3.4. Liberalizarea achizițiilor publice

Achizițiile publice - reprezintă contracte de cumpărare încheiate între

guvernele naționale, autoritățile regionale și locale.

De obicei achizițiile publice sunt realizate de către sectoarele publice

tradiționale cum sunt : apa, energia, comunicațiile și reprezintă sectoare strategice

pentru țară.

Achizițiile publice în aceste domenii sunt de o valoare mare. Deseori pot fi

ca obiect de confruntare mai multor grupe de interese. Rezolvarea corectă

presupune crearea unui mediu competitiv pentru oferte (licitații) indiferent de

originea națională a participanților.

Liberalizarea achizițiilor publice în UE e prevăzută în Tratatul de la Roma.

Coordonarea procedurilor naționale cu cele comunitare în domeniul respectiv s-au

făcut la începutul anilor ’90, astfel procesul de liberalizare a achizițiilor publice a

fost pe o durata relativ scurtă de timp, fapt ce reiese din specificul acestui sector

unde în marea majoritate a participanților a agenților economici sunt de stat. Mai

mult ca atât achizițiile publice și liberalizarea lor au fost ajustate cu cerințele OMC

(organizația mondiala a comerțului). Către sfârșitul anilor ’90 au avut loc

liberalizarea în ceea ce ține de asigurarea cu gaze, energie electrică,

telecomunicații, unde participa capitalul privat.

Atribuirea contractelor de achiziții publice de către sau în numele

autorităților statelor membre trebuie să respecte principiile Tratatului privind

funcționarea Uniunii Europene (TFUE), mai exact libera circulație a mărfurilor,

libertatea de stabilire și libertatea de a furniza servicii, precum și principiile care

derivă din acestea, cum ar fi egalitatea de tratament, nediscriminarea,

recunoașterea reciprocă, proporționalitatea și transparența. Cu toate acestea, pentru

contractele de achiziții publice care depășesc o anumită valoare, ar trebui elaborate

dispoziții pentru coordonarea procedurilor de achiziții publice naționale, pentru ca

principiile respective să fie transpuse în practică și achizițiile publice să fie

deschise concurenței.

Achizițiile publice joacă un rol cheie în strategia „Europa 2020”, prezentată

în Comunicarea Comisiei din 3 martie 2010 intitulată „Europa 2020”, O strategie

europeană pentru o creștere inteligentă, ecologică și favorabilă incluziunii”

(denumită în continuare „strategia Europa 2020” pentru o creștere inteligentă,

ecologică și favorabilă incluziunii”), reprezentând unul dintre instrumentele de

piață care trebuie utilizate pentru realizarea unei creșteri inteligente, durabile și

favorabile incluziunii, asigurând în același timp o utilizare cât mai eficientă a

fondurilor publice. În acest scop, normele în materie de achiziții publice adoptate

prin Directiva 2004/17/CE a Parlamentului European și a Consiliului și Directiva

2004/18/CE a Parlamentului European și a Consiliului ar trebui revizuite și

modernizate pentru a crește eficiența cheltuielilor publice, a facilita participarea

întreprinderilor mici și mijlocii (IMM-uri) la achizițiile publice și a permite

achizitorilor să utilizeze mai eficient achizițiile publice în sprijinul unor obiective

societale comune.

Totodată, este necesar ca anumite noțiuni și concepte de bază să fie

clarificate pentru a asigura securitatea juridică și a încorpora anumite aspecte ale

jurisprudenței constante a Curții de Justiție a Uniunii Europene în acest domeniu.

Formele tot mai diverse ale acțiunii publice au făcut necesară definirea mai

clară a însăși noțiunii de achiziție publică; totuși, această clarificare nu ar trebui să

extindă domeniul de aplicare al prezentei directive în raport cu cel al Directivei

2004/18/CE. Normele Uniunii privind achizițiile publice nu sunt menite să acopere

toate formele de plăți din fonduri publice, ci numai pe cele care vizează achiziția

de lucrări, de produse sau de servicii cu titlu oneros prin intermediul unui contract

de achiziții publice. Ar trebui să se clarifice faptul că astfel de achiziții de lucrări,

de produse sau de servicii ar trebui să facă obiectul prezentei directive, indiferent

dacă sunt puse în aplicare prin achiziție, leasing sau alte forme contractuale.

Noțiunea de achiziție ar trebui interpretată în sens larg, ca obținerea

beneficiilor de pe urma lucrărilor, a produselor sau a serviciilor în cauză, fără a

implica în mod necesar un transfer de proprietate către autoritățile contractante.

Mai mult, simpla finanțare a unei activități, în special prin intermediul granturilor,

care este adesea legată de obligația de a rambursa sumele primite în cazul în care

acestea nu sunt utilizate în scopurile cărora le sunt destinate, nu este reglementată,

de obicei, de normele în materie de achiziții publice. În mod similar, situațiile în

care toți operatorii care îndeplinesc anumite condiții sunt autorizați să efectueze o

anumită sarcină fără nici o selectivitate, cum ar fi sistemele care dau

consumatorilor posibilitatea de a alege sau sistemele de servicii pe bază de bonuri,

ar trebui să nu fie înțelese ca fiind sisteme de achiziții publice, ci ca simple sisteme

de autorizare (de exemplu, licențe pentru medicamente sau servicii medicale).