuvine în giumătate, unsprizăci mii optu sute un leu doăzăci şi noă parale - No. 11.801 lei 29 parali - tovarăşului meu, d-lui comis Manoil Albu, şi alţi atâţia se cuvin mie, comis Neculai Vâlcu, deosebit capitalul d-sali Albu ce-l ari după răfuiala anului trecut, 856, şi anume:

Lei Parale 32.987 30 Lămuriţi prin răfuiala anului

trecut, 856, făcută la anul 857, noemvri 29.

11.801 29 Folosul anului acesta, 857. 44.389 19 Adică patruzăci şi patru mii

trii sute optuzăci şi noă lei noăsprizăci parale alcătueşti în totul capitalul meu, Manolachi Albu, 859, decemvrie 11, Tărpeşti.

ŢDouă semnăturiţ 1. Cifra nu a fost înscrisă în document.

2. Corect este 38.

3. Corect este 21.

G L O S A R ALCĂTUIRE = înţelegere. ARGAT = 1. Slugă; 2. Servitor. BEILIC = muncă gratuită efectuată de ţărani în trecut în folosul sultanului, domnului ţării sau

boierilor. BEZ = 1. Fără; 2. In afară de. BIR = impozit plătit de contribuabilii din Ţările Române în epoca medievală şi la începutul

epocii moderne. BOIERESC (sau CLACĂ) = obligatie de muncă anuală a ţăranilor clăcaşi faţă de stăpânii de

moşii. „CĂUTĂTOR DE MOŞIE” = 1. Vechil; 2. Administrator de moşie în Moldova. CÂŞTI = 1. Rată de arendă sau de chirie; 2. Preţul arenzii pe o anumită perioadă. CHELAR = persoană care păstra cheile de la cămara şi pivniţa cu alimente şi băuturi ale unei

familii boiereşti din Moldova. CHILĂ = veche măsură pentru cereale. În Moldova se folosea chila de Galaţi, care era egală

cu 20 de dimerlii, sau cu 240 de ocale, sau cu circa 308 kilograme. CHIUĂ (sau PIUĂ, PIVĂ) = 1. Instalaţie pentru îndesirea ţesăturilor de lână; 2. Maşină de

râşnit (măcinat) cafea în secolele XVIII - XIX. CLACĂ = obligaţie anuală şi gratuită de muncă a ţăranilor dependenţi faţă de stăpânii

pământului în epoca medievală şi la începutul epocii moderne. În secolul al XVIII - lea claca anuală în Moldova s-a stabilit la 24, apoi la 12 zile. În secolul al XIX - lea claca

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

legiuită de 12 zile era efectuată cu nart (normă zilnică de muncă). COMIS = iniţial, mare dregător care avea grijă de grajdurile şi de hergheliile domneşti. Mai

târziu era un rang boieresc mijlociu (boier de clasa a doua). "COŞ DE PIATRĂ" = car încărcat cu piatră de construcţie. CUHNE = bucătărie. DIMERLIE = veche măsură moldovenească pentru cereale, egală cu 11 - 12 ocale sau cu 14 -

15 kilograme. Există însă şi documente care menţionează dimerlii de 15 ocale. DULAP = scândură groasă de brad, folosită în diferite construcţii. FALCE = veche măsură moldovenească de suprafaţă, egală cu 80 de prăjini, sau cu 2.280 de

stânjeni pătraţi, sau cu 1,43 hectare, sau cu 14.322 de metri pătraţi. FĂINĂ PICLĂ = făină de grâu albă, de calitate superioară. GALBEN = monedă de aur franţuzească sau olandeză, care în secolele XVIII - XIX a circulat

şi în Ţările Române. În anul 1857 galbenul era egal cu 37 de lei. GRINDEI = piesă la plugul tras de boi. I = şi. IZNOAVĂ (de) = din nou. ÎNSURĂŢEI = tineri căsătoriţi. JALBĂ (sau JALOBĂ) = plângere adresată în scris de cineva către autorităţi, prin care cere să

i se facă dreptate. K. K. = prescurtarea cuvintelor "cocon" sau "cucoană". LINGURARI = ţigani care făceau şi vindeau linguri de lemn. LEAFĂ = 1. Salar; 2. Simbrie. LEU VECHI = monedă de calcul anterioară anului 1867, care cuprindea 40 de parale sau cu

120 de bani. MEREMET = reparaţie. MERŢĂ (sau MIERŢĂ) = veche măsură pentru cereale, care în Moldova era egală cu o

jumătate de chilă de Galaţi, sau cu 10 - 11 dimerlii, sau cu 110 - 120 de ocale, sau cu circa 154 de kilograme.

OCĂ (sau OCAUĂ) = veche măsură de greutate, care în Moldova era egală cu 1,283 kilograme, sau cu 400 de dramuri, sau cu 4 litre, sau cu 1.600 de tenchiuri.

ORÂNDĂ = 1. Arendă; 2. Chirie (plată) primită de boier (moşier) de la crâşmele de pe moşia lui. „PALMĂ DOMNEASCĂ” = veche măsură pentru lungimi, care în Moldova era egală cu 8

palmace sau cu 28 de centimetri. PARA = monedă măruntă, care în secolele XVIII - XIX era egală cu a 40-a parte dintr-un leu

vechi, sau cu 3 bani. „PĂMÂNT” = suprafaţă care în Moldova putea fi arată cu un plug într-o singură zi. Din

documentul analizat mai sus rezultă că în anul 1857 „pământul” era egal cu 14 prăjini (adică un sfert de hectar).

„PÂNE MĂCINATĂ” = cereale măcinate la moară. „PÂNE TRIERATĂ” = cereale păioase treierate cu batoza în secolele XIX-XX. PERILIPSIS = 1. Rezumat; 2. Listă cu rezumatele unor documente vechi. PICLĂ = făină de grâu albă, de calitate superioară. PODVOADĂ = obligaţie a ţăranilor moldoveni şi munteni din epoca medievală şi de la

începutul epocii moderne de a efectua gratuit transporturi cu carele în folosul Domniei sau a stăpânului moşiei. Uneori, podvoada, ca şi boierescul, putea fi răscumpărată cu bani.

PONT = punct (articol) dintr-un vechi document (contract, învoială etc.). PRĂJINĂ = veche măsură moldovenească de suprafaţă, egală cu 36 de stânjeni pătraţi, sau cu

179 de metri pătraţi, sau cu 1,79 ari, sau cu a 56-a parte dintr-un hectar, sau cu a 80-a parte dintr-o falce.

RĂFUIALĂ = 1. Socoteală bănească; 2. Bilanţ. SAMĂ = bugetul (veniturile şi cheltuielile) unei moşii moldoveneşti din secolele XVIII - XIX.

Se întocmea, de obicei, pe timp de un an.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

SÂN (sau SIN) = fiu. SOMĂ = sumă. STAMBOALĂ = veche măsură pentru cereale, care în acel an, 1857, cântărea 15,4 kilograme,

adică era egală cu 1/10 de merţă. STÂNJEN = veche măsură moldovenească de lungime, egală cu 8 palme domneşti sau cu

2,23 metri. STER = metrul cub de lemne. STOG = veche măsură moldovenească pentru fân, care în secolul al XVIII - lea avea

circumferinţa bazei de 12 stânjeni (26,76 metri) şi înălţimea de 3 stânjeni (6,69 metri). Un stog cuprindea 10 care de fân, adică, aproximativ, tot fânul de pe o falce (1,43 hectare).

SUHAT = imaş (păşune, islaz) pentru vite. TACÂM = 1. Un anumit număr de lucruri de acelaşi fel; 2. Un număr (set) de obiecte diferite,

necesare la o construcţie. TÂNJALĂ = 1. Proţap care se ataşează la cotiga (cotiuga) plugului tras de boi; 2. Atelaj (plug)

tras de boi. TOVĂRĂŞIE = asociere de demult între negustori sau arendaşi de moşii boiereşti. UNTDELEMN (sau OLOI) = ulei comestibil. VADRĂ = măsură veche, care în Moldova era egală cu 10 ocale sau cu 12,880 litri. ZAPIS = document (act) moldovenesc de demult. ZĂCELNIC = termen ce însemna, probabil, ţăran moldovean clăcaş obligat să-i dea boierului

zeciuială din anumite produse agricole. # = semn grafic pentru "galben" (monedă de aur). Este întâlnit în unele documente chirilice

moldoveneşti din secolele XVIII - XIX.

Dépenses et recettes du domaine de Târpeşti (département de Neamţ) en 1857

Résumé

Aux XVIII-e - XIX-e , le budget des domaines moldaves, appelé "samă", comprenait leurs dépenses et recettes annuelles. Son analyse nous aide à mieux comprendre les réalités de l'agriculture roumaine de l'époque.

Une telle "samă" inédite est conservée à la Direction Départementale Bacău des Archives Nationales. On y découvre toutes les dépenses et les recettes de 1857 du domaine de Târpeşti, département de Neamţ.

Les dépenses, de 71.872,5 lei, comprennent: le loyer de la ferme; le prix des semences, des matériaux de construction, des objets ménagers, des vêtements et des chaussures procurés; le salaire des ouvriers; la construction de l école de Târpeşti, représentant 9,35% du total des dépenses.

Les récettes de ce domaine, de 95.476 lei, provenaient, en 1857: du loyer des bistrots et des pâturages; de la contribution pécuniaire suppléant à la corvée; d'un moulin; de la vente de céréales, de foin, de paille et de briques.

En 1857, les recettes du domaine de Târpeşti ont dépassé de 26.603,5 lei les dépenses; cette somme représente le profit des deux fermiers associés.

Le document analysé renferme aussi des renseignements sur le prix des produits vendus et sur les anciennes unités moldaves de mesure, employées dans l'agriculture.

D'autres données utiles contenues par le document sont publiées vers la fin de cet article, dans une Annexe, suivie d' un glossaire de quelques dizaines de termes historiques et d'archaïsmes.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

FRANŢA ŞI INDEPENDENŢA ROMÂNIEI (1866-1880). REPERE CRONOLOGICE ŞI BIBLIOGRAFICE

Marius Alexandru Istina

Secolul al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea a reprezentat, pentru istoria

românilor, o epocă de împliniri a dezideratelor naţionale, în acelaşi timp cu realizarea modernizării ţării, ca şi a sincronizării evoluţiei spaţiului românesc cu cel european. Aceasta a implicat, pe lângă intensele şi rapidele prefaceri interne ce urmăreau dezvoltarea accelerată a societăţii, realizarea unor instituţii şi a unei legislaţii moderne, în pas cu transformările structurilor social-politice, economice, culturale etc., eforturi serioase ale românilor de afirmare a drepturilor lor, de recunoaştere de către Europa a necesităţii sprijinirii acestor eforturi de dezvoltare. Într-o Europă a marilor puteri, care încercau să-şi apere interesele şi chiar să-şi extindă sferele de dominaţie – în mod direct prin acapararea de noi teritorii, sau indirect printr-o expansiune economico-financiară şi prin sfere de influenţe, lupta românilor în direcţia împlinirii dorinţelor lor naţionale a fost una extrem de dificilă, plină de suişuri şi coborâşuri, datorate şi unor contradicţii interne, dar mai ales unor factori externi.

Un moment important l-a constituit lupta pentru dobândirea independenţei naţionale a României. Situaţia internaţională a Principatelor, aflate sub suzeranitatea Porţii otomane, chiar şi atunci – sau poate mai ales – când ele erau plasate şi sub garanţia colectivă a marilor puteri, avea repercursiuni nefaste asupra ritmului de dezvoltare a acestora. Acest fapt se reflectă şi în evoluţia de după unirea din 1859, România fiind şi după această dată stânjenită în evoluţia sa de statutul juridic internaţional pe care îl avea, ca şi de numeroasele intervenţii ale marilor puteri în problemele interne ale tânărului stat român. Practic multe resurse – care fi utilizate cu repercursiuni favorabile pe plan intern – erau consumate în încercările de stopare a ingerinţelor marilor puteri, în evitarea unor situaţii de criză sau, atunci când totuşi acestea apar, în realizarea unor „fapte împlinite” prin care marile puteri, incapabile totuşi să-şi concerteze poziţiile, erau obligate să accepte acţiuni ale românilor ce duceau, în mod ineluctabil, spre realizarea marilor deziderate naţionale.

Independenţa era unul din aceste deziderate deoarece doar independenţa îi putea crea tânărului stat român un cadru favorabil pentru dezvoltarea sa, pentru evoluţia sa istorică şi pentru următorul pas dorit – Unirea tuturor românilor. Iar independenţa nu a fost obţinută doar prin actul de la 9 mai 1877 sau prin recunoaşterea ei la Berlin, în 1878. Lupta pentru atingerea acestui deziderat a fost una de durată şi, în acelaşi timp, ideea independenţei românilor a întâmpinat opoziţia marilor puteri care îşi vedeau periclitate interesele în zonă. Nu trebuie însă uitat nici faptul că aceleaşi puteri prevedeau complicaţii pentru viitorul politic al sud-estului european, mai ales că o Românie independentă putea deveni un pol de atracţie pentru românii aflaţi sub oprimare străină, dar şi un îndemn la acţiune pentru popoarele vecine asuprite de marile imperii din zonă.

Bineînţeles că independenţa nu putea fi obţinută decât într-un moment

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

favorabil pe plan internaţional, ţinându-se cont de contradicţiile dintre marile puteri şi cu sprijinul unora dintre acestea. În mediul politic românesc s-a sperat că una dintre puterile care puteau fi favorabile unor asemenea idei ar putea fi Franţa. Iar această speranţă nu a fost, pentru o perioadă, chiar gratuită. După cum se ştie, Franţa a avut, aproape în întreg secolul al XIX-lea, un imens capital de simpatie în rândul poporului român şi, mai ales, în rândul elitelor. Acest fapt are mai multe explicaţii, mai multe cauze, şi prima dintre acestea constă în înrudirea celor două popoare, în latinitatea lor. Franţa a fost văzută în România, în general, ca fiind „sora mai mare” a ţării noastre, fapt receptat astfel şi datorită poziţiei pe care Franţa o ocupa pe continent. Simpatia pe care o manifesta România pentru Franţa a căpătat noi valenţe datorită faptului că diplomaţia şi opinia publică franceză au fost principalele sprijinitoare ale realizării unirii Principatelor. Afinităţile şi simpatia pe care românii le simţeau faţă de francezi au ieşit cel mai pregnant în evidenţă în 1870-1871, atunci când un P.P. Carp declara, deşi din motive de oportunitate politică, că „acolo unde flutură steagurile Franţei, sunt interesele şi simpatiile noastre”. Iar acest exemplu nu este unul singular pentru simpatia de care se bucura Franţa în mediul politic românesc, un mediu influenţat de ideile revoluţiei franceze, fapt la care se adaugă educaţia de şcoală franceză primită de majoritatea elitelor societăţii româneşti.

Din păcate, în istoriografia noastră, cu toată importanţa problemei independenţei şi a marelui număr de lucrări dedicate acestui deziderat, problema poziţiei Franţei faţă de acest moment a fost plasată într-un con de umbră. De altfel, această situaţia a fost cea care ne-a determinat să încercăm să studiem poziţia Franţei faţă de independenţa României în perioada 1866-1878. Iar această lucrare este o reluare a unor preocupări ceva mai vechi, datând din epoca studenţiei şi, mai ales din perioada în care am urmat cursuri de studii aprofundate la Facultatea de istorie din Iaşi, studii finalizate cu o dizertaţie cu acelaşi titlu ca cea de faţă, avându-l ca îndrumător pe domnul prof.univ.dr. Gheorghe Cliveti, dar de dimensiuni mai reduse.

Cum se explică însă o asemenea situaţie? Un prim motiv ar fi acela că la noi s-a pus accentul mai ales pe factorul intern, pe lupta poporului şi a factorilor politici pentru independenţă. Mulţi autori au preferat să trateze în lucrările lor problemele interne ale României în preajma independenţei, poziţia diverselor formaţiuni politice faţă de aceasta. De asemeni, s-a pus foarte mult accentul pe studiul participării României la războiul ruso-româno-otoman şi a aportului populaţiei pentru sprijinirea luptei armate. Faptul este explicabil mai ales pentru perioada regimului comunist, atunci când tratarea unor subiecte – mai ales de relaţii internaţionale – impunea în anumite perioade anumite limitări, datorate viziunii şi imixtiunilor factorilor conducători din acea perioadă.

Pe de altă parte, atunci când sunt abordate şi probleme ale relaţiilor internaţionale, ale contextului în care are loc lupta pentru independenţă, se pune, în general, accentul pe modul în care reacţionează Germania, Rusia, Austro-Ungaria sau Marea Britanie. În acelaşi timp se insistă şi pe relaţiile dintre România şi popoarele sud-dunărene. Acest fapt se explică prin aceea că aceste sunt marile puteri vecine cu statul român sau care ocupau, în perioada de referinţă, o poziţie dominantă pe plan european. Lupta pentru cucerirea independenţei României duce la numeroase

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

interferenţe cu politica acestora. Şi aceasta cu atât mai mult cu cât Anglia, Austro-Ungaria, Rusia, chiar şi Germania – chiar dacă într-un mod ce poate fi apreciat ca fiind ceva mai discret sau indirect – se implică foarte mult prin acţiuni diplomatice şi chiar militare în problema orientală. Pe de alta parte, în ceea ce priveşte popoarele situate la sud de Dunăre, politica externă a României este în foarte mare măsură legată şi influenţată de situaţia acestora şi de lupta lor pentru emancipare.

Nu trebuie omis faptul că Franţa, în perioada la care ne referim, se află pe un plan secundar în ceea ce priveşte poziţia faţă de celelalte puteri europene, ea are un rol destul de redus în desfăşurarea evenimentelor deoarece trece printr-o situaţie dificilă, atât în ultimii ani ai Imperiului lui Napoleon al III-lea, cât şi imediat după războiul franco-prusac din 1870-1871. Ea este practic izolată pe plan european şi confruntată cu probleme interne serioase. Rolul său nu mai este atât de activ în ceea ce priveşte situaţia din sud-estul Europei, iar posibilităţile ei de manevră pe plan diplomatic sunt mult reduse faţă de perioada anterioară.

Un alt motiv al evitării tratării poziţiei Franţei faţă de independenţă este, în opinia noastră, unul de ordin subiectiv, chiar emoţional am putea zice. Franţa – după cum vom vedea – se plasează în această perioadă pe o poziţie defavorabilă României, realizării dezideratelor ei naţionale, şi asta chiar după ce, în „epoca Unirii” ea fusese principala sprijinitoare a românilor. Iar românilor nu le convine o asemenea situaţie, nu pot accepta o asemenea poziţie a factorilor politici de la Paris, astfel că preferă – de cele mai multe ori – să evite o tratare mai de profunzime a subiectului în cauză. Este şi acesta un rezultat al simpatiilor pe care românii le-au avut şi le au pentru Franţa, a faptului că influenţa franceză este una foarte puternică în România.

Aceste motive – care nu sunt însă singurele –, ca şi interesul personal pentru istoria relaţiilor româno-franceze, ne determină să abordăm problema poziţiei Franţei faţă de lupta României pentru independenţă. Mai mult, considerăm că această problemă poate aduce unele clarificări asupra greutăţilor pe care au trebuit să le surmonteze românii pentru a reuşi atingerea acestui important deziderat internaţional într-o perioadă în care divergenţele dintre marile puteri erau destul de puternice şi îmbrăcau diverse forme de manifestare – economice, politico-diplomatice şi chiar militare.

Am specificat mai sus că, în ceea ce priveşte tratarea istoriografică a problemei independenţei României, există un număr mare de lucrări care au ca obiect de studiu diverse aspecte ale drumului parcurs de ţara noastră până la atingerea acestui deziderat. Pentru a ne face o idee despre aceasta putem specifica că în volumul dedicat bibliografiei referitoare la independenţa României, volum publicat în 1977, sunt enumerate câteva sute de titluri. În acelaşi timp, numeroase lucrări, studii şi articole care tratează probleme legate de lupta pentru independenţă a României, de diverse aspecte ale acesteia sau de evoluţia României în perioada de referinţă a lucrării noastre sunt semnalate în volumele din Bibliografia istorică a României apărute de-a lungul timpului sub egida Academiei Române. Spaţiul unei asemenea lucrări, de natura celei de faţă, nu ar putea să cuprindă în totalitate aceste titluri, iar lucrările la care ne-am referit nu sunt exhaustive, chiar şi ultima dintre ele necuprinzând totalitatea istoriografiei româneşti. Oricum, la acestea pot fi adăugate şi

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

alte lucrări care au ca obiect bibliografia privitoare la problematica perioadei luptei pentru independenţă.

Ne vom rezuma la a specifica faptul că primele lucrări care aveau ca obiect independenţa, mai ales participarea la războiul ruso-româno-turc au apărut la foarte puţin timp de la încheierea războiului. De-a lungul timpului, preocupările pentru evenimentele perioadei s-au amplificat, atât cantitativ, cât şi calitativ, fiind abordate diverse aspecte ale perioadei.

Vom aminti totuşi faptul că au fost publicate un mare număr de documente referitoare la independenţă, unele dintre acestea fiind şi pentru noi importante instrumente de lucru şi surse de informaţii pentru realizarea tezei de faţă. Astfel, o colecţie de documente privitoare la războiul de independenţă, dar care cuprinde şi documente din perioada anterioară, a fost publicată în anii 1951-1955, cuprinzând atât documente externe (mai ales în primul volum), cât mai ales documente interne. Selecţia documentelor este, din anumite motive, explicabile datorită perioadei în care a fost realizată lucrarea, tributară unor indicaţii de natură ideologică, ceea ce implică o anumită circumspecţie în utilizarea ei. Cu toate aceste, colecţia apărută la jumătatea secolului trecut rămâne un instrument util pentru cei ce doresc să studieze perioada la care ne referim.

O altă colecţie, mai nouă, a apărut la aniversarea a 100 de ani de la proclamarea independenţei, sub coordonarea lui Ionel Gal, lucrarea referindu-se la diverse aspecte ale luptei pentru independenţă şi, în acelaşi timp, incluzând o multitudine de tipuri de documente. Ea se axează foarte mult pe documente externe, astfel încât reprezintă o completare fericită a colecţiei anterioare.

Bineînţeles că nu doar documentele din aceste volume pot fi amintite şi, mai ales, utilizate. Astfel, în demersul nostru, de un real folos ne-a fost lucrarea care cuprinde documentele diplomatice ale lui Mihail Kogălniceanu, precum şi culegerea de documente România. Documente străine despre români.

În tratarea acestei probleme pot fi utilizate deasemeni şi anumite volume de documente care se referă la perioade anterioare anului 1866 sau care acoperă o perioadă mai lungă de timp. Este vorba, în primul rând, de colecţiile Hurmuzaki şi Sturdza, două lucrări de o înaltă ţinută, chiar dacă au apărut la sfârşitul secolului XVIII şi începutul celui următor. Bineînţeles că aceste volume de documente trebuie coroborate cu lucrări apărute ulterior.

Deasemeni, în demersul istoric prinvd independenţa poate fi folosit primul volum al lucrării întocmite de Cornelia Bodea, lucrare ce are ca obiect anul revoluţionar 1848, volumele de documente externe dedicate luptei pentru unire, apărute în anul 1984 sub titlul Românii la 1859. Unirea Principatelor Române în conştiinţa europeană, dar şi culegerea selectivă de documente datorată colectivului format din I. Ionaşcu, P. Bărbulescu, Gh. Gheorghe. La toate acestea s-au adăugat unele documente care au fost publicate în diverse periodice de specialitate.

Pot fi utilizate, deasemeni, şi memoriile lui Carol I. Este vorba atât de ediţia apărută la Editura Tipografiei Ziarului „Universul”, cât şi ediţia mai nouă îngrijită de Stelian Neagoe. Din păcate, datorită unor cauze, obiective şi subiective, nu am putut accede şi la alte lucrări memorialistice dedicate perioadei de referinţă a lucrării

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

noastre. Un demers de genul celui de faţă nu putea fi realizat fără utilizarea unor lucrări

generale, de sinteză, apărute mai de mult sau mai recent. Este vorba, în primul rând, de prima sinteză din istoriografia românească, sinteză datorată lui A.D. Xenopol, dar şi de volumele IX şi X a monumentalei lucrări datorate lui Nicolae Iorga privind Istoria românilor. Deasemeni, am utilizat unele informaţii din Istoria statelor balcanice în epoca modernă şi din volumul Histoire des relations entre la France et les roumains. Bineînţeles că numărul lucrărilor de sinteză este mai mare, dar vom mai aminti aici doar cele două tratate de istorie. Este vorba de lucrarea apărută în anii ’60 ai secolului trecut, sub titlul de Istoria României, şi anume volumul IV, apărut în anul 1964 la Editura Academiei. La fel ca şi cele zece volume de documente privitoare la războiul de independenţă, şi acest tratat este tributar ideologiei comuniste, modului în care era privită şi studiat istoria în acea perioadă. Cel de-al doilea tratat de istorie, Istoria românilor, apărut deasemeni sub egida Academiei Române, reuşeşte să depăşească multe din tarele celui anterior, deşi sub anumite aspecte, şi în primul rând în ceea ce priveşte periodizarea, mai poate suferi unele retuşuri. Din această ultimă lucrare, de un real folos ne-a fost volumul VII, dedicat istoriei moderne a românilor.

Pentru lucrarea de faţă am utilizat deasemeni anumite capitole din lucrări mai ample, unele colective, cu o cuprindere mai vastă decât tematica lucrării de faţă. Astfel, am aminti aici lucrarea România în relaţiile internaţionale 1699-1939, care cuprinde şi o analiză deosebit de pertinentă a raporturilor dintre marile puteri şi România pentru perioada ce face obiectul studiului nostru. Deasemeni amintim aici lucrarea editată de către Universitatea din Iaşi sub titlul Cum s-a înfăptuit România modernă, practic o sinteză a perioadei moderne a istoriei noastre, văzută însă dintr-un unghi oarecum diferit de lucrările clasice, dar şi lucrările lui Nicolae Ciachir care tratează istoria relaţiilor internaţionale în perioada 1648-1947 şi, respectiv poziţia României faţă de marile puteri de la unirea cea mică până la instaurarea regimului comunist în ţara noastră.

Bineînţeles că în bibliografia dedicată problematicii luptei pentru independenţă un rol deosebit îl ocupă extrem de numeroasele volume, studii şi articole ce se ocupă fie de anumite momente, fie de anumite aspecte ale acesteia, lucrări ce pot fi încadrate în categoria celor speciale. Fără a încerca nici măcar o trecere sumară în revistă a acestora, vom aminti totuşi aportul adus de unii cercetători la elucidarea unor probleme ale perioadei luate în discuţie.

Astfel, de un real folos ne-a fost contribuţia lui Dimitrie Berlescu privitoare la momentul 1878-1880, autorul reuşind o prezentare foarte sintetică a problemelor cu care s-a confruntat România atât în timpul Congresului de pace de la Berlin, cât mai ales în obţinerea recunoaşterii internaţionale a noului statut al ţării noastre. Deasemeni, nu putem să nu amintim contribuţia lui Dan Berindei care, printr-o serie de lucrări reuşeşte să acopere o arie vastă a problemelor cu care se confruntau românii în realizarea dezideratelor naţionale. Nu putem omite aici nici contribuţiile lui N. Corivan, N. Ciachir, Nichita Adăniloaiei.

În ceea ce priveşte situaţia internaţională şi raporturile României cu marile

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

puteri, aspect ce ne-a interesat cu precădere în demersul nostru, contribuţiile istoriografie noastre sunt numeroase şi conţin interpretări interesante. Amintim în acest context contribuţiile lui Nicolae Iorga referitoare la politica externă a României, ale lui Grigore Chiriţă privitoare la momentul 1866 sau cele ale lui C.N. Velichi referitoare la relaţiile dintre români şi popoarele de la sud de Dunăre. În acelaşi timp, deosebit de utile în realizarea acestei lucrări – ne-au fost lucrările semnate de către Gheorghe Cliveti, în special prin analiza făcută raporturilor dintre România şi marile puteri în momentele de criză, atât de numeroase în epoca modernă, Mihai Timofte – pentru momentul 1870-1871 – şi Vasile Cristian, cu referire la perioada Congresului de la Berlin şi a eforturilor depuse de români pentru obţinerea recunoaşterii independenţei de stat.

În ceea ce priveşte însă problema poziţiei Franţei faţă de „chestiunea orientală” – sau de unele aspecte particulare ale acesteia – în perioada la care ne referim, în istoriografia românească, cel puţin din ceea ce cunoaştem noi, nu există nici o lucrare specială dedicată acestui subiect. Poziţia Franţei faţă de problematica în cauză poate fi decelată numai din studierea documentelor din această perioadă şi coroborarea lor cu informaţiile oferite de istoriografie.

În acelaşi timp, fără a face o trecere în revistă a bibliografiei străine asupra problemei independenţei de stat, foarte amplă şi diversă, specificăm doar că pot fi folosite volumele I şi II din prima serie a colecţiei franceze de documente diplomatice, o colecţie foarte valoroasă şi utilă, dar şi colecţiile germane, ruseşti, britanice etc. referitoare la premisele şi cauzele primului război mondial. Din păcate, din motive de ordin obiectiv şi subiectiv, accesul la aceste colecţii de documente nu ne-a fost posibil, cu excepţia colecţiei Documents diplomatiques français, tomurile referitoare la perioada la care facem referire. Nici alte lucrări, unele considerate a fi fundamentale pentru înţelegerea relaţiilor internaţionale în perioada modernă, nu ne-au fost accesibile. Cu toate acestea, am utilizat, totuşi, unele lucrări din istoriografia străină, printre care lucrările semnate de Pierre Renouvin şi J.B. Duroselle (pentru anumite aspecte metodologice), sau cea coordonată de H. Hauser. Bineînţeles că o asemenea lucrare nu putea să nu cuprindă în bibliografie, chiar dacă referinţele la România sunt foarte sumare, o lucrare de referinţă pentru relaţiile internaţionale – P. Renouvin, Histoire des relations internationales.

Referitor la structura lucrării de faţă, am considerat oportun să împărţim teza noastră în şase capitole, diferenţiate între ele – cu excepţia primului – prin limite cronologice. Aceste limite cronologice, însă, nu pot fi absolutizate şi, chiar dacă sunt legate de anumite evenimente, ele nu reprezintă însă schimbări esenţiale în ceea ce priveşte raporturile româno-franceze, ci momente care pot fi diferenţiate prin intensitatea cu care se desfăşoară evenimentele sau prin implicaţiile lor.

Pentru început, chiar dacă din punct de vedere cronologic nu există o încadrare foarte strictă, deşi ne referim în general la perioada de referinţă a tezei noastre de doctorat – am încercat să prezentăm câteva aspecte ale implicării Franţei în problema orientală. Considerăm că nu se poate realiza o temă ca cea pe care ne-am propus-o fără a cunoaşte care au fost interesele Franţei în zonă, şi de aceea am încercat, în limita posibilităţilor pe care ne-au oferit-o sursele bibliografice consultate, să decelăm

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

cel puţin o parte din aceste interese. De asemeni, am urmărit şi o prezentare, foarte sumară, a evoluţiei poziţiei Franţei în problema orientală, prezentare pe care am considerat-o necesară căci problema independenţei României a evoluat în funcţie de anumite coordonate şi interese, dar şi de desfăşurarea evenimentelor din zona sud-estică a continentului, iar Franţa – chiar şi în situaţiile mai dificile prin care a trecut – nu putea face abstracţie de această zonă. Aceasta cu atât mai mult cu cât „chestiunea orientală” şi problemele care o compuneau aveau o influenţă indubitabilă asupra relaţiilor dintre marile puteri şi a evenimentelor desfăşurate pe plan european.

Tot o necesitate ni s-a părut şi prezentarea unei succinte imagini privind poziţia Franţei faţă de dezideratele naţionale ale românilor – unire, prinţ străin, independenţă – până la momentul 1866. Aceasta deoarece, chiar dacă Franţa îşi schimbă atitudinea în ultimii ani ai Imperiului, anumite aspecte îşi găsesc originea în perioada anterioară anului 1866. În acelaşi timp, chiar dacă faţă de unele aspecte diplomaţia franceză pare a avea o poziţie oscilantă, anumite linii directoare ale diplomaţiei pariziene îşi au originea în evoluţia situaţiei dinainte de momentul abdicării lui Alexandru Ioan Cuza şi a aducerii pe tron a lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen, bineînţeles beneficiind şi de corecţiile necesare datorate evoluţiei evenimentelor de pe continent.

În continuarea lucrării ne-am oprit asupra problemelor ivite în evoluţia istorică a României în ceea ce priveşte lupta pentru independenţă. Un prim aspect în această succesiune istorică îl reprezintă momentul 1866, atunci când este adus la tron un prinţ străin, în persoana lui Carol de Hohenzollern-Sigmaringen. Acest act reprezintă, putem spune, un nou început în lupta pentru independenţă, deşi se continuă eforturile făcute anterior în această privinţă. Şi acesta deoarece se obţinuse deja recunoaşterea de către marile puteri a unor acte pe care şi le doreau românii, dar aceste acte – aşa cum este şi cazul aducerii pe tron a unui prinţ străin – nu reprezentau decât aspecte ale unui program politic urmărit cu perseverenţă de români. Iar acest program politic nu fusese integral pus în practică în 1866, urmând încă două etape esenţiale: independenţa şi Unirea cea Mare.

În ceea ce priveşte perioada 1866-1875, am încercat să o tratăm în mod unitar, deşi, pentru unii analişti, acest fapt poate părea oarecum ca o lipsă a lucrării noastre. Aceastadeoarece unii istorici consideră anul 1870-1871 ca o modificare profundă în planul relaţiilor internaţionale, ca o linie de cezură. În ceea ce priveşte poziţia Franţei faţă de independenţa României însă nu există modificări deosebite după în momentul războiului franco-prusac. Şi aceasta în ciuda modificărilor survenite atât în situaţia internă a Franţei – unde are loc o schimbare de regim politic –, cât şi în cea externă prin pierderea primatului în Europa (deşi poziţia de primus inter pares nu mai era o realitate pentru Franţa anului 1870, dar conflictul dintre cele două puteri şi naşterea Imperiului german pe ruinele celui de-al doilea Imperiu napoleonian va consfinţi această situaţie).

Practic, pe toată perioada de referinţă, nu există modificări majore în ceea ce priveşte poziţia Franţei faţă de ideea independenţei României. Cu toate acestea, anul 1875 aduce o modificare a situaţiei în Balcani, datorită amplificării luptelor de eliberare a popoarelor din Imperiul otoman. Iar dacă poziţia şi acţiunile Franţei nu cunosc o modificare semnificativă, în ceea ce priveşte ţara noastră situaţia este cu

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

totul alta. Odată cu redeschiderea crizei orientale în anul 1875, România trece la o acţiune mult mai dinamică, iniţial pe plan diplomatic, ajungând ulterior – datorită evoluţiei situaţiei din zonă – până la participarea la război împotriva puterii suzerane şi alături de o putere garantă care avea, practic, un mandat din partea celorlalte puteri. Practic, diferenţa faţă de perioada anterioară – şi acest fapt este valabil şi în ceea ce priveşte Franţa – apare din partea factorilor politici de la Bucureşti, ale căror cereri se maximalizează, nemaifiind acceptat decât un nou statut juridic al României – cel de stat independent, de facto iniţial, de jure ulterior. De aceea am considerat necesară tratarea separată a perioadei cuprinse între redeschiderea crizei orientale în anul 1875 şi momentul încheierii Tratatului de la San Stefano, la începutul anului 1878.

Perioada cuprinsă între încheierea tratatului de la San Stefano şi recunoaşterea independenţei României de către marile puteri (1878-1880) face obiectul finalului lucrării. Aceasta deoarece România îşi proclamase deja independenţa şi dăduse numeroase jertfe umane şi materiale în luptele de la sud de Dunăre, fără a obţine recunoaşterea noului său statut internaţional. Franţa, alături de Germania şi Anglia, rămâne încă pe o poziţie defavorabilă României până la începutul anului 1880, urmărindu-şi pragmatic propriile interese. Pentru noi, românii, după participarea la război, se deschidea un nou front, cel al luptei diplomatice. Dacă românii îşi dovediseră, prin forţa armelor, dorinţa şi dreptul de a fi independenţi, acum era rândul diplomaţiei să convingă de acest fapt. Iar aceasta, din nefericire, nu a fost posibil decât prin realizarea unor compromisuri prin care România pierdea în anumite probleme, dar dobândea recunoaşterea unui deziderat – cel al independenţei.

Structura lucrării ne-a fost impusă, în primul rând, de raţiuni metodologice şi, de aceea, uneori anumite elemente se pot repeta, dar privite din alt unghi, alteori departajarea între perioade nu este poate foarte bine evidenţiată. Tot din astfel de raţiuni am ales şi limitele cronologice ale lucrării de faţă. Anul 1866 reprezintă un an în care, prin venirea la tron a prinţului străin, se închidea o etapă a programului politic al românilor, cea a realizării hotărârilor Adunărilor ad-hoc, şi se deschidea o alta, cea a luptei pentru independenţă. Este, practic, anul în care se desăvârşeşte unirea Principatelor pe plan juridic internaţional, deoarece acum, prin recunoaşterea lui Carol I ca domnitor al acestora este îndepărtat definitiv spectrul separaţiei, existent pe perioada domniei lui Alexandru Ioan Cuza.

Tot acum apare evident declinul Franţei imperiale şi începe procesul izolării sale internaţionale. Izolarea Franţei este însă un proces început anterior şi care va continua – datorită „cancelarului de fier” Otto von Bismarck până la înfrângerea Franţei, dar şi după aceea, mai ales prin tentativele germane de prezervare a noii situaţii.

În ceea priveşte anul 1880, el este anul în care Franţa recunoaşte independenţa României şi, din acest moment, relaţiile dintre România şi Franţa sunt cele dintre două state independente. Acest fapt însă nu va implica chiar o egalitate sau o reciprocitate în ceea ce priveşte relaţiile bilaterale. Chiar dacă România era un stat independent – recunoscut ca atare de marile puteri –, era în acelaşi timp un stat mic şi nu va putea evita unele ingerinţe interne. Cu toate acestea, după recunoaşterea independenţei de către guvernul de la Paris, natura raporturilor româno-franceze

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

suferă modificări, mai ales în privinţa statutului juridic internaţional al acestora. Aceasta nu înseamnă că Franţa îşi va schimba atitudinea, fapt ce se va petrece abia la începutul secolului XX.

După o perioadă de intense confruntări diplomatice şi militare, care pentru România – în ciuda participării la războiul din 1877-1878 şi a victoriilor repurtate – fusese o perioadă foarte dificilă atât pe plan intern, cât şi – mai ales – pe plan extern, se ajungea ca, în data de 8/20 februarie, Franţa, alături de Germania şi Anglia, să recunoască, în sfârşit, în mod oficial independenţa de stat a României. Şi aceasta printr-o notă colectivă a acestor trei mari puteri, notă care a fost redactată de către Ministerul Afacerilor Străine francez şi acceptată de către cabinetele german şi britanic.

Prin acesta se sfârşea de jure epopeea românească a independenţei, România intrând astfel cu drepturi depline în rândul statelor suverane ale Europei, chiar dacă egalitatea pe planul relaţiilor internaţionale nu îi va fi întotdeauna recunoscută ţării noastre, marile puteri europene preferând să trateze problemele ivite tot în clubul lor exclusivist. Practic, recunoaşterea independenţei reprezenta „ultimul act diplomatic între România şi puteri ca o consecinţă a Tratatului de la Berlin”. Prin faptul că toate puterile garante şi puterea suzerană recunoscuseră independenţa, o „recunoaştere precisă şi necondiţionată”, „România intra, prin această ultimă Notă, în concertul statelor independente”, în ciuda faptului că guvernele celor trei puteri semnatare ale notei la care am făcut referire nu considerau „întru totul corespunzătoare” măsurile luate de români la cererile marilor puteri în privinţa „persoanelor de rit necreştin”, deşi – în mod oficial acesta era punctul nevralgic care făcuse imposibilă recunoaşterea noii situaţii juridice a ţării noastre.

Bineînţeles că România a trebuit, până la acest moment, să lupte, în condiţii nu tocmai favorabile, după cum am arătat mai sus, pentru a-şi realiza acest deziderat. De altfel, acest fapt este scos în evidenţă şi de istoriografia română. Astfel, într-o lucrare relativ recentă, Gh. Cliveti specifică faptul că „cucerirea independenţei s-a remarcat şi printr-un profund impact internaţional. Este o realitate ale cărei aspecte, de o diversitate aparte, s-a crezut că au ajuns, în mare parte elucidate”, dar se constată „unele discrepanţe serioase între modalităţile de apreciere a contextului extern în care România şi-a dobândit atributul definitoriu al suveranităţii de stat. Discrepanţele persistă mai ales în legătură cu răspunsul la întrebarea dacă împrejurările internaţionale au fost de o duritate extremă sau dacă au fost prielnice acţiunii naţionale româneşti”. Autorul citat adaugă că „la prima vedere varianta a doua de răspuns apare logică, fiindcă românii au putut să-şi împlinească atunci un deziderat multisecular. Lucrurile se prezintă însă cu mult mai complicate dacă raportăm pe au putut la au trebuit. Aceasta deoarece actele şi acţiunile făuritorilor independenţei s-au situat mai curând sub semnul unui imperativ presant decât sub auspiciile unui posibil dat. Românii şi-au cucerit neatârnarea la 1877-1878 forţând un context ostil şi nu doar «ştiind» să se folosească, cu abilitate, de «circumstanţele favorabile»”.

Afirmaţiile de mai sus, la care subscriem în totalitate, se referă la momentul 1875-1878, dar considerăm că ele pot fi extinse asupra întregii perioade de referinţă a

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

lucrării noastre. Practic, după cum am încercat să arătăm deja, diplomaţia română, factorii politici de la Bucureşti, au fost nevoiţi să lupte permanent pentru a impune recunoaşterea unor drepturi sau a unor atribute ale suveranităţii. Şi aceasta adoptând o politică „a paşilor mărunţi”, punând în multe rânduri marile puteri în faţa „faptului împlinit”, în condiţiile în care acestea din urmă îţi urmăreau propriile interese, doreau obţinerea de avantaje în detrimentul ţărilor mici.

De altfel, această politică a „faptului împlinit”, care dădu-se roade în trecut, este folosită chiar din momentul 1866 – moment ce a fost considerat ca încheiere a unei etape, cea a unirii Principatelor Române, şi începutul alteia, în care în prim plan apare dezideratul independenţei naţionale. Şi el va fi folosit şi în continuare, pentru a dobândi fie lărgirea autonomiei interne – deşi unui factori politici sau voci din rândurile opiniei publice europene considerau deja România independentă de facto –, fie noi atribute ale suveranităţii. Totul avea un scop bine precizat – dobândirea independenţei de stat a României. Iar pentru atingerea acestui scop s-au mobilizat toate forţele politici, indiferent de calea preconizată pentru aceasta: o ridicare revoluţionară a popoarelor oprimate din regiune, folosirea diplomaţiei, atragerea unor mari puteri în favoarea cauzei românilor sau lupta armată.

Din nefericire pentru români, poziţia lor strategică, aici la „porţile Orientului”, într-un loc în care se intersectau interesele divergente şi dorinţele de expansiune ale marilor puteri, îngreuna foarte mult situaţia ţării noastre. Cu toate acestea, folosindu-se chiar de imposibilitatea unor acţiuni concertate ale puterilor suzerană şi garante, speculând cu abilitate această slăbiciune a celor mari, românii vor acţiona cu succes în direcţia dorită de ei. Şi pentru aceasta au încercat, şi uneori au reuşit, să se apropie de unele dintre puteri, pentru a contracara tendinţele celorlalte.

Una dintre aceste mari puteri, în care românii îşi puseseră mari speranţe şi care, în perioada anterioară fusese într-adevăr o „soră mai mare” pentru Principate, era Franţa. Iar acest fapt era explicabil – după cum am arătat – atât datorită afinităţilor multiple care legau România, elitele politice, sociale şi culturale româneşti de lumea franceză, cât şi datorită conştientizării la Bucureşti a interesului francez pentru zona sud-est europeană. Ceea ce luau însă în calcul mai puţin, uneori, oamenii politici de la Bucureşti era că, după 1866 – dar mai ales după 1870-1871 – România şi Franţa nu mai aveau interese convergente, aşa cum se întâmplase anterior.

Astfel, deşi românii încercau să atragă Franţa în sprijinul cauzei lor, Parisul, urmărind reocuparea unei poziţii de prim rang pe continent, nu mai este dispus, după cum am încercat să evidenţiem pe parcursul lucrării noastre, să sprijine „principiul naţionalităţilor”, acel principiu îmbrăţişat de Napoleon al III-lea în prima perioadă de existenţă a celui de-al doilea imperiu francez, din motive de oportunitate politică. Dacă la 1859 Franţa sprijinise pe români, ca şi la 1866 – dar în acest moment doar parţial – după aceasta ea va fi una dintre piedicile în vederea obţinerii independenţei, susţinând cu obstinaţie menţinerea status-quo-ului în sud-estul european şi integritatea „omului bolnav al Europei” – Imperiul otoman.

În contextul în care românii aşteptau enorm de la Franţa, diplomaţia franceză nu poate şi nu vrea să vină în întâmpinarea aşteptărilor acestora, nu poate şi nu vrea să-i sprijine, nu poate şi nu vrea să pună interesele românilor în faţa propriilor

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

interese. Parisul încearcă o politică pragmatică pe plan european – chiar dacă va face şi erori cu consecinţe tragice pentru francezi (momentul 1870-1871 se datorează nu numai vicleniei şi abilităţii lui Bismarck, ci şi greşelilor în aprecierea situaţiei internaţionale săvârşite de către francezi şi mai ales de Napoleon al III-lea).

Din această politică pragmatică, dar şi din unele erori în aprecierea posibilităţilor şi disponibilităţilor de acţiune ale factorilor francezi, se vor naşte dificultăţi pentru ţara noastră. În acelaşi timp – datorită faptului că orizontul de aşteptare al factorilor politici români vis-à-vis de Franţa este înşelat de acţiunile politice franceze – vor apare puternice resentimente faţă de Franţa în mediul românesc.

Poate cea mai expresivă poziţie în această privinţă este cea a lui Mihail Kogălniceanu, la care ne-am mai referit de altfel pe larg în lucrarea noastră, dar pe care o prezentăm şi aici tocmai datorită faptului că arată orizontul de aşteptare al românilor şi deziluzia acestora. Este vorba de acea scrisoare „personală şi confidenţială” pe care ministrul român de externe o trimitea lui N. Callimachi-Catargi la 10/22 octombrie 1878. Ceea ce surprinde aici nu este tonul oarecum nediplomatic. Surprind însă reproşurile la adresa Franţei, chiar dacă ele sunt întemeiate pe fapte şi reprezintă, practic, o sinteză a poziţiei Franţei faţă de români în perioada 1866-1880. „Tendinţa permanentă de a se amesteca până şi în viaţa noastră parlamentară”, faptul că „atitudinea guvernului francez se întemeiază mai mult pe pretexte decât pe motive reale” nu reprezentau apanajul Franţei, ci erau – putem spune – un atribut al statutului de mare putere, care încerca astfel să-şi protejeze interesele. Însă faptul că Mihail Kogălniceanu face aceste reproşuri, că el considera că „bunăvoinţa sa [a Franţei – n.n.], atât de fertilă în cuvinte şi de sterilă în acte, se transformă în rea-voinţă în clipa în care trebuie să se manifeste efectiv” arată, după părerea noastră, dezamăgirea ministrului român. Marele nostru om politic sublinia, de altfel, că poziţia Franţei reprezenta „o ultimă decepţie”. În acelaşi timp însă, conchidea: „Convins în inutilitatea insistenţelor sale, ministerul român vrea ca de acum înainte să fie scutit măcar de a cere în zadar. Rămas singur, credincios intenţiei de a aplica principiile a căror necesitate a recunoscut-o de mult, el va proceda în tihnă la realizarea trainică a operei pe care doreşte din inimă să o înfăptuiască, cu părerea de rău că Franţa a refuzat să-i dea singurul sprijin eficace pe care i l-a cerut”. Era o înţelegere a poziţiei Franţei şi a inutilităţii eforturilor de a obţine sprijinul acesteia, venită din partea unui om care aprecia în mod deosebit lumea franceză şi care afirmase că „Ne-am aşteptat la mai multă bunăvoinţă din partea guvernului francez” şi, am adăuga noi, de la Franţa în general, fără ca acest fapt să fie posibil în această etapă istorică.

Analizând poziţia Franţei din perioada la care ne referim, trebuie totuşi să evidenţiem că, deşi este ostilă ideii de independenţă şi eforturilor pentru dobândirea acesteia, deşi plasată în general pe o poziţie nefavorabilă românilor, în unele probleme şi acţiuni diplomaţia noastră va primi sprijinul francez. Şi dacă aceste ocazii sunt relativ puţin numeroase – am putea exemplifica prin poziţia Franţei faţă posibilitatea transformării ţării noastre în caz de război sau de sprijinul primit în ceea ce priveşte delimitarea teritoriului Dobrogei ce urma să revină României – ele demonstrează în opinia noastră tocmai faptul că Franţa nu era rău-voitoare faţă de români. Ea nu putea

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

însă să-i sprijine în contra propriilor sale interese. Nu încercăm prin această lucrare să elucidăm un fenomen atât de complex ca

cel al raporturilor dintre două state, chiar limitate la o problemă bine definită şi la un anumit interval temporar, interval în care – mai ales – aceste raporturi nu sunt nici extrem de favorabile pentru partea română, nici extrem de intense în comparaţie cu situaţia existentă în perioada anterioară. Natura lucrării nici nu ne permite acest fapt. De aceea, prin demersul nostru, încercăm doar să ridicăm unele probleme, să scoate în evidenţă unele aspecte ce vor fi elucidate sperăm în lucrări viitoare, ale noastre sau a altor autori. În orice caz, considerăm că aceasta este o temă incitantă şi că poate aduce lumină în anumite aspecte ale raporturilor franco-române în perioada de referinţă. În acelaşi timp, considerăm că aceste aspecte pot explica anumite evoluţii în ceea ce priveşte poziţia ţării noastre, pe plan internaţional, atât în perioada de referinţă, cât mai ales pentru sfârşitul secolului al XIX-lea, atunci când România se orientează spre Puterile Centrale. Iar dacă poziţia unor anumite puteri – în special Rusia – a favorizat sau chiar determinat acest fapt, considerăm că şi lipsa sprijinului francez are un anumit rol în această orientare, care se va modifica însă în preajma primului război mondial.

BIBLIOGRAFIE

A. Instrumente de lucru (bibliografii, liste cronologice):

Bibliografia istorică a României, vol. I-IX, Bucureşti, Editura Academiei, 1970-2000. Constantinescu-Iaşi, P., Lungu, T., Războiul de independenţă în istoriografia românească,

în Analele Institutului de Studii istorice şi social-politice de pe lângă CC al PCR, 13, 1967, 2, p. 12-24.

Independenţa României. Bibliografie, Bucureşti, Editura Academiei, 1979. Reflectarea istoriei universale în istoriografia românească. Bibliografie selectivă (coord.

Şt. Ştefănescu), Bucureşti, Editura Academiei, 1986. România în războiul pentru independenţă (1877-1878). Contribuţii bibliografice,

Bucureşti, Biblioteca Centrală a Ministerului Apărării Naţionale, 1976. România în războiul pentru independenţă naţională, 1877-1878. Bibliografie selectivă,

Bucureşti, Biblioteca Centrală a Ministerului Apărării Naţionale, 1973. Stîngaciu, Elena, Spiridoneanu, M., Ploeşteanu, Gr., Războiul pentru independenţa

României 1877-1878 – Bibliografie de cercetare, în Revista arhivelor, 53, 1976, 3, p. 327-333 şi 54, 1977, 1, p. 106-108.

The Independence of Romania. Selected Bibiliography, Bucureşti, 1980. Tudorică, Mioara, Burlacu, Ioana, Guvernele României între anii 1866-1945. Liste de

miniştri, în Revista arhivelor, XLVII, vol. XXXII, 1970, 2.

B. Izvoare edite (documente, memorii):

Acte şi documente relative la renascerea României, Bucureşti, 1880-1905. Adăniloaie, N., Noi documente privitoare la războiul pentru independenţă (1877-1878), în

Revista de Istorie, 30, 5, 1977, p. 861-881. Bataillard, Paul, Premier point de la question d’Orient. Les principautés de Moldavie et de

Valachie devant le Congrès, Paris, 1856. Berindei, D., Vlasiu, I., Documente privind politica externă a Principatelor în anii Unirii

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

(1859-1861), în Studii, XII, 1959, 1. Bodea, Cornelia, 1848 la români. O istorie în date şi mărturii, Bucureşti, vol. I, 1982. Documente privind Istoria României. Războiul pentru Independenţă (comitet de redacţie:

V. Cheresteşiu, V. Maciu, S. Ştirbu, M. Roller), vol. I-X, Bucureşti, Editura Academiei, 1951-1955.

Documents diplomatique français (1871-1914), Iere series (1871-1900), tom. I-II, Paris, Imprimerie Nationale, Libraire editeur Alfred Costes, f.a.

Holban, Th., Documente româneşti din arhivele franceze (1801-1812), Bucureşti, 1939. Hurmuzaki, Eudoxiu, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XVI, Bucureşti, 1912,

vol. XVII, Bucureşti, 1913. Independenţa României. Documente (coord. Ionel Gal), Bucureşti, Editura Academiei,

1977, vol. I-IV. Ionaşcu, I., Bărbulescu, P., Gheorghe, Gh., Relaţiile internaţionale ale României în

documente (1368-1900). Culegere selectivă de tratate, acorduri, convenţii şi alte acte cu caracter internaţional, Bucureşti, Editura Politică, 1971.

Istorici români şi străini despre războiul de independenţă al României (1877-1878), Bucureşti, Editura Militară, 1979.

Memoriile Regelui Carol I al României (de un martor ocular), vol. I, Bucureşti, Editura Tipografiei Ziarului „Universul”, f.a.

Memoriile regelui Carol I al României. De un martor ocular (ediţie îngrijită de Stelian Neagoe), vol. II 1869-1975, Bucureşti, 1993; vol. IV 1878-1881, Bucureşti, 1994.

Mihail Kogălniceanu. Documente diplomatice (red. George Macovescu, Dinu C. Giurescu, Constantin I. Turcu), Bucureşti, Editura Politică, 1972.

România. Documente străine despre români, ediţia a II-a (culegere de documente întocmite de Teodor Bucur, Ioana Burlacu, Ştefan Hurmuzache, Tahsin Gemil, Manole Neagoe, Silvia Popovici), Bucureşti, Direcţia Generală a Arhivelor Statului din România, 1992.

Românii la 1859. Unirea Principatelor Române în conştiinţa europeană (coordonatori I. Ardeleanu, V. Arimia, Gh. Bondoc, M. Muşat), vol. I-II, Bucureşti, 1984.

Stan, V., Două memorii din lupta pentru Unire, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol” Iaşi, XXIV/1, 1987, p. 385-397.

Stan, V., Două note diplomatice inedite din 1866 ale lui Ion C. Brătianu, în Revista Istorică, S.N., IV, 1993, 1-2.

1918 la români. Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român. Documente externe 1879-1916, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983.

C. Lucrări generale:

Afirmarea statelor naţionale independente unitare din centrul şi sud-estul Europei (1821-1923) (coord. Viorica Moisuc, Ion Calafeteanu), Bucureşti, Editura Academiei, 1979.

Barber, John R., Istoria Europei moderne, Bucureşti, Editura Lider, f.a. Bărbulescu, Mihai, Deletant, Dennis, Hitchins, Keith, Papacostea, Şerban, Teodor, Pompiliu,

Istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998. Berindei, D., Românii şi Europa. Istorie, societate, cultură, sec. XVIII-XIX, vol. I,

Bucureşti, Editura Museion, 1991. Carpentier, J., Lebrun, F., Istoria Europei, Bucureşti, Editura Humanitas, 1997. Ciachir, N., Istoria relaţiilor internaţionale de la pacea westfalică (1648), până în

contemporaneitate (1947), Bucureşti, Editura Oscar Print, 1998. Ciachir, N., Marile puteri şi România (1856-1947), Bucureşti, Editura Albatros, 1996. Clark, Charles Upson, România Unită, Bucureşti, Editura Malasi, 2001. Constantiniu, Fl., O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers

Enciclopedic, 1997. Debidour, A., Histoire diplomatique de l’Europe, II, Paris, 1891, p. 183.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Djuvara, T.G., Cent projets de partage de la Turquie (1281-1913), Paris, 1914. Drăgan, I.C., Istoria Românilor, Bucureşti, Editura Europa Nova, 1999. Duroselle, J.B., L’Europe de 1815 à nos jours. Vie politique et relations internationales,

Paris, 1964, p. 194. Grenville, J.A.S., Europe Reshaped 1848-1878, Ithaca, New York, 1976. Hauser, H. (coord.), Histoire diplomatique de l’Europe (1871-1914), Paris, Les Presses

Universitaires de France, 1929. Hitchins, Keith, România 1866-1947, Bucureşti, Editura Humanitas, ediţia a II-a, 1998. Iorga, N., Histoire des relations entre la France et les roumains, Paris, Payot&Co, 1918,

cap. XI. Iorga, N., Istoria românilor, vol. IX, Unificatorii, Bucureşti, 1938; vol. X, Întregitorii,

Bucureşti, 1939. Iorga, N., Istoria statelor balcanice în epoca modernă. Lecţii ţinute la Universitatea din

Bucureşti, Vălenii de Munte, Tipografia Societăţii „Neamul Românesc, 1913. Istoria României, vol. IV, Bucureşti, Editura Academiei, 1964. Istoria Românilor, vol. VII, tom I, Constituirea României moderne (1821-1878),

Coordonator acad. Dan Berindei, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003. Istoria Românilor, vol. VII, tom II, De la independenţă la Marea Unire, Coordonator acad.

Gheorghe Platon, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003 Jelavich, Charles şi Barbara, Formarea statelor naţionale balcanice, 1804-1923, Cluj-

Napoca, 1999. Madaule, Jacques, Istoria Franţei, Bucureşti, Editura politică, 1973. Muşat, M., Ardeleanu, I., De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983. Pagini din lupta poporului român pentru independenţă naţională 1877-1878 (Documente

şi texte social-politice), Bucureşti, Editura Politică, 1967. Platon, Gh., Istoria modernă a României, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1985. Platon, Gh., Russu, V., Iacob, Gh., Cristian, V., Agrigoroaie, I., Cum s-a înfăptuit România

modernă. O strategie asupra dezvoltării, Iaşi, Editura Universităţii „Al.I. Cuza”, 1993.

Renouvin, Pierre, Histoire des relations internationales. Publié sous la direction de..., vol. V. Le XIXe siècle. I. De 1815 à 1871. L’Europe des nationalités et l’eveil de nouveaux monde, Paris, Lib. Hachette, 1954.

Renouvin, Pierre, Histoire des relations internationales. Publié sous la direction de..., vol. VI. Le XIXe siècle. I. De 1871 à 11914. L’Apogée de l’Europe, Paris, Lib. Hachette, 1955.

Renouvin, Pierre, Duroselle, J.-B., Introduction à l’histoire des relations internationales, Paris, Armand Colin, 1964.

România în relaţiile internaţionale 1699-1938, (coordonatori L.Boicu, V. Cristian, Gh. Platon), Iaşi, Editura Junimea, 1980.

Românii în istoria universală, vol. I (coordonatori I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian), Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”, 1986.

Velichi, C.N., Curs de istoria modernă a Bulgariei, Bucureşti, Centrul de multiplicare al Universităţii din Bucureşti, 1974.

Xenopol, A.D., Istoria Românilor din Dacia Traiană, vol. XIII, XIV, f.a.

D. Lucrări speciale:

Adam, Iosif I., Premisele economice ale cuceririi independenţei de stat a României, în Muzeul Naţional, IV, 1978, p. 151-157.

Adăniloaie, N., Cucerirea independenţei naţionale – încununare a aspiraţiilor seculare de libertate ale poporului român, în Revista de Istorie, 30, 1977, 4, p. 569-595.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Adăniloaie, N., Cucerirea independenţei naţionale, rod al luptei poporului român, moment istoric hotărâtor în evoluţia României moderne, în Anale de istorie, 23, 1977, 1, p. 93-107.

Adăniloaie, N., Cucerirea independenţei de stat a României şi însemnătatea ei istorică, în Studii şi articole de istorie, 33-34, 1976, p. 35-48.

Adăniloaie, N., Independenţa naţională a României, Bucureşti, Editura Academiei, 1986. Adăniloaie, N., Cucerirea independenţei de stat a României 1877-1878, Bucureşti, Editura

Politică, 1973. Adăniloaie, N., Cupşa, I.Gh., Războiul pentru independenţa naţională a României 1877-

1878, Bucureşti, Editura Politică, 1967. Alexandrescu, V., Căzănişteanu, C., Opinii străine despre armata română în războiul

pentru independenţă din 1877-1878, în Revista de istorie, 30, 1977, 4, p. 691-708. Apostol, Cornelia, Activitatea diplomatică a lui Costache Negri pentru întărirea

autonomiei Principatelor Unite, în Muzeul Naţional, IV, 1978. Berindei, D., Alexandru Ioan Cuza şi independenţa României, în Memoriile Secţiei de

Ştiinţe Istorice şi Arheologie, seria IV, tom. XXII, 1997, p. 23-27. Berindei, D., Constituirea statului naţional român în context european, în vol. Cuza Vodă.

In memoriam, Iaşi, 1973, p. 113-146. Berindei, D., Constitution de la frontière spirituelle française dans les Pays roumains, în

Revue Roumaine d’Histoire, 35, 1996, 1-2. Berindei, D., Cucerirea independenţei reflectată în corespondenţa vremii, în Muzeul

Naţional, IV, 1978, p. 211-214. Berindei, D., Cucerirea independenţei României (1877-1878), Bucureşti, Editura Ştiinţifică,

1967. Berindei, D., Cuza Vodă şi ordinul Unirii. O încercare de instituire a unei decoraţii

naţionale, în Revista istorică română, XVII, 1947, p. 98-106. Berindei, D., De la Unirea Principatelor la Independenţa României, în vol. Independenţa

României (coord. Şt. Pascu), Bucureşti, Editura Academiei, 1977, p. 115-134. Berindei, D., Epoca Unirii, Bucureşti, Editura Academiei, 1979. Berindei, D., Guvernele lui Alexandru Ioan Cuza (1859-1866), în Revista arhivelor, II,

1959, 1. Berindei, D., Ion Ghica – făuritor şi martor al istoriei României, în Memoriile Secţiei de

Ştiinţe Istorice şi Arheologie, seria IV, tom XXII, 1997, p. 19-22. Berindei, D., Legături şi convergenţe istorice româno-franceze, în Revista de istorie, 32,

1979, 3, p. 405-428. Berindei, D., L’independence de la Roumanie 1877, Bucarest, Editions Meridiane, 1976. Berindei, D., La Roumanie et les événements balkaniques des années 1875-1876, în Revue

Roumaine d’Histoire, 15, 2, 1976, p. 207-223. Berindei, D., Unirea Principatelor – preludiu al independenţei de stat depline a României,

în Anale de Istorie, XXI, 1975, 3. Berlescu, D., O pagină din istoria contemporană a României: Recunoaşterea

Independenţei. Comunicare, în Studii şi Cercetări Ştiinţifice, Iaşi, 4, 1953, 1-4, p. 513-543.

Bodunescu, I., Diplomaţia românească în slujba independenţei, Iaşi, Editura Junimea, 1978. Boicu, L., Geneza „chestiunii române” ca problemă internaţională, Iaşi, Editura

Junimea, 1975. Boicu, L., O nouă etapă a desfăşurărilor internaţionale (1768-1792), în Românii în istoria

universală, vol. I (coordonatori I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian), Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”, 1986, p. 212-222.

Boicu, L., Principatele Române – „piatră de încercare” în evoluţia raporturilor internaţionale (1768-1774), în Românii în istoria universală, vol. I (coordonatori I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian), Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”, 1986, p. 169-

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

211. Boitoş, Olimpiu, Raporturile Românilor cu Cedru-Rollin şi radicalii francezi în epoca

revoluţiei de la 1848, Bucureşti, Cartea Românească, 1940. Bolintineanu, D., Viaţa lui Cuza Vodă, ediţia a V-a, Bucureşti, 1873. Bossy, R.V., Agenţia diplomatică a României în Paris şi legăturile franco-române sub

Cuza-Vodă, Bucureşti, Editura Cartea Românească, 1931. Buşe, C., Unele consideraţii privind viaţa economică a României între 1862-1876, în

Analele Universităţii Bucureşti, XXII, 1973, 2, p. 79. Căzan, Gh., Recunoaşterea internaţională a independenţei României. Stabilirea relaţiilor

diplomatice cu Austro-Ungaria şi Rusia. Poziţia Germaniei, Angliei, Franţei şi Italiei, în vol. Reprezentanţele diplomatice ale României, I (1859-1917), Bucureşti, Editura Politică, 1967.

Căzan, Gh.N., Rădulescu-Zoner, Ş., România şi Tripla Alianţă 1878-1914, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979.

Căzănişteanu, C., Gândirea şi practica militară românească în slujba realizării idealului de unitate şi independenţă naţională (1821-1877), în Revista de istorie, 33, 1980, 4.

Căzănişteanu, C., Ionescu, M.E., Războiul neatîrnării României. Împrejurări diplomatice şi operaţii militare. 1877-1878, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977.

Câncea, Paraschiva, Opoziţia parlamentară faţă de alegerea lui Carol de Hohenzollern ca domnitor al României, în Studii şi Articole de Istorie, X, 1967, p. 173-181.

Chiriţă, Gr., Armata, detronarea lui Cuza Vodă şi Carol de Hohenzollern, în Revista Istorică, S.N., III, 1992, 9-10 şi III, 1992, 11-12.

Chiriţă, Gr., Atitudinea puterilor europene faţă de proclamarea independenţei României, în Revista de Istorie, 30, 1977, 4, p. 673-690.

Chiriţă, Gr., De la domnia pământeană la dinastia de Hohenzollern (1859-1866). Prerogativele şi însemnătatea domniei în edificarea statului român modern (II), în Revista Istorică, S.N.,, V, 1994, 7-8 şi VI, 1995, 1-2.

Chiriţă, Gr., Preludiile şi cauzele detronării lui Cuza-vodă, în Revista de Istorie, 29, 1976, 3. Chiriţă, Gr., România la 1866. Coordonate ale politicii interne şi internaţionale, în Revista

de Istorie, 31, 1978, 2, p. 2197-2220. Chiriţă, Gr., România şi Conferinţa de la Paris – februarie-iunie 1866 (II), în Revista de

Istorie, 38, 1985, 11. Ciachir, N., Criza balcanică din anii 1875-1878 şi poziţia României, în Muzeul Naţional, IV,

1978, p. 137-144. Ciachir, N., Contribuţii la istoricul relaţiilor politice româno-otomane (1812-1914), în

Muzeul Naţional, VII, 1983. Ciachir, N., Războiul pentru independenţa României în contextul european (1875-1878),

Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977. Ciachir, N., Rolul României în lupta de eliberare a popoarelor din sud-estul Europei în

anii 1875-1878, în Anale de Istorie, 27, 1981, 3, p. 87-109. Ciachir, N., România în sud-estul Europei. 1848-1886, Bucureşti, Editura Politică, 1968. Ciachir, N., Statele din sud-estul Europei şi lupta lor pentru independenţă, în Anale de

istorie, 3, 1983, p. 54-70. Ciurea, D., Alexandru Ioan Cuza şi rolul personalităţii, în Anuarul Institutului de Istorie şi

Arheologie „A.D. Xenopol”, Iaşi, X, 1973. Ciurea, D., Preludiile diplomatice ale războiului din 1877, în Anuarul Institutului de Istorie

şi Arheologie „A.D. Xenopol”, Iaşi, 14, 1977, p. 463-466. Cliveti, Gh., Geneza şi instituirea garanţiei colective a puterilor semnatare ale Tratatului

de la Paris (1856) asupra Principatelor Române, în Anuarul Istitutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”, Iaşi, (I) XX, 1983, (II) XXII/2, 1985.

Cliveti, Gh., Interferenţe româno-germane în raporturile politice internaţionale la 1866, în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”, Iaşi, XXIII/2, 1986.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Cliveti, Gh., România şi conflictul franco-german (1870-1871), în Anuarul institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”, Iaşi, XXIV/2, 1987, p. 157-180.

Cliveti, Gh., România şi crizele internaţionale 1853-1913, Iaşi, Editura Fundaţiei „Axis”, 1997.

Cliveti, Gh., România şi puterile garante 1856-1878, Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”, 1988. Constantiniu, Fl., Independenţa şi sfidarea integrării, în Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice

şi Arheologie, seria IV, tom XXII, 1997, p. 51-54. Corbu, C., Condiţiile şi împrejurările imediate ale proclamării independenţei de stat

depline a României la 9 mai 1877, în Revista arhivelor, 2, 1977, p. 126-136. Corbu, C., 1877-1878. Războiul naţional şi popular al românilor pentru independenţă

deplină, Bucureşti, Editura Politică, 1977. Corivan, N., Alegerea ca domn a lui Al.I. Cuza, în vol. Cuza vodă. In Memoriam, Iaşi,

Editura Junimea, 1973. Corivan, N., Lupta diplomatică pentru cucerirea independenţei României, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1977. Corivan, N., Mihail Kogălniceanu şi independenţa României, în Muzeul Naţional, IV, 1978. Corivan, N., Relaţiile diplomatice ale României de la 1859 la 1877, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984. Cristian, V., Consideraţii privind locul României în relaţiile internaţionale după cucerirea

independenţei, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al.I. Cuza”. Istorie, Iaşi, 23, 1977, p. 31-37.

Cristian, V., Istoria modernă a Franţei în viziunea lui Nicolae Iorga, Extras din Analele ştiinţifice ale Universităţii „Al.I. Cuza” Iaşi, t. XXI, 1975, p. 51-56.

Cristian, V., La Roumanie et les traités de paix de San Stefano et de Berlin, în Revue Roumaine d’Histoire, 17, 1978, 1, p. 51-56.

Cristian, V., România şi Congresul de pace de la Berlin (1878), în Românii în istoria universală, vol. I (coordonatori I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian), Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”, 1986, p. 301-323.

Cristian, V., Iacob, Gh., Consideraţii privind locul României în contextul european după cucerirea Independenţei, în Românii în istoria universală, vol. I (coordonatori I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian), Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”, 1986, p. 324-333.

Cristian, V., Russu, V., Recunoaşterea şi însemnătatea independenţei, în vol. Independenţa. Lupta milenară a poporului român, Iaşi, Editura Junimea, 1977, p. 86-96.

Dumitriu, Mircea, Despre conţinutul şi semnificaţia convenţiei româno-ruse din 4/16 aprilie 1877, în Muzeul Naţional, IV, 1978.

Filimon, A., Tendinţe convergente şi acţiuni comune: România şi Belgia, în Românii în istoria universală, vol. I (coordonatori I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian), Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”, 1986, p. 334-348.

Florescu, G.G., Aspecte privind poziţia internaţională a Ţării Româneşti în anul revoluţionar 1848, în Studii şi materiale de istorie modernă, vol. III, Bucureşti, 1963

Giurescu, C.C., Viaţa şi opera lui Cuza Vodă, Bucureşti, 1970. Henry, Paul, L’Abdication du Prince Couza et l’avènement de la dynastie de

Hohenzollern au trône de Roumanie, Paris, 1930. Iancu, Carol, Evreii din România (1866-1919). De la excludere la emancipare, Bucureşti,

Editura Hasefer, 1996. Independenţa României (redactor responsabil Şt. Pascu), Bucureşti, Editura Academiei,

1977. Ionescu, Traian, Atitudinea diplomaţiei franceze în problema Mării Negre şi Dunării de

Jos, de la Congresul de la Paris (1856), până la Congresul de la Berlin (1878), în Revista de istorie, 33, 1980, 11.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Ionescu, Traian, Diplomaţia franceză şi problema Mării Negre (1856-1878), în Revista de Istorie, 33, 1980, 11.

Iordache, A., Sub zodia Strousberg. Viaţa politică din România între 1871-1878, Bucureşti, Editura Globus, 1991.

Iordăchescu, Lăcrămioara, Un consul francez în Principate: Adolph Billecocq, în vol. Istoria – o meditaţie asupra trecutului. Profesorului Vasile Cristian la a 65-a aniversare (coordonatori Gabriel Bădărău, Gheorghe Cliveti, Mihai Cojocariu), Iaşi, Tipo Moldova, 2001, p. 259-278.

Iorga, N., Acţiunea militară a României. În Bulgaria cu ostaşii noştri, Vălenii de Munte, Tipografia Societăţii Tipografice „Neamul Românesc”, 1913.

Iorga, N., Cuza Vodă şi duşmanii săi a doua zi după detronare, Vălenii de Munte, 1909. Iorga, N., Legături cu Franţa în epoca Unirii, în Revista Istorică, XXI, 1935, p. 89-93. Iorga, N., Politica externă a regelui Carol I, Bucureşti, 1923. Iorga, N., Politica externă a regelui Carol I, Bucureşti, Editura Glykon, 1991. Iorga, N., Războiul pentru Independenţa României. Acţiuni diplomatice şi stări de spirit,

Bucureşti, Cultura Naţională, 1927. Istina, M.Al., „Chestiunea evreiască” şi raporturile româno-franceze (1866-1880). Câteva

consideraţii, în Carpica, XXX, 20001, p. 209-216. Istina, M.Al., Criza orientală şi relaţiile româno-franceze (1875-1878), în Carpica, XXIX,

2000, p. 243-266. Istina, M.Al., Franţa şi problema independenţei României (1866-1875), în Carpica, XXXI,

2002, p. 191-198. Istina, M.Al., Franţa şi problema prinţului străin (începutul sec. XIX-1866), în Carpica,

XXVIII, 1999, p. 229-254. Lăzărescu, D.A., Lord Salisbury, 1830-1902, în Diplomaţi iluştri, vol. IV, Bucureşti, Editura

Politică, 1983. Lemny, Şt., Românii în istoriografia franceză din secolul XVIII, în Românii în istoria

universală, vol. I (coordonatori I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian), Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”, 1986, p. 152-162.

Lungu, C.M., Transilvania în raporturile româno-austro-ungare (1876-1886), Bucureşti, Editura Viitorul Românesc, 1999.

Maciu, V., Acţiunea diplomatică a României pentru obţinerea dreptului de a încheia convenţii comerciale (1873-1875), în Analele Universităţii Bucureşti. Istorie, 20, 1971, 2. p. 85-114.

Maciu, V., Condiţiile internaţionale ale independenţei României, în Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice. Academia Română, seria 4, tom 2, 1977, p. 99-111.

Maciu, V., Condiţiile interne ale proclamării independenţei României, Bucureşti, Societatea de Ştiinţe Istorice şi Filologice, 1955.

Maciu, V., Cu privire la războiul pentru independenţa României, în Studii. Revistă de istorie, 10, 1957, 4.

Maciu, V., Diplomaţia românească şi recunoaşterea independenţei, în vol. Independenţa României (redactor responsabil Ştefan Pascu), Bucureşti, 1977, p. 301-312.

Maciu, V., Încheierea Convenţiei româno-ruse din 4/16 aprilie 1877, în Muzeul Naţional, IV, 1978.

Maciu, V., Premisele proclamării independenţei României, în Studii. Revistă de istorie, 20, 1967, 3, p. 411-438.

Maciu, V., România şi Conferinţa din Constantinopol din decembrie 1876 – ianuarie 1877, în Analele Universităţii Bucureşti. Istorie, 6, 1957, 9, p. 165-184 (versiune franceză în Revue Roumaine d’Histoire, L, 1962, 2, p. 325-350).

Maciu, V., România şi Congresul de la Berlin (1878), în Anale de Istorie, 24, 4, 1978, p. 37-50.

Maciu, V., România şi redeschiderea chestiunii orientale în iulie 1875 – iulie 1876, în

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Analele Universităţii Bucureşti. Istorie, 15, 1966, p. 121-148. Maciu, V., Tratative pentru încheierea convenţiei ruso-române din 4/16 aprilie 1877, în

Muzeul Naţional, IV, 1978, p. 17-23. Maksutovici, Gelcu, Albania, în vol. Afirmarea statelor naţionale independente unitare

din centrul şi sud-estul Europei (1821-1923) (coord. Viorica Moisuc, Ion Calafeteanu), Bucureşti, Editura Academiei, 1979.

Mamina, I., Bulei, I., Guverne şi guvernanţi (1866-1916), Bucureşti, Editura Silex, 1994. Manea, M., Proiectul Regatului Daciei în viziunea diplomaţiei europene în secolul al

XVIII-lea, în Studii şi Articole de Istorie, LIX, s.n., 1992, p. 31-41. Marinescu, Beatrice, Great Britain and the Recognition of Romania’s State Independence

(1880), în Revue Roumaine d’Histoire, 15, 1976, 1, p. 71-79. Marinescu, Beatrice, Rădulescu-Zoner, Ş., Rapoarte consulare inedite cu privire la

activitatea diplomatică de la Bucureşti în preajma şi în timpul războiului pentru independenţa României, în Revista de Istorie, 30, 5, 1977, p. 829-842.

Mărieş, Stela, Abolirea jurisdicţiei consulare în România, parte integrantă a luptei pentru independenţă naţională, în Revista de Istorie, 30, 1977, 1, p. 5-21.

Milin, Miodrag, Relaţiile politice româno-sârbe în epoca modernă, Bucureşti, Editura Academiei, 1992.

Mureşan, C., Ecoul independenţei României în opinia publică internaţională, în vol. Independenţa României (redactor responsabil Ştefan Pascu), Bucureşti, Editura Academiei, 1977.

Orghidan, E., Consideraţii privind activitatea Locotenenţei Domneşti (februarie-mai 1866) pe plan economico-social), în Studii şi Articole de Istorie, S.N., LXII, 1995, p. 161.

Oţetea, Andrei, Înfiinţarea consulatelor franceze în Ţările Române, în Revista Istorică, 1932, p. 330.

Oţetea, Andrei, L’acord d’Osborne (9 aôut 1857), în Revue Roumaine d’Histoire, nr. 4, 1964, p. 691-692, 695.

Platon, Al.F., Imaginea Franţei în Principatele Române; modalităţi de receptare (sec. XVIII-XIX), în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie «A.D. Xenopol», XVIII, 1981.

Platon, Gh., Afirmarea suveranităţii României în preajma războiului din 1877-1878. Mărturii din arhivele diplomatice ale Belgiei, în Studii şi materiale de istorie modernă, V, 1975, p.137-188.

Platon, Gh., Despre programul naţional al revoluţiei de la 1821. 120 de ani de la revoluţia naţională condusă de Tudor Vladimirescu, în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Al.I. Cuza”, Istorie, Iaşi, tom XVII, 1971, fasc. 1, p. 15-30.

Platon, Gh., Franţa şi Principatele dunărene în epoca de constituire a naţiunii, de formare a statului naţional român, în Cercetări Istorice, s.n., Iaşi, IX-X, 1978-1979.

Platon, Gh., Independenţa României (1877-1878). Dramatismul unui mare act naţional, în Memoriile Secţiei de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, seria IV, tom, XXII, 1997, p. 41-50.

Platon, Gh., Revoluţiile române de la 1821 şi 1848 şi problema independenţei naţionale. Context naţional şi internaţional, în Românii în istoria universală, vol. I (coordonatori I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian), Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”, 1986.

Platon, Gh., 1866 - începutul „revoluţiei pentru independenţă”. Ecouri în presa europeană (I), în Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie „A.D. Xenopol”, Iaşi, XXI, 1984, p. 439-452.

Popescu, P.D., Dicţionar istoric: diplomaţi români în epoca modernă, în Studii şi Articole de Istorie, S.N., LXII, 1995.

Porţeanu, Al., Preludii diplomatice ale independenţei, în Muzeul Naţional, IV, 1978. Rădulescu-Valasoglu, Irina, Alexandru Ioan Cuza şi politica europeană, Bucureşti, Editura

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Academiei, 1974. România în războiul de independenţă (1877-1878), (coordonator principal Ioan Coman),

Bucureşti, 1977. Russu, V., Constituţia de la 1866 şi ideea de independenţă, în Analele Ştiinţifice ale

Universităţii „Al.I. Cuza”, Iaşi, tom. XXII, secţ. III-a, Istorie, 1976, p. 11-18 Russu, V., Cauzele luptelor politice dintre grupările liberale şi conservatoare în anii

instabilităţii guvernamentale şi parlamentare (1866-1871), în Cercetări Istorice, S.N., IX-X, 1978-1979.

Russu, V., Instituirea şi organizarea regimului politic al burgheziei şi moşierimii (februarie-iunie 1866), în Analele Ştiinţifice ale Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, Iaşi, Istorie, XVI, 1972, fasc. 2, p. 135-155.

Russu, V., „Monstruasa coaliţie” şi detronarea lui Alexandru I. Cuza, în vol. Cuza Vodă. In Memoriam, Iaşi, 1973.

Russu, V.M., Cliveti, Gh., Drumul spre independenţă (1856-1877), în Românii în istoria universală, vol. I (coordonatori I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian), Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”, 1986, p. 269-300.

Scurtu, I., Bulei, I., Democraţia la români, 1866-1938, Bucureşti, Editura Humanitas, 1990. Stan, Apostol, Grupări şi curente politice în România între Unire şi Independenţă (1859-

1877), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979. Stan, Apostol, Independenţa statală în gândirea şi practica politică a anilor 1859-1877, în

Revista de Istorie, 28, 1875, 10. Stoean, Gh.D., Pană, I.Gh., Epopeea independenţei României, Cluj-Napoca, Editura Dacia,

1977. Sturdza, D.A., Însemnătatea europeană a realizării definitive a dorinţelor rostite de

Divanurile ad-hoc în 7/19 şi 9/21 octombrie 1857, în ARMSI, s.II, tom. XXXIV, 1911-1912.

Şendrulescu, Gh., Încheierea tratativelor duse de guvernul român pentru răscumpărarea căilor ferate de la Societatea acţionarilor drumurilor de fier din România, în Analele Universităţii Bucureşti. Istorie, XXII, 1973, 2, p. 63-80.

Şendrulescu, Gh., Tratativele duse de guvernul român pentru răscumpărarea căilor ferate de la Societatea acţionarilor drumurilor de fier din România în a doua jumătate a anului 1879, în Analele Universităţii Bucureşti. Istorie, XXI, 1972, 1, p. 127-140.

Şendrulescu, I.Gh., Evoluţia ideii de independenţă la români între anii 1821-1877, în Carpica, IX, 1977.

Ştefănescu, L., Valenţe naţionale şi internaţionale ale proclamării independenţei de stat a României la 9 mai 1877, în Carpica, IX, 1977, p. 112-120.

Ştefănescu, Şt., La Romanité – facteur d’indentité et d’intégration du peuple roumain dans la civilisation européenne, în vol. In Honorem emeritae Ligiae Bârzu. Timpul Istoriei. I. Memorie şi patrimoniu/Le temps de l’histoire. I. Mémoire et patrimoine (vol. îngrijit de Miron Ciho, Vlad Nistor, Daniela Zaharia), Bucureşti, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Istorie, Centrul de istorie comparată a societăţilor antice, 1997.

Timofte, Mihai, România la 1870-1871. Monarhie sau republică (Studiu de caz asupra scenei politice interne şi internaţionale), Iaşi, 1996.

Vasilescu, Anca, Recunoaşterea independenţei României de către Italia, în Muzeul Naţional, IV, 1978, p. 591-595.

Velichi, C.N., La Roumanie et le mouvement révolutionnaire bulgare de libération nationale (1850-1878), Bucureşti, Editura Academiei, 1878.

Velichi, C.N., Răscoala antiotomană bulgară din aprilie 1876, în Revista de Istorie, 29, 3, 1976, p. 373-394.

Velichi, C.N., Relaţiile româno-turce în perioada februarie-iulie 1866. Înfiinţarea

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Comitetului central secret bulgar la Bucureşti şi legăturile acestuia cu guvernul român, în Studii. Revistă de istorie, 16, 4, 1963, p. 843-866.

Velichi, C.N., România în sud-estul Europei (1800-1912), în vol. România în sud-estul Europei, Bucureşti, Editura Politică, 1979.

Velichi, C.N., România şi mişcarea de eliberare a popoarelor din Balcani (1866-1876), în Revista Arhivelor, 54, 1, 1977, p. 47-53.

Velichi, C.N., România şi renaşterea bulgară, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980.

Vitcu, D., Personalitatea şi epoca lui Alexandru I. Cuza în viziunea contemporanilor din lumea nouă, în Românii în istoria universală, vol. I (coordonatori I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian), Iaşi, Universitatea „Al.I. Cuza”, 1986, p. 258-268.

Vlad, Radu-Dan, Consideraţii asupra structurii capitalului în România, 1864-1878, în Revista Istorică, s.n., 4, 1993, 3-4.

Xenopol, A.D., Domnia lui Cuza Vodă, vol. II, Iaşi, 1903. Zaharia, D., Politica externă a României în anii 1876-1877, oglindită în actele diplomatice

ale Agenţiei italiene din Bucureşti, în Carpica, IX, 1977. Zane, G., Probleme de economie financiară în timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza,

în vol. Cuza Vodă. In Memoriam, Iaşi, 1973.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

NEAMUL CANCICOV ÎN DATE ISTORICE, GENEALOGICE ŞI

ICONOGRAFICE

Elena Ungureanu

Aşadar, Cancicov! Iată-ne în faţa unui patronim care, dacă sub aspect

fonematic nu se înscrie în cele cu sufixe specific româneşti, a fost însă purtat cu multă demnitate de o pleiadă de figuri remarcabile pe scena social-politică şi culturală a României din veacurile XIX-XX. Este îndeobşte cunoscut că după anul 1989 s-a scris relativ mult despre principalii protagonişti ai acestei familii – Elena, Mircea, Georgeta sau Vasile Cancicov – în timp ce alţi membri au trecut aproape neobservaţi, deşi în diferite perioade s-au remarcat printr-o prezenţă activă în viaţa social-politică locală şi chiar naţională.

O asemenea realitate ne-a condus la ideea unei prezentări de ansamblu a acestui neam, sintetizând datele celor despre care s-a mai scris, dar completându-le şi cu unele informaţii mai puţin cunoscute şi dezvoltând într-o mai mare măsură pe cele despre alţi membri – informaţii care au şi o consistentă încărcătură inedită, ca rezultat al unei cercetări şi investigări minuţioase a surselor documentare, dar şi a unor mărturii ale celor din anturajul familiei ce au mai putut fi găsiţi în viaţă.

Pentru o redare cronologică şi cât mai fidelă a informaţiilor, vom respecta succesiunea genealogică a familiei pe care am reprodus-o pe baza surselor documentare.

1. Alexandru T. Cancicov Originea primilor Cancicovi pe aceste meleaguri trebuie căutată în judeţul

Neamţ, întrucât cel de care ne ocupăm îl aflăm în unii din anii de la jumătatea veacului al XIX-lea în comuna Dăneşti.

Puţine informaţii s-au păstrat despre cel care a fost bunicul binecunoscutului Mircea Cancicov şi al fraţilor săi, iar una din cele de care beneficiem, pe cât este de tranşantă, pe atât este şi de tendenţioasă. Aceasta rezultă dintr-un articol adresat lui Mircea Cancicov, publicat în ziarul Curentul Bacăului în anul 1929, sub semnătura lui I. I. Stoican, din care redăm următorul fragment: „Unii şi-aduc aminte de o colibă în mijlocul unei grădini de zarzavat, de un omuleţ roşcovan şi-ndesat, care purta brâu lat şi şalvari şi care toată ziulica uda ridichile şi prazul. Acest om brav, se spune, era bunicul d-tale, care n-a fost vinovat nici de unele tragedii care au urmat în familia lui mai târziu”1. Se referea desigur, la tragicul accident în care murise Vasile Cancicov, unchiul lui Mircea împreună cu soţia sa, Augusta, copiii rămânând orfani de ambii părinţi. Din cele relatate despre aspectul îmbrăcămintei, dar şi din fonologia patronimică se poate deduce naţionalitatea bulgară a acestuia, ca să nu mai accentuăm şi cu faptul că grădinăritul reprezenta o ocupaţie predilectă a acestui popor. Grădinăritul pe care îl

1 I.I. Stoican, Ploşniţa de aur, în Curentul Bacăului, an I, nr. 6, 3 august 1929, p. 1.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

practica Alexandru Cancicov poate fi localizat pe Valea Siretului, întrucât soţia sa, Maria, era din satul Schineni, din actuala comună Săuceşti, aşa cum o aflăm şi în anul 1886, după decesul soţului său. Pledează în faţa acestor argumente şi faptul că un asemenea loc în care se practica grădinăritul din apropierea satului Schineni este cunoscut şi astăzi în conştiinţa publică sub toponimul „La bulgărie”.

2. Theodor Al. Cancicov Este primul din cei trei copii ai lui Alexandru Cancicov şi care s-a născut în

oraşul Piatra Neamţ în anul 18452. Din puţinele informaţii găsite în registrele de stare civilă ale Primăriei Bacău, rezultă că era funcţionar al acestei instituţii, în jurul anului 1890 ocupând chiar şi funcţia de secretar3.

În anul 1871 s-a căsătorit cu Raluca, în vârstă de 18 ani (fiica funcţionarului Ion Stanciu)4 şi care va deveni o bună mamă, dând naştere la şase copii, de a căror educaţie se va preocupa îndeaproape, nepermiţându-şi altceva decât condiţia de casnică5. De pregătirea copiilor pentru viaţă nu va fi mai prejos nici soţul ei, Theodor Cancicov, care împreună cu trei din pruncii săi – Elena, Vasile şi Alexandru – vor fi printre primii ctitori ai Bibliotecii „C. Sturza” din Bacău, inaugurată în anul 18936.

În imaginea alăturată, Raluca Cancicov cu doi din fiii săi, Mircea şi Margareta-Teodora, în

curtea casei, la 2 septembrie 1913.

3. Vasile Al. Cancicov Al doilea fiu al soţilor Alexandru şi Maria Cancicov s-a născut în anul 18477.

A avut o proprietate (casă şi teren) în str. Cetatea Albă Nr. 6 din Bacău (azi str. Ana Ipătescu). Soţia sa, Augusta, fiică a lui Nicolai Nichitachi din Bacău, era mai tânără cu 11 ani decât el8 (se născuse în anul 1858) şi a dat viaţă la şase copii, ultimul născându-se în anul 1884.

După cum rezultă din actele de stare civilă, la naşterea primului copil, a Aureliei, Augusta avea doar 19 ani, iar în anul 1897 ambii soţi nu mai erau în viaţă, fapt ce evidenţiază că mama copiilor murise înainte de a împlini vârsta de 39 de ani, iar tatăl, înaintea împlinirii vârstei de 50 de ani9. La această tragedie făcuse aluzie şi ziaristul I.I. Stoican în amintitul articol din Curentul Bacăului, probabil în urma unui accident casnic (incendiu, asfixiere etc.) fapt ce se deduce dintr-o relatare a Aureliei ce o va face mai târziu, prin care arăta că a rămas sărmană şi fără nici un bun imobiliar.

4. Anghelina Al. Cancicov

2 An rezultat din actele de naştere ale fiilor săi. 3 Gr. Grigorovici, Bacăul din trecut şi de azi, Bacău, 1933, p. 110. 4 Arhivele Naţionale Bacău, fond Primăria Bacău, Starea civilă, d. 48/1871, f. 48. 5 Vezi fig. anexată în care apare alături de Mircea şi Margareta-Teodora , doi din fiii săi. 6 Marilena Donea, Ioan Lazăr Paraschiv, Radu Stoian, Biblioteca Publică Bacău, Centenar 1893-1993, Bacău, 1993, p. 49. 7 Arhivele Naţionale Bacău, Colecţia Registre de Stare Civilă, d. 74/1874, f. 41. (An dedus, fiind martor). 8 Ibidem, d. 139/1882, f. 8. 9 Arhivele Naţionale Bucureşti, fond Ministerul Cultelor şi Instrucţiunii Publice, d. 70/1898, f. 151.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Era cel de al treilea şi ultimul copil al lui Alexandru T. Cancicov şi al soţiei sale Maria. Anghelina văzuse lumina zilei la 18 martie 1861 în comuna Dăneşti judeţul Neamţ10, fapt ce dovedeşte că primii Cancicovi îşi aveau obârşia şi primele proprietăţi în acel teritoriu, după care s-au extins şi în judeţul Bacău prin alianţe matrimoniale. În anul 1886, la vârsta de 25 de ani, se va căsători cu Alexandru Vernier11, născut în comuna Bârsăneşti, judeţul Bacău, la 17 martie 1861, fierar de profesie şi domiciliat în Bacău.

5. Ileana Th. Cancicov A fost prima din cei şase copii ai familiei Theodor şi Raluca Cancicov, văzând

lumina zilei la 29 septembrie 187212, în str. Justiţiei Nr. 153, azi str. Vasile Alecsandri.

Între anii 1894-1897, cu o bursă din Fondul Adamachi, a urmat cursurile Facultăţii de Ştiinţe din Iaşi, după care este numită inspector în Ministerul Culturii şi Instrucţiunii Publice pentru şcolile private de fete din ţară, funcţie pe care o ocupă până în anul 1905.

De pe această poziţie contribuie la dezvoltarea reţelei grădinilor de copii în baza Legii şi Regulamentului din anul 1896, iniţiate de ministrul Petru Poni şi susţinute în Parlament prin Expunerea de motive a lui Spiru Haret. În acest context, Elena Cancicov a ajutat şi la înfiinţarea în anul 1905 a primei grădini de copii particulare din oraşul Bacău.

Între anii 1905-1910 o găsim profesoară la Externatul de Fete Nr. 1 din Craiova, iar între 1910-1916, profesoară la Azilul „Elena Doamna” din Bucureşti. Odată cu intrarea României în război, la jumătatea lunii august 1916, se înscrie voluntară ca soră de caritate a Crucii Roşii din România, lucrând sub conducerea Clotildei Averescu la Spitalul militar de răniţi Nr. 360 „Regina Maria”, din Bucureşti. La retragerea spitalului spre Moldova se îmbolnăveşte de febră recurentă, găsindu-şi sfârşitul la 21 ianuarie 1917. A fost înhumată în Cimitirul Eternitatea din Iaşi. Pentru meritele sale profesionale ca şi pentru dăruirea sufletească a primit importante distincţii şi medalii, inclusiv post-mortem13.

Mormântul Elenei Cancicov, eroină a primului război mondial, împreună cu al altei

familii (Fam. Citirigă), aflat în Cimitirul Eternitatea din Iaşi (Monumentul aflat în plan central).

6. Vasile Th. Cancicov S-a născut în locuinţa din str. Justiţiei nr. 153, la 16 octombrie 187314, pe când

mama avea 22 ani, iar tatăl 28 ani. După studiile primare efectuate în Bacău, îşi continuă studiile liceale la Iaşi, iar cele universitare la Bucureşti. În anul 1894, ca

10 Arhivele Naţionale Bacău, fond Registre Stare Civilă, d. 162/1886, f. 123. 11 Ibidem. 12 Arhivele Naţionale Bacău, fond.cit., d. 55/1872, f. 339. 13 Detalii despre viaţa şi activitatea sa, vezi Elena Ungureanu, Elena Cancicov – o eroină a oraşului

Bacău din primul război mondial, în Carpica, vol. XXXII/2003, p. 152-155. 14 Arhivele Naţionale Bacău, fond cit., d. 64/1873, f. 337

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

student, este unul din protagoniştii puternicelor manifestaţii studenţeşti împotriva verdictului dat la Cluj de către autorităţile austro-ungare împotriva conducătorilor mişcării memorandiste, care fuseseră condamnaţi la ani grei de închisoare15.

Ca membru al Partidului Conservator-Democrat condus de Take Ionescu, în anul 1899 devine deputat în Cameră din partea acestei formaţiuni politice. Într-o perioadă în care în cercurile politice europene se dezbătea problema rezolvării diferendelor dintre state pe bază de arbitraj (problemă ce anticipa cu mai mulţi ani viitorul Pact Briand-Kellog, semnat în 1928 şi care va fi tot un fiasco), va reprezenta Parlamentul României la conferinţele de la Viena (1903), Londra (1906) şi Berlin (1908). În urma dezbaterilor sterile pe această temă va ajunge la concluzia că realizarea unui Tribunal Internaţional de Arbitraj nu ar fi mai mult decât o himeră, într-o Europă în care o ţară ca Germania „sfidează prin puterea ei militară lumea întreagă”16.

Atunci când a sosit timpul deciziei României de a intra în război, este alături de Take Ionescu – vehement susţinător al alianţei cu ţările care luptau împotriva Puterilor Centrale – dar va avea ghinionul ca ocupaţia germană asupra Capitalei să îl surprindă grav bolnav, fiind considerat ostatec de război timp de 288 de zile, egal împărţite în trei localităţi: 96 de zile în arest celular la „Imperial” alături de C. Rădulescu-Motru, 96 la Spitalul Colţea şi 96 cu domiciliu forţat în Roşiorii de Vede în calitate de prizonier politic civil. Redăm o părticică din modul cum va consemna în jurnalul său zilnic acest din urmă episod al reţinerii sale ca ostatec, anume ordinul guvernatorului militar german al Capitalei, generalul de infanterie Tülff von Tschepe: „Ridicându-se calitatea de ostatic în baza Ordonanţei mele din 9 mai 1917, cu nr. 6953, dată în România ocupată, lui Vasile Cancicov, avocat şi fost membru al parlamentului, locuind în Bucureşti, Şoseaua Bonaparte nr. 10, ordon ca pe timpul cât va dura războiul să locuiască la Roşiorii de Vede unde îi dau domiciliu forţat”17.

Acele vremuri de coşmar pentru întreaga naţiune le descrie cu multă amărăciune sufletească în jurnalul său ce acoperă perioada 13 august 1916-31 decembrie 1918, cuprins în două volume ce însumează 600 de pagini, sub titlul Impresiuni şi păreri personale din timpul războiului României, publicate în 1921 la Editura Universul din Bucureşti.

Impresiile sale dezvăluie profilul unui analist politic lucid şi pertinent, capabil să selecteze cele mai pregnante aspecte ale vieţii politice şi economico-sociale specifice unui regim de ocupaţie, evidenţiind moralitatea caracterelor tari, ca şi pe cea a trepăduşilor şi laşilor ce hălăduiau în compania ocupanţilor.

La 1 iunie 1931 când omul politic şi memorialistul Vasile Cancicov a trecut în nefiinţă, printre cei ce îi vor omagia memoria va fi şi băcăoanul nostru Grigore Tabacaru, slăvindu-l pentru că „în numele românismului” s-a alăturat împreună cu Take Ionescu celor care avuseseră un cuvânt hotărâtor în intrarea României în război

15 Gh. Pătrar, Vasile Th. Cancicov (I), în ziarul Viaţa băcăoană, nr. 28/2-8 feb. 1995. 16 Ibidem. 17 V. Cancicov, Impresiuni şi păreri personale din timpul războiului României, Bucureşti, Societatea Universul, 1921, vol. II, p. 65-66.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

alături de Antantă, anume Ionel Brătianu şi Nicolae Iorga18.

Vasile Cancicov cu soţia (în stânga) şi fratele său Mircea (în dreapta), cu o nepoată, în Piaţa

Panteonului nr. 11 din Paris, la o cafenea, în ziua de 18 iunie 1926.

Printre distincţiile ce i s-au acordat este şi „Răsplata Muncii pentru Învăţământ, cls. I, acordată prin Decretul regal nr. 4009/20 mai 1913, ca o recunoaştere a activităţii sale didactice la Şcoala Privată Superioară de Ştiinţe de Stat din Bucureşti”19.

7. Alexandru Th. Cancicov S-a născut în Bacău, în str. Catolică nr. 7 (azi, str. Bucovinei) la 1 mai 187620,

fiind al treilea copil al familiei Theodor şi Raluca Cancicov, când aceştia aveau 31 şi respectiv, 23 ani. În acest stadiu al investigaţiilor noastre nu mai deţinem nici o altă informaţie despre viaţa şi activitatea acestui personaj. În una din mărturiile iconografice îl vedem cum arăta la vârsta de 50 de ani alături de fraţii săi Vasile şi August, aflaţi în vizită, în ziua de 8 septembrie 1926, la cel din urmă, care în calitate de ofiţer era detaşat la o unitate militară din Piteşti (vezi fig. de mai jos).

8. August Th. Cancicov S-a născut în Bacău, în str. Justiţiei nr. 24 (azi, str. Vasile Alecsandri), la 11

decembrie 187721, fiind al patrulea fiu al familiei Theodor şi Raluca Cancicov. După absolvirea liceului, a îmbrăţişat cariera militară, parcurgând ierarhia până la gradele de ofiţer superior. Stabilindu-se în oraşul Galaţi, a cunoscut o femeie, pe nume Nataliţa, care avea doi băieţi dintr-o căsătorie anterioară şi care se vor stabili ulterior în oraşul Bârlad22.

În imaginea alăturată, de la stânga la dreapta, fraţii Vasile, Alexandru şi August Cancicov, la

Piteşti, în ziua de 8 sept. 1926.

9. Mircea Th. Cancicov S-a născut în oraşul Bacău la 24 august 1884, în str. Bacău-Ocna nr. 29 (azi,

str. Oituz)23, fiind al cincilea fiu al soţilor Theodor şi Raluca Cancicov. Clasele primare le-a urmat la Şcoala nr. 3 de Băieţi din Bacău (azi, Şcoala nr. 18 „Spiru Harert”), între anii 1891 şi 1895, după care urmează şi absolvă Liceul Ferdinand I în anul 1903. Continuă studiile la Facultatea de Drept din Bucureşti, luând licenţa în anul 1907.

Între anii 1907 şi 1934 practică avocatura în cadrul Baroului Bacău, iar în 1932 i se încredinţează preşidenţia Partidului Liberal din localitate24. La 25 iulie 1926 se

18 Ziarul Bacăul, nr. 171/1 iunie 1931, p. 1. 19 Monitorul Oficial Nr. 47/2 iunie 1913, p. 2089. 20 Arhivele Naţionale Bacău, fond cit., d. 91/1876, f. 171. 21 Ibidem, d. 98/1877, f. 379. 22 Cf. informaţiei dată de d-na Ancuţa Citirigă din Iaşi. 23 Arhivele Naţionale Bacău, d. 148/1884, f. 323. 24 Detalii despre activitatea profesională şi politică a lui Mircea Cancicov vezi în următoarele materiale: Vilică Munteanu, Un fiu al Bacăului: Mircea Cancicov, în Carpica, XXIV, 1993, p. 239-242; Jean

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

căsătoreşte cu Georgeta, în vârstă de 27 ani, fiica lui Petre Jurgea-Negrileşti. Mariajul s-a încununat cu nunta de la conacul familiei Jurgea din Poeni (vezi imaginea de mai jos), sat aflat atunci în comuna Godineşti, iar azi în com. Parincea, jud. Bacău. Aşa cum se specifică în înscrisul de pe verso-ul imaginii, petrecerea s-a limitat la un cadru de familie restrâns25.

Credem că este spre delectarea cititorului încercarea de a pătrunde în intimitatea modului cum Georgeta Jurgea l-a cunoscut pe viitorul său soţ, conform confesiunii ce o făcea mareşalului Antonescu şi suitei sale la cina de seară, în calitatea sa de amfitrioană la conacul de la Gioseni, unde timp de 4 luni din primăvara şi vara anului 1944 s-a aflat Comandamentul Armatei Române.

Poeni, 25 iulie 1926. Imagine de nuntă. În centru, mireasa Georgeta în costum naţional (ca şi

nuntaşele) şi mirele, Mircea Cancicov, în frac.

„Mama, care era o mare artistă - povesteşte Georgeta Cancicov -, pe cât era de cheltuitoare, îşi ipotecase moşiile şi nu mai ştia cum să se descurce cu creditorii. Atunci cineva îi recomandă pe Mircea Cancicov, pe atunci un tânăr avocat la baroul din Bacău şi care deja îşi crease oarecare faimă. Câştigase câteva mari procese. Mama primeşte sugestia şi-l invită la Poeni. Era o iarnă straşnică, cu un omăt cât casa. Ziua era minunată, aşa cum sunt zilele însorite pe vreme geroasă, când se face chiciură pe mustăţile şi sprâncenele oamenilor şi-ţi îngheaţă aerul care-l sufli din gură.

Mama mă trimite pe mine să-l iau de la gară (Răcăciuni-n.n.) cu sania. Pun să-mi înhame roibii mei odihniţi şi singură o pornesc la drum. Păi este o bucată bună de mers de la conac la gară ... câţiva km., 10-14, nu pot fi sigură. Când ajung la gară, trenul sosise. Nu-l cunoscusem pe Mircea, dar era cu neputinţă să nu-mi dau seama că el era ... Închipuiţivă un tânăr elegant, înfăşurat într-un palton de oraş, cu o fudulie de guler de blană la gât şi pe cap o pălărie cum era la modă, de fetru gros şi lucios, aşezată pe vârful capului şi cu ochelarii prinşi la rădăcina nasului!

Când l-am văzut aşa de zgribulit, cât pe-aci să mă pufnească râsul. Se plimba în spatele gării să nu îngheţe de tot, săracul. Opresc sania. Vine la mine foarte ceremonios, aşa cum e el de felul lui, şi se prezintă. Îmi cer scuze că l-am făcut să aştepte şi-l poftesc în sanie, arătându-i cum să se strecoare sub şubele din spate, iau hăţurile strâns, un şfichi cailor, şi o pornesc din loc într-un galop nebun.

Caii parcă zburau pe deasupra omătului, zvârlind pulbere de zăpadă, care scânteia ca o puzderie de diamante în soare. După ce mă aştern bine la drum, întorc capul către Mircea să văd ce efect i-a făcut pornirea asta din loc direct la galop, marea mea specialitate cu roibii mei. Când colo, ce să vedeţi? Sania – goală! Unde-i Mircea? A sărit din sanie? Ce s-a întâmplat cu el? Întorc caii şi mân nebuneşte pe drum înapoi.

Când mă apropiam de gară, îl văd pe el încă scuturându-se de zăpada în care fusese zvârlit. Îl ajutau ceferiştii. El îşi ascundea furia într-o demnitate de lord

Ciută, Mircea Cancicov – concitadinul nostru, în Carpica, vol. XXVI/2, 1997, p. 165-167. 25 În notiţa de pe verso-ul fotografiei se consemnează astfel: „25 iulie 1926, Poeni. Aici se vede toată lumea care a fost la nuntă, afară de Tilică şi fotograf”.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

ultragiat. Îl pierdusem din sanie la pornirea mea nebunească: fusese dat peste cap în troianul de zăpadă din spatele gării. Întâmplarea aceasta atâta l-a impresionat pe Mircea, că m-a cerut în căsătorie.

Iaca, să vedeţi ce ţi-i cu soarta omului. Dar faptul curios este acesta că eu, din clipa în care mama mi-a spus că vine Cancicov şi să mă duc să-l iau de la gară, am avut un simţământ ciudat. „Hait”, mi-am zis. „Nu mai scap, cu ăsta mă mărit” Presentimentul acesta l-am avut foarte limpede”26.

Georgeta şi Mircea Cancicov la Nisa, pe Coasta de Azur, la 1 ianuarie 1927. Aici petrecuseră

revelionul.

Familia Mircea şi Georgeta Cancicov nu a avut copii. A lăsat însă posterităţii bunuri materiale şi spirituale de incontestabilă valoare, atât în plan local cât şi în cel naţional. Autoare a mai multor volume de proză ale căror esenţă constă în ilustrarea sentimentală a diverselor ipostaze întâlnite în viaţa satului cu care s-a identificat (Moldovenii, Poeni, Dealul Perjilor, Amurg, Pustiuri ş.a.), scriitoarea avea să fie surprinsă de George Călinescu, astfel: „Îndemânarea la scris a autoarei este învederată şi impresia generală e de ceva care depăşeşte cu mult realitatea. E un realism fantastic, demonic, de un sălbatic humor (...). Talentul scriitoarei se revelă însă în siguranţa cuvântului care defineşte”27.

Viaţa de la ţară a constituit pentru Georgeta Cancicov nu numai suport de inspiraţie pentru romanele sale, ci şi un fel propriu de a fi al celui de sine, eliberat de moda şi eticheta strict orăşenească, fapt ce se evidenţiază şi din plăcerea de a se îmbrăca în costum naţional, chiar şi în postura de mireasă.

Cu nimic mai prejos, ci dimpotrivă, pe măsura şi la nivelul misiunilor sale au fost calităţile şi prezenţele soţului său, Mircea Cancicov, în viaţa comunităţii, implicându-se direct în transformarea Bacăului într-un oraş modern, la standardele perioadei interbelice. Ocupând, cu unele intermitenţe, timp de aproape şapte ani, între 1934 şi 1941, importante funcţii guvernamentale precum cele de subsecretar şi secretar de stat sau ministru la finanţe, agricultură şi domenii, la Ministerul Comerţului Exterior sau al Economiei Naţionale, nu va manifesta nici o clipă dezinteresul faţă de problemele urbei natale sau ale judeţului, ci dimpotrivă.

Georgeta Mircea Cancicov

Scriitoare şi şefă a spitalelor de campanie ale Patronajului, din Moldova şi Basarabia.

Tocmai în aceşti ani Bacăul s-a înzestrat cu unele edificii cu care ne mândrim şi azi, de ale căror existenţă se leagă strâns personalitatea lui Mircea Cancicov. Dintre acestea amintim: sediul Asigurărilor Sociale (azi Policlinica Veche); Administraţia

26 George Magherescu, Adevărul despre mareşalul Antonescu, vol. III, Bucureşti, Editura Păunescu, 1991, p. 102-104. 27 G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Bucureşti, Editura Minerva, 1982, p. 935.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Financiară (azi, Poşta Centrală); Liceul „Vasile Alecsandri”; Şcoala nr. 4 (azi, Şcoala Georgeta Mircea Cancicov); Şcoala nr. 6 din Cartierul C.F.R. ş.a.28. Lucrările Şcolii nr. 4 de pe Câmpul Poştei fuseseră inaugurate în anul 1935 în prezenţa lui Mireca Cancicov, iar stadiul graficului construcţiei a fost urmărit de el prin alte două vizite ce le-a efectuat în 1937, când Eufrosina Frunză, directoarea şcolii (care până atunci funcţiona în alt local) îi adresa omagiile sale în numele cadrelor didactice şi al locuitorilor pentru sprijinul acordat, cu speranţa că acesta se va da în continuare până la finalizarea construcţiei29. În anul 1939, când au fost finalizate lucrările acestui obiectiv, i s-a dat numele de Grupul Şcolar Primar nr. 4 „Profesoara Elena Cancicov (vezi imaginea alăturată) în memoria surorii lui Mircea Cancicov, eroină a primului război mondial, decedată la Iaşi în luna ianuarie 1917.

Grupul Şcolar Primar nr. 4 „Profesoara Elena Cancicov” (aşa cum se prezintă prin firma de pe

frontispiciu), la fiunalizarea lucrărilor în anul 1939 (imagine reprodusă după fotografia aflată în

colecţia col.r. Vasile Oglan din Bacău

Un sprijin financiar consistent de 960.000 lei va veni din partea Ministerului Finanţelor în vederea restaurării Bisericii din Borzeşti, fapt pentru care Mircea Cancicov va fi receptat în conştiinţa publică drept al doilea ei ctitor, întrucât „a urmărit ca acest monument istoric să capete întreaga splendoare la care are dreptul”30. De asemenea, în timpul ministeriatului şi cu contribuţia lui directă s-a înălţat Biserica „Sf. Gheorghe” din cartierul C.F.R. Calitatea sa de ctitor se manifestase încă din anul 1934, când cu resurse proprii a înălţat Biserica „Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel”, cu destinaţia de a folosi închinăciunii bolnavilor din spital şi vizitatorilor acestora.

Sprijinul pe care l-a dat instituţiilor ecleziastice nu a rămas fără recunoştinţa înalţilor slujitori ai acestora. În acest sens cităm un fragment din scrisoarea de răspuns la felicitarea pe care ministrul Cancicov i-o adresase patriarhului Miron Cristea, în calitate de şef al guvernului, cu prilejul Anului Nou 1938: „Profit de ocazie a-ţi mulţumi pentru tot sprijinul puternic material, ce l-ai dat bisericii ca ministru de finanţe: curbe şterse (datorii-n.n.), 1006 posturi noi, pensiunea ardelenilor şi multe altele, neuitând nici de salvarea spitalului brâncovenesc. Fie-ţi ca răsplată mângâierea că toţi care ţi-au cunoscut activitatea, te apreciază şi însoţesc cu o adâncă stimă. Cu binecuvântări, Miron, patriarh”.

Iar dacă azi municipiul Bacău dispune de un frumos parc central, trasat şi plantat în anul 1936, aceasta se datorează tot lui Mircea Cancicov, fapt pentru care edilii oraşului iau atribuit (abia) după anul 1990 binemeritata denumire de „Parcul central Mircea Cancicov”.

Prin instaurarea în anul 1945 a regimului stalinist, sub presiunea ocupaţiei sovietice şi a intervenţiei directe a ministrului de externe bolşevic, Vâşinski, lui Mircea Cancicov i s-a hărăzit aceeaşi soartă la care aveau să fie supuse elitele politice,

28 Gustav Niculescu, Elena Ţarălungă, Evocarea ctitorilor, în ziarul Agora din 15 februarie 2001. 29 Vezi ziarul Moldova, 11 iulie şi 26 decembrie 1937. 30 Ziarul Curentul Bacăului, luni 14 august 1939, p. 1.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

militare şi unele figuri reprezentative ale intelectualităţii româneşti: ani grei de temniţă, de tortură şi umilinţă, ca mijloc de răzbunare al comisarilor cominternişti, care luându-şi şi nume româneşti pentru a-şi ascunde identitatea, vor ocupa funcţiile cheie din toate domeniile vieţii politice şi social-economice ale ţării.

Mircea Cancicov (în dreapta imaginii) şi cu un alt frate al său, în anul 1913, la

cafeneaua turcească Aziyade din Bacău, cu tichii pe cap şi stând pe blănuri, după obiceiul

islamic.

În luna septembrie 1946, la vârsta de 62 ani, Mircea Cancicov a fost judecat şi condamnat la 25 de ani de detenţie, găsindu-şi tragicul sfârşit după 12 ani, în 1958, ca şi majoritatea celor ce i-au împărtăşit aceeaşi soartă. Actul de acuzare s-a „fundamentat” doar pe „vina” de a fi fost de mai multe ori ministru în „regimul burghezo-moşieresc” şi mai ales ca ministru al economiei în anul 1940 când, la 4 decembrie, semnase acordul economic cu Germania, considerat de către el a fi fost favorabil României, deşi în esenţa sa era o accentuare a celui semnat în 23 martie 1939 de către ministrul de atunci al Economiei Naţionale, Ion Bujoiu31.

Aşa cum prezintă faptele George Magherescu în lucrarea sa, în noile condiţii de după 1944 şi mai ales cele din timpul procesului, Mircea Cancicov trăia într-o lume utopică, fiind un idealist optimist, sperând că ruşii vor fi obligaţi a respecta dreptul internaţional şi Convenţia de Armistiţiu conform adevărului şi dreptăţii că el nu îndeplinise în timpul războiului nici o funcţie în stat, fusese doar un simplu particular, şi ca atare, era victima unei erori judiciare32.

Numai că n-a fost să fie aşa ... Stalinismul nu avea astfel de scrupule. A fost mai întâi închis în arestul tribunalului, dus apoi la închisoarea Văcăreşti şi la Spitalul Militar, după care a fost întemniţat la Râmnicu Sărat unde şi-a găsit sfârşitul. Acesta a fost destinul omului politic a cărui activitate îi fusese apreciată şi pe plan internaţional, fiind decorat de Republica Franceză cu Ordinul „Legiunea de Onoare”.

10. Teodora Margareta Cancicov A fost al şaselea copil şi ultimul al familiei Theodor şi Raluca Cancicov. S-a

născut la 12 septembrie 1888, în locuinţa din str. Justiţiei nr. 2 (azi, str. Vasile Alecsandri), la vârsta când mama avea 35 de ani, iar tatăl 43 ani33.

După terminarea studiilor universitare se stabileşte în Galaţi unde va fi farmacistă şi proprietară a Farmaciei „Coroana de Aur”, situată pe str. Portului nr. 75. Nefiind niciodată căsătorită, a locuit în unul din apartamentele de la etajul farmaciei (decorat cu covoare româneşti), alături de cel al doctoriţei Alexandrina Kozlovschi, colaboratoarea sa34. În perioada mai-iulie 1926 (până la căsătoria fratelui ei Mircea),

31 A. Niri, Istoricul unui tratat înrobitor (Tratatul economic româno-german din martie 1939), Ed. Ştiinţifică, Buc., 1965, p. 204, 297-298. 32 George Magherescu, op.cit., p. 346-347. 33 Arhivele Naţionale Bacău, fond cit., d. 167/1888, f. 172. 34 Unele intimităţi de familie ne-au fost redate de către d-na Anca Citirigă din Iaşi, nepoata doctoriţei Kozlovschi, căreia îi mulţumim şi pe această cale.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

se afla la un curs la Paris, aşa cum rezultă din corespondenţa purtată cu mama sa.

Teodora-Margareta Cancicov, aşa cum arăta ca studentă în anul 1913 şi la farmacia sa din

Galaţi, unde apare împreună cu doctoriţa Kozlovschi.

În baza puţinelor date de care dispunem, redăm succint filiaţia de pe Vasile Al. Cancicov, întrucât, după câte se pare, cel de al treilea urmaş al familiei Alexandru şi Maria Cancicov, respectiv Anghelina, nu a avut succesori.

11. Aurelia V. Cancicov A fost primul copil al familiei Vasile şi Augustina Cancicov şi s-a născut la 24

iulie 1877 în casa părinţilor din str. Vulturii nr. 290 (azi, str. Energiei), când mama avea 19 ani, iar tatăl, 30 ani35. Despre Aurelia se ştie că a absolvit Şcoala Normală de Institutoare din Iaşi. În septembrie 1898 solicita Ministerului Instrucţiunii Publice o suplinire „în orice oraş din Muntenia sau Moldova. În caz dacă dintre acestea nu va putea fi niciunul liber, voi primi, D-le Ministru, una (catedră-n.n,) din Dobrogea”. I s-a răspuns că i se oferă post la Hârşova, în Dobrogea.

În cererea ce o adresase ministrului la 5 august 1898 arăta că este domiciliată în Bacău, în casa unchiului ei din str. Justiţiei nr. 1, acesta fiindu-i tutore. Între altele, mai arăta că este „orfană şi de tată şi de mamă, lipsită absolut de orişice avere”, fapt pentru care solicita a i se „încredinţa catedra declarată vacantă de la Şcoala nr. 2 de Fete din Bacău, unde am înlesnirea că acum, la început, când sunt lipsită de toate, să stau în casa unchiului, D-l Teodor A. Cancicov tutorele, până să-mi pot face încet-încet obiectele de lengerie, de menaj şi altele de care am absolută nevoie”36.

Se poate uşor deduce de aici că nenorocirea în care au dispărut ambii părinţi s-a produs după anul 1884 când s-a născut cel de-al şaselea şi ultimul copil al acestei familii, toţi fiind preluaţi în tutela unchiului lor, Theodor Cancicov, funcţionar al Primăriei Bacău. De asemenea, se mai poate presupune că nenorocirea a constat într-un incendiu care ar fi mistuit toată agoniseala familiei, odată cu vieţile părinţilor, fiind salvaţi doar copiii.

12. Teodor V. Cancicov Este cel de al doilea copil al familiei Vasile şi Augusta Cancicov şi s-a născut

la 11 octombrie 1879 în casa de la nr. 21 din Şoseaua judeţeană Bacău-Moineşti, azi str. George Bacovia37.

13. Mihai V. Cancicov Era al treilea fiu al familiei Vasile şi Augusta Cancicov, care s-a născut în

locuinţa din str. Cetatea Albă nr. 6 (stradă ce se va numi ulterior Buna Vestire, iar azi Ana Ipătescu) din oraşul Bacău, la 16 noiembrie 188038. A decedat la 4 august 1882, când nici nu împlinise vârsta de 2 ani39.

35 Arhivele Naţionale Bacău, fond cit., d. 98/1877, f. 236. 36 Arhivele Naţionale Bucureşti, fond MCIP, d. 70/1898, f. 151 şi 304. 37 Arhivele Naţionale Bacău, fond Registre Stare Civilă, d. 114/1879, f. 334. 38 Ibidem, d. 121/1880, f. 38. 39 Arhivele Naţionale Bacău, Colecţia Registre de Stare Civilă, d. 139/1882, f. 8.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

14. Gheorghe V. Cancicov Afost cel de al patrulea copil al familiei Vasile şi Augusta Cancicov. S-a născut

în Bacău, în casa din str. Buna Vestire nr. 6 (fosta str. Cetatea Alba), azi str. Ana Ipătescu, la 21 ianuarie 1882, când mama avea 24 ani, iar tatăl, 35 ani40.

15. Traian-Vasile V. Cancicov Fiind al cincilea copil al familiei Vasile şi Augusta Cancicov, s-a născut la 3

mai 1883 în locuinţa din Bacău aflată în str. Judeţeană Bacău-Moineşti, nr. 21, azi str. George Bacovia41. A trăit mai puţin de două luni, decedând la 29 iunie 188342.

16. Neculai V. Cancicov Al şaselea şi ultimul copil al familiei Vasile şi Augusta Cancicov s-a născut la

19 august 1884, în locuinţa din str. Primăverii nr. 11, când mama avea 27 ani, iar tatăl, 37 ani43. Nu ştim când, înainte de anul 1898, copiii acestei familii au rămas orfani de ambii părinţi, intrând sub tutela unchiului lor, Theodor A. Cancicov.

Masa de piatră aşa cum arăta în anul 1915, în faţa vechii case a lui Theodor A.

Cancicov şi care este în acelaşi loc şi astăzi, în str.. Vasile Alecsandri, (fosta str. Justiţiei) în faţa

noii case construite de Mircea Cancicov şi în care azi este sediul filialei judeţene a P.N.L. Pe

această masă, marele nostru muzician, George Enescu, a compus o bună parte din opera Oedip.

Respectiva masă a fost desgropată şi reaşezată la locul ei iniţial, după anul 1990.

Alţi descendenţi cu filiaţie necunoscută Întrucât prezentarea de mai sus nu s-a pretins a fi exhaustivă (ceea ce cu

posibilităţile noastre nici nu s-ar fi reuşit), deschidem totuşi o paranteză asupra altor informaţii care în viitor pot fi temeinic aprofundate. Astfel, în fondurile arhivistice băcăuane există un dosar cu privire la sechestrarea în anul 1923 a întregii averi a unui anume Iorgu Cancicov44, fără a şti, deocamdată din ce filiaţie provenea acesta, ca şi motivul pentru care fusese supus unei astfel de măsuri judecătoreşti.

În anul 1928, o nepoată a Ralucăi Cancicov, respectiv Sonia Cancicov se afla în locaţie la Hotelul Grand Bretagne din Bellagio-Franţa, de unde întreţinea o intensă corespondenţă cu „mama mare Raluca” şi cu „mătuşica Teodora-Margareta”, aşa cum rezultă din ilustratele expediate şi care se află în posesia autoarei acestui material.

O altă Cancicov, Madeleine, o posibilă nepoată de frate a lui Mircea Cancicov, născută în Bucureşti la 25 iunie 1904 şi absolventă a Facultăţii de Drept din Paris, după 15 ani de detenţie la Jilava, îşi va stabili domiciliul, din 1964, la Paris, unde a şi publicat cartea „Le cachot dez marionettes. Quinze ans de prison Roumanie 1949-1964”, la editura Criterion din Paris, în anul 1987.

Madeleine era soră cu Jean-René Cancicov, şi el absolvent al Facultăţii de Drept din Paris, care în 1929 îşi va publica teza de doctorat cu titlul „Un siécle

40 Ibidem, d. 134/1882, f. 33. 41 Arhivele Naţionale Bacău, fond cit., d. 141/1883, f. 147. 42 Ibidem, d. 143/1883. 43 Arhivele Naţionale Bacău, fond cit., d. 148/1884, f. 310. 44 Ibidem, fond Tribunalul judeţean Bacău, Secţia I-a, vol. II, 1901-1949, d. 43/1943 (necercetat).

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

d’économie agricole roumanie (1829-1929)”. De asemenea, o altă reprezentantă a acestei familii, Ella Cancicov, organizează la Bucureşti în anul 1979 o Expoziţie retrospectivă de pictură ce este ilustrată în Catalogul Bucureşti din ian.-feb. 1979, având 24 de pagini în color, de 229 X 229 mm.

Un alt descendent al acestui neam este şi Mihai Alexandru Cancicovici, autor al lucrărilor Snoava poporului român şi Domnitori români în legende- antologie45.

45 Lucrările amintite se găsesc la Biblioteca Centrală Naţională Bucureşti.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

PAUL NICORESCU – 60 DE ANI DE LA TRECEREA ÎN

ETERNITATE

Maria Hanganu, Dimitrie-Ovidiu Boldur

Paul Nicorescu s-a născut la 24 iunie 1890 la Joseni, un mic cătun aparţinând

de localitatea Dărmăneşti, judeţul Bacău. Nu se cunosc prea multe date despre părinţii săi sau cele referitoare la anii de şcoală din localitatea natală. Nici căutările noastre prin Arhivele Naţionale din Bacău, Iaşi sau Bucureşti, nu au adus informaţii suplimentare în acest sens. Cert este că în anul 1913 Nicorescu va absolvi Facultatea de Drept, iar în 1914 Facultatea de Litere a Universităţii din Bucureşti1. În anii 1913-1914 a îndeplinit funcţia de asistent la Muzeul Naţional de Antichităţi din Bucureşti, participând alături de Vasile Pârvan şi D.M. Teodorescu la săpăturile arheologice sistematice de la Ulmetum, Histria, Tomis, Adamclisi şi Callatis2.

Între 1919 şi 1927, este numit profesor secundar la Cetatea Albă (vechiul Tyras) şi continuă, în acelaşi timp, cercetările din Dobrogea, în aşezarea romano-bizantină de la Argamum3. În 1919 înfiinţează la Cetatea Albă un muzeu istorico-arheologic, în acest oraş fiind ales deputat şi primar4. Îşi susţine teza de doctorat cu titlul La tòmba dègli Scipioni, la Universitatea din Bucureşti, în anul 19255.

Apoi a fost numit profesor la catedra de istorie antică şi epigrafie a Universităţii din Iaşi în anul 1927, în urma recomandării primite din partea Marelui Colegiu universitar6, recunoscându-i-se buna cunoaştere a civilizaţiei antice, iar

1 V. Cristian, Istoria la Universitatea din Iaşi, Iaşi, 1985, p. 103; Gh. Platon, V. Cristian, Universitatea din Iaşi (1860-1985). Dezvoltarea ştiinţei, Iaşi, 1986, p. 169; Al. Andronic, Paul Nicorescu (1890 -

1946), în vol. Universitatea „Al.I. Cuza” Iaşi, Iaşi, ian.-iun. 1986, p. 26; I. Maftei, Personalităţi ieşene, vol. II, Chişinău, 1993, p. 95. 2 R. Radu, Paul Nicorescu – o personalitate a vieţii culturale ieşene, în IN, II-III, 1996-1997, p. 161; M. Petrescu-Dîmboviţa, Activitatea arheologică ieşeană în perioada dintre cele două războaie, în ArhMold, XXI, 1998, p. 192. 3 Al. Andronic, op.cit., p. 26. 4 Anuarul Universităţii din Iaşi pe anul şcolar 1933-1934, Iaşi, 1935, p. 232; R. Radu, op. cit., p. 161. 5 V. Cristian, op.cit., p. 103; Gh. Platon, V. Cristian, op.cit., p. 169; I. Maftei, op.cit., p. 95; M. Petrescu-Dîmboviţa, op.cit., p. 192. 6 Arh.Naţ. Iaşi, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 263/1927, f. 57; Anuarul Universităţii din Iaşi pe anul şcolar 1926-1927, Iaşi, 1928, p. 37; L. Predescu, Enciclopedia Cugetarea. Material românesc. Oameni şi înfăptuiri, Bucureşti, 1940, p. 601; I. Maftei, op.cit., p. 95; C. Preda, Paul Nicorescu, în Enciclopedia istoriografiei româneşti (coord. Ştefan Ştefănescu), Bucureşti, 1978, p. 240; R. Radu, op.cit., p. 161. Pârvan îşi va susţine şi el discipolul, prin rugămintea adresată într-o scrisoare expediată în ianuarie 1927 universitarului ieşean Traian Bratu, de a-l vota pe „şcolarul meu Paul Nicorescu, care deşi nu a lucrat până acum, cantitativ, prea mult, are lucrări foarte bune şi se bucură de un nume bun în lumea ştiinţifică dela Roma şi din Apus. [...] Nicorescu va introduce o metodă serioasă, apuseană şi va pregăti istorici ai antichităţii care să facă cinste facultăţii voastre, ilustrată până acum în acest domeniu doar prin ridicula broşură a d-lui Filip Horovitz [probabil teza de doctorat Despre provinciile procuratoriene ale

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

„practica îndelungată a săpăturilor va permite d-lui Nicorescu să completeze prin cercetări proprii învăţământul istoriei antice, care a reprezentat, singură până acum, Universitatea noastră în lucrările din Dobrogea”7. În momentul numirii sale, suplinitorul catedrei de istorie antică şi epigrafie – Orest Tafrali – îl avea ca asistent pe Grigore Aniţescu, cel care va colabora şi cu produsul şcolii de arheologie bucureştene8.

Ca profesor şi arheolog în domeniul antichităţilor greco-romane şi romano-bizantine Nicorescu s-a impus prin seriozitate, amplă documentare şi probitate ştiinţifică, aşa după cum a avut un exemplu strălucit în persoana mentorului său – Vasile Pârvan9. Expunerile sale libere încântau auditoriul, iar cercetările sale de istorie, arheologie, epigrafie şi numismatică au adus importante contribuţii referitoare la vechimea şi organizarea oraşului antic Tyras10, la cunoaşterea vieţii social-economice şi politice de la Dunărea de Jos şi de pe coasta de vest a Mării Negre în epocile greacă, elenistică şi romană, precum şi informaţii privind vechimea şi răspândirea creştinismului în Dobrogea şi la nord de Dunăre.

Profesorul Paul Nicorescu era preocupat de diversificarea procesului de învăţământ, prin crearea de noi catedre. Cu ocazia întocmirii bugetului pe anul universitar 1928-1929 propune ministerului crearea catedrelor de arheologie preistorică şi de istorie a artei11. El motivează că, mai ales Moldova de peste Prut şi Bucovina, „nu sunt deloc cercetate sub acest raport, formând un mare gol în harta preistorică a Europei, lucru absolut inadmisibil”12, iar titularul singurei catedre de preistorie din ţară, înfiinţată deja la Universitatea din Bucureşti şi condusă de Ioan Andrieşescu, nu poate acoperi cu cercetările sale tot cuprinsul ţării. Nicorescu solicita astfel înfiinţarea unei catedre de arheologie preistorică şi la Iaşi, propunând ca titular pe Radu Vlădescu-Vulpe (numire care va avea loc, de altfel, dar abia în 1939).

Într-un memoriu adresat decanului Facultăţii de Litere13, cere completarea bibliotecii seminarului cu noile apariţii editoriale şi un fond de cercetări pentru săpături arheologice, subliniind că: „Comisiunea Monumentelor are fonduri cu desăvârşire insuficiente, din care cauză profesorii de aci şi studenţii nu pot face

Imperiului Roman, Iaşi, 1926. Tafrali îi prefaţase acestuia un articol intitulat Împăratul Iulian

Apostatul, Bucureşti, 1923 – s.n.]” (cf. B.A.R., Corespondenţă, 62.305, apud V. Pârvan, Corespondenţă şi acte. Studii şi documente (ed. îngr., cu introd., note şi indice de Al. Zub), Bucureşti, 1973, p. 293). 7 Arh.Naţ. Iaşi, Fond R.U., Dosar nr. 1155/1926-1927, f. 107 r.; I.M. Marinescu, Frînturi dintr-o viaţă, Deva, 1947, Ms. III-337 (inedit), Biblioteca Centrală „Mihai Eminescu” Iaşi, Fond Manuscrise, p. 336; M. Petrescu-Dîmboviţa, op. cit., p. 193; R. Radu, op.cit., p. 161; M. Vasilescu, L’histoire anciene et

l’archéologie à l’Université de Iaşi (1884-1948), în SAA, III-IV, 1996-1997, p. 18. 8 Anuarul Universităţii din Iaşi pe anul şcolar 1927-1928, Iaşi, 1929, p. 53. 9 Al. Andronic, op.cit., p. 26-27; V. Cristian, op.cit., p. 103. 10 R. Vulpe, †Paul Nicorescu, în Dacia, XI-XII, 1948, p. 1. În timp ce era bursier al Şcolii Române din Roma (1922-1924) a publicat Scàvi e scopèrte a Tyras, în ED, 2, 1924, p. 378-415, preocupându-se de săpăturile şi descoperirile din această colonie milesiană. 11 Arh.Naţ. Iaşi, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 288/1928, f. 115; R. Radu, op.cit., p. 164. 12 Ibidem. 13 Ibidem, Dosar nr. 298/1928, f. 55.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

săpături arheologice” şi sesizând inexistenţa unei „camere de bibliotecă sau a vreunei camere de lucru”, unde profesorul să-şi desfăşoare activităţile independente.

Din anul universitar 1930-1931 găsim prima referire asupra cursurilor şi seminariilor de istorie antică şi epigrafie14; titularul preda un curs de istorie greacă şi epigrafie, iar asistentul ţinea un seminar de istorie greacă, coordona lucrările studenţilor după izvoare literare şi inscripţii, realizând şi exerciţii practice de epigrafie. Premergător prezentării cursului în faţa studenţilor, profesorul face o călătorie în Grecia, „socotind că trebuia neapărat să vizitez unele localităţi şi muzee din această ţară, totodată m-am pus la curent cu bibliotecile institutelor străine din Atena, cu bibliografia recentă care lipseşte aproape cu desăvârşire în biblioteca noastră”15.

Cursul profesorului Nicorescu din anul universitar 1931-1932 trata istoria republicii romane şi probleme de epigrafie, în timp ce seminariile conduse de Grigore Aniţescu vizau probleme discutate la curs, lucrări practice şi exerciţii de epigrafie16. În relaţia directă cu studenţii, istoricul antichităţii se va preocupa, în cursul universitar din 1932-1933, de chestiunile care priveau istoria Imperiului Roman şi de cele de epigrafie, abordate detaliat şi de asistentul său17. Anul 1933-1934 este dedicat prezentării istoriei Orientului şi aceloraşi probleme de epigrafie, iar Aniţescu coordona lucrările şi referatele studenţilor, preocupându-se de istoria şi civilizaţia popoarelor orientale18.

În 1934-1935 profesorul şi asistentul său vor reveni la predarea istoriei greceşti şi epigrafiei, acoperind în mare măsură problemele cursului din 1930-1931, cu singura deosebire că la seminar va fi analizată şi civilizaţia hellenistică19. Studenţii de la istorie antică şi epigrafie vor audia la cursurile din 1935-1936 istoria republicii romane până la moartea lui Caesar şi nelipsitele informaţii privind epigrafia20. Structura cursului şi seminarului nu va fi modificată în 1936-193721, la lucrările practice fiind consemnată şi analiza săpăturilor arheologice de la Tyras, Adamclisi şi

14 Anuarul Universităţii din Iaşi pe anul şcolar 1933-1934, Iaşi, 1935, p. 372. 15 Arh.Naţ. Iaşi, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 322/1930, f. 52-53. Referiri asupra acestei călătorii în Grecia regăsim şi în G. Pascu, Universitatea din Iaşi grav bolnavă, extras din RC, vol. I, 1934-1936, p. 4 – Nicorescu fiind acuzat de colegul său de facultate că plecase fără „ştirea decanului şi fără suplinitor, lipsind dela catedră fără concediu timp de trei luni, dela 29 ianuarie la 28 aprilie 1930. Ministerul l-a pedepsit cu reţinerea lefii pe timpul echivalent, dar mai apoi a revenit, încurajând astfel lenea şi anarhiea universitară”. 16 Anuarul Universităţii din Iaşi pe anul şcolar 1933-1934, Iaşi, 1935, p. 373. 17 Ibidem. Acelaşi spirit critic, George Pascu, apreciază că „[Nicorescu – s. n.] face între 36 şi 45 de lecţii somnolente de curs şi de seminar pe an, fiind absent dela 30 noiembrie 1932 la 31 ianuarie 1933” (cf. G. Pascu, op.cit., p. 7). 18 Ibidem. 19 Anuarul Universităţii din Iaşi pe anul şcolar 1934-1935, Iaşi, 1936, p. 373. Acest fapt se datorează modului cum era conceput sistemul de învăţământ românesc din perioada interbelică, astfel o disciplină era predată pe unităţi de învăţare a câte 3-4 ani, un student reuşind să parcurgă, în timpul cât se afla sub „faldurile” Almei Mater, întreaga materie prevăzută în programele universitare. Profesorul titular al unui curs relua, de regulă, după fiecare ciclu materia, astfel încât cursurile universitare audiate de diferite promoţii de studenţi nu se deosebeau foarte mult. 20 Anuarul Universităţii din Iaşi pe anul academic 1935-1936, Iaşi, 1937, p. 183. 21 Anuarul Universităţii din Iaşi pe anul academic 1936-1937, Iaşi, 1938, p. 109.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Dionysopolis22. În anul universitar 1937-1938, cursurile şi seminariile de la arheologie şi istorie

antică vor continua cu noi abordări. În cursul de istorie antică, universitarul se ocupa de Orientul Apropiat (cu civilizaţia Egiptului, a Mesopotamiei, Iranului, Asiei Mici), de sudul Rusiei şi Peninsula Balcanică (până la războaiele medice), iar lucrările practice cu studenţii erau dedicate „geografiei acestor ţări, diferitelor neamuri care le-au locuit şi civilizaţiei lor”, constând din expuneri realizate în timpul seminariilor, cu proiecţii epidiascopice de fotografii23. Predilecţia spre istoria grecilor îl va determina pe profesorul ieşean să revină, în 1938-1939, asupra istoriei greceşti de la origini şi până la anul 145 î.Hr.24. În acest an va ţine un curs de 70 ore pe acestă temă şi unul de epigrafie latină, urmate de 94 ore de seminar ţinute de acelaşi neobosit Grigore Aniţescu25.

Şi după numirea sa la Universitatea ieşeană, profesorul Nicorescu continuă cercetările arheologice din Dobrogea şi Moldova de peste Prut26. Până în 1932 va efectua săpături arheologice la Argamum, localizat de Vasile Pârvan la Capul Dolojman, descoperind vestigii din epocile Hallstatt, greacă, elenistică, romană şi romano-bizantină27. În anii 1927-1930 reia săpăturile arheologice de la Tyras28,

22 Ibidem. 23 Anuarul Universităţii Mihăilene pe anul 1937-1938, Iaşi, 1939, p. 129. 24 Anuarul Universităţii pe anul 1938-1939, Iaşi, 1942, p. 155. 25 Arh.Naţ. Iaşi, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 483/1939, f. 122 v. 26 R. Radu, op.cit., p. 162. Până în anul 1927, Nicorescu a publicat numeroase articole, printre care putem enumera: Liber-Dionysos, în BCMI, VIII, 1915, fasc. XXXIX, p. 41-45; O aşezare antică la Cicârâcci, în AD, III, 1922, Cernăuţi, 4, p. 559-566. În lucrarea La Roumanie nouvelle, Bucureşti, 1924 – consacră un capitol întreg istoriei vechi a României, intitulat “Aperçu historique sur l’evolution du peuple roumain”. Un alt articol important este La campagne de Phillippe en 339, în Dacia, II, 1925, p. 22-28. 27 I. Micu, Dobrogea şi activitatea arheologică din ultimul deceniu. 1930-1940, în Pontice, II, 1940, 5-8, p. 32; R. Vulpe, op. cit., p. 2; M. Coja, Cercetări noi în aşezarea greco-romană de la Capul Dolojman – Argamum (?), în BMI, XLI, 1972b, 3, p. 33; I. Barnea, Argamum, în Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României (coord. C. Preda), vol. I (A-C), Bucureşti, 1994, p. 90; M. Petrescu-Dîmboviţa, op.cit., p. 193. A se vedea şi site-ul http://www.archweb.cimec.ro/Arheologie/ newcronica2000/indici/addenda.htm. Interesante ni se par a fi şi opiniile publicate pe http://www.argamum.freeservers.com/Nicorescu.htm, care prezintă comunicarea Mariei Coja, cu titlul: Recherches dans un établissement peu connu et observations sur son territoire, în Actes du II-e Congres International des Études du Sud-Est Éuropéen (Athenes, 7-13 mai 1970), Athenes, T. II, Histoire, 1972a, p. 267-274. O altă menţiune a campaniilor de săpături întreprinse de Paul Nicorescu o regăsim şi în problemele referitoare la istoricul cercetărilor de la Argamum: „În cadrul vastului program de cercetare sistematică a antichităţilor din România iniţiat de Muzeul Naţional de Antichităţi, al cărui director era Vasile Pârvan, debutează şi primul program de săpătură arheologică sistematică la Capul Dolojman, sub conducerea profesorului Paul Nicorescu. În ciuda resurselor limitate, cele şase campanii consecutive (1926-1932) au adus, prin rezultatele spectaculoase, necesara confirmare a ipotezei de localizare formulată anterior de Vasile Pârvan [sugestia identificării ruinelor de la Capul Dolojman cu toponimul antic Argamum, cunoscut din chorothesia Histriei (sec. II p.Chr.) – s. n.]: au fost degajate în întregime traseul fortificaţiei romano-bizantine, două bazilici paleocreştine si mai multe construcţii aparţinând ultimelor nivele de vieţuire ale aşezării. Toate descoperirile au fost datate de P. Nicorescu în secolul VI p.Chr., în temeiul mărturiei scrise din lucrarea lui Procopius din Caesareea [Perí Ktísmatwn – s. n.]. Totodată, P. Nicorescu a efectuat şi câteva intervenţii pe insula Bisericuţa, aflată la cca. 2,5 km în

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

punând în evidenţă construcţiile romane, inscripţiile şi obiectele găsite, care, toate, atestă civilizaţia de aici.

Nicorescu a fost şi un epigrafist recunoscut atât la noi, cât şi peste hotare, prin publicarea de numeroase inscripţii greceşti şi romane. S-a arătat interesat îndeosebi de datele referitoare la monedele antice de bronz şi aur bătute la Tyras, precum şi de monedele medievale de bronz, descoperite în aceeaşi staţiune arheologică29. Un alt articol publicat priveşte un aes grave olbian, cu capul Demetrei, dintr-o colecţie particulară de la Cetatea-Albă30. Ilie Minea preciza că noua reprezentare de pe aes grave ar arăta „transformarea economică a vieţii din Olbia”31, care ar fi ajuns un important centru agricol, loc de unde se exportau cereale spre regiunile sudice.

În articolele referitoare la descoperirile de la Tyras, Nicorescu analizează şi modul de evoluţie a coloniei Miletului, începând cu a doua jumătate a secolului al VII-lea î. H., cu baterea de monede de la sfârşitul secolului al IV-lea î.Hr., având inscripţia “basileus Lysimachus”. Imaginea unui taur de marmură, reprezentat pe monedele de la Tyras, o consideră drept statuie votivă, aparţinând unui sanctuar al Demetrei32.

În 1931 publică un amplu articol33, în care prezintă campaniile de săpături din 1919 (în straturile de ruine greco-romane), şi din anii 1927-1930, cu descoperirea unui material arheologic bogat. Subliniază că lucrările de consolidare ale cetăţii au fost realizate, în vara anului 1925, de către Comisiunea Monumentelor Istorice – secţia pentru Basarabia, iar în 1927 şi 1928, în calitate de primar al oraşului Cetatea-Albă, „am căutat să dau îngrijirea cuvenită acestui loc istoric” – mai ales prin numirea unui custode permanent al cetăţii, „obligându-l” pe acesta să efectueze săpături în

largul Razelmului, unde a identificat urmele unei alte fortificaţii romane şi morminte din secolul al XI-lea. Din păcate, cercetarea sistematică condusă de P. Nicorescu a fost întreruptă în 1932, ducând inevitabil la degradarea monumentelor dezvelite prin extragerea pietrei de construcţie, până la reacoperirea lor treptată cu pământ” (cf. site-urilor http://www. archaeology. ro/argamum_istoric.htm şi http://www.argamum. freeservers.com/ Istoric% 20 cercetare.htm). Cercetările vor fi continuate ulterior, între 1965-1985 de Maria Coja, de la Institutul de Arheologie din Bucureşti (între 1975-1982 – împreună cu Andrei Opaiţ de la Muzeul de Arheologie din Tulcea), iar din 1977, de Mihaela Manucu-Adameşteanu de la Muzeul de Arheologie din Tulcea (apoi cercetător la Institutul de Arheologie „Vasile Pârvan” Bucureşti) – alături de alţi colaboratori din Bucureşti, Iaşi sau Tulcea. 28 P. Nicorescu, Fouilles de Tyras, în Dacia, 3-4, 1927-1932, p. 557-601. A se vedea şi I. Minea, recenzie la: P. Nicorescu, op.cit., în CI, VIII-IX, 1932-1933, 1, p. 271-272; M. Petrescu-Dîmboviţa, op.cit., p. 193. 29 P. Nicorescu, Two gold coins of Tyras, republicat după The Transaction of the International

Congress, Londra, iun.-iul., 1936, p. 96-97; Al. Andronic, op.cit., p. 27; M. Petrescu-Dîmboviţa, op.cit., p. 193. 30 Idem, Un nouveau aes grave olbien, în Dacia, 3-4, 1927-1932, p. 561-562; M. Petrescu-Dîmboviţa, op.cit., p. 193. 31 I. Minea, recenzie la: P. Nicorescu, Un nouvel aes grave olbien, în CI, VIII-IX, 1932-1933, 1, p. 280-281. 32 P. Nicorescu, Taurul de pe monedele dela Tyras, în BCMI, Secţia din Basarabia, II, 1928, p. 81-88; S. Sanie, Diadema de aur de la Tyras, în AMN, XVI, 1979, p. 139; M. Petrescu-Dîmboviţa, op. cit., p. 193. 33 Idem, Lucrări de consolidare şi de restaurare la Cetatea-Albă, în ACMI, Secţia din Basarabia, III, 1931, p. 115-128.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

interiorul incintei34. În 1928, lucrările de restaurare continuă la turnul cetăţii, dar după încheierea acestor lucrări, din cauza lipsei fondurilor, altele nu mai demarează. Nicorescu dorea ca „aceste lucrări să fie continuate pe porţiuni în fiecare an, cu fonduri puse la dispoziţie de primăria oraşului, adăugându-se şi câte o contribuţie din partea Comisiunii Monumentelor Istorice”35.

În 1933 arheologul ieşean publică o recenzie referitoare la lucrarea lui Hubert Schmidt despre Cucuteni; activitatea arheologului german din anii 1909-1910 este reflectată atât din punctul de vedere al fondurilor de care acesta a dispus din partea Fundaţiei Wirchow din Berlin, cât şi al descoperirilor deosebite din această staţiune36. Nicorescu menţionează că materialul arheologic se află în cea mai mare parte în muzeele din Berlin37, iar o parte infimă la Universitatea din Iaşi. În acelaşi an, revine asupra importanţei Tyras-ului38, cu rolul economic deţinut de colonia milesiană prin baterea de monedă încă din a doua jumătate a secolului al IV-lea î.Hr. Este posibil ca profesorul ieşean să fi încercat să realizeze o lucrare de sinteză în urma campaniilor îndelungate de săpături de la Cetatea-Albă39; numărul mic de pagini al broşurii publicate ne determină să credem că el a prezentat doar o evoluţie a cetăţii, aşa cum s-a reflectat ea din propriile săpături pe teren şi, de asemenea, din sursele documentare la care avusese acces până în acel moment.

La lucrările primului Congres de Numismatică şi Arheologie de la Bucureşti (1933), Nicorescu susţine o comunicare referitoare la cercetările şi săpăturile de pe promontoriul Dolojman, comuna Jurilovca, judeţul Tulcea40, din anii 1926-1930. În urma campaniilor de săpături au fost descoperite câteva fragmente de ceramică greacă din secolele IV-III î.Hr. (se atestă, astfel, aici prezenţa unui emporium comercial al Histriei), iar un fragment de inscripţie şi câteva fragmente de sculpturi din secolul al II-lea d.Hr. dovedeau, după părerea arheologului, că aşezarea a fost locuită şi a avut o importanţă deosebită şi în epoca romană41. El descoperă, printre ruine, două capiteluri

34 Ibidem, p. 118; M. Petrescu-Dîmboviţa, op.cit., p. 193. 35 Ibidem, p. 128. 36 P. Nicorescu, recenzie la: H. Schmidt, Cucuteni, în CI, VIII-IX, 1932-1933, 1, p. 286-291. 37 Ibidem, p. 286. Realizează alte patru recenzii la: H. Schroller, Die Stein-und Kupferzeit

Siebenbürgerns, în CI, VIII-IX, 1932-1933, 1, p. 243-246; Em. Panaitescu, Numărul Geţilor şi al Dacilor, comentar după Strabo, în CI, VIII-IX, 1932-1933, 1, p. 336-337; C. Daicoviciu, Problema numărului Geto-Dacilor, consideraţii asupra unei lucrări recente, în CI, VIII-IX, 1932-1933, 1, p. 337-338 şi N.A. Mouchnov, Le trésor numismatique de Réka-Devnin (Marcianopolis), în CI, VIII-IX, 1932-1933, 1, p. 338-339. 38 P. Nicorescu, Monetele de aur ale oraşului Tyras, în BSNR, XXVII-XXVIII, 1933-1934, 81-82, p. 127-129. Articolul a fost prezentat şi sub formă de comunicare la lucrările primului Congres de numismatică şi arheologie de la Bucureşti din anul 1933. 39 Idem, Cetatea Albă, Craiova, f. a. A se vedea şi V. Lungu, recenzie la: P. Nicorescu, Cetatea-Albă, în CI, V-VII, 1929-1931, p. 387. 40 Comunicarea este prezentată sub titlul P. Nicorescu, Une croix-reliquare de Dobroudja în vol. În memoria lui Vasile Pârvan (sub coord. Asociaţiei Academice „Vasile Pârvan” a foştilor membri ai Şcoalei Române din Roma), Bucureşti, 1934, p. 124-129, dar şi în BCMI, XXIX-XXXVI (1935-1942), 1944, 83-90, p. 174-179. 41 Ibidem, p. 174.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

având sculptate pe ele cruci bizantine (cu atestarea prezenţei unei basilici), iar la intrarea în turnul de sud-vest descoperă un schelet având o jumătate de cruciuliţă relicvar (cealaltă jumătate nefiind găsită). Nicorescu leagă prezenţa cruciuliţei de revenirea stăpânirii bizantine la Dunăre sub împăratul Ioan Tzimiskes, aducând prin această descoperire, o importantă contribuţie la cunoaşterea epocii bizantine din Dobrogea42.

Reia săpăturile de la Adamclisi, în perioada 1935-193943, pe situl de la Tropaeum Traiani; campaniile se succed anual, beneficiind de serviciile unuia dintre cei mai merituoşi studenţi ai săi, Dimitrie Ciurea (devenit ulterior un renumit specialist în medievistică)44.

În 1937 profesorul redactează o recenzie45, apreciind sinteza lui Iorga asupra istoriei românilor ca pe un eveniment în domeniul istoriografiei, deşi „multe din conclusiunile d-lui Iorga sunt cu totul personale şi pot fi primite de unii istorici sau combătute de alţii”46. Două semnalări despre apariţia unor articole ale lui C. Daicoviciu47, indică aptitudinile sale în analiza etimologiei toponimelor antice, precum şi implicarea sa în disputele privind existenţa sau inexistenţa urmelor de viaţă creştină la Dunărea de Jos înainte de secolul al IV-lea d.Hr.

La zece ani de la numirea sa la catedră, Nicorescu publică un nou articol48, în care menţionează că, sub stăpânire rusească, „nu s-au făcut cercetări şi săpături sistematice la Cetatea-Albă. S-au făcut numai unele sondaje de către profesorii dela Universitatea din Odessa, Stern şi Warnecke, sondaje care n-au dat rezultate precise nici măcar asupra locului unde a fost situat vechiul Tyras”49.

Unul din colaboratorii lui Nicorescu la Cetatea Albă, Vladimir Şah-Nazarov, va prezenta50 un raport al campaniilor de săpături din anii 1935-1936 şi 1937. În aceeaşi publicaţie – „Cetatea-Albă” – apare şi articolul despre garnizoana romană din sudul Basarabiei, unde este expusă părerea lui Nicorescu, conform căreia „teritoriul de la nordul gurilor Dunării şi până în Crimeea era păzit de detaşamente din diferite legiuni din sudul Dunării, la Tyras fiind la început chiar trei detaşamente din legiunile I Italica, a V-a Macedonica şi a XI-a Claudia – puse toate sub comanda unui

42 M. Petrescu-Dîmboviţa, op.cit., p. 194. 43 I. Micu, op.cit., p. 31; R. Vulpe, op.cit., p. 2. Campaniile de săpături vor continua şi în timpul războiului, până în 1945. A se vedea şi http:// www.cjc.Ro/engleza/adamen~1.htm. 44 Arh.Naţ. Iaşi, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 474/1939, f. 204; R. Radu, op. cit., p. 62. Dimitrie Ciurea, licenţiat în istorie „cum laude”, va fi recomandat şi va obţine o bursă la Şcoala Română din Roma, începând cu 1 octombrie 1937 (Arh. Naţ. Iaşi, Fond R. U., Dosar nr. 1658/1937, f. 600). 45 P. Nicorescu, recenzie la: N. Iorga, Istoria Românilor, vol. I, partea I-a, în CI, X-XII, 1937, 2, p. 235-237. 46 Ibidem, p. 236-237. 47 P. Nicorescu, recenzii la: C. Daicoviciu, Observaţii cu privire la noua etimologie a Sarmizegetusei, în CI, X-XII, 1937, 2, p. 423-424; Idem, Există monumente creştine în Dacia Traiană din secolele II-III?, în CI, 1937, 2, p. 424. 48 Idem, Garnizoana romană în sudul Basarabiei, în AARMSI, S. III, T. XIX, 1937, p. 217-222. 49 Ibidem, p. 217. 50 Vl. Şah-Nazarov, Activitatea Muzeului Municipal din Cetatea-Albă, în Cetatea-Albă, V, 1937, 1-2, p. 17-19.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

centurion din legiunea I Italica”51. În acelaşi an îi apare un alt articol52, în care Nicorescu analizează monumentele

epigrafice publicate de Tocilescu în Archäologisch-Epigraphische Mitteilungen, monumente descoperite în apropiere de Babadag. El revine asupra celor trei inscripţii şi, în acelaşi timp, în 1937, descoperă încă o placă cu inscripţie provenind din satul Congaz (de la nord-est de Babadag). Inscripţiile referitoare la bisexarchus fac parte din monumentul care a fost ridicat în amintirea unei victorii câştigate împotriva goţilor, „poate sub domnia lui Valens”53. Scarlat Lambrino, profesor universitar la Bucureşti, readuce în discuţie, într-un articol apărut în 194054, problema noii funcţii militare care apare în inscripţiile descoperite în Dobrogea, fiind de acord cu opiniile exprimate de Nicorescu în 1937.

Împreună cu Ilie Minea şi Andrei Oţetea, profesorul ieşean este invitat la al VIII-lea Congres Internaţional de Ştiinţe Istorice de la Zürich (1937)55. Marea sa descoperire rămâne inscripţia romană de la Tyras, prin care dovedeşte că împăratul Traian a organizat apărarea limes-ului la nord de Dunăre, fixând, la graniţa de nord-est a provinciei Moesia Inferior, o puternică garnizoană romană56.

Între 21 şi 29 august 1939, a participat, alături de Theofil Sauciuc-Săveanu, Scarlat Lambrino şi Dinu Rosetti, la al VI-lea Congres Internaţional de Arheologie de la Berlin, fiind ales preşedintele de onoare al secţiei a II-a romană; comunicarea sa privind monumentul triumfal de la Adamclisi a fost audiată cu mult interes57. De asemenea, este solicitat să participe la al XVIII-lea Congres Internaţional de Antropologie şi Arheologie de la Istanbul (între 18-25 septembrie 1939)58.

Din activitatea la catedră a universitarului Nicorescu, în perioada 1939 – iunie 1946, nu putem desprinde prea multe informaţii. Ca profesor titular la Catedra de istorie antică şi epigrafie, Nicorescu nu s-a preocupat numai de studierea disciplinelor cuprinse în titulatura sa universitară, ci a depus şi o muncă fructuoasă pe tărâmul arheologiei. Într-un raport ce privea săpăturile arheologice din Dobrogea59, sunt evidenţiate „lucrările de curăţire, de întreţinere şi de consolidare a ruinelor de la Adam-Clisi […] achiziţionarea materialului necesar pentru terminarea casei

51 P. Nicorescu, Garnizoana romană în sudul Basarabiei, în Cetatea-Albă, V, 1937, 1-2, p. 27-28. 52 Prezentat la Congresul de bizantinologie de la Roma (septembrie 1936) sub titlul Bisexarchus – un gràdo sconosciùto dell’ esèrcito pre-bizantino; publicat sub titlul Bisexarchus, un grad necunoscut în armata pre-byzantină, în AARMSI, S. III, T. XIX, 1937, p. 211-216; M. Petrescu-Dîmboviţa, op.cit., p. 194. 53 Ibidem, p. 216. 54 Sc. Lambrino, Bis exarchus, în RIR, X, 1940, p. 333-339. 55 R. Radu, op.cit., p. 164. 56 Al. Andronic, op.cit., p. 27. A se vedea şi articolele pe această temă publicate de S. Sanie, op.cit., p. 127-140; Idem, Le diadème d’or de Tyras, în Dacia, N. S., XXIII, 1979a, p. 148-157. 57 P. Nicorescu, Neues über das Tropaeum von Adamclisi, în VI. Internationaler Kongress für

Archäologie, 16-19 august 1939, Berlin, p. 473; Arh.Naţ. Iaşi, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 484/1939, f. 148; Fl.B. Florescu, Monumentul de la Adamklissi. Tropaeum Traiani, ed. a 2-a, Bucureşti, 1961, p. 42; M. Petrescu-Dîmboviţa, op.cit., p. 193. 58 Arh.Naţ. Iaşi, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 476/1939, f. 177. 59 P. Nicorescu, Raport asupra lucrărilor arheologice de la Adam-Clisi, Dolojman şi Cetatea Albă, în ACMI/1942, 1943, p. 169-170.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

săpăturilor şi continuarea măsurătorilor pentru facerea planului (împreună cu desenatorul Muzeului Naţional de Antichităţi – Pecurariu, care a desenat inscripţiile şi fragmentele arhitectonice găsite)”, rezultatele provizorii fiind expuse în conferinţa pe care profesorul a ţinut-o la 11 mai 1942 la Universitatea din Berlin60.

Studierea pe teren a construcţiilor şi a materialului descoperit în săpăturile anterioare de la Dolojman sau Cetatea Albă (în cea din urmă localitate, vestigiile aflându-se depozitate în muzeul înfiinţat de Nicorescu), constituie alte două obiective ale raportului61. Radu Vulpe arată că „în 1941-1942 Nicorescu este concentrat într-o unitate militară specială [serviciul S. C. O. D. – s. n.]; când poate, procedează la cercetări în Basarabia şi Dobrogea şi continuă cu asiduitate studiul materialelor rezultate din cercetările anterioare”62.

Cetatea Albă şi descoperirile numismatice din perioada medievală vor trezi interesul profesorului pentru monedele moldoveneşti emise aici63. În articol se prezintă contribuţia generalului Radu Rosetti, directorul Muzeului Militar din Bucureşti, la organizarea săpăturilor arheologice din 1928 şi sunt expuse principalele momente din istoria Cetăţii Albe (începând cu perioada bizantină şi continuând până la domnia lui Petru I Muşatinul). Nicorescu lansează opinia că monedele descoperite ar fi fost emise „în timpul luptelor pentru domnie în Moldova (probabil de Alexăndrel, între 1451-1455) [...] cu legenda slavonă şi numele imprimat de groşi”64.

Articolul în care atenţia este îndreptată asupra Columnei lui Traian65, debutează prin prezentarea obiceiului vechilor greci de a pune pe câmpul de luptă câte un semn „provizoriu de victorie numit tropaion, [ce] era închinat lui Ares, zeul războiului […] Acest obicei a trecut şi la Romani, cari au ridicat diferite monumente în amintirea biruinţelor câştigate […] Cel mai important din toate provinciile imperiului roman, este Tropaeum Traiani, ridicat în 108-109 de împăratul Traian în onoarea lui Mars Ultor, Marte Răzbunătorul, la Adam Clissi în Dobrogea…”66. Descrierea monumentului din Dobrogea şi a celui de la Roma, publicarea inscripţiei de la baza Coloanei, caracterizarea lui Apollodor din Damasc drept „genialul constructor, care a dirijat toate construcţiile mari ale împăratului Traian” – nu-l fac pe autor decât să conchidă că importanţa monumentelor antice romane rezidă în aceea că pot fi considerate filme mute, „artiştii având posibilitatea să studieze cât mai mult basoreliefurile Coloanei pentru a-şi desăvârşi arta lor”67.

Nicorescu publică în 1944, pe baza descoperirii menţionate mai sus, un studiu intitulat O inscripţie a împăratului Traian găsită la Cetatea Albă68. Acestă

60 Ibidem, p. 169. Despre această “conferinţă” nu am găsit alte referinţe, până la acest moment, în documentele de arhivă, lucrări de specialitate sau publicistică. 61 Ibidem. 62 R. Vulpe, op.cit., p. 3. 63 P. Nicorescu, Monete moldoveneşti bătute la Cetatea Albă, în CI, XVII, 1943, p. 75-88. 64 Ibidem, p. 82-83. 65 Idem, Coloana traiană, în StCI, I, 1943, 1, p. 78-83. 66 Ibidem, p.78. 67 Ibidem, p. 80-83; I. Micu, op. cit., p. 30; M. Petrescu-Dîmboviţa, op.cit., p. 193. 68 Studiul apare în AARMSI, Secţia Ştiinţifică, XXVI, s. III, 1943-1944, p. 501-510; R. Vulpe, op.cit., p. 3.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

contribuţie la cunoaşterea istoriei antice apare ca urmare a cercetărilor de la Tyras (începând cu anul 1919), cu evidenţierea inscripţiei din ultimii ani de domnie ai împăratului Traian, „cea dintâi care s-a descoperit la Nordul gurilor Dunării”69. Prin descifrarea şi interpretarea inscripţiei a existat posibilitatea de a fi cunoscute măsurile militare ale conducătorului Imperiului Roman, înainte de campania împotriva parţilor, pentru asigurarea frontierei de nord-est a provinciei Moesia şi a drumului din Dacia spre gurile Dunării şi de-a lungul litoralului Mării Negre până în Crimeea70. În acelaşi studiu este descrisă şi „o placă de marmură cu o inscripţie din a. 112, pusă probabil la inaugurarea unui edificiu însemnat, găsită aici [la Barboşi, judeţul Galaţi – s. n.] încă din 1703 şi cunoscută lui Miron Costin [autorul realizează o confuzie, în anul menţionat mai sus, Miron Costin trecuse deja în eternitate încă din 1691 – s. n.] şi lui Dimitrie Cantemir, [care] ne arată că acest castru exista pe vremea lui Traian [...] Tot în acest loc s’au găsit încă în 1844 fragmente dintr’o inscripţie votivă în care este menţionată legiunea V Macedonica”71. Nicorescu subscrie ipotezelor emise de alţi autori moderni, conform cărora castrul roman de la Barboşi este identic cu Paloda (Polonda, la Ptolemeu – Geographia, III, 8, 4)72. Totuşi, o problemă dificilă în aflarea exactă a coordonatelor respective este aceea că, „în timp ce Paloda este menţionată la Sud de Hierasus (Siret), în regiunea pe care geograful antic o atribuie provinciei Dacia, castrul de la Barboşi se găseşte pe malul opus acestui râu, dimpotrivă aparţinând la Moesia Inferioară”73.

Anul 1944 aduce, ca noutate în activitatea de publicare şi editare a profesorului Nicorescu, articolul despre bisericile bizantine din Dobrogea74. Continuarea cercetărilor dobrogene din 1914 ale arheologului Pârvan, s-a realizat odată cu descoperirile arheologice din 1926 pe promontoriul Dolojman. În faţa acestui promontoriu, la o distanţă de aproximativ 2 kilometri se găseşte o insuliţă numită “Bisericuţa”; cercetările arheologului ieşean vor scoate la lumină, în jurul zidurilor acestei construcţii, „o puternică cetate bizantină de formă triunghiulară având o suprafaţă interioară de aproximativ două hectare jumătate”75. Fragmentele de ceramică greacă şi cele câteva inscripţii latine76 au dus la verificarea opiniei exprimate

69 Ibidem, p. 510; D. Tudor, notiţă bibliografică la Nicorescu, P., O inscripţie a împăratului Traian

găsită la Cetatea Albă, în RIR, XV, 1944, III, p. 398-399; R. Vulpe, recenzie la: Nicorescu, P., O inscripţie a împăratului Traian găsită la Cetatea Albă, în Balcania, VIII, Bucureşti, 1945, p. 282. 70 Ibidem, p. 504; M. Petrescu-Dîmboviţa, op.cit., p. 193. 71 În C. I. L., III, 777, 780 şi 6218; P. Nicorescu, op.cit., 1943-1944, p. 506-507. 72 Ibidem, p. 505-506. 73 R. Vulpe, recenzie la: Nicorescu, P., O inscripţie..., p. 282. 74 P. Nicorescu, Les basiliques byzantines de Dolojman, în BSH, XXV, 1944a, I, p. 95-101; I. Micu, op.cit., p. 32; M. Coja, op. cit., 1972a, p. 267-274; Idem, op.cit., 1972b, p. 33; C. Preda, op.cit., p. 240; M. Coja, Une boucle de centure paléochrétienne en bronz à Argamum, în Dacia, N. S., XXVI, 1982, 1-2, p. 173. Cercetătoarea Coja precizează că „în cercetările sale [P. Nicorescu – s. n.] nu a ajuns la straturile inferioare propriu-zise şi în consecinţă nu identificase resturi de locuire greacă” (Ibidem, p. 34). A se vedea şi http://www.argamum.freeservers.com/Nicorescu.htm – unde este inserat articolul publicat de Nicorescu şi menţionat mai sus. 75 P. Nicorescu, op.cit., 1944a, p. 96. 76 M. Coja, op.cit., 1972b, p. 36. „Din aceste inscripţii nu s-a păstrat niciuna. Se pare că ele au dispărut în

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

de Pârvan, care susţinea că pe acest amplasament s-ar fi fondat Argamum, revigorat apoi, după o perioadă de stagnare, în epoca lui Traian77.

Descoperirile lui Nicorescu au confirmat existenţa acestui amplasament antic din epoca elenistică şi a Imperiului Roman, până în plină epoca bizantină – „aceasta fiind, de fapt, singura opinie judicioasă a autorului”78. Autorităţilor din domeniu le atrage atenţia că printre vestigiile descoperite în cetate se găsesc ruinele a două biserici „interesante pentru istoria primelor edificii religioase în ţara noastră”, edificii care îl determină pe autor să afirme că ele ar fi „o preţioasă contribuţie la studiul arheologiei creştine”79. Opiniile exprimate în acea perioadă de către arheologul ieşean au determinat reluarea cercetărilor, după cel de-al doilea război mondial, cu un şi mai mare interes faţă de vestigiile descoperite anterior aici, informaţiile furnizate de Nicorescu fiind confirmate în mare parte80.

La moartea în anul 1937 a profesorului Tafrali, coleg la catedra de arheologie şi antichităţi şi director al Muzeului de Antichităţi81, Paul Nicorescu va prelua conducerea instituţiei muzeale înfiinţate de Tafrali încă din 1916. În această calitate va aduce numeroase modificări în modul de organizare al acesteia, contribuind şi la clarificarea conceptuală a noţiunii de muzeu istorico-arheologic82.

Faţă de concepţia lui Tafrali, potrivit căreia muzeul reprezenta o instituţie de mare importanţă culturală, Nicorescu considera realizările predecesorului său mai mult drept “bune intenţii”, lăudabile, de altfel, decât realizări valoroase în domeniul muzeal83. Contextul preluării conducerii muzeului a fost acela al lipsei unui titular la catedra de arheologie şi antichităţi, suplinitorul Ion M. Marinescu, de la catedra de limba şi literatura latină, nearătându-şi interesul pentru o astfel de instituţie.

Din momentul numirii lui Radu Vulpe la catedra de arheologie cu preistorie a

timpul ultimului război împreună cu alte descoperiri, care probabil au ajuns în posesia unor colecţionari particulari” (Ibidem). 77 P. Nicorescu, op. cit., 1944a, p. 96; M. Coja, op. cit., 1972b, p. 40. 78 C. Nicolescu, notiţă bibliografică la: Nicorescu, P., Les basiliques byzantines de Dolojman, în RIR, XV, 1945, I, p. 104; R. Vulpe, recenzie la: Nicorescu, P., Les basiliques de Dolojman, în Balcania, VIII, Bucureşti, 1945, p. 282-283. 79 P. Nicorescu, op. cit., 1944a, p. 96 şi 101. 80 A se vedea şi site-ul http://www.archweb.cimec.ro/Arheologie/newcronica2000/ indici/addenda.htm - care prezintă săpăturile din anul 1999 de la bazilica II paleocreştină, de pe latura de est a cetăţii, cercetări conduse de Florin Topoleanu de la Institutul de Cercetări Ecomuzeale Tulcea, precum şi Cronica

cercetărilor arheologice din România. Campania 2002. A XXXVII-a sesiune naţională de rapoarte arheologice. Covasna, 2-6 iunie 2003, Bucureşti, 2003, p. 173-177 sau http://www.archweb.cimec.ro/Arheologie/cronica CA2002/rapoarte/128.htm - în care este prezentată reluarea campaniilor de săpături de la Capul Dolojman (com. Jurilovca, jud. Tulcea), sub conducerea cercetătoarei Mihaela Mănucu-Adameşteanu, în sectoarele: Bazilica I, Bazilica II, Poarta Mare, necropola tumulară greacă sau Insula Bisericuţa, menţionându-se şi contribuţiile aduse de predecesorii Paul Nicorescu sau Maria Coja. 81 Arh.Naţ. Iaşi, Fond R. U., Dosar nr. 1660/1937, f. 343 şi Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 456/1937, f. 137. 82 R. Radu, Din istoricul Muzeului de antichităţi din Iaşi, în RMM, 3, 1981, p. 26; Idem, op.cit., 1996-1997, p. 165. 83 Ibidem.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Facultăţii (1 octombrie 1939), între cel care preluase şefia instituţiei muzeale şi cel care a fost continuatorul lui Orest Tafrali la catedră, vor exista unele mici disensiuni în privinţa postului de director al Muzeului. Dacă Nicorescu dorea să păstreze acest post, Vulpe se va arăta, în întreaga perioadă cât a funcţionat la Iaşi, nemulţumit de activitatea colegului său – de aici şi exemplul de dăruire profesională arătat în cadrul Seminarului de arheologie de pe lângă Facultate.

Printre colaboratorii apropiaţi ai lui Nicorescu au fost secretarul instituţiei Dimitrie Berlescu, şeful de lucrări Dimitrie Ciurea şi desenatorul Vasile Hudici (cel care va fi licenţiat de la Muzeu în februarie 1945)84, alături de conservatorii, fotografii şi custozii care au funcţionat în diferite perioade ca angajaţi ai muzeului. Activitatea muzeală cuprindea atât participarea la organizarea şantierelor arheologice din Moldova (de dincoace şi de dincolo de Prut) sau Dobrogea, cât şi colecţionarea, înregistrarea, conservarea, interpretarea şi valorificarea materialului arheologic achiziţionat – atât prin expoziţii, cât şi prin studii, articole sau comunicări.

Printr-o adresă către Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, Nicorescu propune, în mai 1940, construirea de către „Oficiul de colonizare a unei gospodării-model, unde să locuiască un paznic al Monumentului de la Adamclisi, care să fie şi custode al ruinelor”85. În luna iulie 1940 profesorul Nicorescu este „mobilizat pentru lucru la Facultate” şi în calitate de director al Muzeului de Antichităţi este delegat de decanul Marinescu „să se deplaseze la Bucureşti şi în Dobrogea pentru a inspecta şi a lua măsuri de conservare a şantierelor de săpături arheologice”86. Preocuparea constantă a arheologului pentru conservarea vestigiilor trecutului îi va aduce lui Paul Nicorescu numirea în anul 1940 ca inspector al Comisiunii Monumentelor Istorice pentru toate şantierele din Dobrogea87.

Nicorescu propune Ministerului, în bugetul pe anul 1941-1942, înfiinţarea unui post de şef de lucrări, post „cerut de Consiliul Facultăţii”, precum şi suplimentarea cu 50.000 a cheltuielior pentru studii arheologice88. În 26 martie 1941, prin adresa către Ministerul Culturii Naţionale şi al Cultelor, se specifică faptul că la Adamclisi se continuă săpăturile arheologice, se construise o „casă a săpăturilor” (pentru gardian şi în timpul săpăturilor personalului ştiinţific), iar în 1940 se ridicase clădirea unui muzeu. În săpăturile efectuate s-au descoperit mai multe inscripţii noi, cum ar fi „placa de piatră cu litere monumentale, care este un fragment nou din marea inscripţie a monumentului lui Traian descoperită de Tocilescu”89 – fragmentul va face, aşa cum subliniam mai sus, obiectul unei comunicări la Congresul Internaţional de Arheologie de la Berlin (1939). Nefiind publicată, susţinerea unei asemenea comunicări nu este cunoscută decât din menţiunile lucrărilor congresului90. Pe şantierul arheologic de la

84 Arh.Naţ. Iaşi, Fond R. U., Dosar nr. 2442/1944-1945, f. 45; D. Doboş, Procesul politic al

învăţământului superior românesc, în Cronica. Revistă de cultură, XXIX, Iaşi, 1994, 7, p. 5. 85 Ibidem, Fond Muzeul de Antichităţi – Iaşi, Dosar nr. 1/1939, f. 154 r. 86 Ibidem, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 497/1939-1940, f. 11. 87 Ibidem, f. 21; R. Radu, op.cit., p. 163. 88 Ibidem, Dosar nr. 502/1941, f. 167. 89 Ibidem, Fond Muzeul de Antichităţi – Iaşi, Dosar nr. 1/1940, f. 225. 90 P. Nicorescu, op. cit., 1939, p. 473; Fl.B. Florescu, op.cit., p. 42. Vulpe revine în noiembrie 1941,

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Adamclisi sunt scoase la lumină o parte din fortificaţiile constantiniene şi instalaţiile pentru aducerea apei în oraş91.

În aceeaşi lună Ministrul este informat că prin numirea lui Dimitrie Berlescu (secretarul Muzeului), începând cu 1 februarie 1941, ca asistent suplinitor pe lângă catedra de Istorie antică, epigrafie şi antichităţi, acesta este considerat demisionat din postul de la Muzeu92. Nicorescu propune totuşi ca „Berlescu să deţină în continuare funcţia de secretar, cu o retribuţie de 50% din salariul înscris în buget” – cerere care primise între timp avizul Rectorului Universităţii93. Postul de asistent la catedra de Istorie antică şi epigrafie era vacant prin decesul asistentului titular Grigore Aniţescu94.

Profesorul înaintează rectorului rapoartele cu actele justificative ale săpăturilor din 1940 şi 1941 de la Adamclisi95. Ca locatar al Muzeului (directorul ocupa două camere), cere ca plata chiriei pe luna decembrie 1941 să se facă în fondul destinat diferitor reparaţii necesare localului96. Întocmeşte un raport asupra activităţii Muzeului pe anii 1941-1942, prezentând ameliorările aduse clădirii (în timpul efectuării lucrărilor, mulajele de gips şi materialul didactic propriu-zis, au fost cedate Seminarului de arheologie)97. O sală era destinată în întregime antichităţilor greco-romane, iar la vechile colecţii se adaugă altele noi, provenite din săpăturile de la Cetatea Albă (o parte din vestigii fiind păstrate şi în muzeul înfiinţat de Paul Nicorescu în localitate)98. În raport se precizează că săpăturile anuale de la Tropaeum Traiani au continuat în 1941-1942, „cu degajarea unei mari porţiuni din zidul exterior al cetăţii, cu efectuarea de măsurători, desenuri şi fotografii”99.

Prin proiectul de buget al Muzeului pe anul 1941-1942, înaintat Rectorului la 20 februarie 1941, se propune înfiinţarea unui post de şef de lucrări, dar şi îmbunătăţirile ce trebuiau aduse clădirii100. Darea de seamă privind activitatea Muzeului pe anul 1942 enumeră săpăturile efectuate la Adamclisi, „unde s-a construit

subliniind că „rezultatele ştiinţifice ale săpăturilor arheologice de la Adamclisi până la 1939 au fost expuse într-o comunicare la Congresul Internaţional de Arheologie din august 1939, de la Berlin”, în anii următori săpăturile scoţând la lumină inscripţii închinate diferitelor divinităţi şi „un fragment important cu 12 litere din marea inscripţie de la monument [...] continuându-se şi construcţia casei săpătorilor de la cetate, ce va fi terminată în cursul anului următor” (Arh. Naţ. Iaşi, Fond Muzeul de Antichităţi – Iaşi, Dosar nr. 2/1941, f. 95). 91 R. Vulpe, op.cit., p. 2; M. Petrescu-Dîmboviţa, op.cit., p. 194. 92 V. Cristian, Dimitrie Berlescu, în vol. Universitatea „Al.I. Cuza”, iul.-dec., Iaşi, 1984, p. 28-30. În februarie 1942, Berlescu îndeplinea aceeaşi funcţie, de asistent la istorie antică şi epigrafie (cf. Arh. Naţ. Iaşi, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 518/1942, f. 52 v.). 93 Arh. Naţ. Iaşi, Fond Muzeul de Antichităţi – Iaşi, Dosar nr. 1/1940, f. 226; Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 504/1941, f. 180 şi 190 şi Dosar nr. 506/1941, f. 26; Fond R. U., Dosar nr. 2079/1941, f. 401. 94 Ibidem, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 504/1941, f. 193. 95 Ibidem, Fond Muzeul de Antichităţi – Iaşi, Dosar nr. 4/1940, f. 1-24 şi Dosar nr. 4/1941, f. 4-19. 96 Ibidem, Fond R. U., Dosar nr. 2162/1942, f. 183. 97 Ibidem, Fond Muzeul de Antichităţi – Iaşi, Dosar nr. 3/1943, f. 75; Fond R. U., Dosar nr. 2159/1941-1944, f. 46 şi 47. 98 Ibidem. 99 Ibidem. 100 Ibidem, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr.497/1939, f. 311 şi Fond R. U., Dosar nr. 2162/1942, f. 183.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

o parte din Casa Săpăturilor. În modul acesta atât personalul ştiinţific, cât şi gardianul Cetăţii şi monumentului sunt scutiţi a se mai deplasa în sat, care se află la o distanţă de circa doi kilometri”, precum şi cele de pe promontoriul Dolojman, „unde s-a degajat zidul de bază a două bazilici bizantine”101. Directorul face propuneri Ministerului în ceea ce priveşte bugetul Muzeului pe anii 1942-1943, susţinând „necesitatea construirii urgente a unui local propriu pentru un Muzeu al Moldovei”, precum şi posibilitatea creşterii numărului de angajaţi ai instituţiei102.

În colaborarea avută cu colegul său de la catedra de arheologie, Radu Vulpe, şi cu tânărul, pe atunci, arheolog Mircea Petrescu-Dîmboviţa în cadrul Serviciului de Capturi Odessa, Muzeul de Antichităţi achiziţionează în 1942 obiectele muzeale trimise de la Odessa, singurul funcţionar care se preocupa de achiziţii, inventarierea şi aranjarea materialului existent fiind Dimitrie Berlescu103. Au fost inventariate 71.152 piese, unele „ilustrative pentru civilizaţia din coloniile elenice, antichităţi egiptene, seria «babe de piatră, simulacre antropomorfe păgâne atribuite pecenegilor», inscripţii provenite din cetatea genoveză Caffa, arme orientale şi ruseşti”104. Au fost ridicate „de pe teritoriul actual al Regatului (fără Transnistria), printre altele, ceramică neolitică descoperită în 1902-1903 de von Stern la Petreşti, vase găsite la Tyras, sau inscripţii din fortificaţiile moldoveneşti de la Cetatea Albă”105.

Arheologul Nicorescu, ca delegat al Ministerului Educaţiei, Cultelor şi Artelor, prin referatul din 15 iunie 1942 de la Odessa şi adresat guvernatorului regiunii, pune accentul pe problemele de conservare ale monumentelor, informând că „… şantierul de săpături arheologice de la Porutino lângă Oceacov, unde a fost vechea şi strălucita colonie hellenică Olbia, este lăsat la voia întâmplării. Locuitorii şi chiar soldaţii iau din obiectele arheologice depozitate în casa săpăturilor (Zapovednik) şi ridică bucăţi de sculpturi şi inscripţii pentru a le întrebuinţa la construcţii de sobe şi var”106. Solicită sprijinul guvernatorului şi prefectului de Oceacov pentru a lua măsuri ca şantierul „să fie bine păzit şi toate obiectele şi pietrele cari se vor fi ridicat, să fie imediat aduse înapoi”107.

Câteva “memorii de cheltuieli” justifică deplasările directorului Muzeului în judeţul Tulcea (la Cataloi, Slava Rusă, Babadag, Enisala, Hamangia şi Dolojman – în aprilie-mai şi octombrie 1942)108, în Moldova de peste Prut (Chişinău, Cetatea Albă şi Tighina – iulie 1942)109, la Cernăuţi şi Chişinău (noiembrie 1942)110 şi din nou la

101 Ibidem, Fond Muzeul de Antichităţi – Iaşi, Dosar nr. 2/1941, f. 66. A se vedea P. Nicorescu, op.cit., 1944a, p. 95-101. 102 Ibidem, f. 97. 103 Ibidem, Dosar nr. 2/1941, f. 42. 104 Ibidem, Dosar nr. 1/1942, f. 3-6. 105 Ibidem; R. Radu, op.cit., 1996-1997, p. 163. Cercetătoarea menţionează că trei din inscripţii şi unul din monumentele funerare din seria “babelor de piatră” cumane se află astăzi în patrimoniul Muzeului de istorie a Moldovei. 106 Arh. Naţ. Iaşi, Fond Muzeul de Antichităţi – Iaşi, Dosar nr. 1/1942, f. 1. 107 Ibidem, Dosar nr. 2/1941, f. 42. 108 Ibidem, Dosar nr. 5/1942, f. 8 şi Dosar nr. 7/1942, f. 9. 109 Ibidem, Dosar nr. 6/1942, f. 4, Dosar nr. 9/1942, f. 5 şi Dosar nr. 10/1942, f. 3.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Chişinău (februarie 1943)111. La începutul anului 1944 Nicorescu propune Consiliului facultăţii ca asistentul

Dimitrie Ciurea, de la catedra de istorie universală a Facultăţii de Litere şi Filosofie, să fie înaintat şef de lucrări la Muzeul de Antichităţi, în postul vacant pe care îl suplinea, Ciurea fiind doctor în litere încă din 1939112. Propunerea este acceptată şi de Direcţia Învăţământului Superior, prin emiterea unui ordin de confirmare adresat Decanului la sfârşitul lunii martie 1944113.

Profesorul Nicorescu organizează evacuarea vestigiilor Muzeului de Antichităţi la Alba-Iulia (în martie 1944)114; cele mai valoroase obiecte muzeale erau ambalate şi evacuate odată cu fondul de carte al Bibliotecii universitare. În acele condiţii de război, Vasile Hudici – desenatorul Muzeului, Mihai Guboglu – asistent la Institutul de turcologie, Dimitrie Berlescu – secretar al Muzeului şi studentul Ştefan Munteanu sunt delegaţi de Nicorescu pentru a însoţi vagoanele care „transportau lăzile conţinând obiectele de valoare ale instituţiei”115. Piesele de mai mică importanţă sau inscripţiile de dimensiuni mai mari, au fost depozitate în subsolul Universităţii, în spaţiul Institutului de turcologie116. Într-un memoriu din octombrie 1944, adresat de Dimitrie Berlescu lui Paul Nicorescu, susţinea că „materialele Muzeului se află tot la Alba Iulia în aceeaşi stare în care le-am adus”117.

În urma distrugerilor suferite în vara anului 1944, vor fi necesare reparaţii în interiorul şi exteriorul clădirii muzeului, cu amenajarea de noi vitrine în care să fie expuse colecţiile. Directorul Nicorescu epuizează fondurile alocate şi solicită sume suplimentare pentru completarea vitrinelor deficitare, cu 165 m2 de sticlă118. Muzeul de Antichităţi îşi continuă existenţa până în 1954, an în care colecţiile vor fi transferate la Palatul Culturii din Iaşi şi vor forma baza Muzeului de istorie a Moldovei (titulatura oficială din 1957)119.

110 Ibidem, f. 10 şi 11. 111 Ibidem, Dosar nr. 9/1942, f. 4. 112 Ibidem, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 543/1943, f. 26 şi Dosar nr. 485/1939, f. 54. 113 Ibidem, Fond Muzeul de Antichităţi – Iaşi, Dosar nr. 1/1944, f. 26 şi Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 546/1944, f. 195 şi Dosar nr. 549/1944, f. 83. 114 O altfel de evacuare a fost realizată de profesorul Orest Tafrali în 1917, atunci când o mare parte a vestigiilor a luat calea Moscovei, alături de tezaurul ţării, returnarea acestora suscitând probleme şi astăzi. 115Arh. Naţ. Iaşi, Fond Muzeul de Antichităţi – Iaşi, Dosar nr. 3/1943, f. 124. 116 R. Radu, op. cit., 1996-1997, p. 165. Decanul Marinescu solicita Rectorului suma necesară deplasării la Iaşi a unei echipe, pentru a salva materialele Facultăţii care mai rămăseseră acolo. 117 Arh. Naţ. Iaşi, Fond Muzeul de Antichităţi – Iaşi, Dosar nr. 1/1944, f. 71. Decanul Ion Pavelcu se adresează pe 11 decembrie 1944 Ministerului Educaţiei Naţionale, Direcţiunea Generală a Inventarului, precizând că „ulterior, s’au mai evacuat materiale de la Iaşi la Zlatna-Alba, prin Mai-Iunie c., dar nu toate [s. n.], pentru motivul că multe din acestea dispăruseră între timp, adică dela 26 Martie până la 15 Mai c., când s’a făcut deplasarea la Iaşi în acest scop” (Ibidem, Fond Facultatea de Litere, Dosar nr. 550/1944, f. 147). Vestigiile provenite din săpăturile arheologice sunt returnate la sediul Universităţii din Iaşi abia la 31 ianuarie 1945. 118 Ibidem, Fond Muzeul de Antichităţi – Iaşi, Dosar nr. 1/1945, f. 87. 119 M. Petrescu-Dîmboviţa, Institutul de istorie şi arheologie „A.D. Xenopol” la 40 de ani. Realizări şi

perspective, în AIIA, XIX, 1982, p. V; Idem, Unele consideraţii cu privire la cercetarea arheologică ieşeană până la primul război mondial, în ArhMold, XX, 1999, p. 171.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Paul Nicorescu a fost şi el vizat de „epurările” care au oprit evoluţia câtorva destine umane în anii care au urmat după 1944. Corpul profesoral al Facultăţii a înaintat Comisiei de Epurare chestionare-interogatoriu, declaraţii şi memorii justificative, în încercarea unora din profesori şi asistenţi de a-şi păstra posturile – universitarul nu face excepţie, alături de colaboratorii săi Dimitrie Berlescu, Dimitrie Ciurea sau Vasile Hudici120. S-a considerat, probabil, că “răul” produs de cercetătorul antichităţii nu avusese un efect atât de mare ca “răul” produs, de exemplu, de Radu Vulpe în mediul universitar ieşean.

Noul şef de lucrări al muzeului – Dimitrie Ciurea – informează pe Directorul Muzeului Naţional de Antichităţi din Bucureşti de decesul profesorului Nicorescu, în seara zilei de 24 iunie 1946, în urma unei congestii cerebrale, comunicându-i totodată că: „în prezent săpăturile de la Adamclisi nu mai au o conducere şi cercetările făcute în anii 1935-1940 n’au fost publicate” şi îl roagă să-l delege „la Adamclisi, în calitate de fost colaborator al regretatului Paul Nicorescu la aceste săpături, în vederea publicării importantelor rezultate obţinute”121.

De la 1 iulie 1946 postul de director apare ca vacant, iar din noiembrie acelaşi an pentru acesta semnează Andrei Oţetea122. Filip Horovitz va continua munca la Muzeu, începând cu anul 1947, prezentând Rectorului o dare de seamă despre activitatea desfăşurată în perioada 1 aprilie 1946 (când Nicorescu mai era încă în funcţia de director) – 1 aprilie 1947, cu enumerarea reparaţiilor interioare şi exterioare, amenajarea sălilor şi secţiilor (preistorie, artă antică, artă religioasă, numismatică), reinventarierea şi catalogarea colecţiilor123.

În zilele premergătoare decesului, profesorul Nicorescu se documenta în legătură cu o descoperire de mare importanţă, anume diadema de aur găsită la Tyras în necropola romană din secolul al II-lea d.Hr.124, sfârşitul implacabil găsindu-l în plină activitate creatoare, la o vârstă (56 de ani) când putea concepe alte numeroase lucrări, studii şi articole, în urma cercetărilor sale minuţioase dedicate domeniilor istoriei antice şi arheologiei.

Atât prin activitatea de la catedră şi Muzeul de Antichităţi sau de cercetare ştiinţifică sub egida Universităţii (campaniile de săpături din Moldova de peste Prut şi Dobrogea), cât şi prin publicarea studiilor referitoare la creştinismul din Dobrogea sau la evoluţia Cetăţii Albe – titularul istoriei antice şi epigrafiei s-a impuns ca un adevărat specialist în rândul colegilor săi de breaslă.

Iar un om (fie el ţăran, muncitor, funcţionar, profesor secundar sau profesor universitar) care munceşte o viaţă şi moare muncind, nu este decât un îndemn la muncă...

120 D. Doboş, op. cit., 6, p. 4-5. 121 Arh. Naţ. Iaşi, Fond Muzeul de Antichităţi – Iaşi, Dosar nr. 1/1946, f. 66. 122 Ibidem, Dosar nr. 3/1939, f. 47. 123 Ibidem, Dosar nr. 1/1947, f. 130. 124 A se vedea şi S. Sanie, op.cit., 1979a, p. 148-157; Al. Andronic, op.cit., p. 27.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Paul Nicorescu – 60 des annés de la passée en étérnité Résumé

L'article présente l'activité du professeur universitaire Paul Nicorescu, qui a illustrée

parmi 1927-1946 la cathédre d' histoire antique et epigraphie de l'Université du Iaşi. Par son travail dans la cathèdre universitaire, par ses recherches des vestiges du Moldavie de l'autre côté de Prut et Dobrogea, par ses articles et ses études publiés, où par sa participation aux Sommets international de l’archéologie et de l'historie antique, professeur Nicorescu monte le prestige de l'école du Iaşi sur nouveau apogées.

La contribution aux dévelopement des domaines d'histoire antique et de l’épigraphie reste une du reference aussi aujourd'hui, après 60 années de son passage dans l'éternité.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

N. IORGA SI MAREA UNIRE (I)

Gh.A. Stirbăţ

Anul 1989 care marchează începuturile activităţilor sale politice, coincide şi cu

debutul lui N. Iorga “pe tărâmul luptei naţionale”1. Marele savant a afirmat spre sfârşitul vieţii sale că intrarea sa în politică nu a fost dictată “de postulate metafizice”2, ci de idealurile luptei pentru desăvârşirea unităţii politice româneşti.

Analizând societatea românească, istoricul a sesizat acele particularităţi care i-au marcat evoluţia, subliniind legătura dintre problema socială si naţională.

Aceste două chestiuni care aveau să-l marcheze “toată viata” 3 , tânărul politician le-a ridicat în mijlocul preocupărilor noastre generale.4

Pentru N. Iorga unirea românilor nu constituia “nici o amintire istorică aşa de veche …nici un vis aşa de depărtat şi nereal cum sunt cele mai multe dintre visuri şi nu este nici o teorie de drept, ci devine o necesitate fundamentală a naţiei noastre”5

Marele savant considera că în mersul lor, generaţiile trecute au lăsat generaţiilor prezente un testament politic de îndeplinit, după cum cele prezente trebuie sa aibă in vedere soarta generaţiilor viitoare:

“…Dacă suntem în stare să facem ceva e datorită morţilor noştii care n-au murit întregi. Fiecare din noi, sublinia tânărul parlamentar, e înainte de toate prin ce poate cuprinde din toata viata care a fost înainte. Aşa încât noi trăim nu numai prin cei ce ne-au precedat , dar şi prin cei ce vor veni după noi şi care ne cheamă din viitorul lor în prezentul nostru, pentru a ne impune datorii şi misiuni care altfel n-am avea curajul să le întreprindem.”6

Dăruindu-se cu pasiune luptei pentru înfăptuirea idealului nostru naţional, N. Iorga arată că desăvârşirea unităţii statale “nu înseamnă ura şi duşmănia altui popor, nu înlătura înţelegerea cu alte tari, nu râvneşte la pământurile si drepturile altuia.”7Acest uriaş efort de reîntregire naţională, concluziona istoricul, trebuie sa facă din “România mică, sfâşiată şi măcinată de discordii…altceva decât contrafacerea modernă a organizaţiei politice fanariote”…. „un stat naţional popular, cuprinzând în aceleaşi drepturi pe toţi românii”8

Credinţa în posibilitatea realizării acestui deziderat al tuturor romanilor era susţinută de rezultatele cercetărilor istorice la care militantul pentru drepturile

1 Gh. Buzatu, Activitatea lui N. Iorga pentru desăvârşirea unităţii de stat. Noi contribuţii, în AIIAI, tom IX ,1972, p 82. 2 N. Iorga, O viata de om, Bucureşti, Editura Minerva, 1978, p 378. 3 Idem, Memorii, vol. I, Bucureşti, p. 7. 4 Gh. Buzatu, op.cit., p. 81. 5 N. Iorga, Dezvoltarea ideii unitaţii politice a românilor, Bucureşti, 1915, p. 88. 6 Idem, Dezvoltarea politicii externe a poporului român, Bucureşti, 1920, p. 6, 7, 23. 7 Idem, Pe ce se poate sprijini un popor, Vălenii de Munte, 1910, p. 15. 8 Idem, Discursuri parlamentare, 1907-1917, Bucureşti, Editura politică, 1981, p. 323 -346.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

naţionale apela, dând argumente teoretice demersului său. Cercetând “adâncimile istoriei noastre”, marele istoric ajunge la concluzia că

există “o predeterminare, o predestinare”9 , a faptelor istorice impusă de mediul geografic, care favorizează dezvoltarea unor “structuri relativ stabile”10, face posibilă apariţia unor fenomene de repetiţie: ”pământul suveran cu vecinătăţile sale şi cu orizontul lui îşi impune voia”11. N. Iorga numeşte acest fenomen “porunca locului”12, după care anumitor locuri, le este dat sa se petreacă anumite fenomene, indiferent de trecerea timpului şi de actorii care se succed pe scena istoriei”13. O astfel de „poruncă a locului” este şi „reconstrucţia Daciei care se întreprinde de oameni politici diferiţi de origine si formaţiune culturală”14.

În spiritul acestei idei savantul şi “militantul neobosit prin faptă, cuvânt şi scris”15 începea acţiunea de ridicare a conştiinţei naţionale a românilor de pe întreg spaţiul locuit de aceştia cu Transilvania “sâmburele tare al unităţii româneşti intrată de timpuriu sub stăpânirea străină”16.

Prin poziţia sa geografică, “prin situaţia sa de centru natural” Transilvania trebuie sa fie “leagănul statului romanesc”17. Aceasta l-a determinat pe N. Iorga să “se identifice atât de integral cu destinul de peste veacuri a legământului românismului”18 care în concepţia sa era Ardealul.

Aici, ca şi în Bucovina, profesorul se întâlneşte cu oameni din toate straturile societăţii cărora le adresează “cuvinte de inimă”, descrie locurile în memorabile pagini de călătorie demonstrând “trăinicia unui ideal comun”19.

În paginile revistelor şi ziarelor începând cu ziarul Epoca, în numeroasele conferinţe unde el “a apreciat valorile morale ale Ardealului dinaintea Unirii “20, întăreşte ideea că “România nu înlocuieşte românimea “, iar România liberă “are datorii nu numai faţă de supuşii ei, ci faţă de toţi românii, pieirea ei ar fi pecetluirea pieirii lor” 21.

Marele istoric devine om de acţiune, dovedind că deşi fără partid a ştiut să îmbine în chip fericit metodele teoretice cu cele practice contribuind la activarea opiniei publice de peste munte. Prin tot ce a întreprins în perioada 1901-1915 pentru Transilvania a fost denumit “uriaş al simţirii romaneşti”22, “ împărat al cugetării

9 Idem, Hotare si spaţii naţionale. Afirmarea vitalităţii românesti, Galaţi, Editura Porta Franco, 1991, p. 28. 10 Ibidem. 11 Idem, Generalitaţi cu privire la faptele istorice, Iaşi, Polirom, 1999, p. 274. 12 Idem, Hotare si spaţii naţionale, p. 28. 13 Ibidem. 14 Ibidem, p. 29. 15 Gh. Buzatu, op.cit., p. 82. 16 Istoria românilor (medievală), Chişinau, Iaşi, 1992, p. 55. 17 Ibidem. 18 Onisifor Ghibu, Oameni între oameni, Bucureşti, Editura Eminescu, 1990, p. 207. 19 Bogdan Theodorescu, N. Iorga, Bucureşti, Editura Tineretului, 1967, p. 123. 20 O. Ghibu, op.cit., p. 207. 21 N. Iorga, Cuvinte adevărate, Bucureşti, 1904, p. 109. 22 O. Ghibu, op.cit., p. 207.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

româneşti” 23, “părinte al naţionalismului românesc integral”24. N. Iorga nu-i va uita nici pe românii din Bucovina cu frumoasele lor mănăstiri,

care aminteau de glorioasele fapte istorice ale trecutului. Sosind pentru prima dată în Ţara de Sus în anul 1904, cu prilejul sărbătorilor de la Putna dedicate voievodului Ştefan cel Mare, savantul se întâlneşte cu intelectualii, dar şi cu “sănătosul instinct ţărănesc” 25 . Aici, în inima provinciei, se închină la mormântul marelui domn, implorându-l să “învie o clipa în inimi o solie de viitor… o solie bună de strămoş şi părinte înconjurat de herovimii nădejdii cu aripile aurite”, şi să deschidă “floarea de aur a idealului”26.

Marelui voievod care „a luminat totdeauna în marea biserică a conştiinţei neamului”27, şi în care “găsise poporul romanesc cea mai curată şi mai deplină icoană a sufletului său”28, istoricul îi va dedica monografia Istoria lui Ştefan cel Mare pentru poporul românesc. Iorga distribuie gratuit participanţilor la sărbătoare monografia, iar „ţăranii chiar întindeau după dânsul asprele lor mâini lacome”29, demonstrând „începutul unor relaţii care se vor desemna din ce în ce într-un sens contrar intereselor austriece”30.

Popasurile marelui istoric în provinciile româneşti aflate sub dominaţie străină la începuturile sec al XX-lea i-au demonstrat puternica vitalitate românească, întărindu-i speranţa că „vremea românilor se apropie” 31 . Transformând catedra universitară într-o puternică tribună a luptei naţionale, iar opera ştiinţifică într-un mijloc eficient de susţinere şi demonstraţie a justiţiei cauzei româneşti, profesorul s-a preocupat de elaborarea unor lucrări de sinteza asupra trecutului comun al tuturor românilor în limbile de circulaţie europeană. Astfel el publică la Gotha (Germania) în 1905 într-o colecţie celebră, Ghesichte des Roumaniche32, popularizând în mintea cetăţenilor „acel gând al României unite pe care o avem fiecare din noi în minte astăzi”33.

Iorga este conştient că realizarea marelui ideal naţional nu era posibil fără democratizarea internă a Regatului. Independenţa politică a dat posibilitatea adoptării în România a unor reforme care au propulsat-o spre societatea europeană modernă. Analizând realitatea românească, savantul considera aceste reforme „prea grăbite” care nu ţineau cont de specificul societăţii, fapt ce a dus la obţinerea „unei identităţi pasive a cetăţenilor ei cu structurile edificate de Constituţia de la 1866”, la acel

23 Ibidem. 24 Ibidem, p. 255. 25 N. Iorga, O viata de om asa cum a fost, vol. III, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p. 70. 26 Idem, Romanismul în trecutul Bucovinei, Valenii de Munte, 1931, p. 259-261. 27 Cf. B. Theodorescu, op.cit., p. 192. 28 Ibidem. 29 N. Iorga, O viaţă de om aşa cum a fost, p. 70. 30 Ibidem. 31 B. Theodorescu, op.cit., p. 191. 32 Gh. Buzatu, op.cit., p. 21, 33 Cf. Ibidem.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

dezechilibru între stat şi societate pe care el l-a denumit „criza sufletească”34. Acest dezechilibru între stat şi societate este susţinut de existenţa numeroasei

clase ţărăneşti în mare parte analfabetă şi lipsită de drepturi, populaţie care reprezenta în concepţia sa acea Românie profundă la care urma să se unească teritoriile de peste Carpaţi şi Prut. Depăşirea acestei crize morale se putea realiza în concepţia savantului printr-o „educaţie de jos in sus” a societăţii, „printr-o plebiscitare a etnicităţii, a istoriei şi a limbii literare “35. Iorga încercă solidarizarea contemporanilor săi „în jurul unui program de resurecţie morală pe calea culturii”36.

Încă de la debutul său în plan politic şi publicistic, savantul „îndeamnă stăruitor” la „o nouă epocă de cultură” menită să reformeze cadrele întregii vieţi naţionale 37 . Cultura purificată şi întregită trebuie „generalizată la mulţimile muncitoare”, pentru „a determina mutaţii favorabile unui progres autentic, recuperator şi sincronizant”38.

Preluând revista Sămănătorul în anul 1903, savantul îşi propunea să transforme literatura într-un liant al solidarităţii naţionale: „o literatură mai presus de orice diferenţa de clasă”, „o carte pe care sa cada deopotrivă lacrima înaltei doamne si cea a sătencei”39. Cultura reprezenta pentru el „un factor de unificare pe tărâm social si naţional ”40.

Ideea conform căreia cultura are rolul dinamizator al schimbărilor în societate era îmbrăţişată de cea mai mare parte a intelectualităţii timpului. Astfel C. Rădulescu Motru nota: „în cultură se oglindeşte finalitatea construcţiei sociale, prin ea faptele omeneşti dobândesc un înţeles mai înalt, devin istorice”41. Identitatea concepţiilor intelectualităţii româneşti privind conferirea rolului dinamizator al culturii în prefacerea societăţii îşi avea sursa „în acelaşi spectacol in care societatea românească îl oferea tinerilor cărturari; o societate ajunsă intr-un moment critic al evoluţiei ce părea blocată”42.

Unei astfel de societăţi cum este cea românească îi lipseşte elementul moral, simţul datoriei ce vine numai prin şcoală43. În opera de educaţie morală a societăţii şcoala este chemată „să instaleze un ideal de viaţă, o disciplină a muncii, o rigoare în conduită, o statornicie salutară”44. Concepând societatea ca pe un „fenomen sufletesc, o armonie a gândului şi simţului o singură viaţă a inimii”, Iorga milita în paginile Sămănătorului pentru o literatură care „să afirme sufletul unui popor în forme care

34 A. Pippidi, Introducere la Istoria romanilor in chipuri si icoane, Bucureşti, Editura Humanitas, 1992, p. 15. 35 Ibidem. 36 Al. Zub, N. Iorga şi evoluţia spiritului critic, în Hierasus, 1980, p. 23. 37 N. Iorga la debutul sau la Sămănatorul milita: „O noua epocă de cultură care trebuie să înceapă pentru noi. Trebuie sau vom pieri”, cf. Ibidem. 38 Ibidem. 39 A. Pippidi, op.cit., p. 16. 40 Valeriu Râpeanu, op.cit., p. VIII – IX. 41 Cf. Ibidem, p. XXII. 42 Ibidem. 43 N. Iorga, Ura împotriva culturii străine, în idem, O luptă literară, vol. I, p. 256. 44 Al. Zub, op.cit., p. 24.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

corespund timpului său”45. Revista se adresa „întregului popor” care în viziunea sa „nu era o entitate

metafizică, o plăsmuire a minţii abstracte”, ci „acea uriaşa fiinţă trecută prin multe lupte, încercări şi suferinţă”46. Prin conţinutul său de idei Sămănătorul trebuia să determine „acea revoluţie în spirite”47 pentru a forma o opinie publică „sănătoasă şi îndrăzneaţă”48.

Pornind de la nevoia de cultură „de jos până sus, dintr-un hotar în altul a românimii”49 , Iorga cerea scriitorilor o literatură adevărată care după el nu este chemată „de a imita o reproducere anterioară a naturii, ci de a înfăţişa caracterul, viaţa adâncă a naturii aşa cum se oglindeşte ea în ochii unui privilegiat”50. Marele „apostol” conferea astfel dimensiuni politice unui curent literar51.

În această viziune, istoricul recomandă fondatorilor revistei Luceafărul, care apărea la Budapesta în 1902 „ca preocupările estetice să nu joace un rol de căpetenie şi nu sunteţi în aşa împrejurări încât să vă consacraţi artei pure. Sunteţi în luptă, trebuie să luptaţi”52. El îi îndeamnă încă de la primul număr: „asupra românimii înstrăinate prin viaţa de stat vorbiţi-ne! Tipăriţi poezii populare, povestiri, amintiri! Nu imitaţi, fiindcă nu duce nici un folos; nu vă lăsaţi ispitiţi de lucrări ce le-aţi citit la alţii. Scrieţi de la d-voastră din ţară şi din sufletul românesc de acolo”53.

Accentul pus de veşnicul luptător pentru cauza naţională, pe tradiţie în edificarea României întregita în hotarele sale finisate nu înseamnă întoarcerea la trecut, ci apelul la experienţa trăită şi verificată de-a lungul secolelor. Această tradiţie permite „redescoperirea libertăţii în interiorul ei, şi care o menţine vie, creatoare, luptătoare, adaptabilă mereu în spiritul înaintaşilor”, care ne-au predat o realitate deplin cercetată, dar şi „în spiritul prezentului care vine permanent cu noi mentalităţi, cu noi experienţe”54.

Această tradiţie devine la un moment dat „stare de spirit ”55. Savantul milita în această etapă a luptei naţionale „pe integrarea factorului artistic în realitatea contemporană”, devenind „un râu de viaţă vie trezind pe ambele maluri altă viaţă”56.

Aduce mereu în atenţia opiniei publice istoria comuna a tuturor românilor, drept pentru care publică Neamul românesc din Ardeal si Ţara Ungurească57.

Conferinţele lui N. Iorga despre limba, cultura si literatura românească în diferitele localităţi ale ţării, se înscriu pe linia atragerii „aristocraţiei la valorile

45 Valeriu Râpeanu, op.cit., p XXIII. 46 Sămănatorul, an III, 1904, p. 3. 47 B. Theodorescu, op.cit., p. 159. 48 Ibidem. 49 Sămănatorul, an V, nr. 1, 1 ianuarie 1906, p. 3. 50 N. Iorga, O luptă literară, p. 256. 51 Idem, Oameni cari au fost, Bucureşti, 1967, p. 138. 52 B. Theodorescu, op.cit., p. 162. 53 Cf. Gh. Buzatu, op.cit., p. 19. 54 Anatomie Plămădiala, Tradiţie şi libertate în spiritualitatea ortodoxă, în AXIOS, 1995, p. 27. 55 Ibidem, p. 28. 56 B. Theodorescu, op.cit., p. 170. 57 Ibidem, p 188

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

tradiţionale naţionale” şi „alăturării acestei clase de partea mişcării resorgimentare”58. Apărarea limbii şi culturii naţionale a fost o preocupare constantă a marelui

istoric încă de la primele sale manifestări în viaţa publică. A luat atitudine împotriva reprezentării pe prima scena a ţării - Teatrul Naţional din Bucureşti a unor „piese ieftine” din limba si literatura franceză care afectau programul educaţiei naţionale. In două conferinţe din zilele de 12 şi 13 martie 190659 adevărate monumente ale elocinţei româneşti, el demonstra că limba naţională „este forma cea mai deplină în care se poate exprima un popor”60. Limba, sublinia în continuare istoricul, „este cea mai scumpă moştenire a strămoşilor, care au lucrat generaţie de generaţie la elaborarea acestui scump product sufletesc”61.

Atent la toate faptele care puteau „să apropie ori să întârzie ziua desăvârşirii unităţii politice româneşti” Iorga insistă pentru folosirea corectă a limbii române în şcoală, justiţie, armată, instituţiile de cultura. El nu era un oponent al asimilării literaturii străine de către societatea românească. Susţinea răspândirea în cultura şi literatura română a unor opere valoroase din patrimoniul universal, care să apropie mai mult societatea românească de valorile autentice ale societăţii europene.

Limba română în concepţia savantului trebuie să se facă auzită „până la marginile casei”, deoarece ea identifică colectivitatea românească organizată superior între graniţele statului naţional în cadrul celorlalte naţiuni ale lumii62.

Evenimentele din martie 1906 au produs o largă solidarizare cu N. Iorga, scriitori, studenţi, profesori din centrele universitare Iaşi si Bucureşti salutau acţiunea istoricului în scopul „reîntregirii sufletului românesc, idee care trebuie să ajungă la izbânda desăvârşită”63.

La 15 martie scriitorul Al. Vlahuţă lansa „Chemarea către toţi scriitorii români”, cerându-le să lupte pentru „unirea în jurul aceluiaşi gând şi grai românesc a toată suflarea neamului nostru” 64 . Analizând peste ani evenimentele mai sus prezentate si trecându-le prin filtrul gândirii istoricului, se constată că momentul 13 martie 1906 era cel dintâi caz „de la 1848 până atunci, în care să fi triumfat o răscoală. După biruinţa o prigoană începuse naţională şi democratică”65. Manifestarea din martie 1906 a marcat profund societatea românească, contribuind la dezvoltarea conştiinţei româneşti. În articolul O Comemoraţie publicat în Neamul Românesc la 13 martie 1916, Iorga afirma că acea zi va rămâne prin căldura pe care a trezit-o în toată societatea sănătoasa cu simt al realităţii, un moment important în dezvoltarea

58 A. Pippidi, op.cit., p. 17. 59 În zilele de 12 si 13 martie 1906 Iorga ţine două cuvântări la Universitatea Bucuresti pentru apărarea limbii şi culturii române împotriva reprezentării unor piese modeste din patrimoniul limbii şi culturii franceze : „Despre drepturile limbii nationale in statul modern „ şi „Primejdia naţională ce rezultă din înstrăinarea claselor dirigente, în B. Theodorescu, op.cit., p. 171-175. 60 N. Iorga, Lupta pentru limba românească, Bucureşti, Editura Minerva, 1906, p. 16. 61 Ibidem. 62 B. Theodorescu, op.cit., p. 175. 63 Cf. Petre Turlea, N. Iorga. O viaţă pentru neamul românesc, în Pro Historia, 2001, p. 40. 64 Gh. Ştirbăţ, Din activitatea politică a lui N. Iorga. Începuturile, în Carpica, XXXII, 2003, p. 169. 65 N. Iorga, Supt trei regi..., p. 114.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

conştiinţei româneşti” 66 . Marele istoric adună toate articolele publicate la Sămănătorul în două volume sub titlul O luptă literară în 1914-1916 unde „se defineşte teoretic, apelându-se la analiza mişcării sociale, culturale şi spirituale a acelor ani o doctrina şi un ideal”67.

Evenimentele din martie 1906, moment de apogeu al activităţii lui N. Iorga în viaţa politică şi culturală au demonstrat necesitatea editării unui ziar care va dezbate cele doua probleme fundamentale care frământau societatea românească la începuturile secolului al XX-lea: socială şi naţională. Fondurile strânse în urma conferinţelor ţinute în ţară şi sprijinul material al lui Gh. Ştirbei şi Vintilă Brătianu îl vor ajuta pe marele savant să înceapă editarea ziarului său Neamul Romanesc după data de 10 mai 190668.

Denumirea ziarului demonstra că se dorea a fi o publicaţie care se adresa tuturor românilor de pe întreg spaţiul locuit de aceştia : „o revistă pentru şi despre neamul românesc”69.

În cuvântul său Către cetitor directorul ziarului sublinia că Neamul Romanesc nu era o revistă ocazională de partid, ci una „de caracter general pentru toţi românii, de caracter democratic şi cultural”, chemată să vorbească despre „lucrurile cele mari ale neamului, despre nevoile lui adânci, despre sentimentele lui vechi si sfinte, despre ţintele lui înalte si grele de atins”70. Marele savant sublinia că ziarul său urma să dezvăluie „toate nedreptăţile, toate păcatele şi sârguinţa cinstită de a găsi îndreptarea care să ne asigure o viaţă vrednică. Prin problematica abordată, ziarul marelui tribun pentru unitate naţională a fost apreciat de opinia publică românească deoarece prezenta „fără îndoiala o deşteptare, un drum de orientare spre drapelul ridicat de un suflet mare si hotărât cu orice preţ a reînvia sentimentele româneşti in România”71.

Revista lui N. Iorga a fost primită cu un viu interes în teritoriile româneşti de peste munţi aflate sub stăpânirea austro-ungară, unde ea „n-a fost citită ci devorată”72, contribuind „la cultivarea sentimentului naţional şi de a unifica aspiraţiile tuturor românilor73.

De la primele sale manifestări în viaţa publică, marele profesor s-a manifestat ca un mare apărător al ţărănimii, el intuind interdependenţa dintre problema naţionala şi realităţile agrare din România la începuturile secolului al XX-lea: „viitorul României nu se poate răzima, după cum nu se poate răzima viitorul nici unei ţări decât pe mulţimea celei mai mari părţi dintre locuitorii pământului naţional; pe conştiinţa care uneşte pe cea mai mare parte dintre locuitorii acestui pământ”.74

66 Neamul Românesc, 13 martie 1916, p. 2. 67 Valeriu Râpeanu, Studiu introductiv la N. Iorga, O luptă literară, 1979, p. XXX. 68 B. Theodorescu, op.cit., p. 175. 69 Cf. Gh. Buzatu, Iorga si Marea Unire a Românilor…, p. 20. 70 Neamul Românesc, din 10 mai 1906, p. 2. 71 Cf. Gh. Buzatu, op.cit., p. 21. 72 Ibidem. 73 Ibidem. 74 N. Iorga, În era „Reformelor”. Discursuri politice rostite în Camera Deputaţilor, 1907-1909,

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Iorga considera problema agrară printre „chestiunile mari care nu pot fi ignorate”75 şi de aceea insista să li se dea „pământ, carte si drepturi” şi aceasta „cât se poate de repede şi cu înţelepciune şi zăbavă”76, pentru a fi aduşi la locul economic, la locul cultural, la locul politic ce li se cuvine”77

„Apostolul neamului”, în timpul răscoalelor din 1907, s-a situat de partea ţăranilor răzvrătiţi ca înainte de sancţiuni să vină cu măsuri pentru rezolvarea problemei agrare.

De la tribuna Camerei Deputaţilor, ţăranul parlamentar cerea deputaţilor sa treacă peste confruntările ideologice şi să vadă că problemele economice sunt singurele care pot răscula mulţimea, „pentru că numai foamea pune arma în mâna omului sărac contra celui bogat”78.

Pentru calmarea spiritelor, pe moment nu era nevoie de măsuri dure împotriva răzvrătiţilor, ci de o amnistie generală „care ar îndrepta pe aceia care s-au prăbuşit şi i-ar ridica în rândurile oamenilor şi în acelaşi timp ar face pe ţărani să vadă că noi nu facem o Românie confiscată, o Românie rezumată la câteva mii de oameni de la oraşe, ci înţelegem să întemeiem o Românie adevărată cu toate puterile şi cu tot concursul lor”79

Alegerea lui N. Iorga ca deputat la Colegiul II Iaşi „s-a datorat deopotrivă prestigiului câştigat ca apărător al drepturilor ţărănimii şi ca militant pe tărâmul luptei naţionale”80.

N. Iorga aducea în Parlament o manieră nouă de abordare a problemelor societăţii româneşti, prin faptul neangajării sale politice faţă de vreo formaţiune politică. Problemele ridicate de tânărul parlamentar erau şi rezultatul unor serioase analize ştiinţifice, independente de ideologia sau poziţia vreunui partid politic: „nu am alt gând decât propria-mi conştiinţa”81, pentru că, „înainte de acesta, eu nu sunt istoric care judeca totul după aparenţe, ci mai degrabă analizez toate lucrurile care mi-au fost supuse atenţiei”82.

În concepţia sa calitatea de deputat era aceea a unui „depozitar” al aspiraţiilor legitime de unitate politica si democraţie, care îl înzestra cu demnitatea de reprezentant public al naţiunii”83 . Pornind de la această convingere N. Iorga a transformat tribuna parlamentară într-o tribună a luptei pentru realizarea aspiraţiilor naţionale ale românilor de pretutindeni: „...Noi simţim planuri mari, visăm să întindem aripile vulturului dacic şi să atingem cu ultima pana, aripa stângă a Tisei si

Vălenii de Munte, 1909, p. 60. 75 Idem, Trezirea chestiunii ţărăneşti, în Neamul Românesc, din 21 mai 1906, p. 53. 76 Neamul Românesc, 29 oct 1906, p. 820. 77 Ibidem. 78 N. Iorga, Discursuri parlamentare, 1907-1917, p. 81. 79 Ibidem, p. 88. 80 Gh. Buzatu, op.cit., p. 21. 81 Dezbaterile Adunării Deputaţilor (in continuare D.A.D.), 6 dec 1920, p. 29. 82 Ibidem, 1 apr 1922, p. 113. 83 Gh.I. Florescu, Donald E. Bain, President of the first Parliament of all Romains, în AIIAI, II, 1987, p. 35.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

cu cealaltă pana din aripa dreapta Nistrul”84. Cu gândul la „România largă” sau „România Mare”, care trebuie să devina

realitate, N. Iorga va susţine în Parlament proiectul de lege privind organizarea şi modernizarea armatei. Tânărul parlamentar preciza că: „...Se creează oastea noastră de care n-avem nevoie pentru a cuceri, căci rostul războiului nostru va rămâne pentru totdeauna sa ne apărăm sărăcia şi nevoile şi neamul”85, dar oastea cea nouă poate fi utila în unele împrejurări să consolideze eforturile voinţei şi jertfei naţiunii.

Apariţiile marelui istoric la tribuna Camerei Deputaţilor au lăsat asupra auditoriului „impresia unui spectacol intelectual unic”86, prin „acea erudiţie ramificata pe toate meridianele gândului”, care „răscolea straturile cele mai adânci ale trecutului”87, creând acea stare de spirit atât de necesara într-un Parlament care se dorea „al reformelor”.

N. Iorga atrăgea atenţia ca întreaga activitate guvernamentală şi parlamentară din Regat „trebuie să pregătească o ţară”, care sa-i unească odată pentru totdeauna pe românii de pretutindeni care urmăresc „cu un interes dureros ceea ce se petrecea la noi în ţară atunci când ei luptau pe viaţă şi pe moarte, pe alt pământ românesc care nu face parte din hotarele statului românesc”88.

Parlamentarul de Iaşi a abordat de la tribuna Camerei şi chestiunea politicii externe a României în perspectiva realizării unirii depline a tuturor românilor.

Formaţiunea sa de istoric îi permitea să prospecteze viitorul şi să atragă atenţia că politica externă a statului român din acea perioadă trebuie reorientată în funcţie de noile raporturi din relaţiile internaţionale, care să răspundă intereselor naţionale de perspectivă ale statului român.

România, insista tânărul parlamentar, trebuie sa-şi revizuiască raporturile cu ţările vecine şi să le racordeze idealului naţional: „căci noi nu putem strânge o anumită mână pe care descoperim pete de sânge şi ştim a cui e sângele care pătează aceasta mână”89. N. Iorga avea în vedere în primul rând relaţiile României cu Austro-Ungaria unul din partenerii săi din Tripla Alianţa.

Continuarea unei astfel de politici „numai pentru simplu motiv că se respecta o tradiţie” însemna a nu ţine cont de noile raporturi care s-au stabilit între marile puteri pe plan internaţional şi de potenţialul statului nostru, deoarece „o ţară slabă şi mică ca a noastră nu poate să facă politică pe un singur front cu toate pădurile tăiate in spate şi încă printr-o linie cotropitoare şi un neam care se manifestă duşmăneşte faţă de statul nostru”90.

N. Iorga recomanda diplomaţiei romane să fie flexibilă şi sensibilă la toate schimbările care erau pe plan internaţional „să aibă ochii şarpelui” care „să descopere

84 D.A.D., şedinţa din 13 dec 1907, p. 171. 85 Idem, şedinţa din 7 martie 1908, p. 871. 86 Şerban Cioculescu, Aspecte literare contemporane, Bucureşti, Editura Minerva, 1972, p. 632-635. 87 Studiu Introductiv la N. Iorga, Sfaturi pe întuneric, Bucureşti, Editura Militara, 1976, p. VIII. 88 D.A.D., şedinţa din 4 martie 1908, p. 37. 89 Ibidem, p. 41. 90 Ibidem, p. 38-39.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

tot ce-şi poate adăugi după dreptul ei natural”91. El avea în vedere nu agerimea unui şarpe de prada, ci a zeului Clicom , simbol al înţelepciunii si prudenţei .92

Stabilirea unui nou „modus vivendi” cu statele vecine, trebuia să asigure restabilirea locului pe care România l-a avut şi trebuie să-l aibă în Balcani.93

Activitatea desfăşurată de N. Iorga în cadrul Ligii Culturale a dat o „noua dimensiune” problemei luptei pentru unitatea românească94. Istoricul s-a implicat înainte de 1908 în acţiunile întreprinse de acesta, iniţiind la rându-i altele, care să întreţină permanent interesul opiniei publice fată de soarta românului din provinciile aflate sub stăpânirea străină.

La îndemnul marelui savant Liga a reuşit să valorifice în mod creator jubileul sărbătoririi a 40 de ani de domnie a regelui Carol I în 1906.95 La expoziţia deschisă în capitala ţării , Bucureşti, care prezenta realizările României în cei 40 de ani de domnie a regelui, au fost invitaţi şi reprezentanţi ai românilor din Transilvania, Bucovina, Liga organizându-le o primire sărbătorească.

Istoricul a reuşit astfel să transforme această sărbătoare jubiliară într-o „veritabilă demonstraţie a conştiinţei unităţii naţionale” 96

În acele zile solemne el cerea membrilor societăţii că o „datorie supremă”, a ei este „să primească zilele acestea ca una din cele mai potrivite clipe pentru apropierea şi înfrăţirea mai strânsă a românilor de pretutindeni”97.

Între anii 1900-1908 activitatea Ligii Culturale se reducea la puţine activităţi – congresele anuale şi sărbătorirea zilelor de 24 ianuarie si 3/15 mai. Această perioadă a fost caracterizată de N. Iorga ca fiind „biruinţa partidului nemişcării în Liga Culturala”98.

„Liga vegeta acum în cea mai deplină uitare a unei societăţi naţionale căreia îi adusese pe vremuri aşa de mari servicii”99, afirma istoricul. În această perioadă unele activităţi ale acestuia erau finanţate de guvernele de la Bucureşti. Implicarea guvernamentală nu se realiza în mod dezinteresat „şi nu odată fusese atrasă în vâltoarea demonstraţiilor de stradă de care avea nevoie partidul preşedintelui.”100

Revigorarea activităţii Ligii Culturale se va produce după intrarea lui N. Iorga în Comitetul Central la 10 iunie 1907 şi mai ales prin numirea sa ca secretar general la 2 iunie 1908”101. De la începutul intrării sale în Liga istoricul şi-a propus „învierea şi

91 Ibidem. 92 Gh.I. Florescu, N. Iorga. Începuturile activităţii parlamentare, in AIIAI, XVIII, 1981, p. 46. 93 ibidem 94 V. Netea, C.Gh. Marinescu, Liga Culturala si Unirea Transilvaniei cu Romania, Iaşi Editura Junimea, 1978, p 162 ; C.Gh. Marinescu, Aportul Ligii Culturale sub conducerea luI N. Iorga la infaptuirea Marii Uniri, în Gh. Buzatu, C. Gh. Marinecu, op.cit., p 56 ; C.Gh. Marinescu, Epopeea Marii Uniri, Galaţi, Editura Porto Franco, 1983, p. 112. 95 B. Theodorescu, op.cit., p. 325. 96 Ibidem, p. 326; C.Gh. Marinescu, Aportul Ligii Culturale…, p. 55-57. 97 Chemarea Ligii Culturale, an I, nr. 32, 27 august 1906, p. 531-532. 98 Neamul Romanesc, anul I, nr. 7, 1 iunie 1906, p. 104-105. 99 N. Iorga, O viata de om asa cum a fost, vol. IIII, Bucureşti, Editura Minerva, 1981, p. 54. 100 Ibidem 101 Ibidem; B. Theodorescu, op.c it., p. 226.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

întărirea conştiinţei româneşti” în tot cuprinsul „Românimii”.102 Prin puterea sa uimitoare de muncă, prin cultura sa vastă, prin controlul

permanent al activităţii şi implicarea directă, de multe ori stânjenitoare pentru ceilalţi membri din conducere reuşeşte să transforme societatea „dintr-un mausoleu al unui romantism de mult isprăvit”103, dintr-o, „societate compromisă” într-un „organism de căpetenie al trezirii conştiinţelor”104.

În condiţiile radicalizării luptei naţionale a românilor la începutul secolului al XX-lea, Iorga impune Ligii culturale o activitate permanentă. El modifica structura organizatorică a societăţii şi formează un „secretariat de birou pentru lucrul în permanenţă”105 şi-i muta sediul într-o casă spaţioasă din strada Fântânii la etajul al II-lea „colţ cu strada Victoriei”106.

Secretarul general al Ligii era conştient că noua etapă de sprijinire a luptei naţionale a românilor din afara graniţelor Regatului necesită fonduri sporite în visteria societăţii, totuşi a evitat subordonarea sa unui partid politic cu pretenţii de finanţator „Liga trebuie să-şi recapete absoluta ei independenţă faţă de partidele politice”107, afirma cu tărie istoricul.

Marele apostol al neamului nu a urmărit nici un moment să acumuleze capital politic pentru sine, nu a transformat Liga într-un partid propriu, deşi popularitatea sa în societatea româneasca era imensă şi nici într-un „partid conspirativ, iredentist, în care să se propage ura împotriva altor popoare”108.

Cele prezentate mai sus demonstrează că el „doreşte o Ligă regenerată după cerinţele timpului” canalizându-i activitatea „ca pe o acţiune morală ce se sprijinea pe întregul popor”109.

N. Iorga a reuşit astfel să-i impună să facă „altceva decât ascultarea unor tânguiri de peste munţi”110. Activitatea ei se diversifică prin editarea de calendare „conferinţe cu subiecte care priveau drepturile şi aspiraţiile noastre”111, înfiinţarea de biblioteci, deschiderea de expoziţii, şedinţe muzicale, editarea de cărţi poştale ilustrate cu vederi de locuri, cu portretele cărturarilor şi reproduceri de costume”112.

Apar secţii noi ale Ligii, din care foarte multe la sate fapt ce demonstrează atenţia sporită pe care conducerea o acorda educării şi culturalizării ţărănimii.

Liga, în noua etapă a activităţii inaugurată de secretarul general Nicolae Iorga se orientează şi spre comunităţile româneşti din America, pe care spunea istoricul să le ferim „prin trimiterea de scrisori folositoare de primejdia demoralizării”112.

102 Congresul Ligii Culturale, în Neamul Romanesc, anul III, nr. 67, 6 iunie 1908, p. 1045-1050 103 N. Iorga, O viaţă de om, vol III, 1981, p. 54. 104 Ibidem, p. 51. 105 Ibidem, p. 55. 106 Ibidem. 107 Ibidem, p. 54. 108 B. Theodorescu, op.cit., p. 254. 109 N. Iorga, O viaţă de om, vol III, 1981, p. 54. 110 Ibidem, p. 55. 111 B. Theodorescu, op.cit., p. 229. 112 Cf. Ibidem, p. 229.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Noua orientare care a adus un suflu nou în întreaga activitate face să înceteze „acel romantism care ajunsese până la ultimele margini ale degenerării”113.

Congresele anuale care se ţineau în diferite oraşe ale ţării au reprezentat tot atâtea ocazii de răscolire a spiritelor aţipite de o politica de interese, târându-se de azi pe mâine”114.

Răsfoind dările de seama ale congreselor descoperim numeroase iniţiative ale lui N. Iorga care vizau nu numai activitatea românilor din Transilvania, Bucovina, Basarabia, dar şi a celor din Regat. Istoricul insista deopotrivă pentru ridicarea din punct de vedere cultural şi economic al ţărănimii , orăşenimii , moralizarea clasei politice româneşti, care va avea efect pozitiv asupra romanilor de peste Carpaţi şi Prut, contribuind la menţinerea conştiinţei naţionale, creând astfel un curent favorabil unirii cu Ţara.

Ca formator de opinie, N. Iorga împreuna cu membrii din conducerea societăţii şi studenţi se deplasează în provinciile româneşti din afara Regatului, organizând şi participând la comemorarea unor evenimente semnificative din istoria românilor, stârnind astfel nemulţumirea autorităţilor din imperiile vecine. La începutul anului 1909, la iniţiativa societăţii „Steaua Româna” din Câmpulung-Moldovenesc, istoricul este invitat să ţină o conferinţă. Autorităţile austriece îi refuză paşaportul, contele Bellegarde, guvernatorul Bucovinei, explică gestul prin faptul că Iorga s-a manifestat „ca cel mai aprig duşman al unei politici prietenoase Austriei”115.

Atitudinea autorităţilor austriece faţă de persoana şi activitatea sa nu l-au dezarmat pe marele istoric, deoarece afirma acesta „ politica pe care o reprezint şi propag e un crez mai simplu şi care e în domeniul realităţii: a ni se păstra oriunde fiinţa etnică neatinsă”116.

N. Iorga organizează între 17-19 mai 1909 la Iaşi primul congres al „Ligii Culturale” în noua sa calitate de secretar general, deoarece „ aici găsim câmp prielnic pentru încolţirea seminţei sănătoase ce aruncăm, aici găsim tradiţii istorice care ne încălzesc si ne călăuzesc în lupta mare si sfântă ce întreprindem”117.

Congresul hotărăşte ridicarea la Bucureşti prin subscripţie publică a unui sediu propriu al Ligii in Bulevardul Schitu Măgureanu editoarea unei „cărţi de citire naţională pentru toţi românii şi publicarea anuala a unui raport special despre situaţia românilor de peste hotare care să fie tradus în limbile de circulaţie europeană.118

Pe linia hotărârilor de la Iaşi, secretarul general al Ligii redactează broşura Les dernières elections en Hongrie et la Roumains – iunie 1910, prin care informează opinia publica europeană despre politica de deznaţionalizare a elementului românesc din Transilvania care produce o vie emoţie în Franţa, Anglia, Italia. 119

113 N. Iorga, O viaţă de om, vol. III, 1981, p. 55. 114 Ibidem. 115 Pf. P. Turlea, O viaţă pentru poporul românesc…, p. 47. 116 Ibidem, p. 48. 117 Cf. Aurel Loghin, Dreptatea Istoriei, an III, nr. 46, 16 noiembrie 1968, p. 1. 118 CALENDARUL LIGII CULTURALE, Vălenii de Munte, 1910. 119 B. Theodorescu, N. Iorga, p. 231; idem, N. Iorga educaţia maselor, p 76, Gheorghe Buzatu, C.Gh. Marinescu, (eds), op.cit., p. 72; V. Netea, C.Gh. Marinescu, Liga Culturala si Unirea Transilvaniei cu

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

După încheierea Congresului din capitala Moldovei, N. Iorga la dorinţa unor participanţi, organizează o excursie la Suceava pentru vizitarea ruinelor cetăţii şi a altor monumente istorice. In gara Burdujeni i s-a interzis marelui istoric vizita „din motive de ordine publică” 120 , el fiind socotit o persoana indezirabila în statele Austriei. Expulzarea eminentului luptător pentru cauza naţională a produs o puternică indignare atât în ţară cât şi peste hotare.

Deputaţii români şi italieni ridică chestiunea expulzării în Parlamentul de la Viena, iar studenţii români din capitala Franţei, membrii ai Ligii Culturale au luat atitudine în cadrul unor mitinguri de protest.121

Studenţii şi intelectualii din Iaşi, într-o mare întrunire la 24 mai 1909, au redactat o Moţiune de protest cerând Guvernului român să ia atitudine faţă de comportamentul autorităţilor austro-ungare, vizavi de N. Iorga.

Telegrama trimisă cu acest prilej istoricului îl asigura de „devotamentul fără margini ce vi-l păstram”122. De asemenea, la îndemnul Ligii Culturale, Societatea Studenţilor din Bucureşti îşi exprimă solidaritatea cu „cel ce purta cu demnitate stindardul românilor, şi căruia i s-a interzis a călca pe pământul sfânt al unei Ţări Române supuse”123

Într-un manifest difuzat la Bucureşti de către Liga Culturala care protesta împotriva dublei monarhii se sublinia că: „încă o data politica Austriei se împotriveşte arbitrar celor mai sfinte aspiraţiuni ale neamului pentru care luptam cu toţii. Prin expulzarea lui Iorga se adaugă încă un inel lanţului”124.

Atitudinea autorităţilor austro-ungare, nu are darul de a frânge elanul de luptător al marelui savant pentru salvgardarea cauzei naţionale a românilor din Transilvania şi Bucovina.

Înfiinţarea de către guvernul maghiar a Episcopiei de la Hajdudorogh şi 83 de parohii româneşti cu peste 73225 de credincioşi greco-catolici, condusă de un episcop rutean şi unde limba de oficiere a cultului religios era maghiara, oferea din nou posibilitatea istoricului să se manifeste ca un apărător al cauzei românilor de peste Carpaţi. Astfel, va publica în 1913 broşura L’Eveché de Hajdudorogh et les droits de l’Eglise Roumaine unie de Hongrie, cu un subtitlu semnificativ: Noi atentate ale guvernului maghiar contra naţionalităţii române125.

N. Iorga demonstra că noile evenimente din Balcani şi din Europa de după 1912-1913, îndreptăţeau şi obligau poporul român să vorbească „nu numai prin gura a 7 milioane de locuitori ai regatului”, ci să aibă în vedere pe toţi cei 13 milioane „care compun naţia întreagă şi care rămânând în comunitatea lor culturală se cuvine să

România, Junimea, Iaşi, p 217, 1978. 120 N. Iorga, Explicaţia unei expulzări, în Neamul românesc”, an 4, nr. 54, 24 mai 1909, p. 857-858. 121 Vasile Netea, C.Gh. Marinescu, op.cit., p. 216. 122 P. Turlea, N. Iorga în viaţa politică a României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1991, p. 48. 123 Vasile Netea, C.Gh. Marinescu, op.cit., p. 217. 124 Cf. Gh. Marinescu, Aportul Ligii Cuturale sub conducerea lui N. Iorga la înfăptuirea Marii Unirii, p. 55. 125 P. Turlea, N. Iorga, O viata pentru neamul romanesc, Editura PRO HISTORIA, 2001, p. 64.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

înrâurească puternic asupra viitorului statului românesc”.126 Tuturor acelora care îl criticau cu virulenţă în presa austro-ungară pentru

activitatea desfăşurată pe tărâmul apărării cauzei românilor ardeleni şi bucovineni, considerându-l ca principal factor de destabilizare a relaţiilor dintre România şi Austro-Ungaria, le răspunde că el este doar un interpret al aspiraţiilor comune ale întregii clase politice româneşti, deoarece problema naţională „nu reprezintă un punct de distracţie între partidele româneşti. Pentru orice om politic a ajuns a fi în fondul lucrurilor o dogma naţională”127

Marele istoric a criticat iniţiativele guvernului maghiar de a duce tratative între 1913-1914 cu unii reprezentanţi ai românilor transilvăneni, declarând răspicat în articolul Altă politică la românii din Ungaria că “steagul românilor se ridică în altă parte nu la Budapesta”.128

Memoriul elaborat de N. Iorga la 14 iunie 1908, privind revitalizarea Ligii Culturale, generează o primă mare realizare prin inaugurarea cursurilor de vară la Vălenii de Munte, care vor transforma localitatea „într-un centru cultural al tuturor românilor”.129

Concepute iniţial numai pentru bucovineni, ele vor fi deschise la 2 iulie 1908 în prezenţa a 150 de persoane din toate provinciile româneşti atrase „de dorul de a auzi maeştri ai ştiinţei în dulcea limbă românească şi îndeosebi cei însetaţi de a se adăpa în izvoarele nesecate ale istoriei noastre comune”.130

Cursurile de vară, „adevărata instituţie naţională” 131 , devenite din 1912 Universitatea Populară Vălenii de Munte, aveau menirea să creeze un curent de solidaritate naţională întemeiat “pe tradiţiile culese din toate culturile ţării” 132 , deoarece afirma marele istoric :credem că suntem toţi un singur neam de o admirabilă unitate”133.

Cursanţii vor audia prelegeri de istorie naţională, geografie, economie, literatură, folclor, susţinute de mari personalităţi ale culturii şi ştiinţei româneşti: Barbu Şt. Delavrancea, Al.D. Xenopol, Vasile Pârvan, Nicolae Cârtojan, Virgil Madgearu, Ion Cantacuzino.134

Organele de siguranţă din România recunoşteau rolul important al lui Nicolae Iorga în cadrul cursurilor care „prin seva şi entuziasmul fără margini cu care vorbeşte, şi mai cu seamă biciuirea moravurilor politice, sociale, îl fac simpatic tuturor”. Este primit cu aplauze şi întrerupt cu aplauze, şi sfârşeşte prin a i se face ovaţii entuziaste.

126 Neamul Românesc, nr. 14, 13 aprilie 1914. 127 Ibidem. 128 Idem, VIII, nr. 66, 3 octombrie 1913. 129 Mihai Opritescu, Partidul Naţionalist Democrat (1910-1938) condus de N. Iorga, Bucureşti, 2000, p. 28. 130 Neamul românesc, an 6, 10 octombrie 1911, p. 812. 131 Vasile Netea, C.Gh. Marinescu, op.cit., p. 234-244; C.Gh. Marinescu, op. cit., p. 66-72. 132 Barbu Theodorescu, op. cit., p. 262. 133 Neamul Românesc, an III, nr. 80, 6 iulie 1908, p. 1252-1259. 134 C.Gh. Marinescu, Aportul Ligii culturale sub conducerea lui Nicolae Iorga la înfăptuirea Marii

Uniri, p. 67-68.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Aproape nu există locuitori care să nu-l primească „cu respect şi cu dragoste nesfârşită”.135

Conferinţele „vehemente” ale secretarului general al Ligii, „tratate cu o mare putere de sugestie, şi solid documentate”, pe care le-a ţinut sub forma prelegerilor de istorie naţională la Vălenii de Munte reprezentau tot atâtea îndemnuri la unitate: „să mergem la cursuri cât mai multe spre întărirea noastră sufletească şi a acelora în mijlocul cărora trăim”136.

Prin conţinutul lor, prin calitatea expunerilor conferenţiarilor, în care excela în primul rând Nicolae Iorga, cursurile “deveniseră o manifestaţie culturală obişnuită pentru o parte din societatea românească, aceea în sufletele căreia prinsese această sămânţă de viitor.”137

Îndemnurile marelui istoric către toţi românii de a frecventa cursurile de vară „spre întărirea noastră sufletească”, sunt auzite şi de monarhia română. Regele Carol I îşi va trimite nepotul, pe Carol al II-lea, în 1912, la Universitatea populară de la Văleni, care îşi avea sediul acum în „clădirea proprie, mică, albă, cu o perfectă acustică”138, unde viitorul monarh al României întregite de mâine va audia timp de 2 zile, trei conferinţe ale savantului în care i se demonstra „că aici nu e o mână de barbari care să trebuiască a fi ridicaţi de o dinastie energică şi inteligentă, la rangul naţiunilor civilizate, ci un vechi popor care îşi are locul, deşi pe nedrept nerecunoscut în istoria lumii”.139

Cursurile de vară au contribuit la educarea opiniei publice româneşti în spiritual valorilor naţionale, la apropierea românilor din toate provinciilor, la dezvoltarea unei prietenii, susţinute de solidaritate naţională. Ziarul Budapesten Hirlog, sublinia în 1908 că „în România se fac sforţări mari ca la Vălenii de Munte, oaspeţii din Transilvania şi de la Iaşi, cei din Bucovina, să petreacă şi în acelaşi timp să se instruiască cât mai bine, pentru că astfel, întorcându-se acasă, aceştia să duca cu ei legăturile strânse de unitate culturală şi naţională”.140

N. Iorga va constata că prin activitatea sa la Universitatea Populară, arunca acum „sămânţa de viitor”, care deja s-a prins în societatea românească, generând încrederea naţională că ziua unirii tuturor românilor este foarte aproape şi ea se va realiza prin forţe proprii, şi nu ca un dar al vreunei puteri străine. Orice vizită în Ardeal, susţinea mentorul cursurilor de vară, „îi dădea tot mai mult încrederea că s-a isprăvit cu zilele aşteptării singurului noroc posibil de la Viena”.141

Cursurile de vară au sporit considerabil prestigiul lui N. Iorga în societatea românească. Mulţi intelectuali aderă la Liga Culturală atraşi de personalitatea marelui istoric142, unii îl vor urma chiar în propriul său partid începând din 1910. Această

135 Ibidem, p. 69. 136 Neamul Românesc, an. 4, nr. 80, 22 iulie 1909, p. 1282-1283. 137 N. Iorga, O viaţă de om, aşa cum a fost, vol III, p. 68. 138 Ibidem, p. 75. 139 Pamfil Şeicaru, N. Iorga, Bucureşti, Editura Clio, 1990, p. 54. 140 Gh. Marinescu, op.cit., p. 72-73. 141 N. Iorga, O viaţă de om, vol. III, p. 68. 142 M. Opriţescu, op.cit., p. 28.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

situaţie determina pe adversarii săi să-l acuze că doreşte să politizeze activitatea Ligii Culturale şi să o transforme într-o anexă a grupării sale politice.

Analizând activitatea politică a marelui istoric înainte şi după primul război mondial, putem afirma fără putinţa de a greşi că marele savant nu a dorit să facă din partidul său un partid de masa. Militând pentru o solidaritate mai presus de interesele de clasa, N. Iorga şi adepţii ideilor sale naţionalist-democrate manifesta teama faţă de mase. Vedea progresele sociale ca un rezultat al activităţii domeniilor mari, al elitelor sociale conducătoare, care trebuiau să dea dovadă de competenţă şi integritate morală.143

Era împotriva transformărilor bruşte „care dărâmau înainte de a crea, înseamnă înainte de orice o dureroasă ruptură a solidarităţii naţionale”.144

N. Iorga era un adversar înverşunat al luptei de clasa. „Cuvântul luptă mi-a părut vulgar când eu îmi căutam adversarii şi nu mă înflăcăram de beţia trântelor păstrând în suflet calda dorinţă de a vedea în pace pe toţi oamenii capabili de a da ceva capabil ţării lor”.145

Prin politica sa de organizare în plan teritorial a secţiilor Ligii Culturale, era firesc ca el să atragă foarte mulţi adepţi ai ideilor sale naţionalist-democrate, iar unii să-l urmeze în partidul pe care-l va înfiinţa în 1910. Activitatea desfăşurată în cadrul Ligii Culturale va influenţa discursul parlamentarului N. Iorga, fapt sesizabil începând cu luna decembrie 1908146, cu prilejul discutării mesajului tronului. Problematica sociala şi cea ţărănească, deşi nu dispare din discursurile sale, problema naţională ocupa de-acum înainte „centrul de greutate”.

În discursurile pe marginea colegiului unic, el se declara adeptul lărgirii dreptului de vot dar precizează că nu doreşte „vot universal, ci vot naţional”.147

Naţionalismul şi antisemitismul erau tendinţe puternice atât în Europa cât şi în România înaintea primului război mondial. Toate aceste manifestări naţionaliste, antisemitice erau însă manifestări formale, articole de presa, cuvântări în parlament, fără a îmbrăca formele violente din perioada interbelica. Toate aceste luări de poziţie erau îndreptate împotriva tendinţelor agresive în plan economic şi împotriva evreilor, a străinilor în general ca persoane.

Abordând spiritual problema celor afirmate mai sus, N. Iorga pune în discuţie cazul Dobrogei care „prost administrat a favorizat consolidarea economică a etniilor bulgară şi turcă, în detrimentul elementului românesc”.148

Războaiele balcanice au oferit istoricului posibilitatea de a analiza relaţiile dintre părţile aflate în conflict, nu numai prin prisma evenimentelor petrecute ci şi a unei evoluţii viitoare. N. Iorga s-a pronunţat la începutul conflictului împotriva unei intervenţii româneşti la sudul Dunării, într-un război pe al cărui steag erau înscrise

143 Armin Heinen, Legiunea Arhanghelui Mihail. Mişcare socială şi organizaţie politică. Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 85. 144 N. Iorga, Doctrina Naţionalistă, p. 11. 145 Ibidem, p. 10. 146 Mihai Opritescu, op.cit., p. 28. 147 N. Iorga, Discursuri parlamentare, vol. 1, partea I, p. 219. 148 Mihai Opritescu, op.cit., p. 29.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

idealuri naţionale.149 În parlament, istoricul a afirmat folosind numeroase argumente că

revendicările teritoriale din Dobrogea vor duce la permanentizarea unei stări de tensiune cu vecinul de la sudul Dunării. 150 În ianuarie 1913, N. Iorga denunţa „manevrele Ungariei şovine” şi ale „Rusiei lacome şi despotice”, împotrivindu-se unui război cu Bulgaria: „putem avea cu Bulgaria un război? Nu”151.

La congresul Ligii Culturale din 19 mai 1913, de la Piatra Neamţ, secretarul general îşi reafirma poziţia faţă de evenimentele de la sudul Dunării, afirmând că nu poate să pună activitatea acestuia în serviciul „unei cauze străine de neam”. „Noi n-avem ce căuta în Balcani, noi trebuie să mergem în Austria”152. Grupării filo-germane din cadrul Ligii reprezentată de Gheorghe Bogdan Duica şi V. Arion, îi replica: „Oare Liga e birou de anexări teritoriale?”153.

Atitudinea secretarului general al Ligii Culturale faţă de evenimentele balcanice din 1912-1913 „creează un gol” între el şi gruparea Bogdan Duica, V. Arion, care s-a pronunţat încă de la începutul conflictului pentru intrarea României în război împotriva Bulgariei, agitând lozinca eliberării românilor din Macedonia. Marele savant a militat pentru o politica de colaborare cu toate statele balcanice care să ducă la îmbunătăţirea situaţiei fraţilor noştri din Macedonia”.154

Diferendul din interiorul conducerii Ligii Culturale se adânceşte cu prilejul redactării de către N. Iorga în decembrie 1912 a unui Memorandum prin care se solicita definirea poziţiilor faţă de conflictul balcanic. Înscrierea de către autorul Memorandumului că „România n-are pretenţiuni în Bulgaria căci aspiraţiile sale juste se îndreaptă spre Transilvania”155 – irita grupul filo-german, determinând retragerea acestuia din funcţia de secretar general al Ligii.

Retragerea istoricului din funcţia de secretar general este percepută favorabil de presa guvernamentală de la Viena şi Budapesta. Ziarul Budapeste Hirlap din 19 noiembrie 1912 comenta astfel retragerea acestuia: “Minunea s-a întâmplat. Liga Culturala l-a părăsit pe N. Iorga din cauza Ardealului”.156

Cele prezentate mai sus demonstrează justeţea analizei făcute de N. Iorga. La începutul conflictului se desprindea clar dorinţa statelor din Balcani de a lupta pentru realizarea aspiraţiilor lor naţionale. Aceasta l-a determinat pe secretarul general al Ligii Culturale să insiste pe toate planurile ca România să nu se implice în război: „Pe al cărei steag erau înscrise idealuri naţionale”157

Îndemnurile la neintervenţia militară a statului nostru în Balcani dădea expresie concepţiei sale conform căreia „un popor are sentimental continuităţii şi el vede nu

149 N. Iorga, O viaţă de om, 1981, p. 85. 150 Idem, Discursuri parlamentare, vol 1, partea a doua, 1940, p. 67-68. 151 Neamul Românesc, nr. 128-129, 13 martie 1912. 152 Ibidem. 153 Cf. M. Opriţescu, op.cit., p. 59. 154 Ibidem. 155 C.Gh. Marinescu, op.cit., p. 75. 156 M. Opriţescu, op.cit., p. 58. 157 N. Iorga, O viaţă de om, p. 85.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

numai momentul în care se afla, ci şi toate momentele care au pe acesta şi dintr-însele alege acele elemente care pot să întărească puterea lui morală, care pot să-i întărească mai mult aspiraţiile”158.

Poziţia savantului faţă de aceste evenimente nu era singulară, ea corespundea cu cea a majorităţii clasei politice româneşti şi cu cea a Guvernului. Edificatoare în acest sens sunt răspunsurile data de Titu Maiorescu, primul-ministru unei note bulgare din 20 sept. 1912 în care se afirma „România nu poate uita ca ea însăşi şi-a câştigat independenţa printr-o luptă contra Imperiului Otoman. Dacă bulgarii, sârbii, grecii, creştin-ortodocşii, ca şi noi, vor să lupte pentru ameliorarea conaţionalilor lor supuşi otomani, România va păstra o strictă neutralitate”.159

Fidelă principiilor neintervenţiei militare şi de apropiere de toate statele din zona sa geografică, România nu intervine în conflict nici atunci când Bulgaria a obţinut „serioase avantaje teritoriale”160 în urma victoriilor sale. Pe această linie ea a iniţiat tratative cu vecinul de la sudul Dunării, fără informarea marilor puteri, semnând cu aceasta o înţelegere concretizată în Protocolul de la Londra din 16/29 ianuarie 1913161.

Relaţiile româno-bulgare se vor deteriora puternic odată cu intervenţia marilor puteri în special a Austro-Ungariei care „nu voia sa piardă controlul asupra Balcanilor”162. Austro-Ungaria „instiga Bulgaria împotriva Serbiei” făcând serioase presiuni asupra României pentru a nu lua în consideraţie eventualele propuneri de alianţă venite din partea Greciei şi a Serbiei.

Războaiele balcanice au constituit „testul cel mai sever al alianţei României cu Austro-Ungaria”163. Anexiunile teritoriale făcute de statele balcanice (Serbia, Grecia, Bulgaria) în primul război pe seama Turciei, rup echilibrul politic, determina România să ceară compensaţii din partea Bulgariei. Austro-Ungaria nu sprijină demersurile justificate ale României determinând intervenţia acesteia în al doilea război balcanic, împotriva Bulgariei.

Criza balcanica din 1912-1913, „a desăvârşit alienarea României faţă de Austro-Ungaria şi Tripla Alianţa”164. Când trupele române sub comanda generalului Al. Averescu treceau Dunărea scandând „În Ardeal”, „această stare de spirit” afirma N. Iorga, reprezenta marele adevăr naţional popular [căci] prin acţiunea necontenit şi adesea discutată de la Viena începea noua politică de defensive a statului român”165.

În iunie 1913 Liga Culturală a organizat o întrunire la Bucureşti unde s-a exprimat încă o dată solidaritatea cu românii din Transilvania şi Bucovina. N. Iorga a criticat din nou politica Austro-Ungariei faţă de Serbia, afirmând că România nu

158 Idem, Istoria războiului balcanic, Bucureşti, 1915, p. 171. 159 Cf. Eliza Campus, Din politica externă a României 1913-1947, Bucureşti, Editura politică, 1980, p. 191. 160 Ibidem. 161 Ibidem. 162 Ibidem, p. 19-20. 163 M. Barbulescu, Denis Deletant şi alţii, Istoria României, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1998, p 414. 164 Ibidem; Eliza Campus, op.cit., p. 20; Keith Hitchins, România, 1866-1947, Bucureşti, Humanitas, p 173. 165 N. Iorga, Supt trei regi, Istoria luptei pentru un ideal social si naţional, Vălenii de Munte, 1932, p. 153.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

poate face politica monarhiei bicefale care asuprea pe românii din imperiu166. Istoricul a înţeles interesele politicii austriece faţă de Bulgaria, şi din această

cauză susţine politica guvernului Maiorescu de intervenţia României în al doilea război ca factor de echilibru şi stabilitate în Balcani. N. Iorga cere printr-o adresă către ministrul de război să fie mobilizat pe front. Ca profesor la Şcoala de Război primeşte încuviinţarea regelui Carol I de a însoţi trupele române fiind repartizat la biroul de presă alături de A. Hiato, viitorul reprezentant al României la Praga şi viitor ministru al Palatului. Lucrând la biroul de presă al armatei, istoricul a avut ocazia să cunoască starea de lucruri din armată: „ceea ce doream şi mi s-a refuzat de mai mult timp, ca să văd lucruri care mai bine să nu fie văzute de ochi atenţi şi critici”167. Savantul constata o totală dezordine în armată, de la aprovizionare, dotare, până la îndeplinirea ordinelor: „Era în mişcarea trupelor noastre ceva din reverie pastoralei noastre şi aceasta în vremi de oţel ca ale noastre, indispunea şi trezea nelinişti”168.

Iorga este dezamăgit de situaţia din armata românească, care în concepţia sa trebuie să fie un factor important în opera de întregire naţională. Campania militară a României, denumită de marele savant „Excursie în Bulgaria”169 , care a fost „o experienţa aşa de dureros instructivă”170, l-a determinat pe neobositul luptător pentru cauza naţională să se întrebe „dacă opera unităţii naţionale nu e rezervată de soarta unei generaţii mai vrednice”171.

Starea de lucruri din armata româna pe frontal din Bulgaria, stare pe care generalul Averescu „totdeauna la datorie”172 încearcă să o depăşească era rezultatul „scadenţei fatale a deceniilor de neglijenţă şi de necinste petrecută în vuietul încăierărilor politice sub ochii din ce în ce mai obosiţi ai lui Carol Întregitorul”173.

N. Iorga a prezentat cu rigoarea istoricului starea de spirit a poporului bulgar în acele momente „bulgarii, oameni înăcriţi…priveau din prag cu adânci ochi de ură”174 „nesângeroasă noastră expediţie”, care prin modul de organizare s-a transformat într-o „hărmălaie militară posibilă”175. Se confirmau astfel previziunile marelui savant la perspectiva raporturilor româno-bulgare făcute la începutul conflictului balcanic.

Aceasta stare de spirit a cetăţeanului bulgar era reflexul unei „permanente obsesii a Bulgariei Mari de la San Stefano”, care arunca şi va arunca necontenit înainte un neam de oameni extraordinar de muncitori, de cumpătaţi şi de stăruitori în

166 Vasile Netea, C.Gh. Marinescu, op.cit., p. 230. 167 N. Iorga, O viaţă de om, 1981, p. 89. 168 Ibidem, p. 89-90. 169 Ibidem. 170 Ibidem, p. 116. 171 Ibidem. 172 Ibidem, p. 89. 173 Ibidem 174 Ibidem, p. 92 175 Ibidem. Starea de disciplină a trupelor române a agravat infestarea soldaţilor cu holeră ca urmare a echipării cu uniforme din depozitele armatei bulgare. De altfel holera, spune istoricul, este cea care a făcut puţinele victime din rândurile armatei române. În rest, românii au dus un „război cu cocoşii” (românii preferau borşul din carne de cocoş), sub ochii înăcriţi de ură ai populaţiei bulgare, obsedată de idealul Bulgariei Mari.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

ceea ce fac, încet şi solid, dar care popor mic, îl nenoroceşte mărimea idealului”176. Participarea României la cel de-al doilea război balcanic a reprezentat pasul

concret de desprindere de alianţa cu Austro-Ungaria ce deschidea drumul spre următoarele acţiuni având drept scop eliberarea românilor din teritoriile româneşti aflate sub dominaţie străină.

Prin calitatea sa de participant şi martor la evenimentele din Balcani, Iorga a precizat sensul războiului din Bulgaria: „Dacă Bulgaria vine să zdrobească Serbia pentru a mulţumi Viena, căreia existenta însăşi a Serbiei gata de lupta pentru Bosnia si Herţegovina ii e un spin in ochi, pentru noi se poate spune pe drept cuvânt ca peste Dunăre se discuta chestiunea Ardealului, ca se începe războiul nostru împotriva voinţei austriece”177.

Al doilea război balcanic s-a încheiat cu înfrângerea Bulgariei. Prin tratatul de pace semnat la Bucureşti la 10 august 1913, Bulgaria a fost obligate sa renunţe la majoritatea teritoriilor pe care le-a dobândit in primul război balcanic, si sa cedeze Romanei Dobrogea de sud, recunoscând linia Turtucaia-Balcic, drept noua frontiera intre cele doua state178. Tratatul de pace de la Bucureşti din 1913 care a sporit prestigiul României, a demonstrat rolul sau de factor principal de stabilitate in Balcani. Totodată acest conflict a desăvârşit înstrăinarea României de Puterile Centrale179.

Noile teritorii atribuite României prin pacea de la Bucureşti si integrarea lor in spaţial naţional a ridicat si problema populaţiei minoritare care trăia in aceasta zona. Comunitatea evreiasca a cerut acordarea cetăţeniei romane, motivându-si demersul prin participarea unora dintre membrii ei la campania militară din Bulgaria.

Problema acordării cetăţeniei romane minoritarilor evrei a survenit intr-un moment mai puţin prielnic, când „opinia publica româneasca era sensibilizata din punct de vedere al problemei naţionale de evenimentele balcanice si de atitudinea de ostilitate fata de romanii transilvăneni a autorităţilor maghiare”180.

N. Iorga a analizat problema cetăţeniei minoritarilor evrei în paginile Neamului Românesc, în conferinţele si întrunirile Partidului Naţionalist Democrat si ale Ligii Culturale. Istoricul a avut unele rezerve însoţite uneori cu accente de ostilitate fata de aceasta problema. N. Iorga era adeptul rezolvării problemelor de ordin social si naţional in mod gradual. Fata de problema ţărăneasca si cea evreiasca, problemele cu care se confrunta societatea româneasca, savantul acorda prioritate celei ţărăneşti.

La întrunirea conducerii Ligii Culturale din 17 noiembrie 1913, istoricul atrăgea atenţia ca „cele doua chestiuni, cea evreiasca si ţărăneasca nu trebuie sa facă obiectul unor dispute politicianiste pentru atragerea de capital politic, ci ele trebuie tratate si rezolvate in conformitate cu interesele generale de perspective ale

176 Ibidem, p. 83. 177 Idem, Supt trei regi, p. 154-155. 178 Keith Hitchins, op.cit., p 172; Eliza Campus, op.cit., p. 20-23, Gh. Platon, Istoria Modernă a României, Bucureşti, Editura Didactică şi pedagogică, 1985, p. 447-451; Florin Constantiniu, O istorie

sinceră a poporului roman, Univers Enciclopedic, 2002, p. 241-243. 179 Keith Hitchins, op.cit., p. 173. 180 Pe larg M. Opriţescu, op.cit., p. 60 şi urm.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

României”181. Criza balcanică din 1912-1913 a demonstrat necesitatea regândirii strategiei

politice interne si externe a României. Analizând prin viziunea istoricului politica interna si externa, N. Iorga concluziona ca „Nu putem păstra situaţia de la 1913 pe care ne-a dat-o pe jumătate norocul si pe jumătate numai vrednicia noastră”182. El recomanda solidaritatea tuturor factorilor responsabili pentru înfăptuirea unei ample politici de reforme în plan intern si pentru reorientare în politica externa. Această atitudine ar demonstra în concepţia lui N. Iorga maturizarea clasei politice care înţelege că „înainte de toate aparţine unui neam înainte de a aparţine unui partid”183, ce are de înfăptuit „...pe lângă organizarea de stat pentru care a lucrat o întreaga generaţie din România, pe lângă dansa trebuie sa alcătuiască acea mare, solida, definitive organizaţie morala a întregului popor romanesc”184.

În această viziune, în perioada guvernării liberale 1914-1918, istoricul, în calitatea sa de deputat din partea Partidului Naţionalist Democrat, trece peste rivalitatea de partid şi acceptă sa facă parte din comisia parlamentara pentru studierea reformelor – este vorba despre reforma agrara si cea electorală.

Savantul considera că înfăptuirea idealului naţional trebuie susţinută de realizarea „reformelor nouă care puteau sa iasă dintr-o sfătuire patriotica a tuturora”, şi nu impuse, în aşa fel încât asupra lor sa se vadă numai politica partidului liberal.185

Pentru evitarea „urâtului spectacol al patimilor aprinse” în faţa ţării, Iorga recomanda ca abordarea reformelor să se facă pornind de la ideea că ele nu sunt numai emanaţia partidului de guvernământ „cum acestea ar fi tablele sfinte, poruncile date pe muntele Sinai”, la care „mulţimile trebuiau să cadă în genunchi înaintea lor”186.

Aceste reforme în concepţia marelui istoric erau cerute de evoluţia societăţii româneşti, iar în noua legislatură Partidul Naţional Liberal si-a asumat „crezul unei generaţii întregi”, să îndeplinească „o operă naţională cu concursul unei generaţii”187. Reformele nu sunt „ale unui om, ci ale cuiva care este mai mult decât un om, ale unui moment, ale unei generaţii, ale unei opere de cultură”188. Astfel s-ar dovedi că noua generaţie de politicieni, „formata în alt spirit... a înţeles nevoile adânci organice ale unui corp naţional”189.

N. Iorga a subliniat în toţi aceşti ani de început ai secolului al XX-lea nu numai necesitatea înfăptuirii celor doua reforme: agrară şi electorală, dar si strânsa legătură dintre ele pentru evoluţia viitoare a societăţii româneşti. Presimţind apropierea marelui conflict mondial si implicaţiile sale pentru evoluţia politică viitoare a Europei,

181 Ibidem. 182 N. Iorga, Discursuri parlamentare, 1907-1917, p. 293. 183 Ibidem, p. 309. 184 Ibidem. 185 Idem, O viaţă de om, p. 108. 186 Idem, Discursuri Parlamentare, 1907-1917, p. 317. 187 Ibidem, p. 321. 188 Ibidem, p. 317. 189 Ibidem, p. 321.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

istoricul afirma că mai mult ca oricând „acum avem nevoie de o organizaţie sănătoasa, de o naţiune mulţumita” şi nu „vasăzică de 5 milioane si jumătate de dezmoşteniţi supuşi unei oligarhii ridicate cine ştie cum”190. Pentru aceasta trebuie început prin restituirea pamântului care a fost smuls cu sila, cumpărat cu şiretenie si cedat de cei care îl avusese cu durerea inimii”191.

Deputatul naţionalist democrat a demonstrat astfel că Parlamentul repune pe ţăran în vechiul său drept asupra pământului „drept pe care nu l-a abandonat niciodată din conştiinţa lui”192. N. Iorga era acum adeptul unei reforme graduale care să ţină seama de „o realitate verificată”, după care „gospodăria seculară, legând indestructibil pe proprietar de ţăran, nu se poate desface dintr-o dată, şi orice om de stat prevăzător trebuie sa procedeze în etape, ţinând o bucată de vreme laolaltă pe cei doi factori ai producţiei agricole, pentru a nu se risipi o întreaga înzestrare de vite, unelte, clădiri”193.

Dorind sa facă din ţărănime „o clasă stăpânitoare la poporul nostru de ţărani… în proporţie cu numărul si munca ei”, savantul nu-i refuza „niciuna din dreptele ei revendicări, cu o singura rezervă mare: nu înţelegea a înlocui silnic pentru ea singură naţiunea întreagă”194.

„Este un păcat faţă de naţiune să se întemeieze un partid care sa se reazime numai pe ţărani”195, afirma Iorga. El era un susţinător al drepturilor ţăranului asupra pământului din considerente naţionale şi „nu a întrebuinţa puterile de jos pentru o tiranie de clasă”196. Cerea întregii clase politice romaneşti să se aplece asupra nevoilor sale în vederea ridicării ei din starea de sărăcie „pentru ca mâine soarta ţării să fie în mâinile tale, pentru curăţia ta de rasă, pentru numărul si puterea ta etnica”197. Din aceste considerente el refuza tentativa lui V. Kogălniceanu şi propunerea lui Ion Mihalache 198, de a transforma Partidul Naţionalist Democrat într-un partid ţărănesc, deoarece „...ceea ce e în interesul unei clase este dincolo de interesele naţiunii”199.

Stabilind strânsa legătură între reforma agrara si cea electorală, el avea în vedere situaţia fericită după restituirea pământului când, „vom avea azi în sate înfloritoare ţărani sănătoşi si mulţumiţi, care si-ar administra în voie gospodăria tuturor, şi ar putea fi auzite până sus dorinţele, dacă aceşti oameni care sunt adevărata Românie ar stăpâni România prin votul lor conştient si ar domina luptele electorale...”200.

Conştient că exercitarea eficientă a drepturilor electorale pe baza sufragiului

190 Ibidem, p. 293. 191 Ibidem, p 316 192 Idem, Idei asupra problemelor actuale, Cultura Naţionala, p. 10. 193 Idem, O viaţă de om, p. 105-106. 194 Idem, Nu suntem in partid ţărănesc, în Neamul Românesc, an VIII, nr. 52-53, 13 iunie 1913. 195 Idem, Discursuri parlamentare, 1907-1917, p. 314. 196 idem, Nu suntem un partid ţărănesc… 197 Idem, Discursuri parlamentare, 1907-1917, p. 314. 198 M. Opriţescu, op.cit., p. 65. 199 N. Iorga, Doctrina Naţionalistă, p. 10. 200 Idem, Discursuri Parlamentare, 1907-1917, p. 316.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

universal însemna asumarea unor responsabilităţi privind prezentul si viitorul ţării, propunea creşterea gradului de instrucţie si educaţie al cetăţenilor României.

Pentru realizarea acestui minim necesar de instrucţie si educaţie care să apere electoratul român alcătuit în majoritate aproape din populaţia satelor, de manevrele partidelor politice, Iorga sugera pentru început ca votul „sa se facă pe categorii sociale, dând fiecăreia numărul de sufragii care corespund cu aportul sau în viaţa naţională, o rectificare din când în când, permiţând rectificarea proporţiei”201.

Activitatea Comisiei Reformelor îşi va înceta activitatea odată cu izbucnirea primului război mondial care va pune România „în fata unei opţiuni majore in politica externa”202. Criza balcanică din 1912-1913 i-a întărit lui Nicolae Iorga concepţia despre necesitatea unei schimbări majore în relaţiile externe ale statului român. El concepea o politică externă mai activă care să ne permită „să putem merge ca o adevărata naţiune, o naţiune solidă pentru a ne îndeplini contra oricui menirea noastră istorică”203. Noua orientare în politica externă va trebui să ne ofere posibilitatea mai eficient „de a ne apăra toate interesele noastre oriunde cu forţele noastre”, considerând ca prieteni pe aceia care „nu au nevoie de a ne întinde o mână luată, ci e de ajuns a ne întinde numai o mână folositoare în momentul când avem nevoie de dansa, ca această mână să o prindem”204.

Vizita ţarului Rusiei la Constanţa în septembrie 1914 demonstrează noua orientare a României spre Tripla Înţelegere (Antanta). Prin aceasta schimbare de politică externă, afirma istoricul, „n-am făcut altceva... decât să părăsim o onorabilă politică de vasalitate înnăscută, pentru o politica de libertate de acţiune care bine interpretată să ne aducă foloase politice însutite”205.

Marele apostol al neamului vedea această orientare externă a României, înscrisă efortului general de desăvârşire a unităţii naţionale şi nu un simplu joc diplomatic de a schimba Austro-Ungaria cu Rusia „ca sa trecem de la o abdicare la o altă abdicare, să cădem dintr-o negaţiune a acţiunii noastre politice in negaţiunea opusa acţiunii noastre politice”206.

RÉSUMÉ

L’année 1899, qui marque l’entrée du grand historien dans la vie politique, est

également celle du début de sa lutte nationale. Nicolae Iorga a su entrevoir un rapport étroit entre le problème national et celui social, ayant en vue l’émancipation matérielle et spirituelle des paysans, la couche sociale la plus nombreuse de la société roumaine qui représentait cette Roumanie profonde a laquelle allaient s’unir les provinces roumaines d’au-delà des Carpates et

201 Idem, O viaţă de om, p. 106. 202 M. Opriţescu, op.cit., p. 64, Keith Hitchins, op.cit., p. 173-179. 203 N. Iorga, Discursuri parlamentare, 1907-1917, p. 309. 204 Ibidem, p. 307. 205 Ibidem. 206 Ibidem.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

du Prut. Par l’activité déployée à la revue Sămănătorul, dans le cadre de la Ligue Culturelle et

de l’Université Populaire Vălenii de Munte, il s’est avéré le plus informant formateur d’opinion. Il a soutenu l’usage correct de la langue roumaine dans toutes les institutions de l’État. Dans ce sens il a souhaité la traduction en roumain des œuvres les plus importantes de la culture européenne. Il a milité pour une politique extérieure active qui réponde aux impératifs de la société roumaine, en soutenant l’abandon de l’ancienne politique d’alliance avec les Pouvoirs Centraux, qui avait répondu aux exigences d’une certaine étape de notre évolution historique, et l’approche de la Triple Entente. Il conçoit la réalisation de l’union complète de tous les Roumains comme une action soigneusement préparée qui suppose la solidarité de toute la classe politique roumaine autour de cet idéal grandiose.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

UNIREA CONDIŢIONATĂ A TRANSILVANIEI CU ROMÂNIA

Alin Popa

Transilvania, cea mai mare dintre cele trei provincii care s-au unit cu

România în 1918, a adus cu sine cea mai amplă şi mai matură mişcare naţională

românească. Îndelungata privare a românilor de drepturi politice şi eforturile de

maghiarizare de la sfârşitul secolului al XIX-lea au stimulat dezvoltarea

conştiinţei româneşti manifestată prin intermediul unor instituţii culturale

extrem de viguroase.

După 1867, Transilvania a fost inclusă în partea ungară a Monarhiei

dualiste. Începând cu 1914 ea a fost „promisă” României de puterile Antantei,

mai întâi pentru a obţine neutralitatea ei şi apoi pentru a o îndemna să se alăture

aliaţilor împotriva Puterilor Centrale. În urma intenselor negocieri din vara

anului 1916, România va intra în război de partea puterilor Antantei, pe baza

semnării unui Tratat de Alianţă. Alături de Bucovina şi întregul Banat,

Transilvania făcea parte din proiectul naţional postbelic imaginat de Ionel

Brătianu în 1916.

Unirea ulterioară cu Transilvania a fost posibilă, pe de o parte, datorită

existenţei Tratatului din 1916, iar pe de alta, datorită intervenţiei ferme a

Armatei române, în 1919, în Transilvania. Excesele antiromâneşti, provocate de

unităţile înarmate ale bolşevicilor maghiari, ce încălcau nu doar hotărârile Marii

Adunări Naţionale de la Alba-Iulia, dar şi adeziunea faţă de Unire exprimată de

majoritatea minorităţilor etnice din această provincie, au determinat reacţia de

apărare a Unirii cu mijloace militare. Din acest punct de vedere, între Unirea

Basarabiei „cu Mama Sa România”1 şi Unirea Transilvaniei cu vechiul Regat,

există numeroase asemănări. Voi aminti aici doar două: ambele au fost apărate

cu arma în mână de către români; în ambele provincii pericolul venea din partea

mişcării bolşevice.

La 1 decembrie 1918, Armata română se afla deja în Transilvania şi

ocupa din ordin poziţiile strategice ale regiunii. La acea dată Serviciul de

informaţii şi propagandă politică al Marelui Cartier General, activase întreaga sa

reţea din Ardeal. Tot aici acţiona şi Secţia Militară Secretă a Armatei României,

compusă din 31 de membri interni şi 41 de colaboratori organizaţi în reţele

operative2. Membrii acestor structuri, alături de luptătorii transilvăneni pentru

1 Arhivele Statului din România, Minorităţile naţionale din România- 1918-1925. Documente,

Coordonată de Ioan Scurtu, Liviu Boar, vol. I, Bucureşti, 1995, p. 109. 2 Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete româneşti, Bucureşti, Ed. „Ion Cristoiu” S.A.,

1999, p. 77.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

unitatea naţională, şi-au riscat viaţa pentru pregătirea Marii Uniri.

Din punct de vedere politic, unirea Transilvaniei cu vechiul Regat a fost o

realizare tripartită: P.N.R. – Partidul Naţional Român – condus, până la decesul

din februarie 1919, de Gheorge Pop de Băseşti, P.S.D. – Partidul Social-

Democrat şi P.N.L. – condus de Ionel Brătianu. Din punct de vedere brătienist,

Partidul Naţional din Transilvania fusese înfiinţat, sprijinit politic şi finanţat ca

aripă ardeleană a P.N.L. Este cunoscută azi folosirea, de către Brătieni, a

instituţiilor Statului – Guvern, B.N.R., Serviciul Secret – pentru coordonarea

mişcărilor naţionaliste din această provincie. Ionel Brătianu i-a privit pe

luptătorii naţionalişti transilvăneni ca pe agenţi ai săi, între proiectele urmărite

de acesta aflându-se şi unificarea dintre P.N.R şi P.N.L după încheierea primei

conflagraţii mondiale3.

În urma consfătuirii ce a avut loc la Iaşi în 5/18 noiembrie 1918 între

mitropolitul transilvănean Nicolae Bălan, generalul Coandă, generalul Prezan şi

Ionel Brătianu s-a decis grăbirea pătrunderii trupelor Armatei României în

Ardeal pentru a anihila campania antiromânească a revoluţiei bolşevice

maghiare. Tot acum s-a decis şi forma de reîntregire a Transilvaniei, prin

renunţarea la o revoltă generală a românilor şi înlocuirea acesteia cu o mare

adunare. După încheierea acestei consfătuiri, mitropolitul Bălan va trimite un

mesaj secret către liderii Consiliului Naţional: „În acea scrisoare, Bălan făcea

atent pe Vasile Goldiş ca la Marea Adunare Naţională, ce se pregătea la Alba-

Iulia, să nu se pună nici un fel de condiţiuni la unire, deoarece un asemena fapt

ar îngreuna enorm mersul tratativelor diplomatice ulterioare”4.

Încă nu a fost elucidat pe deplin rolul jucat de secţia română a Partidului

Social-Democrat din Ungaria în realizarea Unirii Transilvaniei cu România. O

lectură mai atentă a Rezoluţiei de Unire adoptată la Alba-Iulia, ne va reliefa o

consistentă componentă de sorginte socialistă. Programul uimeşte, chiar şi azi,

prin caracterul său profund democratic şi modernism. Măsurile tardive luate de

guvernul contelui Mihaly Karolyi, în octombrie 1918, de reformă democratică şi

acordare a drepturilor pentru minorităţi, par de-a dreptul ridicole în comparaţie

cu generozitatea propunerilor Rezoluţiei româneşti. S-a vehiculat teoria

existenţei unei supralicitări demagogice la originea Rezoluţiei, ca element de

„seducţie” la adresa minorităţilor etnice, dar unanimitatea cu care aceasta a fost

votată spune multe despre sufletul românilor.

Făcând dovada unei viguroase maturităţi politice, românii transilvăneni se

vor solidariza în jurul idealului unirii cu Vechiul regat. Socialiştii români, în

frunte cu Ion Flueraş, au fost cei care au luat iniţiativa contactării fruntaşilor

P.N.R. în vederea realizării unui program politic naţional unitar. Prima întâlnire

3 Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat din România 1821-1999, vol. 2, Bucureşti,

Editura RAO, 2002, p. 301. 4 Ion Rusu-Abrudeanu, Miron Cristea, Bucureşti, 1929, p. 261.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

va avea loc la hotelul „Cornul Vânătorilor” din capitala Ungariei. Există şi azi

numeroase discuţii în legătură cu „paternitatea” propunerilor de înfiinţare a

Consiliului Naţional al Românilor şi a convocării Marii Adunări. Cei ce au scris

despre aceste evenimente plaseză meritele într-o tabără sau alta, în funcţie de

aderenţa sau implicarea lor politică. Este greu de crezut faptul că, la acel

moment, „liderii Partidului Naţional n-au un program bine fixat şi că sunt în

aşteptarea desfăşurării evenimentelor”5, aşa cum susţine socialistul Constantin

Titel-Petrescu. Nu trebuie să excludem, însă, această variantă. Activitatea

parlamentară budapestană a lui Iuliu Maniu- extrem de fadă în materie de

afirmare a proiectului naţional românesc-, neaşteptata şi nemeritata numire a

acestuia în fruntea P.N.R., viziunea regionalistă asupra unirii, pe care o va

afirma pe tot parcursul perioadei interbelice, precum şi numeroasele scandaluri

în care apare şi numele lui- scandaluri ce ating formele anticonstituţionalităţii în

momentul loviturii de stat din iunie 1930- sunt numai câteva din elementele ce

ar putea înclina balanţa în favoarea socialiştilor.

La 31 octombrie 1918, Consiliul Naţional Central Român – C.N.C.R – s-

a format la Arad. Alcătuit din şase social- democraţi şi şase membri ai P.N.R.,

C.N.C.R. a coordonat activitatea revoluţionară locală prin intermediul

Consiliilor Naţionale şi Gărzilor Naţionale. Preluarea puterii locale de către

reprezentanţii C.N.C.R. s-a dovedit a fi extrem de dificilă. Marea majoritate a

organelor puterii locale – notari, primari, jandarmi etc. – era populată doar cu

etnici maghiari sau minoritari maghiarizaţi- în special evrei şi germani.

După eşuarea negocierilor româno-maghiare de la Arad, la 9 noiembrie

1918, C.N.C.R. a înştiinţat guvernului de la Budapesta despre „preluarea

puterii depline de guvernare asupra teritoriilor locuite de români în Ardeal şi

Ţara Ungurească”6. Considerând că singura cale de rezolvare a situaţiei este

autodeterminarea, la 18 noiembrie, C.N.C.R. a lansat manifestul „Către

popoarele lumii”, proclamând hotărârea naţiunii române de „a-şi înfiinţa pe

teritoriul locuit de dânsa statul său liber şi independent”7.

Consiliul a convocat pentru 1 decembrie Marea Adunare Naţională de la

Alba-Iulia. Ea avea să slujească drept plebiscit pentru Unirea cu Vechiul regat.

Alături de cei 1.228 de delegaţi oficiali au venit la Alba-Iulia peste 100.000 de

oameni. Rezoluţia redactată de C.N.C.R. proclama Unirea românilor din

Transilvania, Banat – „întregul Banat cuprins între râurile Mureş, Tisa şi

Dunăre” – şi Ţara Ungurească cu România, afirmând autonomia provizorie a

teritoriilor ardelene până la întrunirea unei adunări constituante aleasă de toţi

5 Constantin Titel-Petrescu, Socialismul în România – 1835-6 septembrie 1940, Biblioteca

socialistă, Bucureşti, f.a., p. 405. 6 Ion Popescu-Puţuri şi Augustin Deac, Unirea Transilvaniei cu România: 1 decembrie 1918,

Bucureşti, Editura Politică, 1970, p. 623. 7 Ibidem, p. 654.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

românii pe baza votului universal. Reprezentanţii P.N.R. condus de I. Maniu –

fără a avea sprijinul social-democraţilor transilvăneni, proclamau astfel o unire

condiţionată. Marea Adunare Naţională va lua hotărârea înfiinţării Marelui Sfat

Naţional Român, un organism greoi alcătuit din 250 de membri, care „va avea

toată îndreptăţirea să reprezinte Naţiunea Română, oricând şi pretutindeni,

faţă de toate naţiunile lumii şi să ia toate dispoziţiile pe care le va afla necesare

în interesul naţiunii”8. Sunt aici foarte clar exprimate independenţa şi libertatea

de mişcare, în materie de politică externă, ale „Naţiunii Române din

Transilvania, Banat şi Ţara Ungurească” , aşa cum stă scris în document.

Marele Sfat, la rândul său, va numi la 2 decembrie 1918 un Consiliu

Dirigent cu sediul la Sibiu, format din 15 membri9. Pe întreaga perioadă de

autonomie provizorie a Transilvaniei – 2 decembrie 1918-4 aprilie 1920 –,

Consiliul a avut puteri guvernamentale, legislative şi executorii aproape

nelimitate. Se supunea Bucureştiului doar în materie de probleme militare, căi

ferate şi unele domenii de jurisdicţie naţională10.

Pe data de 4 aprilie 1920 guvernul condus de generalul A. Averescu va

lua hotărârea desfiinţării autonomiei Transilvaniei, dizolvând toate instituţiile

create în cadrul acestui regim. Pericolul izbucnirii unor noi mişcări revizioniste

regizate de Ungaria şi Rusia sovietică, imposibil de contracarat de fragila

administraţie a transilvănenilor, precum şi formula nefirească a unirii

condiţionate au fost motivele principale care au stat la baza acestei decizii.

Articolul trei al Rezoluţiei de Unire acorda minorităţilor etnice din

Transilvania numeroase drepturi şi libertăţi democratice. Iată câteva din aceste

drepturi: dreptul de a se instrui, administra şi judeca în propria limbă; dreptul de

a avea reprezentanţi în Corpurile Legiuitoare şi la guvernarea ţării proporţional

cu numărul indivizilor; libertatea, egalitatea şi autonomia tuturor confesiunilor

din stat; votul direct, egal şi secret, pe comune, acordat indiferent de sex, pentru

toate persoanele de peste 21 de ani- în România, dreptul de vot al femeilor va fi

recunoscut pentru prima dată de Constituţia din 1938. Din acest punct de vedere

Rezoluţia s-a dovedit a fi cel mai modern şi avansat program politic conceput

până atunci de români.

Respingând de la bun început perspectiva anarhică provocată de

bolşevismul maghiar, etnicii saşi vor adera masiv la hotărârile Rezoluţiei de la

8 Arhivele Statului din România, Minorităţile naţionale din România – 1918-1925.

Documente, Coordonator prof. univ. Ioan Scurtu, Bucureşti, 1995, p. 120, cf. Arhivele Statului

Bucureşti, Marea Adunare Naţională întrunită la Alba-Iulia în ziua de 1 decembrie 1918.

Acte şi documente, f.a., p. 11. 9 Gheorghe Iancu, Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea statului unitar român-

1918-1920, Cluj, Editura Dacia, 1986, p. 14-16. 10 Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare – 1918-1930, coordonator Sorin

Antohi, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p.161, cf. Aurel Galea, Consiliul Dirigent, în Studii.

Revista de istorie, 26, 1973, p. 300.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Alba-Iulia11. La 6 septembrie 1919, la Timişoara, Adunarea generală a

germanilor din România va adopta mai multe decizii cu privire la reorganizarea

vieţii publice în spiritul hotărârilor luate la Alba-Iulia. Se sugera, printre altele,

ca „hotărârile luate la 1 decembrie 1918 să fie extinse asupra întregului

teritoriu al Statului”12.

*

* *

Evreimea transilvăneană, de departe cea mai influentă şi mai puternică

comunitate din ansamblul evreimii româneşti, a avut o atitudine destul de

rezervată faţă de momentul Marii Uniri. Ca o expresie a lipsei de unitate

existente în sânul acestei comunităţi, nu putem vorbi de o poziţie unitară a

evreilor faţă de acest moment. Existau, printre ei, nostalgici ai dualismului- din

rândul evreilor maghiarizaţi care au reuşit să ocupe poziţii sociale dominante-,

partizani ai bolşevismului- un eşantion nereprezentativ- şi o importantă masă a

„neutrilor”, ce a preferat să stea în expectativă.

Simpatiile prounioniste ale evreilor transilvăneni- atâtea câte erau- au fost

mai curând şterse, decât evidente. În moţiunea adoptată de Adunarea evreilor

din Transilvania, întrunită pe 18/31 martie 1919, se specifică faptul că, aceştia,

„luând cunoştinţă de Actul de Unire din Alba-Iulia din 1 decembrie 1918, aderă

din inimă şi cu multă satisfacţie la programul cuprins în acest act”13. Trebuie

însă precizat faptul că a fost o întrunire a evreilor transilvăneni – 60 de persoane

–, domiciliaţi în Bucureşti, moţiunea fiind adoptată „în sala de sus a Cafeului

Princiar”. Fără îndoială, a fost o iniţiativă lăudabilă, dar insuficientă pentru a

putea estompa corul nostalgicilor dualismului. În legătură cu această din urmă

opţiune, iată care era opinia reprezentantului Transilvaniei la Conferinţa de

Pace, Alexandru Vaida-Voevod: „(…)l-am primit pe Lloyd Allen, reprezentantul

presei israelite americane. I-am arătat că evreii din ţară fac cea mai mare

greşeală când, în loc să-şi arate patriotismul, iau o poziţie ostilă, contra unităţii

naţionale. Comerţul şi finanţele, vrem nu vrem, vor fi în mare parte în mâinile

evreilor. Se păgubesc în interesele vitale dacă nu ne ajută să câştigăm

Torontalul”14.

Situaţia evreilor transilvăneni a fost, la momentul decembrie 1918, una

11 Declaraţiile de adeziune, la actul de Unire de la Alba-Iulia, ale saşilor – 8 ianuarie 1919,

evreilor, şvabilor – 10 august – din Transilvania sunt prezentate în Minorităţile naţionale din

România – 1918-1925. Documente, vol. I, Coordonator prof. univ. Ioan Scurtu, Bucureşti, 1995,

p. 126-129. 12 Ibidem, p. 164. 13 Arhivele Statului Bucureşti, fond Prefectura Poliţiei Capitalei, dosar 1/1919, f. 34. 14 Alexandru Vaida-Voevod, Scrisori de la Conferinţa de Pace, Bucureşti, Editura Multi Press

Internaţional, 2003, p. 102.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

deosebit de complexă. Am da dovadă de superficialitate dacă am analiza

comportamentul evreimii ardelene numai din punctul de vedere al, eventual,

filoromânismului afişat atunci. Simplificând lucrurile, situaţia devine chiar

amuzantă: nu putem cere unor foşti cetăţeni maghiari să devină, peste noapte,

patrioţi români, după cum nu putem acuza comunitatea, în ansamblul ei, de

acţiuni antiromâneşti, pentru faptul că unii evrei au avut o aderenţă mai mare la

bolşevism.

De-a lungul secolului al XIX-lea a existat un fir comun al istoriei, ce-i va

găsi pe unguri şi pe evreii transilvăneni de „aceeaşi parte a baricadei”. Lupta

pentru „drepturi” va deschide noi punţi de legătură între cele două naţiuni. Din

păcate, aceste legături vor consolida la sfârşitul modernităţii sinistrul concept al

„naţiunilor privilegiate”, lăsându-i pe românii transilvăneni la marginea istoriei,

pradă unui nefast şi imaginar complex al inferiorităţii.

În Imperiul habsburgic, dispoziţii cu caracter de egalizare a drepturilor

evreilor au fost acordate în timpul domniei lui Iosif al II-lea, dar, aşa cum se

ştie, ele vor fi retrase de împărat înainte de moartea sa, ca urmare a insistenţelor

administraţiei comitatelor. În Ungaria reformismul liberal va grăbi

maghiarizarea limbii şi obiceiurilor evreieşti. Dieta din 1839- 1840 a anulat mai

multe dispoziţii restrictive cu privire la aşezarea şi activitatea comercială a

evreilor, fără a da curs strădaniilor de emancipare. Cele mai importante înlesniri

se refereau la dreptul de practicare a unor meserii şi la libertatea de exprimare în

ştiinţă şi artă.

Adepţii evrei ai reformelor prilejuite de revoluţia de la 1848 au sprijinit

cauza ungară a revoluţiei în speranţa că liberalismul, odată ajuns la putere, va

duce la emancipare. În cele din urmă, parlamentul revoluţionar, la 29 iulie 1849,

a proclamat emanciparea evreilor. Intervenţia sincronizată a armatelor Rusiei şi

Austriei a dus la înfrângerea revoluţiei şi la capitularea de la Şiria.

După 1849, guvernul vienez a adoptat numeroase măsuri împotriva

evreilor: nu aveau dreptul de a procura bunuri imobiliare, s-a suspendat

autonomia comunităţilor evreieşti, a fost „reînnoit înjositorul obicei medieval de

a se lua jurământul evreilor în mijlocul unor procesiuni”15. În fruntea

comunităţilor izraelite au fost puşi fruntaşi numiţi de autorităţi. În 1851 a urmat

dizolvarea comunităţilor evreieşti ca ,,entităţi politice" şi transformarea lor în

colectivităţi religioase. Toate acestea au contribuit la răcirea relaţiilor dintre

evrei şi austrieci şi orientarea spre autorităţile maghiare de la care au aşteptat

rezolvarea problemelor lor.

În noiembrie 1867, camera reprezentanţilor din parlamentul ungar a

acceptat fără nici o obiecţie emanciparea evreilor, iar camera superioară cu 64

15 Téreza Mózes, Evreii din Oradea, Traducere Liviu Borcea, Bucureşti, Ed. Hasefer, 1997, p.

80.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

voturi contra 4. Egalizarea religiei izraelite cu celelalte culte şi recunoaşterea ei

prin lege va veni abia în 1895.

După cum rezultă din cele de mai sus, evreimea a făcut tot ce i-a stat în

putere pentru a fi considerată aptă pentru recunoaşterea drepturile politice: au

participat în număr mare la revoluţia din 1848 – deşi înrolarea în gărzile

revoluţionare le-a fost interzisă ei au participat în număr mare (din 180.000 de

revoluţionari, aproximativ 20.000 au fost evrei)16; mai mult decât atât, întrucât

aceştia au considerat că asimilarea este împiedicată de canoanele credinţei, ei au

încercat o reformă a religiei. În 1847 în mai multe oraşe, între care Oradea şi

Arad, au luat fiinţă Reuniunile Izraelite pentru Reînnoire. Reformele pe care ei

le preconizau prevedeau printre altele: zi de repaos săptămânal-duminica;

modificarea legilor legate de alimentaţie; posibilitatea de a avea capul

descoperit în cadrul ceremonialului cultic. Desigur, aceste iniţiative au generat

vii discuţii şi multe resentimente. Pătura tradiţionalistă ortodoxă ar fi fost mai

degrabă de acord să renunţe la avantajele emancipării decât să se dezică de

principiile străbune, tradiţionale. Pe de altă parte, cei care vedeau posibilităţile

de emancipare ca fiind îndepărtate, chiar irealizabile, au trecut la creştinism.

Spre exemplu, la Oradea, în 1848, din comunitatea condusă de Rosenthal Adolf

s-au desprins circa 50 de persoane.

După 1860, evreii cu vederi progresiste – neologii –, au căutat cu

deosebit zel bunăvoinţa nobilimii maghiare prin atitudinea lor antigermană. Este

interesant de observat că, faţă de evreii ortodocşi, ataşaţi de tradiţii, maghiarii

aveau o atitudine duşmănoasă. Ca un semn de cedare, ortodocşii au acceptat

folosirea, în parte, a limbii maghiare.

În 1861, pentru a sprijini emanciparea, s-a alcătuit, la nivel de ţară,

Asociaţia Izraeliţilor Maghiari, cu organul de presă Izraelitul Maghiar. În

acelaşi timp, la Oradea, aproape 120 de familii au creat prima comunitate a

evreilor maghiari. Din cauza permanentelor conflicte, au avut loc mari ciocniri

între ortodocşii ataşaţi de tradiţie şi cei ce erau adepţi ai reformei, cu vederi

progresiste, lăsând să se întrevadă de pe acum pericolul rupturii. Conservatorii

şi-au creat o organizaţie proprie, Asociaţia de Pază a Credinţei, editând şi o

publicaţie a lor. Aceasta a fost prima publicaţie periodică evreiască din lume.17

Evreii care s-au asimilat se considerau parte integrantă a naţiunii

maghiare. Acceptarea acestei realităţi avea şi o cauză pragmatică,

nemărturisită. În Ungaria multinaţională, unde la fiecare recensământ se

specifica exact numărul celor ce aveau limba maternă maghiara sau a celor ce

vorbeau această limbă, evreimea, prin cunoaşterea ei, mărea procentul

„maghiarimii” în cadrul statului. Un articol publicat în 1882 discuta problema

16 Ibidem, p. 83, cf. L. Venetianer, Istoria evreilor maghiari, Budapesta, 1986, p. 200-202. 17 Ibidem, p. 122, cf. Schön Dezsö, Drumul evreilor orădeni, în Tegnap városa, 1981,

Budapesta, p. 54.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

extinderii comunităţilor maghiare constatând următoarele: „cunoaşterea limbii

maghiare – în capitală – se extinde în mod surprinzător în rândul copiilor

izraeliţi: 84,5% cunosc limba maghiară; din populaţia matură 77,36% sunt

cunoscători ai acestei limbi... deci, potrivit acestor date, populaţia izraelită a

capitalei noastre poate fi privită fără îndoială ca un factor de promovare a

maghiarismului”18. Tendinţele de mai sus au fost grăbite şi prin maghiarizarea

numelor. Din 1901, pentru accelerarea acestui proces, cererile de schimbare a

numelor vor fi scutite de timbru, fiind necesară doar anexarea certificatului de

naştere.

Sfârşitul primului război mondial va umbri, prin numeroasele momente

antisemite, bunele relaţii existente între maghiari şi evrei. Politica inflaţionistă,

insuccesele de pe fronturile de luptă ale ungurilor au repus pe tapet căutarea

ţapului ispăşitor. Sentimentul antisemit a cunoscut o rapidă dezvoltare, mai ales

după apariţia cărţii lui Ágoston Péter, Calea evreilor (1916). Autorul – care va

ajunge ulterior să ocupe funcţia de comisar al Republicii Sovietice Ungare pe

brobleme de relaţii externe – îi acuza pe evrei că ar fi principala cauză a

antisemitismului, singura cale de ieşire văzând-o în renunţarea acestora la

propria identitate, în convertirea la creştinism şi în contopirea naţională,

religioasă, economică cu maghiarimea.

Am realizat această scurtă prezentare a istoriei evreimii ardelene cu

scopul de a reliefa complexitatea situaţiei în care se afla aceasta în momentul

decembrie 1918. Neologi, ortodocşi, catolici sau neutri, adepţi ai

asimilaţionismului sau ultratradiţionalişti, sionişti, socialişti, liberali sau

bolşevici, aşchenazi sau sefarzi, evreii ardeleni intrau în perioada interbelică a

României Mari cu o anumită ,,memorie istorică” şi cu reflexe sociale şi

economice cunoscute foarte puţin de români. Aşadar, este foarte posibil ca, o

parte importantă a evreilor, să fi privit Marea Unire mai curând cu ochii celui ce

doreşte conservarea unor privilegii dobândite şi nu din perspectiva adevărului şi

a reparaţiei româneşti. Nu trebuie să mire pe nimeni această marjă de prudenţă,

născută din politica propriilor interese, caracteristică tuturor micro-

/macrogrupurilor sociale. Universalitatea „politicii propriului interes” nu a fost

nici o clipă „negată” prin fapte de politicienii români. În ajunul eliberării

Bihorului de către trupele române, Vaida-Voevod îi scrie lui Iuliu Maniu

următoarele: „Când trupele noastre vor ocupa Bihorul, te rog să-l trimiţi pe

Aurel Lazăr, ca să fie sub paza Consiliului Dirigent familia Wertheimstein. Cu

toţi Rothschildeştii e înrudită şi toţi tremură pentru ea. Duşmănia lor ne poate

pricinui cele mai mari pagube. Prietenia lor ne poate fi de folos. Pe pălmi să-i

poarte fratele Aurel pe aceşti scumpi neo-români ai viitorului”19.

18 Nagyvárad, 2 august 1882, p. 2. 19 Alexandru Vaida-Voevod, Scrisori de la Conferinţa de Pace, Bucureşti, Editura Multi Press

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

*

* *

Marea Unire din decembrie 1918 nu a fost numai rodul unei magnifice

solidarităţi a românilor. Rolul decisiv în conservarea hotărârilor luate la Alba-

Iulia a revenit Armatei României. Ceea ce românii transilvăneni au hotărât la 1

decembrie 1918 cu sufletul, va fi apărat de întreaga românime cu arma în mână.

După cum am arătat la începutul acestui capitol, în conformitate cu

hotărârile Adunării de la Alba-Iulia, Transilvania şi-a exprimat dorinţa de Unire

cu România, rezervându-şi un statut de autonomie provizorie, ce cuprindea

inclusiv libertatea de mişcare în materie de politică externă. În plan real, Unirea

totală a românilor se afla încă în fază de proiect. Mai mult, între politicienii

români din Ardeal şi oficialii de la Bucureşti au apărut diferenţe majore de

viziune în ceea ce priveşte modalităţile de dezvoltare ale României Mari.

Diferenţele vor deveni tot mai evidente în momentul în care România va lua în

dezbatere realizarea marilor reforme aşteptate de electorat. Iată şi câteva

exemple:

1. Reforma electorală.

În vechiul Regat legea electorală a fost validată pe 15 noiembrie 1918,

exact în ziua în care Ion Nistor rostea, în cadrul Congresului General al

Bucovinei, hotărârea de Unire cu România. Legea avea putere de aplicabilitate

numai în următoarele provincii: Basarabia, Moldova, Muntenia, Oltenia şi

Dobrogea. Pe scurt, legea prevedea următoarele: „toţi cetăţenii români majori –

21 ani – vor alege prin vot obştesc obligator, egal, direct şi secret, pe baza

reprezentării proporţionale, un număr de deputaţi proporţional cu populaţia;

…va alege câte un deputat la fiecare 30.000 de locuitori; cetăţenii români de la

vârsta de 40 de ani împliniţi, vor alege câte un senator la fiecare 70.000

locuitori”20.

Viziunea politicienilor transilvăneni asupra reformei electorale a fost clar

exprimată de articolul trei al Rezoluţiei de Unire. Al treilea punct al acestui

articol stipula următoarele: „Votul obştesc, direct, egal, secret, pe comune, în

mod proporţional, pentru ambele sexe în vârstă de 21 de ani, la reprezentarea

pe comune, judeţe ori Parlament”21. În esenţă, proiectul electoral al ardelenilor

era o consecinţă firescă a propriilor viziuni asupra Unirii: o Unire progresivă, în

trepte, care ar fi dus, în timp, la ştergerea oricăror veleităţi autonomiste. Iată

care era, în mai 1919, opinia lui A. Vaida-Voevod: „Eu nu găsesc altă soluţie

pentru închegarea unităţii sufleteşti decât împărţirea întregului nostru teritoriu

Internaţional, 2003, p. 100. 20 Arhivele Statului din România, Minorităţile naţionale din România…, vol. I, p. 110. 21 Ibidem, p. 120.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

în 4-6 provincii. Acestea ar avea parlamente alese prin sufragiu universal. Un

minister parlamentar ar conduce agendele. Competenţa lor ar fi limitată cam în

cadrele Consiliului Dirigent. Un guvernator ar griji ca sfera de competenţă

stabilită prin constituantă să nu fie depăşită. În Parlamentul Regatului s-ar

trimite de fiecare parlament provincial o cotă parte de deputaţi. Toţi împreună

60-120 ar face acest Parlament. Secretarii de Stat l-ar conduce. Externele,

finanţele, comunicaţia, armata ar cădea exclusiv în competenţa acestui

Parlament al Regatului. Avantajele: ne-am putea lipsi de Senat, care a fost şi va

fi compus din oameni senili, deci fără respect. (Brătianu mi-a făcut o

observaţie: „Unde ştii d-ta în lume un Senat care să se bucure de respect”?)

Străinii ar fi mai puţin numeroşi în acest Parlament. Demagogia s-ar canaliza

prin descentralizare. Centrul să se ocupe doar de problemele vitale. Fricţiunile

dintre centralism şi autonomie s-ar reduce la minimul posibil”22.

2. Reforma agrară.

Înscrisă în Constituţie la 29 iunie 1917, prin modificarea articolului 19 –

emanaţie a liberalilor aflaţi la putere, ce fixa limita superioară a exproprierii la 2

milioane de hectare –, reforma agrară avea să se realizeze între 1918 şi 1921,

printr-o serie întreagă de măsuri legislative.

La 1 decembrie 1919 s-a format guvernul Blocului parlamentar – P.

Naţional din Transilvania, P. Ţărănesc din vechiul regat, P. Ţărănesc din

Basarabia, P. Naţionalist-Democrat, P. Democrat al Unirii din Bucovina –

prezidat de Alexandru Vaida-Voevod, în care majoritatea posturilor erau

deţinute de membrii P. Naţional. În aceeaşi lună a fost constituită Comisia

parlamentară, care avea sarcina să elaboreze proiectul legii agrare numai pentru

vechiul regat, deoarece premierul declarase că reforma din Transilvania urma să

fie înfăptuită de Consiliul Dirigent23. Proiectul a fost redactat la sfârşitul lunii

februarie 1920.

În esenţă, noul proiect – cel mai radical proiect de reformă agrară elaborat

vreodată de un partid politic în România interbelică – era o „variantă mai

generoasă” a ofertei liberalilor: prevedea extinderea exproprierii peste limita de

2 milioane de hectare, reducerea marii proprietăţi moşiereşti, scăderea preţului

de răscumpărare24 etc. Înfăptuirea lui ar fi dus la o mai echitabilă distribuţie a

proprietăţii agrare şi, prin aceasta, la o mai accentuată democratizare a societăţii

româneşti în general. Proiectul, care a fost aprobat de Consiliul de Miniştri la 6

martie 1920, nu va fi semnat de rege, considerându-l prea radical25. Demisia lui

22 Alexandru Vaida-Voevod, Scrisori de la Conferinţa de Pace, Bucureşti, Editura Multi Press

Internaţional, 2003, p. 129. 23 Viitorul, XII, nr. 3545, din 10 decembrie 1919. 24 Vezi, pe larg, Ioan Scurtu, Proiectul de lege agrară depus din iniţiativă parlamentară în

martie 1920, în Analele Universităţii Bucureşti, Istorie, nr.2, 1969. 25 Idem, Din viaţa politică a României – 1926-1947. Studiu critic privind istoria Partidului

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Ion Mihalache şi acordul dintre Ionel Brătianu şi Alexandru Averescu vor

„pecetlui soarta guvernului”26. Astfel, după decretul de dizolvare a Consiliului

Dirigent, din 4 aprilie 1920, reforma agrară va fi legiferată după voinţa lui

Brătianu, de guvernul marionetă prezidat de A. Averescu, condus din umbră de

P.N.L.

Încercând o analiză a politicii noului guvern, profeticul Vaida-Voevod

scria, în mai 1919, următoarele: „Comerţul la 700-800 mii de evrei; industria

mică şi mare la străini. Românii toţi în funcţii: de la diurnist la cantonier şi

până la ministru – toţi bugetofagi. În loc să ne formăm o clasă de oameni

independentă de guvern, mii de familii de proprietari cu 200-500-1000 de

jugăre, totul împreună, distrugem şi cele câteva sute de familii abia înjghebate.

Cine va fi purtătorul luptelor contra corupţiei guvernelor, străinătăţii, evreilor?

În loc de ţărani bogaţi independenţi, creăm ţărani ai căror fii vor putea

studia numai cu ajutorul burselor Statului. Ori ne asigurăm un viitor, ori

distrugem în germen dezvoltarea socială sănătoasă. Apoi taxarea cu preţul din

1913 şi plata în coroane din 1919. Jaf? De ce nu ne numim bolşevici? În

vechiul regat şi Basarabia s-a făcut un lucru pripit, cu consecinţe dezastruoase.

Noi – transilvănenii (n.a.) – avem un popor destul de cuminte. De ce să facem

demagogie? Ce vom împărţi după 30-50 de ani, dacă acum fărâmiţăm totul?”27.

Putem, oare, vorbi de un conflict de interese între burghezia transilvană şi

cea din vechiul Regat? Este cunoscut faptul că, la începutul anului 1919,

membrii Consiliului Dirigent au optat pentru menţinerea taxelor vamale între

cele două provincii, de exemplu. Un alt exemplu ne este oferit de momentul

discuţiilor contradictorii iscate în jurul convertirii monedei ungureşti în bani

româneşti. Românii transilvăneni au atras atenţia în repetate rânduri asupra

faptului că rata mult prea mică de schimb, favoriza supremaţia financiară a

vechiului Regat. „Puriştii” transilvăneni priveau meschinăria, indisciplina şi

mizeria birocraţiei regăţenilor ca pe o povară a României balcanice, refuzând să

se înhame la ea. Se socoteau a fi mai destoinici şi superiori din punct de vedere

moral, opinie care a dus la o anumită apropiere între acest grup de transilvăneni

şi generaţia tinerilor naţionalişti din România28. Toate aceste diferenţe de

opinie, viziunile autonomiste de dezvoltare a României, dezbaterea paşnică de

idei din jurul viitorului României vor fi trecute pe un plan secundar, dacă nu

chiar anulate, şterse, de ofensiva bolşevismului maghiar în Transilvania. Aflaţi

între bolşevism şi marile trusturi financiare, românii vor înţelege în curând că,

Naţional-Ţărănesc, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 14. 26 Pamfil Şeicaru, Istoria partidelor Naţional, Ţărănist şi Naţional-Ţărănist, vol. II, Madrid,

1963, p. 39. 27 Alexandru Vaida-Voevod, op.cit., p. 117. 28 Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare – 1918-1930, coordonator Sorin

Antohi, Bucureşti, Editura Humanitas, 1998, p. 163.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

orice amânare a eforturilor de înfăptuire a Unirii necondiţionate, ar putea să le

fie fatală.

La sfârşitul primului război mondial pe întreg cuprinsul Europei au

izbucnit violente mişcări de protest ale bolşevicilor şi socialiştilor. Aceste

produse ale ideologiei marxiste au pus sub semnul întrebării continuitatea

formelor tradiţionale de reprezentare statală ale naţiunilor europene. O mare

parte a caselor regale europene nu au rezistat acestor valuri de demagogie şi

delir social, venite pe fondul unor puternice nemulţumiri provocate de anii

războiului, tocmai datorită slăbirii bazei instituţionale ce susţinea formula

tradiţional-monarhistă. Principala fisură realizată de comunism în această bază a

apărut în dreptul instituţiei armatelor naţionale. Se poate constata cu uşurinţă

faptul că, între succesul mişcărilor bolşevice şi dezagregarea armatelor, există o

legătură direct proporţională.

Casa regală a României a ieşit cu bine din aceste încercări. Este

cunoscută anarhia provocată de „falanga” bolşevică a trupelor „aliate” ale

Rusiei la sfârşitul anului 1917, în Moldova. Ofiţerii români au fost nevoiţi nu

numai să menţină fronturile sudic şi vestic, rezultate în urma succeselor de la

Mărăşeşti, Mărăşti şi Oituz, ci şi să anihileze focarele bolşevice din zona Iaşilor,

ce ameninţau să destabilizeze şi mai mult fragila statalitate a românilor. Este

demn de remarcat faptul că aderenţa demagogiei bolşevice în rândurile

soldaţilor şi ofiţerilor români a fost aproape nulă. Existau numeroase motive de

neîncredere faţă de „aliatul” de la Răsărit: Basarabia, Protectoratul, participarea

Rusiei la înfrângerea Revoluţiei naţionale de la 1848 din Muntenia şi

Transilvania, nerespectarea de către Rusia a Convenţiei din 4/16 aprilie 1877, ce

garanta integritatea teritorială a României, San Stefano şi, nu în ultimul rând,

nerespectarea Tratatului din 1916.

Originile diferite ale trifazismului bolşevic din România – propaganda

militară germană în Muntenia, rusească în Moldova istorică şi maghiară în

Transilvania – nu au putut sparge unitatea de monolit a românilor. Armata

României şi-a făcut încă o dată datoria. „Revoluţia socială” de import nu a

putut învinge Revoluţia Naţională.

Umilitoarea Pace de la Bucureşti din mai 1917, a avut în tot răul produs şi

un lucru pozitiv. Demobilizarea trupelor române din mai 1918 – întâmpinată cu

bucurie de soldaţi29 – a constituit premisa conservării unui important corp

militar – soldaţi şi ofiţeri, a cărui vigoare se va dovedi esenţială pentru

menţinerea unităţii naţionale şi pentru anihilarea focarelor de iradiere a

bolşevismului. La sfârşitul primului război mondial Armata României era una

29 Mihail Manoilescu, Memorii, vol. I, Ediţie îngrijită de Valeriu Dinu, Bucureşti, Editura

Enciclopedică, 1993, p. 29, „…căci cine a auzit pe soldaţii demobilizaţi, căţăraţi pe acoperişul

vagoanelor, cântând: «Ţara vrea să fie pace. Şi-apoi ce-o vrea Dumnezeu!», acela nu se poate

ralia la negările de adevăr ale istoriei oficiale”.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

din puţinele armate europene ce mai păstra un moral bun, neatinsă fiind de

virusul bolşevismului.

Componenta antinaţională a ideologiei comuniste a fost clar exprimată în

Transilvania de varianta maghiară a acesteia. Încă din luna februarie 1919

bolşevicii conduşi Bela Khun au adus sub teroare comitatele Aradului,

Bihorului, Sălajului şi Sătmarului, actele de barbarie fiind îndreptate cu

precădere asupra etnicilor români. Încălcând prevederile armistiţiului şi

ridiculizând tot efortul de pace de la Paris, Armata Roşie a Ungariei a trecut la

ocuparea Transilvaniei. Mihail Pherekhide – cel care asigura interimatul la

preşedinţia Consiliului de Miniştri, în absenţa lui Ionel Brătianu – îi telegrafia

primului-ministru la 19 februarie: „Armistiţiul a făcut să înceteze războiul, dar

nu şi pentru noi. Suntem campionii ordinii în folosul tuturor şi, în loc să fim

ajutaţi, se tolerează călcarea armistiţiului de către vrăjmaşii noştri, în favoarea

bolşevicilor”30.

Atitudinea Marilor Puteri faţă de excesele bolşevicilor maghiari a fost

fluctuantă, mergând de la sprijin militar oferit României de către Anglia şi

Franţa – în echipament militar –, până la acuzaţia adusă de Aliaţi, casei regale a

României, că ar sprijini venirea la putere în Ungaria a arhiducelui Iosif!!! Un

sâmbure de adevăr există, totuşi, în această poveste. Începănd cu lunile august-

septembrie 1919, marile familii nobiliare maghiare au solicitat trecerea Ungariei

sub Coroana lui Ferdinand I al României. La 22 septembrie 1919, Alexandru

Marghiloman nota în jurnalul său: „Familia Tisza, Weckerle, Bethlen şi

majoritatea aristocraţiei lucrează în vederea unei uniuni personale cu

România”31.

Luciditatea, curajul şi pragmatismul, de care au dat dovadă politicienii

români în acele momente deosebit de tensionate, ar trebui să fie pilduitoare

pentru toate generaţiile de români. Brătianu a înţeles că, după patru ani de

război epuizant, armatele statelor occidentale nu se vor aventura într-o expediţie

de lichidare a bolşevismului în Estul Europei. Operaţiunea era „neprofitabilă” şi

chiar periculoasă, existând pericolul dezagregării propriilor armate. Faptul că,

unele contingente ale francezilor – cele care au intrat în contact cu trupele

sârbeşti – au fost „infectate” cu virusul „roşu”, i-a alarmat pe occidentali.

Românii au înţeles că sunt singurii lor „aliaţi”, între cele două Soviete.

Alexandru Vaida-Voevod găsea acest moment chiar profitabil pentru români.

Iată ce-i scria lui I. Maniu, în aprilie 1919: „Părerea mea este că bolşevismul

maghiar ne poate face mari servicii, dacă-l vom şti exploata cu dibăcie. Trebuie

izolat prin tăierea oricărui contact cu Rusia şi cu restul lumii. Noi ar trebui să

arătăm populaţiei maghiare de dincolo de Tisa că singura ei salvare ar fi

30 Gheorghe Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919, Ediţie îngrijită şi

prefaţă de Şerban Papacostea, Bucureşti, Editura Corint, 2001, p. 46. 31 Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. 4, Bucureşti, Ed. Eminescu, 1927, p. 385.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

alipirea la România Mare”32.

Până la începutul lunii iulie 1919 trupele române vor stabiliza frontul pe

linia strategică a Tisei, abandonând, la presiunile Aliaţilor, importante capete de

pod de pe malul drept al fluviului. Deşi noua graniţă între România şi Ungaria –

o nouă încălcare de către Aliaţi a Tratatului din 1916 – a fost comunicată

guvernelor celor două ţări încă din 11 iunie 1919, pe data de 19 iulie 1919

trupele lui Bela Khun vor declanşa ofensiva, forţând trecerea Tisei. După o

înaintare de câţiva kilometri prin zona centrală a frontului românesc, trupele de

elită ale vânătorilor de munte vor provoca retragerea peste Tisa a ungurilor,

începând cu noaptea de 25/26 iulie. Ca un semn al colaborării ruso-maghiare, în

tot acest timp, pe toată linia Nistrului, au fost trase numeroase focuri de tun şi

armă.

Încurajaţi de sfaturile primite de la mareşalul Foch şi generalul Berthelot

– „Acţionaţi şi terminaţi repede!” – liberalii vor autoriza intrarea trupelor

româneşti în Budapesta. În seara de 3 august 1919, primele trei escadroane de

roşiori, în frunte cu generalul Rusescu, intrau victorioase în capitala Ungariei. În

aceeaşi zi a fost eliberat şi oraşul Timişoara. Orice încercare de realizare a unei

sinteze privind istoria României Moderne ar trebui să cuprindă şi metaforica

ipoteză de lucru exprimată de Gh. Brătianu: „Dezvoltarea României Moderne se

bazează pe trecerea Armatei României a două fluvii: peste Dunăre, în vara

anului 1877, şi peste Tisa, în vara anului 1919”33.

Voi încheia acest subcapitol, prezentând un fragment din cuvântarea

ţinută de Ionel Brătianu, la Sibiu, cu ocazia intrării trupelor româneşti în

Budapesta: „Soarta neamului stă în propriile sale puteri. Soldatul român de

dincolo de Tisa n-a asigurat numai graniţele României, dar a sprijinit

civilizaţia europeană apărând-o de valurile bolşevismului. La Nistru şi la Tisa

s-au oprit curentele de distrugere care ameninţau centrul Europei. Stânca de

care s-au frânt au fost energia şi bărbăţia poporului român. Mi-am răcorit

sufletul zilele acestea. Ele au fost cele mai bune zile din viaţa mea politică”34.

Bibliografie

1. Arhivele Statului din România, Minorităţile naţionale din România-

1918-1925. Documente, Coordonată de Ioan Scurtu, Liviu Boar, vol. I,

Bucureşti, 1995.

2. Arhivele Statului Bucureşti, Marea Adunare Naţională întrunită la

32 Alexandru Vaida-Voevod, Scrisori de la Conferinţa de Pace, Bucureşti, Editura Multi Press

Internaţional, 2003, p. 104. 33 Gheorghe Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919, Ediţie îngrijită şi

prefaţă de Şerban Papacostea, Bucureşti, Editura Corint, 2001, p. 110. 34 Ibidem, p. 111.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Alba-Iulia în ziua de 1 decembrie 1918. Acte şi documente, f. an.

3. Cristian Troncotă, Istoria serviciilor secrete româneşti, Ed. „Ion

Cristoiu” S.A., Bucureşti, 1999.

4. Alex Mihai Stoenescu, Istoria loviturilor de stat din România 1821-

1999, vol. 2, Editura RAO, Bucureşti, 2002, p. 301.

5. Ion Rusu-Abrudeanu, Miron Cristea, Bucureşti, 1929.

6. Constantin Titel-Petrescu, Socialismul în România-1835- 6 septembrie

1940, Biblioteca socialistă, Bucureşti, f.a.

7. Ion Popescu-Puţuri şi Augustin Deac, Unirea Transilvaniei cu

România: 1 decembrie 1918, Editura Politică, Bucureşti, 1970.

8. Gheorghe Iancu, Contribuţia Consiliului Dirigent la consolidarea

statului unitar român- 1918-1920, Editura Dacia, Cluj, 1986.

9. Irina Livezeanu, Cultură şi naţionalism în România Mare-1918-1930,

coordonator Sorin Antohi, Editura Humanitas, Bucureşti, 1998.

10. Alexandru Vaida-Voevod, Scrisori de la Conferinţa de Pace,Editura

Multi Press Internaţional, Bucureşti, 2003.

11. Téreza Mózes, Evreii din Oradea, Traducere Liviu Borcea, Ed.

Hasefer, Bucureşti, 1997.

12. Ioan Scurtu, Proiectul de lege agrară depus din iniţiativă

parlamentară în martie 1920, în „Analele Universităţii Bucureşti”, Istorie,

nr.2/1969.

13. Ioan Scurtu, Din viaţa politică a României- 1926-1947. Studiu critic

privind istoria Partidului Naţional-Ţărănesc, Ed. Ştiinţifică şi Enciclopedică,

Bucureşti, 1983.

14. Pamfil Şeicaru, Istoria partidelor Naţional, Ţărănist şi Naţional-

Ţărănist, vol. II, Madrid, 1963.

15. Mihail Manoilescu, Memorii, vol. I, Ediţie îngrijită de Valeriu Dinu,

Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1993.

16. Gheorghe Brătianu, Acţiunea politică şi militară a României în 1919,

Ediţie îngrijită şi prefaţă de Şerban Papacostea, Editura Corint, Bucureşti, 2001.

17. Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. 4, Ed. Eminescu,

Bucureşti, 1927.

18. Arhivele Statului Bucureşti, fond Prefectura Poliţiei Capitalei, dosar

1/1919.

19. „Viitorul”, XII, nr. 3545, din 10 decembrie 1919.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

PRIVIRE CRITICĂ ASUPRA LITERATURII ISTORICE DESPRE LOCUL

ŞI ROLUL LUI ION I.C. BRĂTIANU ÎN ISTORIA CONTEMPORANĂ A

ROMÂNIEI

Mihai Vasiliu

Personalitate de prim rang a istoriei româneşti, Ion I.C. Brătianu şi-a

legat destinul vieţii sale de istoria naţională, faţă de care mărturisea cu

pragmatismul recunoscut: “noi credem că izbânda politică a României este

rezultatul firesc al însăşi situaţiunii sale, creată prin ani lungi de muncă, prin

şforţări, prin sacrificii a mai multor generaţiuni”1. Cel care va conduce

destinele naţiunii sale timp de două decenii, din care efectiv timp de 12 ani, a

fost adorat de colaboratori, atacat şi contestat de adversary, dar şi-a urmat cu

perseverenţă şi încredere destinul politic2. El este cel care a pregătit intrarea

României în război şi a văzut mai bine decât contemporanii săi, politicieni ai

vremii, că Ţara poate şi trebuie să-şi realizeze idealul naţional. Tot Brătianu a

fost iniţiatorul unor reforme cu un profund character democratic, din care

amintim reforma electorală, reforma agrară, reforma administrativă, toate pe

baza unei Constituţii care a contribuit la consolidarea statului naţional unitar

român. Şi nu în ultimă instanţă, ca apărător al ţării la Conferinţa de Pace de la

Paris, unde nelăsându-se intimidat de reprezentanţii marilor puteri a rămas

consecvent pe poziţia sa. Noi în nici un fel nu putem primi asemenea condiţii.

Am moştenit o ţară independentă şi chiar pentru a-i întinde graniţele nu-i

putem jertfi neatârnarea”3. A manevrat cu multă îndemânare viaţa politică a

ţării, reuşind printr-un complex de relaţii, mergând de la Casa Regală până la

partidele politice să-şi impună strategia, să-şi impună jocul, o linie politică

autoritară, într-un sistem democratic care era departe de cel occidental.

Intervenţiile şi combinaţiile politice, surprizele provocate adversarilor,

răsturnările de situaţii i-au atras admiraţia, dar şi numeroase antipatii. După

şedinţa Camerei din 4 ianuarie 1926, Nicolae Iorga nota cu indignare: „Acum

nu mai erau doi stăpâni în România, ci unul singur: Ion Brătianu. Dinastia de

1 Ion I.C. Brătianu, Cuvintele unui mare român. Cuvântul domnului Ion I.C. Brătianu (1914-1927),

Craiova, Ramuri, p. 24-25. 2 Ioan Scurtu, Ion I.C. Brătianu, Bucureşti, Editura Museion, 1992, p. 3. 3 Conferinţa de pace de la Paris (1918-1920), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983, p. 256.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

la Argeş biruise cu totul pe cea de la Sigmarigen”4.

Rezolvarea crizei dinastice, moartea regelui Ferdinand I, în 17 iunie

1927, şi instituirea Regenţei, deschidea „o etapă nouă în istoria monarhiei din

România, care era pusă într-o situaţie din cele mai precare. În acel moment,

pentru toată lumea era limpede că instituţia monarhică se afla sub tutela lui

Ion I.C. Brătianu, preşedintele P.N.L.-ului şi al Consiliului de Miniştri”5. Este

perioada când Ion I.C. Brătianu a ajuns în culmea puterii sale; guvernul liberal

urmărind cu multă atenţie activitatea „carliştilor” şi mai ales contactele

diferiţilor oameni politici cu fostul principe6. Pe bună dreptate aprecia Nicolae

Iorga, chiar dacă într-o manieră dură, că, „timp de mai multe luni de zile, o

adevărată urgie s-a dezlănţuit contra adversarilor, Ion Brătianu crezând că în

sfârşit a venit momentul când nimic nu-i va mai sta în cale şi el va putea să

guste stăpânirea deplină”7. Moartea survenită însă, la 24 noiembrie 1927 a fost

primită cu surprindere, stârnind după cum aprecia presa vremii, stupoare şi o

mâhnire generală8. Iată ce nota M. Djuvara în acest sens: „Taina acestei vieţi

minunate stă în aceea că uitând de orice alt interes, dispreţuind toate

popularităţile uşoare, înfruntând cu vitejie toate piedicile şi biruind toate

greutăţile nu a avut decât un singur gând, mărirea neamului său”9.

Trecând peste o serie de articole10, multe dintre ele protocolare11 şi

peste o înmormântare în care unii dintre foştii adversari „nu au reuşit” să

depăşească vechile patimi, „liniştea” s-a aşezat asupra lui Brătianu. Excepţie

face lucrarea lui Nicolae Bănescu, Ion I.C. Brătianu (1864-1927), apărută la

Editura Ramuri, Craiova, acesta fiind şi primul studiu monografic despre

personalitatea ce a dominat primele decenii de la începutul secolului XX. Este

un studiu scris sub impresia evenimentelor legate de moartea lui Brătianu,

autorul, cu un patos ce-l demască ca un susţinător al defunctului acordă un

mare spaţiu pentru perioada până la primul război mondial şi bineînţeles,

războiului de întregire a neamului. Faptele prezentate sunt apreciate la

superlativ, ajungându-se la concluzia că Ion I.C. Brătianu este creatorul

României contemporane ce îşi aflase hotarele sale fireşti în matca

4 Nicolae Iorga, Orizonturile mele. O viaţă de om aşa cum a fost, Bucureşti, Editura Minerva, 1976, p.

644. 5 Ioan Scurtu, Criza dinastică din România, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996 , p. 115. 6 Ibidem, p. 125. 7 Nicolae Iorga, op.cit., p. 717. 8 Vezi ziarele: Dreptatea, Viitorul, Îndreptarea, Neamul românesc, Înfrăţirea etc. 9 Viitorul, 27 noiembrie 1927. 10 Mircea Djuvara, Ion I.C. Brătianu, Bucureşti, Imprimăriile Independenţei, 1928, p. 6. 11 N.G. Popovici, Omagiu lui I.I.C. Brătianu, Câmpulung Muscel, Tipografia Gh.N. Vlădescu, p. 7.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

românismului12. În lucrare nu se face nici o referire la greşelile comise de

Brătianu în anii neutralităţii şi apoi ai războiului, nu se prezintă nimic despre

greutăţile cu care s-au confruntat românii în anii 1916-1918. La aceasta, mai

adaugăm referirile superficiale legate de viaţa politică a României în anii

1919-1927, efortul făcut de P.N.L. şi de guvernele liberale de a crea un

aşezământ modern, viabil, în România. Sunt folosite în această ultimă parte

puţine documente edificatoare, fapt care duce la o prezentare subiectivă a

perioadei mai sus menţionate. Este meritoriu efortul făcut de autor pentru

alcătuirea acestei mongrafii, prima în ordine cronologică, scrisă la noi, în

România. Din păcate, soarta acestei personalităţi a fost nedreaptă, odată cu

trecerea timpului, când foştii adversari politici au ajuns la conducerea efectivă

a statului, prin instaurarea mai întâi a regimului carlist, iar mai târziu a

regimului antonescian. În aceste condiţii s-au făcut câteva referiri tangenţiale13

legate de persoanlitatea lui Brătianu cu ocazia unor aniversări14.

Menţionăm în acest sens conferinţa rostită la 7 ianuarie 1931 de către

I.Gh. Duca cu prilejul inaugurării bibiliotecii „Ion I.C. Brătianu” şi articolul

apărut în Viitorul din noiembrie 1931. Conferinţa şi intervenţiile în presă ale

lui I.Gh. Duca fiind cuprinse astăzi în lucrarea Portrete şi amintiri, apărută la

Editura Humanitas15. Colaborator apropiat al lui Ion I.C. Brătianu,

personalitate ce a trăit în cercul restrâns al familiei, I.Gh. Duca a avut prilejul

să-l cunoască foarte bine pe mentorul său în cele mai variate situaţii. „Era

omul cel mai hotărât din generaţia sa, creierul său era în veşnică şi fecundă

elaborare, iar în schimb, sub aparenţele sale senine se ascundea un spirit

necruţător de autocritică, o conştiinţă veşnic preocupată de răspunderile ce

incubă şi de datoriile pe care le avea de îndeplinit”16. Totodată, I.Gh. Duca

încearcă să răspundă contestatarilor lui Brătianu, celor care au negat în

totalitate meritele pe care le-a avut acesta în desăvârşirea unităţii naţionale şi

în iniţierea marilor reforme17. „Îl revăd mereu imperios şi glumeţ, sprinten şi

îndrăzneţ în acţiune, neînduplecat în urmărirea unui scop, mlădios în

12 Nicolae Bănescu, Ion I.C. Brătianu (1864-1927), Craiova, Editura Ramuri, Craiova, p. 188. 13 Vezi Berman Margulies, Ionel I.C. Brătianu. Cuvinte de amintire, Brăila, 1934 şi Constantin

Kiriţescu, Ion I.C. Brătianu în pregătirea războiului de întregire, Bucureşti, Cartea Românescă, 1936. 14 Alex I. Teodorescu, Ion I.C. Brătianu şi fiii săi: Ionel şi Vintilă, Imprimăriile Independenţei, 1938; I.

Mateiu, Legăturile lui I.C. Brătianu cu Transilvania, Cluj, Imprimăria Fondul Cărţilor Funduare, 1938

şi Discursurile lui Ion I.C. Brătianu publicate de George Fotino, vol. I, Bucureşti, Cartea Românească,

1933. 15 I.Gh. Duca, Portrete şi amintiri, Ediţia a V-a, Bucureşti, Humanitas, 1990, p. 40-81. 16 Ibidem, p. 41. 17 Vezi Corvin M. Petrescu, Omul dezastrului. Opera lui Ionel Brătianu, Tipografia Nicolae Peiu,

Bârlad şi Hyperion, Ion I.C. Brătianu, o încercare critică, Tipografia „Gutenberg”, Bucureşti, 1916.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

mijloacele de a-l atinge, simplu în idealuri, complex în modalităţi, masiv în

voinţă, infinit în nuanţe, cu mintea activă, cu trupul apatic, zgârcit la laudă,

sfios la dojană, având pasiunea instinctivă a măsurii şi organica repulsiune a

tuturor exagerărilor”18.

În 1935, Sterie Diamandi publică Galeria oamenilor politici19, în care

consacră un studiu echilibrat şi bine fundamentat personalităţii lui Ionel I.C.

Brătianu. Pentru prima dată sunt enunţate şi o serie de critici la adresa omului

politic, critici legate de dezastrul României în prima parte a războiului şi

greutăţile prin care a trecut ţara în anii 1917-1918. „Spectacolul pe care ni-l

oferă retragerea, efectuată în condiţiile cele mai tragic posibile constituie

mărturia cea mai vie a situaţiei dezastruoase în care se găsea armata noastră în

momentul acela”20. Autorul, bun cunoscător al lui Brătianu şi a cercurilor

liberale încearcă să explice unele greşeli, ca şi tăria de caracter al primului

ministru de a-şi asuma aceste „dezarticulaţii”. Stere Diamandi este primul care

sesizează starea anormală a democraţiei româneşti, ca şi poziţia autoritară a lui

Brătianu în guvernele pe care le-a condus, fără să ajungă la un regim de

dictatură, aşa cum au pretins aversarii politici. „De aceea, prefera să guverneze

cu respectul formelor constituţionale şi salvarea aparenţelor regimului

parlamentar”21. Autorul studiului conchide însă, că dincolo de limitele ce

decurg din activitatea lui Brătianu, acesta rămâne „arhitectul” României

contemporane22.

În 1939 Şt. Antim publică un portret al lui Ion I.C. Brătianu mult mai

critic şi la obiect, conjugându-se aspectele pozitive cu cele negative din

guvernările P.N.L.-ului23. „De aceea, deşi a venit la şefia partidului liberal mai

mult în virtutea numelui moştenit, a ştiut nu numai să se menţină, dar încă a

crescut, s-a mărit în ea şi a putut sta în fruntea treburilor noastre publice ca într-

un jilţ croit anume pe talia sa, şi s-a găsit la şefia partidului liberal necontestat de

nimeni, ca într-un loc ce în chip firesc i se cuvine, şi pe care nimeni altul nu l-ar

putea râvni sau avea, cu drepturi mai mari, cu merite chiar egale”24.

Izbucnirea celui de-al II-lea război mondial, rapturile teritoriale

exercitatea asupra României, instituirea regimului antonescian a schimbat

structura conţinutului politic existent, ca şi orientarea noastră externă.

18 I.Gh. Duca, op.cit., p. 78. 19 Stere Diamandi, Galeria oamenilor politici, Editura GESA, 1991, p. 27-97. 20 Ibidem, p. 77. 21 Ibidem, p. 88. 22 Ibidem, p. 43. 23 Şt. Antim, Alte studii şi portrete, Bucureşti, Editura Adevărul, p. 24-25. 24 Ibidem, p. 45.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Desfăşurarea evenimentelor a atras după sine prezenţa trupelor sovietice, iar

actul de la 23 August 1944 a deschis calea instituirii unui regim comunist în

România, chiar dacă cei care au pregătit acţiunea nu doreau o finalitate de acest

gen25. Cât timp în România lupta pentru putere îmbrăca forme dramatice, în

noiembrie 194626, falsificând alegerile care au avut loc, regimul comunist

căpăta o faţă legală ce va deschide calea eliminării ultimelor elemente

democratice din viaţa politică românească27. În acest context apare şi lucrarea

lui Petre Ghiaţă, Ionel Brătianu28, lucrare care-şi propune să evidenţieze

personalitatea marelui om politic, unul din făuritorii României Mari. Studiul

este important, nu numai prin bogăţia datelor şi prin surprinderea unor trăsături

ce pun în valoare personalitatea lui Brătianu, ci, mai ales, prin curajul cu care

autorul se delimitează de cei care încercau să înlăture valorile tradiţionale ale

democraţiei şi să subordoneze România, Uniunii Sovietice. În acest sens,

autorul nota: „Liberatea scrisului, libertatea cuvântului, libertatea asociaţiilor,

jocul partidelor politice, guvernarea prin ele, funcţionarea parlamentului – le-a

socotit (Ionel I.C. Brătianu – n.n.) instituţii fundamentale pentru dezvoltarea

unei vieţi publice, normale, într-un regim democratic”29. Referitor la

independenţa ţării pe care Brătianu a apărat-o cu toate mijloacele, acelaşi autor

sublinia în contextul anului 1946: „Zelos de suveranitatea României s-a străduit

din răsputeri să stăvilească amestecul nociv al străinătăţii, în politic internă,

îngrădind infiltraţia economică, prea adâncă a capitalurilor chiar când acestea

erau furnizate de ţările a căror alianţă o preţuia folositoare intereselor

româneşti”30. Concluzia autorului este că în perioada 1907-1927 „tot ce s-a

făurit structural în societatea românească în domeniul politic, social, economic

şi cultural etc. poartă pecetea personalităţii lui31.

Instituirea regimuli comunist sub modelul stalinist32 cu toate

consecinţele sale va afecta profund tradiţiile istoriografiei româneşti

interbelice, istoria neputând rămâne multă vreme pe vechiul ei făgaş, în afara

reorganizărilor care loveau, unul după altul, diferite sectoare ale vieţii

25 Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic,

1997, p. 450. 26 Ibidem, p. 468. 27 Vlad Georgescu, Istoria Românilor, Ediţia a III-a, Bucureşti, Humanitas, 1992, p. 250-251. 28 Petre Ghiaţă, Ionel Brătianu, Bucureşti, Editura Clujeana. 29 Ibidem, p. 7. 30 Ibidem. 31 Ibidem, p. 4. 32 Vlad Georgescu, op.cit., p. 262.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

româneşti”33. A început o perioadă în care, ignoranţa, subiectivismul şi

obidienţa faţă de regim au dus la prezentarea denaturată a istoriei cu

consecinţe dramatice pentru România34. De aceea, numele lui Brătianu, a

întregii familii devine un „tabu” foarte bine păzit de autorităţi, fapt ilustrat de

tratatul de istorie sub redacţia lui Mihail Roller, unde se afirmă clar, că

„Partidul Liberal, de sub şefia familiei Brătianu reprezintă mai ales interesele

capitalului monoplist, dominant din România veche şi a moşierimii”35. Iar,

mai departe, acelaşi autor afirma: „Cotropirea Basarabiei a fost tocmai

expresia acestei politici a regimului burghezo-moşieresc, pusă în slujba

contrarevoluţiei internaţionale. Ea a continuat să se manifeste constant şi în

anii următori, când regimul burghezo – moşieresc a trimis armata română sub

conducerea unor generali francezi, să atace şi să înlăture cu ajutorul social –

democraţilor Flueraş, Jumanca etc., revoluţia ungară şi când aţâţat şi împins

de guvernele imperialiste din Apus, regimul burghezo-moşieresc a ajutat activ

intervenţia antisovietică şi a pregătit chiar participarea sa făţişă la aceasta”36.

Toate aceste afirmaţii îşi aveau sorgintea în „tezele pe care Partidul

Comunist şi fruntaşii acestuia le promovau într-o manieră care să

fundamenteze cunoaşterea şi cercetarea fenomenului istoric”37. Acuzaţiile au

mers până la falsificarea evidentă a istoriei naţionale susţinând că P.N.L.-ul s-

a împotrivit „cu înverşunare desăvâşirii unităţii naţionale în cadrul unui stat

independent şi democratic”38. S-a ajuns astfel, ca în 1962, în Dicţionarul

Enciclopedic român, Brătianu să fie etichetat ca „unul dintre cei mai de

seamă reprezentanţi ai tendinţelor imperialiste, agresive ale bugheziei şi

moşierimii române, a iniţiat participarea României la al doilea război balcanic

(1913) şi anexarea Cadrilaterului. El a iniţiat şi organizat intervenţia împotriva

Rusiei Sovietice şi împotriva revoluţiei socialiste din Ungaria, a reprimat

mişcarea muncitorească revoluţionară (la 13 decembrie 1918) şi a scos în

afara legii (în 1924), Partidul Comunist din România”39.

A existat în istoria românească o perioadă de deschidere, de destindere,

între anii 1964-1974, în care spiritul liberal pe plan intern şi orientarea

33 Idem, Politică şi istorie, Humanitas, Bucureşti, 1991, p. 9. 34 Gheorghe I. Ioniţă, Ioan Scurtu, Coordonate majore în investigarea istoriei României dintre 1918-

1980, în Revista de istorie, nr. 7-8 , 1980, p. 1405-1406. 35 M. Roller, Istoria românilor, Bucureşti, 1956 , p. 560. 36 Ibidem, p. 563. 37 Gheorghe Gheorghiu-Dej, Articole şi cuvântări, Ediţia a IV-a, Bucureşti, Editura de stat pentru

literatură politică, 1955, p. 10-11. 38 Gheorghe Ţuţui, Al. Popescu, Zdrobiţi de popor, Bucureşti, Editura Politică, 1959, p. 7. 39 Dicţionar enciclopedic român, vol. I, Bucureşti, Editura Politică, 1962, p. 416.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

evidentă spre autonomie în politica externă a permis, ca în cultură suflul nou

al orientării să genereze o perioadă fecundă. Această situaţie a fost benefică şi

pentru istoriografie, tipărindu-se „mai multe istorii ale ţării şi numeroase studii

în care subiectele până nu demult tabu erau discutate relativ liber şi în

contradictoriu, fără dogmatismul marxist al perioadei precedente şi fără citate

din scrierile şefului partidului”40.

Nu cunoaştem totuşi, chiar în această perioadă, existenţa unei mongrafii

despre Ionel I.C. Brătianu, deşi despre primul război mondial, despre Marea

Unire şi consecinţele ei, aprecierile devin mai apropiate de realitate41. Se

afirmă clar, că reforma agrară „a ameliorat pentru moment situaţia maselor

rurale, a restrâns puterea marilor proprietari, reprezentând un pas însemnat

înainte, în asigurarea dezvoltării ţării”, iar reforma electorală „a lărgit

considerabil dreptul maselor de a se manifesta pe arena vieţii politice a

ţării”42. Despre Brătianu se face o simplă menţiune ca lider incontestabil al

P.N.L.-ului, afirmându-se în concluzie, că el a continuat să exercite „o

influenţă hotărâtoare asupra politicii statului”43.

Tratatul de Istoria Românilor – din cele mai vechi timpuri până

astăzi, avându-i ca autori pe Constantin C. Giurescu şi Dinu G. Giurescu îl

prezintă pe Brătianu ca iniţiind o nouă Constituţie „fără respectarea formelor

legal prevăzute”44 şi face să se voteze o serie de legi organice, care stau la

baza statului român. Este evidenţiat şi aportul delegaţiei române sub

conducerea lui Ion I.C. Brătianu la Conferinţa de Pace de la Paris în apărarea

independenţei statului român în raport cu marile puteri.

O abordare mai largă şi cu implicaţii analitice este realizată în cursul de

Istorie Contemporană a României, partea I (1918-1933) de către profesorul

dr. Aurel Loghin. Sunt enunţate, cu această ocazie, necesitatea reformelor

după primul război mondial, diferenţele vizibile existente între diferitele

partide politice şi modul în care a fost transpus, în practică, în cadrul

guvernării liberale 1922-1926, programul de reformă aparţinând Partidului

Naţional Liberal. Autorul, analizând activitatea externă desfăşurată de

delegaţia română sub conducerea lui Ion I.C. Brătianu şi în timpul guvernului

prezidat de acesta, ajunge la concluzia că „cercurile guvernamentale din

40 Vlad Georgescu, Istoria Românilor, p. 277. 41 Andrei Oţetea, Istoria poprului român, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1970, p. 349. 42 Ibidem, p. 352. 43 Ibidem, p. 360. 44 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria Românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi,

Bucureşti, Editura Albatros, 1971, p. 620.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

România au dus, în perioada de care ne ocupăm, o politică externă favorabilă

acţiunilor întreprinse de Anglia şi Franţa în scopul menţinerii stau-quo-ului

consemnat în tratatele de pace”45.

Un subiect de largă rezonanţă l-a constituit destrămarea monarhiei

austro-ungare, rodul cercetării unui număr mare de istorici, problemă

fundamentală pentru explicarea unirii Bucovinei şi Transilvaniei la România.

Deşi folosesc o bibliografie foarte largă, cu trimiteri la literatura austriacă,

germană şi maghiară, studiul păcătuieşte prin încercarea de a exagera

mişcarea social-democrată şi rolul Partidului Social Democrat din

Transilvania în realizarea Unirii, în detrimentul Partidului Naţional Român46.

O lucrare de mare dimensiune aparţine academicianului Ştefan Pascu,

care abordează unirea Transilvaniei la România, folosindu-se ca pretext

Adunarea Naţională de la Alba Iulia. Este o lucrare de sinteză, însoţită de o

serie de documente şi anexe. Lucrarea evidenţiază efortul făcut de Ionel I.C.

Brătianu pentru intrarea României în război, legăturile pe care le avea

Brătianu cu Ardealul47. Lucrarea prezintă politica de rezistenţă dusă la Paris

de către Brătianu, apoi vizita acestuia la Sibiu, unde a vut discuţii cu Consiliul

Dirigent şi a urmărit o posibilă fuzionare a P.N.L.-ului cu P.N.R. din

Transilvania. „Discuţiile au relevat deosebiri de vederi chiar în problemele

fundamentale. Şeful Partidului Liberal socotea poporul necopt încă pentru

democraţie, după cum nu împărtăşea punctul de vedere al ardelenilor nici în

problema electorală”48.

Deşi publicată în 1972, Unirea Transilvaniei cu România – 1

Decembrie 1918, lucrarea apărută sub egida Institutului de Studii Istorice şi

Social Politice de pe lângă C.C. al P.C.R. păcătuieşte printr-o abordare ce

aminteşte de dogmatismul stalinist al primei perioade a istoriografiei

româneşti. Aducem în acest sens, în discuţie următoarea afirmaţie: „Dacă este

adevărat că guvernul român, condus de Ion I.C. Brătianu, a declarat război

Austro-Ungariei, pentru desăvârşirea statului Român, trebuie să subliniem că

acest lucru s-a realizat mai târziu, în 1918, determinat de alţi factori mai

puternici, mai hotărâtori, şi anume de lupta maselor populare româneşti din

Imperiul habsburgic, în condiţiile prăbuşirii ţarismului. De victoria de răsunet

şi de influenţă internaţională a Marii Revoluţii Socialiste din Octombrie din

45 Aurel Loghin, Curs de Istoria Contemporană a României, partea I 1918-1933, Iaşi 1970, p . 93. 46 Destrămarea monarhiei austro-ungare (1900-1918), Bucureşti, Editura Academiei Republicii

Populare Române, 1964, p. 253-254. 47 Ştefan Pascu, Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia, Cluj, 1968, p. 359. 48 Ibidem, p. 389.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Rusia şi ale destrămării putredei monarhii austro-ungare sub loviturile din ce

în ce mai puternice ale maselor muncitoare, indiferent de naţionalitate, şi de

mişcările de eliberare naţională a popoarelor asuprite de habsburgi”49.

Se poate observa tendinţa firească a autorilor de a diminua rolul lui

Brătianu în această acţiune, numele său fiind asociat, în schimb cu reprimarea

luptelor de la Galaţi din 13 iunie 191650.

„Deschiderea” este evidenţiată şi de lucrarea lui Ion Constantinescu,

Din însemnările unui fost reporter parlamentar 1919-1939, în care autorul a

consemnat date şi fapte din Camera Deputaţilor, fragmente din dezbaterile

parlamentare, observaţii făcute de autor asupra principalelor personalităţi ce

au dominat întotdeauna obiectiv, acceptând, fără o analiză corectă, unele

intervenţii şi răutăţi asupra lui Ionel I.C. Brătianu51.

O lucrare îndrăzneaţă, apărută în 1972, aparţine lui Anastasie Iordache

care îşi propune să analizeze viaţa politică în România între anii 1910-1914.

Autorul face o analiză serioasă şi pertinentă Manifestului-program din martie

1911, subliniindu-se că „Partidul naţional-liberal a fost în mod constant

sprijinitor al industriei naţionale prin participarea activă a elementului

autohton, atât în industrie, cât şi în comerţ”52. Tot în această lucrare transpare

şi ideea că oamenii politici sunt şi ei oameni cu minusurile si plusurile inerente

sărmanei „noastre naturi umane” şi de multe ori ele (calităţile şi defectele –

n.n.) îşi pun amprenta şi asupra relaţiilor dintre partide53.

În Istoria Economiei Naţionale a României, autorii evidenţiază

importanţa Marii Uniri, pentru dezvoltarea economică după război54. Lucrarea

pune în evidenţă rolul reformelor economice înfăptuite în această perioadă în

spiritul programului „prin noi înşine” elaborat de Partidul Naţional Liberal55.

Interesant este şi studiul lui Constantin Moisuc privind tendinţele evoluţiei

economiei mondiale în perioada interbelică. Din păcate, studiul păcătuieşte

printr-o interpretare eronată acceptându-se teza lui Lenin privind criza

generală a capitalismului56.

49 Unirea Transilvaniei cu România – 1 Decembrie 1918, Bucureşti, 1972, p. 431. 50 Ibidem, p. 427. 51 Ion Constantinescu, Din însemnările unui fost reporter parlamentar, Camera Deputaţilor (1919-

1939), Editura Politică, 1973, p. 104-107. 52 Anastasie Iordache, Viaţa politică în România 1910-1914, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972, p. 36. 53 Ibidem, p. 364. 54 Istoria Economiei Naţionale a României, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1974, p. 346-

349. 55 Ibidem, p. 364. 56 Constantin Moisuc, Tendinţe ale evoluţiei economiei mondiale în perioada interbelică, în Anale de

istorie, nr. 4, 1971, p. 92.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Folosind ca pretext legea aplanării conflictelor de muncă din august

1920, autorii Emilian Bold şi S. Mureşan analizează opiniile partidelor

politice vis-a-vis de discutarea acestei legi surprinzându-se atitudinea P.N.L.-

ului, care a sesizat conţinutul antimuncitoresc al proiectului de lege. „Partidul

Liberal îşi putea permite să afirme în momente de tensiune socială, principii

de politică democratică, ca apoi să le nege cu aceeaşi uşurinţă cu care le

afirmase”57.

Apărută la Editura ştiinţifică, lucrarea Mişcarea muncitorească şi

legislaţia muncii în România – 1864-1944 încearcă să reconstituie, şi

reuşeşte în mare parte, să pună în valoare principalele legi ce reglementează

raportul dintre capital şi muncă, legislaţia muncii între 1918-1928. Este pentru

prima dată când autorii surprind faptul că adoptarea unei legislaţii a muncii

moderne s-a făcut şi datorită semnării de către statul român a convenţiilor ce

decurgeau din obligaţiile derivate din tratatele de pace încheiate după primul

război mondial58.

Deşi apreciau Constituţia din 1923 având un caracter limitat în privinţa

drepturilor şi libertăţilor59, autorii recunoşteau în acelaşi timp că din

ansamblul de legi ale muncii emise în anii 1922-1928, „unele au influenţat

pozitiv condiţiile de muncă şi de trai ale clasei muncitoare”60.

Sunt o serie de lucrări care abordează aspecte ale politicii noastre

externe şi ele aduc precizări interesante asupra personalităţii lui Ionel I.C.

Brătianu în perioada neutralităţii, în pregătirea intrării României în război61. În

schimb, în monografia consacrată lui Nicolae Titulescu, Ion M. Oprea îl acuză

pe Brătianu, că politica acestuia de rezistenţă, „deşi justificată nu şi-a atins

scopul urmărit”, autorul considerând că rigiditatea politică impusă de Brătianu

„a dat în cele din urmă faliment”62.

În cealaltă monografie consacrată Micii înţelegeri, Eliza Campus, deşi

foloseşte o bibliografie actualizată, îl menţionează o singură dată pe Ion I.C.

Brătianu, care a jucat un anumit rol în vederea strângerii legăturilor dintre

57 E. Bold şi S. Mureşan, Legea aplanării conflictelor de muncă – august, 1920 – în discuţia

parlamentului, în Analele Ştiinţifice” ale Universităţii „Al.I. Cuza” din Iaşi, (seria nouă) secţiunea III,

istorie, tomul XX, 1974, p. 61. 58 Mişcarea muncitorească şi legislaţia muncii în România – 1864-1944, Bucureşti, Editura Ştiinţifică,

p. 91. 59 Ibidem, p. 105. 60 Ibidem, p. 145. 61 Constantin Nuţu, România în anii neutralităţii (1914-1916), Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1972, p.

168 şi urm. 62 Ion M. Oprea, Nicolae Titulescu, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1966, p. 121.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

România şi Iugoslavia63.

Cele două volume privind reprezentanţele diplomatice ale României

sunt şi ele sărace în date despre activitatea desfăşurată de Ionel I.C. Brătianu.

Cele câteva informaţii, care apar64, nu ne pot convinge că lucrările au folosit

toate notele prezente la Ministerul Afacerilor Externe, din care să nu rezulte

intervenţia permanentă a şefului guvernului, respectiv al lui Ionel I.C.

Brătianu.

Studiul publicat de Gheorghe Zaharia în Probleme de politică externă

a României, 1919-1939, suferă de influenţa nefastă a stilului de muncă

aparţinând Institutului de studii istorice şi social politice de pe lângă C.C. al

P.C.R. Studiul păstrează tipologia clasică al unui material de propagandă din

care nu lipsesc situaţia internaţională, dezvoltarea economică, situaţia internă

şi câteva pagini despre politica externă, care reprezintă în fapt subiectul de

analizat. Nu se menţionează nimic despre activitatea desfăşurată la Paris, la

Conferinţa de Pace de către delegaţia României, în schimb se afirmă că

„politica externă oficială a României a fost afectată de atitudinea antipopulară,

ascuţit anticomunistă” a claselor dominante şi guvernele acestora, de faptul că

„ţara se găsea la limita estică a lumii capitaliste cu Uniunea Sovietică”65.

În revista Anale de istorie au apărut o serie de studii şi comunicări

legate de perioada interbelică referitoare la regimul politic din România66 şi

momente din istoria regimului electoral în perioada 1922 – 192867. În primul

studiu, autorul încearcă să definească acest regim politic, folosind ca

metodologie teza luptei de clasă, definitoriu în structurarea unui regim politic.

Pornind de la o astfel de metodologie, rezultatele nu puteau fi spectaculoase,

concluzia autorului fiind că „acest regim hibrid, cu contradicţiile sale interne

reflectă nesoluţionarea unor probleme de bază ale progresului societăţii

româneşti, incapacitatea claselor exploatatoare de a-şi asigura dominaţia în

formele clasice ale democraţiei burgheze”68.

Apărută ca o revistă de cultură istorică, Magazin istoric a fost în primii

ani de apariţie, un sprijin serios în privinţa răspândirii istoriei în special.

În perioada de care ne ocupăm, istoricii de talie au dat o orientare clară

63 Eliza Campus, Mica Înţelegere, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1968, p. 40. 64 Reprezentanţele diplomatice ale României, Bucureşti, Editura Politică, 1967, vol. I, p. 391. 65 Probleme de politică externă a României – 1919-1939, vol I, Editura Militară, p. 33. 66 Marin Nedelea, Trăsături ale regimului politic din România în primul deceniu interbelic, în Anale

de istorie, anul XX, nr. 1, 1974. 67 Ion Saizu, Leon Ieşanu, Momente din istoria regimului electoral în România (1922-1928), în Anale

de istorie, anul XVI, nr. 3, 1970. 68 Marin Nedelea, op.cit., p. 108.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

acestei reviste, aşa explicându-se că-n paginile ei au apărut articole care

conţineau informaţii dense şi reale despre fenomenele analizate. Din

problematica revistei menţionăm informaţii despre ecoul Marii Uniri în

străinătate69, date despre politicianul Brătianu70, despre viaţa politică în

perioada 1922-192471, despre criza dinastică72, şi chiar despre atentatul asupra

lui Brătianu73. Este interesant că în revista Magazin istoric s-au publicat

fragmente din memoriile oamenilor politici, chiar dacă multe dintre ele au fost

„alese cu grijă”74.

După 1974, semnele evidente ale cultului personalităţii şi a unui nou

regim politic îşi fac simţită prezenţa, neostalinismul punându-şi amprenta

asupra întregii politici duse de statul român. Se ajunge treptat, cu sprijinul

„protipendadei politice” la un cult al personalităţii, împins până la paroxism şi

la instaurarea unui socialism dinastic, de familie75. „Acest socialism dinastic,

de familie, neîntâlnit până acum în istoria claselor politice româneşti, întărit

printr-un complex cultural care face din noua familie domnitoare depozitara

nu numai a înţelepciunii politice, dar şi a valorilor culturale şi ştiinţifice celor

mai de preţ”76. Nu există revistă de istorie, lucrare ştiinţifică şi simpozion care

să nu cuprindă un articol, o intervenţie dedicată, în exclusivitate,

„conducătorului partidului şi statului”77. Au existat şi unii „istorici”, puţini la

număr, în special cei de la Institutul de studii istorice şi social-politice de pe

lângă C.C. al P.C.R. care „înţelegând comanda socială” s-au angajat într-o

mistificare deplină a istoriei, simplificând-o şi vulgarizând-o78. Şi totuşi, în

69 Magazin istoric, anul II, nr. 11, noiembrie 1968, p. 13-15. 70 Ibidem, anul VIII, nr. 4, aprilie 1974, p. 88-95. 71 Ibidem, anul VIII, nr. 2, februarie 1974, p. 88-95. 72 Vezi: Magazin istoric, anul V, nr. 11, noiembrie 1971, p. 58-64 şi Magazin istoric, anul V, nr. 12,

decembrie 1971, p. 20-27. 73 Magazin istoric, anul III, nr. 3, martie 1969, p. 53-56. 74 Magazin istoric, anul I, nr. 6, septembrie 1967, p. 66-73 şi Magazin istoric, anul VII, nr. 10, octombrie

1973, p. 24-29. 75 Vlad Georgescu, Istoria românilor, p. 283. 76 Ibidem, p. 285. 77 Vezi: Magazin istoric, anul XXIII, nr. 12, decembrie 1989, p. 1-5; Magazin istoric, anul XVIII nr. 12,

1984, p. 2-5; Revista de istorie, Tom: 31, Nr. 11, noiembrie 1978, p. 1923-1938; Anale de istorie, anul

XXVI, Nr. 3, 1980, p. 3-13; Anale de istorie, anul XXVI, Nr. 6, 1985, p. 3-11; Ion Spălăţelu, Izbânzi prin

vremuri, Craiova, Scrisul Românesc, 1981, p. 5-7; Simpozionul cu tema: „60 de ani de la formarea

Statului naţional unitar român”, în Revista de istorie, Tom 31, Nr. 11, noiembrie 1978, p. 2107-2110. 78 Vezi: I. Ardeleanu, M. Muşat, Socialiştii români în fruntea luptei maselor pentru încheierea

procesului de formare a statului naţional unitar, în Anale de istorie, Anul XXI, Nr. 6, 1975; Făuritori

ai unităţii şi independenţei naţionale, Bucureşti, 1983, p. 241-351; Georgeta Tudoran, Socialiştii

români în confruntări politice (1918-1921), Iaşi, Editura Junimea, 1982; Mircea Muşat, Gheorghe

Zaharia, De la Dacia lui Burebista la Marea Unire din 1918, în Anale de istorie, Anul XXIV, Nr. 5,

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

condiţii din ce în ce mai grele, când cenzura oficială se conjuga cu

supravegherea discretă, dar permanentă a securităţii, cei mai mulţi dintre

istorici au continuat să cerceteze şi să publice studii şi lucrări serioase care

lărgesc aria de cunoaştere a istoriei naţionale. Pentru a masca o anumită

situaţie şi pentru prudenţă, cei mai mulţi dintre istorici introduceau un citat din

lucrările conducătorului statului, acţiune formală şi de complezenţă, ştiindu-se

că cele mai multe din aprecierile lui Nicolae Ceauşescu erau copiate şi

modelate după istoricii din perioada interbelică79.

Au fost însă şi lucrări a unor istorici, care nu au acceptat, în unele

momente să introducă citate sau aprecieri aparţinând conducătorului statului,

demnitatea ştiinţei fiind mai presus de toate80. În anii 1983-1986 au apărut

şase volume de documente succinte, evidenţe a documentelor publicate, ea

constituie o înfăptuire incomparabilă, faţă de ce s-a mai întreprins în etapele

anterioare şi în ultimii ani81. Cele mai multe pagini sunt dedicate primului

război mondial, pregătirii şi desfăşurării acestuia82.

Pentru prima dată, după atâţia ani, este retipărită o lucrare, care s-a

bucurat de multă apreciere între cele două războaie mondiale, lucrare

aparţinând lui Constantin Kiriţescu83.

Să remarcăm, cu această ocazie, un prim studiu de istorie universală

aparţinând lui Mircea N. Popa, legată de primul război mondial, care

realizează un echilibru între fenomenul istoric în general şi participarea

României la acest conflict. Interesante sunt şi cauzele războiului mai nuanţat

prezentate în această investigare84.

1978, p. 20-47; A. Deac, Caracterul plebiscitar al Marii Adunări Naţionale de la Alba Iulia din 1

Decembrie 1918, în Contribuţii la studierea istoriei contemporane a României, Bucureşti, Editura

Politică, 1980, p. 9-26. 79 Vezi: S. Cutişteanu şi Gheorghe I. Ioniţă, Electoratul din România în anii interbelici, Cluj-Napoca,

Editura Dacia, 1981; Şerban Rădulescu-Zoner, România şi Tripla Alianţă la începutul secolului al XX-

lea, Bucureşti, Editura Litera, 1977; Ştefan Pascu şi C.Gh. Marinescu, Răsunetul internaţional al luptei

românilor pentru unitate naţională, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1980; Ioan Scurtu, Din viaţa politică

a României (1926-1947), Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983. 80 Vezi: Românii în istoria universală, vol. I, Iaşi, Universitatea “Alexandru Ioan Cuza”, 1986; Ioan

Scurtu, Alba-Iulia – 1 Decembrie 1918, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1988. 81 Vezi: cele şase volume intitulate Desăvârşirea unităţii naţional-statale a poporului român –

Recunoaşterea ei internaţională 1918, Bucureţti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986. 82 Vezi: Erna Nostovici, România şi puterile centrale în ani 1914-1916, Bucureşti, Editura Politică,

1979; Primul război mondial, 1914-1918 (texte şi documente), Bucureşti, 1981; Mircea N. Popa,

Primul război mondial, 1914-1918, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1979; România în

anii primului război mondial, Bucureşti, Editura Militară, 1987 (2 volume). 83 Constantin Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1989. 84 Mircea N. Popa, Primul război mondial, 1914-1918, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică,

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Meritorie este şi lucrarea România în anii primului război mondial,

în care se face o analiză lipsită de prejudecată asupra participării noastre la

acest conflict. Cu această ocazie se conturează clar rolul lui Ionel I.C. Brătianu

în cadrul războiului de întregire a neamului.

Ca o consecinţă firească a derulării evenimentelor o reprezintă

realizarea Marii Uniri, abordată în aproximativ 120 de lucrări inventariate de

noi în reviste, lucrări de specialitate, articole din ziare şi publicaţii a unor

simpozioane. Dintre acestea am menţiona o lucrare de sinteză aparţinând

academicianului Ştefan Pascu, Făurirea statului naţional-unitar român,

lucrare în două volume, prin care autorul, reluând o cercetare mai veche

actualizează problematica statului naţional unitar român, integrând la actul de

unitate şi provincia istorică Basarabia. Cu această ocazie, autorul are cuvinte

de apreciere asupra politicii desfăşurate de Brătianu85.

O lucrare incitantă aparţine lui Augustin Deac şi Ion Toacă, care îşi

propun să analizeze rezistenţa populaţiei în teritoriile aflate sub ocupaţia

trupelor puterilor centrale între anii 1916-1918. Dându-i o tentă patriotardă, cu

multe citate din clasicii marxismului, studiul îşi pierde din mesajul actual pe

care l-ar fi avut86.

Tot ca o lucrare de sinteză se prezintă şi cea aparţinând lui Mircea

Muşat şi Ion Ardeleanu, o abordare ce-şi propune să analizeze evoluţia la

români. Dincolo de faptul că autorii folosesc o metodologie de cercetare care

nu totdeauna este ortodoxă, lucrarea apărută în 1983 prezintă, pe larg, multe

date vizând unirea Basarabiei şi a Bucovinei la România87.

Aceiaşi autori au editat, în 1986, România după Marea Unire (1918-

1933), lucrare de mari dimensiuni, scrisă într-o manieră obiectivistă, în care

găsim citate şi documente, unele dintre ele inedite, prezentate aproape în

întregime. Lucrarea nu prelucrează aceste documente, atât de importante, iar

când acestea sunt interpretate transpare viziunea „materialist-istorică”88.

O serie de lucrări se ocupă cu viaţa politică internă şi de sistemul

instituit în România după primul război mondial. Dispunând de o pregătire

1979, p. 59-151. 85 Ştefan Pascu, Făurirea statului naţional unitar român, vol. II, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R.,

1983, p. 267. 86 Augustin Deac şi Ion Toacă, Lupta poporului român împotriva cotropitorilor, 1916-1918,

Bucureşti, Editura Militară, 1978, p. 308-309. 87 Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 554-621. 88 Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, România după Marea Unire, partea I – 1918-1933, vol. II, Bucureşti,

Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, p. 171.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

sociologică bine verificată în domeniul politologiei, Alexandru Gh. Savu face

o introspecţie politică în istoria noastră contemporană, nuanţând fenomenele

social-politice prin prisma partidelor văzute ca sistem89.

În Viaţa politică în România 1918-1921, autorii: Mircea Muşat şi Ion

Ardeleanu încearcă să prezinte structura social-politică şi economică după

primul război mondial, implicaţiile Marii Unirii asupra destinului românesc.

Lucrarea pune un accent foarte mare pe structura de clasă, pe lupta de clasă ce

se dezvoltă în anii după război, care, în final a dus la crearea Partidului

Comunist din România90.

Mihail Rusenescu şi Ioan Saizu îşi propun să prezinte viaţa politică în

România în perioada 1922-1928, pornind de la o analiză tipizată: viaţa

economică, structuri social-politice, partidul comunist şi celelalte partide şi

organizaţii politice muncitoreşti. Deşi lucrarea este bine motivată şi susţinută

de un aparat critic, consistent, multe interpretări sunt forţate sau sunt acceptate

din tezele partidului comunist91.

În lucrarea Din istoria României moderne (1922-1926), Ion

Bitoleanu vizează perioada de guvernare naţional-liberală, cântărind atât

documentele de arhivă, memorialistica, cât şi opera legislativă pentru a

înfăţişa adevăratele fapte aşa cum au fost. Este prima dată când Ion I.C.

Brătianu este văzut ca o personalitate puternică ce şi-a dominat efectiv

adversarii politici92.

Pornind de la viaţa politică din România, Ioan Scurtu realizează trei

lucrări de sinteză într-un domeniu, cel politic, în care existau multe prejudecăţi

cu interpretări ce nu concordau cu realitatea. Dacă în Viaţa politică din

România, autorul merge pe o schemă clasică93, în Contribuţii privind viaţa

politică din România, Ioan Scurtu face o introspecţie în viaţa politică,

mergând de la regimul politic instituit în 1866 la proclamarea Republicii, la 30

decembrie 194794.

Ultima lucrare este un studiu critic privind istoria Partidului Naţional

89 Al.Gh. Savu, Sistemul partidelor politice din România, 1918-1940, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1976. 90 Mircea Muşat şi Ion Ardeleanu, Viaţa politică în România, 1918-1921, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1976, p. 352-353. 91 Mihail Rusenescu, Ioan Saizu, Viaţa politică în România, 1922-1928, Bucureşti, Editura Politică,

1979, p. 136-137. 92 Ion Bitoleanu, Din istoria Romăniei moderne, 1922-1926, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1981, p. 14. 93 Ioan Scurtu, Viaţa politică în România, 1918-1944, Bucureşti, Editura Albatros, 1982. 94 Idem, Contribuţii privind viaţa politică din România. Evoluţia formei de guvernământ în istoria

modernă şi contemporană, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Ţărănesc, 1926-1947, unde, autorul explică formarea acestui partid şi poziţia

acestuia în viaţa politică românească95.

Cele trei lucrări s-au impus în literatura de specialitate prin nuanţările

făcute asupra partidelor politice, prin reabilitarea unor personalităţi şi prin

prezentarea unor argumente solide privind democratizarea treptată a vieţii

noastre politice după primul război mondial.

Marin Nedelea îşi propune să analizeze polticia Partidului Naţional

Liberal şi regrupările de forţe politice în celelalte partide ale burgheziei aflate

în opoziţie. Lucrarea este interesantă prin dialogul pe care-l realizează între

P.N.L., aflat la putere şi opoziţia burgheză. Nu putem fi însă de acord cu

aprecierea, că Ionel I.C. Brătianu ar fi provocat criza dinastică96.

În lucrarea Din istoria României, 1918-1921, Marcel Ştirban îşi

propune să investigheze, fragmentar, România între anii 1918-1921, pornind

de la Marea Unire şi trăsăturile vieţii politice, problemele socio – economice

aflate în dezbaterea parlamentului şi ale opiniei publice. Este interesantă

analiza făcută de autor, privind unele trăsături ale sistemului partidelor politice

şi atitudinea acestora faţă de rege97.

Două lucrări analizează Constituţia din 1923, implicaţiile acesteia aupra

consolidării unităţii naţionale. Studiul Angelei Banciu porneşte de la evoluţia

problemei constituţionale în România interbelică, ajungând la concluzia unei

noi Constituţii, care să pună bazele unui nou context istoric, ce a urmat

marelui act politic de la 1 Decembrie 191898. Cealaltă lucrare, aparţinând

Eufrosinei Popescu, se axează mai mult pe dezbaterea proiectului de

constituţie în Parlamentul românesc. Autoarea găseşte şi o serie de limite a

acestui act fundamental în „caracterul general al definiţiilor, precum şi

impreciziunea principiilor constituţionale”99.

Politica externă a fost un domeniu de preferinţă pentru toţi cercetătorii,

chiar dacă lucrările lor sunt inegale ca valoare şi documentare. Remarcăm, în

acest sens, lucrarea România şi Conferinţa de Pace de la Paris, 1918-1920,

lucrare de sinteză, în care se remarcă aprotul politicienilor români pentru

95 Idem, Din viaţa politică a României, 1926-1947, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983. 96 Marin Nedelea, Aspecte ale vieţii politice din România în anii 1922-1926, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1987, p. 237. 97 Marcel Ştirban, Din istoria României, 1918-1921, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1987, p. 105-117. 98 Angela Banciu, Rolul Constituţiei din 1923, în consolidarea unităţii naţionale, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1988, p. 30. 99 Eufrosina Popescu, Din istoria politică a României. Constituţia din 1923, Bucureşti, Editura Politică,

1983, p. 224.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

recunoaşterea marilor acte politice din 1918100. Pentru înţelegerea precisă a

problemelor cu care s-a confruntat Conferinţa de Pace, dar şi diplomaţia

europeană după conferinţă, problema reparaţiilor a rămas una din cele mai

importante controverse în relaţiile dintre state, accentuând contradicţiile şi

deschizând calea revizuirii Tratatelor de la Paris pe cale paşnică. O astfel de

lucrare, apărută în 1976, la Iaşi, aparţinând profesorului universitar Emilian

Bold, fiind şi prima încercare românească, o sinteză originală asupra

problemei reparaţiilor101.

Eliza Campus îşi propune să realizeze o lucrare de sinteză vizând

politica externă a României între anii 1913-1947, insistând asupra principiilor

ce au călăuzit pe diplmaţii români în confruntările pe care le-au avut cu cu

diplomaţii marilor puteri, în momentele cheie ale istoriei noastre102.

În anul 1986 s-a publicat un dicţionar cronologic de politică externă a

României103, în două volume, fapt care a permis o cunoaştere aprofundată a

realităţilor internaţionale104. Cele mai multe dintre lucrări sunt dedicate lui

Nicolae Titulescu105. Toate lucrările subliniază aprotul adus de Nicolae

Titulescu la rezolvarea unor probleme legate de respectarea tratatelor de pace

de la Paris, de rezolvare a problemei reparaţiilor.

Un studiu pertinent este realizat asupra lui Tache Ionescu, de către

Vasile Netea, subliniindu-se, că dezacordul dintre Tache Ionescu şi Brătianu,

de la Conferinţa de Pace de la Paris, a avut influenţe negative asupra imaginii

României în timpul conferinţei106.

Despre activitatea reprezentanţilor români la societatea naţiunilor sunt

două studii semnate de Petre Bărbulescu107 şi Mihai Iacobescu108. O

100 C. Botoran, I. Calafeteanu, E. Campus, V. Moisuc, România şi Conferinţa de Pace de la Paris

(1918-1920), Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1983. 101 Emilian Bold, De la Versailles la Lausanne (1919-1932), Iaşi, Editura Junimea, 1976. 102 Eliza Campus, Din politica externă a României, 1913-1947, Bucureşti, Editura Politică, 1980, p. 210-

216. 103 Politica externă a României, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986. 104 Vezi: Tratatele internaţionale ale României, 1354-1920, vol. I, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, 1975; Tratatele internaţionale ale României, 1921-1939, vol. II, Bucureşti, Editura

Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1980. 105 Vezi: Ion Grecescu, Nicolae Titulescu, Bucureşti, Editura Politică, 1980; Titulescu şi strategia păcii,

Iaşi, Editura Junimea, 1982; Nicolae Titulescu, Bucureşti, Editura Politică, 1982; C.I. Turcu, I. Voicu,

Nicolae Titulescu în universul diploamţiei păcii, Bucureşti, Editura Politică, 1984; Milan Vanku,

Nicolae Titulescu – promotor al politicii de pace şi colaborare în Balcani, Bucureşti, Editura Politică,

1986. 106 Diplomaţi iluştri, vol. IV, Bucureşti, Editura Politică, 1983, p. 344. 107 Petre Bărbulescu, România, la Societatea Naţiunilor (1929-1939), Bucureşti, Editura Politică, 1975. 108 Mihai Iacobescu, România şi Societatea Naţiunilor, 1919-1929, Bucureşti, Editura Academiei

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

monografie este închinată Micii Înţelegeri, văzută din unghiul de vedere al

Iugoslaviei, interesantă prin abordarea cu totul aparte faţă de o monografie

similară, apărută la noi109.

O altă monografie este dedicată Dunării în relaţiile internaţionale.

Autorul, profesorul Paul Gogeanu analizează problema Dunării, din

momentul în care ea a devenit o problemă europeană, insistând asupra

Conferinţei Internaţionale pentru stabilirea Statutului definitiv al Dunării110.

Volumele privind politica externă a României între anii 1918-1940

subliniază aportul adus de către Ionel I.C. Brătianu la Conferinţa de Pace de la

Paris. De fapt, indiferent de lucrare, marea majoritate a studiilor publicate în

perioada de care ne ocupăm converg spre ideea că, delegaţia română şi-a

îndeplinit, în totalitate, mandatul pe care l-a primit, de a apăra interesele noului

stat român111.

Un studiu obiectiv aparţine lui Ion Budunescu, referitor la Ionel I.C.

Brătianu. Este pentru prima dată în literatura istorică, când îi sunt recunoscute

şi confirmate meritele acestui om politic. „Figura lui Ionel I.C. Brătianu se

desprinde luminos pe fundalul epocii, lupta lui pe plan diplomatic pentru

întregirea neamului, reformele democratice – exproprierea şi votul obştesc – îi

asigură recunoştinţa posteriorităţii”112.

Nu pot fi omise nici lucrările care abordează problematica economică

din perioada 1919-1927. În lucrarea Progresul economic în România, se

analizează, pe baza unui studiu amănunţit, evoluţia economiei româneşti în

cofruntarea de idei şi doctrine, ale principalelor partide politice113.

În istoria economică, autorii insistă asupra principalelor reforme

întreprinse la noi în ţară pentru refacerea economiei româneşti114. O

monografie care a făcut o analiză pertinentă a reformei agrare din România şi

a implicaţiilor ei asupra economiei româneşti a fost realizată de Dumitru

Şandru, una din cele mai complete lucrări publicate în literatura de

specialitate. Autorul afirmă în concluzie, că „în perioada dintre cele două

R.S.R., 1988. 109 Milan Vanku, Mica Înţelegere şi politica externă a Iugoslaviei (1920-1938), Bucureşti, Editura

Politică, 1979. 110 Paul Gogeanu, Dunărea în relaţiile internaţionale, Bucureşti, Editura Politică, 1970 , p. 182-222. 111 Vezi: Probleme de politică externă a României, (1918-1940), vol. II, Bucureşti, Editura Militară,

1977, p.23; Ibidem, vol. III., p. 39; Ion Budunescu, Diplomaţia românească în slujba independenţei,

vol. III, Iaşi, Editura Junimea, 1984, p. 41. 112 Ion Budunescu, Diplomaţia românească în slujba independenţei, vol. II, Iaşi, Editura Junimea, 1982, p.

191. 113 Progresul economic în România 1877-1977, Bucureşti, Editura Politică, 1977, p. 198-199. 114 Istorie Economică, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1979, p. 289-296, 298-301.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

războaie mondiale, rezultatele de ansamblu ale agriculturii româneşti au fost

sub posibilităţile de producţie ale pământului şi ale agricultorilor şi, de multe

ori inferioare perioadei antebelice”115.

Tot pe această linie se află şi studiul lui Vasile Bozga, care constată „un

şir de neajunsuri în dezvoltarea postbelică a agricluturii româneşti,

concretizate în fenomene ca: scăderea randamentelor la hectar, declinul unor

ramuri ale creşterii vitelor, reducerea cotei – părţi, exportabile a producţiei

noastre agricole în acei ani”116. Este interesant şi studiul publicat de Olga

Constantinescu, în care, criticând teoria «România, ţară eminamente agricolă»

se aliază politicii de industrializare preconizată de P.N.L., numai că, autoarea

afirmă că „politica de clasă a acestor ideologi reieşea şi din punerea semnului

egalităţii între dezvoltarea industriei româneşti şi interesele îmbogăţirii şi

întăririi poziţiilor marii burghezii”117.

Deosebite sunt şi cele două lucrări aparţinând profesorului Emilian

Bold, vizând viaţa politică din România, după Marea Unire, unele măsuri

legislative economice, politice şi sociale, ca şi lucrarea vizând legislaţia

muncii în perioada interbelică.

Concluzia autorului este, că „în perioadele politice burgheze s-au

încadrat şi personalităţi bine intenţionate, sincer ataşate tendinţelor de

emancipare, de sprijinire şi îmbunătăţire a condiţiilor de viaţă şi de muncă a

celor ce muncesc, influenţând, în sens democratic, unele reforme

instituţionale, sociale, politice sau economice”118. De aici, „câmpul social al

muncii este inundat de formele doctrinare din cele mai variate, de căutări

febrile şi de propuneri de reformă, care trebuiau, în concepţia sociologilor,

economiştilor şi politologilor burghezi să răspundă într-o măsură

revendicărilor clasei muncitoare”119.

În perioada de care ne ocupăm au fost elaborate mai multe cursuri

universitare, aparţinând Universităţii Bucureşti. Primul curs de istorie

universală, epoca contemporană are o structură „clasică” pornind de la Marea

Revoluţie Socialistă din Octombrie, mergând până în 1939. În ceea ce priveşte

Conferinţa de Pace de la Paris, în privinţa României, afirmaţiile sunt derizorii,

115 Dumitru Şandru, Reforma agrară din 1921 în România, Bucureşti, Editura Academiei R.S.R., 1975,

p. 7. 116 Vasile Bozga, Criza agrară în România, dintre cele două războaie mondiale, Bucureşti, Editura

Academiei R.S.R., 1975, p. 86. 117 Olga Constantinescu, Critica teoriei „România – ţară eminamente agricolă”, Bucureşti, Editura

Academiei R.S.R., 1973, p .200. 118 Emilian Bold, Consolidarea unităţii naţional-statale româneşti, Iaşi, 1987, p. 2. 119 Idem, Concesii şi restricţii în legislaţia muncii din România (1920-1940), 1980, p. 276-277.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

şi sunt reduse la câteva rânduri120.

În cealaltă lucrare, care păstrează în mare parte structura lucrării mai sus

menţionate, prezentarea României este mai mult simbolică121.

Istoria României, între anii 1918-1981 a constituit manualul

universitar după care s-au pregătit generaţii de studenţi. Manualul

sistematizează pe marile probleme, cursul de contemporană a României,

oferind cititorului date fundamentale în privinţa proceselor şi fenomenelor

desfăşurate în această perioadă.

Concluzia acestui curs este că „P.N.L. s-a consolidat dominând cu

autoritate scena politică a României, în primul deceniu interbelic. Această

dominaţie se întemeia pe forţa sa economică şi financiară, pe capacitatea de a

se adapta noilor realităţi economice, sociale şi politice, pe influenţa pe care o

exercita asupra monarhiei”122.

În 1989, s-a manifestat, în mod brutal, degringolada regimului totalitar

instaurat în România postbelică. A fost punctul culminant al procesului de

dezagregare a unui sistem cu funcţionalitatea blocată. Stagnarea devenise o

constantă a nivelurilor societăţii, a tuturor formelor de relaţii sociale. Spre

deosebire de alte ţări, în primele luni ale tranziţiei către democraţie, acţiunea

politică de structurare a noilor reglaje ale existenţei sociale avansează prin

echilibrul fragil al încercării şi erorii. În acelaşi timp, implozia puterii a găsit

societatea românească nepregătită. Proiectele, instituţiile sau oamenii politici

care să demareze strategiile schimbării lipseau. Vidul ideologic şi instituţional

a fost probabil elementul cu cel mai puternic impact negativ asupra derulării

proceselor de dezagregare a vechii societăţi şi pentru iniţierea tranziţiei ca

perioadă a schimbărilor democratice. Istoria, ca o componentă a structurilor

ideologiei totalitare a fost contestată după 1989, fiind acuzată că a servit ca

instrument de ideologizare, de îndoctrinare a naţiunii române123. S-a ajuns, ca

prin dezbateri „aprinse”, mai obiective sau marcate de patimă, să se nege

întreaga istoriografie din ultimele decenii, acuzată de falsificarea istoriei reale.

Redobândirea statutului cuvenit al acestei ştiinţe în cadrul societăţii se

face treptat, cu multe reticenţe din partea cercetătorilor, istoria presupunând un

demers de reforme, foarte riguros construit, care să răspundă atât aşteptărilor

120 Istorie universală. Epoca contemporană. 1918-1939, vol. I, Bucureşti, Editura Didactică şi

Pedagogică, 1975, p. 30. 121 Istoria Universală Contemporană, vol. I 1917-1945, Bucureşti, 1979, p. 139. 122 Istoria României între anii 1918-1981, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1981, p. 47. 123 Laura Căpiţă, Monica Plesciuc, O încercare de diagnoză asupra predării istoriei, în Revista de

pedagogie, nr. 10, 1991, p. 21.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

comunitare, cât şi rigorilor ştiinţei. Spre deosebire de alte subiecte, care au

trezit, imediat interesul publicului124, în ceea ce-l priveşte pe Ionel I.C.

Brătianu, „tăcerea” a persistat, deşi s-au publicat două monografii125, care

încearcă să pună în valoare personalitatea de excepţie a vieţii politice

româneşti de la începutul secolului XX126.

Lucrarea prof. Ioan Scurtu, este după parerea noastră, o încercare,

preliminară, pentru alcătuirea unei monografii. Autorul îşi fixează principalele

jaloane, insistând asupra tuturor momentelor ce definesc şi caracterizează

personalitatea omului politic, Brătianu. Există un echilibru între capitolele

lucrării, enunţându-se judecăţi de valoare asupra lui I.C. Brătianu, în contextul

în care sunt formulate şi criticile aduse de adversarii politici. În vălmăşagul

luptelor politice, în care subiectivismul a fost atât de acaparator, Ion I.C.

Brătianu a ştiut să se detaşeze, în momentele esenţiale, de concretul istoric şi

să se adreseze istoriei”127. Totul capătă fluenţă în demersul istoric, judecăţile

fiind însoţite de argumente serioase, autorul susţinând că formaţia sa l-a făcut

să aplice ingineria în politică, având “vocaţia nativă de conducător”128.

Ultimul capitol analizează personalitatea lui Ion I.C. Brătianu, prof. I. Scurtu

folosind o bogată sursă de documentare, încercând, şi reuşind să ne dea

imaginea reală, nu numai a politicianului, ci şi a omului Brătianu129. Lucrarea

este însoţită de anexe cuprinzând: discursuri, intervenţii, articole publicate în

presă şi mărturii, lăsate de oamenii politici ai vremii130.

A doua monografie, aparţinând lui Anastasie Iordache, este o lucrare de

mari proporţii (591 de pagini), valorificând un imens material documentar131.

Cele mai multe materiale bibliografice sunt din perioada interbelică, autorul

încercând să reconstituie personalitatea lui Brătianu, pornind de la

mentalitatea existentă atunci132. Lucrarea prezintă numeroase date politice,

economice, sociale şi diplomatice, în care şeful partidului liberal s-a angrenat

şi asupra cărora şi-a pus amprenta133. Nu putem omite însă exitenţa unor

124 Vezi lucrările despre Ion Antonescu, despre Hitler şi Stalin. 125 Vezi: Ioan Scurtu, Ion I.C. Brătianu. Activitatea politică, Bucureşti, Editura Museion, 1992;

Anastasie Iordache, Ion I.C. Brătianu, Bucureşti, Editura Albatros, 1994. 126 Dan A. Lăzărescu, Ion I.C. Brătianu. Omul Marii Uniri, în Magazin Istoric, Seria nouă, Anul

XXVIII, nr. 8 august 1994, p. 39. 127 Ioan Scurtu, Ion I.C. Brătianu. Activitatea politică, p. 102. 128 Ibidem, p. 9. 129 Ibidem. 130 Ibidem, p. 103-142. 131 Anastasie Iordache, op.cit., 1994. 132 Ibidem, p. 562-564. 133 Ibidem, p. 119-302.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

limite în ceea ce priveşte structurarea materialului, în sensul că există o

disproporţie evidentă între capitolele consacrate lui Brătianu până în 1918 şi

capitolele legate de activitatea sa, după Marea Unire.

Menţionăm că asupra unor aprecieri, considerate de noi subiective, nu

putem fi de acord, mai ales în timpul pregătirii şi desfăşurării războiului de

întregire a neamului134.

Perioada primului război mondial şi a pregătirilor pentru realizarea

Marii Uniri şi-a găsit concretizarea într-o serie de lucrări135, investigând toate

aspectele, de la lucrările de sinteză136, până la monografiile speciale, dedicate

unor personalităţi137, sau unor aspecte politice138 şi diplomatice139.

Multe din lucrări au fost publicate în perioada interbelică, dar au fost

reeditate după 1989140. Cum era firesc, cele mai multe lucrări sunt legate de

Basarabia şi Bucovina, ţinând cont că asupra acestor provincii istorice,

interdicţiile au fost destul de draconice141. Pentru Transilvania, lucrarea unui

istoric american referitoare la formarea conştiinţei naţionale şi la acţiunea

politică a românilor din această provincie până la unirea cu România142, este

semnificativă.

Toate lucrările mai sus menţionate reuşesc, printr-o abordare variată, să

creeze imaginea efortului naţional în vederea realizării Marii Uniri. În privinţa

134 Ibidem, p. 355-398. 135 Vezi: Stelian Neagoe, Istoria unirii românilor, volumul II, Bucureşti, Editura Diogene, 1993; C.Gh.

Marinescu, Epopeea Marii Uniri, Galaţi, Editura Porto Franco, 1993. 136 Vezi: Gheorghe Platon, De la constituirea naţiunii la Marea Unire, Iaşi, Editura Universităţii

„Alexandru Ioan Cuza”, 1995; Zorin Zamfir, Jean Baciu, Primul război mondial, Bucureşti, Editura

Didactică şi Pedagogică, R.A., 1995. 137 Vezi: Ion Bulei, Gabriel Badea Păun, Monarhi europeni. Marile modele (1848-1914), Bucureşti,

Editura Silex, 1997. 138 Vezi: Jacques Le Rider, Mitteleuropa, Iaşi, Editura Polirom, 1997; Gheorghe Ciorănescu, Românii şi

ideea federalistă, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996. 139 Gheorghe Cliveti, România şi crizele internaţionale (1853-1913), Iaşi, Editura Fundaţiei “Axis”,

1997; Titu Maiorescu, România, războaiele balcanice şi Cadrilaterul, Bucureşti, Editura Machiavelli,

1995. 140 Pamfil Şeicaru, România în marele război, Editura Eminescu, 1994. 141 Vezi: A. Boldur, Istoria Basarabiei, Bucureşti, Editura Victor Frunză, 1992; Ştefan Ciobanu,

Basarabia, Chişinău, 1992; Ştefan Ciobanu, Unirea Basrabiei, Chişinău, Editura Universitas, 1993;

Constantin Aldea, Pagini dintr-o istorie zbuciumată, Bucureşti, Editura Academiei de înalte studii

militare, 1993; Unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România (1917-1818), Chişinău, Editura Hyperion,

1995; Iurie Colesniuc, Basarabia necunoscută, Chişinău, Editura Universitas, 1993; Paul Cernovodeanu,

Basarabia, Bucureşti, Editura Albatros, 1993; Istoria Basarabiei. De la începuturi pânăîn 1994,

Bucureşti, Editura Tempus, 1994; Ion Nistor, Istoria Basarabiei, Chişinău, Cartea moldovenească, 1991;

idem, Istoria Bucovinei, Bucureşti, Editura Humanitas, 1991. 142 Keith Hitchins, Conştiinţa naţională şi acţiunea politică la românii din Transilvania, 1868-1918,

vol. II, Cluj, Editura Dacia, 1992.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

vieţii politice interne143, lucrările sunt mult mai numeroase, pornind de la

ideea restructurării imaginii despre perioada interbelică144, accentul punându-

se pe partidele politice145 şi doctrinele care s-au vehiculat în viaţa politică146.

Nu sunt omise nici personalităţile147, care au activat în această perioadă,

literatura memorialistică jucând un rol precumpănitor148.

Dintre aceste lucrări, se detaşează prin profunzimea analizei şi prin

evidenţierea raporturilor dintre partidele politice, lucrarea profesorului Ion

Ciupercă149, la care adaugăm lucrările aparţinând profesorului Ioan Scurtu,

Criza dinastică din România şi Istoria României în anii 1918-1940. Din

păcate, lucrarea Democraţia la români (1866-1939), este o reluare a unei

lucrări mai vechi, fără să fie înlăturată definitiv metodologia caracteristică

materialismului istoric.

Istoria vieţii politice româneşti nu poate fi înţeleasă decât pornind de la

analiza sistemului contribuţional, de la modul în care se aplică acest sistem în

ţara noastră. Pe bună dreptate, Elodor Focşăneanu afirmă că această

143 Vezi: Gh. Iacob şi Luminiţa Iacob, Modernizare – europenism, Românii de la Cuza-Vodă la Carol

al II-lea, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1995; Ioan Scurtu, Istoria României în anii

1918-1940. Evoluţia regimului politic de la democraţie la dictatură, Bucureşti, Editura Didactică şi

pedagogică, R.A.; Ioan Scurtu, Ion Bulei, Democraţia la români, 1866-1938, Bucureşti, Humanitas,

1990; Apostol Stan, Puterea politică şi democraţie în România, 1859-1918, Bucureşti, Editura Albatros,

1995; I. Ciupercă, Opoziţie şi putere în România anilor 1922-1928, Iaşi, Editura Universităţii

„Alexandru Ioan Cuza”, 1994; Ioan Scurtu, Criza dinastică din România, Editura Enciclopedică, 1996;

Ion Mamina, Consilii de coroană, Editura Enciclopedică, 1997. 144 Vezi: Angela Banciu, Istoria vieţii constituţionale în România, 1866-1991, Bucureşti, Casa de

editură şi presă Şansa S.R.L., 1996; Elodor Focşăneanu, Istoria constituţională a României, 1859-1991,

Bucureşti, Humanitas, 1992; Constituţia din 1923 în dezbaterea contemporanilor, Bucureşti, Editura

Humanitas, 1990. 145 Vezi: Ion Căpreanu, Partide şi idei politice în România – 1880-1947, Bucureşti, Editura Didactică şi

pedagogică, R.A.; P.P. Negulescu, Partidele politice, Bucureşti, Editura Garamond. 146 Vezi: Dan A. Lăzărescu, Introducere în istoria liberalismului european şi în istoria P.N.L. din

România, Editura Viitorul românesc, 1996; Ştefan Zeletin, Neoliberalismul, Bucureşti, Editura Scripta,

1992; Gheorghe Cliveti, Liberalismul românesc, Iaşi, Editura Axis Universitaria, 1996; Constantin Nica,

Liberalismul în societatea modernă, Bucureşti, Editura Noua Alternativă; Apostol Stan, Mircea Iosa,

Liberalismul politic în România, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1996. 147 Vezi: Ioan Scurtu, Iuliu Maniu, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995; Idem, Regele Ferdinand

(1914-1927), Bucureşti, Editura Garamond; Dumitru Suciu, Monarhia şi făurirea României Mari,

Bucureşti, Editura Albatros, 1997; Ion Mihalache în faţa istoriei, Editura Gândirea românească. 148 Vezi: Alexandru Averescu, Notiţe zilnice din război, vol. I-II, Bucureşti, Editura Militară, Bucureşti,

1992; Alexandru Marghiloman, Note politice, vol. I-III, Bucureşti, Editura Machiavelli, 1995; Armand

Călinescu, Discursuri parlamentare, 1926-1933, vol. I, Bucureşti, Imprimeria naţională, 1938; Stelian

Popescu, Memorii, Bucureşti, Editura Majadahonda, 1994; Alexandru Vaida Voevod, Memorii, vol. I-II,

Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1995. 149 Ion Ciupercă, Opoziţie şi putere în România anilor 1922-1928, Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru

Ioan Cuza”, 1994, p. 65.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Constituţie din 1923 a fost apreciată „ca una din constituţiile cele mai liberale

din Europa”150, în schimb, „în timpul aplicării ei a dezvăluit o serie de limite

şi uneori chiar contraste între principiile afirmate şi realizarea lor practică”151.

Lucrările dedicate partidelor politice şi în special doctrinelor politice au fost

întotdeauna supuse unei analize atât sociologice, dar şi unei analize în care

partizanatul politic şi-a pus amprenta permanent152. În schimb, literatura

memorialistică trebuie privită cu multă suspiciune, deoarece autorii, subiectivi

ca oameni politici, nu au omis „să-şi încondeieze adversarii politici, ori de câte

ori au avut de plătit anumite poliţe”. „Ştirbei se încumetase să joace o partidă

grea. Ştia că Brătianu era să fie împotriva lui, fiindcă Brătianu avea nevoie de

el la urechea Regelui, iar nu pe scaunul său prezidenţial, fie şi numai ca

interimar”153.

Înţelegerea fenomenelor din perioada interbelică nu poate fi realizată

decât cu sprijinul cunoaşterii politicii economice, a istoriei economiei

naţionale. Pe lângă editarea lucrării fundamentale, aparţinând lui Virgil

Madgearu, Evoluţia economiei româneşti, după războiul mondial, investigaţie

apreciată de toţi economiştii contemporani ca o lucrare serioasă şi

fundamentală154, lucrarea Modernizarea României contemporane este una

ce se impune prin interpretarea şi reevaluarea conceptului de modernizare a

economiei româneşti. În schimb, cartea lui Gheorghe Iacob, Economia

României (1859-1939), este o investigaţie inedită în cercetarea fenomenului

economic românesc, alături de datele statistice, întâlnindu-se legislaţia

specifică fiecărei perioade şi doctrinele economice care au fost promovate de

principalii artizani ai istoriei gândirii româneşti155. Fiecare economist are o

fişă personală cu date biografice, la care se adaugă fragmente din principalele

lor lucrări156. Ilie Puia şi Iustin Tambozi, în lucrarea Istoria economiei

naţionale, prezintă o structură clasică a economiei româneşti, ajungând la

concluzia, că: politica economică interbelică a fost un factor de stimulare a

vieţii economice, „fără să vadă şi dezarticulaţiile produse în această

150 Elodor Focşeneanu, Istoria constituţională a României (1859-1991), Bucureşti, Editura Humanitas,

1992, p. 162. 151 Anglea Banciu, Istoria vieţii constituţionale în România, (1866-1991), Bucureşti, Casa de editură şi

presă Şansa S.R.L., 1996, p. 116. 152 Vezi: Ion Căpreanu, Partide şi idei politice în România (1880 – 1947), Bucureşti, Editura Didactică şi

pedagogică, R.A., p. 197. 153 Constantin Argentoianu, Memorii. Pentru cei de mâine. Amintiri din vremea celor de ieri, vol. VII,

Editura Machiavelli, Bucureşti, 1996, p. 106 154 Virgil Madgearu, Evoluţia economiei româneşti după războiul mondial, Editura Ştiinţifică, 1995. 155 Ion Saizu, Modernizarea României contemporane, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1991. 156 Gheorghe Iacob, Economia României (1859-1939), Iaşi, Editura Fundaţiei „Axix”, 1996.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

economie”157.

Interesul pentru politica externă a României a fost şi mai stimulat prin

posibilitatea unor investigaţii în arhivele străine şi prin contactul nemijlocit cu

literatura istorică şi cu istoricii din celelalte ţări europene sau americane.

O pagină interesantă se referă la pregătirea şi desfăşurarea războiului de

întregire a neamului, moment crucial pentru situaţia României din acel timp.

În acest sens, importante sunt lucrările elaborate de Viorica Moisuc158, V.Fl.

Dobrinescu159, I. Ciupercă160, Emilian Bold161, Nicolae I. Arnăutu162.

În lucrarea Vioricăi Moisuc, autoarea încearcă, pe baza unor documente

inedite, să pună în valoare situaţia României după anul 1918, cu factorii de

securitate şi insecuritate ce se manifestau în întreaga lume şi care, amplificaţi

treptat au dus la izolarea politică de mai târziu. Autoarea ajunge la concluzia,

că „poziţia Franţei şi Marii Britanii faţă de cea mai puternică forţă politică şi

economică revizionist, revanşardă – Germania, avea să stimuleze şi

revizionismul ungar, în anii ce vor urma”163. Acelaşi lucru, dar pe un alt plan,

îl concluzionează V.Fl. Dobrinescu, care afirmă că „un prim moment care a

dus la încordarea raproturilor României cu marile puteri, a fost legat de

semnarea Tratatului de la Versailles cu Germania”164. Profesorul Ion Ciupercă

îşi propune să facă o analiză a politicii marilor puteri, pornind de la interesele

egoiste ale acestora şi de la măsurile obstrucţioniste luate în timpul războiului

faţă de România. Concluzia autorului este, că, „La Conferinţa de Pace,

disensiunile continuă să se acumuleze mai ales în perioada pregătirii

proiectului de tratat cu Austria. Maniera în care marile puteri recunosc

unitatea naţională a României, prin acest tratat explică părăsirea Conferinţei

de către delegaţia condusă de Ion I.C. Brătianu”165. Profesorul Emilian Bold

apreciază de la început că „sistemul de pace încheiat la Paris a fost unul din

157 Ilie Puia şi Justin Tambozi, Istoria economiei naţionale, Constanţa, Editura Fundaţiei „Andrei

Şaguna”, 1993, p. 194. 158 Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României (1919-1940), Bucureşti, Humanitas, 1991. 159 V.Fl. Dobrinescu, România şi sistemul tratatelor de pace de la Paris (1919-1923), Iaşi, Institutul

european, 1993. 160 I. Ciupercă, România în faţa recunoaşterii unităţii naţionale. Repere, Iaşi, Editura Universităţii

„Alexandru Ioan Cuza”, 1996. 161 Emilian Bold, Diplomaţia de conferinţe, Iaşi, Editura Junimea, 1991. 162 Nicolae I. Arnăutu, 12 invazii ruseşti în România, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1996. 163 Viorica Moisuc, Premisele izolării politice a României (1919-1940), Bucureşti, Humanitas, 1991, p.

118. 164 V.Fl. Dobrinescu, România şi sistemul tratatelor de pace de la Paris (1919-1923), Iaşi, Institutul

european, 1993, p. 53. 165 I. Ciupercă, România în faţa recunoaşterii unităţii naţionale. Repere, Iaşi, Editura Universităţii

„Alexandru Ioan Cuza”, 1996, p. 25.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

cele mai democratice sisteme cunoscute până atunci”166, propunându-şi să

analizeze două probleme fundamentale, care au generat un şir de conferinţe cu

caracter internaţional: problema securităţii Franţei la graniţa sa cu Germania şi

problema reparaţiilor de război. Atmosfera existentă în timpul Conferinţei de

pace de la Paris este ilustrată, mai pregnant, susţinem noi, prin caracterizarea

celor „patru mari”, „formaţia lor politică şi intelectuală, mentalitatea şi

obiectivele urmărite, limitele, ca şi părţile pozitive, ale celor care au deţinut

puterea la Conferinţă se integrează organic realităţilor istorice concrete ale

momentului şi oferă măsura înţelegerii conţinutului păcii şi a rezultatelor

ei”167. Cartea lui Nicolae I. Arnăutu tratează una din cele mai importante

probleme ale României în epoca modernă şi contemporană, anume, rolul

Rusiei ţariste şi comuniste în devenirea noastră istorică. Autorul consideră, că

prin intrarea României în război (1916-1920) s-a oferit armatelor ţariste şansa

pentru a X-a invazie rusă. „Faptul că trupele ruseşti promise nu ajungeau

niciodată pe câmpul de bătălie la timp, că armamentele trimise de aliaţi erau

reţinute în Rusia, ţinea pur şi simplu de boicotaj. Rusia voia ca România să nu

aibă succese militare în acest război, iar revendicările sale naţionale legitime

să nu fie satisfăcute după victorie, contrar promisiunilor făcute în tratatul de

alianţă”168.

Lucrarea lui Romulus Seişanu se înscrie în suita de studii apărute în

perioada de dinainte şi de după primul război mondial, pe tema naţiunii, cele

mai multe dintre aceste lucrări se circumscriu sferei dreptului internaţional

public şi dezbat aspectele juridice ale legii naţionalităţilor. Volumul169

constituie, cel puţin pentru momentul când a apărut, o primă analiză

sistematică a elementelor constitutive ale naţiunii şi naţionalităţii. Concluzia

finalăa autorului este, bazându-se şi pe o cercetare geografică, că „limitele

blocului românesc nu sunt nicăieri nişte fruntare naturale”, că răspândirea

românilor dincolo de graniţele actuale (1935 – n.n.) e „rezultatul unui

echilibru mai mult sau mai puţin insolubil între forţele de expansiune ale

diferitelor popoare”170.

Diplomatul Frederic C. Nanu ne-a lăsat o lucrare, Politica externă a

României (1918-1939), din păcate neterminată şi, probabil, cea mai completă

sinteză privind relaţiile internaţionale ale României în perioada 1919-1933.

166 Emilian Bold, Diplomaţia de conferinţe, Iaşi, Editura Junimea, 1991, p. 7. 167 Ibidem, p. 21. 168 Nicolae I. Arnăutu, 12 invazii ruseşti în România, Bucureşti, Editura Saeculum I.O., 1996, p. 141. 169 Romulus Seişanu, Principiul naţionalităţilor, Bucureşti, Editura Albatros, 1996. 170 Ibidem, p. 319.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Autorul, bun cunoscător al diplomaţiei româneşti, susţine, că „una din

consecinţele nefericite ale punctelor de vedere divergente ale guvernului

român şi ale celor trei mari puteri, alături de lipsa de informaţii privind

condiţiile din România a fost o antipatie personală faţă de delegaţii români cu

care şefii anglo-saxoni, foarte rar au purtat convorbiri”171.

Atitudinea demnă a lui Brătianu, insistenţele sale în raport cu

reprezentanţii marilor puteri, „i-a adus asemenea nepopularitate în cercurile

anglo-saxone, care s-au plâns întotdeauna de viclenia, oportunismul şi lipsa de

principii ale politicienilor est-europeni”172. După ce face o analiză serioasă a

tratatelor de la Locarno, Frederic C. Nanu consideră, că “cea mai mare

slăbiciune a tratatelor de la Locarno a fost faptul că ofereau doar în mică

măsură, securitatea faţă de Rusia”173.

Cele mai multe dintre lucrări sunt legate de personalitatea lui Nicolae

Titulescu174. Toate aceste lucrări au meritul de a pune în discuţie o serie de

documente, care nu au putut fi valorificate în timpul regimului comunist,

dând, şi-n acelaşi timp, conturând mai mult personalitatea lui Nicolae

Titulescu. „Nicolae Titulescu nu a fost un diplomat de carieră, ci un om politic

– diplomat care a exprimat tendinţele unei epoci istorice pe plan intern şi

internaţional. El a fost diplomatul preocupat să aplice în practică ideile

gânditorului, ale juristului animat de respectul dreptului, a dat expresie

tendinţelor înaintate pe planul relaţiilor internaţionale, ale timpului său, a fost,

prin impresionanta sa viziune, Talleyrandul epocii interbelice”175. Elaborată

cu peste 58 de ani în urmă, lucrarea Politica externă a României a lui

Nicolae Titulescu n-a putut fi tipărită până acum, datorită unei conjuncturi

politice complexe, potrivnice, întâlnite pe parcursul acestui interval de ani, în

care patimile şi răutăţile au fost mai presus decât interesele ţării. Lucrarea are

o structură aparte, fiind motivată în a explica contemporanilor, acţiunile

întreprinse de Titulescu, vizând politica externă a României, atâta timp cât s-a

aflat în serviciul ţării176. Ideile, argumentele, considerentele istorice şi social-

171 Frederic C. Nanu, Politica externă a României (1919-1933), Iaşi, Institutul european, 1993, p. 67. 172 Ibidem, p. 68. 173 Ibidem, p. 103. 174 Vezi: V.Fl. Dobrinescu, Diplomaţia României. Nicolae Titulescu şi Marea Britanie, Iaşi, Editura

Moldova, 1991; Nicolae Titulescu, Documente confidenţiale, Bucureşti, Editura Academiei Române,

1992; V.Fl. Dobrinescu, Plata şi răsplata istoriei. Titulescu, Antonescu şi relaţiile anglo-române din

anii ’20, Focşani, Editura Neuron, 1995; Gheorghe Barbul şi Ion Solacolu, Schimbarea alianţelor

României, Iaşi, Institutul European, 1995. 175 Nicolae Titulescu, Documente confidenţiale, Bucureşti, Editura Academiei Române, 1992, p. 23-24. 176 Idem, Politica externă a României (1937), Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

politice cuprinse în documentul studiu îl fac pe Nicolae Titulescu un strălucit

om de stat, animat de un fierbinte patriotism, care şi-a închinat viaţa slujirii

intereselor fundamentale ale României. „Politica mea externă bazată pe

securitate colectivă şi pacea indivizibilă, politica mea care vizează constituirea

unui front unit al victimelor posibile ale unei agresiuni împotriva frontului unit

al agresorilor posibili”, politică care nu mai primea aprobarea lui Gheorghe

Tătărăscu, este înlocuită prin altă politică, „sau mai degrabă printr-o tendinţă

spre izolare, prin neutralitatea României”177. Nicolae Titulescu se întreba,

atunci, cu îngrijorare, „cum poate fi înfăptuită în practică o asemenea politică

în condiţiile în care România este vecină cu U.R.S.S., care la rândul ei este

aliată a Franţei şi Cehoslovaciei”178. Fără să dea un răspuns concret, dar destul

de sceptic, Titulescu conchidea „În orice caz, revenirea la politica tradiţională

a ţării este o problemă mult mai complicată decât s-ar presupune în România

şi-n străinătate”179.

Relaţiile româno-ungare s-au bucurat de atenţia cercetătorilor şi

specialiştilor militari180, datorită evoluţiei lor într-un context în care, s-a ajuns

la o confruntare militară, după ce războiul se încheiase practic în Europa.

Dacă Nicolae Iorga găseşte rădăcinile revizionismului ungar în politica

„tradiţională” dusă de nobilimea maghiară, „care a văzut deodată prăbuşindu-

se edificiul ce adăpostea ambiţia şi favoriza iluziile imperialiste alor săi”181,

Ion Calafeteanu susţine că destrămarea Austro-Ungariei şi, în special, Tratatul

de la Trianon a constituit „certificatul mortuar al Ungariei istorice”, care a

declanşat „acea propagandă şovină, plină de ură, dusă cu atâta insistenţă, cu

atâtea eforturi materiale şi intelectuale, cu recurgerea la atâtea minciuni şi

falsuri”, căreia i s-au subordonat orice alte priorităţi şi i s-au oferit alte

principii”182.

Profesorul Valeriu Fl. Dobrinescu considera însă că revizionismul

maghiar a atins o fază deosebită prin politica guvernului Kun, faţă de

chestiunea Transilvaniei, unde spera să primească un sprijin consistent din

177 Ibidem, p. 56. 178 Ibidem. 179 Ibidem. 180 Vezi: Constantin Buşe, Nicolae Dascălu, Nicolae Iorga şi revizionismul maghiar, Bucureşti, Editura

Universităţii, 1993; Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, În apărarea României Mari.

Campania unei armate române din 1918-1919, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1994; Ion

Calafeteanu, Revizionismul ungar şi România, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995; Valeriu Florin

Dobrinescu, România şi Ungaria, de la Trianon la Paris (1920-1947), Editura Viitorul Românesc,

1996; Ioan Ţepelea, 1918-1920, o campanie pentru liniştea Europei, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1996. 181 Constantin Buşe, Nicolae Dascălu, Nicolae Iorga şi revizionismul maghiar, p. 26. 182 Ion Calafeteanu, Revizionismul ungar şi România, p. 17.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

partea socialiştilor români183. Intervenţia Armatei române în intervalul

noiembrie 1918-august 1919 a permis zdrobirea definitvă a Armatei Roşii

maghiare şi ocuparea Budapestei, la începutul luni august 1919. „Aşa cum au

relevat mulţi observatori politici şi militari contemporani, cauza pe care a

apărat-o atunci Româniaa avut şi o reală dimensiune general – europeană,

acţiunea ei de apărare a frontierelor României Mari barând, totodată, mareea

bolşevică spre centrul continentului”184.

Ion Ţepelea completează această afirmaţie, arătând că ea (intervenţia

română în Ungaria – n.n.) a redat Aliaţilor şi Asociaţilor acestora „liniştea

necesară încheierii tratatelor de pace”185.

Relaţiile româno-ruse constituie, dincolo de interesul strict al istoriei, un

interes special, dat fiind vecinătatea între cele două ţări, dar mai ales obsesia

rusă pentru cercurile politice conducătoare, dar şi pentru marea masă a

poporului român186. Ion Constantin aduce temei o informaţie bogată şi o

interpretare obiectivă făcută din perspectiva intereselor României. Autorul

insistă asupra Actului Unirii Basarabiei, afirmând că Marile Puteri

„recunoscând rând pe rând puterea sovietică, guvernele semnatare ale

tratatului au omis să ceară recunoaşterea acestuia de către Moscova”187.

Acesta a fost elementul, care a îndemnat în mod expres Moscova să conteste

graniţele României, Basarabia constituind un obiectiv fundamental urmărit cu

perseverenţă în întreaga perioadă dintre cele doua războaie mondiale. În

scopul promovării intereselor sale, U.R.S.S. a folosit partidele comuniste

afiliate la Internaţionala a III-a – inclusiv P.C. din România188. La presiunea

exercitată de Marile Puteri apusene pentru care „existenţa Rusiei Sovietice”

devenise o circumstanţă fericită, în structura politicii europene s-a ajuns la

negocierile româno – sovietice de la Viena, din martie-aprilie 1924, care sunt

pentru Mihail Sturdza dovada unei politici puţin chibzuite practicate de

guvernul român189.

183 Valeriu Florin Dobrinescu, România şi Ungaria, de la Trianon la Paris (1920-1947), p. 29. 184 Dumitru Preda, Vasile Alexandrescu, Costică Prodan, În apărarea României Mari. Campania unei

armate române din 1918-1919, p. 333. 185 Ioan Ţepelea, 1918-1920, o campanie pentru liniştea Europei, p. 7. 186 Vezi: Marin C. Stănescu, Moscova, Cominternul Filiera comunistă balcanică şi România (1919-

1943), Bucureşti, Editura Silex, 1994; Ion Constantin, România, Marile puteri şi problema Basarabiei,

Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1995; Mihail Sturdza, România şi sfârşitul Europei. Amintiri din

Ţara pierdută, Alba Iulia, Editura Fronde, 1994. 187 Ion Constantin, România, Marile puteri şi problema Basarabiei, p. 24. 188 Marin C. Stănescu, Moscova, Cominternul Filiera comunistă balcanică şi România (1919-1943),

p. 23. 189 Mihail Sturdza, România şi sfârşitul Europei. Amintiri din Ţara pierdută, p. 63.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Relaţiile româno-americane sunt puse în discuţia a două lucrări, ce s-au

bucurat de interesul, atât al specialiştilor, cât şi cititorilor obişnuiţi190. Ion

Stanciu consideră că relaţiile româno-americane au evoluat rapid, în special în

intervalul 1914-1916 şi în mod special în timpul războiului. Cu toate că cele

două ţări „au fost aliaţi fără alianţă”191. Tăcerea Washingtonului în legătură cu

aspiraţiile noastre naţionale a constituit „un motiv de îngrijorare, chiar dacă nu

a căpătat amploarea unei recunoaşteri publice”192.

Deşi cuprinde numeroase studii, ne-am oprit asupra unuia sub

semnătura lui Gheorghe I. Florescu, intitulat Idealul naţional şi propaganda

românească în America, în care autorul arată că „cei mai mulţi dintre români

care au făcut propagandă în America nu aveau un statut oficial, acţionând ca

persoane particulare”193.

Două lucruri de sinteză, aparţinând aceluiaşi autor, Nicolae Ciachir,

tratând două de real interes pentru istoria politică şi diplomatică, scot în

evidenţă jocul politic al marilor puteri în raport cu România.

În lucrarea Marile Puteri şi România (1856-1947), autorul insistă,

foarte mult, asupra rolului emigranţilor români aflaţi în Franţa, Anglia, Italia,

Rusia şi S.U.A. care au militat pentru cauza românească şi care au reuşit să

atragă o serie de oameni politici, personalităţi ale vieţii ştiinţifice şi culturale

ce au militat pentru cauza românească194.

Lucrarea Istoria politică a Europei, de la Napoleon la Stalin, încearcă

să reconstituie o perioadă de 150 de ani, sub impactul unor mari personalităţi,

care „avut în mână” destinul acestui continent. Deşi dispune de numeroase

sinteze şi studii de referinţă, în capitolul VII evenimentele nu sunt structurate

logic, creând impresia unor acţiuni politice şi diplomatice lipsite de raţiune.

O concluzie care s-a desprins este că „Prezenţa României ca membră

fondatoare a Societăţii Naţiunilor (1919) a permis diplomaţiei româneşti să

ducă o politică suplă şi constructivă”195.

Volumul de amintiri aparţinând lui Raoul Bossy ne permite să

pătrundem în viaţa politică românească prin intermediul unui abil politician şi

diplomat. Trecând peste influenţa pe care o exercita Ion I.C. Brătianu asupra

190 Vezi: Ion Stanciu, Aliaţi fără alianţă. România şi Statele Unite (1914-1920), Bucureşti, Editura

Albatros, 1992; Relaţii româno-americane în timpurile moderne, Iaşi, Editura Universităţii “Alexandru

Ioan Cuza”, 1993. 191 Ion Stanciu, Aliaţi fără alianţă. România şi Statele Unite (1914-1920), p. 41. 192 Ibidem, p. 81. 193 Relaţii româno-americane în timpurile moderne, p. 204. 194 Nicolae Ciachir, Marile Puteri şi România, (1856-1947), Bucureşti, Editura Albatros, 1996, p. 181. 195 Idem, Istoria politică a Europei de la Napoleon la Stalin, Editura Oscar Print, 1997, p. 225.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

sa, Raoul Bossy mărturiseşte impresia puternică făcută de Brătianu la

Conferinţa de la Genova, din aprilie-mai 1922: „Mi se păru ca un stejar cu

rădăcinile adânc înfipte în ţărâna românească”196, gata oricând să apere

interesele României. Când Cicerin a ridicat chestiunea Basarabiei, Brătianu „a

cerut îndată cuvântul şi, într-o declaraţie foarte scurtă, dar hotărâtă, a precizat

că acel ţinut vechi moldovenesc s-a rupt de Împărăţia rusească, care-l anexase,

s-a proclamat de sine stătător şi apoi, din voinţa sa nesilită, a cerut alipirea la

România”197. Era încă o dovadă a tenacităţii şi consecvenţei diplomatului

Brătianu.

Într-o perioadă atât de scurtă au fost elaborate o serie de istorii generale

româneşti, tocmai pentru a acoperi „lipsa” unor lucrări care să corespundă

„unor” istorii sincere sau adevărate. Pe această linie, se înscrie Istoria

Românilor, apărută sub egida Ministerului Ştiinţei şi Învăţământului din

Republica Moldova, Istoria Românilor sub egida Universităţii „Al.I. Cuza”

Iaşi, precum şi lucrarea Cum s-a înfăptuit România modernă, apărută la

Editura Universităţii Iaşi. Lucrările au marele merit de a nuanţa fenomenul

istoric şi de a-l corela cu evenimentele externe, integrând istoria românească

în istoria europeană. „România întregită s-a realizat – şi faptul nu a rămas fără

urmări – pe cale democratică, prin adunări cu caracter plebiscitar.

Documentele adoptate la Chişinău, Cernăuţi şi Alba Iulia au exprimat poziţia

de ansamblu a naţiunii române în epocă; consemnând Unirea, acestea au

precizat, în acelaşi timp, sensul dezvoltării democratice a societăţii româneşti

şi au formulat principiile convieţuirii poporului român cu naţionalităţile

conlocuitoare”198.

Discuţiile care s-au născut după război privind calea de dezvoltare a

economiei româneşti a favorizat existenţa unor partide divergente între

partidele politice, între doctrinarii acestor partide. Politica impusă prin

doctrina „prin noi înşine”, aplicarea ei în cadrul guvernării liberale (1922-

1926) a făcut ca industria să cunoască un ritm ridicat şi a atins, în anul 1938

punctul maxim. „Industria României a fost una dintre cele mai dinamice din

Europa, fapt semnificativ, chiar dacă el se explică, în primul rând, prin nivelul

scăzut, în comparaţie cu principalele state occidentale”199.

196 Raoul Bossy, Amintiri din viaţa diplomatică, vol. I (1918-1937), Bucureşti, Editura Humanitas,

1993, p. 82. 197 Ibidem, p. 85. 198 Gh. Platon, V. Russu, Gh. Iacob, V. Cristian, I. Agrigoroaie, Cum s-a înfăptuit România modernă,

Iaşi, Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza”, 1993, p. 314. 199 Istoria Românilor. Epoca contemporană, Chişinău-Galaţi, 1992, p. 36.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

O lucrare echilibrată, bazată pe o actualizare a informaţiei, dar şi a

prelucrării ei, ultima sinteză apărută la Iaşi are şi un alt merit, pe lângă

valoarea intrinsecă, acela că se adresează românilor aflaţi în afara graniţelor

actuale. Autorii consideră că „România întregită nu a fost numai o Românie

mai mare, ci şi una mai democratică, în raport cu cea antebelică. Cu toate

imperfecţiunile şi păcatele sale, regimul politic din perioada 1919-1938

marchează, deocamdată, apogeul democraţiei în ţara noastră”200.

Lucrarea lui Ion Bulei, Scurtă istorie a românilor, îşi propune ca în

cele 219 pagini să realizeze o „istorie de buzunar”, scrisă într-un limbaj

accesibil, făcând precizări bibliografice şi cu o anexă în care găsim cele mai

importante date despre domnitorii români, relaţii diplomatice ale României,

organizaţii guvernamentale cu vocaţie universală, la care România este parte.

Lucrarea este de actualitate şi face o bună popularizare istoriei201.

O lucrare publicată în străinătate, Istoria Românilor de la origini până

în zilele noastre, apărută în 1984 va ajunge la Bucureşti, prin grija Editurii

Humanitas în 1992. Lucrare de excepţie desfăşurată în România la

Universitatea Bucureşti. După cum mărturiseşte autorul „am simţit nevoia

unei cărţi simple, oneste, scurte şi clare, care să trateze istoria românilor

obiectiv, într-o perspectivă lungă şi în afara pasiunilor de moment”. În

capitolul V, De la România Mare la democraţia populară, autorul acordă

un spaţiu important regimului politic, economiei şi societăţii, în perioada

1918-1938, concluzionând că „în anul 1926, Partidul Liberal se afla în culmea

puterii şi influenţei sale, încheindu-şi o misiune istorică, începută la 1848”202.

Lucrarea lui Iosif Constantin Drăgan nu se ridică nici pe departe la

intenţia mărturisită de autor, ea fiind subiectivă în interpretare, dar în special în

prelucrarea informaţiei. Aşa se ajunge, ca autorul să afirme că „în timp ce I.C.

Brătianu reuşise să-l convingă pe Carol al II-lea să renunţe la tron (4 ianuarie

1926), Iuliu Maniu îi facilitează acestuia revenirea în ţară în 1930”203. Aceste

afrimaţii, ca şi altele, ne scutesc de comentarii. Deşi titlul este incitant,

lucrarea O istorie sinceră a poporului român a trezit numeroase comentarii,

fiind accesibilă unui public foarte larg. Datele legate de tema de care ne

ocupăm nu au fost chiar atât de sincere şi nu au adus ineditul în conţinutul lor.

Autorul exagerează greşelile existente în timpul războiului, greşelile asumate

200 Istoria Românilor. Compendiu, Editura Cultura fără frontiere, 1996, p. 287. 201 Ion Bulei, Scurtă istorie a românilor, Bucureşti, Editura Meronia, 1996. 202 Vlad Georgescu, Istoria Românilor de la origini până în zilele noastre, Ediţia a III-a, Bucureşti,

Humanitas, 1992, p. 205. 203 Iosif Constantin Drăgan, Istoria Românilor, Bucureşti, Editura Europa Nova, 1993, p. 203.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

chiar de către Brătianu, minimalizând însă aspectele pozitive204. Apoi în text

sunt şi unele contradicţii între afirmaţii, precum cea în care „Brătianu a

pregătit intrarea în Război a României”205, în schimb, în paginile următoare,

acelaşi autor, Florin Constatiniu, afirmă că „Guvernul liberal a angajat

România în război cu armata nepregătită, a subevaluat capcitatea de ripostă a

adversarului şi a întemeiat planurile de luptă pe promisiunile aliaţilor”206.

Subiectivitatea autorului este împinsă la maxim atunci când afirmă că

„Averescu, venit la putere pe un extraordinar val de popularitate, în 1920, nu

s-a folosit de el, ci a rămas – a fost bine, a fost rău? – respectuos faţă de

rânduielile constituţionale şi s-a lăsat înlăturat de la putere de atotputernicul

Brătianu prin regele Ferdinand”207.

Lucrarea americanului Keith Hitchins este interesantă prin viziunea

diferită asupra istoriei româneşti, în care, pe lângă elemente de istorie propriu-

zisă se întâlnesc şi elemente de civilizaţie. Cel mai interesant capitol se referă

la marea dezbatere de după primul război mondial, în care s-au înfruntat

ideologii de diferite culori politice, concepţii şi mentalităţi, care au încercat

prin soluţiile propuse, să orienteze evoluţia României contemporane. De aici,

„Principala problemă a vieţii politice româneşti în perioada interbelică a fost

confruntarea între democraţie şi autoritarism”208. Nu putem omite din această

prezentare fondurile arhivistice pe care le-am consultat (Fondul Propagandei

Naţionale, Fondul Brătianu, Fondul Casei Regale etc.). Presa vremii

(Curentul, Cuvântul, Neamul românesc, Aurora, Viitorul etc.) ca şi

numeroasele enciclopedii care sintetizează imaginea personalităţii lui

Brătianu.

Cu toată literatura atât de bogată despre Brătianu şi personalitatea

acestuia, există totuşi o latură mai puţin cunoscută şi tangenţial pusă în

valoare. Ea se referă la Ion I.C. Brătianu, promotor al liberalismului, ca

doctrinar şi practician al acestuia209.

Notre propos vise l’analyse de l’imgae de Ion I.C. Brătianu telle qu’elle l’est

204 Florin Constantin, O istorie sinceră a poporului român, Bucureşti, Editura Univers enciclopedic,

1997, p. 282. 205 Ibidem, p. 274. 206 Ibidem, p. 276-278. 207 Ibidem, p. 327. 208 Keith Hitchins, România (1866 – 1947), Bucureşti, Humanitas, 1994, p. 403. 209 Vezi: Diccionario Enciclopedico Salvat Novene Edicione, Tomo III, Barcelona-Madrid, Salvat

Editores, S.A., 1960, p. 58; Grand Dizionario Enciclopedico Unione, Tipografico-Editrice Torinese, vol.

II, 1955, p. 657; Encyclopaedia Britanică A New Survey of Universal Knowledge, vol. IV, 1951, p. 45.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

dans la litérature historique et dans la presse de son temps. Beaucoup de donées ont

été ramassées de mémoires des hommes politiques contemporains du chef libérale,

amis on adversaires sur la scène politique roumaine.

Dans la période comuniste, Ion I.C. Brătianu a été condamné, nié, blamé et

même effectivement exclus des manuels d’histoire. Pourtant, les historiens ont réussi

à peine de remettre en question la place et le rôle de Ion I.C. Brătianu dans l’histoire

contmporaine de la Roumanie.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

UN DOCUMENT CE SE CERE CUNOSCUT ŞI RESCRIS ÎN LUMINA

ADEVĂRULUI – CONVENŢIA DE ARMISTIŢIU ÎNCHEIATĂ DE

ROMÂNIA CU PUTERILE ALIATE, LA 12 SEPTEMBRIE 1944

DOCUMENT COMPROMIŢĂTOR ŞI CULPABILIZABIL

Jean Ciută

Istoriografia românească a cunoscut în ultima jumătate de veac, ca toate

celelalte domenii ale creaţiei spirituale, amprenta totalitarismului comunist, dar

nu putem să nu recunoaştem, totodată, unele realizări notabile care vor dăinui.

Afirmaţia, poate părea la prima vedere paradoxală, dar realitatea o probează.

Am curajul şi temeiul să susţin că printre multiplele apariţii editoriale de o

anume valoare istoriografică se numără şi Colecţia de Documente 23 August,

patru volume apărute în Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, privind perioada

1939-1945, ca şi sinteza De la statul geto-dac la statul român unitar, în trei

volume, care acoperă perioada antică, medie, modernă şi contemporană până în

septembrie 1940.

Valoarea istoriografică a acestor lucrări şi în special Colecţia de

Documente 23 August, rezidă în efortul de culegere, selectare şi prezentare a

nenumăratelor documente, care au o valoare intrinsecă şi care pot fi studiate,

interpretate şi evaluate la justa lor valoare. În această din urmă idee intenţionez

folosirea Colecţiei de Documente 23 August pentru a încerca punerea în

lumină a unui moment extrem de important privind participarea României la cel

de-al II-lea război mondial şi anume, încheierea CONVENŢIEI de

ARMISTIŢIU cu Puterile Aliate, de la 12 septembrie 1944.

Sunt îndeobşte cunoscute împrejurările istorice care au alăturat România

Pactului Tripartit „Berlin-Roma-Tokio”, încă de la 23 noiembrie 1940 şi cele cu

privire la participarea ţării noastre la războiul antisovietic, declanşat la 22 iunie

1941, de către Germania hitleristă. O participare, până la Nistru, justificată;

ulterior, o participare forţată, care a adus mari daune poporului român.

Pierderile suferite de către România în cei trei ani şi două luni au generat

multiple stări de nemulţumire a poporului determinând atât guvernul

mareşalului Ion Antonescu, cât şi forţele opoziţioniste la căutarea unor soluţii

pentru ieşirea din impas. Aliaţii (U.R.S.S., Anglia, S.U.A) manifestau un tot mai

sporit interes faţă de România în condiţiile când soarta războiului era încă

imprevizibilă. Canalele semioficializate ale diplomaţiei României de la Cairo,

Ankara, Stockholm, Atena şi-au intensificat activitatea spre sfârşitul anului

1943 şi începutul anului 1944, în ideea scoaterii ţării din război, dar atât poziţia

forţelor politice interne, cât şi a Puterilor Aliate era de cele mai multe ori

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

contradictorie şi divergentă.

Într-o notă, datătă 15 martie 1944, deci înaintea întâlnirii de la Yalta

dintre conducătorii celor trei mari puteri aliate, asistentul special al preşedintelui

Roosevelt, Harry L. Hopkins, spunea: „Preşedintele şi Eden (ministrul de

externe englez) au fost de acord că Rusia trebuie să deţină Basarabia, întrucât ea

a fost teritoriu rus cea mai mare perioadă din istoria ei”1. Desigur că o atare

inadvertenţă istorică, alături de riscurile ce comportă atitudinea României faţă

de Germania în cazul ieşirii unilaterale din război, făceau tratativele foarte

anevoioase, conducând spre eşuarea lor. Din cuprinsul telegramei lui Cordell

Hull (secretarul de stat american n.ns.) către ambasadorul american la Londra,

John G. Winant, rezultă esenţa convorbirilor dintre trimisul român la Cairo,

Barbu Ştirbei şi reprezentanţii celor trei principale puteri (lordul Moyne-Anglia,

Novikov-U.R.S.S. şi Lincoln Mac Veagh-S.U.A) prin care românii, mai mult

opoziţia exprimată prin Iuliu Maniu – se angajau la o rupere cu Germania

fascistă, chiar printr-o lovitură de stat, cu asigurări de la Aliaţi în următoarele

puncte : 1. – „Independenţa României să fie asigurată; 2. Drepturile ei teritoriale

să fie respectate; 3. Să i se acorde statutul de cobeligerant; 4. În cazul în care

este atacată de Bulgaria sau Ungaria să fie ajutată de Aliaţi în felul în care le vor

fi lor posibil”2. Dat fiind poziţia oscilatorie a emisarilor români, ca şi rigiditatea

diplomaţiei sovietice aşa-zisele tratative au fost estompate. Sistarea lor se

confirmă şi prin conţinutul telegramei ambasadorului american în U.R.S.S.,

Averell Harriman către secretarul de stat, Cordell Hull, care conchidea asupra

convorbirilor de la Cairo, parafrazându-l pe Molotov, comisarul de la externe

sovietic în felul următor: „...nu există motive să se acorde importanţă

declaraţiilor lui Ştirbei exprimând dubii asupra faptului că negocierile care s-au

desfăşurat cu acesta la Cairo pot duce la rezultate pozitive”3.

Într-un atare climat politic, ni se pare oportun ultimatumul dat la 24

martie 1944, de către generalul Wilson (comandantul suprem al forţelor aliate

din Mediterana n.ns.) lui Ion Antonescu, prin care-i indica să nu dea curs

invitaţiei lui Adolf Hitler de a merge la Berlin şi că procedeul cel mai potrivit

era capitularea imediată. În ultimatum se indica: „Nu trebuie sub nici un motiv

să mergeţi la Hitler. Dacă o veţi face, aceasta va fi interpretată ca o dovadă

categorică a intenţiei României de a colabora până la sfârşit cu Germania şi ţara

dvs. va trebui să suporte toate consecinţele. Dvs. trebuie să capitulaţi imediat în

1 Franklin D. Roosevelt Library. Hyde Park. N.Y., Foreign Relations of the United States, 1943,

vol. III, p. 564, citat luat după nota de la subsol din Documente 23 August 1944, vol. II,

Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1984, p. 645. 2 Documente 23 August 1944, vol. II, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti,

1984, doc. nr. 502, p. 150-151. 3 Ibidem, doc. nr. 503, p. 152-153.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

faţa celor trei mari puteri şi să ordonaţi trupelor române să nu mai lupte cu

ruşii… Rezultatele şi condiţiile de pace care, în cele din urmă, vor fi impuse

României, vor fi în general determinate de măsura în care ea va contribui la

înfrângerea Germaniei. Cu cât veţi face mai mult ca să împiedicaţi pe germani,

cu atât mai rapidă va fi înfrângerea lor şi cu atât mai mari vor fi perspectivele de

a salva România să devină un cîmp de bătaie în săptămânile care urmează”4.

Oportunitatea ultimatumului generalului Wilson s-a confruntat cu ambiguitatea

mareşalului Antonescu, care avea de ales între persuasiunea aliaţilor, îndeosebi

sovietici şi fidelitatea faţă de Hitler, care putea oricând repeta cazul Ungariei

săvârşit în zilele de 19-20 martie 1944, de ocupaţie teritorială.

Un moment şi mai potrivit ni se pare pentru ieşirea României din război

acela marcat de Declaraţia guvernului sovietic, publicată în ziarele din

Moscova, la 2 aprilie 1944, în măsura în care aceasta era caracterizată de

sinceritate. Iată conţinutul acesteia destul de tentant pentru interesele poporului

nostru: „guvernul sovietic informează că unităţile de înaintare ale Armatei

Roşii, urmărind armatele germane şi trupele române aliate cu acestea, au trecut

în câteva puncte rîul Prut şi au pătruns pe teritoriul românesc. Comandamentul

suprem al Armatei roşii a ordonat unităţilor sovietice de înaintare să urmărească

inamicul până la înfrîngerea totală şi capitulare. În acelaşi timp guvernul

sovietic declară cinic că, nu urmăreşte scopuri de cucerire a nici unei părţi

din teritoriul românesc sau de schimbare a regimului social existent în

România şi că intrarea trupelor sovietice în România este în exclusivitate

dictată de necesitatea militară şi de continua rezistenţă opusă de trupele

duşmane”5 (subl.ns.). Dacă încercăm să coroborăm conţinutul Declaraţiei de mai

sus şi cu conţinutul telegramei ministrului rezident britanic la Cairo, lordul

Moyne către Foreign Office, referitor la răspunsul dat, la 5 aprilie 1944,

mareşalului Ion Antonescu de cele trei guverne aliate privind posibilitatea de a

acţiona împotriva germanilor şi încheierea armistiţiului cu URSS, am avea

temeiul să considerăm că atunci s-au ivit poate cele mai favorabile condiţii de

încheiere a armistiţiului. În conţinutul telegramei se preciza: „Nu mai există

acum loc pentru amînare. Nu veţi mai avea niciodată o ocazie atât de favorabilă

de a acţiona, după ce germanii vor putea să-şi răspândească propriile trupe

printre trupele române. Nu putem discuta condiţiile de armistiţiu sau alte

probleme, ca de exemplul ocuparea României în perioada actualei crize.

Declaraţia sovietică făcută public de către domnul Molotov, pe 2 aprilie, trebuie

să vă satisfacă pînă când, într-un moment sau altul mai potrivit, va fi posibil să

se ia în considerare detaliile. Conduita dvs. de acum va afecta în mare măsură

condiţiile ce vi se vor pune atunci. Între timp avem intenţia să-i atacăm pe

germani oriunde îi găsim şi de oarece v-am arătat că, în măsura în care liniile

4 Ibidem, doc. nr. 505, p. 157. 5 Ibidem, doc. nr. 527, p. 192 -193.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

dvs. de comunicaţii servesc efortul de război german, vom continua să le

bombardam fără milă”6. Considerăm că prilejul ivit atunci (aprilie 1944) nu

trebuia să-l pierdem. Starea de spirit dintre cele trei principale puteri aliate cu

privire la încheierea unui armistiţiu cu România era diferenţiată în funcţie de

interesele urmărite de către fiecare. Sovieticii intenţionau să nu împartă

avantajele create de evoluţia frontului răsăritean cu partenerii din Coaliţie,

îndeosebi privind România, iar anglo-americanii se arătau oarecum îngrijoraţi şi

nu-şi puteau stabili priorităţile în Balcani. Din conţinutul telegramei secretarului

de stat al SUA, Cordell Hull, de la 5 aprilie 1944, către Averell Harriman,

ambasadorul american la Moscova, rezultă că, „...britanicii şi americanii se

aşteaptă să fie consultaţi înainte (subl.ns.), în cazul în care condiţiile de

armistiţiu pe care ruşii le-ar putea propune, cuprind stipulaţii sau implicaţii care

se întind dincolo de realizarea capitulării militare; noi credem, de asemenea, util

ca, în vederea stimulării unor acţiuni propice ale românilor, să-i facem să

înţeleagă clar că cei trei principali aliaţi acţionează după o consultare reciprocă

şi de comun acord şi că viitorul naţiunii române nu urmează să fie exclusiv

în mâinile singurei puteri cu care românii au fost direct angajaţi în luptă”7

(subl. ns.). De la bunele intenţii, la faptele atât de necesare s-a observat a fi fost

o distanţă mare. Oricum, atunci – în aprilie 1944 – nu se trecuse încă la

creionarea hărţii Sud-Estului european între Stalin şi Churchill, ceea ce va face

la Yalta, în următorul an, la 9 februarie 1945.

Condiţiile de armistiţiu, aşa cum rezultă şi din conţinutul telegramei

ambasadorului american Lincoln Mac Veagh (ambasador la Cairo pe lângă

guvernele grec şi iugoslav în exil), către secretarul de stat american, Cordell

Hull, înmânate ambasadorului american de omologul său sovietic, Nicolai

Vasilievici Novikov se refereau la: 1. „Trupele române care luptă alături de

germani împotriva Armatei Roşii sunt formate din 7 divizii în Crimeea, trei sau

mai multe în regiunea Odessei, 3 divizii sau mai multe în regiunea Chişinăului.

Aceste divizii româneşti trebuie să capituleze în faţa Armatei Roşii sau ele

trebuie să atace din spatele frontului pe germani şi să înceapă operaţiunile

împotriva germanilor împreună cu Armata Roşie. 2. Ruperea cu germanii şi

operaţiuni comune ale trupelor româneşti şi aliate, inclusiv Armata Roşie,

împotriva germanilor cu scopul reinstaurării independenţei şi suveranităţii

României. Restabilirea frontierei româno-sovietice în concordanţă cu

acordul din 1940 (sic); plata de daune pentru despăgubirile faţă de Uniunea

Sovietică ca urmare a ostilităţilor şi a ocupării de către România a teritoriului ei;

repatrierea prizonierilor sovietici şi aliaţi. 3. Libertatea de mişcare a trupelor

sovietice în teritoriul românesc. 4. Guvernul sovietic consideră nedreaptă

hotărârea Dictatului de la Viena (subl.ns.) şi este gata să desfăşoare

6 Ibidem, doc. nr. 539, p. 206. 7 Ibidem, doc. nr. 540, p. 207 - 208.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

operaţiuni, împreună cu România, împotriva ungurilor şi germanilor, cu scopul

de a da României întreaga Transilvanie sau mare parte a acesteia (sîc !). 5. Dacă

România doreşte să aibă pentru contactele cu Uniunea Sovietică pe lângă

generalul reprezentant pentru problemele militare şi un reprezentant politic

pentru chestiunile politice, guvernul sovietic nu are nici o obiecţie”8. Faţă de

condiţiile semnalate, Antonescu le consideră inacceptabile, iar Maniu nu este de

acord cu propunerile formulate de sovietici socotind că acestea erau de

specificul unui tratat de pace şi nu de armistiţiu, încât temporizarea tratativelor a

inoportunizat încheierea Armistiţiului, negocierile fiind de fapt încheiate încă de

la 1 iunie 1944.

Acţiunea de la 23 August 1944, declanşată de arestarea şi înlăturarea

guvernului antonescian a creat un nou cadru de reluare a negocierilor privind

încheierea unui armistiţiu între România şi principalele puteri aliate. De data

aceasta tratativele nu se mai purtau între două părţi beligerante, ci între două

părţi pretins aliate, încât, caracterul acestora va fi cu totul deosebit, dar nu în

favoarea României. De fapt specificul acestor tratative vor fi de la învingător la

învins. Guvernul sovietic reia, la 24 august 1944, ideile din Declaraţia dată în

aprilie acelaşi an, desigur, în condiţii total diferite. Aliaţii (anglo-americani)

încearcă unele amendamente la Declaraţia lui Molotov din 25 august 1944, fără

a fi putut influenţa însă linia fermă urmărită de sovietici. Aşa, bunăoară,

Departamentul american ar fi dorit, după cum rezultă din cuprinsul

instrucţiunilor lui Cordell Hull, trimise lui Harriman la Moscova, la 29 august

1944, „să amâne hotărârea definitivă asupra disputelor teritoriale până după

sfârşitul războiului în Europa, aplicat şi la Basarabia şi la Bucovina de Nord”.

Dar guvernul sovietic a adoptat o poziţie intransigentă, motivând că aceste

provincii se află „în cadrul frontierii de stat sovietice stabilite în 1940 printr-un

tratat între Uniunea Sovietică şi România” (sîc !), însă un astfel de tratat nici nu

a existat, producându-se raptul”9 Dacă ultimaturile sovietice trimise de Stalin în

zilele de 26 şi 27 iunie 1940 pot fi pot fi omologate drept tratate, istoria va

confirma, după cum a şi început să confirme prin nesocotirea prevederilor

Tratatului Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939. Pentru noi rămâne însă cert

că în această atmosferă cu totul nefavorabilă, la 12 septembrie 1944, la

Moscova, s-a încheiat Convenţia de Armistiţiu între guvernul român şi

guvernele Naţiunilor Unite. Aşa cum se arată în preambulul textului Convenţiei,

„Guvernul şi Înaltul Comandament ale României, recunoscând faptul înfrângerii

României în războiul împotriva U.R.S.S., Regatului Unit şi S.U.A şi ale

celorlalte Naţiuni Unite (pct.nr. 26), acceptă condiţiile armistiţiului, prezentate

de către guvernele sus-menţionatelor trei Puteri Aliate, acţionând în interesul

8 Ibidem, doc. nr. 546, p. 216 - 217. 9 Ibidem, doc. nr. 793, p. 606 .

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Naţiunilor Unite”10.

Delegaţia română prezentă şi semnatară a Convenţiei de Armistiţiu s-a

compus din: Lucreţiu Pătrăşcanu – ministru de stat şi ministru de justiţie;

general Dumitru Dămâceanu –ministru subsecretar de stat al Afacerilor Interne,

adjutant al regelui României; Barbu Ştirbei şi Gheorghe Popp, iar din partea

Înaltului Comandament Aliat, mareşalul Uniunii Sovietice – Rodion

Malinovski, reprezentând, deopotrivă, interesele guvernelor S.U.A şi Regatului

Unit al Marii Britanii. La tratativele pentru încheierea Convenţiei au mai

participat din partea Uniunii Sovietice: Molotov, Vişinski, Novikov,

Vinogradov şi Gavidenko; din partea Marii Britanii, ambasadorul său la

Moscova, Sir Archibald Clark Kerr, iar din partea S.U.A, tot ambasadorul său la

Moscova , Averell Harriman.

Cele 20 de puncte ale Convenţiei au un conţinut cu totul nefavorabil ţării

noastre, faţă de eforturile şi contribuţia României ce vor fi aduse la victoria

Coaliţiei Antifasciste şi ceea ce este de remarcat, aceste prevederi au fost sub

nivelul celor oferite de Uniunea Sovietică mareşalului Antonescu. Primele

articole ale Convenţiei de Armistiţiu vizează obligaţiile militare ale României

de a ieşi din războiul împotriva Naţiunilor Unite, ruperea legăturilor cu

Germania şi sateliţii săi, intrarea alături de Puterile Aliate împotriva Germaniei

şi Ungariei Hortyste cu un efectiv militar nu mai puţin de 12 divizii de

infanterie, cu mijloacele suplimentare11. De asemenea, se stipulau „luarea de

măsuri privind dezarmarea şi internarea forţelor armate ale Germaniei şi

Ungariei aflate pe teritoriul României, ca şi pentru internarea cetăţenilor celor

două state menţionate, care-şi au reşedinţa acolo”12. De menţionat că, la această

ultimă prevedere de la articolul 2, delegaţia română a cerut lui Molotov

(comisarul de externe sovietic) reformularea articolului, în sensul de a se fi

admis o excepţie în favoarea evreilor refugiaţi din Ungaria, la care Molotov a

spus că „nu vede nici o obiecţiune în aceasta”13. Frontiera de stat între URSS şi

România era restabilită potrivit Convenţiunii sovieto-române din 28 iunie 1940

(adică, răpite: Basarabia şi N. Bucovinei n.ns.); toţi prizonierii de război

sovietici şi aliaţi erau repatriaţi, precum şi trofeele germanilor şi sateliţilor aflate

în România. La fel, predarea către Înaltul Comandament Aliat (de fapt, Sovietic

n.ns.) a vaselor care au aparţinând sau aparţin Naţiunilor Unite. Guvernul român

era obligat să despăgubească Uniunea Sovietică pentru pierderile pricinuite în

războiul antisovietic cu suma de 300 milioane dolari plătibili în şase ani în

mărfuri (produse petroliere, cereale, materiale lemnoase, vase maritime şi

fluviale, diverse maşini etc.). Despăgubiri urmau a fi plătite de către România şi

10 Ibidem, doc. nr. 844, p. 707. 11 Ibidem. 12 Ibidem. 13 Ibidem, doc. nr. 845, p. 712.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

proprietarilor celorlalte state Aliate naţionalilor lor, cauzate pe timpul războiului

la o sumă ce urma să se stabilească ulterior (conf. Anexei 11 a Convenţiei) pe

baza valorii dolarului american la paritatea sa de aur din ziua semnării

Convenţiei, adică 35 de dolari pentru o uncie de aur14. (O uncie, variază între

28-35 grame aur, deci, revenea 1 gram de aur plătibil cu 1 dolar). În telegrama

ambasadorului american, Averell Harriman, către secretarul de stat al SUA,

Cordell Hull, din 12 septembrie 1944, se arăta în legătură cu impunerea

obligaţiilor privind despăgubirile de război: „Românii au protestat energic în

legătură cu clauza privind daunele de război cerând ca aceasta să fie mai

flexibilă pentru a preîntâmpina o posibilă incapacitate de a plăti”15. Dar, aşa

cum se ştie, eforturile întregului popor au permis la timp plata aproape integrală

a tuturor acelor obligaţii. Guvernul şi Înaltul Comandament Român se obligau

să colaboreze cu Înaltul Comandament Aliat (Sovietic), la arestarea şi judecarea

persoanelor acuzate de crime de război, să dizolve imediat toate organizaţiile

prohitleriste de tip fascist şi orice organizaţii care duceau propagandă ostilă

Naţiunilor Unite şi în special Uniunii Sovietice. Orice publicaţii, spectacole de

teatru, cinematograf, telegraful, poşta, telefonul, orice corespondenţă cifrată şi

prin curieri urmau a fi dirijate potrivit modului stabilit de Înaltul Comandament

Aliat (Sovietic)16. Urma, de asemenea, să se înfiinţeze o Comisie de Control

Aliată (Româno-Sovietică) care să fi luat asupra sa, până la încheierea păcii,

reglementarea şi controlul executării prevederilor Convenţiei de Armistiţiu,

guvernul român şi organele sale îndeplinind toate instrucţiunile acelei comisii,

care putea să aibă funcţionari în diferite părţi ale României17. În fapt, Comisia

Aliată de Control, aşa cum îşi avea şi numele, a controlat întreaga activitate din

România pe parcursul activităţii sale, impunând României un statut de

semiocupaţie. Atitudinea anglo-americană faţă de statutul impus României prin

Convenţia de Armistiţiu a fost cât se poate de contradictorie. În legătură cu

aceasta Harriman, arăta secretarului de stat american prin telegrama mai sus

citată că, „Noi nu am putut, din cauza orei târzii (5 ore a durat întîlnirea

delegaţiei române la Convenţia de Armistiţiu din noapte de 12 septembrie 1944,

sub preşedenţia lui Molotov) să analizăm toate cererile româneşti privind unele

prevederi suplimentare. Cea mai importantă din cele care au mai rămas de

analizat se referă la impunerea unui timp limită ocupaţiei militare şi valabilităţii

articolelor respective ale acordului de armistiţiu, precum şi la recunoaşterea

concretă a statutului de aliat sau cobeligerant pentru România”18.Or, ştiut este

că, în conformitate cu hotărârea impusă României de către Uniunea Sovietică,

14 Ibidem, doc. nr. 844, p. 708-709. 15 Ibidem, doc. nr. 845, p. 713. 16 Ibidem, doc. nr. 844, p. 709-710. 17 Ibidem (anexa la art.18). 18 Ibidem, doc. nr. 845, p. 713.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

trupele sovietice au staţionat în ţara noastră până în vara anului 1958, când

Nikita Sergheevici Hruşciov a dispus retragerea acestora. Cât priveşte acordarea

statutului de cobeligerant la tratativele de pace de la Paris din 1946-1947,

Uniunea Sovietică nu ne-a susţinut şi nici nu a avut nici un interes s-o facă

întrucât cobeligeranţa devenea incompatibilă cu plata datoriilor de război. Aşa

cum informează Harriman pe secretarul Departamentului de stat american,

„Molotov nu a manifestat dorinţa de a da în niciun fel înapoi în problema

despăgubirilor şi nu a consimţit la nimic din ceea ce ar fi limitat puterea militară

sau poliţienească rusă în România în timpul perioadei de ocupaţie militară”19.

Poziţia americană, de o anumită susţinere a cauzei româneşti nu trebuie

interpretată ca ataşament faţă de poporul român, ci mai mult regretul după

interesele economice din România ce se vedeau a fi pierdute. Averell Harriman

lasă să se înţeleagă, prin conţinutul telegramei din 15 septembrie 194420

atitudinea cu totul tendenţioasă a lui Molotov faţă de încercările de ameliorare a

conţinutului Convenţiei de Armistiţiu. Este suficient să prezentăm numai un

fragment din conţinutul acelei telegrame pentru a ne convinge de adevăr:

„Condiţiile de armistiţiu oferă Comandamentului sovietic un control nelimitat

asupra vieţii economice a României şi este de aşteptat să se înregistreze o

reducere treptată a nivelului de viaţă în România mai mult decât cele din

Uniunea Sovietică”…. şi în continuare se afirmă: „a fost evident că ruşii

veniseră la aceste negocieri hotărâţi ca ei să se simtă cât mai în largul lor, iar ca

noi să le dăm cât mai multă mâna liberă în stabilirea condiţiilor de armistiţiu şi

în tratamentul ulterior al românilor. Ei (românii n.ns.) socotesc cred eu, că noi

ne-am conformat unei înţelegeri tacite că România este o zonă de interes

predominant sovietic în care noi nu trebuie să ne amestecăm”21. Se poate astăzi

considera, fără teama de a greşi, că reprezentanţii delegaţiei române intuiseră

destul de corect atmosfera, intenţiile şi tendinţele manifestate în timpul

negocierilor privind încheierea Convenţiei de Armistiţiu. Oficial nu erau chiar

împărţite sferele de influenţă, aceasta făcându-se la întâlnirea din 9 octombrie

1944 dintre Stalin şi Churchill de la Moscova şi ulterior la Yalta, în 1945, dar

premisele împărţirii au fost conturate încă la semnarea Convenţiei de Armistiţiu.

R E Z U M É

Apreciind valoarea documentară ale celor 4 volume din Colecţia

„Documente 23 August ” şi încercând să prezinte evenimentele în lumina lor cât

mai apropiată de adevăr, autorul urmăreşte o interpretare ”suis generis” a

19 Ibidem. 20 Ibidem, doc. nr. 851, p. 735-737. 21 Ibidem.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

faptelor istorice din anii 1943-1944.

Accentul articolului surprinde, îndeosebi, condiţiile pregătitoare şi

încheierea Convenţiei de Armistiţiu dintre România şi Naţiunile Unite (recte,

URSS) semnată la Moscova la 12- septembrie-1944. Actul încheiat sub

presiunea Uniunii Sovietice (alias, Rusia) este considerat ca fiind

compromiţător şi culpabilizabil, marcând rapturile teritoriale produse şi

ilustrând începutul comunismului în România.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

MODELE ETNOGENETICE ÎN ISTORIOGRAFIA RECENTĂ A

ANTICHITĂŢII TÂRZII

Nelu Zugravu

Transformările politice profunde prin care a trecut Europa în

ultimul deceniu al veacului trecut şi în primii ani ai secolului nostru

(căderea sistemului socialist, dezagregarea Uniunii Sovietice şi a

Iugoslaviei, activarea naţionalismelor în Balcani şi în fostele republici

sovietice, extinderea Uniunii Europene spre est şi sud-est) au stimulat

interesul pentru sondarea şi explicarea proceselor istorice care stau la

baza schimbărilor tocmai evocate1. Dintre ele, geneza naţiunilor2 şi

problema originilor etnice ale Europei3, cu accent precumpănitor pe

fenomenul identitar, înregistrează, mai ales în spaţiul istoriografic anglo-

saxon şi slav, o literatură impresionantă şi extrem de incitantă din

perspectiva paradigmelor epistemologice şi a modelelor etnogenetice

propuse4. În istoriografia românească, studierea etnogenezei a continuat

1 L. Wolff, Inventing eastern Europe. The map of the civilization on the mind of the enlightenment,

Standford, 1994; Nationalism, Politics, and the Practice of Archaeology, edited by Ph. Kohl and C.

Fawcett, Cambridge, 1995; Origins of Central Europe, edited by P. Urbáczyk, Warsaw, 1997; A.

Madgearu, Originea medievală a focarelor de conflict din peninsula balcanica, Bucureşti, 2001. 2 Concepts of national identity in the Middle Ages, edited by S. Forde, L. Johnson and A. V. Murray,

Leeds, 1995; P.J. Geary, The myth of nations. The medieval origins of Europe, Princeton-Oxford,

2002; A. Felea, M. Felea, Geneza naţiunilor medievale în Europa est-centrală. Câteva repere

istoriografice, în Istorie şi societate în spaţiul est-carpatic (secolele XIII-XX), volum editat de D.

Ivănescu, M. Chelcu, Iaşi, 2005, p. 53-69. 3 S. Teillet, Des Goths à la nation gothique. Les origines de l’idée de nation en Occident du Ve au

VIIe siècle, Paris, 1984; Studien zur Ethnogenese, 1-2, Rheinisch-Westfälische Akademie der

Wissenschaften, 1985; L.-Ch. Feffer, P. Périn, Les Francs, II, A l’origine de la France, Paris, 1987; S.

Gasparri, Prima delle nazioni. Popoli, etnie e regni fra Antichità e Medioevo, Roma, 1997; W. Pohl,

Le origini etniche dell’ Europa. Barbari e Romani tra antichità e medioevo, Roma, 2000; idem, Aux

origines d’une Europe ethnique. Transformations d’identités entre Antiquité et Moyen Âge, în

Annales HSS, 1, 2005, p. 183-208; The Idea of European community in history. Conference

proceedings, edited by E. Chrysos, P. M. Kitromilides, I, Athen, 2003. 4 Typen der Ethnogenese unter besonderer Berücksichtigung der Baeyrn, I-II, Herausgegeben von H.

Wolfram und W. Pohl, Wien, 1990; H. Wolfram, Histoire des Goths, traduit de l’anglais par F. Straschitz

et J. Mély, préface de P. Riché, Paris, 1990; Ethnogenese und Überlieferung. Angewandte Methoden

der Frühmittelalterforschung, Hrsg. von K. Brunner und B. Merta, Wien-München, 1994; W. Pohl,

Conceptions of Ethnicity in Early Medieval Studies, în Debating the Middle Ages – Issues and

Readings, edited by L.K. Little and B.H. Rosenwein, Malden-Oxford, 1998, p. 15-24; idem, Die Völke-

rungwanderung: Eroberung und Integration, Stuttgart-Berlin-Köln, 2002, p. 13-39; F. Curta, The

Making of the Slavs. History and Archaeology of the Lower Danube Region c. 500-700, Cambridge,

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

să preocupe şi după 1990 mediile academice şi universitare, publicându-

se lucrări şi studii care abordează subiectul din variate unghiuri – istoric,

istoriografic, lingvistic, arheologic, geografic5. Însă o anumită

cramponare în idei care, deşi definesc procese şi fenomene istorice reale

(romanizare, continuitate), sunt tratate axiomatic, impenetrabilitatea la

sugestiile înnoitoare venite din alte orizonturi de cercetare, ca şi

evidentele contradicţii şi exagerări surprinse în unele contribuţii au

determinat o critică ce, atunci când nu se dovedeşte ea însăşi prizoniera

propriilor idei preconcepute6, este – în bună măsură – îndreptăţită7. Din

acest motiv, considerăm că prezentarea manierei în care este înţeleasă în

istoriografia recentă geneza popoarelor postantice poate stimula

cercetările privitoare la etnogeneza românilor.

O discuţie asupra procesului etnogenetic trebuie să înceapă,

evident, cu definirea etnicităţii. Ca pentru orice alt construct intelectual,

2001 = ed. rom. Apariţia slavilor. Istorie şi arheologie la Dunărea de Jos în veacurile VI-VII,

traducere E.S. Teodor, Târgovişte, 2006; P.J. Geary, Barbarians and Ethnicity, în Interpreting Late

Antiquity. Essays on the Postclassical World, G.W. Bowersock, P. Brown, O. Grabar Editors,

Cambridge (Mass.) and London, 2001, p. 107-129. 5 N. Zugravu, Istoria romanităţii nord-dunărene (secolele II-VIII). Contribuţii la etnogeneza

românilor, Iaşi, 1994; idem, Romanitatea orientală şi etnogeneza românilor, Iaşi, 2004; D.Gh. Teodor,

Etnogeneza românească – temelie a dezvoltării istorice a poporului român, în M. Petrescu-Dîmboviţa

(coord.), Istoria României de la începuturi până în secolul al VIII-lea, Bucureşti, 1995, p. 328-357; I.I.

Russu, Obârşia tracică a românilor şi albanezilor (Clarificări comparativ-istorice şi etnologice). Der

thrakische Ursprung der Rumänen und Albanesen (Komparativ-historische und ethnologische

Klärungen), Cluj-Napoca, 1995; C. Frâncu, Geneza limbii şi a poporului român, Iaşi, 1997; ed. a II-a

revizuită cu titlul Geneza limbii române şi etnogeneza românilor, Iaşi, 1999; V. Spinei, Coordonate ale

problemei formării poporului român, în Destin românesc, 3, 1997, an IV, nr. 15, Chişinău-Bucureşti, p.

3-20; M. Bărbulescu, Sinteza românească, în M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Ş. Papacostea, P.

Teodor, Istoria României, Bucureşti, 1998, p. 112-127; T. Diaconescu, Etnogeneza românilor. Noi

lecţiuni din istoriografii latini, ediţie română-engleză-franceză, Iaşi, 2003; D. Protase, Consideraţii

privind etnogeneza românilor în lumina vechilor şi noilor cercetări, în Civilizaţia romană în Dacia,

coord. M. Bărbulescu, Cluj-Napoca, 1997, p. 247-254; A. Madgearu, Rolul creştinismului în formarea

poporului român, Bucureşti, 2001; Istoria românilor, III, Genezele româneşti, Bucureşti, 2001, p. 109-

121; A. Bejan, Etnogeneza românilor: proces istoric european, Timişoara, 2004. 6 G. Schramm, Anfänge des albanischen Christentums. Die frühe Bekehrung der Bessen und Ihre

langen Folgen, Freiburg im Briesgau, 1994; idem, Ein Damm bricht. Die römische Donaugrenze und

die Invasionen des 5.-7. Jh. in Lichte der Namen und Wörter, München, 1997; K. Strobel, Dacii.

Despre complexitatea mărimilor etnice, politice şi culturale ale istoriei spaţiului Dunării de Jos (I), în

SCIVA, 49, 1998, 1, p. 68-71. 7 Gh.-A. Niculescu, Nationalism and the Representation of Society in Romanian Archaeology, pe

site-ul http:// www.caorc.org/fellowships/mellon/pubs/Nichulescu.pdf; idem, Archaeology, Nationalism

and „the History of Romanians” (2001), în Dacia, 48-49, 2004-2005, p. 122-123; N. Zugravu, Cu

privire la etnogeneza românilor. Pe marginea unei lucrări recente, în Europa XXI, Iaşi, 11-12, 2002-

2003, p. 279-297 = Studia Universitatis Babeş-Bolyai. Theologica Catholica, Cluj-Napoca, 47, 2003, 1, p.

174-193.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

abordările au fost diverse şi nu este locul să insistăm asupra lor8. În linii

generale, etnicitatea este înţeleasă nu ca un fenonem obiectiv, ci ca un

act de conştiinţă, subiectiv, de asumare de către un grup a unor itemuri de

natură culturală şi spirituală care îi conferă o identitate colectivă prin care

el se autoidentifică drept etnie (neam, popor), pe de o parte, şi prin care

alţii îl recunosc ca atare, pe de alta9. În acest punct, se pune problema

criteriilor, a „factorilor obiectivi”10, care determină specificul etnic11.

Pentru societăţile pre- şi protoistorice a fost adesea invocată cultura ma-

terială12, după ecuaţia „Volk (popor) = cultură arheologică” dezvoltată de

Gustaf Kossinna, apoi de şcoala austriacă a arealelor culturale (Kultur-

kreis) şi de cea engleză a lui Gordon Childe13. Paradigma respectivă nu e

întrutotul invulnerabilă, pentru că, aşa cum arăta Walter Pohl, nu există o

suprapunere perfectă între culturile arheologice şi grupurile etnice, între

„graniţele politice”, „teritoriile etnice”, „grupurile lingvistice” şi „ariile

unei anumite culturi materiale”14. Pe de altă parte, chiar dacă este adevă-

rat că unele artefacte (arme, obiecte de podoabă, forme ceramice ş.a.),

8 Vezi F. Curta, The Making..., p. 14-31 = ed. rom., p. 12-20; W. Pohl, op.cit., în Annales HSS, 1, 2005, p.

184-186. 9 Idem, op.cit., în Debating the Middle Ages..., p. 21; F. Curta, The Making..., p. 14-15 = ed. rom., p.

16-17. 10 Idem, The Making..., p. 17 = ed. rom., p. 14. 11 Preocuparea este foarte veche. În timpul Imperiului clasic (secolele I-III), de exemplu, autorii latini şi-au

pus problema aspectelor care diferenţiau pe romani de externae gentes (Tac., Germ., IV; X; XXVII;

XXVIII; XLIII; XLV; W. Pohl, Telling the difference: signs of ethinc identity, în Strategies of

distinction. The Construction of ethnic communities, 300-800, edited by W. Pohl with H. Reimitz,

Leiden-Boston-Köln, 1998, p. 18-19). În Antichitatea târzie, când bulversările etnice au afectat întregul

bazin mediteranean, chestiunea a devenit acută, scriitorii vremii inventariind mai multe criterii de

departajare a diferitelor populaţii – obiceiurile, religia, limba, formele organizării militare, modul de a

lupta, tipurile de arme, culorile hainelor, diversitatea numelor (Aug., Ciu., XIV, 1; Oros., V, 1, 14;

Menander, fr. 2; Isid., Etym., IX, 1, 14; 2, 97; W. Pohl, op.cit., p. 17-18). La începuturile Evului Mediu,

interogaţia privind elementele de delimitare a unui popor de altul persista, un scriitor ca Regino de Prüm

(cca 850-915) găsind următorul răspuns: „diversae nationes populorum inter se discrepant genere,

moribus, lingua, legibus” („diferitele neamuri se deosebesc între ele prin obârşie, obiceiuri, limbă şi legi”)

(apud ibidem, p. 18). Istoriografia recentă este foarte abundentă: Strategies of distinction...; On

Barbarian identity. Critical approaches to ethnogenesis theory, edited by A. Gillett, Turnhout, 2002;

Integration und Herrschaft. Ethnische Identitäten und kulturelle Muster in frühen Mittelalter,

Hrsg. W. Pohl und M. Diesenberger, Wien, 2002; vezi şi supra. 12 Archaeological Approches to Cultural Identity, edited by S. Shennan, London, 1994; Cultural

Identity and Archaeology. The Construction of European Communities, edited by P. Graves-Brown

et al., London and New York, 1996; Ethnische und kulturelle Verältnisse an der mittleren Donau

vom 6. bis zum 11. Jahrhundert, Hrsg. von D. Bialeková und J. Zábojník, Bratislava, 1996; F. Curta,

The Making..., p. 24-34 = ed. rom., p. 21-29. 13 Idem, The Making..., p. 24-26 = ed. rom., p. 21-23. 14 W. Pohl, op.cit., în Debating the Middle Ages..., p. 22.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

contexte arheologice (tipuri de aşezări, amenajări gospodăreşti, cutume

funerare) sau reprezentări cu valoare simbolică (decoruri, motive

ornamentale) pot servi ca punct de plecare pentru o interpretare etnică,

aşa cum o arată studiile mai mult sau mai puţin recente din diferite arii

etno-culturale15, nu există nici un obiect care prin el însuşi să legitimeze

o etnie16 şi nici chiar un set de obiecte care să caracterizeze în mod

neechivoc o formaţiune etnică17; mai mult, o grupă culturală poate uni

„formaţiuni polietnice şi cu procese etnogenetice complexe”18. Artefac-

tele sau combinaţiile de itemuri ale culturii materiale pot defini o

identitate colectivă, dar nu neaparat etnică, ci de natură socială, politică

sau culturală intraetnică (ierarhii comunitare, relaţii de putere,

discriminări ale grupelor de vârstă etc.) sau supraetnică (exogamie19,

15 W. Hensel, Problèmes d’une qualification ethnique des sources archéologiques, în Szkice

wczesnodziejowe, Warszawa, 9, 1971, p. 1-61; P. Périn, À propos de publications étrangères récentes

concernant le peuplement en Gaule à l’époque mérovingienne: la «question franque», în Francia, 8

(1980), 1981, p. 537-552; G. Halsall, The origins of the Reihengräberzivilisation: forty years on, în

Fifth-century Gaul: a crisis of identity?, edited by J. Drinkwater and H. Elton, Cambridge, 1992, p. 196-

207; I. Corman, L’origine ethnique des „Antes” fondée sur les découvertes archéologiques dans

l’espace d’entre Prouth et Dniestr, în ArhMold, 19, 1996, p. 169-189; L. Ellis, Dacians, Sarmatians,

and Goths on the Roman-Carpathian Frontier: Second-Fourth Centuries, în Shifting Frontiers in

Late Antiquity, edited by R. W. Mathisen and H. S. Sivan, London, 1996, p. 105-125; W. Pohl, op.cit., în

Strategies of distinction..., p. 27-51; F. Daim, Archaeology, ethnicity and the structures of

identification: the example of the Avars, Carantanians and Moravians in the eighth century, în

Ibidem, p. 81-92; P.J. Heather, Disappearing and reappearing tribes, în Ibidem, p. 95-111; G. Ripoll

López, Symbolic life and signs of identity in Visigothic times, în The Visigoths from the migration

period to the seventh century. An Ethnographic perspective, edited by P. Heather, San Marino, 1999,

p. 403-431; F. Curta, The Making..., p. 190-310 = ed. rom., p. 165-270; J. Kleemann, Quelques

réflexions sur l’interprétation ethnique des sépultures habillées considérées comme vandales, în

AntTard, 10 (2002), 2003, p. 123-129; P. von Rummel, Habitatus Vandalorum? zur Frage nach einer

gruppen-spezifischen Kleidung der Vandalen in Nordafrica, în AntTard, 10 (2002), 2003, p. 131-141. 16 De exemplu, francisca („secure francă”) nu este o armă specifică francilor, fiind atribuită acestora de

către Isidorus din motive etimologice (Etym., XVIII, 7, 2) (W. Pohl, op.cit., în Strategies of distinction...,

p. 32-37). 17 W. Pohl, op.cit., în Debating of Middle Ages..., p. 21. 18 K. Strobel, op.cit., p. 72. Un bun exemplu în acest sens în consitutie mozaicul etnic din „imperiul”

hunic. Vezi şi infra. 19 De exemplu, cunoscutele fibule digitate, considerate de mulţi arheologi ca mărci indubitabile ale etniei

slave şi „«fosile directoare» ale migraţiei slavilor”, au fost interpretate de Florin Curta ca „simboluri ale

statutului social sau al femeii măritate” şi „chiar simboluri ale puterii” în societatea „barbară” a secolelor

V-VII – F. Curta, The Making..., p. 247-275, 309-310, citatele fiind de la p. 275, respectiv 274 = ed. rom.,

p. 217-239, 269, citatele fiind de la p. 239, respectiv 238. Aceeaşi situaţie în „Longobardia” şi „Gepidia”,

unde cele mai multe elemente ale identităţii „etnice”, de fapt indicatori ai puterii şi conectivităţii, au fost

vehiculate de femei – cf. idem, The Making..., p. 203-204 = ed. rom., p. 175. Pentru rolul femeii în

societatea germanică, cf. M. Enright, The lady with the mead cup, Dublin and Portland, 1996.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

colective armate eterogene20, mode etc.)21, pot reflecta un specific

economic într-un context istoric determinat22 sau pot fi rezultatul feno-

menelor de aculturaţie23, de hegemonie politică şi culturală ori de

„ajustare progresivă” internă, ştiut fiind că „fiecare sistem cultural autonom se

află într-un continuu proces de schimbare”24. Prin urmare, cultura materială

nu este un identificator etnic lipsit de echivoc25, dar nici nu poate fi exclusă

categoric din ansamblul instrumentelor epistemologice menite să facă posibilă

înţelegerea proceselor etnogenetice26.

Un criteriu definitoriu al identităţii etnice a fost considerat, de la

Herder încoace, limba. Ea a fost adesea asociată cu aspectul cultural-

arheologic, susţinându-se că o grupă culturală unitară reflectă o unitate

etno-lingvistică27. Este adevărat că limba reprezintă, indiscutabil, un

patrimoniu cu implicaţii profunde pentru istoria, denumirea – internă sau

externă – a unei etnii şi profilul spiritual al acesteia, dar valoarea sa de

indicator etnic nu este absolută. Astfel, încă în perioada interbelică,

Eduard Sapir a susţinut că „graniţele rasiale” şi culturale nu se conjugă în

mod obligatoriu cu cele lingvistice, acestea din urmă putând fi mai

20 Cum este cazul, de exemplu, al culturii „avare” din zona pannonică, care reflectă, printre altele,

eterogenitatea armatei khaganatului – idem, The Making..., p. 204-208 = ed. rom., p. 178-181; pentru

germanici, vezi J. H. W. G. Liebeschuetz, Alaric’s Goths: nation or army?, în Fifth-century Gaul..., p.

75-83. 21 Pentru toate aceste probleme, vezi şi G. Halsall, Settlement and social organisation. The

Merovingian region of Metz, Cambridge, 1995; idem, Social identites and social relationships in early

Merovingian Gaul, în Franks and Alamanni in the Merovingian period. An ethnographic

perspective, edited by I. N. Wood, Woodbridge, 1999, p. 141-175; W. Pohl, op.cit., în Annales HSS, 1,

2005, p. 205. 22 De exemplu, cunoscutele tăviţe de lut („tipsii”) apărute în complexe din secolele VI-VII, atribuite de

numeroşi arheologi slavilor (de aceea mai sunt numite şi „tăviţe slave”), reflectă, pe de o parte, cultivarea

grâului sau a meiului, în strânsă legătură cu aprovizionarea, prin comerţ, a garnizoanelor romane de pe

linia Dunării, dependente de annona trimisă de autorităţile centrale, iar, pe de alta, prin concentrarea lor în

locuinţele din zona rezidenţială a aşezărilor, sunt indicatori ai unei anumite structurări sociale

intracomunitare – F. Curta, The Making..., p. 295-307, 309 = ed. rom., p. 255-263, 268-269. 23 G. Ripoll López, The arrival of the Visigots in Hispania: population problems and the process of

acculturation, în Strategies of distinction..., p. 153-188. 24 L. Ellis, op.cit., p. 117. 25 Vezi şi W. Pohl, op.cit., în Annales HSS, 1, 2005, p. 204, 205. 26 Vezi reticenţele de asemenea natură la Gh.A. Niculescu, Interpretarea fenomenelor etnice de către

istorici şi arheologi. Pericolele argumentaţiei mixte, în Timpul istoriei. In honorem emeritae Ligiae

Bârzu, I, Memorie şi patrimoniu, volum îngrijit de M. Ciho, V. Nistor şi D. Zaharia, Bucureşti, 1997, p.

63-69. 27 Vezi H. Birnbaum, Vom ethnolinguistischer Einheit zur Vielfalt: die Slaven im Zuge der

Landnahme der Balkanhalbinsel, în SF, 51, 1992, p. 1-19; F. Curta, The Making..., p. 12 = ed. rom., p.

10.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

recente28. Pe de altă parte, pe urmele lui Saussure29, se poate spune că pe

un teritoriu ocupat de un facies cultural relativ unitar pot coexista, în plan

orizontal, entităţi lingvistice diverse, iar în plan vertical, nivele de

comunicare (politic, cultural, familial) în idiomuri diferite, mijlocirea

înţelegerii „universale” fiind facilitată de vehicularea unei lingua franca.

Faptul a fost demonstrat nu doar pentru spaţiile politico-culturale literate

– Imperiul roman este un bun exemplu în acest sens30 –, dar şi pentru

societăţile rămase în stadiul preliterar din perioada Antichităţii târzii31. În

sfârşit, cercetarea recentă a demonstrat că în intervalul de trecere de la

Antichitate la Evul Mediu cel puţin la populaţiile „barbare” n-a existat

conştiinţa unei limbi comune, reconstrucţia acesteia fiind creaţia filolo-

giei secolului al XIX-lea32. Isidorus de Hispalis (Sevilla) scria despre

gentes germanice că vorbeau „linguis dissonae”33. De asemenea, nici un

autor tardiv n-a considerat că este important să facă referire la abandonul

limbilor vernaculare în profitul celei latine34.

În strânsă legătură cu limba este numele – văzut, şi el, ca un reper

preţios al etnicităţii; numele unui popor – scria Petre P. Panaitescu – este

o dovadă a felului în care acesta s-a format35. Prin urmare, este ne-

îndoielnic faptul că modul în care se desemnează membrii unui grup

poate exprima o memorie colectivă, conştiinţa unei tradiţii comune

privind originile iar recunoaşterea acelui nume etnic specific de către altă

28 E. Sapir, Language. Introduction to the study of speech, New York, 1921, p. 164, 169, 170 apud I.

Lobiuc, Contactele dintre limbi (O ramură „nouă” şi distinctă a ştiinţei limbajului), I, Istoricul

teoriilor şi metodologiilor, Iaşi, 1998, p. 87. 29 Acesta vorbea despre „coexistenţa mai multor limbi pe acelaşi teritoriu” – apud Ibidem, p. 99. 30 Imperiul roman a fost un spaţiu multilingvistic, latina constituind instrumentul de raliere politică,

propensiune socială şi unificare culturală cel puţin pentru unele segmente ale etniilor încorporate – cf. E.

Campanile, Le lingue dell’impero, în Storia di Roma, IV, Caratteri e morfologie, a cura di E. Gabba e

A. Schiavone, Torino, 1989, p. 679-690. 31 Acesta este cazul tuturor imperiilor stepelor, compuse dintr-o varietate de gentes – vezi bibliografia

infra. De exemplu, despre conglomeratul hunic Priscus Panites scria „sciţii sunt amestecaţi şi, pe lângă

limba lor barbară, caută să vorbească sau limba hunilor, sau a goţilor, sa a ausonilor, atunci când unii dintre

dânşii au de-a face cu romanii. Şi nu lesne vorbeşte cineva dintre ei greceşte, decât doar cei care au fost

luaţi prizonieri din Thracia sau de pe ţărmul Illyriei” – Priscus Panites, Legat., frg. 3 (FHDR, II, p. 265; de

asemenea, p. 277, 279) – I. Bóna, Das Hunnenreich, Budapest-Stuttgart, 1991; W. Pohl, Hunnen, în

Reallexikon der Germanischen Altertumskunde, 15, 2000, p. 248-256. De asemenea, în secolele VI-

VII, în khaganatul avar şi la nord de Dunăre, se vorbeau mai multe limbi, apreciindu-se că „slava comună”

a putut fi folosită drept lingua franca – F. Curta, The Making..., p. 344-346 = ed. rom., p. 298-300. 32 P. J. Geary, The myth of nations..., p. 25-33; W. Pohl, op.cit., în Annales HSS, 1, 2005, p. 202-203. 33 Isid., Etym., IX, 2, 97; W. Pohl, op.cit., p. 202. 34 Ibidem, p. 203. 35 P.P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1969, p. 139.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

formaţiune etnică dă „legitimitate” externă solidarităţii colective36. Din

nefericire, nu e uşor de identificat din varietatea de etnonime din sursele

greco-latine tardo-antice şi medievale timpurii pe cel care pot fi pus în

mod cert cu o etnie anume: numele „etnice” pot ascunde gentes foarte e-

terogene din punct de vedere al proceselor etnogenetice, fiind

instrumente erudite (adesea cu iz arhaizant [Scythae, Celtae, Germani

etc.] sau inventate37) de ordonare a unui spaţiu demografic heteroclit38

sau rodul unei hegemonii politice39 ori sociale40, pot fi etimologii

populare41 sau creaţii bazate pe manipularea şi interpretarea unor sim-

boluri reale sau fabricate, pot desemna afilieri circumstanţiale42 etc.

Puţine populaţii din Antichitatea târzie au avut conştiinţa unei denomina-

ţii care să amintească de originea comună. De exemplu, goţii, vandalii,

gepizii din veacurile IV-VI nu şi-au spus niciodată „germani” – un popor

care să se autodenumească astfel neexistând43; în secolul al VI-lea, forma

Germanoi a fost utilizată de autorii bizantini în mod exclusiv pentru

franci, deveniţi cei mai puternici dintre germani44. O situaţie apropiată s-

36 K. Strobel, op.cit., p. 71-72. 37 Tipic este numele de „avari”; un specialist în istoria acestui „popor”, Walter Pohl, scria: „we do not

know what they called themselves” (W. Pohl, idem, The Role of the Steppe Peoples in Eastern and

Central Europe in the First Millenium A.D., în Origins of Central Europe, p. 68). Pentru numele date

avarilor în diferite surse vezi (idem, Die Awaren. Ein Steppenvolk in Mitteleuropa, 567-822 n.Ch.,

München, 1988, p. 215-216). 38 P. Ricoeur, L’écriture de l’histoire et la représentation du passé, în Annales HSS, 4, 2000, p. 731-

747. 39 De exemplu, Ammianus Marcellinus, vorbind despre alani, scria: „Încetul cu încetul, ca perşii, ei şi-au

impus numele şi asupra populaţiilor din jur pe care le-au biruit” (Amm., XXXI, 2, 13). 40 Precum în cazul Franci-lor – „etnonim” cu o dinamică semantică plurală, adeseori Francus desemnând

personajul de rang social superior (potens vir) – S. Stein, Der Romanus in den frankischen

Rechtsquellen, în MIÖG, 43, 1929, p. 1-19; I.N. Wood, Defining the Franks: Frankish origins in early

medieval historiography, în Concepts of national identity in Middle Ages, p. 47-57; W. Pohl, Zur

Bedeutung ethnischer Unterscheidungen in der Karolingerzeit, în Studien zur Sachsenforschung, 12,

Oldenburg, 1999, p. 193-208; idem, Le origini etniche dell’Europa..., p. 59-76; idem, op.cit., în Annales

HSS, 1, 2005, p. 206-207. 41 De exemplu, lombarzii din secolul al XII-lea pretindeau că numele Lombardi s-a impus după ce

Longobardi şi-au tăiat părul şi barba – J. Busch, Die Lombarden und die Longobarden, în FMS, 29,

1995, p. 289-311; W. Pohl, op.cit., în Annales HSS, 1, 2005, p. 205. 42 De exemplu, conform izvoarelor, în diferitele etape ale carierei lor politice şi militare, Edica şi fiul său

Odoacru au fost consideraţi huni, Sciri, Turcilingi (turingi), rugi, heruli, goţi, cel din urmă ajungând şi

ofiţer roman şi, eventual, rege al Italiei – W. Pohl, op.cit., în Debating the Middle Ages..., p. 17. 43 Idem, Die Germanen, p. 1. 44 Idem, The barbarian successor states, în The Transformation of the Roman World, AD 400-900,

edited by L. Webster and M. Brown, London, 1997, p. 41; idem, Der Germanenbegriff vom 3. bis 8.

Jahrhundert – Identifikationen und Abgrenzungen, în Zur Geschichte der Gleichung, germanisch-

deutsch, Hrsg. H. Beck et al., Berlin-New York, 2004, p. 163-183; idem, op.cit., în Annales HSS, 1, 2005,

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

a demonstrat de curând în cazul slavilor45.

Un indicator important al etnicităţii îl constituie tradiţia, fondul de

povestiri, instituţii, credinţe, simboluri care definesc memoria comună a

unei colectivităţi şi care rezistă mai uşor eroziunii temporale. Sociologul

britanic Antony Smith a definit acest set de elemente tradiţionale relativ

stabile, foarte apropiat de ideea de unitate culturală, mythomoteur46. La

rândul lui, istoricul german Reinhard Wenskus a folosit conceptul de

Traditionskerne („sâmburele tradiţiei”) pentru a demonstra că în Evul

Mediu timpuriu coagularea triburilor germanice (Stämme) nu se baza pe

ideea unei origini biologice comune, ci pe un ansamblu de valori

tradiţionale conservate de nuclee politice şi culturale dominante care crea

convingerea într-o descendenţă comună47. Prin urmare, pe baza acestui

criteriu, etnicitatea ar fi o formă de solidarizare politică şi subiectivă, un

„construct social” fundamentat cultural.

Aşadar, nu există un criteriu care să permită definirea fără echivoc

a etnicităţii; dimpotrivă, cele amintite, cărora li se pot adăuga şi altele,

oferă o perspectivă multiformă de înţelegere a identităţilor colective.

Acest fapt explică, pe de altă parte, diversitatea opţiunilor epistemologice

propuse pentru explicarea proceselor etnogenetice din perioada de final a

Antichităţii şi de început al Evului mediu. Iată câteva dintre ele.

Modelul „transformării lingvistice” (engl. Linguistic Turn) sau

genealogic, dezvoltat mai ales în lingvistica şi istoriografia anglo-saxone.

Acesta porneşte de la ideea că gentes germanice desprinse dintr-o comu-

nitate originară unitară (germ. Germanentum) s-au suprapus peste lumea

romană, contribuind, în funcţie de profunzimea şi forţa romanismului din

una sau alta dintre regiunile Imperiului, la germanizarea lor ori,

dimpotrivă, sfârşind prin a fi absorbite de romanitate. Această paradigmă

ştiinţifică are la bază viziunea istoriografică tradiţională, duală şi antago-

nistă, conform căreia între lumea romană şi cea barbară a existat o

opoziţie ireductibilă, finalizată o dată cu marile mişcări de populaţii

(germ. Völkerwanderung), formarea regatelor romano-barbare moşteni-

p. 202. 45 F. Curta, The Making..., p. 344, 346-350 = ed. rom., p. 298, 301-304. 46 A. Smith, The Ethnic Origins of the Nations, Oxford-Cambridge (Mass.), 1986; cf. F. Curta, The

Making..., p. 19 = ed. rom., p. 16, care critică teoria lui Smith. 47 R. Wenskus, Stammensbildung und Verfassung. Das Werden der frühmittelalterlichen Gentes,

Köln, 1961; F. Curta, The Making..., p. 18-19 = ed. rom., p. 16-17. Walter Pohl critică această paradigmă

metodologică – cf. Le origini etniche dell’Europa..., p. 7-9, 74-75; op.cit., în Annales HSS, 1, 2005, p.

206.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

toare şi simbioza lingvistică şi culturală dintre romani şi diferitele

externae gentes stabilite pe solul imperial. Prin urmare, etnogeneza este

privită în termeni biologici, după modelul arborelui genealogic şi al

înrudirii48: pe un fond etno-lingvistic romanic, văzut ca element de

continuitate, se suprapun formaţiuni barbare considerate omogene sub

raport etnic, rezultatul fiind „naşterea” diverselor popoare latinofone şi

germanofone. Acest model de inspiraţie naturalistă are rădăcini vechi,

antice, cunoscând o largă difuziune o dată cu pătrunderea în secolul al

XIX-lea în câmpul cercetării istoriografice şi lingvistice a influenţelor

venite mai ales dinspre evoluţionismul biologic, filosofia romantică

despre „spiritul naţional” (Volksgeist) şi ideologiile rasiste; astăzi, în

anumite medii ştiinţifice, el a căpătat noi dimensiuni o dată recursul la

metode de investigare sofisticate, cum ar fi analizele ADN49.

Începând din deceniul şase al secolului trecut, teoria respectivă,

având la bază „ficţiunea istoriografică” de tradiţie elenistico-romană a i-

dentităţii germanice originare (Germanentum)50, a fost criticată chiar de

învăţaţii germani51, propunându-se alte paradigme epistemologice asupra

genezei etnice a Europei.

Modelul etnogenetic respectiv este uzitat şi în istoriografia română,

pentru care poporul român s-a „născut” din romanitatea orientală, în

urma romanizării fondului etno-demografic, social, lingvistic şi cultural

tracic şi a asimilării migratorilor, în special al slavilor.

Modelul polietnic şi multicultural, iniţiat de Reinhard Wenskus52

şi dezvoltat apoi de şcoala vieneză de arheologie şi istorie, se sprijină pe

analiza şi interpretarea atentă şi nuanţaţă a diferitelor categorii de surse şi

pe principii metodologice novatoare, care permit înţelegerea dintr-o per-

spectivă mai apropiată de realitatea istorică a genezei popoarelor postan-

tice. Aceste principii sunt: etnogeneza nu mai este privită ca un proces de

48 A. Borst, Der Turmbau von Babel. Geschichte der Meinungen über Ursprung und Vielfalt der

Sprachen und Völker, I-IV, Stuttgart, 1957-1963 (non uidi); W. Pohl, op.cit., în Debating the Middle

Ages..., p. 15-16; idem, op.cit., în Annales HSS, 1, 2005, p. 190. 49 Ibidem, p. 18-19. 50 A.A. Lund, Zum Germanenbild der Römer. Eine Einführung in die antike Ethnographie,

Heidelberg, 1990; Altertumswissenschaft in den 20er Jahren. Neue Fragen und Impulse, Hrsg. von

H. Flashar, Stuttgart, 1995; B. Günnewig, Das Bild der Germanen und Britannier. Untersuchungen

zur Sichtweise von fremdem Völkern in antiker Literatur und moderner wissenschaftlichen

Forschung, Frankfurt am Main, 1998, în special p. 177-254; W. Pohl, Le origini etniche dell’Europa...,

p. 101-123. 51 Ibidem, p. 16-21, 61-62, 97, 113-114, 121. 52 R. Wenskus, op.cit.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

natura biologică, ci ca unul aflat în continuă transformare, desfăşurat

aşadar pe durata lungă, sub influenţa unor factori multipli – politici,

sociali, economici, culturali etc.; gentes implicate în construcţiile etnice

sunt concepute ca organisme complexe, ca structuri deschise, permeabile,

neomegene din punct de vedere al originii, limbii şi culturii53; ca o conse-

cinţă, sunt evidenţiate diversitatea şi dinamica criteriilor de afiliere

etnică, ce pot fi de natură politică (raporturi complexe cu Imperiul54,

alianţe intertribale, hegemonii de clanuri războinice, prestigiul unor

nuclee politice şi culturale păstrătoare ale „sâmburelui tradiţiei” (Tradi-

tionskerne) în jurul cărora gravitează numeroase grupuri eterogene,

succese militare etc.), ideologică (genealogii „sacre” ale unor familii re-

gale55, stil de viaţă „imperial” şi marţial56), sociologică (căsătorii,

comunitate de strămoşi), religioasă (locuri de cult „federale”) etc. şi care

pot genera în surse o adevărată „ambiguitate etnică”57; dincolo de

fluctuaţiile datorate evoluţiei istorice, există anumite constante care con-

feră unui grup uman constituit intenţionat (ethnos) (trib, popor) o iden-

titate colectivă (etnie) – o ideologie sau o tradiţie a originii comune, un

nume colectiv, o cultură şi o limbă comune, cutume şi „legi”, „asocierea

cu un teritoriu specific”, insignia cu valoare identitară etc.58; unele comu-

53 De exemplu, aşa cum a arătat Walter Pohl, în regatul condus de Hermanarich se găseau – în afară de os-

trogoţi – finici, slavi, anţi, heruli, rosomoni, alani, huni, sarmaţi, pe când în Gutthiuda occidentală se

întâlneau – alături de grupul dominant al tervingilor (vizigoţi) – taifali, sarmaţi, elenofoni microasiatici,

daco-carpi, provinciali romani. Această structură polietnică a populaţiei gotice a supravieţuit integrării lor

în Imperiu (W. Pohl, op.cit., în Debating the Middle Ages…, p. 16; idem, op.cit., în The

Transformation of the Roman World..., p. 46; vezi şi H. Wolfram, op.cit., p. 19-20. La fel, longobarzii

care au trecut în Italia încorporau în rândurile lor gepizi, suebi, alamani, bulgari, saxoni, goţi, romani şi alţii

(W. Pohl, op.cit., în Debating the Middle Ages…, p. 16; idem, op.cit., în The Transformation of the

Roman World..., p. 46), sub dominaţia francilor se găseau burgunzi, alani, alamanni, gallo-romani etc.

(Ibidem) iar în Britannia s-au amestecat romani, celto-romani, britoni, picţi, Scotti plus o mixtură de

germani continentali (Ibidem). 54 Înafara lucrărilor citate infra, vezi aici, ca exemplu, G. Lacam, „Ricimer”. Un Barbare au service de

Rome, Lille-Paris, 1986; Kingdoms of the Empire. The Integration of Barbarians in Late Antiquity,

edited by W. Pohl, Leiden-New York-Köln, 1997; E. Chrysos, The Empire and the peoples of Europe

in the Early Middle Ages, în The idea of European community..., p. 42-52. 55 Cassiodorus, Iordanes, Olympiodoros, Isidorus de Hispalis ş.a. au surprins în operele lor ecouri ale

genealogiilor mitologice care grupau clanurile vizigote în jurul casei regale a Balthilor şi cele ostrogote în

jurul Amalilor – H. Wolfram, op.cit., p. 42-48; A.S. Christensen, Cassiodorus, Jordanes and the

History of the Goths. Studien in a Migration Myth, Copenhagen Museum Tusculanum Press, 2002. 56 Vezi aici La noblesse romaine et les chefs barbares du IIIe au VIIe siècle, textes réunis par F. Vallet

et M. Kazanski, Condé-sur-Noireau, 1995. 57 W. Pohl, op.cit., în Debating the Middle Ages..., p. 17. 58 Pentru acest aspect vezi în mod special Strategies of distinction...; W. Pohl, Social language, identities

and the control of discourse, în East and West: Modes of communication. Proceedings of the first

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

nităţi etnice fără rol istoric major pot coexista paşnic, într-un „pluralism

cultural”59, cu alte neamuri şi pot supravieţui timp îndelungat în grupuri

restrânse sub dominaţia politică a altor formaţiuni etnice, fără aşi pierde

„sensul solidarităţii, coeziunii şi identităţii”, dacă îşi conservă „semnele”

identităţii şi ale distincţiei de acestea – tradiţii comunitare specifice (nu-

clee elitare închise, mariaje endogene, forme ceremoniale particulare – de

exemplu, riturile şi ritualurile funerare), obiecte cu valoare de simbol,

tipuri de aşezări şi morminte, categorii ceramice, artefacte şi „stiluri”

specifice etc.60.

Pe temeiul principiilor amintite, promotorii acestei paradigme ştiin-

ţifice consideră că geneza popoarelor vest-europene reprezintă finalitatea

unui proces cu dublă articulaţie:

1) etnogeneza însăşi a neamurilor „germanice”, desfăşurată pe un

arc de timp întins între secolele I î.H. – VI d.H. Ea a început în faza

„supremaţiei romane” (sec. I-II), când triburile libere translimitanee au

început să cunoască, în ritmuri, proporţii şi forme diferite, valenţele ro-

manismului şi s-a declanşat procesul însuşi de mixtură politică şi etnică a

unor gentes diverse, a continuat în timpul fazei implantarilor de coloni

(receptio) (sec. II-IV) şi s-a desăvârşit după stabilirea pe solul imperial a

unor triburi întregi şi formarea regatelor barbaro-latine (sec. IV-V/VI)61.

2) emergenţa popoarelor medievale ale Europei occidentale (sec.

V/VI-VIII/IX), proces finalizat în urma integrării sub diverse forme

politice, juridice şi economice a barbarilor în Románia (deditio, ius inter

gentes, foedera, hospites, gentiles, laeti, bucellarii etc.)62, a transformării

plenary conference at Merida, edited by E. Chrysos and I. Wood, Leiden-Boston-Köln, 1999, p. 127-

141; F. Curta, The making..., p. 23 = ed. rom., p. 20, de unde provine expresia dintre ghilimele. 59 L. Ellis, op.cit., în special p. 116-117. 60 Vezi supra; aici doar P. J. Heather, op.cit., în Strategies of distinction…, p. 95-111, de unde provin

cuvintele dintre ghilimele: autorul analizează două cazuri tipice – cel al herulilor şi al rugilor. 61 Das Reich und die Barbaren, Hrsg. von E. K. Chrysos und A. Schwarcz, Wien-Köln, 1989; W. Pohl,

op.cit., în The Transformation of the Roman world..., p. 33-47; idem, Die Germanen, München, 2000;

Kingdoms of the Empire...; P. Heather, The emergence of the Visigothic kingdom, în Fifth-century

Gaul..., p. 84-94; Das Reich und die Germanen. Zwischen Antiken und Mittelalter4, Berlin, 1999. 62 J.H.W.G. Liebeschuetz, Generals, Federates and Buccelarii in Roman Armies around AD 400, în

The Defence of the Roman and Byzantine East, edited by P. Freeman and D. Kennedy, Oxford, 1986,

p. 483-474; idem, Citizen status and law in the Roman Empire and the Visigothic kingdom, în

Strategies of distinction…, p. 131-152; idem, Barbarians and Bischops. Army, Church, and State in

the Age of Arcadius and Chrysostom, Oxford, 2001, p. 7-85, 110-125, 189-194; Das Reich und die

Barbaren; F.M. Ausbüttel, Die Verträge zwischen den Vandalen und Römer, în RomBarb, 11, 1991,

p. 1-20; O. Schmitt, Die Bucellarii. Eine Studie zum militärischen Gefolgschaftswesen in der

Spätantike, în Tyche, 9, 1994, p. 147-174; T.S. Burns, Barbarians within the Gates of Rome: A Study

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

treptate a acestora din gentes polietnice în populus, a asimilării de către ei

a elementelor de civilizaţie romană (sistem administrativ, monedă,

legislaţie, tria nomina, limbă latină, creştinism catolic etc.) şi a dispariţiei

semnelor propriei identităţi (instituţii, simboluri, ceremonii, cutume

funerare, creştinism arian, idiom vernacular etc.), a ştergerii frontierelor

de natură legislativă, socială, militară, culturală şi religioasă dintre ro-

mani şi „germani” şi a formării conştiinţei apartenenţei acestora ca ethni-

ca egale la un regnum comun63.

În ciuda carenţelor evidenţiate în literatura de specialitate

(neglijarea creştinismului, mai ales a celui neoficial, ca aspect de

identitate a comunităţilor locale; marginalizarea izvoarelor de limbă grea-

că în argumentaţie)64, această paradigmă epistemologică oferă,

indiscutabil, importante sugestii conceptuale, metodologice şi

interpretative.

of Roman Military Policy and the Barbarians, ca. 375-425 A.D., Bloomington-Indianapolis, 1994; J.

Szidat, Laetensiedlungen in Gallien im 4. und 5. Jahrhundert, în La politique édilitaire dans les pro-

vinces de l’Empire romain IIème – IVème siècles après J.-C. Actes du IIe colloque roumano-suisse

Berne, 12-19 septembre 1993, édités par R. Frei-Stolba et H.E. Herzig, Berne-Berlin-Frankfurt a.M.-New

York-Paris-Wien, 1995, p. 283-293. 63 Pentru toate acestea cf., mai recent, R. Günther, A.R. Korsunskij, Germanen erobern Rom. Der

Untergang der Weströmischen Reiches und die Entstehung germanischer Königreiche biz zur

Mitte des 6. Jahrhunderts, Berlin, 1988; H. Wolfram, op.cit.; idem, Das Reich und die Germanen...;

P.S. Barnwell, Emperor, Prefects, and Kings. The Roman West, 395-565, Chapel Hill and London,

1992; C.E.V. Nixon, Relations between Visigoths and Romans in fifth-century Gaul, în Fifth-century

Gaul..., p. 64-74; C.E. King, Roman, local, and barbarian coinages in fifth-century Gaul, în Ibidem,

p. 184-195; J.F. Drinkwater, „The Germanic Threat on the Rhine Frontier”: A Romano-Gallic

Artefact?, în Shifting Frontiers…, p. 20-30; H.S. Sivan, Why Not Marry a Barbarian? Marital

Frontiers in Late Antiquity (The Example of CTh 3.14.1), în Ibidem, p. 136-145; idem, The appro-

priation of Roman law in barbarian hand: „Roman-barbarian” marriage in Visigothic Gaul and

Spain, în Strategies of distinction…, p. 189-203; A.J. Boudewijn Sirks, Shifting Frontiers in the Law:

Romans, Provincials, and Barbarians, în Shifting Frontiers…, p. 146-157; D. H. Miller, Frontier

Societies and the Transition Between Late Antiquity and the Early Middle Ages, în Ibidem, p. 158-

171; P. Amory, People and Identity in Ostrogothic Italy, 489-554, Cambridge, 1997; K. Schäferdick,

L’arianisme germanique et ses conséquences, în Clovis. Histoire et mémoire, I, Le baptême de

Clovis, l’événement, sous la direction de M. Rouche, Presses de l’Université de Paris-Sorbonne, 1997, p.

185-197; D. Claude, Remarks about relations between Visigoths and Hispano-Romans in the

seventh century, în Strategies of distinction…, p. 116-130; D. Harrison, Political rhetoric and political

ideology in Lombardian Italy, în Ibidem, p. 241-245; Ch. Schäfer, Probleme einer multikulturellen

Gesellschaft. Zur Integrationspolitik im Ostgotenreich, în Klio, 83, 2000, 1, p. 182-197; P.J. Geary, op.

cit., p. 107-129; J. Moorhead, The Roman Empire divided, 400-700, London, 2001; J. Arce, Los

Vandalos in Hispania (409-429 a.D.), în AntTard, 10 (2002), 2003, p. 75-85. 64 Vezi U. Roberto, Sulle origini etniche dell’Europa: l’etnogensi e il mondo romano, în MediterrAnt,

3, 2000, 2, p. 382-383, 386-392. Cel puţin primul dintre aspectele menţionate pare să-i fi sensibilizat pe

adepţii acestui model etnogenetic, de vreme ce, recent, Walter Pohl include creştinismul şi organizarea

ecleziastică printre factorii „construcţiei identităţilor” – W. Pohl, op.cit., în Annales HHS, 1, 2005, p. 192.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Modelul etnogenetic al popoarelor stepei, întâlnit în cazul hunilor,

alanilor, avarilor, bulgarilor şi maghiarilor, aşadar al neamurilor care n-

au cunoscut influenţa romanismului înainte de migraţie şi n-au creat state

succesoare ale Imperiului. Aspectul cel mai important pe care l-a reliefat

cercetarea ultimelor decenii este acela că, sub impactul factorilor

ecologici, economici, politici şi etnici, societăţile nomade euroasiatice au

fost organisme extrem de complexe, creatoare de „forme sofisticate de

organizare şi comunicare”; prin urmare, ele pot fi studiate ca un caz

particular de „creare a etnicităţii”65. Criteriile de coagulare etnică au fost

foarte diverse: afirmarea unor conducători harismatici, precum Attila66;

„monopolul absolut” (W. Pohl) deţinut în plan militar şi politic de un

grup de războinici asupra confederaţiei polietnice, multiculturale şi

plurilingvistice; condiţionările impuse de o economie complemetară (no-

madism / seminomadism – exploatare a comunităţilor rurale sedentare); o

tradiţie mitică legată, în cazul avarilor şi al bulgarilor, de exemplu, de

khaganat, care a asigurat supremaţia denominativă a formaţiunii politice

dominante67.

Modelul etnogentic al popoarelor descentralizate, aplicat slavilor,

care în secolele IV-VI trăiau într-o societate arhaică, slab structurată poli-

tic, în comunităţi restrânse şi diseminate, fără elite puternice, cu instituţii

simple şi drept cutumiar şi care nu cunoscuseră influenţa benefică a civi-

lizaţiei romane. Pârghiile de asociere etnică au fost în special patrimo-

niul spiritual comun şi limba, la care s-au adăugat presiunea factorilor

politici externi (stăpânirile succesive – germanică, hunică, protobulgară,

avară, carolingiană; contactul cu Bizanţul; presiunea nomazilor asiatici

65 Idem, The Role of the Steppe Peoples in Eastern and Central Europe in the First Millenium A.D.,

în Origins of Central Europe, p. 65-68, citatele fiind de la p. 66. 66 Attila – the Man and his Image, edited by F. Bäuml and M. Birnbaum, Budapest, 1993. 67 W. Pohl, Das awarische Khaganat und die anderen Gentes im Karpatenbecken (6.-8. Jh.), în Die

Völker Südosteuropas im 6. bis 8. Jahrhundert, Hrsg. von B. Hänsel, Berlin, 1987, p. 41-52; idem, Die

Awaren...; idem, Verlausformen der Ethnogenese – Awaren und Bulgaren, în Typen der

Ethnogenese…, I, p. 113-124; idem, op.cit., în Origins of Central Europe, p. 65-78; idem, op.cit., în

Debating the Middle Ages…, p. 17-20; idem, Le origini etnice dell’Europa…, p. 183-198, 263-286;

idem, The Regia and the Hring – barbarian places of power, în Topography of Power in the Early

Middle Ages, edited by M. De Jong and F. Theuws with C. van Rhijn, Leiden-Boston-Köln, 2001, p. 442-

466; idem, op.cit., în Reallexikon..., p. 246-256; F.D. Donner, The Role of Nomads in the Near East in

Late Antiquity (400-800 C.E.), în Tradition and Innovation in Late Antiquity, edited by F.M. Clover

and R.S. Humphreys, The University of Wisconsin Press, 1989, p. 73-85; A. Róna-Tas, Ethnogenese und

Staatsgründung. Die türkische Komponente in der Ethnogenese des Ungarntums, în Studien zur

Ethnogenese, 2, p. 107-142; F. Daim, op. cit., p. 81-89; P. J. Geary, op.cit., p. 109.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

târzii)68. Modelul nu este împărtăşit de Florin Curta, care consideră că

identitatea slavă este un fenomen tardiv (sec. XII)69.

Care dintre paradigmele amintite poate fi aplicată etnogenezei

românilor? Walter Pohl a sugerat deja că, în cazul grupurilor

neoromanice nord-dunărene (românii) şi din regiunile germanizate ale

Europei centrale, rămase în afara cadrului politic roman şi supuse

dominaţiilor alogene periodice, modelul etnogenetic al formaţiunilor

descentralizate este cel mai potrivit; autodenumirea etnică Romanus şi

latinitatea limbii s-au conservat datorită vieţuirii în comunităţi rurale

risipite, lipsite de o instituţie centrală şi de o elită războinică care să le

coaguleze, relativ închise prin tradiţia originii comune, prin limbă, prin

cutume şi prin credinţă creştină, dar cu „potenţial integrativ” al grupurilor

străine aşezate în proximitatea sau în interiorul lor70. Această observaţie

constituie un important punct de plecare. O nouă sinteză asupra

etnogenezei românilor, studiată din perspectiva noilor achiziţii episte-

mologice şi documentare (în special arheologice), va trebui să privească

procesul în toate nuanţele sale, remediind substanţial schema tradiţională.

Este neîndoielnic, credem, că, de la o etapă la alta a istoriei trecerii de la

Antichitate la Evul Mediu, circumstanţe diverse (demografice, politice,

economice, spirituale ş.a.) au modificat criteriile de afiliere etnică în

spaţiul dunărean. Importantă este reliefarea lor prin integrarea tuturor ca-

tegoriilor de surse într-un discurs liberat de clişee, care, deşi nu va

schimba esenţial finalitatea procesului istoric (geneza unui popor

neoromanic), îi va oferi o interpretare mult mai credibilă.

Modelles ethnogenetique dans l’historiographie recente de

l’antiquites tardive

Résumé

Comme reflexe des changements historiques contemporaines (la

dissolution de l’Union Sovietique, l’extension de l’Union Européenee,

68 W. Pohl, op.cit., în Debating the Middle Ages…, p. 20; idem, Die Awaren und Ihre Beziehungen zu

den Slawen, în Slowenija in sosednje dežele med antiko in karolinško dobo. Začetki slovenske etno-

geneze. Slowenien und die Nachbarländer zwischen Antike und karolingischer Epoche. Anfänge

der slowenischen Ethnogenese, I, Herausgegeben R. Bratož, p. 341-354 (extras); F. Daim, op. cit., p. 89-

92; P. J. Geary, op.cit. 69 F. Curta, The Making..., în special p. 335-350 = ed. rom., p. 199-304. 70 W. Pohl, op.cit., în Transformation of the Roman World…, p. 46; idem, op.cit., în Origins of

Central Europe, p. 71-72; idem, op.cit., în Debating the Middle Ages…, p. 20-21; N. Zugravu, op.cit.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

l’activation des mouvements nationalistes dans les Balkans et à l’Est de

l’Europe), le problème des origines ethiques de l’Europe, parallèlement à celui

de la genèse des nations, suscite un intêret scientifique remarquable. Dans la

première partie de notre étude, on présente les nouveaux point de vue

concernant le concepte d’ethnicité et les critères pour le definir - culture

archéologique, langue, nom, tradition. La seconde partie se réfère aux

paradigmes épistémologiques proposés par l’historiographie récente concernant

la genèse des peuples européens, respectivement le modèle de transformation

linguistique ou généalogique, le modèle polyethnique et multiculturel, le modèle

ethnogénétique des peuples de la steppe et le modèle ethnogénétique des

peuples descentralisés. L’analyse plus approfondie de tous ces modèles peut

contribuer à la reprise du problème scientifique de l’ethnogenèse des Roumains

dans une nouvelle perspective qui peut conférer un plus de credibilité.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

PROBLEMA ORIENTALĂ, RUSIA ŞI PRINCIPATELE ROMÂNE 1803-1812 (III)

Laurenţiu Stroe

La 16/28 august 1806, Italinski a remis guvernului otoman o notă în care

aprecia schimbarea domnilor din Principate ca o încălcare a obligaţiilor asumate de Poartă prin tratatele anterioare cu Rusia, privind situaţia Moldovei şi a Ţării Româneşti1. El cerea Porţii ca noii domni „să nu intre în funcţie”, iar boierii ambelor provincii să se adune ,,extraordinar”, pentru a desemna câte un conducător provizoriu2. Ambasadorul britanic la Istanbul, Arbuthnot, a susţinut demersurile lui Italinski, la 28 august 18063. Duelul diplomatic franco-rus a continuat la Istanbul. Horace Sebastiani, printr-o notă din 4/16 septembrie 1806, a cerut imperativ Porţii să interzică flotei de război ruse trecerea prin Strâmtori şi să nu se reînnoiască alianţa cu Marea Britanie4. În caz contrar, avertiza diplomatul francez, Franţa va lua măsuri corespunzătoare, pentru a-şi proteja interesele. O primă acţiune ar fi fost deplasarea armatei franceze, concentrată în Dalmaţia, prin teritoriile otomane, pentru a se confrunta cu trupele ruse, din zona Nistrului5. Informaţiile despre nota lui Sebastiani şi despre posibilitatea unei confruntări militare franco-ruse au ajuns şi la Petersburg. Guvernul rus a cerut lui Italinski, la 26 august/7 septembrie 1806, să părăsească Istanbulul, dacă Poarta se va conforma cererilor lui Sebastiani şi nu va accepta propunerile Rusiei privind situaţia domnilor din Principatele Române6. În momentul când generalul Michelson ar fi primit vestea că Italinski a părăsit capitala otomană, trupele ruse trebuiau să treacă Nistrul7. Printr-o notă remisă lui Italinski, la 10 octombrie 1806, Poarta a recunoscut că, în cazul schimbării domnilor din Principate, fără acordul Rusiei, a încălcat prevederile hatişerifului din 1802. Pentru că domnii maziliţi nu mai puteau fi folosiţi în ,,slujbe”, s-a propus Rusiei renunţarea la readucerea lor la guvernarea Moldovei şi a Ţării Româneşti8. În viitor, domnii Principatelor urmau să fie desemnaţi în înţelegere cu ambasadorul Rusiei şi într-o formă care să mulţumească amândouă părţile9. Italinski a cerut satisfacerea integrală a revendicărilor Curţii de la Petersburg, insistând în privinţa readucerii la conducerea Principatelor a domnilor maziliţi. În caz contrar urma să părăsească Istanbulul10. Poarta a cedat, comunicând la 3/15 octombrie diplomatului rus că cei doi domni

1 Loc.cit. 2 Loc.cit., p. 277-278. 3 Loc.cit., p. 706, n. 203. 4 Loc.cit., p. 324. 5 Cf., V.G. Sirotkin, op.cit., p. 57. 6 V.P.R., T. III, p. 324. 7 Loc.cit., p. 306. 8 Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 211-212. 9 Ibidem. 10 V.P.R., T. III, p. 330, 343.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

maziliţi urmau să revină pe scaunele domneşti din Principate11. Decizia era motivată de eşecul tentativei diplomatice a Franţei de a determina Rusia să renunţe la „privilegiile” sale, privind Principatele12. Horace Sebastiani a considerat că noua atitudine a Porţii era ostilă Franţei, cerând Porţii anularea contestatei decizii13. Consulul austriac de la Iaşi, Hammer, considera că ţara lui putea profita de tensiunea franco-otomană şi, în caz de refacere a Poloniei, Curtea de la Viena putea primi, ca o compensaţie, cele două Principate. El considera că astfel s-ar fi evitat consolidarea poziţiei Rusiei în Orientul Europei14. Din ordinul ţarului, la 16/28 octombrie 1806, trupele generalului Michelson erau pregătite să treacă Nistrul şi să ocupe Moldova, cu consemnul de a menţine relaţii bune cu populaţia Principatului15. Ordinul a fost întărit, la 23 octombrie/4 noiembrie 1806 şi, ca urmare, fără nici o declaraţie de război, trupele ruse au intrat în Moldova la 11/23 noiembrie 180616.

Mazilirea domnilor nu a fost decât un pretext pentru invazia rusească, revenirea Porţii asupra deciziei respective neavând nici un fel de efect asupra atitudinii Curţii de la Petersburg. Consilierii lui Alexandru I nu au fost de acord cu Italinski care considera că Poarta Otomană s-a înclinat în faţa voinţei ţarului. Generalul Michelson susţinea că armatele ruseşti au intrat în Principate pentru a le proteja şi, din acel moment, Rusia nu mai admitea să mai fie atacate. Forţele militare ruse pretindeau că au menirea să apere Imperiul Otoman de pericolul francez şi, după îndepărtarea primejdiei, Moldova şi Ţara Românească urmau să fie evacuate17.

Asemenea declaraţii urmăreau să deruteze garnizoanele otomane din Principate şi de pe malul drept al Dunării, în special dispozitivele militare de la Rusciuk şi Vidin18. Diplomaţii străini, aflaţi în misiune la Petersburg, au fost informaţi că acţiunea militară din Moldova şi Ţara Românească a fost impusă de încălcările grosolane ale acordurilor ruso-otomane, de către Poartă. Rusia a fost obligată să-şi apere interesele, hotarele şi să ocrotească popoarele balcanice, urmărind să determine Poarta să respecte tratatele19. Ministrul de externe al Rusiei, Budberg, a explicat diplomatului austriac Merfeldt că ocuparea Principatelor era unicul mijloc prin care otomanii puteau fi determinaţi să revină la sistemul politic de care s-au îndepărtat20. Trimis în misiune specială la Viena, colonelul Pozzo-di-Borgo trebuia să comunice guvernului Austriei că Rusia urmărea doar normalizarea raporturilor cu otomanii, pe

11 Loc.cit., p. 713, n. 247. 12 Veniamin Ciobanu, cap. 1699-1815, p. 60. 13 Ibidem. 14 Ibidem, p. 61. 15 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit.,p. 54. 16 Ibidem. ,,De altfel, generalul Horace Sébastiani era convins că intrarea trupelor ruse în cele două Principate avea un singur obiectiv, «d’insurger ces deux provinces de se réunir aux Serviens et aux Monténégrins, de faire révolter la Morée et les Iles l’Archipel; en un mot, de faire prendre les armes à tout la population greque pour chasser les Turcs de l’Europe»” (cf., Veniamin Ciobanu, Statutul juridic al Principatelor Române în viziunea diplomaţiilor, p. 220). 17 Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 215. 18 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 55. 19 V.P.R., T. III, p. 362. 20 Loc.cit., p. 716, n. 260.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

baza tratatelor existente şi să preîntâmpine intenţia lui Napoleon de a transfera armata prin posesiunile otomane cu scopul de a ataca la Nistru21. Într-un rescript al ţarului, către generalul Michelson, se preciza că guvernul rus urmărea să preîntâmpine şi urmările imprevizibile care ar fi decurs din încălcarea privilegiilor garantate Principatelor22. Budberg a precizat generalului Michelson că restabilirea domnilor Alexandru Moruzi şi Constantin Ipsilanti ar fi putut duce la contramandarea operaţiunilor militare, doar dacă ar fi fost urmată de garantarea, de către Poartă a trecerii flotei ruse de război prin Strâmtori. Alte condiţii erau ruperea relaţiilor Porţii cu Franţa, reînnoirea alianţei otomano-britanice23, asigurarea securităţii şi liniştii în Principate, permanent expuse invaziei dezastruoase a ienicerilor rebeli, în frunte cu Pasvantoglu24. În cursul lunii decembrie 1806, Poarta, văzând că Italinski nu a mai primit nici o instrucţiune de la Petersburg, a solicitat ambasadorului britanic Arbuthnot să propună generalului Michelson suspendarea operaţiunile militare, pentru începerea tratativelor de pace25. Misiunea lui Arbuthnot nu a dat rezultate, ceea ce a determinat Poarta să declare Rusiei război, la 15/27 decembrie 1806. Declaraţia a fost întărită printr-un manifest al sultanului din 24 decembrie 1806/5 ianuarie 180726. La aflarea veştii, Napoleon I l-a felicitat pe Selim al III-lea, asigurându-l că sosise momentul refacerii grandorii de odinioară a Imperiului Otoman27. A urmat, după cum se ştie, intrarea generalului Michelson, însoţit de Constantin Ipsilanti, în Bucureşti, la 15/27 decembrie 1806. Printr-o proclamaţie către locuitorii Principatelor28 se cerea reprezentanţilor administraţiei locale să-şi desfăşoare normal activitatea. Constantin Ipsilanti a comunicat ispravnicilor că se afla în Bucureşti în calitate de domn al Principatelor29. Pretenţia lui Ipsilanti ca membrii administraţiei şi populaţia să presteze, în lăcaşurile bisericeşti, un jurământ de credinţă faţă de el şi ţarul Rusiei30 a nemulţumit Curtea de la Petersburg. La 1/13 februarie 1807, Budberg îl informa pe Michelson că acţiunea a fost inutilă, Principatele fiind ocupate temporar, fără intenţii de a le anexa31.

Consulul englez Francis Summerer raporta din Bucureşti că domnul Constantin Ipsilanti urmărea să unească, sub conducerea lui, întreaga Moldovă,

21 Loc.cit., p. 380. 22 Cf. A. Stadniţkii, Gavriil Bănulescu-Bodoni, ekzarh Moldo-Vlahiiskii (1808-1812 gg). Mitropolit Kişinevskii (1812-1821 gg.), Kişinev, 1894, p. 38. 23 V.P.R., T. III, p. 362. 24 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 59. 25 V.P.R., T. III, p. 722-723. 26 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 60. 27 Ibidem. 28 Ibidem, p. 61. 29 Ibidem. 30 Ibidem. 31 V.P.R., T. III, p. 497. ,,Cum, la începutul secolului al XIX-lea, primul loc în preocupările Rusiei îl deţineau nu Imperiul Otoman, ci obiectivele orientale ale Franţei, ocuparea militară a Principatelor Române, în lunile noiembrie-decembrie 1806, a vizat, iniţial, crearea unui alt «cap de pod», de pe care să poată contracara, cu şanse sporite, acţiunile franceze în Orientul European, care contraveneau intereselor Rusiei” (cf., Veniamin Ciobanu, Problema Basarabiei, p. 143).

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

inclusiv raialele basarabene, Ţara Românească şi Serbia32. O nouă modificare în evoluţia problemei orientale s-a produs în luna februarie

1807. O escadră britanică a forţat Dardanelele şi a pătruns în Bosfor. Arbuthnot, de la bordul uneia dintre nave, a dat la 9/21 februarie 1807 o notă ultimativă, prin care cerea preluarea fortificaţiilor de la Dardanele de Anglia, expulzarea lui Horace Sebastiani, cedarea Principatelor Rusiei, împreună cu Ismailul şi alte cetăţi33. Într-o depeşă trimisă de Budberg generalului Michelson, la 8/20 aprilie 1807, se preciza că ţarul considera ,,aceste cerinţe cu totul contrare normelor şi sistemei de care el întotdeuna se conducea în toate rapoartele între Rusia şi Poarta Otomană”34, chiar dacă ele aveau caracter ,,provizoriu”, până la „pacea generală”35. Michelson trebuia să comunice Porţii condiţiile preliminare de pace, formulate de Rusia. Aceasta se angaja să modereze pretenţiile britanice şi să înceapă tratativele cu Poarta la Bucureşti sau la Iaşi, pentru a restabili pacea şi buna înţelegere36. Rusia urmărea, prioritar, acordarea de către Poartă a dreptului de liberă trecere prin Strâmtori, pentru flota sa militară şi menţinerea privilegiilor acordate Principatelor. Era dispusă să obţină toate acestea, inclusiv prin extinderea utilizării forţei37.

În luna martie 1807, colonelul Pozzo-di-Borgo a fost trimis într-o altă misiune specială, la comandamentul escadrei ruse din Marea Mediterană. El urma să stabilească contacte cu Poarta, pentru a începe negocierile în vederea încheierii păcii38. Pozzo-di-Borgo trebuia să avanseze părţii otomane următoarele propuneri: confirmarea tratatelor şi acordurilor ruso-otomane existente până la trecerea Nistrului de trupele ruseşti; retragerea trupelor franceze din Dalmaţia; reînnoirea alianţei otomano-britanice; garantarea integrităţii teritoriale a Imperiului Otoman de Rusia şi Anglia; retragerea trupelor otomane din cetăţile Hotin şi Bender, până la încheierea păcii franco-ruse. La Iaşi ar fi urmat finalizarea tratatului de pace ruso-turc, prin care Principatelor trebuia să li se reconfirme toate drepturile şi avantajele incluse în hatişeriful din anul 1802. Constantin Ipsilanti ar fi trebuit, conform propunerilor Rusiei, să-şi înceapă un nou mandat de 7 ani în Ţara Românească. Numirea domnului Moldovei era lăsată la latitudinea Porţii. Domnul Ţării Româneşti urma să dispună de o armată de 4.000 - 5.000 de oameni, pentru a stopa invazia ienicerilor insurgenţi din dreapta Dunării. Domnului Moldovei Poarta urma să-i aloce 1/3 din suma necesară întreţinerii unor efective militare similare. Ca o garanţie a bunelor intenţii ale Porţii faţă de Rusia, semnalul trebuia dat la Istanbul, prin expulzarea ambasadorului francez Sebastiani39.

Partea rusă exagera în fixarea condiţiilor păcii, fiind gata să renegocieze unele

32 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 62. 33 Ibidem; vezi, în acest sens, şi S. Columbeanu, Contribuţii privind situaţia internaţională a Ţărilor Române, între anii 1806-1812, în Revista de Istorie, 1976, nr. 5, p. 663 şi urm. 34 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 63. 35 V.P.R., T. III, p. 549. 36 Loc.cit. 37 Loc.cit., p. 517-518. 38 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 64. 39 Ibidem.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

dintre acestea, pentru a atinge obiectivele prioritare urmărite, privind Strâmtorile şi statutul juridic al Principatelor40. Pentru a forţa mâna Porţii, escadra rusă din Marea Mediterană urma să blocheze Strâmtorile. La 26 aprilie/8 mai 1807, ţarul a anulat acest ordin, considerând că scopul tratativelor era restabilirea păcii, pe baza tratatelor ruso-turce existente până la declanşarea războiului41.

Influenţată de Sebastiani, Poarta a înaintat Rusiei contrapropuneri inacceptabile, cum ar fi neamestecul Rusiei în Principate, retrocedarea Crimeii, evacuarea trupelor ruseşti din Insulele Ioniene. Misiunea lui Pozzo-di-Borgo a devenit inutilă, în urma semnării tratatelor ruso-franceze de la Tilsit, la 25 iunie/7 iulie 180742.

Negocierile ruso-franceze au demarat după victoria lui Napoleon la Friedland, la 2/14 iunie 1807. După armistiţiul încheiat între Franţa şi Rusia la 9/21 iunie 1807, a urmat întâlnirea ,,la vârf” de pe râul Niémen, finalizată cu încheierea tratatului de pace şi prietenie ruso-francez, precum şi a tratatului de alianţă ofensivă şi defensivă, ambele semnate la Tilsit43.

Din acel moment, ,,eforturile diplomaţiei ruse au vizat cu prioritate Principatelor Române”44. Ţarul Alexandru I a inaugurat în anul 1801 o politică de pace cu toate statele, de neamestec în treburile lor interne. A urmat ,,o politică a «mâinilor libere», apoi alianţa cu Franţa (Tilsit 1807) şi, în sfârşit, războiul din 1812-1814”45.

În preajma Congresului de la Tilsit, Rusia nu ignora pretenţiile Franţei, Austriei şi Angliei, privind sferele de dominaţie în Orientul Europei. Rusia îşi rezerva Principatele şi Serbia, în timp ce Franţa îşi putea adjudeca posesiunile veneţiene şi „Albania turcească”. Ambele părţi au fost de acord, la Tilsit, ,,cu împărţirea Orientului European, singura zonă care putea să le apropie, să le facă vecine”46. În primul tratat,

40 V.P.R., T. III, p. 738-739. 41 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 65; vezi, în acest sens, şi Leonid Boicu, op.cit., p. 186. 42 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 65. 43 Pentru amănunte, privind tratatul de la Tilsit, vezi Edouard Driault, Napoleon et l’Europe. Tilsit. France et

Russie sous le Premier Empire. La Question de Pologne (1806-1809), Paris, 1917, p. 249-267; Demetrius Dvoichenko-Marcov, The Impact of Russia in the Danubian Principalites 1806-1812, în Macedonian Studies. Quartely journal devoted to Macedonian History, Byzantine Studies, Balkan Studies, Culture and Historic Tradition of the Slavs in Southern Europe, Vol. X, N.S., 3-4, Viena, 1993, p. 56-60; J. Holland Rose, A British Agent at Tilsit, în The English Historical Review, Vol. XVI, London, New York and Bombay, 1901, p. 712-718; Leonid Boicu, op.cit., p. 32, 54, 186-193, 211-216, 219, 224, 228, 231, 235, 236, 239, 247; idem, Între

Tilsit (1807) şi Erfurt (1808). Principatele Române în negocierile franco-ruse, în AIIAI, (Serie nouă), T. XLII-XLIII, Supliment, 1996-1997, p. 365-376. Napoleon I „şi-a transpus, în sfârşit, în practică, ideea unei alianţe cu Rusia care, conform opiniilor unor istorici, specialişti de vază în materie (A. Vandal, A.Z. Manfred), a fost «ideea principală» a politicii sale externe. De fapt, această idee corespundea şi intereselor Rusiei, nu mai puţin decât Franţei, însă Napoleon în această alianţă voia să joace rolul partenerului mai mare, iar o astfel de distribuire a rolurilor nicidecum nu putea să-i convină lui Alexandru I. Acesta considera alianţa dată drept o necesitate impusă şi spera că datorită acestui tratat va câştiga posibilitatea de a se ocupa cu problemele militare, reînarmându-se spre o nouă luptă, într-o corelaţie de forţe mai favorabilă Rusiei” (cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p.73-74). 44 I. Jarcuţki, Vl. Mischevca, op.cit., p. 74. 45 L. Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821), p. 54. 46 Ibidem, p. 187; vezi, în acest sens, şi Albert Sorel, L’Europe et la révolution française, T. VII, Neuvième

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Rusia se angaja să declare Angliei război, iar în cel de-al doilea, secret, se stipula, în articolul 8, medierea Franţei în vederea încheierii păcii ruso-otomane. Dacă Poarta nu accepta sau Rusia ar fi fost nemulţumită de rezultat, Franţa şi Rusia urmau să desprindă din Imperiul Otoman provinciile europene, exceptând Istanbulul şi Rumelia47. Generalul Michelson a primit ordin să fie pregătit să-şi retragă trupele dincolo de Nistru, în cazul în care Poarta ar fi acceptat să negocieze condiţiile păcii cu Rusia, prin medierea Franţei48.

Cu toate că la întâlnirea de la Tilsit se stabilise retragerea ruşilor peste Nistru în condiţiile de care am amintit, ţarul şi noul ministru de externe al Rusiei, N.P. Rumianţev, au decis să nu abandoneze poziţia ocupată în Principate49. Expectativa la Dunăre corespundea tacticii de soluţionare a problemei orientale, cu ajutorul şi prin intermediul lui Napoleon. Ţarul era convins că soarta Imperiului Otoman nu mai depindea de acesta şi o soluţie internaţională fără Napoleon nu putea fi stabilă. Se urmărea justificarea cotiturii politice de la Tilsit prin achiziţii teritoriale în Orient, ,,din mâna” lui Napoleon50. Rusia revendica Principatele, „pe care Franţa era mai bine să le dea de îndată şi nu atunci când nu vor mai avea preţul de acum”51. Problema Principatelor a devenind subiect frecvent de conversaţie, între partea rusă şi cea franceză. În rândul ofiţerilor superiori ruşi, din Principate, circula zvonul că dominaţia Rusiei asupra Poloniei şi Principatelor „a fost asigurată”52 cu acordul Franţei. Medierea ei garanta stabilitatea unor achiziţii teritoriale, deja obţinute pe cale militară. Trimisul Rusiei la Paris, generalul P.A. Tolstoi considera, spre deosebire de ministrul rus de externe N.P. Rumianţev, că împărţirea Imperiului Otoman nu reprezenta obiectivul prioritar al politicii externe a Rusiei. Tolstoi era îngrijorat de soarta frontierelor occidentale ale imperiului ţarist, de planurile lui Napoleon, privind Polonia şi Prusia, fiind convins că Napoleon urmărea ,,să împingă Rusia în Asia”53.

Napoleon I a condiţionat evacuarea Sileziei, de către trupele franceze, de retragerea armatei ruse din Principate. Rusia nu putea accepta o asemenea variantă. Silezia era prea aproape de Varşovia şi de Rusia, ,,deci trebuia evacuată cu alt preţ decât acela al evacuării Principatelor”54. La tratativele ruso-turce pentru încheierea unui armistiţiu, începute la Slobozia, la 12 august 1807, Serghei Laşkarev, conducătorul delegaţiei ruse, a considerat că situaţia internaţională obliga Rusia să încheie urgent armistiţiul. El a fost influenţat, în acest sens, de mediatorul francez Armand Guilleminot55. Armistiţiul ruso-turc, încheiat la Slobozia, la 27 august 1807,

édition, Paris, 1911, p. 179.. 47 T.G. Djuvara, Cent projets de partage de la Turquie (1281-1913), Paris, 1914, p. 348. 48 D.A. Sturdza şi C. Colescu-Vartic, op.cit., p. 590-591. 49 Cf. A.F. Miller, op.cit., p. 228. 50 L. Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821), p. 188; vezi, în acest sens, şi A.F. Miller, op.cit., p. 231. 51 L. Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821), p. 189. 52 Ibidem. 53 Ibidem, p. 190; vezi, în acest sens, şi A.F. Miller, op.cit., p. 239. 54 L. Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821), p. 190. 55 Cf., A.F. Miller, op.cit., p. 200-203.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

stipula evacuarea Principatelor de ruşi şi otomani, în 35 de zile, restituirea prizonierilor şi a navelor capturate de ambele părţi, neamestec în administraţia Principatelor, până la semnarea păcii56.

La 19 august 1807, ţarul a fost atenţionat de Budberg că, deşi la Tilsit se hotărâse evacuarea Principatelor după semnarea armistiţiului, armata rusă ar fi trebuit să-şi menţină poziţiile. În ziua următoare, trupele ruse, care începuseră evacuarea, au revenit la vechiul dispozitiv din Principate.

Generalul Michelson decedase, dar armistiţiul a fost ratificat de înlocuitorul lui la comandă, generalul Meyendorf57. Alexandru I a pretextat că Meyendorf, numit provizoriu la comandă, nu avea calitatea de a ratifica convenţia de armistiţiu. Serghei Laşkarev a fost exilat pe domeniile sale, iar generalului Meyendorf i s-a retras comanda58.

La Paris, P.A. Tolstoi primise instrucţiuni, la 14/26 septembrie 1807, să insiste în problema evacuării Sileziei, de către francezi. Dacă Parisul se opunea anexării Principatelor Române de Rusia, aceasta urma să-şi limiteze pretenţiile teritoriale doar la Basarabia. Rusia nu renunţa nici la ,,restabilirea vechilor tratate ruso-turce, conservarea privilegiilor Principatelor şi transformarea Serbiei în principat, după modelul Moldovei şi Valahiei”59. Din Petersburg, generalul Savary, emisarul special al lui Napoleon, raporta ministerului de externe francez, la 9 octombrie 1807, că Rusia insista pentru împărţirea Imperiului Otoman şi anexarea Principatelor Române60. P.A. Tolstoi a solicitat ministrului rus de externe, N.P. Rumianţev, să-l înlocuiască în postul de la Paris, considerându-se depăşit de împrejurări, în contextul în care era convins că Napoleon urmărea să împingă Rusia în Asia, în timp ce el ţinea „numai la executarea tratatului de la Tilsit”61. Ministrul de externe al Rusiei a cerut, la 6/18 noiembrie 1807, sprijinul Franţei, pentru încheierea păcii cu Imperiul Otoman, graniţa dintre cele două imperii fiind preconizată la Dunăre62. P.A. Tolstoi a primit instrucţiuni precise, de a reaminti lui Napoleon că era momentul ca promisiunea lui, în privinţa anexării Principatelor şi a Basarabiei, să se concretizeze. Dacă partea franceză ar fi manifestat reticenţă, diplomatul rus trebuia să obţină Basarabia şi „sechestrul asupra Moldovei şi Valahiei, până la semnarea păcii anglo-franceze”63. Insistenţa lui Napoleon privind retragerea simultană, a francezilor din Silezia şi a ruşilor din Principatele Române, l-a făcut pe ţar să declare, la începutul lunii

56 Cf., D.A. Sturdza şi C. Colescu-Vartic, op.cit., p. 293-295; vezi, în acest sens, şi Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 223. 57 L. Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821), p. 191. 58 Ibidem, p. 192. 59 Cf., Vneşniaia politika Rossii XIX i naciala XX veka. Dokumentî rosiiskogo ministerstva inostrannîh del, Gosudarstvennoe izdatelistvo Politiceskoi literaturî, Seria I, 1801-1815 gg., T. IV, Moskva, 1965, p. 81; vezi, în acest sens, şi Veniamin Ciobanu, Statutul juridic al Principatelor Române în viziunea diplomaţiilor, p. 220. 60 V.P.R., T. IV, p. 90; vezi, în acest sens, Veniamin Ciobanu, Political French-Russian-Prussian Rivalries, p. 26-27. 61 L. Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821), p. 192-193. 62 V.P.R., T. IV, p. 129. 63 Loc.cit.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

decembrie a anului 1806, că era „gata să renunţe la speranţele ce i le-a dat tratatul secret de la Tilsit, dacă soarta Principatelor va mai fi legată de cea a provinciilor Prusiei”64. P.A. Tolstoi a fost informat, la 6 decembrie 1806, de către Rumianţev, că partea rusă accepta medierea franceză a păcii cu Imperiul Otoman, doar cu condiţia anexării Principatelor65. Diplomatul trebuia să avertizeze că ţarul ar fi fost ,,indispus”, dacă Franţa „şi-ar extinde graniţele pe seama Prusiei sau în regiunile de frontieră cu Rusia”66. În cercurile politice de la Petersburg circula ideea potrivit căreia, prin alianţa cu Franţa, Rusia sacrifica avantajele unor relaţii bune cu Anglia, pentru a primi, în schimb, Principatele şi Finlanda67.

La începutul anului 1808, partea rusă era tot mai preocupată de evacuarea Sileziei, de către francezi. Se pare că diplomaţia rusă era gata să accepte şi discutarea variantei propusă de Napoleon I, în problema Sileziei: francezii anexau această provincie, iar Rusia anexa Principatele68, dar cu o modificare. Principatele urmau să fie anexate de ruşi, Silezia evacuată de trupele franceze, iar Napoleon I să-şi caute compensaţie în altă parte69. Pentru a sprijini Franţa în realizarea proiectelor antibritanice, Rusia nu s-a mulţumit cu Principatele. Ea a emis pretenţii asupra Bulgariei, Istanbulului şi Strâmtorilor. P.A. Tolstoi, înspăimântat de perspectiva Erfurtului, de subordonarea politicii ruse proiectelor napoleoniene, de posibilitatea ca ţarul să nu ,,conducă bine” negocierile, îl conjura pe Rumianţev să împiedice întrevederea celor doi împăraţi70. Pentru a forţa mâna lui Napoleon şi, evident, sub influenţa schimbărilor politice de la Istanbul71, ţarul a ordonat lui Prozorovski să rupă armistiţiul cu Poarta72. Guvernul rus mărea miza alianţei cu Franţa, dorind „să împartă totul”, cu harta în mână73. Ambasadorul Franţei la Petersburg, Caulaincourt, a transmis oferta lui Napoleon ca Finlanda să fie achiziţionată de Rusia74. Era prea puţin pentru Rusia şi au urmat alte runde de negocieri ruso-franceze, la Petersburg75. În ceea ce priveşte propunerile de pace avansate Rusiei de otomani, acestora li s-a pretins să le adreseze Franţei, puterea mediatoare76. După ce, în mai 1808, P.A. Tolstoi cerea ministrului rus de externe să ia în calcul varianta unei păci cu Poarta, Anglia şi cu Austria77, la 21 iunie 1808 scria superiorilor săi să renunţe la Principate, pentru a anula consecinţele economice nefaste provocate de respectarea Blocadei

64 Cf., loc.cit., p. 130-135. 65 Loc.cit., p. 132. 66 L. Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821), p. 193. 67 Ibidem. 68 Ibidem; vezi, în acest sens, şi Veniamin Ciobanu, Political French-Russian-Prussian Rivalries , p. 27. 69 Cf., L. Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821), p. 193. 70 Ibidem, p. 194. 71 Vezi, în acest sens, Barbara Jelavich, op.cit., p. 120-123. 72 L. Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821), p. 195; vezi, în acest sens, şi V.P.R., T. IV, p. 634-637. 73 L. Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821), p. 195. 74 D. A. Sturdza şi C. Colesc-Vartic, op.cit., p. 808. 75 Ibidem, p. 822-826. 76 Cf., Ibidem, p. 829, 834, 846, 875; vezi, în acest sens, şi A.F. Miller, op.cit., p. 273. 77 D.A. Sturdza şi C. Colescu-Vartic, op.cit., p. 873.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

continentale78. Avertismentele privind previzibilul sfârşit nefericit al alianţei ruso-franceze au

fost întărite şi de prinţul Adam Czartoryski. Acesta, într-o scrisoare adresată ţarului Alexandru I la 26 iunie/8 iulie 1808, considera că Napoleon va zdrobi Austria, după care va urma confruntarea cu Rusia79. Curtea de la Petersburg nu înlăturase definitiv varianta unei negocieri cu Poarta, fără medierea Franţei80. Tot mai insistent circulau zvonuri, mai ales în mediile diplomatice de la Istanbul, despre tratative secrete ruso-otomane. La baza lor se aflau pretenţiile Rusiei de a obţine Principatele şi de a încheia alianţă ofensivă şi defensivă cu Poarta81. În Principate Rusia îşi întărea tot mai mult poziţiile, prin sporirea efectivelor militare, abuzuri şi rechiziţii82, alungarea lui Constantin Ipsilanti din scaunul domnesc de la Bucureşti83, înlocuirea mitropolitului Veniamin Costachi84, anularea titlului de consul al Rusiei în Principate.

Acapararea conducerii administrative a Principatelor s-a realizat prin numirea unor ,,împuterniciţi ai Rusiei” ca preşedinţi ai divanurilor85. Primul a fost senatorul S. S. Kuşnikov (1808-1810), urmat de V.I. Krasno-Milaşevici, din mai 1810, până în noiembrie 181286. În urma acţiunilor menţionate, Principatele deveniseră, fără a face parte oficial din Imperiu, regiuni ruseşti de frontieră. Toată activitatea militară, administrativă şi economică era canalizată să servească unei singure cauze, cea a susţinerii efortului de război al Rusiei87. Într-un context favorabil, Rusia urma să proclame încorporarea Principatelor în structurile sale, înlăturând Austria de la împărţirea ,,moştenirii” europene a Imperiului Otoman88.

În vara anului 1808, guvernul rus spera că eşecul lui Napoleon în Spania şi pericolul unui război franco-austriac ar impune diplomaţiei franceze renunţarea la medierea păcii ruso-otomane şi „recunoaşterea oficială” a încorporării Principatelor de către Rusia89.

În preajma întâlnirii de la Erfurt, în proiectul de tratat întocmit de Talleyrand la cererea lui Napoleon, se stipula, în prima redactare, conform articolului 5, „reunirea” Moldovei, Ţării Româneşti şi Finlandei, cu Rusia, iar tratativele de pace ruso-otomane urmau să demareze „numai după ce negocierile cu Anglia vor indica un final favorabil”90. Rumianţev şi Champagny, cei doi miniştri de externe, au început la 17/29 septembrie 1808 negocierile. Partea franceză a recunoscut încorporarea Principatelor în structura teritorială a Rusiei, cu rezerva ca să se ajungă cu Poarta la o

78 Ibidem, p. 884. 79 Ibidem, p. 886-889. 80 V.P.R., T. IV, p. 254. 81 Hurmuzaki, Documente, Supliment I/2, p. 251. 82 L. Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821), p. 196-197. 83 Cf., Vl. Mischevca, P. Zavitsanos, op.cit., p. 102-108. 84 L. Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821), p. 197-198. 85 Vl. Mischevca, P. Zavitsanos, op.cit., p. 108. 86 Ibidem. 87 Ibidem. 88 Ibidem. 89 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 88. 90 Sergiu Columbeanu, op.cit., p. 669.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

înţelegere amiabilă în această privinţă91. După mai multe runde de negocieri şi întrevederi personale, între Napoleon şi ţarul Alexandru I, la 30 septembrie/12 octombrie 1808 s-a semnat la Erfurt o convenţie secretă de alianţă franco-rusă.

Prin articolul 5, o condiţie obligatorie a păcii cu Anglia trebuia să fie recunoaşterea de către aceasta a încorporării Finlandei şi a Principatelor de Rusia. Napoleon era de acord cu încorporarea Principatelor şi cu graniţa ruso-otomană la Dunăre, conform prevederilor articolului 8. Rusia se obliga să păstreze secret conţinutul articolului în cauză şi să încerce, prin negocieri cu Poarta, să obţină Principatele pe o cale amiabilă. Franţa renunţa la statutul de putere mediatoare. În cazul în care Poarta refuza să accepte cedarea Principatelor şi se ajungea la război, Napoleon s-ar fi limitat la acordarea bunelor oficii, pe lângă Poartă. Articolul 10 stipula că, dacă Austria va declanşa război împotriva Franţei, împăratul Rusiei se obliga să pornească împotriva Austriei şi să se unească cu Franţa. Oricare putere s-ar fi aliat, în timpul războiului, cu Imperiul Otoman, ar fi dus la intervenţia Franţei, de partea Rusiei. Rusia şi Franţa se angajau prin articolul 11, să menţină integritatea ,,celorlalte posesiuni” ale Imperiului Otoman, nedorind să săvârşească singure sau să admită acţiuni împotriva oricărei alte părţi a Imperiului Otoman, ,,fără o înţelegere prealabilă”92. La 4/16 octombrie 1808 guvernul rus, dorind să profite de criza politico-militară de la Istanbul, pentru a încheia pacea rapid, a transmis generalului Prozorovski condiţiile preliminarii: reconfirmarea tratatelor şi convenţiilor dintre cele două imperii, anexarea Principatelor, confirmarea stăpânirii Rusiei asupra Gruziei şi a Imeretiei, protectoratul rusesc asupra Serbiei. Generalul a inclus, printre condiţii, din proprie iniţiativă, ulterior primind acordul ţarului, libera trecere a flotei ruse de război prin Strâmtori93. Tratativele ruso-otomane directe trebuiau să se finalizeze în trei luni, interval în care ţarul se obligase faţă de Napoleon să păstreze secretul înţelegerii de la Erfurt, în problema Principatelor.

Alexandru I, dorind să dea ,,o probă de sinceritate, ca aliat”94, a cerut generalului Prozorovski, la 23 martie/3 aprilie 1809, să condiţioneze începerea negocierilor cu Poarta de expulzarea ambasadorului britanic de la Istanbul95. Războiul franco-austriac nu a permis Curţii de la Viena să intervină în negocierile ruso-otomane. Diplomaţia rusă a forţat încheierea păcii cu Imperiul Otoman, dând asigurări Austriei că se va limita la anexarea Principatelor, deja cucerite de armatele ţarului96.

Prezenţa ruşilor în Principate a adus unele elemente de noutate, cum ar fi încercarea de a ţine o evidenţă scrisă, în serviciile administrative, solicitarea unor referinţe pentru cei care erau angajaţi în administraţie. Vechii angajaţi urmau să fie supuşi unor verificări. Asemenea măsuri au eliminat mulţi ,,oficiali” care aparţineau

91 Cf., V.P.R., T. IV, p. 349. 92 Loc.cit., p. 362-363. 93 Cf. Serge Goriainow, op.cit., p. 16-18; vezi, în acest sens, şi V.P.R., T. IV, p. 442-444. 94 V.P.R., T. IV, p. 444. 95 Vneşniaia politika Rossii XIX i naciala XX veka. Dokumentî rosiiskogo ministerstva inostrannîh del, Gosudarstvennoe izdatelistvo Politiceskoi literaturî, Seria I, 1801-1815 gg., T. V, Moskva, 1967, p. 19. 96 Cf., loc.cit., p. 58-59, 266-269, 304-305.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

marii boierimi. Ei au fost înlocuiţi în funcţii de reprezentanţii micii boierimi97. Unii dintre marii boieri au încercat, zadarnic, să-l corupă pe Kuşnikov, preşedintele Divanurilor din Principate, pentru a fi numiţi în posturi administrative importante. Aşa au procedat C. Filipescu şi C. Varlam, în Ţara Românească. Nereuşind să-şi atingă scopurile, ei l-au reclamat pe Kuşnikov ţarului, semnalând şi presei străine abuzurile ruşilor în Principate. Alţi boieri, cum ar fi cei din familiile Canta şi Catargiu, au ajutat proscrişi, oameni în afara legii, haiduci, ceea ce a determinat Rusia să introducă noi dispozitive militare, ca forţe de ordine98.

Din ordinul lui Kuşnikov, Miloradovici, generalul comandant al garnizoanei ruse din Bucureşti, a organizat o amplă anchetă în problema abuzurilor administrative din Principate. În urma anchetei, boierul Varlam s-a retras la moşiile lui, iar Costache Ghica şi logofătul Slătineanu au fost exilaţi. Se zvonea că unul dintre marii corupţi ai vremii, boierul C. Filipescu, nu a fost pedepsit, ca Ghica, Varlam şi Slătineanu, datorită pasiunii generalului Miloradovici pentru fiica lui99.

În luna martie 1809, pentru a întări controlul asupra administraţiei civile, prinţul Prozorovski a creat funcţia de vicepreşedinte al Divanului Ţării Româneşti, titularul fiind generalul Engelhardt. Un nou scandal a izbucnit, datorită unei deturnării de fonduri. Boierii acuzaţi au pretins că banii au fost alocaţi ,,întreţinerii” lui Kuşnikov şi a altor oficialităţi. Pentru a înlătura orice suspiciune, Prozorovski a returnat, din propriii bani, suma pe care boierii au pretins că i-au alocat-o100. În luna august 1809, după moartea prinţului Prozorovski, prinţul Bagration a fost numit comandant şef al armatei ruse din Principate. El a ordonat investigarea unor noi cazuri de corupţie. Găsit vinovat, boierul C. Filipescu, care ocupase funcţia de vistiernic, a fost exilat la Belgrad101. Ofiţeri ruşi au fost numiţi la comanda forţelor locale de ordine, la Iaşi şi Bucureşti. De asemenea strângerea taxelor a fost pusă sub controlul strict al oficialilor ruşi102.

În primăvara anului 1810, generalul conte N. M. Kamenskii, noul comandant şef al armatei ruse din Principate, împreună cu succesorul lui Kuşnikov, Krasno-Milaşevici, au ajuns la un compromis cu elitele locale din administraţie şi anchetele au fost suspendate103. Preşedintele Divanurilor a cerut mitropolitului Gavril

97 Demetrius Dvoichenko-Markov, op.cit., p. 63. 98 Autorităţile militare ruseşti au stabilit că boierii ,,Kanta and Katarzhi supported the famous hajduk Buzhor (Bujor), who was eventually caught and executed together with his associates on Aprilie 14, 1811 in Jassy. The peasant Buzhor was hanged, but the two boyars had the privilage of being de-capitated on the Kopoului field” (cf., Ibidem, p. 63-64). 99 Cf., Ibidem, p. 64. 100 Cf., Ibidem, p. 64-65. 101 Cf., Ibidem, p. 65. 102 Ibidem. „It is interesting to note that some Jewish tax collectors in Bessarabia were also taxing the Church. A throught investigation revealeded an incident when a deacon was beaten beacause he was unable to pay the demanded taxes. This revelation resulted in an important reform which suspended and denied the taxation of the Church. The unhappy boyars and other native officials protested the limitation of their revenues. Complaints and slander against Prince P. Bogration and Kushnikov poured into the foreign press, and denunciations were dispatched to St.-Petersburg” (cf., Ibidem). 103 Ibidem.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Bănulescu-Bodoni, care venise în anul 1808, din Rusia, să-şi mute reşedinţa, de la Iaşi la Bucureşti104. Bănulescu-Bodoni a introdus în bisericile din Principate înregistrarea naşterilor.

După ce, în anul 1808, Kuşnikov organizase o comisie care să acorde licenţele necesare practicării medicinii, au fost detaşaţi doctori din Rusia, să lucreze la Chişinău, Iaşi şi Bucureşti. S-au adus de la Kiev la Iaşi manuale ruseşti şi profesori, ,,in order to teach Russian to the local population”105. Tot de la Kiev au fost aduse la Bucureşti echipamente pentru corpurile de pompieri106. Oraşul „became peaceful, and groups which wanted to continue their rezistance against the Russian administration moved aut Craiova in order to continue their activity there. Complaints, denunciations,…and corruption were revived again by these dissidents”107.

Criza financiară l-a determinat pe Krasno-Milaşevici să suspende plata pensiilor către boierii şi văduvele boierilor care, anterior, aduseseră servicii Rusiei108. Cu acordul generalului conte N.M. Kamenskii, Milaşevici a recurs la vinderea unor funcţii publice, inclusiv postul de şef al poliţiei din Bucureşti109, fără a reuşi să înlăture criza financiară, generalizată, din cele două Principate110.

În timp ce Rusia îşi întărea controlul asupra Principatelor Române, la 7/19 februarie 1810 ministrul rus de externe a cerut generalului Kamenski să înceapă tratative cu Poarta. Aceasta trebuia să accepte ca Rusia să anexeze Principatele, insula Ostrov, Gruzia, Imeretia, Mingrelia, Guriel şi protectoratul ruso-otoman asupra Serbiei111.

Din Paris, contele Nesselrode considera, la 15/23 martie 1810, că trebuia să se renunţe la anexarea Principatelor, pentru a nu-i face pe otomani inamici ireconciliabili, gata să atace Rusia la primul semnal al Franţei112. Diplomaţia rusă, ţinând cont de dificultăţile anexării Principatelor Române, a luat în calcul o restrângere a pretenţiilor sale teritoriale. Un semnal al acestei schimbări poate fi considerată varianta avansată de Rumianţev generalului Kamenskii, la 4/16 aprilie 1810. Rusia urma să propună Austriei să ia în stăpânire Oltenia, dându-i în schimb Bucovina. Dobândind Oltenia, Austria avea în posesie ,,un adevărat zălog” că Rusia niciodată nu va stăpâni pe sârbi113. În luna iunie 1810, în mediile diplomatice circulau

104 Ibidem. 105 Ibidem. 106 Ibidem, p. 66. 107 Ibidem. 108 Ibidem. 109 Ibidem. 110 „Even monasteries were asked to account for their income. The winter of 1810-1811 proved to be unusually cold, full of snowstorms, epidemics, and hunger for the local population. It took many lives and remained in the memory of people as the «Winter of Kamenskii»” (cf., Ibidem). 111 Cf., V.P.R., T. V, p. 364-365. 112 L. Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821), p. 203. 113 Ibidem. În luna aprilie 1810, contele Şuvalov, trimis de ţar la Viena, a susţinut că raporturile juridice ale Principatelor Române cu Poarta ,,încetaseră, atât de fapt, cât şi de drept. Astfel încât, după convingerea sa, «les principautés danubiennes pouvaient se passer d’agents commerciaux ou diplomatiques autrichiens, qui dans tout le cas, ne devaient être nommés qu’avec le consentiment du gouvernement russe» (s.n.). Iar dacă autorităţile ruse

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

zvonuri privind disponibilitatea Rusiei de a încheia pace cu otomanii, dacă ar primi malul stâng al Prutului114.

La sfârşitul lunii iunie 1810, ţarul şi principalii lui consilieri aşteptau, „în orice zi”, încheierea păcii cu otomanii115. John Quincy Adams, ministrul S.U.A. la Peterburg, îl informa pe secretarul Departamentului de Stat al Apărării, Robert Smith, că Moldova şi Ţara Românească erau ,,deja alipite” Rusiei, Poarta fiind ,,pregătită” pentru aceste cesiuni116.

La 16 august 1810, la Petersburg nu exista nici un dubiu privind înfrângerea otomanilor, cu toate că nu avusese loc o confruntare militară decisivă117. Poziţiile armatei turceşti erau puternice şi, dacă s-ar fi înregistrat, victoria ruşilor ar fi fost scump plătită118.

Din Viena, ministrul rus Şuvalov sugera Curţii de la Petersburg, la 20 august/1 septembrie 1810, să încerce atragerea Austriei în problema succesiunii otomane. Dacă ar fi primit garanţii că va stăpâni Serbia, Austria ar fi acceptat, credea Şuvalov, ca teritoriile achiziţionate de Rusia până atunci, inclusiv Principatele, să nu facă obiect de partaj119. La 25 august/6 septembrie 1810, ţarul Alexandru I a fost avertizat de consilierul economic N.S. Mordvinov că Rusia nu avea nevoie de anexarea

nu au avut curajul să-i expulzeze din Principate nici pe consulul austriac, nici pe cel francez au recurs, în schimb, la o altă metodă, pentru a le face inutilă prezenţa şi a-i determina să ceară singuri autorităţilor competente rechemarea lor din posturi, pentru ca astfel Rusia să poată dovedi că Principatele încetaseră de a mai avea raporturi juridice cu Poarta Otomană: este vorba de scoaterea supuşilor austrieci şi francezi de sub jurisdicţia consulilor lor şi asimilarea acestora cu regimul juridic al autohtonilor…În schimb, (pentru Rusia – n.L.S.)…raporturile juridice româno-otomane au constituit domeniul în care a intervenit cu succes, reuşind să le afecteze în aşa măsură, încât a creat premisele anexării unei părţi a teritoriului lor şi ale desprinderii, treptate, a Principatelor Române din sistemul politic otoman” (cf., Veniamin Ciobanu, Statutul juridic al Principatelor Române în viziunea diplomaţiilor, p. 226-227). 114 Cf., Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, Vol. XVI, Corespondenţă diplomatică şi

rapoarte consulare franceze (1603-1824). Publicate după copiile Academiei Române, de Nerva Hodoş, Bucureşti, 1912, p. 856. La 25 iunie 1810, din Petersburg, ministrul S.U.A. John Quincy Adams scria secretarului Departamentului de Stat: „The Turkish War at present engages the principal attention of the Government. An Army of the more than eighty thousand men, commanded by General Kamensky, the Succesor of Prince Bagration is opposed by Turkish force of equal or superior numbers, under the Grand Vizir. Since the commencement of the campaign, in April, the Russians have successively taken the places of Mangala, Cavarna, Bazargik and Silistra. A Te Deum was sung at the Imperial Chapel last Friday, the 22nd: insth. on account of these successes, wich are expected soon to be succeeded by a decisive victory over the army of the grand Vizir ” (cf., Paul Cernovodeanu, American diplomatic dispatches of the 1806-1812 russo-turkish war an don

Bessarabia’s rapture, în Revue Roumaine d’Histoire, T. XXXVII, Janvier-Juin, 1-2, 1998, p. 27-28). 115 Paul Cernovodeanu, op.cit., p. 28. 116 Ibidem. 117 Ibidem. 118 Ibidem. După părerea ministrului S.U.A., „the hopes of an immediate Peace with Turkey, are not so sanguine as the were immediately after the surrender of Silistria and there is great probability that neither France nor Austria is at present very earnest for its conclusion. Indeed upon information in France that the first propositions offered by General Kamensky to the Turks, included no demand that the Porte should accede to the Continental System, it has perhaps been intimated in a delicate manner by France to Russia, that it will be necessary to make it an essential article of the Negociation” (cf., Ibidem, p. 28-29). 119 Cf., V.P.R., T. V, p. 496-497.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Principatelor, din moment ce aceasta ar ,,ridica” Austria şi Turcia contra ei120. Starea de război dintre Rusia şi Poartă prelungindu-se, marele vizir primea zilnic întăriri121. Sultanul proclamase mobilizarea generală, pentru a avea suficiente trupe disponibile122. La sfârşitul lunii septembrie 1810, în pofida superiorităţii militare de care dispunea, ţarul ,,is however extremely desirous of peace and couriers were dispatched to Paris on the twenty fourth Inst. with a formal request for the mediation of France to accomplish it”123. Iată ce l-a făcut pe ministrul John Q. Adams să creadă că influenţa Franţei nu era în nici un fel diminuată124.

În luna octombrie 1810, ministrul rus de externe, Rumianţev, insista să obţină o recunoaştere formală din partea Curţii de la Viena pentru anexarea Principatelor125, în timp ce generalul Kamenski informa pe turci că graniţa Rusiei pe Dunăre era o condiţie sine qua non a păcii126. Diplomaţia rusă dorea mediaţia Austriei, cu preţul renunţării la Oltenia, în favoarea mediatorului127. John Q. Adams îl informa pe Robert Smith, la 12 octombrie 1810, despre întrevederea pe care a avut-o, la 7 octombrie, cu contele Rumianţev128. Ultimul era satisfăcut de sosirea unui curier al armatei turceşti, pentru a preda două cetăţi, Rusciuk şi Giurgiu129. Departamentul de Stat al S.U.A. era prevenit, încă de la 6 octombrie 1810, despre aparenta încheiere a campaniei militare ruseşti la Dunăre şi stabilizarea trupelor Rusiei în cantonamentul de iarnă130.

Italinski, fost ministru al Rusiei la Istanbul, ,,is appointed to proceed to the head quarters of the Army for the purpose of commencing negotiations for Peace”131. La începutul lunii decembrie a anului 1810, între 5 şi 7 decembrie, perioadă în care Italinski s-a aflat în Iaşi, circula tot mai insistent zvonul că graniţa ruso-otomană ar fi urmat să se fixeze pe Prut132. Diplomatul rus a ajuns la Bucureşti la mijlocul lunii decembrie. El a exprimat compasiunea pentru „starea deplorabilă” a Moldovei, care „trebuia abandonată soartei sale nenorocite”133. Respectiva afirmaţie a fost interpretată ca un indiciu că Rusia intenţiona să renunţe, total sau parţial, la Principate134, în condiţiile în care unii dintre apropiaţii ţarului erau îngrijoraţi de spectrul unei confruntări militare cu Franţa135. Iată de ce la 5 ianuarie 1811, ţarul a

120 Cf., Loc.cit., p. 501. 121 Paul Cernovodeanu, op.cit., p. 26. 122 Ibidem. 123 Ibidem, p. 29. 124 Ibidem. 125 V.P.R., T. V, p. 557. 126 L. Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821), p. 204. 127 Ibidem. 128 Paul Cernovodeanu, op.cit., p. 29. 129 Ibidem. 130 Ibidem, p. 30. 131 Ibidem. 132 Cf., Hurmuzaki, Documente, Vol. XVI, p. 883. 133 L. Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821), p. 205. 134 Cf., Hurmuzaki, Documente, Vol. XVI, p. 884. 135 G.L. Arş, I. Capodistria i greceskoe naţionalino-osvoboditelinoe dvijenie 1801-1822 gg., Moskva, 1976, p. 23. Din Smyrna, proconsulul nord-american Robert Wilkinson consemna, la 29 decembrie 1810: „The reports

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

ordonat lui Kamenski să se limiteze la apărarea malului stâng al Dunării. De pe frontul dunărean urmau să fie mutate 5 din cele 9 divizii ruse. Acestea trebuiau să fie trimise în zona Nistrului, pentru a întări graniţa de vest a Imperiului.

Cât despre încheierea păcii cu otomanii, Alexandru I nu accepta ,,alt hotar decât Dunărea”136. În acel moment Rusia avea controlul asupra Principatelor şi a tuturor cetăţilor de la Dunăre137, situaţie în care diplomaţia rusă respingea categoric propunerea marelui vizir de menţinere a hotarului pe râul Nistru138. În replică, după tratative care au avut loc la Şumla, între Iopsif Fonton, marele vizir şi dragomanul Dimitrie Moruzi, partea otomană a concluzionat că ţarul probabil nu dorea încheierea păcii, susţinând fixarea graniţei dintre cele două imperii la Dunăre. Sultanul nu ar fi admis sub nici o formă asemenea variantă139. Dragomanul Moruzi l-a atenţionat pe Fonton că încheierea păcii ar fi fost facilitată de moderarea pretenţiilor teritoriale ale Rusiei în Caucaz, iar în cazul Principatelor, Ţara Românească ar fi trebuit retrocedată Porţii. Situaţia Moldovei, considerată ,, stat de barieră”, urma să fie decisă după alte negocieri140. Diplomaţia rusă nu şi-a schimbat atitudinea.

Fonton a fost retrimis la Şumla, la 7/19 mai 1811, cu o scrisoare din partea lui M. I. Kutuzov, noul comandant şef al efectivelor militare ruse din Principate. Marelui vizir i se cerea să trimită un delegat pentru a negocia cu Italinski la Bucureşti. În timpul tratativelor, marele dragoman al Porţii Otomane Dimitrie Moruzi a reluat propunerea transformării Moldovei într-un ,,stat barieră” între cele două imperii141. Abdulhamid efendi, împuternicitul marelui vizir, a început noua rundă de tratative la 23 mai/6 iunie, la Bucureşti, având ca partener pe Iosif Fonton. Acesta a propus, pentru evitarea unei noi sincope, să se încerce rezolvarea dezacordurilor printr-o ,,cale de mijloc”142. Intenţiile părţii ruse erau de a clarifica, ,,prieteneşte şi în taină”143, poziţiile părţilor beligerante şi de a reglementa preliminariile păcii. Italinski, desemnat oficial la 6 iunie 1811 conducătorul delegaţiei ruse la negocierile de la Bucureşti, a fost atenţionat de Abdulhamid efendi că misiunea sa era doar să ,,restabilească

concerning Peace between Russia and this Country are very contradictory it is now some time that there have been no sort of Battles between the two armys; many of the Turks have returned to the their homes, and the Grand Vizir at Shumlas has only about twenty thousand men with him – many of the Russian troops have also quitted the Provinces of Moldavia and Valachia, said, to reinforce their Army in Poland” (cf. Paul Cernovodeanu, op.cit., p. 26). 136 Vneşniaia politika Rossii XIX i naciala XX veka. Dokumentî rosiiskogo ministerstva inostrannîh del, Gosudarstvennoe izdatelistvo Politiceskoi literaturî, Seria I, 1801-1815 gg., T. VI, Moskva, 1962, p. 10. 137 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 109. 138 Ibidem. 139 Ibidem. 140 Cf. V.P.R., T. VI, p. 693. ,, Moruzi afirma că Anglia era gata să propună Curţii imperiale ruse compensări în America şi India, în schimbul refuzului (probabil restituirii, retrocedării – n. L.S.) ei de la Ţara Românească şi Moldova. Totodată Fonton a conchis, din spusele lui Moruzi, că Austria şi Franţa… nu doreau cedarea Ţării Româneşti şi Moldovei Rusiei ” (cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 110). 141 Cf. V.P.R., T. VI, p. 697-698. 142 Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 274. 143 Ibidem, p. 273.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

vechiul hotar”144. Italinski a decis să comunice Curţii de la Petersburg poziţia reprezentantului otoman, în timp ce acesta a cerut marelui vizir să rămână 30 de zile la Bucureşti, aşteptând răspunsul145.

Kutuzov a primit ordin să întrerupă negocierile. El a declarat lui Abdulhamid efendi că Principatele, ocupate de Rusia, puteau să-i revină Porţii ,,numai cu ajutorul armelor”146. Într-o scrisoare secretă, adresată lui Kutuzov de ministrul de externe al Rusiei, N. P. Rumianţev, acesta sugera, la 6/18 iunie 1811, să se solicite reprezentanţilor Porţii cedarea Moldovei, până la Siret. Pentru a doua parte a Moldovei şi pentru Ţara Românească Imperiul Otoman ar fi trebuit să plătească Rusiei ,,măcar 20 milioane de piaştri”147. N. P. Rumianţev accentua că ,,hotarul pe Siret era recunoscut de Majestatea Sa ca cel mai bun lucru pentru Rusia”148. Era evidentă intenţia Curţii de la Petersburg de a include în structurile Rusiei teritoriul dintre Nistru şi Siret. Ceea ce ar fi rămas din teritoriul Principatelor urma să devină ,,piese de schimb” în diverse combinaţii politice ale Rusiei, prin care aceasta urmărea influenţarea şi atragerea Cabinetului de la Viena149.

Oficial, Curtea de la Petersburg a promovat faţă de Poartă o politică de expectativă, sperând ca şi contextul internaţional să determine diplomaţia otomană să accepte într-o proporţie satisfăcătoare pretenţiile teritoriale ale Rusiei150.

Dar speranţele diplomaţiei ruse într-o evoluţie a raporturilor politice internaţionale favorabile planurilor sale anexioniste erau departe de a se împlini. Din capitala Franţei, A.I. Cernîşev, trimis cu misiune specială de informare, avertiza că războiul cu Franţa era de neînlăturat şi sugera cercurilor conducătoare ruse să încheie pace cu otomanii cât mai curând151. Kurakin, ministrul Rusiei la Paris, considera periculoasă iluzia unei extinderi teritoriale până la Dunăre. El recomanda ministrului de externe al Rusiei să amâne, pentru moment, anexarea Principatelor şi să încheie cât mai repede pacea cu Imperiul Otoman. Astfel, considera Kurakin, toate eforturile Rusiei se concentrau pentru contracararea pericolului inevitabilului război cu Franţa152. Pentru a se încheia pacea cu otomanii, ministrul rus propunea ca Rusia să se limiteze la varianta independenţei Serbiei şi a Principatelor, sub garanţia Rusiei, Austriei şi Turciei153. Diplomaţia rusă era la curent cu faptul că, dacă Austria ar fi

144 Ibidem, p. 276. 145 Cf., Ibidem, p. 279. 146 V.P.R., T. VI, p. 131. 147 Loc.cit., p. 129. 148 Loc.cit. 149 Cf., Loc.cit. ,, Existenţa acestei idei o confirmă conţinutul corespondenţei dintre ţar şi prinţul Adam Czartoryski din februarie-mai 1811. În schimbul prieteniei şi alianţei, precum şi pentru renunţul la Galiţia, Alexandru I preconiza să-i ofere Austriei Ţara Românească şi Moldova dintre Carpaţi şi Siret. Cu condiţia ca să fie încorporate la Rusia teritoriul dintre Nistru şi Siret, Galiţia şi ducatul Varşoviei. Cabinetul de la Viena a refuzat să accepte această propunere ” (cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 113). 150 Cf., Ibidem, p. 114. 151 Cf., V.P.R., T. VI, p. 171. 152 Cf., Loc.cit., p. 145. 153 Cf., Loc.cit., p. 61. ,,Adeptul încheierii tratatului de pace (cu otomanii – n. L.S.) era şi trimisul Rusiei la Viena, Stackelberg. În depeşa de la 27 ianuarie/8 februarie 1811 dânsul scria lui Rumianţev: «orice reţinere este o povară

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

intrat în război, alături de Franţa, împotriva Rusiei, motivaţia certă ar fi fost să împiedice anexarea Principatelor de către Rusia154. Însărcinatul cu afaceri al Franţei la Istanbul primise la 27 aprilie 1811 instrucţiuni din partea lui Napoleon să sugereze discret otomanilor că Franţa, în cazul unui război cu Rusia, garanta Porţii Principatele şi promitea ajutor militar pentru recuperarea Crimeii155.

Curtea imperială de la Petersburg, ameninţată de un război cu Franţa, era obligată să încheie pace cu Imperiul Otoman, pentru a-şi asigura securitatea frontierei de sud-vest. Ministrul de externe al Rusiei a ordonat generalului Kutuzov, la 30 septembrie/12 octombrie 1811, să înceapă imediat tratative cu otomanii. Partea rusă trebuia să insiste pentru obţinerea Moldovei şi a Basarabiei. În cazul în care otomanii nu ar fi acceptat, pretenţiile Rusiei trebuiau să se limiteze la fixarea graniţei pe râul Siret. Ţara Românească urma să fie retrocedată Porţii, în schimbul unei compensaţii băneşti. În Principat urma să fie instalată o administraţie independentă sau să fie restabilit domnul dinaintea începerii războiului, cele două imperii garantând stabilitatea internă. În ceea ce privea situaţia din Caucaz, partea rusă trebuia să propună păstrarea poziţiilor ocupate de cele două imperii, din acel moment156.

Situaţia militară defavorabilă Porţii, încercuirea celei mai mari părţi a armatei otomane pe malul stâng al Dunării, ocuparea de către trupele ruse a taberei marelui vizir, refugiat la Rusciuk, au determinat pe otomani să treacă la ,,aranjarea păcii”157.

Marele vizir a solicitat generalului Kutuzov, prin depeşa din data de 2/14 octombrie 1811, să se încheie armistiţiu şi să înceapă negocierile pentru încheierea păcii. Kutuzov a refuzat, motivând că Poarta nu a precizat condiţiile încheierii păcii, ceea ce nu permitea semnarea armistiţiului. Punctul de referinţă al condiţiilor preliminarii era chestiunea hotarului european dintre cele două imperii158. Marele vizir nu avea împuternicire să accepte altă variantă decât menţinerea vechiului hotar. El a adresat lui Kutuzov, la 7/19 octombrie 1811, o scrisoare în care, pentru normalizarea situaţiei era gata să-şi asume răspunderea cedării Hotinului şi a teritoriului înconjurător sau de a plăti Rusiei, ,,într-un fel potrivit”159, despăgubiri de război. În replică, generalul Kutuzov a cerut marelui vizir să propună o frontieră convenabilă, ,,un fluviu care să merite să fie hotar”160. Această formulă ambiguă se putea referi la Dunăre, dar şi la râul Milcov, care era hotarul natural dintre Moldova şi Ţara Românească. Partea rusă voia să determine limita de cedare teritorială a Porţii. Răspunsul marelui vizir Ahmed paşa , trimis prin intermediul lui Hadji-Esad efendi, conţinea propunerea de cedare a teritoriului dintre ,,râuleţele Cunduc şi Bîc, cu trecerea la Rusia a Hotinului, Benderului (Tighinei), Akkermanului (Cetăţii Albe) şi

periculoasă pe cântarul viitorului»”, (cf. Loc.cit., p. 43). 154 Cf., Loc.cit., p. 698. 155 Cf., A. L. Kasso, Rossiia na Dunae i obrazovanie Bessarabskoi oblasti, Moskva, 1913, p. 96. 156 Cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 117. 157 Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 288. 158 Cf., I. Jarcuţki, Vl. Mischevca, op.cit., p. 118. 159 Cf., Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. cit., p. 284. 160 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 118.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Căuşenilor, adică o parte a raialelor Basarabiei, sau să fie hotar râul Nistru”161. Kutuzov nu a acceptat propunerile. El a cerut stabilirea frontierei ruso-otomane pe hotarul natural, adică râul Milcov, dintre Moldova şi Ţara Românească, extinderea privilegiilor Ţării Româneşti şi garantarea lor de către Rusia şi Imperiul Otoman, garantarea siguranţei Serbiei, iar în Caucaz recunoaşterea teritoriilor ocupate de Rusia. Acceptarea acestor condiţii ar fi dus la încheierea imediată a păcii, cel puţin aşa susţinea generalul rus162.

Kutuzov era hotărât să insiste până la epuizarea tuturor posibilităţilor de a obliga pe marele vizir să accepte cedarea integrală a Moldovei. Într-o scrisoare adresată ministrului de externe al Rusiei, Rumianţev, la 10/22 octombrie 1811, generalul considera că stabilirea hotarului ruso-otoman pe Siret era obstrucţionată de fanarioţii care aveau o mare influenţă la Istanbul. Aceştia nu doreau să piardă Moldova, integral sau parţial, deoarece scopul lor era „dobândirea titlului de domnitor în unul din cele două Principate”163. Kutuzov intuia că marele vizir va propune stabilirea hotarului dintre cele două imperii pe râul Prut164.

Delegaţia otomană care trebuia să negocieze cu partea rusă la Giurgiu era formată din Müftüzade Ibrahim Selim efendi, Seyyid Mehmed Said Galib efendi, Abdulhamid efendi, Keter efendi, Nezib efendi şi Dimitrie Moruzi, primul dragoman al Porţii. Delegaţia rusă, a cărei activitate era supervizată de generalul Kutuzov, avea în componenţă pe Italinski, generalul maior Sabaneev şi Fonton165.

Delegaţii Porţii nu posedau împuterniciri din partea sultanului. În aşteptarea lor, negocierile au început. Printre problemele cele mai sensibile erau fixarea frontierei în Delta Dunării, pe canalul Sf. Gheorghe, compensaţia bănească cerută de Rusia Porţii, pentru Moldova de peste Siret şi Ţara Românească, problemele teritoriale din Caucaz şi situaţia cetăţii Belgrad. Kutuzov, pentru a detensiona situaţia, a solicitat Curţii de la Petersburg renunţarea la compensaţia bănească pentru Ţara Românească şi partea Moldovei de peste Siret166. Ministrul rus de externe N. P. Rumianţev şi-a dat acordul, la 26 octombrie/7 noiembrie 1811, insistând pentru stabilirea frontierei pe Siret şi clarificarea situaţiei Ţării Româneşti, unde trebuia menţinută influenţa Rusiei167.

În timpul primei runde a tratativelor de la Giurgiu, la 19 octombrie/1 noiembrie 1811 partea rusă a cerut ca Rusia să încorporeze Moldova şi ,,întreg Bugeacul, care se numeşte Basarabia şi se afla înlăuntrul Moldovei”168. Graniţa dintre cele două imperii urma, conform propunerii ruşilor, să se fixeze la hotarul dintre cele două Principate şi pe canalul Sf. Gheorghe, de la Dunăre169. Delegaţia otomană a respins

161 Ibidem, p. 119. 162 Ibidem. 163 Cf., Ibidem, p. 120. 164 Cf., Ibidem. 165 Cf. I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 121. 166 Cf. V.P.R., T. VI, p. 211. 167 Cf. Loc.cit., p. 216. 168 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 122. 169 Cf., Ibidem.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

propunerea, reamintind că se ajunsese la o înţelegere privind hotarul pe Siret. Negociatorii ruşi au insistat asupra stabilirii hotarului pe râul Milcov, acesta fiind tradiţional şi, din această cauză, se vor evita orice fel de probleme la delimitare170. Prima şedinţă s-a încheiat fără nici un rezultat.

La 20 octombrie/2 noiembrie 1811 a început a doua şedinţă a conferinţei, cu declaraţia părţii ruse privind stabilirea hotarului pe Siret. Pentru hotarul din Delta Dunării, ruşii au propus fixarea acestuia pe braţul Sf. Gheorghe. Rusia, în acel caz, urma să anexeze braţele Chilia şi Sulina, cu toate insulele dintre ele, ceea ce i-ar fi asigurat controlul deplin asupra navigaţiei pe Dunăre. În acelaşi timp s-ar fi redus enorm traficul comercial dintre Imperiul Otoman şi posesiunile lui europene171.

Delegaţia otomană a venit cu contrapropunerea de a se stabili noua graniţă, de la locul în care Siretul se vărsa în Dunăre până la braţul Chilia, care urma să devină comun pentru ambele imperii. Pentru că tratativele intraseră în impas, au fost trimişi Dimitrie Moruzi şi A. Fonton la Kutuzov, pentru a se ajunge la o înţelegere172. Kutuzov a propus stabilirea frontierei pe braţul Sulina, partea sa dreaptă revenind Porţii, cea stângă Rusiei, iar ,,de la Siret în jos, hotarul adevărat va fi cursul Dunării-Mare”173.

La 22 octombrie/4 noiembrie 1811 au început lucrările celei de-a treia şedinţe ruso-otomane. S-au discutat condiţiile în care cetăţile Brăila, Giurgiu, ş.a. urmau a fi retrocedate Imperiului Otoman. Delegaţia turcă a reluat problema navigaţiei pe Dunăre, insistând ca navele militare şi comerciale ruse să circule liber doar până la confluenţa Siretului cu Dunărea, ,,iar mai sus pe Dunăre să se permită numai circulaţia comercială”174. Propunerea a fost respinsă de partea rusă.

O problemă controversată a constituit-o situaţia Ţării Româneşti şi a unei părţi a Moldovei, zone care urmau să fie restituite Imperiului Otoman. La 23 octombrie/5 noiembrie 1811 delegaţia rusă a prezentat un proiect al unui articol special în această privinţă. Pentru început, se cerea recunoaşterea, reînnoirea şi confirmarea de către Poartă a clauzelor avantajoase pentru Principate şi domnii acestora, fixate de la tratatul de pace de la Küciuk-Kainargi până în anul 1806. Provinciile restituite urmau ca timp de 4 ani să fie scutite de orice impozit. Locuitorii care doreau să emigreze aveau la dispoziţie 3 ani pentru a-şi pune în ordine afacerile. Pământurile din jurul cetăţilor Brăila, Giurgiu şi Turnu, uzurpate de la boieri şi mănăstiri, urmau să fie restituite proprietarilor. După livrările necesare Porţii, provinciile restituite urmau să beneficieze de libertate comercială, cu plăţi în numerar şi la preţul pieţii. Domnia a fost fixată la 7 ani, iar domnii trebuiau să fie acceptaţi şi de Rusia. După expirarea mandatului, aveau dreptul să rămână în ţară ca persoane particulare, fără a mai fi

170 Cf., Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 293. 171 Cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 123. 172 Cf., Ibidem, p. 124. 173 Cf. Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 298. ,,Dând apoi de înţeles că această concesie el a efectuat-o fără permisiunea guvernului rus, Kutuzov a cerut ca în mod excepţional Rusiei să-i fie cedată insula din faţa Galaţiului. Împuterniciţii turci au «socotit potrivită această formulă» şi ea a fost acceptată” (cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 124). 174 Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 300.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

numiţi domni. Fiecare din cele două Principate avea dreptul să fie reprezentat la Istanbul de

doi agenţi, numiţi de domn. Mandatul lor era de un an şi urmau să beneficieze de prevederile dreptului public internaţional. Cei doi agenţi aveau şi sarcina de a livra anual la Istanbul obligaţiile care reveneau Principatelor faţă de Imperiul Otoman175.

Delegaţia otomană a replicat, propunând două variante de rezolvare a problemei privilegiilor Principatelor. Una era reînnoirea formală a clauzelor tratatelor vechi, alta era elaborarea unor prevederi speciale pentru partea Moldovei care urma să intre în componenţa Rusiei. Delegaţii otomani au cerut renunţarea la acceptul Rusiei pentru domnii numiţi de sultan în Principate, deoarece reprezenta ,,o formulă de amestec în treburile interne ale sultanului”176. Era normal protestul delegaţilor otomani, cum la fel de normală era şi intenţia Rusiei de a nu accepta domni cu orientare antirusă. Soluţia desemnării unor domni neutri, „doritori de bine”, părea singura care să liniştească ambele părţi177.

La întrevederea din data de 24 octombrie/6 noiembrie 1811 s-a discutat prioritar despre condiţiile retrocedării Ţării Româneşti şi Moldovei de peste Siret Imperiului Otoman178. Partea turcă a încercat să impună un element nou în cadrul negocierilor, principiul „reciprocităţii”179 în formularea şi acceptarea unora dintre condiţii, deoarece tratatul implica în egală măsură interesele celor două imperii. Problema restituirii către foştii proprietari a pământurilor din jurul cetăţilor Brăila, Giurgiu şi Turnu nu a fost soluţionată, urmând a se analiza fiecare caz, temeinic, „spre a se pune la rânduială”180.

Noi controverse a provocat paragraful care prevedea propunerea Rusiei privind obţinerea libertăţii locuitorilor Principatelor pentru comerţul cu produse alimentare, „după achitarea zaherelelor, oferite Porţii Otomane”181.

Delegaţia otomană a obiectat că varianta propusă de partea rusă era „păgubitoare”, întrucât contravenea „articolului despre interdicţii, una dintre regulile administrative de bază ale Înaltului Devlet”182. Împuterniciţii otomani au refuzat să

175 Cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 126-127. 176 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 129. 177 Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 302. 178 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 131. 179 Ibidem, p. 133. 180 Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 310. 181 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 134. „... delegaţia rusă a insistat în special la fixarea libertăţii depline a locuitorilor în comerţ, deoarece după îndeplinirea cerinţelor sultanului «domnii şi boierii vin cu alte născociri. De aceea se va confirma ca ei să nu pricinuiască pagube sărmanilor, în folosul lor propriu, deoarece se ştie că, uneori, după predarea tuturor lucrurilor cerute de Înaltul Devlet, unii domni şi boieri, zicând că a venit o nouă cerere din partea Înaltului Devlet, împiedică negoţul locuitorilor şi strâng cu preţuri mici produsele lor, iar după aceea, acaparându-le, le vând ei înşişi afară şi obţin câştiguri mari, pricinuind prin aceasta pagube sărmanilor»” (cf., Ibidem). 182 Delegaţia rusă nu a cedat, susţinând că „în chestiunea aceasta, a interdicţiilor, de care s-a spus, nu sunt incluse Ţara Românească şi Moldova... acestea fiind din trecut şi până acum separate de Cancelarie, fiind oprită călcarea lor cu piciorul şi date fiind privilegiile lor vechi, pentru ele nu există interdicţii” (cf., Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 312).

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

accepte propunerea părţii ruse, invocând şi motivul „contrazicerii acestei clauze cu conţinutul tratatelor ruso-turce precedente”183.

Negociatorii ruşi au invocat că situaţia militară impunea restituirea Ţării Româneşti şi a Moldovei din dreapta Siretului într-o formă condiţionată, conform „dreptului obţinut prin război”184.

Problema alegerii şi numirii domnilor în Principate a provocat, încă o dată, discuţii contradictorii. Rusia vroia ca domnii să fie promotorii intereselor sale, ceea ce a determinat Imperiul Otoman la invocarea singurei posibilităţi de a se eschiva, susţinând că desemnarea domnilor în Principate era o problemă de politică internă, care nu trebuia negociată cu Rusia185. Aceasta a propus ca sultanul să nu mai admită demisia domnilor, deoarece aceasta ducea la înlocuirea acestora, situaţie provocată de uneltirile pretendenţilor la scaunele domneşti186. A fost suspendată şi propunerea rusă ca domnii, după mazilirea sau expirarea celor 7 ani de domnie, să rămână în Principate187.

Şedinţa din data de 26 octombrie/ 8 noiembrie 1811 a readus în dezbatere aspectul privilegiilor care se refereau la Moldova Mică şi Ţara Românească. În cele din urmă, s-a ajuns la formula reînnoirii privilegiilor prevăzute în tratatele anterioare188.

Marele vizir Ahmed paşa, informat probabil despre agravarea relaţiilor ruso-franceze, a propus Rusiei o schimbare a condiţiilor de bază ale tratatului. Rusia urma să primească 15 milioane de piaştri ca reparaţii de război, iar în cazul unui conflict armat ruso-francez 40.000 de cavalerişti otomani urmau să lupte alături de trupele ţarului189. Dacă Franţa ar fi atacat Imperiul Otoman, Rusia ar fi urmat, în varianta propusă de Ahmed paşa, să pună la dispoziţia Porţii 40.000 de infanterişti190.

La cea de-a şaptea şedinţă ordinară, care a început la 14 noiembrie 1811, s-a ajuns la înţelegerea ca graniţa ruso-otomană să fie fixată la mijlocul râului Siret191.

183 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 135. 184 Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 313. 185 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 136. 186 În cazul în care domnul, „făcându-se vinovat, locuitorii se vor jelui împotriva sa, aceasta este altceva. Atunci se va discuta între cele două împărăţii, se va stabili adevărul şi se va proceda în consecinţă” (cf., Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 313). Rusia a propus o variantă de compromis. În cazul în care domnul ar fi fost absolvit de vină, „el tot să-şi completeze cei şapte ani cu condiţia ca domnia lui să fie administrată de boieri” (cf., Ibidem, p. 314). 187 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 137. „În proiectul delegaţiei otomane a fost omisă clauza cu privire la şederea în ţară a domnitorilor după expirarea termenului cu învoirea sultanului... intenţia perseverentă a împuterniciţilor ruşi de a introduce în tratat această clauză s-a lovit de o rezistenţă nu mai puţin dură a delegaţiei otomane, care afirma că acceptarea ei va provoca în viitor neînţelegeri atât în interiorul ţării (între fostul domnitor şi cel existent şi partizanii lor), cât şi între ambele imperii (ceea ce, de fapt, voiau ruşii – n. L.S). Referitor la chestiunea dată nu s-a luat nici o decizie, iar discuţia a fost suspendată” (cf., Ibidem). 188 Reprezentanţii Rusiei şi Imperiului Otoman au căzut de acord că „dacă există regulamente înregistrate şi valabile în legătură cu cele două ţări, care să nu fi fost enumerate în această clauză, atunci şi ele, de asemenea, sunt confirmate” (cf., Ibidem). 189 Ibidem, p. 138. 190 Ibidem. 191 Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 320.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

A fost reluată dezbaterea articolului privind emigrarea locuitorilor din Principatele restituite. Problema s-a finalizat la următoarea întrevedere, când s-a acceptat emigrarea pentru „musulmani, precum şi raialele care au rămas din cauza războiului, dacă doresc”192. Partea rusă propunea ca toţi cei care aveau proprietăţi funciare şi rudenii pe teritoriul cedat „şi se află în Imperiul Otoman, să fie determinaţi să se transfere în Rusia”193.

Şedinţa din 7/19 noiembrie 1811 a marcat adoptarea a 4 articole, care se refereau la suspendarea ostilităţilor şi confirmarea tratatelor anterioare194. Marele vizir a respins, din nou, încercarea delegaţilor ruşi de a include în tratat un articol care să permită foştilor domni ai Principatelor să rămână în acestea în calitate de persoane particulare195. A urmat decizia lui Kutuzov de a suspenda convorbirile de pace, deoarece negociatorii turci nu primiseră împuternicirea sultanului196.

Pe de altă parte, marele vizir Ahmed paşa a declarat că exista posibilitatea ca sultanul să nu accepte „cedările efectuate în Europa”197.

La Istanbul însărcinatul cu afaceri al Franţei, Latour Maubourg, îl asigura pe sultan că o confruntare militară franco-rusă era iminentă. Proiectul lui Napoleon de a reface Polonia urma să includă în componenţa acesteia diferite posesiuni ale Rusiei. Astfel urma să dispară frontiera comună dintre Rusia şi Imperiul Otoman. Latour Maubourg pretindea că Imperiul Otoman va reprimi teritoriile pierdute anterior”198.

192 Ibidem, p. 321. 193 I. Jarcuţki, Vl. Mischevca, op.cit., p. 139. „... partea rusă refuza să accepte cerinţa ca supuşii otomani care au proprietate (se are în vedere proprietatea imobilă) pe teritoriul cedat să fie lăsaţi să-şi vândă proprietăţile, motivând că nu există precedente în această privinţă. La finele discuţiei, consultându-se cu Kutuzov, împuterniciţii ruşi au prezentat primele trei articole ale viitorului tratat de pace: despre confirmarea tuturor tratatelor, convenţiilor, actelor şi contractelor cu excluderea celor care vor fi modificate sau anulate; despre amnistierea şi iertarea generală a supuşilor care au participat la război împotriva suveranului său şi a patriei sale; şi despre restabilirea păcii, prieteniei şi înţelegerii reciproce” (cf., Ibidem, p. 139-140). Forma finală a articolului includea şi acceptarea de către delegaţii ruşi a „vânzării de către musulmani din teritoriile cedate a proprietăţii lor şi transferarea venitului la noile lor domicilii, precum şi supuşii otomani, rămaşi pe teritoriile cedate din cauza războiului, care urmau să plece cu avuţiile lor...” (cf., Ibidem, p. 140). 194 Ibidem. 195 Cf., Ibidem. 196 Ibidem. „Lipsa împuternicirilor, deplasarea trupelor turceşti din interiorul ţării (Ţării Româneşti – n.L.S.) spre Dunăre, după stabilirea armistiţiului, au provocat nelinişti în tabăra rusă” (cf., Ibidem, p. 141). 197 V.P.R., T. VI, p. 719. „Sultanul n-a aprobat fluviul Siret în calitate de hotar. El şi-a exprimat dorinţa ca în partea europeană a Imperiului Otoman teritoriile Galaţiului şi districtul Ismail, iar în Caucaz – Anapa, Cerchezia şi valea râului Rion să rămână în supuşenia lui. P. Fonton a declarat (la întrevederea cu D. Moruzi, în ziua de 9/21 noiembrie 1811 – n.L.S.) că M. Kutuzov nu va fi de acord cu modificarea hotarului în Europa, stabilit pe Siret, despre a cărui schimbare «nu poate fi nici vorbă». D. Moruzi a răspuns că, acceptând hotarul pe râul Prut, Rusia ar obţine toată Basarabia (partea de sud a spaţiului pruto-nistrean) până în drept cu Fălciu şi unul din malurile gârlei Chilia a Dunării, cu excepţia districtului Ismail” (cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 142). 198 Cf., V.P.R., T.VI, p. 719. „Totodată partizanii Franţei (la Istanbul – n.L.S.) presau asupra sultanului, avertizându-l că în caz de încheierea păcii ruso-turce, Napoleon va include în componenţa regatului polonez pământurile cedate de otomani Rusiei şi, posibil, va extetinde teritoriul polonez până la Dunăre” (cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 143). Napoleon promova, ca de obicei, o politică duplicitară faţă de Poarta Otomană. „La 17 decembrie 1811, într-o audienţă acordată de către Napoleon ambasadorului austriac Schwarzenberg împăratul Franţei dorea de la Austria asistenţă militară în număr de 40-50 de mii de ostaşi, promiţându-i pentru

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Negocierile ruso-otomane de la Giurgiu s-au reluat la 17/29 noiembrie 1811. Delegaţii otomani, care primiseră scrisorile de împuternicire de la sultan, au declarat că „era necesar să se renunţe la formula asupra căreia se înţeleseseră între ei efendiul nostru marele vizir şi baş-generalul”199. Ei pretindeau că au o altă „formulă” care, dacă ar fi acceptată de partea rusă, ar duce la semnarea imediată a păcii200.

Reprezentanţii Rusiei au avertizat că modificarea preliminariilor ar putea duce la suspendarea unilaterală a armistiţiului201, mai ales că ei aflaseră că sultanul nu a fost de acord cu fixarea hotarului ruso-turc pe râul Siret202. Replica otomană a venit din partea primului împuternicit al delegaţiei, Galib efendi. El a sugerat că pacea ruso-turcă se putea încheia fără o compensaţie financiară203. Negociatorii ruşi au subliniat că M. Kutuzov ordonase încetarea operaţiunilor militare „din respect pentru clauza referitoare la Siret, care fusese baza preliminariilor stabilite în corespondenţa cu măria sa marele vizir. De acum încolo nu mai avem încredere”204.

Galib efendi, pentru a dezamorsa tensiunea creată, a ordonat lui Dimitrie Moruzi să se întâlnească cu Fonton, după care urma să se stabilească o întrevedere între Galib efendi şi Italinski205.

La 18/30 noiembrie 1811, în cadrul întâlnirii cu Italinski, Galib efendi a prezentat propunerea sultanului ca pacea ruso-turcă să se încheie pe baza principiului status quo ante bellum, „cu recompensarea bănească pentru tot teritoriul ocupat, începând de la Nistru”206. Italinski a respins propunerea.

Dimitrie Moruzi a reluat discuţiile cu Iosif Fonton, pretinzând că Galib efendi interpreta în sens extins instrucţiile sultanului privind hotarul dintre cele două imperii. Sultanul, după părerea lui Dimitrie Moruzi, ar fi fost de acord să cedeze Hotinul şi Benderul, menţinând în stăpânirea lui Bugeacul, Ismailul, Chilia, cu posibilitatea renunţării la ultima207. Fonton a reiterat cerinţa lui Kutuzov de a recunoaşte hotarul pe râul Siret, altfel ar fi urmat „suspendarea asigurării cu produse alimentare a trupelor

aceasta Moldova, Ţara Românească şi Serbia, pe care el... «le priveşte ca provincii austriece», iar Dunărea o considera un fluviu austriac. Însă conform opiniei curţii imperiale habsburgice vizând această «generozitate napoleoniană», o cesiune teritorială turcă spre Austria putea fi avantajoasă numai în condiţiile unei păci ruso-turce” (cf., Ibidem); vezi, în acest sens, şi S. Columbeanu, op.cit., p. 673. 199 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 143. Delegaţii otomani au menţionat că până atunci „au fost împuterniciţii marelui vizir, care deşi «nu avea înalta sa învoire (a sultanului –.L.S.) pentru altceva în afară de hotarele vechi, ..., îşi asumase foarte multe obligaţii numai pentru înlăturarea vărsării de sânge omenesc»” (cf., Ibidem). 200 Cf., Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 325. 201 Cf., Ibidem, p. 326. 202 Cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 144. 203 Ibidem. 204 Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 327. 205 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 145. 206 Ibidem. După cum susţinea Galib efendi, sultanul era dispus să accepte, în ultimă instanţă, „stabilirea hotarului pe Prut, până la târguşorul Fălciu; de aici pe o linie dreaptă până la râul Cunduc, malul stâng al fluviului, până la lacul Sasîk şi pe malul stâng al acestuia, până la mare. Astfel cetatea Akkerman şi o parte a Basarabiei vor fi cedate Rusiei, iar cetăţile Ismail şi Chilia urmau a rămâne în posesia Porţii... Luând cunoştinţă de aceste propuneri, Kutuzov le-a respins categoric” (cf., Ibidem). 207 Ibidem, p. 146.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

turceşti încercuite”208. În timpul ultimei întruniri oficiale din cadrul negocierilor de la Giurgiu, la 21

noiembrie/2 decembrie 1811, partea otomană a repetat propunerea ca o parte a râului Prut să devină hotar între cele două imperii. Urma să se facă o delimitare „dintr-o parte potrivită”209, pentru ca cetăţile Chilia şi Ismail, „ca şi locurile ce s-ar cuveni, potrivit hărţii, până la mare, să rămână Înaltului Devlet”210. Partea rusă a refuzat orice discuţie, pe motiv că nu avea împuternicire în acest sens. Propunerea otomanilor urma să fie comunicată ţarului211.

În aşteptarea noilor instrucţiuni ale Curţii de la Petersburg, negocierile de pace de la Giurgiu au fost întrerupte. Ele urmau a fi reluate la Bucureşti. Până la reluare, la 23 noiembrie/6 decembrie 1811 Kutuzov şi Galib efendi au semnat un acord privind predarea trupelor turceşti încercuite212.

Noile dispoziţii ale ţarului privind tratativele de pace ruso-turce au fost formulate pornind de la nemulţumirile Rusiei faţă de aşa-zisa „lipsă de fermitate”213, de care dăduse dovadă Kutuzov. Se adăugau dorinţa Rusiei de a obţine noi teritorii în detrimentul Imperiului Otoman şi evoluţia, nefavorabilă intereselor Rusiei, a situaţiei politice din Europa.

Într-un raport adresat ţarului, la 22 decembrie 1811, Kutuzov îşi justifica „lipsa de fermitate” prin încercarea lui de a respecta indicaţiile cancelarului N.P. Rumianţev214.

Negocierile de pace s-au reluat la Bucureşti, la 31 decembrie 1811/12 ianuarie 1812. Italinski a făcut referiri la noile instrucţiuni ale ţarului. Acesta dorea fixarea hotarului european ruso-turc pe râul Siret215.

Delegaţii otomani au declarat că acceptau doar varianta propusă de Galib efendi la Giurgiu216. La finalul întrevederii, ei au declarat că vor solicita noi

208 V.P.R., T. VI, p. 721. 209 Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 328. 210 Ibidem. 211 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 147. „Deci devenise clar: prima etapă a tratativelor ruso-turce de pace a eşuat, iar rezultatele au fost abrogate, deoarece revenirea din nou la discutarea iniţială a hotarului în partea europeană (Siret sau Prut) era considerată de ruşi ca fiind «contrară prieteniei»; însuşi M. Kutuzov, fiind «destul de surprins», a rămas «foarte mâhnit»” (cf., Ibidem). 212 Ibidem. „... trupele otomane, aflate pe malul stâng al Dunării, împreună cu tot avutul, artilerie şi muniţii urmau să fie transferate la Giurgiu, Slobozia, Malca, Parapan şi alte localităţi, iar trupele ruse aflate în regiunea localităţii Rusciuk – transferate pe malul stâng al Dunării” (cf., Ibidem). Ţarul Alexandru I a ordonat lui Kutuzov ca, în cazul în care otomanii refuzau să accepte condiţiile Rusiei, să declare împuterniciţilor otomani că armata lor este considerată „complet prizonieră de război (conform acordului din 23 noiembrie/6 decembrie 1811 trupele otomane erau considerate ca «oaspeţi», cazate şi asigurate cu mijloace de subzistenţă până la încheierea păcii – n. L.S.) şi urma să fie transferată în interiorul Rusiei, iar tratatul de pace să fie semnat numai pe baza condiţiilor cerute de ţar” (cf., Ibidem, p. 148). 213 Ibidem. 214 Ibidem. Într-o depeşă datată 26 octombrie/8 noiembrie 1811, cancelarul N.P. Rumianţev îi scria lui Kutuzov: „Eu trebuie să vă confirm că scopul principal al majestăţii sale este ca să nu fie întrerupte negocierile de pace, ca ele să se soldeze cât mai curând posibil cu pace” (cf., Ibidem, p. 149). 215 Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 331. 216 Ibidem. După refuzul părţii otomane de a accepta condiţiile Rusiei, ţarul Alexandru I recomanda lui Kutuzov

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

instrucţiuni din partea marelui vizir şi a sultanului. Urmarea a fost că la 1/13 ianuarie 1812 Kutuzov a comunicat lui Ahmed paşa, într-o scrisoare particulară, că armistiţiul ruso-turc a fost suspendat şi tratativele de pace întrerupte217.

Soarta negocierilor era dependentă, însă, de evoluţia situaţiei politice în Europa, în special de cea a raporturilor ruso-franceze. Complicarea situaţiei de pe Continent în defavoarea Rusiei impunea acesteia încheierea păcii cu Imperiul Otoman. Kutuzov, care nu considera că reînceperea operaţiunilor militare pe timp de iarnă ar fi avantajat Rusia, a luat decizia să promoveze oficial o tactică de expectativă, combinată cu o intensă activitate a diplomaţiei secrete218. În luna februarie 1812 însărcinatul cu afaceri al Porţii Otomane la Viena, Mavrogheni, îşi informa superiorii că războiul franco-rus era inevitabil, că trupele franceze se deplasau, deja, spre Rin219.

Reacţia Rusiei a fost promptă. Diplomaţii ruşi au apelat la serviciile lui Manuc-bei. Acestuia i s-a cerut să-l contacteze pe Galib efendi şi să-i descrie urmările războiului pentru Imperiul Otoman220. Un rol aparte în determinarea poziţiei Imperiului Otoman l-au avut şi demersurile prin care Napoleon a încercat să liniştească Rusia. Astfel, la 5/17 martie 1812 colonelul Cernâşev aducea de la Paris o scrisoare confidenţială a lui Napoleon către ţar. În scrisoare se insista asupra necesităţii menţinerii „legăturilor strânse”221, între Franţa şi Rusia. Prin intermediul ambasadorului francez la Petersburg şi a colonelului Cernîşev, Napoleon a făcut un nou demers diplomatic. El a propus restabilirea Convenţiei de la Erfurt, al cărui articol 5 prevedea încorporarea Finlandei, Moldovei şi a Ţării Româneşti de către Rusia. Acceptarea acestei propuneri de Curtea de la Petersburg ar fi anulat „războiul distrugător”222. Asemenea demersuri diplomatice din ajunul campaniei lui Napoleon în Rusia au influenţat poziţia negociatorilor otomani la Bucureşti.

La 28 februarie/ 11 martie 1812 Galib efendi a remis generalului Kutuzov

„să anuleze armistiţiul” (cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 149). Negociatorii otomani au argumentat că articolul referitor la graniţa pe Siret „fusese inclus în corespondenţa dintre Ahmed paşa şi Kutuzov şi «ele, având aspect consultativ, nu au căpătat caracter de convenţie, care să fi fost încheiată şi semnată»” (cf., Ibidem, p. 149-150). 217 V.P.R., T. VI, p. 257-258. 218 „Diplomaţia rusă, agenţii Rusiei au desfăşurat în această direcţie o luptă neafişată, de amploare. La diferite întruniri particulare ei expuneau diverse alternative ale evoluţiei situaţiei în Europa, insuflau turcilor gândul că, consecinţele ei vor fi dezavantajoase pentru Imperiul Otoman, dacă el nu va încheia pacea cu Rusia” (cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 151). 219 Ibidem. 220 „... în caz de război al Franţei şi al aliatului ei Austria împotriva Rusiei, armata rusă în lupte defensive se va retrage din Principate, care imediat vor fi ocupate de trupele austriece şi franceze. E puţin probabil ca aceste Principate, fiind ocupate, să fie cedate ulterior Porţii Otomane... E firesc ca Napoleon, invitând-o pe Austria în calitate de aliat, i-ar fi propus răscumpărare... O astfel de remunerare poate fi efectuată doar din contul Imperiului Otoman. În aşa situaţie e posibil că Turcia va pierde tot teritoriul până la munţii Balcani, inclusiv Serbia, Bulgaria, Ţara Românească, Moldova (cf., Ibidem). Poarta avea, după părerea diplomaţiei ruse, două variante: „va accepta războiul împotriva celor trei mari puteri sau va ceda, suferind aşa mari jertfe” (cf., Ibidem). 221 V.P.R.., T. VI, p. 306; „... ambasadorul Rusiei la Paris, Kurakin, a informat că în Franţa exista părerea că unicul mijloc «de suspendare a tuturor neînţelegerilor (franco-ruse – n. L.S.) este divizarea Imperiului Otoman sau a provinciilor europene ale imperiului»”, (cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 152). 222 Cf., V.P.R., T. VI, p. 743.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

răspunsul marelui vizir la condiţiile de bază ale păcii propuse de Rusia223. Într-un rescript secret, trimis la 22 martie/ 3 aprilie 1812 lui Kutuzov, ţarul

Alexandru I, îngrijorat de iminenţa unui război cu Franţa dorea încheierea cât mai grabnică a păcii cu Poarta, „orice pierdere de timp în împrejurările actuale este o nenorocire deplină”224. Diplomaţia rusă nu excludea varianta ca delegaţia otomană să refuze încheierea păcii în condiţiile pe care Rusia încerca să le impună. Într-o situaţie extremă pentru încheierea păcii, hotarul european între cele două imperii se estima să fie „râul Prut, până la vărsarea lui în Dunăre”225.

Kutuzov l-a informat pe Galib efendi, la 4/16 aprilie 1812, despre cerinţele Curţii de la Petersburg. Referindu-se la Principatele Române, comandantul trupelor ruse din Principate a insistat să fie acceptate privilegiile formulate în timpul negocierilor de la Giurgiu226. Reluarea convorbirilor oficiale pentru definitivarea tratatului de pace urma să se facă pe baza condiţiilor fixate de Kutuzov, în instrucţiunile date echipei de negociatori227.

În timpul discuţiilor privind privilegiile care urmau să fie acordate Ţării Româneşti şi părţii Moldovei care urma să fie restituită Porţii, otomanii au cerut „abrogarea totală” a acestora228, dar delegaţia rusă nu a acceptat. Italinski a forţat nota, acuzând Poarta Otomană de tergiversarea deliberată a tratativelor229.

A urmat o întrunire ordinară a delegaţiilor, unde s-a discutat prioritar „articolul privitor la hotar”230. Partea otomană a reamintit, când s-a ajuns la situaţia hotarului european dintre cele două imperii, că sultanul a respins varianta fixării frontierei pe râul Siret231. Negociatorii otomani au propus restabilirea vechilor frontiere, compensarea bănească a pierderilor de război înregistrate de Rusia sau stabilirea

223 În privinţa Principatelor, în depeşa lui Rumianţev către Kutuzov, din data de 22 martie/3 aprilie 1812 erau reluate condiţiile de bază puse de Rusia Porţii Otomane pentru încheierea păcii: „1) râul Siret să fie determinat ca hotar între ambele imperii;... 3) confirmarea clauzelor vechilor tratate referitoare la Ţara Românească şi restul Moldovei...” (cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 153). 224 Ibidem, p. 154. 225 Ibidem. „Dar o astfel de cedare importantă, scria ţarul, eu vă permit să o acceptaţi nu altfel decât prin încheierea tratatului de alianţă cu Poarta” (cf., Ibidem). 226 „Galib efendi a rămas dezamăgit de cerinţele Rusiei, apreciindu-le drept ultimative. El a repetat condiţiile anterioare ale Porţii Otomane, dând totodată de înţeles că referitor la hotarul din Europa marele vizir poate să-şi asume o cedare suplimentară. Kutuzov a refuzat să răspundă la întrebarea despre limitele cedărilor posibile din partea Rusiei” (cf., Ibidem, p. 155). 227 Ibidem. Delegaţia rusă a cerut, printre altele, „confirmarea privilegiilor stabilite prin tratatele anterioare cu privire la Ţara Românească şi restul Moldovei, precum şi ale celor stabilite la Giurgiu;... râul Siret să fie hotar aşa cum s-a stabilit la Giurgiu” (cf., Ibidem). 228 Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 338. 229 Italinski considera că „toate dificultăţile câte există în articolele păcii vin din partea Înaltului Devlet. Deşi este clar că Rusia are dreptul, prin război, totuşi nu poate fi tăgăduită echitatea ei în legătură cu propunerile prezentate pentru fiecare articol. Cu toate acestea, fiecare articol, mic sau mare, prezentat din partea Rusiei, este respins de Înaltul Devlet şi se prezintă fel de fel de greutăţi, pe când împărăţia Rusiei în raport cu pretenţiile ei de mai înainte (este vorba de pretenţiile la ambele Principate – I.J., V.M.) a coborât acum până la o astfel de limită, ce nu mai poate fi micşorată...” (cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 156). 230 Ibidem, p. 157. 231 V.A. Ulianiţki, op.cit., p. 48.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

frontierei pe râul Prut, până la râul Cunduc şi pe cursul acestuia, până la Marea Neagră. Cetăţile Ismail şi Chilia, precum şi gurile Dunării rămâneau în stăpânirea Imperiului Otoman232. Variantele otomane au fost respinse, pentru că Rusia nu ar fi obţinut „nici un fel de avantaje”233.

Negocierile au intrat într-o situaţie critică, fiecare dintre cele două părţi implicate apărându-şi consecvent poziţiile expuse anterior. Se duceau însă tratative secrete, strict confidenţiale, între Kutuzov, consilierul Iosif Fonton şi Galib efendi234.

Despre asemenea demersuri Kutuzov îl informa pe ţar, într-un raport redactat la 20 aprilie/2 mai 1812235.

O scrisoare cifrată, trimisă de Galib efendi la 8 mai 1812 marelui vizir Ahmed paşa, conţinea informaţia că Iosif Fonton l-a atenţionat pe negociatorul otoman că hotarul european dintre Rusia şi Turcia se putea fixa doar pe Prut, iar privilegiile Principatelor restituite trebuiau reconfirmate integral236. Kutuzov declarase categoric că negocierile întrerupte urmau să fie reluate doar dacă va sosi din partea marelui vizir acordul pentru fixarea hotarului pe tot râul Prut237.

Noile instrucţiuni care să permită continuarea tratativelor erau aşteptate din partea marelui vizir. La 29 aprilie/11 mai 1812 Kutuzov a fost anunţat că un curier a adus răspunsul marelui vizir238. Pentru că tratativele reluate nu duceau la nici un rezultat, iar diplomaţii francezi şi austrieci se străduiau să împiedice încheierea tratatului de pace dintre Imperiul Otoman şi Rusia239, M. I. Kutuzov l-a avertizat pe marele vizir că ar urma „ruperea congresului”240, dacă nu vor fi acceptate cerinţele Rusiei.

Dimitrie Moruzi a propus, la 3/15 mai 1812, ca articolele de bază cu condiţiile prealabile „să fie semnate în calitate de preliminarii ale păcii, iar actele schimbate de ambele delegaţii să fie cât mai repede expediate la Constantinopol pentru confirmare, astfel încât să se «bareze toate succesele partidei franceze», continuând totodată definitivarea tratatului”241.

232 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 157. 233 Ibidem. 234 Ibidem. 235 „Din raport reiese că în Europa hotarul dintre imperiile aflate în conflict a fost stabilit pe fluviul Prut şi braţul Chilia al Dunării. Ce-i drept, în seara zilei de 19 aprilie/1 mai Galib efendi a comunicat lui I. Fonton că el nu poate să semneze articolul despre hotarul promis, fiindcă e necesar să aştepte răspunsul marelui vizir. Dânsul a mai propus ca cetăţile din stânga Dunării – Ismail şi Chilia să fie dărâmate, iar acest mal al Dunării să rămână în posesiunea Porţii. Kutuzov a respins propunerea... Ceva mai târziu Galib efendi din nou a intrat în contact cu M. Kutuzov vizând reconfirmarea cerinţei Rusiei privind fixarea hotarului pe râul Prut, cu trecerea Ismailului şi a Chiliei în posesia Imperiului Rus” (cf., Ibidem, p. 158). 236 Ibidem, p. 158-159. 237 Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 342. 238 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 161. 239 Ibidem. 240 Ibidem. 241 Ibidem. „M. Kutuzov a remis în aceeaşi zi delegaţiei ruse o instrucţiune privind negocierile cu împuterniciţii turci referitoare la redactarea textului tratatului de pace. Se menţiona că articolele anexate la acest document «au fost convenite pe deplin cu primul împuternicit turc Galib efendi»... (Kutuzov – n.L.S.) a ordonat împuterniciţilor ruşi «să discute articolele tratatului de pace în aşa fel ca obiectul discuţiilor să nu fie dat publicităţii» (cf., Ibidem,

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Astfel s-a ajuns la semnarea condiţiilor preliminarii ale tratatului de pace ruso-turc, de la Bucureşti, la data de 5/17 mai 1812242.

Etapa finală a tratativelor ruso-turce a fost influenţată de „agravarea raporturilor politice internaţionale, ce pot fi calificate drept veritabile dueluri diplomatice la scară europeană”243 şi de anumite condiţii interne, mai ales „atmosfera de intrigă, indecizie, trădare”244 din Imperiul Otoman.

W. Winkilson, consulul general al Marii Britanii în Principate (1814-1818), a publicat la Londra, în anul 1820, lucrarea O dare de seamă despre Principatele Române, lucrare tradusă în franceză şi rezumată în italiană245. El a atras atenţia asupra rolului fanariotului Dimitrie Moruzi în cadrul negocierilor de pace ruso-turce246. Acesta ar fi fost, se pare, „de folos ruşilor la încheierea păcii de la Bucureşti”247, motivat de ambiţiile lui de a deveni „regele Daciei”248. Atitudinea lui Dimitrie Moruzi, dragoman al Porţii, care „a îndemnat pe sultan să primească cererile Rusiei, în vreme când ea, pe de altă parte, se ameninţa de Franţa cu războiul cel mare şi era silită a se apleca la orice pace folositoare Turciei”249, a fost penalizată de Poarta Otomană, prin asasinarea lui Dimitrie Moruzi şi fraţilor acestuia, Panaiotachi şi Iorgu250.

Poarta Otomană se afla, în momentul semnării tratatului de pace de la Bucureşti, sub presiunile Rusiei, Franţei, Marii Britanii şi chiar a unor ţări neutre ca Suedia, deoarece „marile puteri ale Europei încercau să atragă Imperiul Otoman de partea lor, în ajunul conflictului franco-rus”251.

p. 161-162). 242 Referitor la Principate, se consemna: „... Art. 1. Hotarul dintre ambele imperii va fi stabilit pe râul Prut, malul stâng al Dunării, braţul Chilia, care va fi comun pentru ambele părţi...; Art. 2. În baza articolului secret cetăţile Ismail şi Chilia vor fi dărâmate, iar Rusia nu va construi în locul lor fortificaţii...; Art. 5. Confirmarea convenţiilor de până la război referitoare la privilegiile Moldovei şi Ţării Româneşti... Prin articolul nr. 6 special se prevedea ca după semnarea preliminariilor să se înceapă tratativele pentru stabilirea definitivă a condiţiilor de pace. Preliminariile au fost confirmate de către Kutuzov şi Ahmed Paşa” (cf., Ibidem, p. 162). 243 Ibidem, p. 163. 244 Ibidem. „Pentru Langeron (Louis-Alexandre Andrault, conte de Langeron, emigrant francez, intrat în serviciul militar al Rusiei – n. L.S.) autorii adevăraţi ai păcii de la Bucureşti n-au fost diplomaţii aşezaţi la masa tratativelor... ci fanarioţii care au găsit formula binecunoscută a unor cesiuni teritoriale limitate ca să-şi poată păstra în continuare ca fiefuri de exploatare Ţara Românească şi Moldova” (cf. Ibidem); vezi, în acest sens, şi G. Penelea, Ţările Române în timpul războiului din 1806-1812 văzute de ofiţerii superiori ruşi A. de Langeron şi P.V. Ciceagov, în „Revista de Istorie”, T. 41, 1988, nr. 7, p. 680. 245 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 164. 246 Diplomatul britanic „susţinea că Dimitrie Moruzi, care ar fi apărat stăpânirea sultanului dincoace de Dunăre, sperând să domnească, ar fi cedat însă Basarabia, ca să nu supere prea mult protectorul rus – ceea ce-i aduse pieirea. Circumstanţele ispitirii la Şumla a lui D. Moruzi, pe care unii îl sfătuiau să treacă în Rusia şi care, îndată după plecarea din Bucureşti, în septembrie 1812, fu arestat şi apoi, la intrarea în casa marelui vizir străpuns de ceauşi, îi sunt cunoscute scriitorului englez prin prezenţa personală în imperiul turcesc” (cf., Ibidem). 247 Ibidem. 248 Ibidem, p. 164. 249 Ibidem, p. 165. 250 Ibidem. 251 Ibidem, p. 68-169. ,,Marea Britanie a căutat, prin misiunile lorzilor Bentinck în Sicilia, Stratford Canning la Constantinopol şi Thornton la Stockholm, să creeze breşe în flancurile «acţiunii napoleoniene». Lordului

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Rusia nu era mulţumită de clauzele preliminariilor. Ministrul de externe N.P. Rumianţev l-a informat pe P.V. Ciceagov, succesorul lui Kutuzov la comanda trupelor ruse de la Dunăre, că ţarul nu era mulţumit, cel puţin de prevederile vizând hotarul asiatic dintre cele două imperii252.

S-a exercitat o nouă presiune faţă de negociatorii otomani, din partea lui Rumianţev. El a recomandat lui Ciceagov să convingă partea otomană că Rusia nu era presată de agravarea raporturilor sale cu Franţa, deoarece Napoleon dorea să se refacă tratatele franco-ruse, prin includerea, în cuprinsul lor, a clauzelor „care confirmă lipirea la Rusia a tuturor dobândirilor pe contul Imperiului Otoman”253. Ciceagov a primit recomandări exprese să nu provoace şi să împiedice suspendarea negocierilor. Dacă nu reuşea să obţină „noi avantaje”254, el trebuia să negocieze pe baza clauzelor preliminariilor şi să finalizeze semnarea tratatului de pace. Procesul redactării formei finale a textului tratatului a fost încetinit de încercările ambelor părţi de a introduce în tratat formulări care să le aducă avantaje. După mai multe runde de negocieri, la 8/20 mai şi 9/21 mai 1812 s-a încheiat redactarea documentului255.

Primele trei articole, care se refereau la relaţiile dintre cele două imperii, la amnistierea vinovaţilor şi la confirmarea tratatelor ruso-turce anterioare au fost acceptate în formularea de la Giurgiu256.

Articolul 4, care fixa hotarul ruso-otoman pe râul Prut, a fost completat. Hotarul s-a stabilit pe thalvegul râului, iar circulaţia navelor de război ale Rusiei a fost permisă pe Canalul Chilia, până la vărsarea Prutului în Dunăre257.

La consemnarea problemei privilegiilor Moldovei, de pe malul drept al Prutului, şi ale Ţării Româneşti, delegaţia otomană a cerut menţionarea şi confirmarea actelor în vigoare privind privilegiile acestor ţări, în forma anterioară începerii războiului ruso-turc dintre anii 1806 - 1812. Partea rusă a propus să se completeze articolul cu angajamentul Porţii Otomane de a nu cere celor două ţări „plata socotelilor vechi, dărilor din perioada războiului”, scutirea lor de dăjdii pe un termen anumit, fixarea termenului de transferare benevolă a locuitorilor şi stabilirea volumului dărilor din partea Moldovei258, în raport cu teritoriul ei micşorat. Galib efendi a respins propunerea de a fi menţionate cerinţele Rusiei, pe motiv că ele se

Thornton i se indicase să sondeze posibilitatea unui «tratat al Nordului», ce să antreneze Marea Britanie, Rusia şi Suedia. Manevrele, întărite şi de «sclipirile arginţilor», iniţiate de Statford Canning la Constantinopol şi de «scoţianul călător» Gordon la Bucureşti, nu au fost defel străine de grăbirea păcii dintre Rusia şi Turcia, act ce a implicat gesturi de trădare din partea plenipotenţiarilor greci aflaţi în serviciul Porţii şi a pecetluit soarta Basarabiei” (cf., Gh. Cliveti, Preludiile concertului european (II). ,,Coaliţia antinapoleoniană” şi ,,medierea austriacă” (1812-1813), în AIIAI, T. XXXIX-XL, p. 384). 252 Cf. I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 169; vezi, în acest sens, şi V.P.R., T. VI, p. 403. 253 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 169. 254 Ibidem, p. 170. 255 ,,…conform datării proceselor verbale scrise de partea otomană – şedinţele respective (a 17-a şi a 18-a) au avut loc în zilele de miercuri 9 /21 mai şi joi 10 /22) mai 1812” (cf., Ibidem, nota 3). 256 Ibidem. 257 Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 347. 258 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 171.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

regăseau în tratatul de pace de la Iaşi şi oricum urmau să fie îndeplinite259. Alte runde de negocieri s-au desfăşurat pentru stabilirea termenului în care

trupele ruse urmau să evacueze Principatele. Delegaţii otomani solicitau ca retragerea armatei ruse să se realizeze în cel mult o lună, partea rusă pretindea trei luni şi jumătate260. Pentru a-i determina pe otomani să accepte termenul propus, ruşii au forţat nota, ameninţând cu suspendarea negocierilor. În tratatul de pace, semnat la 16/28 mai 1812, s-a fixat termenul de evacuare de trei luni, începând de la data ratificării bilaterale261. Împuterniciţii otomani au abordat şi problema tributului tătarilor din Bugeac262.

Delegaţia rusă a încercat să evite discutarea chestiunii în cauză, dar a acceptat în cele din urmă, la insistenţele otomanilor263. La întrunirea care a avut loc la 9/21 mai 1812 negociatorii ruşi au arătat că nu avea temei să se introducă în tratat o clauză specială în privinţa tătarilor din Bugeac. Ei erau incluşi „atât în clauza prizonierilor, cât şi în articolul referitor la cei care vor dori să se întoarcă”264 în Imperiul Otoman, din ţinuturile cedate de acesta Rusiei. Partea rusă susţinea că „nu va face nici un fel de greutăţi pentru înapoierea lor”265.

Discuţiile au continuat, fără a se ajunge la nici o înţelegere. Mai existau şi alte probleme care trebuiau să fie soluţionate, de aceea s-a convenit că acestea „să fie discutate ulterior, fără a se convoca şedinţe speciale, oficiale”266. A urmat, la 16/28 mai 1812, în incinta Hanului lui Manuc, semnarea oficială a tratatului de pace ruso-turc. Documentul includea 16 articole de bază şi separat încă două articole secrete267.

Prin semnarea tratatului de pace de la Bucureşti, la 16/28 mai 1812, cu schimbarea actelor de ratificare la 2/14 iulie 1812, „în condiţii mai modeste, totuşi absolut avantajoase pentru Rusia”268, aceasta a anexat Basarabia269. Moldova şi Ţara

259 Ibidem. La finele discuţiilor privind articolul în cauză, „delegaţia rusă renunţa la redactarea separată a chestiunilor menţionate, urmând ca ele «să fie incluse şi pomenite măcar pe scurt»... Termenul de transferare benevolă a locuitorilor a fost stabilit la 18 luni” (cf. Ibidem). 260 Ibidem, p. 172. 261 Cf. Ibidem; vezi, în acest sens, şi Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 353-356. 262 ,, La începutul războiului ruso-turc dintre anii 1806 şi 1812 în Bugeac locuiau 80 mii de tătari şi turci. După ocuparea Principatelor de către trupele ruse, în anul 1807, tătarii din Bugeac au fost transferaţi peste Nistru, în guberniile Taurida, Herson, Ekaterinoslav. În şedinţa de la 8/20 mai 1812 delegaţia turcă a insistat ca în tratatul de pace să fie inclus un articol special privitor la tătarii sus-numiţi. Această necesitate se motiva prin faptul că «la începutul acestui război, când aceştia (tătarii din Bugeac – I.J., V.M.) fugeau spre Ismail, ei au fost prinşi de ruşi, trecuţi, cu forţa, peste Nistru şi... aşezaţi într-un loc şi li s-au luat cu forţa actele din mâinile lor. De aceea, după încheierea păcii, Înaltul Devlet nu-i va lăsa pe cei din tribul care aparţine celor de neam islamic» şi doreşte «trecerea acestora peste Dunăre», adică în Imperiul Otoman” (cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 173); vezi, în acest sens, şi Teodor Holban, Documente româneşti din arhivele franceze (1801-1812), Bucureşti, 1939, p. 48; Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 351, 356; Veniamin Ciobanu, ,,Problema Basarabiei”, p. 143-144. 263 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 173. 264 Ibidem, p. 173-174. 265 Mustafa Ali Mehmed, op.cit., p. 356. 266 Cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 174. 267 Cele două articole secrete se refereau, primul la dărâmarea de către Rusia a cetăţilor Ismail şi Chilia, iar cel de-al doilea delimita noul hotar din Caucaz (cf., V.P.R., T. VI, p. 416-417). 268 I.S. Dostian, Rossia i Balkanscii vopros, Moskva, 1972, p. 73.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Românească au fost „restituite” Imperiului Otoman, în condiţiile pe care le-am menţionat. În ceea ce priveşte o aşa-zisă implicare a cercurilor boiereşti din Principate, într-o încercare de modificare a statutului internaţional al acestora, cu sprijin extern, acestea erau luate ,,în învălmăşagul evenimentelor, fără să-şi poată spune părerea”270. Franţa nu a putut ,,să ajute Partidul francofil”271 din Principate şi, în cele din urmă, Rusia a fost aceea care şi-a impus punctul de vedere272.

Se poate considera că eforturile diplomaţiei ruse au dus la două rezultate nesperate, în contextul de atunci: „d’un côté, un traité avec l’empire Ottoman (28 mai 1812, Bucarest), de l’autre, une alliance en bonne et due forme avec la Suède (9 avril 1812)”273. Avantajul principal pe care i l-a adus Rusiei încheierea tratatului de la Bucureşti a fost că obţinerea unei alianţe cu Poarta, deoarece „cet ennemi traditionnel ne basculera pas en faveur de la France et empêche l’ouverture d’un front secondaire”274, în condiţiile unui mai mult decât previzibil atac a lui Napoleon.

Evenimentele s-au precipitat în raporturile politice internaţionale, datorită „fatalei invazii în Rusia”275 şi a urmărilor acesteia, pentru Imperiul Napoleonian. Monarhiile statelor membre ale ultimei coaliţii antinapoleoniene, formate din Anglia,

269 Cf. R. Auty, D. Obolenski, An introduction to Russian History, London, 1976, p. 367. Textul tratatului de pace, într-o versiune bilingvă, ruso-franceză, ca şi informaţii referitoare la contextul încheierii tratatului au fost oficial transmise de guvernul Rusiei lui John Quincy Adams, ambasadorul american la Petersburg între anii 1809-1814. Adams le-a trimis secretarului Departamentului de Stat al S.U.A., James Monroe, la data de 30 septembrie 1812 (cf., Dumitru Vitcu, Relaţiile româno-americane timpurii. Convergenţe-divergenţe, Bucureşti, 2000, p. 20). ,,Referindu-ne la valoarea acelei achiziţii, consfinţită de pacea de la Bucureşti, din 16/28 mai 1812, unul dintre înalţii funcţionari ruşi din noua provincie, Basarabia, scria, ceva timp mai târziu: «if the peace of Bucureşti was not completely glorios, it was at least advantageous for us» (s. Ven.C.). În schimb, în concepţia feldmareşalului Mihail Ilarionovic Kutuzov , cel care i-a înfrânt definitiv pe turci la Rusciuk, obligându-i să încheie pacea de la Bucureşti, aceasta a fost «a brillant succes»… Pentru că Rusia dobândise un nou teritoriu în Europa, a cărui valoare economică, dar, mai ales, strategică, pentru promovarea politicii sale orientale avea să fie confirmată în secolul al XIX-lea, justificându-se, astfel, consecvenţa cu care această putere a urmărit, timp de un secol, acapararea lui” (cf., Veniamin Ciobanu, ,,Problema Basarabiei”, p. 145). 270 Teodor Holban, op.cit., p. 46. „Cei care nu puteau suferi ocupaţia rusească sau emigrau sau se supuneau în tăcere, căci pe faţă nimeni nu putea să activeze. Partidul francofil, care înainte de a intra Rusia în Principate era destul de puternic, a trebuit să dispară o vreme” (cf., Ibidem). 271 Ibidem. 272 Cf., Benoît Pellistrandi, Les relations internationales de 1800 à 1871, Paris, 2000, p. 29. 273 Ibidem. 274 Ibidem. „Tratatul de pace ruso-turc (inclusiv articolele secrete) a fost ratificat de către Alexandru I... doar cu o singură zi înaintea forţării râului Niémen de către «Grand Armée» a lui Napoleon Bonaparte” (cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 175). Despre starea de spirit a ruşilor, privind rezultatele păcii de la Bucureşti, vezi şi G. Penelea, op.cit., p. 680. 275 John R. Barber, Istoria Europei moderne. Traducere de Daniela Truţia, Bucureşti, 1993, p. 154. „La mijlocul lunii decembrie 1812, când au ajuns din nou la râul Niemen, trupele franceze numărau mai puţin de 100.000 de soldaţi... Napoleon se afla la Paris pentru a aduna o armată menită s-o înlocuiască pe cea distrusă în campania din Rusia. În 1813 Napoleon s-a confruntat cu o nouă şi temută coaliţie... Austria, Prusia, Rusia şi Suedia au atacat trupele franceze lipsite de experienţă la Leipzig. Bătălia a durat trei zile, soldându-se cu o înfrângere zdrobitoare pentru Napoleon. În luna următoare, armate engleze şi spaniole au atacat Franţa dispre sud. La sfârşitul lunii martie 1814 trupele coaliţiei au ocupat Parisul şi împăratul a fost silit să abdice” (cf., Ibidem, p. 155-156).

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Austria şi Prusia au semnat un tratat la Chaumont, la 1 martie 1814276. Documentul prevedea ca membrii coaliţiei antinapoleoniene să nu încheie tratate de pace separate cu Franţa şi să lupte până la capitularea finală a acesteia. Teritoriul Franţei urma să fie readus la graniţele din anul 1792277. Datorită abilităţii ministrului francez de externe, Charles Maurice de Talleyrand, Franţa a diminuat consecinţele unei capitulări necondiţionate. Talleyrand a semnat tratatul de pace cu puterile aliate la 30 mai 1814. Ostilităţile se suspendau, iar celelalte probleme privind organizarea postbelică continentală urmau să fie soluţionate în cadrul Congresului preconizat să se desfăşoare la Viena. După cum se ştie, hotărârile adoptate de Congres au avut implicaţii şi asupra problemei orientale, implicit asupra statului Moldovei şi Ţării Româneşti.

Congresul de la Viena, în cadrul căruia un rol deosebit l-au avut reprezentantul Angliei, Castlereagh, cel al Rusiei, Nesselrode, cel al Prusiei, Hardenberg, precum şi cel al Austriei, Metternich, şi-a început oficial lucrările la 1 noiembrie 1814 şi le-a finalizat la 9 iunie 1815, sub presiunea întoarcerii lui Napoleon în Franţa şi a iminentei confruntări militare, care s-a produs la Waterloo. Talleyrand şi-a centrat demersurile pe anularea alianţei de la Chaumont şi oprirea expansiunii teritoriale a Rusiei, Austriei şi Prusiei, prin susţinerea principiului legitimităţii278.

Speculând, cu abilitatea bine cunoscută contradicţiile dintre marile puteri referitoare la viitorul statut al Saxoniei şi al Poloniei, Talleyrand a reuşit ca, la 3 ianuarie 1815, să finalizeze semnarea unui acord secret între Anglia, Austria şi Franţa, în defavoarea intereselor Rusiei şi Prusiei279.

Potrivit Actului final al Congresului, parafat la 9 iunie 1815, cele 8 puteri semnatare ale tratatului de la Paris, din 30 mai 1814, adică Austria, Spania, Marea Britanie, Portugalia, Prusia şi Rusia, cu guvernul francez al lui Ludovic al XVIII-lea, la care au fost invitate să adere toate statele reprezentate la Congres280 şi care trebuia să constituie ,,la charte de l’Europe”281, Franţa a fost readusă la frontierele din anul

276 ,,În atmosfera de apăsătoare incertitudine, sau de dilemă dacă să fie negociată sau impusă pacea cu Franţa, de un deosebit impact s-a dovedit determinarea cabinetului britanic, prin secretarul său de stat, de a realiza faimosul tratat de alianţă de la Chaumont, din 9 martie, antedatat 1 martie 1814, din «considerente diplomatice», între care şi acela de a nu depăşi data stabilită iniţial de cei de la Londra pentru încheierea «misiunii lui Castlereagh pe continent». A fost vorba de un act decisiv, în sensul orientării campaniei aliaţilor până la victoria finală; de asemenea, în acela că «negocierile de pace cu Franţa napoleoniană» nu mai puteau avea nici măcar temei de principiu, lucrările Congresului de la Châtillon, «rupte» la 16 martie, fiind închise definitiv la 19 martie; şi cel mai important, nu doar aici, în acela că intersecta, până aproape la a suprapune, partea decisivă a «marii confruntări armate cu Franţa» şi demersurile stabilirii «păcii generale»” (cf., Gheorghe Cliveti, Preludiile concertului european (III). De la ,,Coaliţia antinapoleoniană” la ,,Marea alianţă” (1813-1814), în Cercetări Istorice, XVIII-XX, 2002, p. 343-344). 277 Cf. Nicolae Ciachir, Gh. Bercan, Diplomaţia europeană în epoca modernă, Bucureşti, 1984, p. 251. 278 Cf. Ibidem. 279 Cf., A. Debidour, Histoire diplomatique de l’Europe. Depuis l’ouverture du Congrès de Vienne jusqu’ à la fermeture du Congrès de Berlin, Tome Premier, Paris, 1891, p. 28 şi urm. 280 Cf., Ibidem, p. 13, 62. 281 Ibidem, p. 62; acestui eveniment, de importanţă crucială în istoria universală, modernă, i-au fost consacrate, de-a lungul timpului, extrem de numeroase studii de diverse dimensiuni şi, fireşte, deosebite între ele, ca valoare ştiinţifică; voi cita doar câteva dintre cele mai recente, pe care nu am avut, însă, posibilitatea să le

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

1792, Austria a primit Galiţia, Tirolul, Triestul, Dalmaţia, Stiria, Lombardia şi Veneţia, întărindu-şi şi autoritatea în Italia. Prusiei i s-a recunoscut stăpânirea asupra unora dintre teritoriile poloneze, asupra părţii nordice a Saxoniei şi provinciile Renania-Westfalia. Anglia şi-a extins imperiul colonial şi şi-a consolidat supremaţia maritimă, luând în stăpânire Malta şi Insulele Ioniene282. Olanda a primit Belgia, transformându-se în Regatul Ţărilor de Jos.

Cu toate că se consideră că diplomaţii europeni reuniţi la Viena au evitat o abordare a problemelor Europei de Sud-Est283, Marile Puteri au acceptat instituirea autorităţii ţarului asupra Regatului Poloniei şi anexarea de către Rusia a Finlandei şi Basarabiei284. Această atitudine se poate explica prin intenţia de a evita amestecul în sferele de influenţă ale Rusiei285, mai ales că ţarul Alexandru I dorea adoptarea de către Congres a unor stipulaţii „care să faciliteze o accentuare a puterii ruse”286 din Orientul Europei, cum ar fi, de exemplu, pretenţia Rusiei de a i se recunoaşte dreptul de a proteja creştinii din Imperiul Otoman287.

Pe de altă parte, Rusia s-a împotrivit ferm intenţiilor Angliei şi Austriei ca „aşa-numita problemă orientală – în cuprinsul căreia era inclusă şi chestiunea Principatelor – să constituie obiectul unor clauze ale sistemului de tratate din 1815 (s.a.)”288.

Cu toate că problema orientală n-a figurat pe ordinea de zi a lucrărilor Congresului, ea „a fost atinsă sub două aspecte: cel al garantării posesiunilor otomane şi cel al revendicărilor ruseşti”289. În pofida faptului că diplomaţia europeană, reunită la Congresul de la Viena, a recunoscut anexarea Basarabiei de către Rusia, Imperiul Otoman a încercat să anuleze tratatul de pace de la Bucureşti, încheiat în anul 1812290.

În cazul Austriei, aceasta a reuşit să-şi adjudece preponderenţa în cadrul Confederaţiei germane, influenţa decisivă în statele italiene şi astfel şi-a asigurat

consult, şi anume: Anselm Doering-Mantenffel, Von Wiener Kongreß zur Pariser Konferenz. England, die

deutsche Frage und das Mächtesystems 1815-1856, Göttingen, 1991; Max Braubach, Von der französischen Revolution bis zum Wiener Kongress, f. l., 1999; Gerd Fesser, Europa 1815-1914. Von Viener Kongress bis zum Ersten Weltkrieg, Thürengen, 2002; Jacques-Alain de Sedouy, Le Congrès de Vienne, f. l., 2003. 282 Vezi, în acest sens, Edward Hertslet, The Map of Europe by Treaty; showing the various politica land territorial changes which have taken place since the general peace of 1814, with numerous maps and notes, Vol. I, London, 1875, p. 337-341 283 Cf., Dan Berindei, Românii şi Europa în perioadele premodernă şi modernă, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1997, p. 117. 284 Cf., Ibidem. 285 Cf., Ibidem. 286 Ibidem. 287 Vneşniaia politika Rossii XIX i naciala XX veka. Dokumentî rosiiskogo ministerstva inostrannîh del,

Gosudarstvennoe izdatelistvo Politiceskoi literaturî, Seria I, 1801-1815 gg., T. VII, Moskva, 1968, p. 196; vezi, în acest sens, şi I.S. Dostian, op.cit., p. 120. La Congresul de la Viena s-a hotărât plasarea creştinilor din Imperiul Otoman „sub protecţia întregii Europe” (cf., S. Jigarev, op.cit., p. 286). Se ştie că în cazul Principatelor Române „protecţia” s-a oficializat prin hotărârea Congresului de pace de la Paris, din anul 1856 ( n. L.S.). 288 Gh. Cliveti, Românii şi „concertul european”, 1815-1878, în vol. Românii în istoria universală. Coordonatori I. Agrigoroaiei, Gh. Buzatu, V. Cristian, Vol. II/1, Iaşi, 1987, p. 261. 289 L. Boicu, Principatele Române în raporturile politice internaţionale (1792-1821), p. 282. 290 Cf., V.P.R., T. VII, p. 387.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

posibilitatea de extindere strategică în Peninsula Balcanică291. Totuşi, ,,dintre Marile Puteri, Rusia va şti să profite cel mai bine de pe urma afacerilor Principatelor”292, obţinând, din nou, dreptul de a vorbi la Poartă şi a interveni în favoarea lor.

Rusia nu abandonase obiectivul de a dezmembra Imperiul Otoman, dar diplomaţia ţaristă trebuia să aştepte un moment oportun pentru realizare. Exista varianta, considerau cercurile conducătoare ruse, îndeplinirii obiectivului preconizat sub „protecţia” Sfintei Alianţe, chiar dacă prinţul Metternich s-a opus, de la început şi fără menajamente, intervenţiilor Rusiei. Metternich considera, pe bună dreptate, că Imperiul Otoman reprezenta „o contrapondere, cea mai esenţială în echilibrul general al Europei”293.

Şi alte puteri se raliau poziţiei diplomaţiei austriece privind consecinţele întăririi influenţei Rusiei în Orientul Europei pentru întregul sistem politic european. Pentru diminuarea influenţei ruse, un prim pas ar fi fost anularea tratatului de pace ruso-turc din anul 1812. După unele informaţii, cabinetul de la Londra i-a cerut reprezentantului său diplomatic la Istanbul, Liston, să se ocupe de restituirea către Poartă a teritoriilor pe care aceasta le pierduse în anul 1812 şi să o convingă că acest lucru ar fi fost posibil „cu slabul preţ al înarmării, limitată la ameninţare”294.

Adresându-se Porţii, la 2/14 decembrie 1816, G.A. Stroganov a readus în discuţie nemulţumirile Rusiei privind încălcarea, de către otomani, a prevederilor incluse în tratatele dintre cele două imperii privind respectarea drepturilor creştinilor din Imperiul Otoman, în special în cazul celor două Principate295.

Şi diplomaţia occidentală era preocupată de statutul Moldovei şi al Ţării

291 Cf., N. Ciachir, Gh. Bercan, op.cit., p. 267. 292 Gh. Cliveti, Românii şi „concertul european”, 1815-1878, p. 260. „... faţă de poziţia şi tendinţele Rusiei, celelalte puteri îşi vor însuşi tot mai mult convingerea că pasivitatea contravenea vădit intereselor lor. Pentru toate va deveni limpede că problema Principatelor constituia terenul pe care trebuiau să contracareze întreaga politică sud-est europeană a Rusiei. De o asemenea convingere vor fi animate, declarat, Anglia şi Austria, cu prilejul Congresului de la Viena...” (cf., Ibidem, p. 261). 293 L. Boicu, op.cit., p. 273. Metternich l-a împuternicit pe secretarul său von Gentz, care avea şi misiunea de a întreţine relaţii diplomatice cu domnii Principatelor, să comunice Porţii prin intermediul domnului Ţării Româneşti, Ion Gheorghe Caragea că „Austria va apăra interesele Porţii ca pe ale sale proprii, că nu-i va fi frică să se strice cu Rusia dacă aceasta ar aduce atingere Porţii” (cf., Ibidem). Aceasta, deoarece „marele ascendent al Rusiei Ţariste după 1812, consolidat însă după 1815 a dus, pentru Principate, printre altele, la accentuarea, pentru români a protecţiei ţariste, cu aproape atotputernicia consulatelor ruse din Bucureşti şi Iaşi”, (cf., G.D. Iscru, Revoluţia din 1821 condusă de Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1982, p. 56). 294 G.D. Iscru, op.cit. 295 Cf., Vneşniaia politika Rossii XIX i naciala XX veka. Dokumentî rosiiskogo ministerstva inostrannîh del, Gosudarstvennoe izdatelistvo Politiceskoi literaturî, Seria a II-a, T. I(IX), Moskva, 1975, p. 331. Ideea a fost reiterată de cancelarul Rusiei, Nesserode, în conţinutul unei note trimise lui G.A. Stroganov, la 2/14 martie 1817. Cancelarul sublinia că „tout en annonçant à la Porte que les complications actuelles de nos rapports sont une suite des infractions du traité de Bucarest qu’elle s’est premises tout en lui faisant sentir que l’existence de ses complications en provoquera tôt ou tard de plus grandes, et que l’etat de paix cesse par là d’avoir une garantie fondée sur la réciprocité de l’intérét que doivent avoir les deux puissances à le maintenir inviolable, il n’était nullement consequent de demander au reis-effendi, si la Porte veut la paix ou la guerre, moins encore de la menacer d’hostilités en cas qu’elle n’accédât point aux arrangements que nous lui proposons” (cf., Loc.cit., p. 471).

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Româneşti, considerându-l o componentă importantă a problemei orientale. Noul consul general al Angliei, în Principate, Wilkinson, considera la sfârşitul anului 1814 că Principatele trebuiau să formeze o barieră în calea expansiunii Rusiei, devenind independente sau să fie „împărţite între Rusia şi Austria”296.

La sfârşitul anului 1815, în calitate de secretar de stat la Ministerul Afacerilor Străine, Capo d’Istria a conceput un nou proiect pentru soluţionarea problemei orientale. Principatele şi Serbia urmau să formeze trei state, conduse de reprezentanţi a trei case domnitoare germane297. Ţarul a respins ferm proiectul, care leza principiul legitimismului aplicat la Congresul de la Viena, refuzând, astfel, sustragerea unor teritorii de sub autoritatea suveranului lor legitim298. Iată de ce instrucţiunile trimise ambasadorului rus la Istanbul erau pacifiste, dar „un pretext (de război – n.L.S.) putea fi cu uşurinţă aranjat în Imperiul Otoman”299, mai ales că Poarta continua să încalce prevederile tratatului de pace de la Bucureşti.

Analizând politica externă a Rusiei, devenită după Congresul de la Viena statul continental cel mai puternic, se constată că aceasta şi-a îndreptat acţiunile de politică externă, între anii 1815 şi 1829, în cel puţin trei direcţii. Spre Europa Centrală, unde vroia să profite de animozitatea dintre Austria şi Prusia, care vizau supremaţia în cadrul Confederaţiei Germane. Altă direcţie a fost spre Pacific, Asia Centrală şi Transcaucazia, zonă în care şi Anglia avea interese considerabile.

A treia ţintă a expansiunii Rusiei a fost direcţionată spre Balcani, Strâmtori şi Mediterana Orientală. În zona Balcanilor urmau să fie implicate şi popoarele balcanice, nemulţumite de stăpânirea otomană300.

**** După cum am mai menţionat, după pacea de la Tilsit şi numirea în funcţia de

cancelar a contelui Rumianţev, centrul de greutate al politicii externe a Rusiei s-a deplasat prioritar spre Orientul Europei, pentru a determina împărţirea teritoriilor otomane.

Din acest punct de vedere, cel puţin între anii 1807 şi 1808, planurile Rusiei coincideau, oarecum, cu proiectele lui Napoleon301. Aşa cum am mai arătat, proiectele Rusiei în problema Principatelor au evoluat de la ideea atragerii lor, cu sprijinul Franţei, în „sfera de influenţă” a Rusiei, la cea a includerii lor nemijlocite în structurile Imperiului Rus302. În conformitate cu prevederile păcii de la Tilsit, la 12 august 1807 au fost demarate tratativele de armistiţiu de la Slobozia între negociatorii

296 Leonid Boicu, op.cit., p. 285. 297 Cf., I.S. Dostian, op.cit., p. 134. 298 Cf., Ibidem. 299 Cf., Ibidem. 300 Cf., N. Ciachir, Gh. Bercan, op.cit., p. 255-256. 301 „... în lupta dusă pentru cucerirea hegemoniei pe continent şi pentru îngenunchierea Angliei, Napoleon a luat în considerare cu foarte mare atenţie situaţia Imperiului Otoman şi a celor două state româneşti aflate sub suzeranitatea acestuia” (cf., Sergiu Columbeanu, op.cit., p. 657). Pentru Napoleon „... problema moştenirii Imperiului Otoman – chestiunea orientală – cum mai este denumită, a constituit un mijloc având o destinaţie precisă: dobândirea alianţei ruse pentru a înfrânge Anglia” (cf., Ibidem). 302 Cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 92.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

ruşi, conduşi de Serghei Laşcarev şi delegaţia otomană, în frunte cu Galib Efendi. Între prevederile armistiţiului figura precizarea potrivit căreia cele două imperii trebuiau să se abţină, până la semnarea păcii, de la orice amestec în administraţia Principatelor. Ţarul Alexandru I a contramandat ordinul de retragere a trupelor ruse, la sugestia ministrului de externe Budberg, care era de părere că decizia avantaja doar Poarta303.

Destinul Principatelor, aşa cum am menţionat, a fost rediscutat de ţar şi Napoleon. Unele dintre opţiunile formulate după Tilsit păreau să avantajeze Principatele, de exemplu sugestia ţarului ca Napoleon să spijine Rusia în efortul acesteia de a determina pe sultan să menţină privilegiile pe care le acordase anterior Moldovei şi Ţării Româneşti. Rusia nu renunţase, însă, la ideea anexării, totale sau parţiale, a Principatelor. Curtea de la Petersburg s-ar fi mulţumit şi cu anexarea teritoriului situat între Prut şi Nistru, dacă Napoleon nu ar fi acceptat anexarea integrală. S-a mai luat în calcul, după cum am arătat, şi varianta anexării „Basarabiei” şi menţinerii ocupaţiei ruse în Principate până la semnarea păcii anglo-franceze304.

Succesele diplomatice obţinute la Erfurt au stimulat Rusia să acţioneze în vederea anexării Principatelor305. Napoleon era interesat, la Erfurt, să obţină ajutorul Rusiei pentru realizarea planurilor sale în Europa Centrală, în timp ce ţarul dorea sprijinul lui Napoleon în problema orientală, pentru a satisface pretenţiile cercurilor politice din Rusia, nemulţumite de rezultatele tratativelor de la Tilsit306.

N.P. Rumianţev, ministrul de externe al Rusiei, a împuternicit, la 4/16 octombrie 1808 pe comandantul forţelor ruse de la Dunăre, generalul A.A. Prozorovski, să iniţieze tratativele de pace cu turcii, una dintre condiţii fiind confirmarea tratatelor şi a celorlalte acorduri existente, exceptând prevederile care, prin noul tratat, ar fi fost posibil să fie anulate sau modificate. Se lua în calcul varianta încorporării Moldovei şi a Ţării Româneşti la Rusia, aceasta urmând să-şi fixeze frontiera europeană cu Imperiul Otoman pe Dunăre, lacul Babadag şi lacul Razelm307. Napoleon se arătase de acord cu privire la anexarea Principatelor de Rusia şi renunţase la medierea Franţei în soluţionarea litigiilor ruso-turce308.

Aşa cum am mai arătat, generalul Prozorovski, convins că Poarta putea fi determinată să cedeze doar prin forţă militară, a cerut Porţii să trimită la Iaşi o delegaţie cu împuternicirea de a negocia condiţiile păcii309. Se pare că Rusia voia să speculeze problemele cu care se confrunta Imperiul Otoman, pentru a încheia rapid o pace în care cedarea Principatelor „ar fi fost singurul sacrificiu”310, făcut de Poarta

303 Cf., Ibidem, p. 80. 304 Ibidem, p. 174; vezi, în acest sens, şi Paul Cernovodeanu, op.cit., p. 19 şi urm. 305 „…în ceea ce priveşte problema orientală, Napoleon a consimţind trecerea Principatelor Române către Rusia, dar nu a fost de acord cu promisa la Tilsit mijlocire între Rusia şi Turcia” (cf., N.S. Kiniapina, Vneşniaia politika Rossii v pervoi polovinu XIX v., Moskva, 1963, p. 58). 306 Ibidem. 307 Cf., V.P.R., T. IV, p. 368. 308 Cf., I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 96. 309 Cf., Sergiu Columbeanu, op.cit., p. 671. 310 V.P.R., T. IV, p. 440.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Otomană. Aceasta nu vroia să accepte „sacrificiul” şi, după înfrângerile suferite de Napoleon în Peninsula Iberică, urmate de deteriorarea raporturilor franco-austriece şi sprijinul promis Porţii de Anglia311, s-a produs o deteriorare a relaţiilor Porţii Otomane cu Rusia.

Noile runde de negocieri pentru încheierea tratatului de pace ruso-turc au determinat pe Napoleon să promită Principatele Austriei, în speranţa că aceasta va deveni aliata Franţei, împotriva Rusiei312. În acelaşi timp, Napoleon se străduia să-l determine pe sultan să reia războiul cu Rusia, în schimbul promisiunii privind recuperarea Principatelor, a Crimeii şi a garantării integrităţii Imperiului Otoman, promiţând şi refacerea Poloniei313.

Poziţia Rusiei faţă de statutul Principatelor Române a fost clar exprimată şi prin nota cancelarului Rumianţev, din 20 iulie 1810, adresată contelui St. Julien, reprezentantul diplomatic al Austriei la Petersburg314. Şi de această dată, intenţia Rusiei de a transforma Principatele în provincii ale Imperiului Rusiei a întâmpinat opoziţia Marilor Puteri, îngrijorate, din perspectiva propriilor interese strategice, de avansul Rusiei spre Istanbul şi Strâmtori.

Din Paris, consilierul ambasadei ruse, N.V. Nesselrode, avertiza Curtea de la Petersburg, în luna septembrie 1810, despre iminenţa unui război cu Franţa, posibil a se declanşa în primăvara anului 1811. El recomanda încheierea cât mai rapidă a păcii cu turcii, chiar cu preţul diminuării unora dintre pretenţiile teritoriale ale Rusiei315.

Negocierile de pace ruso-turce au continuat, în contextul şi etapele pe care le-am prezentat, balanţa înclinându-se, în funcţie de împrejurări, în favoarea unuia sau altuia dintre cele două imperii. În final, Poarta Otomană, cu resursele financiare epuizate şi armata demoralizată, nu a făcut faţă superiorităţii militare a Rusiei şi a cedat. Curtea de la Petersburg, îngrijorată de ameninţarea unui război inevitabil cu Franţa, şi-a redus, după cum am mai arătat, pretenţiile teritoriale. Astfel, de la intenţia fermă de a anexa cele două Principate, Rusia a ajuns să emită pretenţii la zona Moldovei până la Siret, şi, în final, la Moldova dintre Prut şi Nistru, toate „renunţările” ruşilor consumându-se doar în decursul a câtorva luni.

La 5/17 mai 1812 s-au semnat la Bucureşti preliminariile tratatului de pace ruso-turc. A urmat semnarea tratatului propriu-zis, la 16/28 mai 1812 şi, după cum am mai relatat, schimbarea instrumentelor de ratificare, la 2/14 iulie 1812.

Pacea de la Bucureşti s-a încheiat cu precipitarea ambelor părţi. Pentru Rusia, iminenţa „războiului cu Franţa, neliniştea şi chiar opoziţia, provocate unor cercuri

311 Prin tratatul anglo-turc, încheiat la Dardanele, la 5 ianuarie 1809, Anglia promitea Imperiului Otoman „asistenţă din partea flotei britanice împotriva Franţei şi folosirea bunelor oficii ale guvernului englez pe lângă guvernul ţarist, pentru ca Poarta să obţină o pace onorabilă şi avantajoasă, statuând integritatea teritorială a Imperiului Otoman” (cf., Sergiu Columbeanu, op.cit., p. 671). 312 Cf., Veniamin Ciobanu, Implications du démembrement de la Pologne, p. 136. 313 Cf., Ibidem. 314 Rumianţev îl informa pe St. Julien că ţarul considera „Moldova şi Valahia ca provincii ale propriului imperiu, ce trebuie administrate în consecinţă conform legislaţiei imperiale” (cf., D. Vitcu, op.cit., p. 19). 315 Cf., V.P.R., T. IV, p. 512.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

interne de continuarea războiului la Dunăre şi de o alianţă fraco-austriacă”316 au fost factorii decisivi în finalizarea tratatului de pace. În ceea ce priveşte Imperiul Otoman, acesta era marcat de epuizare şi de tulburări interne, la acestea adăugându-se teama că Marile Puteri „ar fi putut, chiar în ultimul moment, să ajungă la o împăcare, plătită de Imperiul Otoman”317.

Unul dintre factorii importanţi ai raporturilor internaţionale, vizând alianţele politice şi militare ale Rusiei, Austriei, Franţei şi ale altor state a constituit-o soarta Principatelor Române, în timpul războiului ruso-turc din anii 1806-1812.

Trăsătura fundamentală a acestui conflict militar a fost preponderenţa şi intensitatea contactelor diplomatice, inclusiv cele ale diplomaţiei secrete. Într-o primă fază a războiului, de la trecerea Nistrului de către armata rusă, în luna noiembrie 1806 şi până la încheierea armistiţiului de la Slobozia, în luna august 1807, trupele ruse au ocupat fără luptă cetăţile Hotin, Bender, Akkerman, altfel spus întregul teritoriu dintre Nistru şi Dunăre, cu excepţia unor cetăţi puternice de pe fluviu, cum ar fi Ismail, Brăila ş.a.

La 15/27 decembrie 1806 domnul Constantin Ipsilanti a adresat, după intrarea în Bucureşti sub protecţia trupelor ruse, o circulară către ispravnici, vestindu-i că trebuiau să-l considere domn al Principatelor318. Autoritatea lui s-a răsfrânt şi asupra Moldovei, după ce domnul Alexandru Moruzi, fidel Porţii Otomane, s-a retras peste Dunăre. Constantin Ipsilanti a avut, din păcate pentru proiectele lui ambiţioase, o susţinere politică parţială din partea boierimii locale, mai ales după ce între el şi generalul Miloradovici a apărut o stare conflictuală.

De la armistiţiul încheiat la Slobozia şi până în primăvara anului 1809, situaţia Principatelor a fost marcată de hotărârea evacuării armatelor celor două părţi beligerante din Principate. Ţarul Alexandru I, decis să forţeze nota şi să impună frontiera ruso-otomană europeană pe linia Dunării, nu şi-a retras trupele şi, la 17 februarie 1808, l-a destituit pe Constantin Ipsilanti din domnie. Odată cu primăvara anului 1809, s-au reluat ostilităţile dintre cele două imperii. După cum se ştie, această ultimă etapă a războiului s-a încheiat prin semnarea tratatului de pace ruso-turc de la Bucureşti, în luna mai 1812. Aşa cum am mai menţionat, pretenţiile teritoriale ale Rusiei, care iniţial cerea fixarea hotarului european cu Imperiul Otoman pe Dunăre, s-au diminuat foarte mult, întâmpinând rezistenţă din partea otomanilor, care, prin marele vizir Ahmed paşa s-au raliat la formula „Prutul ori război”319. În afara rezolvării disputei asupra teritoriilor din Asia, aspect menţionat tangenţial, în măsura în care facilita stabilirea unor corelaţii cu politica Rusiei faţă de Principate, prin tratat s-a hotărât cedarea, către Rusia, a Moldovei dintre Prut şi Nistru.

Din relatările generalului de Langeron, aristocrat francez, care din anul 1790 a intrat în serviciul militar al Rusiei, fanarioţii ar fi stat în spatele soluţiei la care s-a ajuns în anul 1812, evitându-se, astfel, intrarea nemijlocită a Principatelor în sfera de

316 L. Boicu, op.cit., p. 208. 317 Ibidem. 318 Cf., V.P.R., T. III, p. 419. 319 I. Jarcuţchi, Vl. Mischevca, op.cit., p. 168.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

influenţă a Rusiei şi pierderea beneficiilor pe care le obţineau din Ţara Românească şi Moldova, în calitate de domni ai acestora.

În epocă, tratatul din anul 1812 a fost perceput la modul că „a lăsat în suspensie multe chestiuni, ..., a căror discutare trena la nesfârşit. Pe de o parte era un câmp deschis pentru pretenţiile Rusiei, formulate la fiecare prilej nimerit pentru a motiva o nouă plângere, pe de alta erau tărăgănelile Porţii, a cărei politică consta în a trage de timp”320. Amânând ratificarea unora dintre articole tratatului şi încălcând, evident premeditat, conţinutul altora, cele două imperii „se aflau în relaţii marcate de o răceală care sporea din ce în ce”321. Chestiunile în litigiu dintre Poarta Otomană şi Rusia vizau, aşa cum am mai relatat, frontierele din Asia, stipulaţiile privind soarta Principatelor Române şi a Serbiei, probleme comerciale şi financiare. La şase ani de la încheierea tratatului de pace ruso-turc de la Bucureşti continuau negocierile pentru rezolvarea problemelor menţionate322.

Revenind asupra tratatului, în istoriografia problemei se consideră că principalul câştig al Rusiei a fost anexarea teritoriului cunoscut sub numele de Basarabia, cu graniţa pe Prut şi incluzând şi Canalul Chilia, de la gurile Dunării. Astfel, Rusia devenea atât ţară riverană la Dunăre, cât şi putere navală în Marea Neagră. După cum am mai arătat, deşi avea şi ea o nevoie disperată de pace, Poarta Otomană nu a fost mulţumită de termenii tratatului de pace, negociatorii fiind ulterior executaţi, din ordinul sultanului323. Pentru că tratatul de la Bucureşti rezolvase chestiunile legate direct de Imperiul Otoman, Poarta nu a participat la Congresul de la Viena, unde oficial problemele Balcanilor nu au fost discutate324.

După anexarea Basarabiei, Rusia, spre deosebire de celelalte puteri, urmărea să profite de pe urma declanşării mişcărilor naţionale din Balcani, fiind considerată de popoarele balcanice drept cea mai mare putere ortodoxă.

Obţinând recunoaşterea unora dintre prevederile Tratatului de pace de la Bucureşti (1812) de către diplomaţia europeană reunită la Congresul de la Viena (1814-1815), Rusia a profitat de nerespectarea de către Poarta Otomană a unora dintre clauzele tratatului menţionat, pentru a se implica, urmărindu-şi propriile interese, în redeschiderea problemei orientale. Mişcările de eliberare ale popoarelor balcanice au provocat, într-un context internaţional favorabil intereselor Rusiei, momente de rupere a relaţiilor diplomatice ruso-turce. Cu toate insistenţele prinţului Metternich, manifestate în special la congresele Sfintei Alianţe, de la Aachen (1818), Laybach (1820) şi Verona (1822), Rusia a reluat în anul 1824 relaţiile diplomatice cu Imperiul Otoman, căruia i-a impus, ulterior, Convenţia de la Akkerman, prin care se confirma juridic creşterea influenţei Curţii de la Petersburg în Balcani, în general, şi în Principatele Române, în special.

320 Memoriile Principelui Nicolae Şuţu, mare logofăt al Moldovei 1798-1871. Traducere din limba franceză, introducere, note şi comentarii de Georgeta Penelea Filitti, Bucureşti, 1997, p. 63. 321 Ibidem, p. 64. 322 Cf., Ibidem. 323 Cf., Barbara Jelavich, op.cit., p. 153. 324 Cf., Ibidem.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Le Problème Orientale. La Russie et les Principautés Roumaines (1803-1812) Résumé

Cet article représent la derniere partie d’une étude dédiée des rélations des Principautés Roumaines avec la Russie, au contexte du Problème Orientale.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

GERMANIA SI PACTUL DE LA LOCARNO

Anca Însurăţelul

Războiul mondial din 1914-1918 a lăsat Europa în pragul haosului. Vinovata

principală de inestimabilele pierderi umane, pagube financiare şi culturale, a fost considerată Germania. Expansionismul german, nevoit să-şi recunoască înfrângerea prin încheierea armistiţiului cu Aliaţii în noiembrie 1918 a fost aspru pedepsit de către aceştia pentru îndrăzneala de a fi încercat să-şi impună dominaţia asupra lumii. Tratatul de la Versailles din 28 iunie 1919, subliniindu-i vina de a fi principala vinovată de declanşarea războiului, va reduce Germania la poziţia de ţară învinsă, executantă a hotărârilor marilor puteri învingătoare. Cu toate acestea, în mai puţin de 7 ani, Germania va reuşi să-şi depăşească condiţia impusă de Tratat, revenind cu drepturi egale în rândul marilor puteri.

Tema, supusă dezbaterii în această lucrare are in vedere tocmai acest aspect din istoria Germaniei in perioada interbelică şi anume schimbarea statutului de tară învinsă şi responsabilă de declanşarea conflagraţiei mondiale, în cel de mare putere, artizană a pacificării Europei.

Importanţa acestui demers ştiinţific rezidă şi în necesitatea clarificării acelor aspecte care au determinat Germania, prin ministrul de externe, Gustav Stresemann, să înlocuiască politica de rezistenţă a predecesorilor săi faţă de Tratatul de la Versailles, cu o atitudine concilianta.

Acordurile de la Locarno reprezintă o etapă foarte importantă din istoria Germaniei din perioada dintre cele două războaie mondiale. Semnarea lor a însemnat in primul rând, abolirea liniei de demarcaţie dintre Germania învinsă şi marile puteri învingătoare, stabilită prin Tratatul de la Versailles.

Ele au fost un important succes al diplomaţiei lui Gustav Stresemann în calitate de ministru de externe al Republicii de la Weimar (1923-1929). În calitate de cancelar in timpul crizei Ruhrului din 1923, el a înţeles că Germania învinsă, cu o economie distrusă nu putea să revizuiască Tratatul versaillez care, prin prevederile lui aruncase ţara în haos, izolând-o in relaţiile internaţionale. Numai după ce s-ar fi bucurat de drepturi egale cu puterile occidentale, ar fi putut realiza acest deziderat. Aşa se face că deşi semnarea tratatelor de la Locarno din 16 octombrie 1925 a făcut din Stresemann un artizan al pacificării păcii Europei, el a rămas, în realitate acelaşi partizan înfocat al Germaniei imperialiste.

Succesul ministrului de externe german a fost posibil datorită ralierii marilor puteri la politica conciliantă iniţiată de el. Acestea au acţionat prin prisma intereselor proprii.

Franţa trăia cu spaima ca o revanşa germană era posibila intr-un viitor apropiat. Politica sa de forţă, iniţiată la început si evidenţiată de plata reparaţiilor a fost înlocuită cu cea de concesii fata de Germania. Încă de la Conferinţa de Pace din 1919, putem

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

observa îndepărtarea Angliei şi Statelor Unite ale Americii de Franţa, prin concesiile pe care acestea le-au făcut Germaniei. Criza Ruhrului este relevantă în acest sens, Aliaţii depărtându-se mult de ea.

Motivele Angliei, garantă a tratatelor de la Locarno, ţineau de teama ca Franţa să nu devina puterea continentala număru unu a Europei, de voinţa ei de a coopera pentru un sistem de garanţii redus pe continent şi de dorinţa de a recâştiga rolul de arbitru între statele lui.

Acordurile de la Locarno au conferit Germaniei multe avantaje. Pactul de securitate rhenan prin care Germania, Franţa şi Belgia îşi garantau reciproc graniţele realiza pentru prima dată de la terminarea războiului, egalitatea juridică şi politică între primele două semnatare. Intrarea in Liga Naţiunilor, cu drepturi egale a ridicat statul german la rangul de mare putere. Stresemann s-a folosit cu abilitate de acest lucru pentru a expune deschis marilor puteri dezideratul german de revizuire a tratatului versaillez. În acelaşi timp, se lichidau problemele războiului fixate de planul Dawes, reglementându-se şi problema ocupaţiei aliate in zona rhenană, desfiinţată la scurt timp.

Un pas important in revizuirea Tratatului de la Versailles a fost obţinut de către diplomaţia germană prin negarantarea graniţelor germane orientale cu Polonia şi Cehoslovacia. Acest lucru a fost punctul slab al tratatelor de la Locarno, Anglia si Franţa cedând in faţa presiunilor germane. Privit prin această prismă, Locarno este expresia vie a compromisului realizat acolo, de cedare a marilor puteri in faţa pretenţiilor teritoriale germane. Negarantarea graniţelor estice germane oferea acesteia posibilitatea unei expansiuni teritoriale în această parte a Europei. Ea împărţea Europa in ţări a căror graniţe erau asigurate de toate mijloacele posibile şi state ale căror frontiere rămâneau negarantate, deci lipsite de siguranţa menţinerii proceselor naţionale, obiective ce fuseseră realizate în timpul războiului mondial.

Salutate în 1925, drept ,,cheia de boltă a păcii permanente”1, Acordurile de la Locarno au fost privite ca un început îmbucurător al apropierii dintre naţiunile europene până atunci despărţite prin prevederile greu de suportat de o mare naţiune precum cea germană, a tratatelor de pace din anii 1919-1920, un punct de plecare în reafirmarea solidarităţii europene şi în geneza spiritului european2.

Îmbunătăţind atmosfera internaţională după anul 1925, până la sfârşitul anilor ’30, ele i-au acordat lui Gustav Stresemann ,,onoarea de a reabilita Germania, considerată ca inamic învins şi dezarmată, de a o plasa pe picior de egalitate diplomatică cu celelalte naţiuni”3.

Succes al politicii de conciliere iniţiată de Stresemann, sub îndrumarea Marii Britanii şi îmbrăţişată de către Franţa, prin Aristide Briand, în numele păcii şi securităţii europene, conferinţa de la Locarno şi-a deschis lucrările la 5 octombrie 1925.

1 Henry Kissinger, Diplomaţia, Bucureşti, Editura All, 1998, p. 249. 2 George Sofronie, Contribuţiuni juridico-diplomatice la ,,Problema Europei”, în Buletinul Academiei de Ştiinţe navale şi politice, Extras, Bucureşti, 1943, p. 25. 3 Gustav Stresemann 1878/1978, Bonn, Inter Nationes, 1978, p. 129.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

La 4 octombrie, în micul orăşel situat la graniţa Elveţiei cu Italia au sosit delegaţiile miniştrilor de externe ale celor şapte ţări ce participau la conferinţă. Delegaţia germană număra cei mai mulţi membri din totalul de 121 de persoane cât însumau cele şapte delegaţii împreună.

Austen Chamberlain, ministrul de externe al Marii Britanii, era însoţit de Cecil Hurst, Tomson, Selby Bennet; ministrul de externe francez, Aristide Briand venise cu Phillipe Berthelot, Alexis Léger, Henri Fromageot şi René Massigli. Cancelarul german, dr. Hans Luther, era însoţit de Gustav Stresemann, dr. Gauss, Schubert, Robert Kempner. Belgia era reprezentată de către ministrul ei de externe, Émile Vandervelde. Italia participa la conferinţă prin Benito Mussolini şi Scilioja. Reprezentanţii Poloniei şi Cehoslovaciei, contele Al. Skryzyński şi Eduard Beneš, au sosit câteva zile mai târziu. Deşi Rusia nu a participat direct la încheierea tratatelor, prin condiţiile puse de către Germania la admiterea în Liga Naţiunilor, efect al tratatului încheiat între ele în 1922 la Rapallo, se poate vorbi de o participare indirectă, în sensul că, tratatul menţionat mai sus, de neutralitate şi neagresiune a însemnat precis hotărârea Germaniei de a nu contribui la articolul 16 din Pactul Societăţii Naţiunilor împotriva Rusiei4. Gustav Stesemann a ţinut să menţioneze în privinţa relaţiilor cu aceasta că ,,Germania nu va abandona bunele relaţii cu Rusia dacă va semna pactul şi va intra în Liga Naţiunilor”5.

Deşi Statele Unite ale Americii nu participau la această conferinţă, preşedintele Calvin Coolidge a aprobat şi influenţat încheierea acordurilor care completau politic planul Dawes, creând în acelaşi timp condiţiile favorabile penetraţiei economice a Statelor Unite în Europa.

Premierul britanic, Austen Chamberlain, totodată preşedintele conferinţei a ţinut să precizeze că Germania va participa la discuţii pe poziţie de egalitate cu Aliaţii care, dorind a lăsa trecutul la o parte se gândesc numai cum viitorul poate fi făcut mai bine decât prezentul6. În virtutea celor declarate de reprezentantul Marii Britanii, la conferinţă participanţii au evitat să folosească în discursurile lor termenul ,,aliat”, referindu-se în mod intenţionat la ,,foşti aliaţi” şi ,,foşti inamici”7.

Cu o zi înainte de semnarea documentelor, ministrul de externe al Marii Britanii declara într-un interviu ,,conferinţa a ajuns la un punct atât de înaintat, încât nici un guvern nu şi-ar putea lua răspunderea în faţa istoriei de a refuza să semneze acordurile intervenite.”8

Cel mai important document era ,,Pactul de securitate rhenan’’, semnat de Germania, Franţa, Belgia, Marea Britanie şi Italia. Acest document avea 10 articole. În introducerea Pactului, cele 5 puteri semnatare îşi afirmau dorinţa de securitate şi apărare, de a acorda garanţii complementare tuturor Puterilor semnatare în cadrul

4 I. Ciupercă, Locarno Oriental. Semnificaţia unui eşec (1925 – 1937)(I)), înAIIAI, nr. XXIV, 1987, 12, p. 210. 5 Adevărul, Bucureşti, an 38, (în continuare: Adevărul…), nr. 12840, 22 octombrie 1925. 6 Anna M. Cienciala, From Versailles to Locarno, Kansas University Press, 1984, p. 260. 7 L. Braşoveanu, The Locarno Conference, în RRH, tom VII, nr. 3, 1968, p. 401. 8 Adevărul, nr.12835, 16 octombrie 1925.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

principiilor Societăţii Naţiunilor şi al tratatelor ce erau în vigoare între aceste Puteri9. Articolul 1 consemnează garanţia Angliei şi Italiei oferită Franţei, Germaniei şi

Belgiei. ,,Înaltele părţi contractante garantează fiecare pentru sine şi împreună […], menţinerea statut -quo-ului teritorial care rezultă din frontierele dintre Germania şi Franţa, inviolabilitatea acestor frontiere aşa cum au fost stabilite prin Tratatul de la Versailles, la 28 iunie 1919, sau cum au fost stabilite în executarea acestuia, precum şi respectarea prevederilor articolului 42 ş 43 din menţionatul tratat, referitor la zona demilitarizată”10. În articolele 42 şi 43 ale Tratatului de la Versailles se preciza că, ,,se interzice Germaniei de a menţine sau a construi fortificaţii, fie pe malul stâng al Rhinului, fie pe malul drept, la vest de o linie trasată la cinzeci de kilometri de acest fluviu” şi ,,întreţinerea sau adunarea de forţe armate, fie cu caracter permanent, fie cu caracter temporar, precum şi orice manevre militare de orice natură ar fi şi menţinerea oricăror mijloace materiale de mobilizare”11.

În conformitate cu articolul 2 al ,,Pactului rhenan’’, statele cu frontierele garantate, Franţa şi Belgia pe de o parte, Germania pe de altă parte ,,se obligă în mod reciproc ca în raporturile lor să nu recurgă în nici un caz la agresiune sau la cotropire şi să nu recurgă la război una împotriva celeilalte.”12 Tot aceste puteri se obligă în articolul 3 al Pactului de securitate ,,să rezolve pe cale paşnică toate problemele de orice natură ar fi, care le despart şi care nu ar putea fi soluţionate prin obişnuitele căi diplomatice”13.

,,Pactul rhenan’’ prin intermediul articolului 4 făcea precizarea că, ,,în cazul unei încălcări evidente a articolului 2 […] sau a nerespectării vădite a articolelor 42 ş 43 din Tratatul de la Versailles de către una din Înaltele părţi contractante, fiecare dintre celelalte puteri contractante se obligă de pe acum, de îndată ce se va afla că acea încălcare sau nerespectare constituie un act de neagresiune neprovocată şi că sunt necesare acţiuni imediate din cauza trecerii frontierei sau a începerii acţiunilor de război sau a concentrării de forţe armate în zona demilitarizată, să acorde fără întârziere sprijinul său acelei părţi faţă de care s-a săvârşit o astfel de încălcare sau o astfel de nerespectare”.14

În articolul 5 se face referiri la articolul 3, menţionându-se că, ,,în cazul în care una din Puterile indicate în articolul 3 refuză să se conformeze regulilor paşnice sau să execute o hotărâre arbitrală sau să judece şi va viola articolul 3 […] sau nu va respecta articolul 42 sau 43 din Tratatul de la Versailles, ea va fi supusă aplicării prevederilor din articolul 4”15. O menţiune importantă o face articolul 6. ,,Dispoziţiunile prezentului Tratat nu aduc nici o atingere drepturilor şi obligaţiilor ce decurg pentru

9 F.J. Berber, Locarno. A collection of documents, London, Edingburgh, Glasgow, William Hodge & Company L.T.D., 1936, p. 50. 10 Ibidem. 11Alexandru Vianu, Zorin Zamfir, Constantin Buşe, Gheorghe Bădescu, Relaţii internaţionale în acte şi

documente, Vol. I. (1919-1939), Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1974, p. 27. 12 F.J. Berber, loc. cit. 13 Ibidem, p. 51. 14 Ibidem, p. 52. 15 Ibidem.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Înaltele Părţi contractante din Tratatul de Pace de la Versailles, precum şi din convenţiile complementare […]”16.

Durata ,,Pactului rhenan’’ era nelimitată. Totuşi, fiecare stat semnatar, în conformitate cu articolul 8 avea dreptul de a preaviza cu 3 luni înainte celorlalte puteri semnatare pentru denunţare şi dacă printr-o majoritate de cel puţin două treimi, Consiliul Societăţii Naţiunilor constata că Societatea Naţiunilor oferă părţilor suficiente garanţii ca să nu mai fie nevoie de pact, aceasta va lua sfârşit după un an.17 Marea Britanie, fără imperiul ei colonial, era singura care se situa în postura de garantă a Pactului. Mai mult, prevederile lui nu se impuneau asupra dominioanelor britanice sau a Indiei, acest lucru făcându-se numai cu acordurile lor (articolul 9)18.

Pactul urma să fie ratificat iar ratificările depozitate la Geneva în arhivele Ligii Naţiunilor; el se va aplica după ce toate ratificările vor fi depuse şi Germania va fi devenit membră a Ligii Naţiunilor (articolul10)19.

Tratatele de arbitraj încheiate între Germania şi vecinele ei, Franţa, Belgia, Polonia şi Cehoslovacia aveau un conţinut relativ asemănător. Ele prevedeau respectarea drepturilor şi obligaţiilor în conformitate cu Tratatul de la Versailles şi intangibilitatea puterii şi misiunii paşnice a Societăţii Naţiunilor.

În Preambul erau repetate consideraţiile din introducerea Pactului, precizându-se necesitatea înlăturării oricăror neînţelegeri asupra caracterului şi misiunii arbitrajului între părţi, respectarea drepturilor stabilite prin tratate de către internaţionale, interzicerea oricărei modificări de graniţă fără avizul favorabil al statului în cauză; posibilele conflicte urmau a fi aplanate de către un tribunal arbitral sau de către Curtea permanentă de justiţie internaţională, creată pe temeiul Pactului Societăţii Naţiunilor. Înainte însă de aceste acţiuni, posibilul conflict trebuia supus prin acordul părţilor în faţa unei comisii internaţionale permanente ce era înfiinţată la Locarno, intitulată Comisia permanentă de conciliaţiune20.

Tratatele de garanţie semnate de către Franţa cu aliatele ei, Polonia şi Cehoslovacia, aveau un conţinut identic, ele proclamând dorinţa semnatarilor de a evita un război şi hotărârea lor de a-şi garanta reciproc binefacerile angajamentelor luate printr-un tratat încheiat în cadrul Societăţii Naţiunilor şi a tratatelor anterioare între ele. Cel mai important articol al acestor tratate de garanţie era primul. El preciza că, ,,în cazul în care Polonia (Cehoslovacia) sau Franţa ar avea de suferit de pe urma nerespectării angajamentelor intervenite începând de astăzi între ele şi Germania, în vederea menţinerii păcii generale, Franţa şi reciproc Polonia (Cehoslovacia), acţionând în conformitate cu articolul 16 din Pactul Ligii Naţiunilor, se angajează să îşi acorde imediat ajutor şi asistenţă dacă o asemenea nerespectare este însoţită de o recurgere la arme care nu va fi fost provocată.

16 Ibidem, p. 53. 17 Ibidem. 18 Ibidem. 19 Ibidem. 20 Emilian Bold, Diplomaţia de conferinte. Din istoria relatiilor internationale intre anii 1919-1933 si pozitia Romaniei (in continuare: Diplomatia…), Iasi, Editura Junimea, 1991, p. 155.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

În cazul în care Polonia (Cehoslovacia) sau Franţa s-ar vedea atacate fără a fi provocat respectivul atac, Franţa sau reciproc Polonia (Cehoslovacia), acţionând în conformitate cu articolul 15, aliniatul 7 din Pactul Ligii Naţiunilor, va acorda imediat ajutor şi asistenţă”21.

În articolul 2 se preciza că aceste tratate nu vor afecta drepturile şi obligaţiile Înaltelor Părţi contractante în calitate de membrii ai Ligii sau vor fi interpretate ca restricţionând drepturile membrilor Ligii de a acţiona într-un anumit context în scopul păstrării liniştii şi păcii lumii.22 Articolul 4 preciza că, aceste tratate de garanţie vor fi depuse la Geneva în acelaşi timp ca şi ratificarea tratatului încheiat între Germania, Franţa, Belgia, Marea Britanie şi Italia şi ratificarea tratatelor încheiate între Germania şi Polonia, respectiv Cehoslovacia, vor fi puse în aplicare în aceleaşi condiţii stipulate şi celorlalte23.

Toate actele parafate la Locarno urmau a fi semnate în luna decembrie a aceluiaşi an într-un cadru solemn, în capitala Marii Britanii.

La 16 octombrie seara, cei 1500 de locuitori din Locarno se înghesuie înaintea verandelor palatului de justiţie ca să îi vadă pe miniştri aliaţi şi cel german ascultând lectura noului Pact de securitate şi, apoi, semnându-l. Cancelarul Germaniei semnează primul, G. Stresemann ,,face o declaraţie întortocheată”, A. Briand ,,improvizează splendid”, A. Chamberlain ,,are lacrimi în ochi”, iar B. Mussolini, ,,plutind parcă în alte sfere” ,,nu a scos nici un cuvânt”.24 Ministrul de externe german declara că ,,Locarno nu va fi sfârşitul, ci începutul unei perioade de încredere, de co-existenţă între naţiuni”25 iar omologul său francez, susţinându-l, zicea la rândul lui că ,,o nouă epocă trebuie să înceapă cu Locarno, unde noi nu va trebui să muncim pentru nimic.”26

Întreg oraşul elveţian era cuprins de euforia evenimentului. Prezentă în calitate de ziaristă la evenimente, Geneviéve Tabouis a reuşit să surprindă atmosfera din seara semnării tratatelor din micul orăşel elveţian. Entuziasmul era general. ,,De bucurie pe munţi s-au aprins focuri, retrageri cu torţe străbat străzile. Se dansează, se cântă, se petrece în toate casele. Unii sunt atât de entuziasmaţi, că aleargă la poştă să trimită telegrame prietenilor şi familiilor. Ura! Pacea este asigurată!”27 Chiar şi cei mai sceptici dintre diplomaţi se lasă antrenaţi în euforia generală, având în minte faptul că Germania, inamicul de ieri semnase cele opt protocoale de reconciliere.

După ce mult timp spectrul revanşei imperialismului german planase în minţile europenilor, în acea seară de 16 octombrie, toată lumea era încredinţată că problema păcii fusese în sfârşit rezolvată, spectrul hidos al războiului dispărând. Şeful de cabinet al lui Aristide Briand, Alexis Léger spunea tuturor că ,,Franţa a dobândit, în

21 F.J. Berber, op.cit., p. 62-63. 22 Ibidem, p. 63. 23 Ibidem. 24 Geneviéve Tabouis, 20 de ani de tensiune diplomatică, Bucureşti, Editura Politică, 1965, p. 39-40. 25 Gustav Stresemann…, p. 65. 26 Antonina Valentin, Stresemann, Paris, Editeur Ernest Flammarion, 1931, p. 181. 27 Geneviéve Tabouis, op.cit., p. 41.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

final, securitatea pe Rhin. Acum, în mod automat, forţele engleze şi italiene vor veni în ajutorul Franţei dacă cumva germanii îşi vor încălca vreodată cuvântul, de azi înainte, nici o teamă pentru viitor. N-o să mai fie război. Germania intră în Liga Naţiunilor, cu toate că noi continuăm să ocupăm Rhenania!”28 La rândul lui, ministrul de externe al Franţei declara ziaristului german de la ,,Deutsche Tages Zeitung”, Feurmann, că ,,suntem din acelaşi partid, partidul locarnist”29.

Pentru Marea Britanie, Locarno se dovedise un succes, în sensul că, restabilind raportul de forţe pe continentul european, scopul principal al politicii externe pe continent fusese atins.

Pentru Gustav Stresemann, semnarea acordurilor reprezenta un mare succes pentru politica de reconciliere pe care o iniţiase la începutul lui 1925. Mai mult decât atât, el era primul politician german care după semnarea armistiţiului din 11 noiembrie 1918 reuşise să redea Germaniei locul ei printre marile puteri, linia de demarcaţie între învinşi şi învingători fiind ştearsă. După criza Ruhrului, ,,momentul crucial al vieţii sale politice”30 de până atunci, semnarea tratatelor de la Locarno venea să întărească ideea că el era cel mai capabil politician pentru a ajuta Germania să-şi reia locul deţinut înainte de 1919. Totodată, ele reprezentau un pas important în politica de revizuire a Tratatului de la Versailles, în acest sens, Stresemann, într-un discurs susţinut în cadrul delegaţiei germane la 1-2 zile după semnarea acordurilor zicând că ,,reabilitarea Germaniei în faţa lumii întregi este un fapt împlinit… S-a dovedit că Aliaţii poartă răspunderea războiului. Germania cere din nou coloniile sale şi fiindcă în articolul 8 din Pactul Ligii Naţiunilor este prevăzută dezarmarea marilor învingători, după ce vor fi dezarmaţi învinşii, Germania se va înarma dacă marii învingători nu vor dezarma”31.

Entuziasmul împărtăşit de delegaţi la Locarno a fost dus şi în ţările lor. La fel ca şi la Locarno, entuziasmul era general, considerându-se că după şapte ani de la terminarea războiului mondial, Europa putea în sfârşit să-şi aşeze bazele păcii pentru reconstrucţie şi pentru reafirmarea reală a raporturilor democratice între state. Nu aceasta era şi părerea unor însemnate cercuri germane, în spatele declaraţiilor şi discursurilor pompoase şi pacifiste, considerându-se că, actele semnate la Locarno erau bune ca bază de operaţii pentru câştigarea paşnică a unor noi condiţii, intrarea Germaniei în Liga Naţiunilor, anularea sistemului de reparaţii şi a vinovăţiei în declanşarea războiului, un loc se seamă în rândul puterilor occidentale, influenţa asupra Europei de sud-est, refacerea sistemului colonial, dezarmarea vecinilor, recâştigarea zonei rhenane, revanşă la momentul potrivit32. În acest sens, Stresemann îi mărturisea lui Briand în 1926, cu ocazia întâlnirii lor secrete de la Thoiry că ,,pentru a-l face pe Hindenburg şi cancelarul Luther să semneze tratatul de la Locarno, a trebuit să le garantez că acest gest de bunăvoinţă a Germaniei va declanşa sfârşitul

28 Ibidem, p. 40. 29 Ibidem, p. 42. 30 Antonina Valentin, op.cit., p. 105. 31 Geneviéve Tabouis, op.cit., p. 51. 32 Emilian Bold, Diplomaţia…, p. 169.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

reparaţiilor, sfârşitul ocupaţiei rhenane şi dezarmarea semnatarilor de la Versailles, iar în caz contrar, autorizarea automată pentru Republica de la Weimar să se înarmeze la nivelul forţelor aliate”33.

Scoasă din conul de umbră în care intrase după 1919, Germania şi-a putut recupera locul între marile puteri. Intrarea în Liga Naţiunilor şi ocuparea unui loc permanent în Consiliu exprima această realitate, fosta sperietoare a Europei fiind plasată pe picior de egalitate cu Franţa, Anglia, Italia şi Japonia. Un mare avantaj al ocupării unui loc în Consiliul Ligii era acela de a-şi putea expune deschis revindecările sale teritoriale şi de înarmare la care nu renunţase.

La Locarno, Gustav Stresemann îşi îndeplinise în cea mai mare parte obiectivele. El separase problema securităţii Europei estice de cea apuseană, slăbise alianţa dintre francezi şi polonezi, tratatul încheiat între aceştia având menirea de a uşura acceptarea de către ultimii a discriminării politice şi juridice dintre graniţele germane de est şi de vest34, obţinuse interpretarea articolului 16 care satisfăcuse atât dorinţele germane cât şi cele ruseşti. Deşi nu reuşise să obţină evacuarea oraşelor Mainz şi Coblenz, a reuşit în schimb să îi convingă pe Aliaţi să facă acest lucru în Colonia, evacuată în luna ianuarie 1926; a mai obţinut modificarea regimului de ocupaţie în oraşele rhenane.

În privinţa pactului de securitate rhenan, deşi el era foarte nepopular în Germania tocmai pentru că garantare frontierelor vestice excludea revenirea la graniţele existente în 1914 pe care majoritatea germanilor încă le considerau dreptul lor din naştere35 era un succes pentru diplomaţia lui Stresemann, pactul excluzând posibilitatea oricărui conflict militar cu Franţa în vederea recuperării Alsaciei şi Lorenei.

La 10 septembrie 1926, la Geneva, în mijlocul ovaţiilor tuturor delegaţiilor prezente la eveniment, Germania semnând actul de aderare la Societatea Naţiunilor. Acest act a încununat eforturile pe care Gustav Stresemann le depusese în vederea readucerii Germaniei în rândul marilor puteri. El a ţinut să sublinieze cu această ocazie că, acest eveniment, de o mare importanţă istorică demonstra mai bine decât o puteau face cuvintele sau programele, că Societatea Naţiunilor era chemată să dea o nouă orientare evoluţiei politice a umanităţii36. La rândul lui, A. Briand, în mijlocul emoţiei generale, a exclamat ,,Jos cu puştile, mitralierele, tunurile! S1ă facem loc concilierii, arbitrajului, păcii!”37 Societatea Naţiunilor a fost pentru diplomatul german o adevărată tribună de afirmare internaţională, el devenind în curând o figură familiară în cadrul şedinţelor ei.

Semnarea ,,Pactului rhenan’’ şi intrarea Germaniei în Societatea Naţiunilor au

33 Geneviéve Tabouis, op.cit., p. 53. 34 Piotr. S. Wandycz, France and her Eastern Allies 1919-1925. French-Czchoslovak-Polish Relations from the Paris Peace Conference to Locarno, Minneapolis, Lund Press, 19662, p. 363. 35 Sally Marks, The Illusion of Peace. International Relations in Europe 1918-1933, Hong Kong, Macmillan Press L.T.D., 1976, p. 72. 36N.Z. Lupu, Gustav Streseman, în Diplomaţi iluştri, Vol. III, Bucureşti, Editura Politică, 1973, p.404 37 Serge Berstein, Pierre Milza, Istoria Europei. Secolul XX (din 1919 până în zilele noastre), Vol. 5, Iaşi, Editura Institutul European, 1998, p. 56.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

avut importante repercusiuni asupra evoluţiei relaţiilor dintre Germania şi U.R.S.S. Guvernul sovietic, observator atent al evoluţiei Germaniei în raportul acesteia cu puterile occidentale a căutat să preîntâmpine atragerea sub orice formă a Germaniei într-o posibilă acţiune antisovietică; se avea în vedere orientarea anumitor cercuri politice occidentale care socoteau că, acordurile de Locarno şi primirea Germaniei în Societatea Naţiunilor o vor îndepărta de Rusia, făcând-o să renunţe la cele însemnate în tratatul încheiat între ele la Rapallo. Pe acest fond, se înscrie vizita pe care comisarul pentru afaceri străine al U.R.S.S., Cicerin a întreprins-o la Berlin la sfârşitul lunii septembrie 1925. Pentru Germania şi interesele ei, angajarea într-o politică împotriva Rusiei, în condiţiile în care ea nu se consolidase suficient şi nici nu putea fi considerată o mare putere ca înaintea războiului mondial, era plină de riscuri. În acest sens, Stresemann scria fostului prinţ al coroanei germane că problema alegerii între est şi vest nu reiese ca rezultat al aderării noastre la Ligă, o asemenea alegere putând fi făcută doar atunci când ai în spatele tău o forţă militară38. Deşi înainte de conferinţa de la Locarno, ministrul de externe german s-a ferit să facă vreun pas în relaţia cu Rusia, de teama unui posibil eşec al demersului diplomatic întreprins în concilierea cu puterile occidentale, la 24 aprilie 1926, după eşuarea primei încercări de intrare a Germaniei în Societatea Naţiunilor la sesiunea din martie 1926, Germania va semna la Berlin tratatul de neutralitate şi neagresiune cu sovieticii prin care, cele două părţi se obligau ca, în caz de atac asupra uneia din părţi, cealaltă să îşi păstreze o atitudine paşnică. Ele se obligau să nu intre în nici o combinaţie politică sau boicot economic îndreptat împotriva celeilalte. Important de subliniat este faptul că Berlinul şi Moscova erau unite în ostilitatea faţă de Polonia. După Locarno, capitalul american a intrat masiv în Germania, accelerând modernizarea industriei sale. Comisia Militară Interaliată de Control, creată pentru dezarmarea Germaniei a fost desfiinţată în 1927, funcţiile ei fiind preluate de către Liga Naţiunilor. Aceasta nu a avut însă nici un mijloc de verificare a modului cum erau respectate clauzele de dezarmare.

La nivelul relaţiilor dintre puterile occidentale, Locarno a reflectat schimbările care au avut loc în echilibrul forţelor între Marea Britanie şi Franţa, cele mai puternice ţări capitaliste din Europa la acea vreme; acordurile încheiate au sancţionat importanţa pe care prima o câştigase pe socoteala celei de-a doua. Locarno a mai însemnat eşecul încercării franceze de a rezolva problema securităţii franceze printr-o alianţă franco-belgiano-engleză împotriva germanilor, lucru de care Parisul era foarte conştient. Diplomaţia engleză, prin Locarno a dat o lovitură puternică sistemului Franţei de alianţe militare; fiind convinse de eficienţa săracă a alianţei cu Franţa, Cehoslovacia şi Polonia au început să-şi orienteze şi mai mult politica lor externă către cea engleză. Departe de a linişti contradicţiile britanico-franceze, Locarno le-a agravat39.

Istoricul Sally Marks spunea că ,,spiritul de la Locarno este o operă prea fragilă pentru a clădi o pace durabilă. De fapt, adevăratul spirit la Locarno, în dosul faţadei de prietenie publică a fost acela al unei înverşunate confruntări între o Franţă temătoare, având alături nefericitele ţări est-europene care încercau să-şi ascundă

38 Stephen J. Lee, The Weimar Republic, London and New York, Routledge, 1998, p. 87. 39 L. Braşoveanu, op.cit., p. 409-410.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

umilinţa şi panica şi o Germanie plină de resentimente, cerând în favoarea ei tot mai multe modificări în balanţa puterii. Feţele personalităţilor publice erau încă senine şi zâmbitoare dar europenii de rând nu ştiau ce conflicte de interese existau în spatele uşilor închise. Faţa văzută a conferinţei de la Locarno şi toate tratatele semnate au creat o iluzie de pace iar oamenii de rând s-au bucurat. Toţi acei ani interbelici au fost anii cei mai buni dar nu este mai puţin adevărat că ei au fost anii unei iluzii”40.

Bunăvoinţa de care au dat dovadă la Locarno puterile occidentale în faţa cererilor germane în privinţa graniţelor estice a fost privită ca o invitaţie la acţiuni revizioniste în Europa, dirguitorii politici germani neezitând să prezinte acest pact doar ca o etapă spre schimbarea stărilor de lucru consacrate prin dictatul de la Versailles41. În compromisul dintre marile puteri, bazat pe concesiile făcute militarismului şi revanşismului german în răsărit rezidă una din sursele principale ale evoluţiei negative a situaţiei internaţionale în perioada ce a urmat, soldată cu apariţia succesivă a unor focare de război şi în cele din urmă cu declanşarea unei noi conflagraţii mondiale42.

La 7 martie 1936, Adolf Hitler, încălcând acordurile de la Locarno intra în zona demilitarizată rhenană, reuşind prin forţă să realizeze ceea ce Stresemann nu făcuse prin mijloace diplomatice. Prin reocuparea zonei demilitarizate, puterile locarniene au fost puse în faţa unui fapt împlinit. Actul de la 7 martie, considerat de cecurile naziste drept un act de eliberare a avut o semnificaţie politică şi una de utilitate practică; din punct de vedere politic, Germania cu armata ei s-a considerat puternică pentru a repudia angajamentele diplomatice care o jenau, ea realizând ultima operaţiune pregătitoare declanşării războiului43. Deşi trupele germane aveau ordin să se retragă la cea mai mică împotrivire a trupelor franceze, aceasta nu s-a produs. După cum nota şi Geneviéve Tabouis, ,,viitorul avea să ne dovedească că dintre toate slăbiciunile noastre intelectuale şi morale dintre cele două războaie mondiale, aceasta a fost cea mai gravă. Guvernul francez, lăsându-l pe Hitler să ocupe Rhenania îl autoriza să construiască linia Siegfried, o adevărată cortină între Franţa şi Europa. În sfârşit, dintre toate slăbiciunile noastre, aceasta a fost cea mai de neiertat căci dacă am fi reacţionat în Rhenania, Germania, nefiind pregătită pentru război, desigur că ar fi renunţat la ocupaţie iar retragerea ar fi fost fatală pentru prestigiul ei şi chiar neîndoielnic, pentru regimul hitlerist”44.

Deşi ,,a marcat preludiul celui de-al doilea război mondial”45, Pactul de la Locarno îşi are meritele sale. El a îmbunătăţit atmosfera internaţională în perioada interbelică, după 1925. Lui i se datorează în cea mai mare măsură, normalizarea situaţiei internaţionale a Germaniei, includerea ei în Societatea Naţiunilor, ceea ce

40 Marks Sally, op. cit., p. 74. 41 Gheorghe Matei, Dezarmarea în contextul problemei internaţionale şi atitudinea României (1919-1934),Bucureşti, Editura Academiei, 1971, p. 40-41. 42 Ibidem, p. 39-40. 43 Em. Bold, I. Ciupercă, Ascensiunea nazismului (1919-1936). Cum a fost posibil?, Iaşi, Editura Junimea, 1995, p. 258. 44 Genevievé Tabouis, op.cit., p. 289. 45 A.J.P.Taylor, Originile celui de-al doilea război mondial, Iaşi, Editura Polirom, 1999, p. 53.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

creat condiţii pentru refacerea poziţiei economice si politice. Deşi Gustav Stresemann era un naţionalist înfocat, ce a militat pentru desfiinţarea Tratatului de la Versailles el a realizat avantajul unei colaborări cu puterile occidentale, fiind de acord să conlucreze cu Austen Chamberlain şi Austen Briand în cadrul Ligii Naţiunilor. Stresemann s-a dovedit de neînlocuit, Germania neavând alt lider care să posede o subtilitate comparabilă. Reabilitarea Germaniei şi pacificarea Europei la Locarno s-a datorat în mare parte, încrederii pe care puterile occidentale au avut-o în personalitatea lui.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

PAKISTAN: EVOLUŢIE ŞI INVOLUŢIE!

Viorel Cruceanu

Republica Islamică Pakistan are o istorie interesantă şi zbuciumată. În

momentul separării de India (august 1947), Pakistanul a încercat să-şi creeze o identitate proprie. Alibiul secesiunii l-a reprezentat tocmai această căutare, ce se revendica de la religia islamică. Dar, pentru o entitate statală, născută la mijlocul secolului al XX-lea, un asemenea recurs era insuficient. Iată de ce, liderii săi de început, Muhammad Ali Jinnah („artizanul” desprinderii de India, mort în 1948), Liaquat Ali Khan (cel dintâi prim-ministru, asasinat în 1951) şi Iskander Mîrza (primul preşedinte al Republicii: 1956-1958), au încercat să creeze şi aşezămintele instituâionale necesare guvernării. Rezultatele lor s-au dovedit fragile, dobândirea unei identităţi politice democratice fiind aproape imposibilă. Prin urmare, în peste 55 ani de independenţă, R.I. Pakistan s-a aflat mai tot timpul sub cizma regimului de dictatură militară, contrastând vizibil cu India, marea sa rivală, consacrată drept „cea mai mare democraţie din lumea a treia”.

Pe acest fond, în care concepţiile de stat laic şi de stat de drept n-au reuşit să se cristalizeze, s-au confruntat forţe ce au urmat, permanent, o traiectorie circulară: încercările de angajare spre viitor erau anulate de reîntoarceri la trecut. Într-un asemenea cerc, fatalmente închis, s-au consumat şi destinele a doi oameni ce întruchipau cele două tendinţe: Ali Bhutto, respectiv generalul Zia ul-Haq.

Zulfikar Ali Bhutto s-a născut la 5 ianuarie 1928, la Larkana, în regiunea Sind, într-o bogată familie de proprietari funciari. A studiat ştiinţele politice şi dreptul în SUA (Universitatea Berkeley – California) şi Marea Britanie (la Oxford). Remarcat de corpul profesoral oxfordian, promiţătorul tânăr pakistanez este recomandat pentru cariera universitară. Astfel, în perioada 1953-1954, a predat dreptul internaţional la Universitatea din Southhampton. În 1955, revine în Pakistan, unde beneficiază de o catedră la „Sind Mouslim Law College”, practicând, în paralel, şi avocatura la Curtea Supremă din Karachi1. Urmează întâlnirea cu destinul: în 1958 este remarcat de generalul Mohammad Ayub Khan, ce tocmai preluase puterea printr-o lovitură de stat militară. Şeful statului îi solicită colaborarea şi, la numai 30 de ani, Ali Bhutto devine ministru al comerţului. „Capabil şi ambiţios”, el „a câştigat repede încrederea generalului”2. În anii care au urmat, atribuţiile sale ajung „extrem de numeroase”3, numai în anii 1960-1962 cumulând trei ministere (printre care cel al informaţiilor) cu trei departamente economice. Ali Bhutto a atins apogeul responsabilităţilor sale guvernamentale, în perioada 1963-1966, ca ministru al afacerilor externe. În noua calitate „a făcut extrem de multe pentru a conferi modernism şi dinamism politicii

1 Vezi Profil, în Lumea, nr. 7, 10 febr. 1972, p. 38; idem, în Lumea, nr. 43, 23 oct. 1975, p. 17. 2 Asie et Afrique aujourd’hui, no. 4, juillet-août 1990, p. 55. 3 Lumea, nr. 7, 1972, p. 38.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

externe”4 pakistaneze. Dacă până atunci Pakistanul avea „o orientare unilaterală pro-occidentală”, de acum înainte diplomaţia sa capătă accente afro-asiatice precum şi disponibilităţi către statele socialiste, inclusiv URSS. Pe această linie novatoare s-a înscris şi vizita în România, din 1966. ca şef al diplomaţiei, Z.A. Bhutto a manifestat o preocupare particulară faţă de puternicul vecin din nord, R.P. Chineză. Depăşind unele aprehensiuni, s-a ajuns la o fructuoasă colaborare bilaterală, „cele două ţări devenind parteneri tradiţionali”5. O atitudine diferită a avut faţă de India: el s-a menşinut pe poziţii intransigente, neputând digera uşor înfrângerea din 1965. Prin urmare, Ali Bhutto „a dobândit reputaţia de «naşionalist progresist», printre compatrioţii săi”6. Însă, „pe măsură ce creştea popularitatea lui Z.A. Bhutto, raporturile sale cu Ayub Khan se deteriorau”7. Neînţelegerile dintre cei doi au culminat cu demiterea lui Bhutto, la 18 iunie 1966, după opt ani de prezenţă neîntreruptă în cabinetele feldmareşalului (noul grad al lui Ayub). Ca şi cum ar fi şters totul cu buretele, Bhutto trece în opoziţie, atacând fără menajamente pe fostul său protector. Încă de atunci apărea că „nu-i repugnă să-şi sacrifice principiile faţă de ambiţia sa debordantă”8. „Ruptura definitivă”9 de „sistemul” Ayub s-a consumat la sfârşitul anului 1967, când Z.A. Bhutto a pus bazele „Partidului Poporului din Pakistan” (PPP), cu o priză nimicitoare la tineret.

Întâmplător sau nu, Bhutto s-a dezis la timp de Ayub Khan. Deşi perioada 1958-1968 a fost proclamată drept „deceniul progresului”, cu certe rezultate economice (spre exemplu, ritmuri de creştere ale industriei de 10%), totuşi ambientul social rămânea precar. „Călcâiul lui Ahile” îl reprezenta faptul că cei 10 ani „n-au rezolvat vechiul decalaj dintre Pakistanul Oriental şi cel Occidental”10. Aşa s-a ajuns, din toamna lui 1968, la o răbufnire dificil de controlat, „în provincia orientală dezvoltându-se o adevărată revoltă ţărănească generală, iar în cea occidentală, greve şi manifestaţii de amploare”11. Fronda socială a stimulat şi reactivarea opoziâiei politice, înviorată de apariţia în rândurile sale a lui Bhutto şi a PPP. S-au făcut astfel auzite şi revendicări politice: anularea legii marţiale, desfiinţarea cenzurii şi deplina libertate de acţiune pentru partidele de opoziţie12. Pentru a tăia elanul contestatarilor, Ayub a lovit în cel mai reprezentativ: Bhutto, arestat pe 13 noiembrie 1968 (eliberat în februarie 1969). A fost o măsură arbitrară şi inutilă, acţiunile de protest continuând. În plus, ele erau focalizate pe „cazul” Bhutto.

Ţara devenise neguvernabilă. Ayub Khan a realizat acest lucru, dar structura sa cazonă şi-a spus cuvântul: el considera că numai armata putea redresa situaţia şi de aceea, la 25 martie 1969, a cedat puterea tot unui militar, fost subaltern al său:

4 Asie et Afrique..., no. 4, 1990, p. 55. 5 Ibidem. 6 Ibidem. 7 Ibidem. 8 Amin Maalouf, Bhutto: coupable et martyr, în Jeune Afrique, no. 908, 31 mai 1978, p. 79. 9 Cf. Lumea, nr. 7, 6 febr. 1969, p. 23. 10 Ibidem. 11 Idem, nr. 14, 27 martie 1969, p. 5. 12 Idem, nr. 7, 1969, p. 23.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

generalul Yahya Khan, comandantul forţelor terestre. Noul „om forte” s-a bazat tot pe legea marţială (abia ridicată de Ayub la începutul lui 1969) şi, prin ameninţarea cu „tribunalele militare”13, a reuşit să restabilească ordinea. Generalul Yahya a reluat chiar calendarul politic anterior al lui Ayub şi, cu un decalaj de circa 10 luni, a organizat alegeri pluraliste în decembrie 1970.

În timpul campaniei electorale, Ali Bhutto, „orator strălucit” şi „remarcabil în a manevra oamenii”14, a prezentat un program ce cuprindea „cuvinte de ordine islamisto-socialiste şi populiste de stânga”15. Aşa cum se anticipa, partidul lui Bhutto a obţinut o victorie zdrobitoare: 82 de locuri, din cele 138 ale Adunării (devenind hegemon în Pakistanul Occidental). S-a format un nou guvern, cu Bhutto desemnat viceprim-ministru şi ministru de externe. Viaţa politică din federaţia pakistaneză sui-generis era însă viciată de gravele neînţelegeri dintre PPP şi „Liga Awami” (gruparea învingătoare în Pakistanul Oriental şi care a refuzat să-şi ocupe locurile din Adunarea Naţională de la Islamabad). Instituţiile democratice abia alese erau paralizate. Incapabil de compromis, generalul Yahya Khan, sfătuit de anturaj, inclusiv de Bhutto, a optat pentru utilizarea forţei. A fost o „înfrângere ruşinoasă”16 (datorită intervenţiei Indiei ce a pus în derută armatele pakistaneze, în numai câteva zile), căreia i s-a adăugat şi pierderea Provinciei Orientale, devenită Bangladesh. Ambele evenimente se constituiau în „mărturii ale crizei profunde a structurilor sociale şi statale”17 pakistaneze. Armata şi secestrul său politic prelungit lăsau în urmă o moştenire penibilă. Cel ce şi-a asumat, cu mult curaj, sarcina guvernării a fost tocmai Ali Bhutto, numit preşedinte la 20 decembrie 1971, chiar în ziua demisiei generalului Yahya Khan.

Erudit, mare amator de literatură istorică, Zulfikar Ali Bhutto nutrea o admiraţie pasională pentru Napoleon I şi Abraham Lincoln. În egală măsură se simţea fascinat de personalităţi precum Bismarck, Attatürk (un model, Bhutto dorind să reformeze ţara sa islamică) sau Mao Zedong. Ar fi vrut ca fiecare dintre aceştia să se topească în personalitatea sa, pentru a reuşi în opera sa de modernizare a Pakistanului. Cu preşedinţia lui Bhutto, elementele novatoare aveau pentru prima dată ocazia să aplice un nou proiect de societate.

Puterea lui Bhutto acoperă două etape a căror caracteristică de bază este continuitatea: preşedinte al Republicii (20 decembrie 1971-10 august 1973) după o Constituţie moştenită de la regimurile militare anterioare, şi prim-ministru al Republicii (12 august 1973-5 iulie 1977), într-un regim democratic parlamentar, inaugurat prin legea fundamentală din august 1973 (sistem cvasimajoritar în statele Commonwealth-ului). Politica lui Bhutto, din toată această perioadă, se încadrează unei „mode” extrem de răspândite în „lumea a treia”: o orientare de stânga, cu influenţe socialiste, asemănătoare cele promovate de Indira Gandhi în India şi

13 Idem, nr. 14, 1969, p. 5. 14 A. Maalouf, op.cit., p. 79. 15 Asie et Afrique..., p. 55. 16 Ibidem. 17 Ibidem.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Manjibur Rahman în Bangladesh (de altfel, toţi trei proveneau din familii înstărite şi confortul lor material îi îndemna la atitudini politice generoase şi caritabile).

La fel ca Indira şi Manjibur, Ali Bhutto a impus reforme ce aveau să-i creeze o multitudine de duşmani puternici şi ireductibili. Astfel, încă din primul an de guvernare (1972), a promovat o reformă agrară ce limita la 150 de acri suprafaţa deţinută de o familie. Reforma „a dat o lovitură serioasă marilor latifundiari”18 (proveniţi din rândul a 22 de familii putred de bogate) şi „a creat posibilitatea distribuirii a 1 milion de acri, din suprafaţa expropriată, unui număr de 40.000 de familii ţărăneşti fără pământ”19. Învăţând din greşelile altora, regimul Bhutto a însoţit împroprietărirea cu investiţii considerabile, ce au asigurat stabilitatea sistemului agricol: construirea a două importante baraje (pe fluviul Indus şi pe râul Jhelum), creşterea producţiei de îngrăşăminte chimice şi achiziţionarea de maşini agricole.

Importante mutaţii au marcat şi celelalte sectoare. Astfel, prin naţionalizarea a 58 mari întreprinderi industriale s-a creat „sectorul de stat în economie”20. Şi aici eforturile au fost susţinute, într-o ţară profund rurală creându-se şi un impresionant peisaj industrial (uzine siderurgice, de maşini grele şi de maşini unelte), adevărată emblemă a regimului Bhutto. Politica etatistă s-a extins prin „naâionalizarea ulterioară a tuturor băncilor, companiilor de asigurare, a transporturilor maritime şi a reţelei de desfacere a produselor petroliere”21.

În politica externă, Z.A. Bhutto a debutat printr-un act de curaj. La 2 iulie 1972, el s-a deplasat într-o staţiune balneară indiană unde a semnat, cu Indira Gandhi, faimosul „Acord de la Simla”, prin care principiul consensului şi al negocierilor era acceptat ca o condiţie sine qua non a normalizării relaţiilor dintre cele două ţări. Perioada 1972-1977 a fost caracterizată de relaxare, făcându-şi loc speranţa că vechile complexe şi prejudecăţi pot fi depăşite. A venit, însă, anul 1977 cu evenimentele sale (înfrângerea electorală a Indirei şi înlăturarea lui Bhutto), fapt ce va conduce, fatidic, la o întoarcere în timp, la tenebrele suspiciunii şi confruntării.

Tot în 1972 a luat o serie de hotărâri ce dovedeau schimbarea orientării politicii externe a Pakistanului: părăsirea Commonwelth-ului (considerată drept „a doua independenţă politică”) şi abandonarea „South East Asia Treathy Organization” (SEATO), un gen de „NATO al Asiei de Sud-Est”, creat în anii războiului rece, la iniţiativa SUA. Vocaţia universalistă a diplomaţiei pakistaneze şi-a găsit reflectarea şi în adeziunea la „Mişcarea de Nealiniere”. Noul „deal” iniţiat de Bhutto conţinea o semnificativă doză de sfidare a aliatului tradiţional, SUA. Prin urmare, liderul pakistanez a devenit indezirabil în ochii Administraţiei Nixon şi, prin caz de consecinţă, o ţintă a CIA. Numai că, măsurile interne şi externe luate i-au adus o mare popularitate lui Bhutto. Agenţii americani, destul de numeroşi în ţară, trebuiau să aştepte vremuri mai tulburi.

Acestea au apărut ca urmare a crizei petrolului din 1973, a raporturilor

18 Reportaj pe glob – Pakistan, în Lumea, nr. 43, 23 oct. 1975, p. 17. 19 Ibidem. 20 Ibidem. 21 Ibidem.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

inechitabile de schimb de pe piaţa mondială (o constantă a lumii contemporane!), dar şi a unor probleme de gestiune internă. Economiştii au evidenţiat rolul negativ jucat de „naţionalizarea, nejustificată economic, a diferitelor sectoare industriale”22, precum şi de „interesul excesiv manifestat de guvern pentru proiecte [economice] de prestigiu”23. Incidenţa acestor factori a condus la „stagnare economică şi o tensiune socială sporită”24. Poate că detractorii regimului aveau partea lor de dreptate când afirmau că Ali Bhutto „nu a justificat toate speranţele puse în el”25. Cert este că, destul de suspect, toate nemulţumirile au izbucnit, cu violenţă, chiar într-un an electoral: 1977. Ele au fost abil speculate de opoziţie, regrupată în „Alianţa Naţională Pakistaneză” (ANP – o grupare heteroclită de liberali, conservatori şi mai ales islamişti), care a pus o condiţie apriorică: „nu vor accepta nici un fel de rezultate ale alegerilor dacă acestea nu le vor fi favorabile”26. Era o supralicitare menită doar să tensioneze situaţia. În realitate, liderii Alianţei îşi propuseseră „obţinerea a circa 30-35 la sută din mandate”27, fapt ce ar fi permis reducerea majorităţii absolute a PPP şi, implicit, blocarea elanului reformator al partidului de guvernământ.

Alegerile au avut loc pe 7 martie 1977. Analiştii scenei politice pakistaneze manifestau convingerea că, în ciuda problemelor economice, victoria PPP era asigurată. Singura necunoscută o reprezenta scorul cu care va fi creditată opoziţia de către electorat. Rezultatul final a fost viciat de reuşita disproporţionată a PPP: 163 de mandate din 200 (Alianţa a obţinut doar 37 de locuri, adică jumătate din cât estimase). Frustrată, ANP a respins rezultatele consultării electorale, acuzând chiar pe Bhutto de o «masivă falsificare»28. Din acest moment, discursul politic va fi devansat de iniţiativa străzii, ţara fiind paralizată timp de câteva luni. De altfel, însuşi primul ministru s-a văzut constrâns să admită că „ar fi putut exista posibilitatea apariţiei unor iregularităţi într-o ţară de dimensiunea şi complexitatea Pakistanului”29. Observatorii evenimentelor au fost extrem de severi, şi pe bună dreptate, cu Ali Bhutto: „primul ministru are multe lucruri să-şi reproşeze. El este vinovat de o falsificare electorală pe cât de evidentă, pe atât de inutilă. Deşi era asigurat de conservarea puterii, şi chiar a majorităţii, el a împins Pakistanul în pragul războiului civil pentru a obţine cîteva mandate în plus”30. Ei bine, acele „câteva mandate în plus” aveau să-l conducă, precum în Evul Mediu, până la picioarele spânzurătorii.

Sub presiunea străzii, Bhutto a devenit mai concesiv. Opoziţia a rămas însă intransigentă, cerând „demisia primului ministru, instalarea unui guvern de tranziţie şi organizarea de noi alegeri generale”31. Punctul culminant s-a atins în ziua de 21

22 Asie et Afrique..., p. 58. 23 Ibidem. 24 Ibidem. 25 Ibidem. 26 Lumea, nr. 25, 16 iun. 1977, p. 21. 27 Idem, nr. 11, 10 mart. 1977, p. 12. 28 Idem, nr. 25, 1977, p. 21. 29 Ibidem. 30 A.Maalouf, op.cit., p. 79. 31 Lumea, nr. 25, 1977, p. 22.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

aprilie 1977, când simbolul luptei pentru democraţie din urmă cu 10 ani a decretat legea marţială. A fost un nesperat exerciţiu pentru armată în calea ei de reîntoarcere la putere. Pentru moment, măsurile excepţionale şi-au atins scopul: tensiunea a diminuat iar opoziţia a acceptat să negocieze. Au urmat discuţii intense, finalizate cu acordul din 18 iunie, prin care cele două părţi ajungeau la o poziţie comună: convocarea de noi alegeri, în cursul lunii octombrie. Vizibil relaxat, premierul Bhutto a plecat într-un turneu în Orientul Apropiat, programat de mai multă vreme. La reîntoarcerea în patrie, Bhutto avea să constate cu surprindere că, încălcând acordul, opoziţia reluase manifestaţiile de stradă. În mod firesc, se pune întrebarea: cine era interesat ca înţelegerea Bhutto-opoziţie să nu se aplice? Un răspuns clar nu s-a aflat, dar ne putem imagina pe cei care, atât în interior, cât şi în exterior, doreau înlăturarea primului ministru. Există medii care acreditează teza acţiunii exclusive a CIA. Chiar în SUA, astăzi se afirmă că aceasta s-a aflat în spatele loviturii de stat militare din 5 iulie 197732. Desfăşurat sub numele de cod «Joc onest», puciul l-a propulsat la putere pe generalul islamist Mohammed Zia ul-Haq. Brutala intervenţie militară era justificată de faptul că pe parcursul a patru luni de criză s-au înregistrat „peste 300 de morţi şi aproape 2.000 de răniţi”33. În plus, militarii anunţau cu solemnitatea lor cazonă că, dată fiind persistenţa crizei, armata „lua în grijă administrarea ţării”34.

Cine erau „galonaţii” ce l-au înlăturat pe Bhutto? Ei bine, „o aristocraţie militară, ai cărei ofiţeri superiori au fost formaţi, în majoritatea lor, în SUA, pe vremea războiului rece, când Pakistanul juca rolul de bastion «împotriva comunismului venit din nord»”35. Această alianţă strategică a dus la crearea unei armate pakistaneze disproporţionate: în anii ’80, efectivele sale se ridicau la 500.000 de oameni, „beneficiind de 50% din bugetul statului, în timp ce 40% din populaţia masculină nu avea nici un fel de resurse sau un loc de muncă asigurat”36. Regimul instituit de Zia ul-Haq nu a supravieţuit decât datorită ajutorului financiar american: dacă în primii ani a primit „1,2 miliarde până la 1,8 miliarde dolari”37, în 1982, sub administraţia Reagan şi în plină criză afgană, „Statele Unite au acordat Pakistanului un ajutor de 3 miliarde dolari”38.

Numai că, protejatul americanilor avea serioase complexe: era un om urât fizic şi, mai ales, urât sufleteşte. Cum altfel am putea explica atitudinea sa faţă de Bhutto? Fostul prim-ministru impresiona prin distincţie, farmec personal şi spontaneitate intelectuală. Exact ce-i lipsea lui Zia! Dictatorul a reacţionat tipic freudian, dând frâu liber unei uri lăuntrice, veninoase. Pentru a-şi satisface aversiunea, generalul Zia s-a folosit de putere: fostul prim-ministru a fost arestat sub acuzaţia îndoielnică după care în 1974(!) ar fi fost implicat în asasinarea unui obscur adversar politic, Ahmed Reza

32 Vezi Dosare ultrasecrete, anul 6, nr. 267, p. 11, în Ziua, 19 iulie 2003. 33 Lumea, nr. 29, 14 iul. 1977, p. 10. 34 Idem, nr. 28, 7 iul. 1977, p. 11. 35 Afrique-Asie, no. 244, 20 juillet 1981, p. 60. 36 Ibidem. 37 Ibidem. 38 Vezi Dosare..., nr. 267, p. 11.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Kasuri. Prin urmare, „detenţia provizorie pentru asigurarea protecţiei”39, s-a transformat într-o răfuială personală. Exercitând un control strict asupra justiţiei şi profitând de comportamentul slugarnic al preşedintelui Curţii Supreme, Anwar ul-Haw, generalul, devenit acum şi călău, şi-a atins obiectivul: condamnarea la moarte, pe 18 martie 1978, a lui Zulfikar Ali Bhutto.

Sentinţa a trezit o vie dezaprobare. Pe adresa lui Zia soseau proteste din toată lumea. Printre cei care i s-au adresat, cerând comutarea pedepsei, s-a aflat şi dictatorul român, Nicolae Ceauşescu, pe atunci o voce ascultată în „lumea a treia”. Interesant este faptul că liderul român fusese în relaţii amicale cu Bhutto (Ceauşescu a vizitat Pakistanul în 1973 şi 1975, iar Z. Ali Bhutto a fost oaspetele României în octombrie 1975) şi, asigurând continuitatea, în relaţii de-a dreptul cordiale cu generalul-dictator (cei doi s-au văzut de patru ori, în 1982 şi 1984: de două ori în Pakistan şi de două ori la Bucureşti). Zia nu s-a lăsat deloc impresionat. Totuşi, a existat o persoană care, prin atitudinea sa fermă, l-a făcut pe intransigentul general să şovăie un timp: şahinşahul Iranului, Mohammed Reza Pahlavi Aryamehr. Acesta „a ameninţat că opreşte întreg ajutorul economic spre Islamabad dacă Bhutto va fi executat”40.

Şahul apăra astfel un vechi prieten, condiscipol în promovarea unui spirit laic în medii impregnate de un islamism conservator. Numai că, autocratul iranian nu mai era pe o poziţie de forţă nici la el acasă. Manifestaţiile antiguvernamentale din cursul anului 1978 s-au finalizat cu fulgerătoarea „revoluţie islamică” din ianuarie 1979: Reza Pahlavi şi-a abandonat tronul milenar, luând calea exilului. Situaţia tulbure din Iran i-a permis lui Zia să-şi ducă planul până la capăt: pe 4 aprilie 1979, Bhutto a fost executat. Şi, pentru a-şi savura pe deplin triumful, Zia a ales cea mai umilitoare metodă: execuţia prin spânzurare. Din acel moment, fostul premier a devenit, pentru fiecare pakistanez, un martir!

Prin eliminarea lui Bhutto, Zia nu şi-a împlinit doar un ignobil obiectiv personal ci a reuşit „să lichideze şi cuceririle democratice ale Pakistanului”41, pe care fostul lider le „personifica cel mai bine în ochii majorităţii populaţiei”42. Călcând în picioare toate regulile statului de drept, generalul şi-a constituit o solidă bază proprie de putere. Urmărind să se eternizeze la conducere, a speculat cu abilitate rolul geostrategic al Pakistanului în contextul crizei provocate de invazia sovietică în Afganistan. Pentru occidentali, în frunte cu SUA, ţara lui Zia a devenit placa turnantă în eforturile de sprijinire a mujahedinilor afgani. În ciuda „violărilor grosolane ale drepturilor omului”43, SUA au făcut repetate concesii dictatorului de la Islamabad: islamizarea societăţii (prin decretarea „sharia” ca lege oficială în stat), crearea armei nucleare (o adevărată „armă islamică”) şi patronarea traficului cu droguri (dacă în 1979 „nu cunoştea practic drogurile, în 1984 această ţară furniza 70% din heroina de

39 Lumea, nr. 28, 1977, p. 11. 40 Cf. A. Maalouf, op.cit., p. 80. 41 Ibidem, p. 79. 42 Ibidem. 43 Asie et Afrique..., p. 58.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

pe piaţa mondială”44). Cu asemenea complicităţi, Zia s-a menţinut la putere 11 ani şi nu dădea semne

că ar fi dispus să se retragă. O analiză pertinentă a parteneriatului americano-pakistanez o datorăm reţelei de televiziune ABC: „În problemele cheie ale relaţiilor cu Afganistanul şi Uniunea Sovietică, Statele Unite nu-şi puteau dori un aliat mai bun ca generalul Zia ul-Haq. Acesta susţinea cu energie insurgenţii afgani cărora le acorda şi un ajutor financiar secret ce se cifra la sute de milioane de dolari. Astfel, Pakistanul devenea al doilea furnizor, după SUA, în ciuda unei opoziţii interne din ce în ce mai mari faţă de legăturile atât de strânse cu mujahedinii. În schimbul acestei atitudini ferme, SUA acordau Pakistanului un ajutor militar ce se ridica la miliarde de dolari, inclusiv furnizarea a 40 avioane de vânătoare F-16. Mai mult, SUA închideau ochii când era vorba de cele două probleme ce le aveau cu Zia ul-Haq: achiziţionarea de materiale pentru fabricarea armelor nucleare, respectiv cruzimea de care Zia dădea dovadă în postul său de dictator-militar al Pakistanului”45.

Poziţia SUA îi conferea un real confort lui Zia. Dar, când se simţea mai bine, a intervenit, necruţător, destinul... În ziua de 17 august 1988, Zia, însoţit de un grup de înalţi ofiţeri şi de ambasadorul SUA, a asistat la testarea carului american de luptă M-1, ce intra în planurile sale pentru dotarea armatei. La întoarcerea spre Islamabad, avionul prezidenţial, un Hercules C-130, s-a prăbuşit în apropiere de Bahawalpur. Toate persoabele aflate la bord, inclusiv preşedintele Zia şi ambasadorul american Arnold Raphael, şi-au pierdut viaţa. Iniţial s-a lansat versiunea unui atentat provocat de «forţe externe», bănuielile fiind canalizate spre KGB sau serviciile secrete din Afganistan şi India. Aceste supoziţii au fost contrazise de preşedintele Senatului, Ghulam Ishaq Khan, un apropiat al dictatorului mort, care declara că „experţii americani şi pakistanezice au anchetat cazul nu au descoperit nici o probă care să ateste un eventual atentat”46. La rândul său, ministrul de interne, Nasim Ahmad Ahir, opina că „dacă este vorba de un sabotaj, atunci el a fost organizat de «forţe interne»”47, argumentându-şi alegaţia prin faptul că „doar militarii aveau acces la avionul prezidenţial”48. Condiţiile exacte ale accidentului nu au fost elucidate până astăzi. Făcând trimitere la lucrarea americanilor Dennis Bernstein şi Laura Sydell, Friendly Dictators, ziarul Ziua prelua o formulare sibilinică: generalul Zia „a murit în 1988, într-un «accident de avion», atunci când s-a opus înţelegerilor globale Reagan-Gorbaciov, ce includeau şi Afganistanul”49.

Cu dispariţia lui Zia-ul Haq se închidea paranteza cea mai sumbră din istoria Pakistanului. Au urmat unsprezece ani haotici de regim democratic. În această perioadă, postul de prim-ministru a fost deţinut, în două rânduri, şi de d-na Benazir Bhutto, fiica lui Zulfikar Ali Bhutto. Scandalurile de corupţie, presiunea islamiştilor

44 Dosare ultrasecrete, Anul 6, nr. 267, p. 11, în Ziua, 19 iul. 2003. 45 Cf. Temps Nouveaux, no. 35, août 1988, p. 6. 46 Ibidem, p. 5. 47 Ibidem. 48 Ibidem. 49 Dosarele..., p. 11.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

radicali şi debilitatea instituţiilor statului de drept au netezit o nouă ascensiune a armatei, care în 1999 a preluat iarăşi puterea.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

TORTURA ÎN RĂZBOIUL DIN ALGERIA

Ciprian Marius Bujor

În urmă cu mai bine de şase ani, pe data de 20 iunie 2000, cotidianul francez Le Monde publica un articol care a readus în atenţia opiniei publice o problemă mai veche: comportamentul armatei franceze în timpul războiului din Algeria dintre anii 1954-1962. În articolul respectiv o femeie de origine algeriană, Louisette Ighilahriz, povestea cum la vârsta de 20 de ani a fost torturată de către soldaţii diviziei 10 paraşutişti în timpul bătăliei Algerului în 1957. Erau precizate şi nume: generalul Jacques Massu (fostul comandant al trupelor franceze însărcinate cu menţinerea ordinii în oraşul Alger) şi generalul Marcel Bigeard.

Reacţiile nu au întârziat să apară, iar acuzaţiile Louisettei Ighilahriz s-au constituit în catalizatorul unor dezbateri, adesea cu accente dramatice, asupra torturii şi a actelor mai puţin onorabile comise de unii dintre militarii francezi acum mai bine de 40 de ani. Au apărut noi mărturii, atât din partea unor victime cât şi din partea soldaţilor şi ofiţerilor participanţi la evenimente.

Articolul publicat în Le Monde nu a fost în nici un caz o noutate pentru opinia publică franceză. Astfel de mărturii au mai apărut în ziarele franceze încă din timpul războiului, unele la nici două luni după ce primele trupe franceze, numite pacificatoare, au fost dislocate în zonă. La 15 ianuarie 1955, scriitorul François Mauriac publica în L’Express un articol care se intitula La Question (Întrebarea). Într-un alt cotidian, France-Observateur, ziaristul Claude Bourdet denunţa ceea ce el numea „Gestapo-ul vostru din Algeria”. Informaţiile despre ce se întâmpla în Algeria începeau să circule, mulţumită militanţilor de extremă stângă franceză, în principal a grupurilor anarhiste şi troţkiste. Partizani declaraţi ai independenţei algeriene, aceştia nu se arătau deloc surprinşi de izbucnirea conflictului la 1 noiembrie 1954. de câţiva ani militanţii de stânga nu făceau altceva decât să denunţe colonialismul, prevăzând că vor avea loc răbufniri violente. În mediile intelectuale anticolonialiste războiul din Algeria devenise o nouă „afacere Dreyfus”, fiind criticată aspru politica franceză din Algeria. La sfârşitul anului 1955 un interviu realizat pentru France-Observateur de Robert Barrat a făcut cunoscut în Franţa Frontul de Eliberare Naţională (F.L.N.). Liderii acestuia, precum Krim Belkacem şi Amar Ouamrane, explicau cum a luat naştere această organizaţie clandestină, cum era structurată, cum au ajuns la soluţia disperată a luptei armate şi încheiau insistând că F.L.N.-ul singur este responsabil de declanşarea insurecţiei. Vroiau să arate prin aceasta că F.L.N.-ul era cel care organiza lupta pentru independenţă şi deci era unicul interlocutor pentru francezi1. Opinia publică franceză încetase deja a mai fi indiferentă la ceea ce se întâmpla în Algeria. În septembrie 1955 serviciul militar fusese prelungit la 27 de luni, iar soldaţii francezi

1 Robert Barrat, Un journaliste français chez les „hors-la-loi” algériens, în France-Observateur, 15 septembrie 1955.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

erau trimişi masiv peste Mediterana. Abia acum unda de şoc a războiului din Algeria a traversat toată societatea franceză. Tineri recruţi de 20 ani, din toate regiunile Franţei şi din toate clasele sociale, sacrificau tinereţe, slujbe, soţii şi copii pentru a „pacifica” trei departamente ale Republicii.

Jean-Pierre Vittori, care a scris o carte de referinţă asupra soldaţilor din Algeria2, nota: „serviciul militar nu era la acea dată pus sub semnul întrebării ca acum. Atunci, în 1956, era o datorie. [...] Nimeni nu înţelegea motivele esenţiale ale conflictului. Era război de gherilă. Nu ştiam în ce tragem. Inamicul era invizibil. Confuzie generală. Fiecare dintre noi s-a lăsat angrenat în mecanismul infernal al războiului. Un civil cu gâtul tăiat. Un camarad care cade alături de tine într-o ambuscadă. Trebuia să ne apărăm pielea. Ne era frică”3. Se pare însă că nu toţi soldaţii francezi erau la fel de inocenţi. Dimpotrivă.

Un adevărat scandal a izbucnit în 1957 când ziarul Témoignage chrétien publica „Dosarul Műller”, care conţinea scrisorile unui soldat căzut în luptă cu câteva luni înainte. Într-una dintre acestea el scria: „Suntem departe de pacificarea pentru care am fost chemaţi sub arme; suntem disperaţi să vedem până la ce punct poate să coboare natura umană şi să vedem francezi care folosesc proceduri care ne amintesc de barbaria nazistă” (subl.ns.)4. În martie acelaşi an apărea o broşură editată de câţiva soldaţi, Des rappelés témoignent (Recruţii depun mărturie), sub egida unui „Comitet de rezistenţă spirituală”, în care descoperim declaraţii precum: „Mă gândeam la puştiul pe care mi-l imaginam terorizat în spatele remorcii jeep-ului în care fusese închis peste noapte. Ori, pe acest copil îl torturau”. În aprilie, revista Esprit publica mărturia lui Robert Bonnard în care acesta declara: „Dacă onoarea Franţei suportă aceste torturi, atunci Franţa este o ţară fără onoare”. Soldaţii încep să vorbească din ce în ce mai mult. „În această seară sunt scârbit. Sunt prost dispus. Lumea e neagră, murdară, şi nu mai văd nimic bun în ea. Nu mai simt nici măcar răcoarea. Aş vrea să mor şi să scap de ură şi de violenţă. Pentru că violenţa mă domină. Mi se pare acum că aş putea omorî fără prea multe scrupule. De să baţi? Să manevrezi? Să torturezi? Această bătrână care ţi-ar putea fi bunică, în pielea goală pe pardoseală, cu burta umflată de apă, sânii mutilaţi de lovituri. La naiba, m-am săturat până-n gât!”5.

Autorul acestor rânduri, scrise la data de 13 mai 1958 în Kabylia, era un tânăr recrut, Jean Faure, care peste câţiva ani a ajuns vicepreşedintele Senatului. El preciza mai departe că în unitatea sa interogatoriile nu se desfăşurau întotdeauna aşa, iar că atunci când tortura era folosită, la aceasta participau doar soldaţii angajaţi, „niciodată recruţii”. Rămâne însă faptul că se folosea tortura. Se pare că în afara Algerului totul depindea de comandantul sectorului sau al unităţii. De obicei tortura apărea în

2 Jean-Pierre Vittori, Nous, les appelés d’Algérie, Paris, Stock. 3 Pierre-Philippe Thibault, Vingt ans après, les soldats d’Algérie sont regroupés dans trois puissantes associations, în Le Matin de Paris, 23 martie 1977. 4 Benjamin Stora, La gangrène et l’oubli. La mémoire de la guerre d’Algérie, La Découverte/Poche, 2000, p. 53. 5 Jean Faure, Au pays de la peur et de la soif, Paris, Flammarion, p. 62.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

sectoarele fierbinţi ale frontului, acolo unde F.L.N.-ul părea sau chiar era infiltrat. De asemenea se putea întâmpla ca într-un sector în care o unitate se comporta convenabil, fără a recurge la interogatorii violente, alte unităţi, cum ar fi cele specializate în căutarea de informaţii, să folosească tortura fără menajamente. Trebuie subliniat de asemenea că tortura nu era singura modalitate de obţinere de informaţii. Se adăugau, în special, violul, furtul, brutalităţile gratuite, distrugerea locuinţelor şi comportamentul obişnuit al trupelor de ocupaţie care consta în exerciţii cu armele folosind drept ţintă măgarii şi oile localnicilor, sau orgiile şi bătăile prin baruri şi pe stradă, acţiuni care nu făceau decât să sperie populaţia. Tortura însă se pare că ţinea doar de unităţile specializate în aşa ceva, formate doar din soldaţi angajaţi sau de carieră. Este adevărat însă că şi unii soldfaţi francezi recrutaţi, care se găseau izolaţi în unele sectoare unde se credeau neobservaţi, aveau ieşiri neconforme cu onoarea militară.

Iată ce scria un soldat care activa într-un dispozitiv din Orania: „Am ajuns în această regiune în 1956. Până atunci regiunea fusese relativ calmă, dar la câteva săptămâni după venirea noastră mai multe ferme au fost distruse. De la o zi la alta arestările s-au înmulţit. Toţi arabii erau consideraţi suspecţi a priori. Locuri în care se practica tortura au fost imediat cunoscute. Cutare fermă, de exemplu, era reputată pentru numărul mare de deţinuţi şi pentru violenţa interogatoriilor; dar mai erau şi altele, mult mai artizanale, dacă putem zice aşa, de nivelul unei secţii de infanterie. Aici erau aduşi suspecţii mai puţin importanţi. În acel moment era imposibil de ignorat că sute sau poate chiar mii de soldaţi francezi practicau tortura, şi nu doar militarii de carieră. Precizez totuşi că tortura, dacă a fost banalizată, asta nu înseamnă că era şi generalizată. Folosirea ei depindea în mare măsură de şefii locali”6.

Scritorul Jean-Claude Carriere se găsea pe atunci nu departe de alger, într-un mic oraş-garnizoană. „În spate, într-o clădire închisă cu cheia, în faţa depozitului de muniţii, al doilea birou şi-a instalat materialul pentru interogatorii. Oraşul avea în jur de o mie de soldaţi, o mie de europeni şi nouă mii de algerieni. Se spune că şapte mii dintre ei, în ultimii cinci ani, au fost interogaţi de serviciile de securitate, uneori într-o manieră brutală. Se mai spune căî toată populaţia, cu excepţia câtorva bătrâni şi copii, a cunoscut tortura. [...] Vedem în fiecare zi defilând fete ale localnicilor care sunt venite în urma unei convocări şi care stau apoi şi aşteaptă pe o bancă în faţa clădirii. Când cineva iese, o voce calmă strigă: «Următorul!». Poţi să crezi că e o sală de aşteptare pentru cine ştie ce formalităţi. Dar fiecare ştie de ce a venit. De altfel, unele sunt aici pentru a doua sau a treia oară. În interior, bineînţeles, nu se torturează mereu. Majoritatea interogatoriilor se derulează chiar liniştit: verificarea identităţii, a adresei, câteva întrebări de rutină. Din timp în timp se ridică vocea. Prin pereţi se aud oameni răcnind. Se mai aud de asemenea, dar mai rar, urlete de durere. Trupeţii care trec pe acolo spun: «Se lasă cu ciomăgeală»”7. Un alt soldat declara: „Cei pe care i-am cunoscut eu aveau mai puţin de treizeci de ani şi doar uniformele şi insignele îi distingeau de noi. La popota ofiţerilor păreau destinşi şi simpatici. Seara, la cină, eram

6 Jacques Duquesne, Pour comprendre la guerre d’Algérie, Perrin, 2001, p. 81. 7 Ibidem, p. 82.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

uneori intrigat de unele din frazele pe care şi le spuneau, de genul: «Câţi mai sunt în seara asta?» sau «Îl mai prăjim o dată pe cel de ieri? Mai are sens?». I-am întrebat, căci colegii mei care se aflau acolo de mai mult timp nu m-au avertizat. M-au lăsat să asist la una dintre adunările lor, seara după stingere, într-o clădire aproape nouă din apropierea cazarmei noastre. Am descoperit ceea ce bănuiam, dar la un nivel pe care nu mi-l imaginasem: în gândul meu, cu informaţiile pe care le aveam atunci, doar Gestapo-ul putea să fi făcut aceleaşi lucruri”8.

Din mărturiile de mai sus reiese că nu toţi militarii francezi se făceau vinovaţi de atrocităţi. În acest sens semnificativă ni se pare situaţia descrisă de un algerian care lucra în Franţa şi care venise acasă pentru a-şi ajuta mama: „Am găsit totul distrus. De vină nu erau militarii care stăteau în sat, ci alţii care veneau din timp în timp cu două sau trei camioane”9. Militarii care locuiau în sat erau cei din Secţiunea Administrativă Specializată, creată cu câţiva ani înainte de armată pentru a educa şi ajuta populaţia. Cei care veneau în camioane făceau parte din trupele speciale, paraşutiştii generalului Massu, de care am amintit la începutul lucrării. „Când veneau paraşutiştii, armata îi proteja pe oameni împotriva lor, pentru că paraşutiştii veneau de departe făcând cercetări, iar când veneau, militarii şi sătenii îi vedeau, şi atunci fugeau la comandament să fie protejaţi. [...] Niciodată nu am mai văzut astfel de bărbaţi, erau în stare să taie capul oamenilor”. Alte mărturii evocă atrocităţile comise de arabii angajaţi în armata franceză, aşa numiţii harkis: „Fratelui meu i-au tăiat gâtul ca unei oi, cu un cuţit. Au făcut asta în faţa tuturor. [...] Şi nu era francez ce care a făcut asta, era un arab în mod sigur. Militarii francezi nu sunt în stare să ia un cuţit şi să omoare pe cineva. Să împuşte, da, dar nu să înjunghie aşa”10.

În acelaşi timp tot soldaţilor veniţi de aiurea li se imputau şi violurile: „Nu militarii din sat, ci cei care veneau violau femeile. Când camionul venea, femeile ştiau că vor fi duse într-o casă şi că după ce le vor privi, vor alege una şi o vor lua într-o casă de alături”11. Acest ansamblu de mărturii reprezentative, alese dintre multe altele, arată că interogatoriile acompaniate de tortură au fost o practică uzuală, fără excepţie. Nu participau toţi recruţii, dar ştiau ce se întâmplă. Este poate bine de evocat şi atitudinea soldaţilor europeni originari din Algeria, numiţi picioare-negre. Iată declaraţia unui tânăr sergent, în 1960: „Ofiţerii noştri, care erau aproape toţi picioare-negre, se purtau foarte rău cu algerienii. Foarte dur. Am intrat noaptea în sate pentru a căuta arme sau terorişti. Era oribil. În casele arabe toată lumea doarme în aceeaşi cameră. Găinile, oile, caprele. Cu toţii laolaltă. Ajungeam acolo la unsprezece seara, când toţi erau în pat, şi încercam să fim corecţi, atât cât era posibil, goleam casa de tot ce ne interesa şi plecam. Dar ei, ei veneau şi loveau cu bastonul, trăgeau peste tot, împuşcau animalele, aruncau totul în aer, urcioare uriaşe pline cu griş, cele câteva mobile, pentru a vedea chipurile dacă nu sunt ascunse arme. Aveau o adevărată ură

8 Ibidem, p. 83. 9 Ibidem, p. 86. 10 Ibidem, p. 88. 11 Camille Lacoste-Dujardin, Operation oiseau bleu, Paris, La Decouverte, 1997, p. 158.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

împotriva arabilor”12. Un comportament asemănător aveau şi alţi comandanţi de unităţi după cum reiese din mărturiile soldaţilor care i-au cunoscut.

În faţa acestor revelaţii teribile ale soldaţilor armata a încercat o contra-ofensivă. În jurnalul său de informaţie, Le Bled, în plină bătălie a Algerului, apar scrisorile dintre doi fraţi. Unul dintre ei soldat şi celălalt civil. Soldatul întrebat de fratele său despre atrocităţile comise de militari răspunde: „Peste tot, soldatul este uman, din ce ştiu eu, de asemenea mă întreb cum poate poporul francez, din care fiecare familie are aici, ori un frate, ori un soţ, ori un părinte, cum poate accepta ca armata sa să fie calificată drept una de criminali şi de vandali în paginile vulgare ale unui ziar, oricare i-ar fi titlul sau tendinţa”13.

Dar publicarea mărturiilor soldaţilor a continuat, ca şi scrisorile acestora către familiile lor. Şi aceasta deşi unele ziare sau reviste au fost interzise după ce au îndrăznit să publice adevărul. Aşa s-a întâmplat cu L’Humanité pe 26 februarie 1957. Dar să mai cxităm o scrisoare triumisă de tânărul de 21 de ani Gilles Caron (care va deveni mai târziu un reputat fotograf). Încorporat într-un regiment de paraşutişti coloniali, el îi scria în 1960 mamei sale la Paris: „La capătul a două zile satul era devastat, bucăţi de cadavre de capre înjunghiate peste tot, din care ne tăiam beefsteaks-urile. Sergentul nostru, în slip alb, picioarele goale, mergea peste tot cu o sabie şi o făcea pe matadorul cu caprele. O adevărată dezlănţuire de violenţă, de cruzime de asemenea. Capre bătute cu bastoanele din simplă plăcere, găini jumulite de vii. De ce? Nu ştiu. Femeile erau violate una câte una. La început am avut un şoc. O bătrână şi-a ridicat fusta în faţa mea ca să-mi arate că ne cunoaşte obiceiurile. Totodată şi-a deschis mare gura ca să-mi arate că nu mai aveam ce dinţi să-i scoatem. Dimineaţa ne-am sculat la cinci şi am dat foc la tot.

12 august 1960. La trezire, am văzut un bătrân de 60 de ani atârnat cu capul în jos de un copac, legat fiind de un singur picior. Îl băteau fără menajamente, cu pumnii, bocancii, sau centurile. Era pe jumătate mort când l-au dat jos. Totul era prea mult pentru mine, aşa că am leşinat”14.

Am putea continua înşiruirea de astfel de atrocităţi pe sute de pagini, dar credem că ce era mai important s-a văzut clar şi anume faptul că astfel de cazuri au fost prezente în Algeria şi nu au fost deloc izolate. Care a fost reacţia oficialităţilor franceze în epocă? Negarea, bineînţeles! Iar soldaţii erau sfătuiţi să nu mai trimită scrisori acasă care ar putea emoţiona sau induce în eroare cititorii. De altfel Franţa nu a recunoscut decât în 1999 că a fost vorba de un război în Algeria!

Aşa stând lucrurile, de ce articolul publicat de Le Monde a avut darul de a provoca un adevărat scandal? Explicaţia ar putea fi găsită în faptul că pentru prima oară în cei patruzeci de ani care au trecut de la încheierea războiului unii dintre principalii actori ai evenimentelor au găsit de cuviinţă să răspundă acuzaţiilor Louisettei Ighilahriz. De ce generalii Jacques Massu şi Paul Aussaresses s-au hotărât să rupă tăcerea tocmai acum? Nu se poate da un răspuns sigur, cert este faptul că, prin

12 Andrew Yorr, Ceux d’Algérie, le silence et la honte, Paris, Payot, p. 227. 13 Le Bled, nr. 59, 25 mai 1957, p. 2. 14 Benjamin Stora, op.cit., p. 54.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

mărturiile lor responsabilitatea atrocităţilor comise în Algeria a fost pentru prima dată pusă pe seama unor oficiali francezi de la cele mai înalte niveluri. Generalul Jacques Massu a ales să răspundă acuzaţiilor Louisettei prin a declara că are regrete, nu atât pentru victime, cât pentru situaţia în care a fost pus de puterea politică din epocă şi pentru faptul că numele său a fost astfel pentru totdeauna pătat. De cealaltă parte, Paul Aussaresses, în vârstă de 83 de ani, a ales să iasă din secretul în care a trăit toată viaţa prin publicarea memoriilor sale, încercând probabil să nu ducă cu el în mormânt ceea ce ştia.

În declaraţiile sale Massu, învingătorul din bătălia Algerului, a ţinut să declare că armata franceză nu trebuie acuzată, pentru că „i s-a dat o misiune dezagreabilă, aceea de a reinstaura ordinea, şi ea nu a făcut decât ce a putut mai bine”15. Totodată Massu a precizat că nu va da nume, pentru că „nu ar fi corect din partea mea”, dar că factorul politic a fost implicat în ceea ce s-a întâmplat acolo. „Numele meu a fost întotdeauna legat de tortură, ceea ce găsesc foarte greu de suportat [.,..]. Tortura nu a fost necesară în toate cazurile, uităm acest lucru şi se încearcă astfel să se înegrească tabloul. [...] Nu văd care este utilitatea acestor discuţii despre tortură. Se uită să se precizeze ce au făcut cei din F.L.N. împotriva propriilor compatrioţi şi faptul că s-au comportat ca nişte sălbatici. [...] am spus şi recunosc că tortura a fost generalizată în Algeria. Ea a fost chiar instituţionalizată prin crearea Centrelor de Coordonare Interarme şi a Dispozitivelor Operaţionale de Protecţie. [...] Nu eu am dat ordinul de creare a acestor dispozitive şi nu eu le-am făcut să funcţioneze. Am încercat la acea dată să aflu cine a dat ordinul: comandamentul civil sau cel militar? Statul Major al Armatei de Uscat de la Paris? Încă mă mai întreb şi astăzi”.

În acelaşi timp, generalul Paul Aussaresses, unul dintre personajele cheie ale bătăliei Algerului, declară: „Am ajuns la Alger la începutul lui 1957, sub comanda generalului Massu care, în fruntea diviziei 10 paraşutişti, era însărcinat cu restabilirea ordinii în zonă. Massu decisese să apeleze la doi tipi pe care-i considera siguri, locotenent-colonelul Trinquier şi eu. Am primit misiunea de a lucra cu poliţia din Alger, al cărei secretar general era Paul Teitgen, cu prefectura, ofiţerii de informaţii şi judecătorul Bigeard, consilierul juridic al lui Massu. [...] În fiecare dimineaţă, împreună cu Trinquier, dădeam raportul lui Massu şi îi povesteam ce se întâmplase peste noapte. Ceea ce ne aminteam scriam într-un caiet. Erau patru pagini pentru fiecare zi: una pentru Massu, una pentru Salan, una pentru Lacoste, şi în sfârşit una pentru mine. Uneori îi spuneam lui Massu: «L-am arestat pe Untel» şi îl priveam în ochi înainte de a adăuga: «Îl vom împuşca mâine». Massu mormăia ceva şi eu luam asta drept un da. [...] Tortura nu mi-a plăcut niciodată, dar am întâlnit-o când am venit în Alger. La acea dată era deja generalizată. [...] Uneori am obţinut rezultate foarte bune fără nici o costrângere, prin simple informaţii şi denunţări. [...] Personal n-am torturat niciodată, dar am ordonat altora. Am capturat uneori tipi plasaţi sus în ierarhia F.L.N.-ului şi mi s-a spus: «Cutare este periculos pentru noi, trebuie eliminat». Iar eu am făcut-o, sau am dat ordin să se facă, ceea ce este tot una”.

Care erau mijloacele de tortură? Tot Aussaresses ne spune: şocurile electrice,

15 Le Monde, nr. 302, octombrie 2001, p. 3.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

obligarea victimei de a înghiţi apă prin intermediul unei pâlnii introduse în gură, arsuri cu ţigara, sau alte obiecte fierbinţi, violurile repetate, smulgerea părului fir cu fir... După părerea lui Aussaresses nu avea nici un sens ca prizonierii capturaţi să fie daţi pe mâna unui tribunal pentru ca apoi să fie probabil eliberaţi din lipsă de probe. Din această cauză puţini dintre cei care erau interogaţi noaptea mai apucau dimineaţa. Chiar dacă vorbeau erau neutralizaţi. Astfel au fost ucişi Larbi Ben M’Hidi, unul dintre conducătorii locali ai F.L.N.-ului, sau avocatul Ali Boumendjel, susţinător al Frontului, pentru a numi pe unii dintre cei mai cunoscuţi. Până la publicarea cărţii lui Aussarenesses se ştia că aceşti oameni se sinuciseseră16. Un alt conducător al F.L.N.-ului, Ahmed Ben Bella, a fost arestat în 1956 prin deturnarea avionului în care se afla. Massu i-a spus atunci lui Aussaresses: „Nu am doborât avionul numai pentru că echipajul era francez”. Din felul în care şefii F.L.N.-ului erau eliminaţi după ce erau arestaţi nu poate reieşi decât faptul că francezii nu erau deloc dispuşi să poarte un dialog cu această organizaţie.

Este interesant de ştiut care a fost reacţia oficialităţilor franceze în legătură cu aceste dezvăluiri. Jacques Chirac, ca şi Lionel Jospin, au estimat că adevărul trebuie relevat de istorici, exprimându-şi în acelaşi timp oroarea în faţa faptelor relatate de un fost şef al serviciilor speciale din Algeria. În ceea ce priveşte recunoaşterea atrocităţilor comise de către armata franceză Chirac a replicat: „Au fost comise, de ambele părţi, în mod sigur, atrocităţi pe care nu le putem decât condamna fără rezerve”, dar a precizat că „acestea au fost fapte izolate”. Salutându-i pe foştii combatanţi Chirac a mai subliniat că „nu ar face niciodată ceva care să le păteze onoarea”17.

Dacă până acum am prezentat doar faptele comise de militarii francezi, nu ar fi corect să nu precizăm care au fost în tot acest timp acţiunile F.L.N. După cum remarca un sociolog algerian, Lahouari Addi, în ceea ce îi priveşte pe algerieni lucrurile nu sunt foarte clare datorită faptului că istoricii se confruntă cu o lipsă aproape totală de informaţii. Şi asta cu atât mai mult cu cât autorităţile algeriene păstrează o tăcere de mormânt în această problemă. Probabil că acest lucru se întâmplă datorită faptului că tortura este încă folosită de guvernul algerian sub pretextul luptei împotriva islamismului extremist. Singurele date pot fi obţinute tot din arhivele franceze, dar acestea nu menţionează decât cazuri izolate în care soldaţii francezi au găsit în câte un sat cadavre mutilate, evenimente explicate prin formula pudică de „reglare de conturi”. Totodată, se pare că militarii F.L.N.-ului nu au avut prea des ocazia de a lua prizonieri francezi. Conform propriilor reguli aceştia erau împuşcaţi, şi nu din cruzime, ci datorită faptului că nu aveau cum să-i ia cu ei. Uneori pentru a-i speria pe ceilalţi, unii soldaţi francezi erau mutilaţi oribil, aşa cum s-a întâmplat la 18 mai 1956, la Palestro. Atunci un grup de tineri recruţi din regiunea pariziană au fost surprinşi într-o ambuscadă, iar trupurile a douăzeci dintre ei au fost găsite mutilate îngrozitor. Dar astfel de cazuri au fost rare. Dacă tortura a fost folosită şi de F.L.N., atunci victimele au fost tot algerieni, după cum declara şi Massu. Se pare

16 Jeune Afrique L’Intelligent, nr. 2105, 15/21 mai 2001, p. 42-46. 17 Le Monde, 6 martie 2001.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

că în prezent tortura este instituţionalizată şi generalizată în Algeria, conform unor rapoarte ale unor instituţii care se ocupă cu apărarea drepturilor omului. Totodată, se pare că aceasta este o moştenire franceză, atât timp cât unii dintre foştii generali actuali au participat de partea Franţei şi la bătălia Algerului. Informaţii în acest sens au fost publicate în Liberation la 29 noiembrie 2000, şi în Quotidien d’Oran la 2 decembrie 2000.

Probabil că în încheiere declaraţia unui locotenent algerian care a dezertat recent refugiindu-se în Franţa ar putea spune mai multe. Acest om a povestit cum, pe când făcea de gardă la o cazarmă, o bâtrână a venit la el spunându-i că-şi caută fiul arestat de serviciile de securitate. Întrebată de ce a venit la cazarmă, bătrâna a răspuns că a crezut că fiul ei ar putea fi închis aici, pentru că încă de pe vremea francezilor, aici se tortura18.

Se pare că există o continuitate între trecut şi prezent greu de asumat public.

18 Lahourdi Addi, Les colonies, terres de torture,în Liberation, 7 decembrie 2000.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

RESTAURAREA SI CONSERVAREA UNUI VAS BITRONCONIC

CUCUTENIAN

Aurel Melniciuc

Locul şi descoperirea piesei Vasul bitronconic în stare fragmentară de 89 fragmente, a fost descoperit în

anul 2002, în cadrul unor săpături arheologice sistematice organizate de Muzeul Judeţean Botoşani pe şantierul de la Vorniceni , judeţul Botoşani .

Aici, pe durata mai multor campanii arheologice , a fost scoasă la lumina zilei o cantitate impresionantă de material ceramic (cca. 300 de saci) de o mare frumuseţe, aparţinând culturii Cucuteni, faza A-B. Pe toată durata săpăturii a existat o strânsă colaborare între arheolog şi restaurator , tocmai pentru a evita degradarea materialului ceramic prin expunerea sa la şocurile pierderii umidităţii şi cele mecanice. Astfel, s-a reuşit transportarea şi depozitarea materialului arheologic în bune condiţii iar rezulta-tul final a fost o ceramica a cărui strat pictural s-a conservat deosebit de bine .

Starea de conservare şi descrierea piesei Datorită măsurilor de conservare pe care le-am adoptat împreună cu arheologul

muzeului încă de pe şantier, materialul ceramic arheologic descoperit în localitatea Vorniceni, judeţul Botoşani, în campaniile 2002-2003 , şi-a păstrat aproape aceleaşi caracteristici pe care le avea iniţial în locul de zacere.

Totuşi, datorită solului acid şi argilos din acea zonă, materialul ceramic este acoperit de un strat gros de carbonaţi (cca. 1mm grosime). Acest fapt , cât şi cantitatea imensă de material ceramic per locuinţă (cca. 20-30 de saci), a îngreunat identificarea fragmentelor ce compun acest vas. S-a impus curăţarea chimică a întregii cantităţi de material ceramic din acea locuinţă pentru a selecta fragmentele care pot întregi vasul .

Cele 89 de fragmente existente permit reconstituirea vasului în proporţie de aproximativ 80 %. Vasul aparţine fazei A-B a culturii Cucuteni şi prezintă un decor tricrom (alb, roşu, negru) desfăşurat pe aproape întreaga suprafaţă a sa în patru registre distincte . În zona mediană a vasului există două apucători mai mari deasupra cărora sunt dispuse alte două tortiţe mai mici. Decorul este specific acestei faze a culturii Cucuteni – spirale, linii concentrice, cercul şi formează complicate compoziţii ornamentale.

Pasta vasului, de culoare cărămizie, este bine arsă (la cca. 800-900°C) şi prezintă ca degresanţi cioburi pisate şi nisip. Grosimea sa variază de la 0,5cm în zona buzei, la 2cm la baza vasului. Vasul intră în categoria celor de mari dimensiuni .

Descrierea pe faze a fluxului tehnologic În prima fază, fragmentele au fost fotografiate şi trimise la laboratorul de

investigaţii fizico-chimice. În urma acestor investigaţii s-a ajuns la concluzia că fragmentele prezentau depuneri de sol şi carbonaţi.

Fragmentele ceramice au fost spălate sub un jet de apă curentă pentru

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

îndepărtarea depunerilor de sol, după care au fost imersate în băi repetate de apă distilată , pentru desalinizare. Apoi, au fost introduse într-o baie de acid citric (20%), pentru înlăturarea depunerilor de carbonaţi. S-a optat pentru folosirea acidului citric deoarece acesta nu dăunează stratului pictural al vasului. Resturile depunerilor au fost îndepărtate mecanic, printr-o periere uşoară.

Ulterior, fragmentele au fost imersate în băi repetate de apă distilată până se obţine un pH neutru. A urmat o uscare lentă, la temperatura mediului, fragmentele fiind puse pe un grătar de lemn sau hârtie de filtru.

După uscare, s-a procedat la conservarea fragmentelor prin pensulare cu o soluţie diluată de nitrolac(nitrat de celuloză) în acetonă în funcţie de calitatea, porozitatea pastei.

Pentru lipirea fragmentelor s-a utilizat aracet (E 50) fără plastifiant, pentru a nu îndepărta fragmentele la uscare şi a crea apoi erori la îmbinarea vasului. În cazul de faţă, datorită lipsei fundului vasului, lipirea fragmentelor s-a realizat in jurul celor două torţi , care constituie zone de rezistenţă şi partea cea mai groasă a pastei vasului. Asamblarea vasului a fost terminată prin lipirea fragmentelor mai subţiri de la buza sa.

După lipirea fragmentelor s-au realizat fotografii-martor pentru evidenţierea porţiunilor originale ale vasului.

Porţiunile lipsă ale vasului au fost completate cu ghips mojorat cu oxizi metalici, până la obţinerea unei nuanţe uşor discrete faţă de pasta ceramicii. În acest sens am efectuat mai multe probe pentru obţinerea nuanţei dorite.

În cazul acestui vas bitronconic anumite porţiuni lipsă au fost considerabile şi amplasate în zonele de rezistenţă a vasului. Din acest motiv, am optat pentru implantarea unor anse dintr-un material inoxidabil (inox), pentru a-i conferi rezistenţă. O astfel de ansă a fost amplasată în partea de jos a vasului, urmând circumferinţa fundului acestuia, tocmai datorită lipsei sale. Astfel amplasată, ansa metalică va preveni fragmentarea plombei de ipsos turnate într-o zonă care este predispusă şocurilor mecanice.

În funcţie de mărimea plombei, amprentarea se realizează cu ceară dentară, materiale elastice (latex , cauciuc siliconic) sau plastilină. La această piesă am utilizat cu succes amprentarea cu ceară dentară. În zona buzei vasului, pentru porţiunile lipsă am luat amprenta de pe o suprafaţă simetrică cu cea lipsă, pentru a da plombei forma necesară.

După uscare, plombele au fost finisate cu ajutorul bisturiului şi a hârtiei abrazive. A fost executat un nou martor fotografic.

A urmat reintegrarea cromatica a zonelor completate pentru a reîntregi estetic şi a oferi o imagine de ansamblu a decorului pictural al vasului. Au fost folosite culori tip tempera până la obţinerea unei nuanţe uşor discrete faţă de pigmentul original. În prealabil, decorul vasului a fost schiţat în creion pentru a uşura execuţia sa finală cu culori tempera.

După uscarea completă a porţiunilor pictate a fost efectuată o conservare a acestora cu nitrat de celuloză (nitrolac) dizolvat în acetonă a pentru a le proteja în timp de factorii externi. Pentru a matiza luciul nitrolacului acesta a fost dizolvat cu acetonă,

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

iar imediat după aplicarea sa suprafaţa vasului este tamponată cu o cârpă din bumbac. Procesul de restaurare fiind încheiat, vasul a fost din nou fotografiat şi am

procedat la întocmirea documentaţiei de restaurare care va include şi recomandările restauratorului privind conservarea ulterioară a piesei de către beneficiar în depozit sau expoziţia de bază.

Se recomandă ca vasul să fie păstrat conform normelor conservării ştiinţifice. Astfel, spaţiul de depozitare trebuie să fie salubru şi stabil din punct de vedere

al microclimatului, zidurile sănătoase şi fără infiltraţii. Umiditatea relativă să fie cuprinsă între 50-60 % , fără fluctuaţii mari sau bruşte. Clădirea să beneficieze de o bună izolare termică , condiţie a unei temperaturi constante. Temperatura poate varia între 1-18ºC, cu condiţia ca umiditatea relativă să fie normală şi constantă. Piesa să fie depozitată sau expusă în poziţie de repaus, fără tensionări şi ferită de şocuri mecanice. În cazul în care intervin modificări în starea morfologică a obiectului, trebuie consultat de urgenţă conservatorul sau restauratorul.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

STUDIU ARHEOZOOLOGIC A MATERIALULUI ANIMALIER PROVENIT DIN SITUL

HALLSTATTIAN DE LA IJDILENI (COM. FRUMUŞIŢA, JUD. GALAŢI)

Sergiu Haimovici

I

Aşezarea de la Ijdileni este situată în sud-estul judeţului Galaţi, foarte aproape de râul Prut

şi de lacul Brateş, legat de acesta. Zona este reprezentată printr-o câmpie, adesea inundabilă, mai

ales când Prutul se revarsă primăvara după topirea zăpezilor. Ea aparţine culturii Basarabi din

hallstattul mijlociu, care s-a întins între sfârşitul sec. IX şi mijlocul sec. VII a. Chr. pe o bună

parte a teritoriului actual al României, dar şi spre sud, în Peninsula Balcanică1.

Resturile faunistice ne-au fost oferite de către arheologul M. Brudiu, ce a executat

săpăturile în respectivul sit, fapt pentru care îi mulţumim.

II

Materialul avut la dispoziţie nu este prea bogat, el fiind reprezentat prin cca. 380 resturi

dintre care s-au putut determina cu precizie 327 de fragmente osoase; menţionăm că materialul

rămas ca nedeterminabil (porţiuni scheletice mici şi nesemnificative) aparţine însă în totalitatea

sa, mamiferelor.

Trebuie să menţionăm chiar de la început că nu au fost găsite deloc resturi aparţinând

lamelibranhiatelor (scoicilor), care desigur existau în zonă, dat fiind caracteristicile acesteia

(apropierea de un râu mare cu braţe zise „moarte” şi de un lac, sa-i spunem imens. De altfel, în

materialul avut la dispoziţie, dintre vertebrate (resturi osoase), mamiferele reprezintă aproape

întreaga cantitate de resturi, întrucât doar patru fragmente provin de la alte două grupări şi anume

peşti telosteeni şi păsări (tabelul 1).

Peştii sunt reprezentaţi prin două corpuri de vertebre – anexele lor sunt rupte – de mărime

mijlocie, provenite de la unul sau doi indivizi, pentru care nu s-a putut stabili specia, ci doar să

menţionăm că peştele (peştii) de la care provin aveau cam vreo 2 kg, aparţinând deci la o specie

de talie relativ mare.

Păsările au de asemenea două resturi osoase, fragmente de la scheletul aripilor de la doi

indivizi. Nu a fost posibilă determinarea specifică, dar după mărime pare că materialul ar fi

aparţinut la specii sălbatice mari, probabil de zonă acvatică.

Mamiferele reprezintă, aşa cum am arătat aproape întreg materialul osos avut la dispoziţie,

adică 327 de resturi determinate. S-au găsit în total fragmente de la nouă specii, dintre care şase

sunt domestice şi trei sălbatice şi anume ca domestice (în ordinea frecvenţei) taurinele (Bos

taurus), cabalinele (Equus caballus), ovicaprinele reprezentate prin ovine (Ovis aries) şi caprine

(Capra hircus), porcinele (Sus scrofa domest.) şi câinele (Canis familiaris) şi ca sălbatice (tot în

ordinea frecvenţei), mistreţul (Sus scrofa ferus), cerbul (Cervus elaphus) şi ursul (Ursus arctos)

– vezi tabelele 2 şi 3.

III

În cele ce urmează, vom trece în revistă caracteristicile şi particularităţile fiecărei specii în

parte.

1 Istoria Românilor, Ed. Enciclopedică, 2001, vol. I, p. 327.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Taurinele au, aşa cum am văzut în tabele frecvenţa cea mai înaltă, reprezentând cam

jumătate din întregul material osteologic. Având în vedere că talia lor specifică este una mare,

apare din start ponderea puternică a acestora în economia animalieră, dar nu numai, a locuitorilor

sitului. Tabelul 2 arată că aproape toate părţile ale scheletului unui mamifer sunt reprezentate în

materialul osos ce îi aparţine dar şi frecvenţa fiecărui segment denotă că nu a avut loc o alegere

cu privire la resturile găsite, încât mai multe decât la alte specii, ce au mai puţine fragmente,

putem conchide că suntem în faţa unor resturi menajere bine circumscrise pentru întregul

material avut la dispoziţie şi pe care l-am studiat. Evident că şi caracterul acestuia de a fi puternic

fărâmiţat (găsindu-se aşa cum vom vedea pe parcurs foarte puţine segmente osoase întregi, fapt

care, din păcate va influenţa negativ posibilitatea de a aduce cât mai multe date prin aceea de a

face multiple măsurători şi a afla talia doar la puţine exemplare), arată de asemenea caracterul cu

totul menajer al resturilor luate în consideraţie. Vom vedea însă că se vor putea pune în evidenţă

caracteristici şi unele particularităţi cu totul valabile pentru fiecare specie în parte.

S-au găsit deci pentru taurine cinci resturi de axe cornulare, care în mare, le putem

considera ca gracile. Se evidenţiază unul mai mare care totuşi nu este întreg, ci îi lipseşte partea

distală; pereţii apar relativ subţiri, suprafaţa sa este aproape netedă, iar indicele de aplatizare este

scăzut. Este probabil ca piesa să aparţină unui castrat, vezi şi tabelul cu măsurători nr. 6, pentru

taurine. Alt cep cornular este mai mic şi se caracterizează prin faptul că prezintă vârful secţionat

încă din vechime, când individul era viu, mărturii fiind un calus ce a reieşit din refacerea

ţesutului osos, încât acesta apare buburizat. Celelalte trei, dintre care două au urme de arsuri,

sunt încă mai gracile, cât şi nemăsurabile; aparţin probabil la indivizi de sex femel.

Resturile de craniu neural şi facial apar cu totul fragmentate şi nu au vreo importanţă. Se

găsesc însă resturi de maxilar superior şi inferior, unele dintre ele purtând şi părţi din dentiţie,

încât se poate preciza, prin apariţia molarilor definitivi, cât şi prin erodarea acestora, vârsta de

sacrificare (tabelele 7a, 7b, 8a, 8b).

Scheletul trunchiului alcătuit din vertebre şi coaste este bine reprezentat (vezi tabelul 2),

aduce de asemenea, unele date, întrucât mai ales vertebrele pot fi considerate a folosi chiar dacă

sunt fragmentare la stabilirea unor vârste de sacrificare, urmărind caracteristicile discului

corpului acestora. La 11 vertebre discul este căzut încât arată indivizi sub 4,5 ani, dar la 16 acesta

este de acum alipit la corp, arătând că acestea aparţineau unor exemplare de peste 4,5 ani, deci

bine mature. Coastele apar fragmentate, constatându-se că la măcelărirea individului acestea au

fost secţionate în câte trei segmente, cel distal fiind cel mai lung. De asemenea, una din aceste

formaţiuni a fost şlefuită pe muchia posterioară, servind probabil drept cuţit.

Segmentele osoase ale membrelor au o importanţă mare prin două motive: se pot face

măsurători multiple (tabelul 6) care conduc la posibilitatea de a evolua destul de precis, mărimea

individuală a exemplarelor studiate, dar şi prin faptul că la oasele lungi se pot distinge prin

caracterul neepifizat sau epifizat al epifizelor, care a fost vârsta de sacrificare a individului

respectiv. S-a putut astfel măsura pentru omoplat (scapular) trei resturi; s-a constatat de

asemenea că trei dintre acestea sunt puternic arse şi unul dintre ele are tuberul capului încă lipsă,

deci o vârstă de cca. 1 an. La humerus, trei resturi sunt neepifizate inferior, deci aparţin la

indivizi de sub 18 luni; de asemenea, aceste oase sunt arse, unul chiar ajuns până la calcinare.

Resturi de radius cu epifiza inferioară neepifizată arată indivizi sub 3,5 – 4 ani; unul dintre ele

are porţiunea din diafiză ce apare evident liberă, roasă aproape sigur de către câini. Un metacarp

întreg, din păcate secţionat sagital, probabil pentru a face din el o unealtă, a fost măsurat, el

având lungimea de 178 mm; s-a calculat o înălţime la greabăn de 1064 mm, iar gracilitatea

osului îl arată că a aparţinut la o femelă. Măsurători pe epifizele distale ale metacarpului (vezi

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

tabelul 6) arată prezenţa mai multor femele, dar şi a unui mascul sau poate a unui castrat. În ceea

ce priveşte coxalele, în număr de şapte, toate provin de la indivizi maturi; unul dintre ele prezintă

urme de ardere; femurul are segmente, mai ales ale epifizei inferioare şi la două dintre ele se

poate distinge faptul că acestea au fost scobite intenţionat pentru a se scoate măduva osoasă, care

era folosită în alimentaţia umană; un condil drept secţionat mai poartă urma discului de creştere

arătând o vârstă de cam 4 ani. Resturile de tibie sunt în număr de şase; unele au putut fi măsurate

prin epifiza lor inferioară (vezi tabelul 6). Un fragment de epifiză superioară epifizată arată un

individ de peste 4 ani. Prin epifizele măsurabile se arată prezenţa a trei femele şi a unui probabil

castrat. În ceea ce priveşte astragalele şi calcaneele, unele din ele au putut fi măsurate (tabelul 6).

Dintre metatarse evidenţiem mai ales unul întreg ce are lungimea maximă de 214 mm, lărgimea

epifizei superioare de 41 mm, a celei inferioare de 46 mm şi minimă a diafizei de 26 mm; prin

indicii calculaţi se consideră un sex mascul castrat şi o înălţime la greabăn de 1312mm.

Falangele I şi II arată că toate sunt epifizate, deci aparţin unor indivizi mai mari în vârstă de 1,5

ani. Una dintre falangele I are diafiza găurită, de pe o parte pe cealaltă.

Se poate constata că taurinele din sit aveau în mare o talie mică către medie. Femelele

precumpăneau cu mult în cadrul cirezilor, dar se găseau şi castraţi, însă nu prea mulţi, cât şi o

cantitate oarecare de masculi. Se evidenţiază prezenţa de activităţi umane asupra unor părţi ale

scheletului, după ce indivizii respectivi erau sacrificaţi. Ca vârstă de sacrificare se constată că nu

se tăiau viţei mici ca vârstă, ci începând doar de la cca. un an, când era mai avantajos; este sigur

că eliminarea din cirezi a sexului mascul (la fătare sex ratio este de 1/1) este cauza de bază a

existenţei în material şi a unor resturi de la tineri. Sacrificarea, de obicei, se făcea în plin optim

de folosinţă economică a indivizilor, atunci când necesităţile alimentare o cereau, dar existau şi

animale ajunse aproape de bătrâneţe, arătând astfel că populaţia umană cunoştea din plin regulile

de creştere economicoasă a taurinelor.

Calul este a doua specie ca frecvenţă între domestice, aceasta din urmă fiind totuşi bine

joasă în raport de taurine. Totuşi trebuie, din start să arătăm că spre deosebire de alte aşezări, ea

întrece cu evidenţă ovicaprinele şi porcinele. Faptul trebuie luat bine în seamă arătând astfel

importanţa economică de netăgăduit a cabalinelor despre care, se ştie că sunt de asemenea, ca

individ poate chiar mai voluminoase la Ijdileni, ca taurinele despre care am arătat că nu au o talie

prea mare.

Să urmărim acum care sunt particularităţile mai evidente ale resturilor osoase ale acestei

specii găsite în cadrul materialului avut la dispoziţie.

În ceea ce priveşte craniul a fost evidenţiat doar un singur rest mic, fără nici o importanţă.

Acelaşi lucru putem spune despre maxilarul superior. Însă un dinte superior şi anume un incisiv

I1 (cleştele) ne indică fără tăgadă că provine de la un individ de 10-12 ani. Maxilarul inferior are

resturi fără importanţă, dar dinţii inferiori izolaţi, nişte molari, pun în evidenţă, nu atât de clar ca

individul sus-amintit, prin eroziunea lor, vârsta de sacrificare de la indivizii de la care provin: trei

dintre aceştia au o vârstă în jur de 10 ani, iar unul, mult mai erodat, ar aparţine unui individ chiar

bătrân, de 17-20 ani. Din cele şase vertebre găsite se constată că trei au discul neepifizat, deci

aparţin unor indivizi de sub cinci ani. Scheletul membrului anterior este reprezentat din resturi

fără importanţă. Un coxal, pentru care s-a putut măsura diametrul cavităţii cotiloide, arată că

provine de la un individ matur. De la scheletul membrului posterior este importantă tibia,

reprezentată prin şase resturi, dintre care o tibie întreagă după care s-a putut calcula înălţimea la

greabăn ce este destul de înaltă şi anume 1439 mm, celelalte resturi dau date cu privire la vârsta

de sacrificare: o parte din epifiza superioară neepifizată dă o vârstă de sub cinci ani, iar două

epifize inferioare desprinse arată vârste de sub 2,5 ani. De asemenea, s-au găsit trei astragale

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

măsurabile şi trei calcanee, dintre care două au tuburile lipsă, deci provin de la indivizi de sub

trei ani. Menţionăm ca importante două metatarse întregi ce au dat înălţimi la greabăn de 1343

mm şi de 1402 mm. S-a găsit şi o falangă I măsurabilă care are în partea sa inferioară exofite ce

ar putea apare uneori şi datorită faptului că osul a fost supus unor presiuni mari date de tracţiunea

tendoanelor, deci individul a fost folosit la munci grele.

Putem considera că, această specii de la Ijdileni era, în mare, de talie relativ înaltă, cu unii

indivizi cu peste 1,40 m înălţime la greabăn, deci foarte apţi pentru a fi folosiţi la călărie, dar că

totodată aceştia erau întrebuinţaţi şi la diverse munci, la fel cu taurinele. În ceea ce priveşte

vârsta de sacrificare, aceasta se întinde de la doi ani şi până aproape de bătrâneţe (calul se

consideră apt economic până la vârsta de 20 ani şi chiar mai mult). Menţionăm că la cabaline nu

este cu totul necesar să se elimine masculii înainte ca aceştia să ajungă la maturitate sexuală, aşa

cum se face la taurine.

Ovicaprinele sau cornutele mici se aşează pe locul al treilea , deci după cabaline. Ele sunt

reprezentate doar prin 27 resturi ce ar aparţine cel mult la opt indivizi. După cum se ştie nu este

posibil după toate oasele, mai ales dacă sunt fragmentate de a se executa o despărţire

mulţumitoare între genurile Ovis şi Capra, încât pentru acelea unde acest lucru a fost imposibil

se consideră o grupare artificială care este denumită curent „ovicaprine”, pentru a nu se pierde de

la studiu o parte importantă a resturilor acestui grup de animale domestice. Astfel dintre cele 27

de resturi doar patru au fost considerate ca aparţinând lui Ovis, deci ovine şi trei lui Capra, deci

caprine, restul de 20 fiind trecute în gruparea artificială a ovicaprinelor. Vom lua mai întâi în

considerare acele resturi ce au fost precis determinate ca făcând parte la cele două genuri şi apoi

ne vom ocupa şi de gruparea „ovicaprinelor”.

Genul Ovis este reprezentat printr-un humerus, două astragale şi un metatars. De la

humerus s-a păstrat o porţiune cu epifiza inferioară ce este epifizată şi are următoarele

dimensiuni: lărgimea = 33 mm, iar lărgimea supr. artic. = 26 mm. Cele două astragale au

lungimea maximă de 29 mm şi 29 mm, iar lărgimea trochleii de 18 mm şi 18 mm. Metatarsul

este întreg şi s-a măsurat: lungimea max. = 147 mm, lărg. epif. sup. = 23 mm, lărg. epif. inf. = 24

mm, iar lărg. min. diaf. = 13 mm; s-au considerat indicii, care alături de caracteristici

morfologice au stabilit exact genul şi s-a calculat înălţimea la greabăn care este de 667 mm, deci

un individ de ovin de talie medie.

Genului Capra îi aparţin trei axe cornulare după care se arată că pe viu coarnele au fost

tăiate către bază (una dintre axe are vârful tăiat). Toate trei provin de la femele, una fiind de tip

„prisca” şi două de tip „aegagrus” (deci forma coarnelor nu poate fi considerată ca un tip pur

sistematic, în acelaşi sit găsindu-se ambele forme). Una dintre axe s-a pretat şi la măsurători:

lung. max. = (150) mm, diam. mare bază =37 mm, diam. mic bază = 23 mm, circumf. bază =98

mm. Se constată clar că locuitorii sitului foloseau tocul axei cornulare de la ovicaprine, de

asemenea, ca şi de la taurine în diferite scopuri lucrative.

Gruparea „ovicaprine”. Aşa cum s-a arătat, ea are cele 20 resturi rămase. Dintre acestea se

evidenţiază mai ales maxilare inferioare (mandibule) cu dinţi după care s-a putut pune în

evidenţă vârsta de sacrificare (vezi tabelul 9); în acest tabel sunt trecute resturile aparţinând

tineretului, dar s-a găsit şi un fragment de mandibulă la care M3 arată, prin eroziune, o vârstă de

5-6 ani. Hiatusul între tineret şi această vârstă este cu totul aleatoriu, datorat puţinelor resturi

existente; unele fragmente osoase umplu acest gol, arătând că se sacrificau cornute mici de toate

vârstele.

Numărul nu prea mare de resturi ale cornutelor mici ne face ca să nu putem da mai multe

detalii, dar este sigur că şi această grupare de mamifere domestice avea un loc bine stabilit în

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

economia animalieră a locuitorilor sitului. Trebuie însă să avem în vedre mereu şi talia acestor

animale.

Penultimul loc între mamiferele domestice este ocupat de porcine care au într-adevăr o

frecvenţă cu totul mică, fapt interesant de avut în vedere. Ele sunt reprezentate doar prin opt

fragmente osoase ce ar aparţine la patru indivizi (întotdeauna când cantitatea fragmentelor a unor

specii este mică, se constată că numărul de indivizi prezumaţi este oarecum umflat, fapt

demonstrat clar mai ales pentru speciile sălbătăciunilor).

Se constată că din cele opt resturi, patru aparţin maxilarelor unele cu dinţi. Astfel găsim un

maxilar superior la care se observă alveola unui canin relativ mare, deci ar fi un mascul. Dintre

trei mandibule, una este mai întreagă şi se poate măsura: lungimea molarilor = 67 mm şi

lungimea M3 = 34 mm, aceasta din urmă cu eroziunea abia începută, deci cu ceva peste doi ani.

Un metapodal cu epifiza inferioară neepifizată ar arăta un individ cu totul tânăr. Se poate

considera că în privinţa sexului avem un mascul şi două femele.

Câinele, ultimul dintre domestice are, aşa cum este de aşteptat, un singur rest, el fiind

necomestibil. Îşi face prezenţa şi prin urmele de dinţi de pe fragmentele osoase ale altor specii.

Restul respectiv este o porţiune frontoparietală stângă a unui neurocraniu. Ar aparţine unui

individ matur de talie probabil medie.

Aşa cum am arătat la început în materialul studiat aparţinând mamiferelor există şi puţine

resturi, adică 12, provenite de la sălbătăciuni şi anume mistreţul, cerbul şi ursul (tabelele 2 şi 3).

Mistreţul are şase resturi care ar aparţine la trei indivizi. Ele sunt reprezentate mai întâi de

trei fragmente de maxilar superior, oarecum nesemnificative provenind de la tineri; doar unul

singur prezintă şi doi dinţi jugali de lapte. Apare şi un fragment de mandibulă şi anume porţiunea

sa verticală ce prezintă şi condilul. Există de asemenea un rest de omoplat reprezentat prin partea

lăţită a osului, care totodată este şi arsă. Ultimul rest este reprezentat de un metapodal lateral

neepifizat.

Cerbul este reprezentat de patru resturi care provin de la trei indivizi. S-a găsit un fragment

al vertebrei cervicale axis, de asemenea un omoplat aparţinând unui individ, care are pentru

regiunea capului său următoarele dimensiuni: lung. cap articular = 61 mm, lung. supr. articulare

= 47 mm şi lărg. min. gât = 39 mm. Urmează un fragment de humerus drept, cu lărgimea epifizei

inf. = 70 mm şi lărg. supr. artic. = 63 mm, deci un individ masiv, iar ultimul fiind reprezentat de

un cap femural aparţinând unui animal de cca. 3 ani.

Ursul are două resturi, ambele reprezentate prin mandibule: un fragment anterior al ei cu

caninul rupt şi cu P2 prezent de pe stânga şi un altul, tot de pe stânga cu trei dinţi jugali de la care

au rămas doar alveolele.

Toate cele trei specii sunt comestibile, deşi ursul se consideră a fi o fiară.

IV

În capitolul anterior am pus în evidenţă care sunt caracteristicile şi particularităţile

morfologice şi chiar de altă natură ale materialului arhezoologic provenit de la fiecare specie în

parte şi doar tangenţial am abordat să-i spunem şi raportul economico-social al acestuia. În acest

capitol ne vom ocupa mai îndeaproape de importanţa materialului osteologic, în vederea

circumscrierii mai bine a economiei animaliere, dar şi unele probleme chiar, sociocultuale, ale

locuitorilor din această aşezare hallstattiană. De altfel este cazul să specificăm că prin materialul

avut la dispoziţie, noi putem pune în evidenţă doar cum erau acoperite necesităţile umane de

hrană animală, neavând posibilitatea de a arăta direct caracteristici ale celei reprezentate prin

hrană vegetală; indirect însă am putea spune câte ceva şi despre unele particularităţi ale

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

agriculturii.

Am arătat faptul că resturi de lamelebranhiate nu au existat în materialul avut în vedere. Ne

punem întrebarea de ce locuitorii sitului nu strângeau scoici (mediul respectiv le putea furniza

precis în cantitate mare) care, vara ar fi putut reprezenta foarte uşor o parte de acoperire zilnică a

meniului lor. De asemenea, se ştie că scoica pisată este furnizoare de carbonat de Ca, cu totul

necesar în industria olăriei, iar zona înconjurătoare era, credem, săracă în carbonat de Ca natural

ce putea fi scos prin exploatare, din „pământ”; oare de ce nu au folosit acest tip de carbonat uşor

de mânuit? Să fie poate toate acestea un semn că exista o economie destul de înfloritoare, care

putea acoperi cu prisosinţă prin varii alte alimente, necesităţile de hrană ale respectivei societăţi?

Oricum este bine să ţinem cont de acest lucru.

De asemenea, de ce nu consumau peştii (împrejurimile sitului îi putea furniza chiar cu

destulă uşurinţă, mai ales primăvara târzie când apele Prutului se retrăgeau în matcă şi Brateşul

îşi micşora suprafaţa, ei găsindu-se de obicei atunci prin braţe moarte şi băltoace, încât era

posibil să fie chiar culeşi cu mâna)? Trebuie să amintim că în alte aşezări care aveau un ambient

corespunzător, pescuitul reprezenta o ocupaţie destul de importantă şi că totuşi la Ijdileni a fost

găsit un vas cu picior înalt considerat a fi de caracter cultic, pe care apare, printre altele, un peşte

stilizat2!

S-au găsit, aşa cum am văzut puţine resturi şi de la păsări, deşi nu am putut stabili precis

specia, menţionăm iar că ele provin de la păsări sălbatice, acvatice, de talie mare (cele terestre nu

ajung la o asemenea talie, iar găina domestică, ce este de asemenea mai mică, a ajuns în regiunile

noastre abia în La Tène); credem că ele au fost prinse cu mâna când cloceau şi nu vânate.

Oricum, cantitatea de carne pe care au putut-o furniza este infimă – nulă din punct de vedere

economic – încât putem să nu luăm în seamă aceste resturi. Oare de ce locuitorii aşezării nu au

perseverat în a le folosi în mai mare măsură?

Rămâne aşadar să avem în vedere doar două ocupaţiuni foarte bine circumscrise: creşterea

mamiferelor domestice pe de o parte, ca ocupaţie de bază şi pe de altă parte, vânarea mamiferelor

mari (mai ales arteodactilele) ocupaţie oarecum doar anexă, dar totuşi evidentă, ce trebuie aşadar

luată în seamă.

Creşterea animalelor domestice conduce la două mari folosinţe ale acestora: a) ele sunt

crescute pentru a fi mai apoi sacrificate, încât, cu excepţia câinelui, toate celelalte cinci specii

sunt comestibile, ele dând carne dar şi grăsime; b) cele mai multe, oarecum doar cu excepţia

porcinelor, pot fi folosite chiar înainte de sacrificare, fiind ţinute pentru acoperirea unor nevoi, cu

totul trebuitoare economiei: muncă în sens larg, producătoare de materii prime necesare unor

nevoi casnice, inclusiv de acoperire a unor necesităţi de ordin alimentar. Totuşi aşa cum vom

vedea, că folosinţele speciilor în cauză sunt într-adevăr multiple, încât împărţirea de mai sus nu

este întotdeauna cu totul satisfăcătoare, ci bună doar în principiu.

Să vedem mai întâi ce se poate spune despre aceste specii domestice când ele sunt supuse,

la diferite vârste, sacrificării. Considerând talia fiecăreia dintre ele, alături şi de frecvenţa lor, s-ar

evidenţia, în mare, următorul tabel: cam 55 % din proteinele şi grăsimile animale erau date de

către taurine; urmează cabalinele cu în jur de 35 %, dat fiind şi faptul că în situl nostru ele au o

talie medie mai mare decât primele; ovicaprinele, alături de porcine, nu dau mai mult decât 2-3

procente, considerând iar, talia lor; cam 6-7 % ar aparţine speciilor sălbatice (asupra acestora

vom mai reveni). Trebuie de remarcat din start că grăsimea, cu predilecţie cea furnizată de

porcine (la care este mai fluidă) era folosită şi la alte întrebuinţări, mai ales pentru luminat, poate

chiar încălzit prin ardere. Aşa cum am văzut, sacrificarea se făcea la vârste foarte diferite, dar

2 Idem, p. 337.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

totuşi nu erau tăiate exemplarele foarte tinere (la taurine, poate şi la ovicaprine o parte a

tineretului – masculii – erau evident eliminaţi, prin sacrificare, chiar înainte de a ajunge la

maturitate, în starea aproape adultă). Putem spune astfel, că sacrificarea era bine planificată,

arătând o economie destul de evoluată, care folosea strategii de primă mână.

Pe lângă folosinţa de mai sus, de prim ordin (aceea care a fost de fapt cea mai veche în

primul pas al domesticirii) locuitorii aşezării întrebuinţau de acum unele specii domestice (cele

de talie mare), la muncă, aceasta luată în sens larg, deci foloseau forţa musculară, cât erau vii.

Considerăm că în primul rând ele erau prinse în circuitul agricol, de la tras la aratru, până la

diverse alte munci agricole. Desigur că se foloseau mai întâi taurinele şi prezenţa castraţilor arată

cu claritate acest lucru. Totuşi boii nu aveau o frecvenţă prea înaltă şi este foarte probabil că şi

vacile, atunci când era necesar, nu erau scutite de a presta unele munci. De altfel, şi cabalinele,

ce aveau o frecvenţă destul de înaltă, erau supuse la varii munci, inclusiv cele agricole. Acestea

însă erau folosite de acum precis şi pentru călărie. Caii crescuţi de locuitorii aşezării aveau (poate

doar unii dintre ei) o talie destul de înaltă pentru a se preta de a fi uşor călăriţi. De asemenea,

aveau membrele de acum mai lungi şi totodată ele erau mai gracile (vezi la tabelul 10 indicele de

gracilitate la oase), fapt foarte caracteristic pentru animalele de echitaţie.

Este sigur că femelele de taurine şi de ovicaprine erau furnizoare de lapte (credem că iepele

nu trebuie luate în seamă) ce se folosea ca atare, dar desigur şi transformat în varii produse, ce se

puteau păstra şi pentru anotimpul rece, când populaţia umană avea nevoie de mai multe proteine

şi grăsimi şi de altfel, tot atunci vacile, oile şi caprele dădeau foarte puţin lapte sau erau chiar

înţărcate. Desigur că laptele şi produsele în care acesta se transforma ocupau un loc destul de

mare în economia animalieră.

Am arătat că nu putem să aducem date cu privire la agricultură, luată în sens larg. Totuşi

considerând materialele noastre osoase, credem că aceasta era de asemenea, bine dezvoltată,

având de acum oarecum strategii de funcţionare tot aşa de bune ca cele privitoare la creşterea

animalelor domestice.

Trebuie să ne îndreptăm acum şi spre a doua ocupaţie care merită de luat în seamă şi

anume vânătoarea (vezi tabelul 4). Deşi de acum mai puţin dezvoltată decât în siturile mai vechi

din punct de vedere istoric, ea era totuşi bine circumscrisă – trei specii şi cam 7 % din materialul

comestibil -, aceasta poate şi datorată ambientului în care situl respectiv s-a dezvoltat. Se vânau

arteodactilele mari ce reprezentau întotdeauna scopul economic al acestei ocupaţii, aşadar

mistreţul şi cerbul. Este interesant că s-au găsit şi două resturi osoase aparţinând la Ursus arctos.

Această specie apare regulat în materialele osoase din situri, dar este foarte rară, aşa ca oricare

altă fiară, în general cam un fragment la cca. 1000 de resturi. Prezenţa deci a doi indivizi, credem

că este cu totul aleatorie, dar ar fi totuşi posibil ca ursul, ce era o specie pe care geto-dacii, tracii

în general o foloseau de obicei în scopuri cultice să fi fost considerat tot aşa şi de către locuitorii

de la Ijdileni.

Trebuie să considerăm oarecum în final, că speciile găsite şi folosite în varii scopuri, după

sacrificare sau moarte (câinele), fie prin vânarea lor, dădeau, din punct de vedere economic, pe

lângă cele arătate pe larg mai sus, o serie întreagă de resturi diverse, fie tari, fie moi –

putrescibile şi deci nepăstrate până azi –; se ştie că şi acum unele din ele sunt folosibile (există

chiar industrii întregi prin care acestea se valorifică). Enumerăm astfel, părul, pielea, blana, tocul

cornos al coarnelor de la taurine şi ovicaprine, cornul de la cervidee, dinţi, oase ca atare, vezica

urinară, stomac şi intestine, tendoane şi ligamente etc. Unele din cele tari din aşezarea studiată au

rămas şi actualmente, fiind transformate din plin de locuitorii ei în diverse obiecte de uz casnic

sau de înfrumuseţare şi fiind studiate de către arheologul ce a efectuat săpătura. Pe unele din ele

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

le-am arătat pe parcurs şi noi, acestea fiind rămase în materialul faunistic pe care noi l-am

descris.

V

Resturile faunistice ale mamiferelor sălbatice, dar într-o oarecare măsură şi a celor

provenite de la cele domestice, reprezintă o sursă prin care avem posibilitatea de a încerca să

descriem care a fost ambientul din jurul sitului, de unde ele provin în perioada Hallstattului

mijlociu. Credem că acesta, în bună măsură era destul de asemănător, din punct de vedere

geografic şi geomorfologic cu cel de azi. Doar vegetaţia ce înconjura situl era cu totul deosebită.

În acea vreme existau păduri mari de foioase şi dată fiind altitudinea joasă, formate din stejărişuri

amestecate (Quercetum mixtum), care se prelungeau în lunca Prutului, cu altele formate din

păduri de esenţă moale: sălciete şi plopişuri. Pădurea conducea evident la existenţa unui climat

mai propice, mai blând, cu temperaturi mai puţin variate ca actualmente, cu ploi şi zăpezi cu un

caracter mai liniştit ca cele ce găsesc astăzi, un peisaj deschis, cu totul denudat.

L’étude archéozoologique des restes animaliers provenus du site hallstattien de Ijdileni

(comm. Frumuşiţa, départ. Galaţi, Roumanie)

Résumé

Les restes osseux déterminés en nombre de 327 appartiennent au poissons (deux restes), au oiseaux

(deux restes), et au mammifères (323 restes) (tableau 1). Ceux-ci sont représentés par neuf espèces

(tableaux 2 et 3). On a fait un étude morphoscopique et biométrique des restes des mammifères (tableaux

6 – 10) et on a estimé l’importance economique des restes trouvés.

Finalement on estime l’environemment des jadis.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Tabelul 2 – Mamifere: frecvenţa resturilor scheletice pe specii

SPECIA

Ax

e co

rnula

re

Cra

niu

neu

ral

Cra

niu

fac

ial

Max

ilar

sup

.

Din

ţi s

up

.

Max

ilar

in

f.

Din

ţi i

nfe

r.

Hio

id

Ver

teb

re

Coas

te

Om

opla

t

Hu

mer

us

Rad

ius

Cub

itus

Car

p

Met

acar

p

Cox

al

Fem

ur

Rotu

lă

Tib

ie

Per

oneu

Ast

ragal

Cal

can

eu

Alt

e oas

e al

e

tars

ulu

i

Met

atar

s

Met

apod

ale

Fal

ang

a I

Fal

ang

a II

Fal

ang

a II

I

Fra

gm

ente

Bos taurus 5 5 3 12 4 21 4 - 57 31 16 3 4 3 -

11 7 8 - 6 - 6 1 - 7 3 8 3 1 229

Equus

caballus - 1 - 1 1 3 4 - 6 4 - 3 - - -

- 1 - - 6 - 3 3 1 2 5 1 - 1 46

Ovis aries - - - - - - - - - - - 1 - - -

- - - - - - 2 - - 1 - - - - 4

ovicaprine - - - 1 2 9 2 - - - 1 2 - - -

-

1 - - 1 - - - - - - 1 - - 20 27

Capra hircus 3 - - - - - - - - - - - - - -

- - - - - - - - - - - - - - 3

Sus scrofa

dom - - - 1 - 3 - - - - 3 - - - -

- - - - - - - - - - 1 - - - 8

Canis familiaris

- 1 - - - - - - - - - - - - - -

- - - - - - - - - - - - - 1

Sus scrofa ferus

- - - 3 - 1 - - - - 1 - - - - -

- - - - - - - - - 1 - - - 6

Cervus elafus - - - - - - - - 1 - 1 1 - - -

- - 1 - - - - - - - - - - - 4

Ursus arctos - - - - - 2 - - - - - - - - -

- - - - - - - - - - - - - - 2

Total

323

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Tabelul 1 – Frecvenţa pe grupe sistematice

Grupa Nr. absolut %

Pisces 2 0,61

Aves 2 0,61

Mammallia 323 98,78

Total 327

Tabelul 3 – Frecvenţa speciilor de mamifere

Specia Fragmente Indivizi prezumaţi

Nr. absolut % Nr. absolut %

Bos taurus 229 70,90 24 43,64

Equus caballus 46 14,25 10 18,19

Ovicaprinae 27 8,35 8 14,55

Sus scrofa domest. 8 2,47 4 7,27

Canis familiaris 1 0,31 1 1,82

Sus scrofa ferus 6 1,86 3 5,45

Cervus elafus 4 1,24 3 5,45

Ursus arctos 2 0,62 2 3,63

Total 323 55

Tabelul 4 – Frecventa mamiferelor pe grupe economice

Grupa Fragmente Indivizi

Nr. absolut % Nr. absolut %

Mamifere domestice 311 96,28 47 85,46

Mamifere sălbatice 12 3,72 8 14,54

Total 323 55

Tabelul 5 – Frecvenţa resturilor mamiferelor domestice

Specia Fragmente Indivizi

Nr. absolut % Nr. absolut %

Bos taurus 229 73,63 24 51,06

Equus caballus 46 14,79 10 21,27

Ovicaprinae 27 8,68 8 17,02

Sus scrofa domest. 8 2,57 4 8,52

Canis familiaris 1 0,33 1 2,13

Total 311 47

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Tabelul 6 – Bos taurus. Măsurători individuale efectuate pe fragmente osoase (în mm)

Segmentul

osos

Dimensiuni în mm Variaţia M

Axe

cornulare

Lungimea maximă - -

Circumferinţa la bază 162 218

Diametrul mare al bazei 57 79

Diametrul mic al bazei 40 (52)

Indice de aplatizare 70,17 65,82

Omoplat

Lungimea maximă a capului articular (55) 63 67 61,66

Lungimea cavităţii articulare (56) 57 58 57,00

Lărgimea minimă gât (45) 50 59 51,33

Radius

Lărgimea epifizei superioare - 86

Lărgimea suprafeţei articulare 56 78

Metacarp Lungimea maximă (178) - - -

Lărgimea epifizei inferioare 54 51 51 62 54,50

Coxal Diametrul acetabular 55 62

Tibie

Lărgimea epifizei inferioare 53 53 54 (62) 55,50

Lărgimea suprafeţei articulare 50 50 52 (60) 53,00

Metatars

Lungimea maximă 214 - - - -

Lărgimea epifizei superioare 41 41 41 43 43 42,40

Lărgimea epifizei inferioare 46 46 47 46,33

Lărgimea minimă a diafizei 21 - - - -

Astragal

Lungimea maximă 54 56 58 60 61 58,40

Lărgimea trohleei inferioare 35 34 37 36 41 36,60

Falanga I

Lungimea maximă 53 54 (54) 58 59 60 56,33

Lărgimea epifizei superioare 24 25 (25) 27 30 33 27,33

Falanga II

Lungimea maximă 29 35 38 34,00

Lărgimea epifizei superioare 23 25 29 25,66

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Tabelul 7a – Bos taurus. Maxilar superior – apariţia dinţilor molari

Dintele Caracterul Vârsta aproximativă Nr. de indivizi %

M1 neapărut sub 6 luni - -

M1 în diverse stadii de creştere cca. 6-15 luni - -

M2 în diverse stadii de creştere cca. 15-24 luni 1 20

M3 în diverse stadii de creştere cca. 24-28 luni 4 80

Total 5

Tabelul 7b - Bos taurus. Maxilar inferior – apariţia dinţilor molari

Dintele Caracterul Vârsta aproximativă Nr. de indivizi %

M1 neapărut sub 6 luni - -

M1 în diverse stadii de creştere cca. 6-15 luni 3 33,34

M2 în diverse stadii de creştere cca. 15-24 luni 2 22,22

M3 în diverse stadii de creştere cca. 24-28 luni 4 44,44

Total 9

Tabelul 8a - Bos taurus. Maxilar superior – erodarea dentiţiei molare

Dintele Caracterul erodării Vârsta aproximativă Nr. de indivizi %

M3 abia începută cca. 2,5-3,5 ani 1 50

M3 uşoară cca. 3,5-5 ani - -

M3 medie cca. 5-7 ani 1 50

M3 puternică cca. 7-10 ani - -

M3 foarte puternică peste 10 ani - -

Total 2

Tabelul 8b - Bos taurus. Maxilar inferior – erodarea dentiţiei molare

Dintele Caracterul erodării Vârsta aproximativă Nr. de indivizi %

M3 abia începută cca. 2,5-3,5 ani - -

M3 uşoară cca. 3,5-5 ani - -

M3 medie cca. 5-7 ani 2 66,67

M3 puternică cca. 7-10 ani 1 33,33

M3 foarte puternică peste 10 ani - -

Total 3

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Tabelul 9 – ovicaprine – apariţia dinţilor molari

Dintele Caracterul Vârsta aproximativă Nr. de indivizi %

M1 neapărut sub 3 luni - -

M1 în diverse stadii de creştere cca. 6-9 luni - -

M2 în diverse stadii de creştere cca. 9-12 luni 1 12,5

M3 în diverse stadii de creştere cca. 12-20;24 luni 7 87,5

Total 8

Tabelul 10 - Equus caballus – măsurători individuale efectuate pe fragmente osoase, mm

Segmentul osos Măsurători Var M

Coxal Diametrul acetabular 77

Tibie

Lungime maximă 350

Lungime laterală 330

Metatars

Lungime maximă 262 273

Lungime laterală (k) 252 263

Lărgimea epifizei sup. 48 50

Lărgimea epifizei inf. 45 48

Lărgimea minimă a diafizei 29 30

Indice gracilitate 8,77 10,58

Metapodal Lărgimea epifizei inf. 48 49

Astragal

Înălţimea maximă 55 57 60 57,33

Lărgime maximă 57 60 63 60,00

Lărgimea suprafeţei articulare 50 51 52 51,00

Calcaneu Lungime maximă 113

Lărgime maximă 53

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Date obţinute în urma analizării unor noi loturi de macroresturi vegetale provenite din

cetatea dacică de la Căpâlna (jud Alba)

Macroresturile vegetale supuse unei analize arheobotanice în vederea determinării lor, provin

din aşezarea dacică de la Căpâlna (jud.Alba). Probele conţinând seminţele de cereale arse se află în

colecţiile Muzeului Naţional al Unirii, ele fiind “redescoperite” cu ocazia unor lucrări de reamenajare.

Din păcate, informaţiile privind contextele de descoperire ale acestora nu se mai păstrează. Chiar şi în

această situaţie, am considerat importantă determinarea lotului de seminţe, în condiţiile în care probele

supuse atenţiei noastre aduc informaţii cu totul noi, privind plantele consumate de comunitatea care a

habitat în acest areal. Pentru respectiva aşezare mai există un set de analize arheobotanice realizate şi

publicate de Marin Cârciumaru 1.

Cetatea dacică de la Căpâlna, cercetată intens pe parcursul mai multor campanii arheologice2 se

află la o distanţă de 2 km sud, de satul cu acelaşi nume, pe un mamelom numit „Dealul Cetăţii”, la o

altitudine maximă de 610 m şi 200 m faţă de Valea Sebeşului.

Parte componentă a sistemului de fortificaţii din Munţii Orăştiei, fortificaţia de aici a controlat,

pe de altă parte, şi o serie întreagă de comunităţi ce s-au dezvoltat pe Valea Sebeşului3, relevându-ne

acum o imagine mult mai coerentă asupra dinamicii dezvoltării economice a acestei zone în

antichitate.

Determinare probe

În urma analizării celor două probe ce conţineau cantităţi însemnate de seminţe arse, s-a putut

stabili că acestea aparţin unor specii de cereale. Prin calcule statistice şi matematice s-a dedus, cu

aproximaţie, numărul seminţelor existente în cadrul probelor. Astfel, Proba 1, ce cântărea 370 grame a

fost identificată ca aparţinând speciei Hordeum vulgare (orz); conţinea în jur de 29.500 seminţe arse

(Fig. 1a-b). Proba 2, impresionantă ca şi greutate, conţinea 1,10 kg de seminţe arse, mai exact în jur de

100.000 seminţe aparţinând speciei Secale cereale (secară) (Fig.2 a-b).

În ceea ce priveşte materialul botanic oferit spre analiză d-lui Marin Cârciumaru, acesta provine

din săpăturile mai vechi efectuate de M. Macrea şi Ion Berciu (din anul 1954). Din cantitatea de

seminţe oferite spre analizare, au fost determinate 1550 seminţe, acestea fiind compuse dintr-o

varietate de specii în cadrul cărora predomina specia de orz: Hordeum vulgare vulgare- 61,3%,

Triticum monococcum – 0,3%, T. dicoccum – 0,2%, Panicum miliaceum – 3,2%, Setaria italica –

23,3%, Lens esculenta ssp. microspermae – 0,7%, Galium spurium – 7,4%, Papaver somniferum –

0,6%, Polygonum persicaria – 0,1%, P. convolvulus- 0,7%, P. aviculare – 0,6%, Rumex acestosa –

0,2%, Vicia hirsuta – 0,06%, Sinapis sp. – 0,2%, Chenopodium album – 0,1%, Agrostema githago –

0,2%4.

Dacă încercăm o privire generală asupra speciilor de cereale relevate în cuprinsul aşezărilor ce

datează din perioada respectivă, se poate observa că, orzul şi secara, apar în mai toate aşezările

perioadei din care dispunem de analize arheobotanice. Le aflăm, de exemplu, în aşezări ca şi cea de la

Piatra Craivii5, la Tipia Ormenişului6, la Popeşti, la Piscu Crăsani şi nu în ultimul rând, la Grădiştea

1 M. Cârciumaru, Consideraţii paleoetnobotanice şi contribuţii la agricultura geto-dacilor (II)., în Thraco-Dacica, V, 1-2, 1984,

p.173; I. Glodariu, V. Moga, Cetatea dacică de la Căpâlna, Bucureşti, 1989, p.122. 2 Pentru descrierea săpăturii şi a etapelor cercetării vezi I. Glodariu, V. Moga , op.cit. p. 18-33. 3 O imagine de ansamblu a acestei situaţii a fost prezentată în vara anului 2005 de colegii Cristian I. Popa şi Ovidiu

Ghenescu la un simpozion organizat de Muzeul Naţional Al Unirii în colaborare cu fundaţia culturală “1 Decembrie 1918”. 4 M. Cârciumaru, Paleoetnobotanica, 1996, p. 69. 5B. Daisa Ciută, C. Plantos, Analiza arheobotanică a unui lot de seminţe carbonizate provenit din „silozurile” descoperite la Piatra

Craivii, în Apulum XLII, p. 86. 6 B. Daisa Ciută, Analiza arhebotanică a macroresturilor vegetale provenite din situl Tipia Ormenişului (jud. Braşov), în Augustin-

Tipia Ormenişului-monografie arheologică, 2006, p.260.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Muncelului7. Se pare că, ambele specii au jucat un rol foarte important în cadrul dietei alimentare a

comunităţilor dacice, iar acest lucru nu este de mirare, dacă avem în vedere şi valoarea lor nutritivă

ridicată, comparativ cu a altor specii de cereale.

Date importante privind aprecierea speciilor de orz în perioade relativ contemporane, ne sunt

oferite de Plinius în a sa Naturalis Historia. Astfel, făina de orz a fost des utilizată pentru prepararea

unui anumit tip de terci (tisana), considerat a fi foarte hrănitor şi binefăcător pentru sănătate. Conform

informaţiilor oferite de acelaşi autor, orzul era hrana cea mai veche a atenienilor; acest fapt reiese şi

din supranumele gladiatorilor, care erau numiţi „mâncătorii de orz” (hordearii)8. Tot de la Pliniu aflăm

şi despre o serie de leacuri care se puteau obţine cu ajutorul orzului: persoanele care mâncau pâine din

făină de orz nu aveau picioarele atinse de gută, iar planta de orz pisată şi băută cu vin se spune că poate

provoaca menstruaţia. Hipocrate recomanda consumarea băuturii obţinută prin fermentarea făinii din

orz, ca fiind foarte bună în caz de sete, deoarece se putea sorbi cu uşurinţă, nu balona stomacul şi era

uşor de eliminat9. Iată deci, că pe lângă utilizarea sa ca aliment, mai era folosită şi în procesul de

realizare a berii10.

Referitor la speciile de secară, deşi nu au fost găsite încă dovezi clare din care să reiasă

utilizarea acesteia în scopul realizării pâinii, acest fapt nu trebuie exclus, datorită calităţilor nutritive

superioare celorlalte cereale, pâinea rezultată, eventual în asociere cu făină de grâu, fiind foarte

hrănitoare11. În lucrarea sa, Palaeoethnobotany, Jane Renfrew, ne oferă câteva indicii privind utilizarea

seminţelor de secară, alături de cele de orz, respectiv pentru obţinerea malţului.

Lista speciilor relevate şi analizate anterior de M. Cârciumaru, împreună cu cele prezentate de

noi, oferă o imagine (chiar dacă sumară), privind speciile de plante utilizate în cadrul dietei alimentare

de comunitatea care a habitat în acest areal.

Descoperirea în cadrul fortificaţiei de aici, dar şi într-un depozit izolat, a mai multor artefacte

destinate practicării agriculturii12, ocupaţie improbabilă în zonă, ne sugerează aceeaşi situaţie ca şi în

cazul descoperirilor de la Piatra Craivii, cea a unei producţii destinate schimbului, în care erau

angrenate şi comunităţile dacice din mănoasa vale a Mureşului, zonă ce, probabil, furniza cea mai

importantă cantitate de hrană cetăţilor dacice din zonele montane.13

Beatrice Daisa Ciută,

Cristinel Plantos

7 M. Cârciumaru 1996, op.cit.p 167-169. 8 Plinius, Naturalis Historia, XVIII, p. 13-19. 9 Plinius, op.cit, XXII, p. 65-66. 10 cf. J.M. Renfrew, Paleoethonobotany, 1973., p. 86. 11 L. Suciu, Indicii pentru reconstituirea vieţii cotidiene în aşezările dacice. Aspecte ale alimentaţiei, în Studii de istorie

antică. Omagiu profesorului Ioan Glodariu, Cluj-Napoca-Deva, 2001, p. 161. 12I. Glodariu, V. Moga, op.cit. p. 97-98. 13 A. Rustoiu, G. T. Rustoiu, Aşezări din a doua vârstă a fierului descoperite recent pe teritoriul oraşului Alba Iulia, în

Apulum, XXXVII/1, 177-191; B. Daisa Ciută, C. Plantos, op.cit. p.88.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Summary

New dates regarding macro botanical remains recovered

from the dacian citadel from Căpâlna (Alba County)

The aim of this paper is to present the archaeobotanical results carried out on two carbonized

grain samples that were recovered from Căpâlna (Alba County). The citadel from Căpâlna has played

an important role into defensive system created around dacian citadels from Orăştiei Mountains. Both

samples containing the carbonized seeds were identified as belonging to the Cerealia family. The first

of them was identified as belonging to Hordeum vulgare specie. The weight of the sample is 370

grams counting around 29.5000 seeds. The weight of the second is very impressive, respectively 1, 10

kg counting around 100.000 seeds. This sample was determined as Secale cereale specie. It seems that

both species were been much appreciated in those times. This idea is supported by the discoveries of

them in almost every settlement dated from dacian period. From this citadel we have another set of

data analysed by Marin Cârciumaru in 1984. Within species discovered and analysed by Marin

Cârciumaru, barley was counted about 61, 3%.

Important dates regarding the use of barley flour were been offered by Plinius in his Naturalis

Historia book. According to Plinius the barley flour was very often used in process of prepare some

kind of tisane? From de same roman author we know about few recipes very useful in take care of the

health. Another method for use of barley in those times it was to make beer. Hippocrates recommends

it very good to combated thirsty because it was a light drink and it was very easy to throw out.

Regarding the use of rye specie in those times we still don’t have steadily results. But it seems

very probably that rye was used alone or mixed with other cereals for bread making. This fact is

supported by the multiplicity of discoveries of this specie within human settlements dating from that

period. Jane Renfrew in his book Palaeoethnobotany tells about the possible use of rye in obtaining a

substance similar to beer from our days.

The list of species revealed by us together with the results obtained by Marin Cârciumaru,

present a picture about plant species used within human diet by the inhabitants that have settled in that

area.

We think that these samples were part of the cereal silos stoked from the inhabitants. If we take

into account the importance of Căpâlna citadel into defensive system it seems very probable that inside

of the citadel were deposited huge cereals quantities.

The explanation of figures:

Fig.1. a-b.Details with Hordeum vulgare seeds from Sample 1.

Fig. 2 a-b. Details with Secale cereale seeds from Sample 2.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Fig.1a Detaliu seminţe Hordeum vulgare.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Fig 1b. Lotul complet de Hordeum vulgare.

Fig.2a. Detaliu seminţe Secale cereale.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Fig. 2b. Lotul complet de seminţe de Secale cereale.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

MEDALION ZOE DUMITRESCU-BUŞULENGA (1920-2006)

Mihaela Băbuşanu-Amalanci

La 5 mai 2006, a plecat din lumea noastra marea “Doamna a literelor

romanesti”(cum o numea I Zubascu).

Astfel, s-a dezbracat de haina omeneasca a onorurilor primite si a plecat

simplu, ca o maicuta, lasând in urma distinctiile si premiile si un gol imens in cultura

romaneasca.

Dealtfel traseul “Doamnei Profesoare” se aseamana cu cel al unui alt mare

spirit al nostru, Nicolae Steinhardt, prin trecerea de la cea mai larga cultura de tip

ranascentist la interiorizarea spirituala specifica monahismului crestin.

S-a nascut la 20 august 1920 in Bucuresti, ca fiica a lui Nicolae Dumitrescu

jurist, si al Mariei Apostol.

Isi incepe studiile la Scoala Centrala din Bucuresti, trecind apoi la studii

muzicale la Conservatirul “Pro Arte”.

În adolescenţă se pregătise pentru o carieră muzicală, dar o boala nemiloasă a

obligat-o să părăsească pianul si vioara refugindu-se astfel spiritual in filologie.

De la studiile muzicale trece asadar la studii juridice si filologice (anglo-

germanistică, istoria artelor); işi sustine teza de doctorat in filologie cu tema

Renaşterea-Umanismul-Dialogul artelor şi doctoratul în drept cu teza Evolutia

notiunii de suveranitate. Avându-i ca mentori spirituali pe George Calinescu si Tudor Vianu, îsi începe

ascensiunea in lumea universitară si academică remarcându-se printr-o bogată

activitate didactică.

Între 1948-1971 o regasim ca asistent universitar apoi lector, conferentiar,

professor (din 1971) şi şef al Catedrei de Literatură Comparată (din 1975) la

Universitatea Bucuresti.

Pina in 1957, si concomitent, este redactor la Editura pentru Literatură si

cercetător la Institutul de Istorie si Teorie Literară iar din 1973, director al Institutului

de Istorie si Teorie Literară “G.Calinescu” din Bucuresti.

Vicepreşedintă a Academiei de Studii Sociale si Politice (din 1970).

Preşedinta Comitetului National Român de Literatură Comparată.

Visiting Professor la Universitatea din Amsterdam (1972).

Membru corespondent al Academiei Române – 1 martie 1974.

Membru titular al Academiei Române – 22 ianuarie 1990.

Vicepreşedintă a Academiei Române (2 februarie 1990-18 februarie 1994).

Preşedintă a Secţiei de Filologie si Literatură a Academiei Române

Între 1991-1997 a fost director al Şcolii Române din Roma (Accademia di

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

Romania), unde a fost succedată de propriul ei nepot, Marian Papahagi.

Este autoarea a numeroase volume de istorie literară, literartură comparată,

istoria culturii, analize stilistice, filozofia culturii, memorialistică etc printre care

amintim: Ion Creangă (1963), Surorile Bronte (1967), Renasterea, umanismul si

dialogul artelor (1971; editia a II-a, revazuta si adaugita, 1975), Valori si

echivalente umanistice (1973), Sofocle - contemporanul nostrum (1974),

Eminescu - cultura si creatie(1976), Periplu umanistic (1980), Itinerarii prin

cultura (1982), Renasterea:Umanismul si dialogul artelor (1971), Valori si

echivalente umanistice (1973), Periplu umanistic (1980), Itinerarii prin cultura

(1982).

A elaborat numeroase studii de specialitate în volume colective sau postfeţe la

ediţii din operele unor mari scriitori români si străini, unele traduse în limbile germană

si engleză, a fost iniţiator şi coordonator al unor sinteze de istorie literară la Institutul

de Critică Literara “George Călinescu”, a colaborat de asemenea la reviste de

specialitate: Manuscriptum, Revista de istorie si teorie litarară (unde a fost şi

direcor), Romania literara, Secolul 20,, Synthesis (director), etc.

A fost membră în Comitetul Executiv al Asociaţiei Internaţionale de Literatură

Comparată (1973-1979), membră a Academiei Europene de Ştiinţe si Arte cu sediul

la Paris (1988), membru al Academiei Europene cu sediul la Londra (1993).

A primit si numeroase distinctii printe care amintim: Premiul Special al

Uniunii Scriiitorilor (1986, 1989), Premiul “Adelaide Ristori” (1993), Comandor al

“Ordine al Merito della Repubblica Italiana” (1978), “Grande Ufficiale”al aceluiasi

ordin (1996), Ordinul bulgar “Sf. Metodiu si Chiril”(1977).

Lucrarea Eminescu si romantismul german i-a adus în 1988, premiul

international “Gottfried von Herder”, iar in 2003, preşedintele de atunci, Ion Iliescu,

ii acorda Ordinul National pentru Merit in grad de Ofiţer pentru întreaga activitate şi

contribuţia la studierea, conservarea si promovarea patrimoniului cultural românesc.

A colaborat printre altele si la reviste cum sunt “Manuscriptum”, “Revista de

istorie si teorie literara”, “Ramania libera”, “Secolul XX”, la postul national de radio

si la Televiziunea Romana.

Din 1990 , dezolată de injustitiile care i se fac, dezolată si de moartea sotului

ei în care a avut cel mai bun prieten, obosită şi bolnavă, îşi petrece tot mai mult timp

la Mănăstirea Văratec, (loc de reculegere în urma cu o suta de ani si a Veronicăi

Micle), iar la 85 de ani se retrage definitiv la frumoasa Mănăstire din nordul

Moldovei, sub numele monahal de sora Benedicta.

Nu avea de gând însa să renunţe la munca sa, intenţionând sa-şi continue

lucrarea Portrete, volumul II, dar se stinge din viaţă la 2 mai 2006, îaninte de a fi

împlinit 86 de ani, fiind înmormântată ulterior la Mănăstirea Putna.

Reputatul om de cultura, eminescolog, Zoe Dumirescu-Buşulenga, declara

într-un interviu: “Vârsta îmi permite să trăiesc din amintiri şi încerc cât pot să mai fac

câte ceva. Bătrâneţea nu este o povara. Pentru mine nu există moarte, există trecere

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

dincolo”.

Zoe Dumitrescu-Buşulenga este un nume de referinţă în cultura română, un

adevărat reper al celei de-a doua jumătăţi a secolului XX,.fiind considerată de criticul

Eugen Simion un model atât intelectual, cât şi unul uman.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

AMM-Acta Musei Meridionalis, Focşani;

AMN-Acta Musei Napocensis, Cluj-Napoca;

Annales-Annales d`Universite „Valachia” Târgovişte;

A.O.-Arhivele Olteniei, Craiova;

Arh.Mold.-Arheologia Moldovei, Iaşi;

CAMNI-Cercetări Arheologice, Muzeul Naţional de Istorie a României;

Carpica-Carpica. Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” Bacău;

CCDJ-Cultura şi Civilizaţia la Dunărea de Jos, Călăraşi;

Dacia-Dacia S.N., Revue d`archeologie et d`histoire ancienn (1957-);

EAIVR-Enciclopedia de Arheologie şi Istorie Veche a României (vol. I-1994, vol. II-1996, vol. III-

2000, coord. C. Preda);

Materiale-Materiale şi Cercetări Arheologice, Bucureşti;

Mem.Antiq-Memora Antiquitatis, Piatra-Neamţ;

SAA-Studia Antiqua et Archeologica, Universitatea „Al. Ioan Cuza” Iaşi;

SAI-Studii şi Articole de Istorie, Bucureşti;

SCIV(A)-Studii şi Cercetări de Istorie Veche (şi Arheologie); (1950-1973; 1974-)

Studii de Preistorie-Studii de Preistorie, Asociaţia Română de Arheologie, Bucureşti (2001-); AARMSI ...............Analele Academiei Române, Memoriile Secţiunii Istorice, Bucureşti. ACMI ....................Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice, Bucureşti. ACMI...........Anuarul Comisiunii Monumentelor Istorice, Secţia din Basarabia, Chişinău. B.A.R. .................Biblioteca Academiei Române, Bucureşti. BCMI ……………Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice, Bucureşti-Vălenii de Munte. BSH ………………Bulletin de la Section Historique de L’Académie Roumaine, Bucureşti. BSNR...............Buletinul Societăţii Numismatice Române, Bucureşti. C.I.L. ……………Corpus Inscriptionum Latinarum ED .....................Ephemeris Dacoromana. Annuario della Scuola Romena di Roma, Roma. IN ..............................Ioan Neculce, Iaşi. RC ...................................Revista critică, Iaşi. RMM .......... Revista Muzeelor şi Monumentelor, Bucureşti. R. U. .......................................Rectoratul Universităţii, Iaşi. SAA ..............................Studia Antiqua et Archeologica, Iaşi. StCI ……………………….Studii şi cercetări de istorie, Iaşi.

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro

http://www.cimec.ro / http://cmiabc.ro