3 CURS 3 STAT-II -.pdf

Drept constituţional I

CURS 3 - TEORIA GENERALĂ A STATULUI (II)

1

TITLUL I

DESPRE DEMOCRAŢIE

1. CONCEPTUL DE DEMOCRAŢIE DEMOCRAŢIE = (demos =popor; kratos =putere) Este acea formă de guvernare în care prerogativele puterii aparţin poporului şi acesta le exercită

suveran. Poporul se înfăţişează ca “putere originară”, iar organele constituite de el pentru a-i exprima şi realiza voinţa sunt “puteri derivate”.

Instaurarea unei veritabile democraţii reprezintă unica ambianţă a statului de drept. Constituit tocmai ca „replică” la absolutism, voluntarism, totalitarism, statul de drept este incompatibil cu regimurile politice nedemocratice sau antidemocratice.

„Ce este democraţia?” – iată întrebarea fundamentală căreia trebuie să îi răspundă teoria democratică. Democraţia este un concept care în principiu sfidează definirea.

Democraţia este o formă de perfecţiune morală. Ea dimensionează atât organizarea şi funcţionarea puterii, pentru a o umaniza, cât şi modul de viaţă al cetăţenilor, pentru a-l modela.

Din cele mai vechi timpuri, oamenii şi-au imaginat un sistem politic ai cărui membri se consideră egali din punct de vedere politic, guvernează împreună şi sunt înzestraţi cu toate calităţile, resursele şi instituţiile necesare pentru a se autoguverna.

Grecii, îndeosebi atenienii, au fost primii care au produs ceea ce Robert Dahl numea prima transformare democratică: de la ideea şi practica guvernării de către cei puţini, la ideea şi practica guvernării de către cei mulţi. Pentru greci, singurul loc propice democraţiei era, desigur, statul-cetate.

Democraţia antică (este vorba de democraţia – directă) era guvernată de principiile libertăţii, egalităţii şi majorităţii. Ea se opunea puterii unei singure persoane (monocraţia), sau câtorva persoane (oligarhia).

Ea implica libertatea de exprimare a tuturor opiniilor, fiecare putându-se manifesta – cum spunea Euripide – „printr-un sfat bun sau tăcând”. Libertatea şi egalitatea erau indisolubile, exprimabile printr-un singur cuvânt (isegoria), nici o opinie neavând privilegiul adevărului.

Într-o a doua transformare, ideea democraţiei a fost transformată de la statul – cetate, la scara mult mai mare a statului-naţiune.

Astăzi, ideea de democraţie se bucură de popularitate universală. Majoritatea regimurilor emit tot felul de pretenţii la titlul de „democraţie”; cele care nu o fac, adesea insistă că forma lor de guvernare nedemocratică reprezintă o etapă necesară pe calea spre etapa finală – „democraţia”. În ziua de azi, până şi dictatorii par să creadă că un pic de limbaj democratic este un ingredient indispensabil legitimităţii lor.

Esenţa însăşi a guvernării democratice constă în caracterul absolut al stăpânirii majorităţii, deoarece, în afara majorităţii, nimic nu rezistă într-o democraţie. La fel ca toate puterile, şi poate mai mult decât oricare dintre ele, puterea majorităţii trebuie să dureze, ca să pară legitimă. Când începe să se instituie, ea se face ascultată prin constrângere. Doar după ce a trăit mult timp sub „legea” ei, ea începe a fi respectată.

Majoritatea era aceea care, în cele din urmă, tranşează, în scopul adoptării deciziilor. Se impune o precizare, şi anume a determina:„Cine anume constituie demos-ul?”

Termenul “demos” prezintă în limba greacă ambiguităţi din punct de vedere semantic. În secolul al V-lea î.Hr., demos-ul desemna comunitatea ateniană adunată în ekklesía, Adunarea populară. Cu



2

toate acestea, demos-ul poate fi asimilat întregului organism; ori lui polloí, adică celor mulţi; sau lui pleíones, majorităţii; ori lui óchlos, gloatei.

Când termenul “demos” este tradus în latinescul “populus” ambiguităţile sporesc. În Evul Mediu, limba vorbită era latina, aşadar conceptul utilizat a fost cel de “populus”.

Odată cu apariţia limbilor moderne, intervine o diversitate centrală, prin faptul că termenul italian “popolo”, cel francez “peuple” sau cel german “Volk” redau ideea de entitate singulară. “Popolo”, “peuple”, “Volk” denotă un întreg organic, care poate fi exprimat printr-o voinţă generală, indivizibilă; în timp ce, în cazul lui “people” (engl.), a spune „democraţie” e similar cu a spune „policraţie”, adică o multitudine separabilă.

Grecii considerau de la sine înţeles că atenienii, corintienii, spartanii şi locuitorii altor state - cetăţi greceşti, constituiau, fiecare în parte, „poporul” îndreptăţit la propria autonomie politică. Prezenţa cetăţenilor din Agora era restrânsă: străinii, sclavii, metecii, femeile nu aveau dreptul de a participa la adoptarea deciziilor Cetăţii. În cadrul „unui popor”, numai o subcategorie limitată de persoane este îndreptăţită să participe la guvernare.

Din Grecia Antică, până în timpurile moderne, anumite persoane au fost invariabil excluse ca fiind nereprezentative (de exemplu: femeile, negrii şi amerindienii, criminalii, alienaţii mintal, apatrizii, etc.).

Criteriul democraţiei rămâne încă polemic. Democraţia nu poate fi evaluată în sine, ci în strictă interdependenţă cu o multitudine de factori, între care nivelul de dezvoltare economico-socială şi politică, contextul istoric şi ambianţa internaţională, scopul fundamental al regimului politic, mijloacele promovate pentru atingerea lui, sistemul „instituţiilor – organisme” şi ale „instituţiilor – mecanisme”.

O abordare magistrală a democraţiei – reinterpretată – a fost realizată de autorul italian Giovanni Sartori.

Democraţia a ajuns să desemneze, evidenţia Sartori, o „civilizaţie”, ea prezentându-se astăzi ca un standard major al spaţiului occidental. Noţiunea de democraţie este difuză şi plurivalentă. Vorbim azi de democraţie politică (sensul cel mai utilizat), despre democraţie socială (democraţie ca stare a societăţii), dar şi despre democraţie industrială şi economică.

Toate aceste semnificaţii sunt legitime, însă ele sunt, în mare măsură, răspunzătoare de confuziile care apar atunci când ne referim la conceptul de democraţie.

Ce este democraţia nu poate fi separat de ceea ce ar trebui să fie ea. În lumea reală, arăta Dahl, democraţiile sunt poliarhii. Cuvântul „poliarhie” provine din termeni

greceşti care înseamnă „mulţi” şi „conducere”, aşadar, „conducerea de către cei mulţi”. Termenul a fost introdus de Robert Dahl în 1953, fiind o metodă modernă de a face referire la o democraţie reprezentativă modernă cu sufragiu universal. Democraţia poliarhică este un sistem politic bazat pe: oficiali aleşi prin vot; alegeri libere, corecte şi frecvente; libertatea de expresie; surse alternative de informare; autonomie asociaţională; cetăţenie cuprinzătoare

Problema definirii democraţiei are o dublă natură, impunând atât o definiţie descriptivă, cât şi una prescriptivă, atât o abordare ideală, cât şi una reală.

În discursul său din 1863 de la Gettysburg, Abraham Lincoln a oferit o memorabilă caracterizare a democraţiei: „guvernare a poporului, de către popor, pentru popor”. Această definire a democraţiei naşte o întrebare fundamentală: „Cine realizează guvernarea şi intereselor cui trebuie să le răspundă ea, atunci când poporul este în dezacord şi are preferinţe divergente?”

Arend Lijphart dă un posibil răspuns la această dilemă: majoritatea poporului. Răspunsul majoritarist – susţine autorul – este unul simplu şi direct, şi totodată foarte atrăgător, pentru că guvernarea de către majoritate şi în acord cu dorinţele majorităţii se situează, evident, mai aproape de idealul democratic al „guvernării de către popor şi pentru popor”, decât o guvernare de către o minoritate, şi care să răspundă intereselor acesteia.



3

Guvernarea majorităţii concentrează puterea politică în mâinile unei majorităţi simple, mai degrabă ale unei pluralităţi.

John Stuart Mill afirma că expresii ca „autoguvernare” sau „puterea exercitată de popor asupra lui însuşi” nu exprimă adevăratele stări de fapt. „Poporul” care exercită puterea nu este întotdeauna unul şi acelaşi cu poporul asupra căruia se exercită ea. „Autoguvernarea” nu este guvernarea fiecăruia de către sine însuşi, ci a fiecăruia de către toţi ceilalţi. Voinţa poporului înseamnă, practic, voinţa unei părţi, care este cea mai numeroasă sau cea mai activă parte a poporului, a majorităţii, sau a acelora care au reuşit să se facă recunoscuţi drept majoritate.

Sartori afirmă că, formula lui Lincoln nu este suficientă pentru a descrie democraţia. Acreditarea ei ca fiind democratică i se trage de la Lincoln. Dacă altcineva ar fi fost autorul, ea putea să însemne foarte bine altceva, decât intenţiona Lincoln sau decât ar fi vrut el să spună. Din considerentul că formula are mai multă impetuozitate stilistică, decât înţeles logic, trebuie să recunoaştem că acesta este chiar scopul şi valoarea ei.

Guvernarea „de către popor şi pentru popor” rămâne deci un principiu, în mare parte, retoric, generos şi „ambiţios”, neîndoielnic, dar în contradicţie, cel puţin parţială, cu realitatea socială, publică şi juridică.

Democraţiile moderne se bazează pe domnia majorităţii limitate, proceduri electorale şi transmiterea reprezentaţională a puterii. Deşi alegerile şi reprezentarea sunt instrumente necesare democraţilor pe scară largă, ele – afirmă Sartori – reprezintă „călcâiul lui Ahile”. Cel care îşi deleagă puterea o poate şi pierde (alegerile nu sunt neapărat libere; iar reprezentarea nu este în mod necesar reală).

Prin majoritate absolută, autorul menţionat mai sus, are în vedere pe cei care vorbesc în numele tuturor şi au dreptul nelimitat (absolut) de a decide pentru toţi.

Dacă presupunem că o majoritate are dreptul, prin chiar principiile sale, să-şi exercite puterea fără restrângeri, inevitabil, o astfel de majoritate va trata nonmajoritatea în mod inegal şi nedrept. Principiul majorităţii presupune majorităţi schimbătoare, în care diversele părţi ale corpului politic trebuie să alterneze în exercitarea puterii. Kelsen se exprima în acest sens, astfel: nici cei care votează cu majoritatea nu sunt totalmente supuşi propriei voinţe. Ei sunt întotdeauna conştienţi de acest lucru atunci când îşi schimbă opiniile…pentru a fi iarăşi liberi, ei, indivizii, trebuie să găsească o majoritate favorabilă noii lor opinii.

Cetăţenii unei democraţii reprezentative nu îşi pierd libertatea (aşa cum considera Rousseau) în chiar momentul în care votează, tocmai fiindcă pot decide în orice moment să-şi transfere loialitatea dinspre opinia majorităţii, spre opinia minorităţii. Libertatea fiecăruia este, simultan, libertatea tuturor.

Pentru a menţine democraţia ca un proces în desfăşurare trebuie să ne asigurăm că toţi cetăţenii (majoritatea plus minoritatea) deţin drepturile necesare pentru buna desfăşurare a democraţiei.

Înţelegerea relaţiei majoritate – minoritate presupune studierea contextelor şi a situaţiilor în care aceşti termeni sunt aplicaţi.

Sartori evidenţiază trei contexte în care îşi face apariţia raportul majoritate – minoritate, şi anume: în domeniul constituţional, în cel electoral, precum şi în cadrul societăţii.

Problema principală în contextul constituţional este aceea că minoritatea trebuie să aibă dreptul de a se opune, să aibă dreptul la opoziţie. În democraţie, opoziţia este un organ al suveranităţii poporului, la fel de vital ca şi Guvernul. A suprima opoziţia înseamnă a suprima suveranitatea poporului ( Guglielmo Ferrero).

Procesul guvernării se desfăşoară în două direcţii: majoritatea (parlamentară) şi opoziţia. Opoziţia reprezintă un element esenţial al democraţiei parlamentare, ea constituind o alternativă politică la majoritatea parlamentară.

Majoritatea parlamentară poate fi definită ca fiind capacitatea unui grup sau a unor grupuri de parlamentari de a impune prin vot iniţiativele lor, care sunt dezbătute în forurile legislative.



4

Opoziţia este definită, de regulă, ca fiind forţa constituită din partide sau grupuri politice care sunt în dezacord cu guvernul sau cu regimul politic.

Opoziţia politică rezidă în „acţiunea unui partid politic sau a unei grupări de partide în Parlament sau în organele locale, de a critica (combate) politica partidului de guvernământ votând, de regulă, împotriva măsurilor iniţiate de acesta”.

Într-un studiu extrem de interesant dedicat opoziţiei parlamentare, Mihai Constantinescu şi Marian Enache, definesc opoziţia ca fiind „altera pars”, fără de care nu ar exista dialogul politic, fiind de aceea, indisolubil legată de funcţionalitatea sistemului parlamentar, de permanenta adecvare a acestuia la condiţiile în continuă transformare ale mediului social.

Într-o societate democratică, atât majoritatea, cât şi opoziţia se bazează pe legitimitatea ce le-a fost conferită de numărul de voturi obţinute în alegeri.

Existenţa unei opoziţii politice şi asigurarea cadrului legal şi politic pentru activitatea ei este o condiţie necesară, dar nu suficientă, a unei autentice politici democratice.

Libertatea de a nu fi de acord constituie o valoare în sine, ca orice libertate. Alexis de Tocqueville şi John Stuart Mill şi-au exprimat îngrijorarea cu privire la pericolul unei

„tiranii spirituale”, adică al unui conformism social extrem şi sufocant, atenţia fiind îndreptată către relaţia dintre societate şi individ. Antiteza este între majoritate versus libertatea individului sau majoritate versus independenţă intelectuală.

În limbajul lui Tocqueville „democraţie” înseamnă, pe de o parte, acea formă de guvernare în care toţi participă la lucrul public şi care e contrariul aristocraţiei şi, pe de altă parte, societatea care se inspiră din idealul de egalitate şi care, extinzându-se, va sfârşi prin a înghiţi societăţile tradiţionale fondate pe o ordine ierarhică de neschimbat.

Ameninţarea la adresa democraţiei, ca formă de guvernare, este tirania majorităţii. Tiraniei majorităţii Tocqueville îi consacră Capitolul 7 al celei de a doua părţi din lucrarea „Despre democraţie în America”.

Astfel, în viziunea sa, principiul majorităţii este un principiu egalitar, întrucât el pretinde să acorde mai multă importanţă forţei numărului decât individualităţii particulare.

„Când refuz să mă supun unei legi injuste, nu refuz majorităţii dreptul de a comanda, încerc doar să citez suveranitatea poporului în faţa suveranităţii umanităţii.” (Alexis de Tocqueville)

Principiul majorităţii se bazează pe argumentul că „mai mulţi oameni la un loc sunt mai luminaţi şi mai înţelepţi decât unul singur, că numărul prevalează asupra calităţii. Este teoria egalităţii aplicată inteligenţei”.

Printre efectele negative ale omnipotenţei majorităţii se numără instabilitatea legislativului, exercitarea adesea arbitrară a puterii funcţionarilor, conformismul opiniilor, diminuarea numărului de oameni cu adevărat importanţi pe scena politică.

Norberto Bobbio considera că Tocqueville se dovedeşte adesea un autor liberal şi nu unul democrat. Tocqueville nu ezită să aşeze libertatea individuală înaintea egalităţii sociale, având convingerea că popoarele democratice, chiar au o înclinaţie naturală către libertate, nutresc pentru libertate „o pasiune arzătoare, insaţiabilă, veşnică, de neînfrânt”.

Spre deosebire de Tocqueville, Mill era şi liberal şi democrat. Acesta din urmă considera democraţia, în special guvernarea reprezentativă, pe care o numea „guvernare populară”, ca o dezvoltare firească şi consecventă a principiilor liberale. Mill se temea de tirania majorităţii şi o considera unul dintre pericolele de care societatea trebuie să se păzească.

Robert Dahl se întreba dacă procesul democratic necesită utilizarea exclusivă a principiului majorităţii. Autorii contemporani – atât partizani, cât şi critici ai democraţiei – adesea susţin că democraţia înseamnă sau necesită regula majorităţii.



5

Democraţia a fost definită ca acea formă de guvernământ în care prerogativele puterii aparţin poporului şi acesta le exercită suveran prin corpul său electoral sau, după caz, prin corpul său referendar.

Analizând conotaţiile conceptului „democraţie”, acelaşi autor evidenţia faptul că, democraţia este un fenomen integrator, ea cumulând şi articulând valorile morale, politice şi juridice ale societăţii, într-un context determinat. Ea presupune: exercitarea suveranităţii de către popor; asigurarea participării poporului la rezolvarea treburilor publice printr-un sufragiu universal, precum şi prin intermediul unui organ legiuitor autentic reprezentativ; partajarea prerogativelor autorităţilor publice, colaborarea şi controlul reciproc între acestea; pluralismul social; aplicarea principiului majorităţii în activitatea deliberativă a organelor colegiale; consacrarea şi garantarea constituţională a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.

Libertatea, Egalitatea şi Legalitatea constituie trinomul democraţiei. Teoria statului de drept implică o anumită concepţie despre democraţie, în care voinţa naţiunii

exprimată prin intermediul reprezentanţilor săi se găseşte contrabalansată de alte cerinţe. În acest context, ea apare ca un compromis între ideologia democratică şi valorile liberale.

Istoria recentă a civilizaţiei umane relevă importanţa idealurilor perene ale democraţiei: libertatea, egalitatea, suveranitatea poporului şi participarea sa la guvernare, pluralismul politic, ideologic, supremaţia legii, asigurarea unei solide culturi politice, nu numai în înţelesul dobândirii de către cetăţean a unui summum de cunoştinţe despre guvernarea democratică, ci, mai ales însuşirea de către aceştia a normelor de comportament democratic, succesiunea guvernanţilor la conducerea societăţii, realizarea consensului şi echilibrului social, etc.

Asemenea tuturor încercărilor anterioare de a realiza o guvernare mai democratică, democraţiile moderne au şi deficienţe, însă beneficiile lor fac democraţia preferabilă, faţă de orice alternativă posibilă.

Robert Dahl a analizat şi a sintetizat o serie de avantaje ale democraţiei dintre care evidenţiem: - democraţia contribuie la prevenirea guvernării de către autocraţi cruzi şi infami; - democraţia garantează cetăţenilor săi un număr de drepturi fundamentale pe care sistemele

nedemocratice nu le garantează şi nu le poate garanta; - democraţia îi ajută pe oameni să îşi apere interesele fundamentale; - numai un guvernământ democratic poate oferi o oportunitate maximă de a-şi exercita

libertatea de auto-determinare – de a alege legile conform cărora să trăiască; - democraţia încurajează dezvoltarea umană, mai mult decât oricare altă alternativă; - ţările cu guvernări democratice au tendinţa de a fi mai prospere, decât cele cu guvernări

nedemocratice. Democraţia, credem, se instaurează acolo unde cei care iubesc libertatea îi domină pe cei care

iubesc puterea. În ce condiţii anume poate apărea şi supravieţui democraţia? Răspunsul cel mai convingător este dat de studiul original realizat de Juan Linz şi Stepan

Alfred referitor la înfrângerea diferitelor forme de despotism politic din Europa de Sud, America de Sud şi Europa post-comunistă. Aceştia au formulat o teorie a precondiţiilor unei tranziţii reuşite spre democraţie şi condiţiile ulterioare ce fac posibilă consolidarea unui regim democratic. În concepţia celor doi, democratizarea este asociată cu o plantă sensibilă.

Pentru ca o democraţie să fie consolidată trebuie să existe sau să se creeze anumite condiţii interconectate şi mutual favorizante:

1) să fie prezente condiţii pentru dezvoltarea unei societăţi civile libere şi viguroase; 2) trebuie să existe o societate politică, relativ autonomă;



6

3) pe tot teritoriul statului, toţi marii actori, în special Guvernul şi aparatul de stat, trebuie să fie supuşi în mod eficient domniei legii, care protejează libertăţile individuale şi viaţa asociaţională;

4) trebuie să existe o birocraţie de stat, la dispoziţia noului Guvern democratic.

2. FORMELE DEMOCRAŢIEI

2. 1. Democraţia directă

Din vremuri străvechi, unii oameni şi-au imaginat un sistem politic ai cărui membri se consideră egali din punct de vedere politic, guvernează împreună şi sunt înzestraţi cu toate calităţile, resursele şi instituţiile necesare pentru a se autoguverna. Această idee, ca şi metodele ce o pun în aplicare, a apărut în prima jumătate a secolului V î.H. la greci care, deşi puţini la număr şi aşezaţi pe un fragment minuscul din suprafaţa lumii, au exercitat o influenţă excepţională în istoria universală.

Primele instituţii democratice atestate de istoria Antichităţii, în cadrul cetăţilor greceşti erau adunările în care, în cadrul democraţiei directe, poporul desemna şefii şi lua decizii. În democraţii, poporul este suveranul (Aristotel).

În sensul său originar, democraţia a fost concepută ca guvernarea directă a poporului. Democraţia directă se caracterizează prin faptul că poporul exercită puterea publică el însuşi, fără

să recurgă la intermediul unui individ sau al unei grupări de indivizi, cum ar fi Parlamentul. Chiar în democraţiile directe este o imposibilitate ca toate funcţiile să fie exercitate de popor în

mod permanent. În general, în aceste democraţii, poporul exercită el însuşi numai funcţia legislativă, în timp ce celelalte funcţii sunt delegate unor magistraţi pentru tot intervalul de timp cât adunarea poporului, care se întruneşte numai la anumite perioade, nu funcţionează.

Nu se poate însă, afirma că cetăţenii democraţiilor directe sunt „guvernanţi temporari”, dar „guvernaţi permanenţi”.

Exemplul clasic de democraţie directă îl reprezintă cetăţile antice. La exemplul acesta luat din Antichitate, se adaugă astăzi câteva cantoane elveţiene, cu o populaţie puţin numeroasă şi cu o aşezare ce le izolează oarecum de restul ţării (Glaris, Unterwald, Appenzell).

Democraţia directă este o formă de guvernământ tot mai rar întâlnită, căci funcţionarea ei normală presupune existenţa unor condiţii care sunt greu de întrunit în acelaşi timp.

Aceste condiţii sunt sintetizate astfel: O populaţie puţin numeroasă, căci dacă ea atinge, ca în statele moderne, milioane de indivizi,

este o imposibilitate ca toţi aceştia să fie reuniţi laolaltă pentru a hotărî; Un teritoriu foarte restrâns, căci astfel, dificultăţi practice insurmontabile s-ar opune reunirii în

acelaşi timp şi în acelaşi loc a tuturor cetăţenilor statului; Posibilitatea pentru totalitatea sau cel puţin, pentru majoritatea cetăţenilor de a se pronunţa în

cunoştinţă de cauză asupra chestiunilor ce le sunt supuse. Democraţia directă presupune astfel, o populaţie cu o serioasă educaţie cetăţenească şi o opinie publică bine orientată;

Un spirit de corp viu şi luminat prin sentimente de justiţie şi concordie. Într-adevăr, democraţia directă angajează în prima linie de luptă a vieţii politice întregul popor. De aceea, dacă marea masă a populaţiei nu este însufleţită de moderaţie, democraţia directă poate duce la potenţarea, până la anarhie, a luptelor politice.

2. DEMOCRAŢIA REPREZENTATIVĂ

În Europa, noţiunea de reprezentare a apărut în Evul Mediu, odată cu primele Parlamente

compuse din persoane mandatate, ce reprezentau diferitele “ordine” ale societăţii: nobilimea, clerul şi



7

burghezia, iar în ţările scandinave un al patrulea “ordin”, ţăranii liberi. Reunirea acestor Parlamente, la convocarea monarhilor, avea adesea la origine necesitatea de a se accepta impozite noi, consecinţă a dificultăţilor financiare generate de războaie. Acesta a fost mai ales cazul Angliei, unde, ca urmare a înfrângerilor suferite, Ioan fără de Ţară a trebuit să acorde, în scris, în 1215, prin Magna Charta Libertatum, libertăţile feudale tradiţionale. În 1258, prin “Prevederile de la Oxford”, regele a trebuit să se angajeze să convoace Parlamentul de cel puţin trei ori pe an.

Revoluţiile din Anglia (1642,1688), cea americană (1784) şi cea franceză (1789) au fost, în egală măsură, roadele marii şi îndelungatei mişcări a mediilor intelectuale şi sociale ale Europei.

Introducerea democraţiei reprezentative a necesitat ruptura de mandatul imperativ, moştenită din dreptul privat al Evului Mediu, în favoarea mandatului reprezentativ. Pentru revoluţionarii francezi, cetăţeanul este actorul politic, ca individ, şi nu corpurile intermediare. Alesul devine reprezentantul întregii naţiuni şi nu al unei fracţiuni a acesteia.

Dacă în democraţiile sociale antice era posibilă democraţia directă prin întrunirea cetăţenilor şi adoptarea în comun a unor hotărâri majore, în statele moderne, democraţia directă nu mai este posibilă în formele pe care le-a cunoscut Antichitatea.

Democraţia reprezentativă se caracterizează prin faptul că, în cadrul ei suveranitatea nu se exercită direct de către popor, ci prin intermediul unui Parlament ales pe o perioadă determinată.

Democraţia reprezentativă exprimă, în procesul realizării puterii publice, două principii fundamentale: pe de o parte, principiul participării electoratului la desemnarea organului reprezentativ, iar, pe de altă parte, principiul mandatului reprezentativ pe care electoratul îl dă celor aleşi pentru a conduce statul. Poporul nu are o educaţie politică suficientă pentru a aborda, în detaliu, problemele care se pun cu privire la conducerea unui stat, de aceea este necesar să se desemneze anumiţi reprezentanţi cu pregătire corespunzătoare în acest sens.

Accesul la exerciţiul democratic în epoca contemporană, se face prin reprezentare care conferă conceptului participării maselor la exercitarea puterii, un conţinut concret, material.

Formele de participare sunt diferite de la un stat la altul, potrivit regimului politic, condiţiilor istorice, tradiţiilor democraţiei, culturii politice a cetăţenilor, intereselor cercurilor şi forţelor politice care îşi dispută opţiunile electoratului, etc.

Caracterul autentic al exerciţiului democratic este conferit de garanţiile materiale, politice şi juridice acordate de stat pentru ca cetăţenii să-şi exercite liber şi deplin dreptul lor suveran de a participa la conducere.

3. DEMOCRAŢIA SEMI – DIRECTĂ

În dreptul comparat, democraţia semi-directă se înfăptuieşte fie ca o modalitate de implicare a Corpului electoral în activitatea legislativă a Parlamentului, fie ca procedeu de legiferare exercitat de Preşedintele Republicii în concurs cu Corpul electoral.

Democraţia reprezentativă, fie că ia forma regimurilor prezidenţiale, parlamentare, semi-prezidenţiale, primeşte uneori un corectiv menit să facă posibilă, în anumite cazuri, o participare directă a naţiunii la guvernare. Acest corectiv constă în faptul că unele sisteme constituţionale, deşi organizează un Parlament care reprezintă naţiunea, prevăd totuşi că, în cazurile şi condiţiile prevăzute de legislaţie, hotărârile acestuia presupun fie o consultare a Corpului electoral prealabilă adoptării lor, fie, pentru a deveni obligatorii, acceptarea lor prin votul direct al poporului.

Pentru faptul că acest sistem combină unele instituţii ale regimului reprezentativ cu diferite procedee, proprii democraţiei directe, el este desemnat în mod obişnuit prin termenul de democraţie semi-directă.



8

Mult timp democraţia semi-directă a fost practicată doar de câteva ţări, în a căror tradiţie constituţională şi politică ea se integra. Este vorba de Confederaţia helvetică şi de S.U.A., însă, ea continuă să se dezvolte şi procedurile de intervenţie populară directe sunt din ce în ce mai des înscrise în Constituţiile mai multor state (de ex., în afară de cele deja menţionate, se mai întâlnesc în state precum : Republica a IV- a şi a V- a Franceză, Austria, Republica Federală Germania, Italia, Spania, etc.). Marea Britanie, ea însăşi prototipul democraţiei reprezentative, a recurs la referendum în 1975.

Trebuie menţionat că, din ce în ce mai des, aceste procedee se aplică nu doar în materie de revizuire a Constituţiei, dar şi în materia legiferării ordinare.

Democraţia semi-directă are, ca toate instituţiile politice, adepţii şi criticii ei. Susţinătorii acestei forme de democraţie cred că ea constituie un corectiv deosebit de util al

democraţiei reprezentative. Astfel, Parlamentul fiind ales pe mai mulţi ani poate să piardă contactul cu opinia publică sau chiar să ajungă în dezacord cu ea. Obligaţia de a consulta în anumite cazuri naţiunea în mod direct va putea înlătura acest pericol.

Pe de altă parte, în sprijinul acestei forme se invocă şi faptul că Parlamentele, mai ales atunci când sunt alese pe mai mulţi ani, iar Şeful statului nu dispune deloc sau nu efectiv de dreptul de a le dizolva, tind adeseori să devină tiranice.

Criticile ce se aduc în mod obişnuit democraţiei semi-directe sunt următoarele: poporul se călăuzeşte de cele mai multe ori după sentimente li arareori după raţiune. Exerciţiul

funcţiei legislative în statele moderne implică anumite cunoştinţe tehnico-juridice, pe care adesea nici Parlamentul nu le posedă şi, deci, cu atât mai puţin marea masă a cetăţenilor;

o altă critică stăruie asupra faptului că adoptarea procedeelor democraţiei semi-directe ar avea ca efect o pronunţată încetinire a procesului de legiferare, încetinire care ar putea deveni periculoasă mai ales în momentele de criză internă sau internaţională, când s-ar impune măsuri legislative urgente;

o consultare prea frecventă a poporului îl oboseşte şi face ca un număr mare de cetăţeni să se abţină de la vot. Aplicarea democraţiei semi-directe cuprinde în sine pericolul ca guvernarea ţării să ajungă în mâna unei minorităţi active, formată din interesaţi şi din politicieni de profesie;

în cadrul referendumului, hotărârile nu se întemeiază pe discuţii prealabile, care să poată conduce la îmbunătăţirea conţinutului lor, spre deosebire de procedura parlamentară, care face posibile atât discuţiile între participanţi, cât şi amendarea textelor.

Democraţia semi-directă utilizează o serie de tehnici de intervenţie directă. Acestea tehnici sunt extrem de diverse, şi anume: veto-ul popular, revocarea populară, iniţiativa populară, referendumul şi plebiscitul, recall-ul deciziilor judecătoreşti.

3.1. TEHNICI DE INTERVENŢIE POPULARĂ

1. Veto-ul popular. Este procedeul prin care o lege votată de Parlament şi pusă în aplicare poate

fi scoasă din vigoare dacă, într-un anumit termen de la aplicarea ei, un număr de cetăţeni, dinainte stabilit, cere ca ea să fie supusă votului popular, iar Corpul electoral o dezaprobă.

Un exemplu in acest sens îl reprezintă art. 75 din Constituţia Italiei: „Se organizează referendum popular, pentru a hotărî abrogarea, totală sau parţială, a unei legi sau a unui act cu

valoarea de lege, în cazul în care aceasta este solicitată de 50.000 de alegători sau de 5 consilii regionale. Nu se admite referendum pentru legile fiscale şi bugetare, de amnistie şi de comutare a pedepselor, şi de autorizare

a ratificării tratatelor internaţionale. Au dreptul de a participa la referendum toţi cetăţenii cu drept de vot pentru Camera Deputaţilor. Propunerea supusă referendumului se consideră aprobată dacă la vot au participat majoritatea cetăţenilor cu drept

de vot şi dacă s-a obţinut majoritatea voturilor valabil exprimate. Legea stabileşte procedura referendumului”.



9

2. Revocarea populară. O altă tehnică apropiată de cea expusă anterior este cea a revocării

populare, care permite alegătorilor dintr-o circumscripţie electorală, prin depunerea unei cereri, urmată de un referendum, să pună capăt, înainte de termenul normal, unui mandat electiv. Revocarea individuală sau colectivă, specifică regimurilor socialiste, este rar prevăzută în textele constituţionale pluraliste, care în ansamblu interzic mandatul imperativ.

3. Iniţiativa populară. O a treia tehnică este aceea a iniţiativei populare, care permite poporului

să propună adoptarea unei dispoziţii constituţionale sau legislative. Şi aici, procedura începe prin depunerea unei cereri. Dacă Parlamentul refuză să transforme în lege, măsura propusă şi, dacă în Constituţie se prevede, Corpul electoral poate fi consultat. În acest caz, atunci când majoritatea Corpului electoral aprobă propunerea, Parlamentul este obligat să se conformeze voinţei populare şi să elaboreze legea respectivă (art. 192 şi art. 195 din Constituţia elveţiană, dar şi art. 71 din Constituţia Italiei).

Constituţia României reglementează acest procedeu al înfăptuirii democraţiei semi-directe sub două aspecte, şi anume:

Iniţiativa legislativă populară, ce aparţine unui număr de cel puţin 100 000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care îşi manifestă dreptul la iniţiativă legislativă trebuie să provină din cel puţin un sfert din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe, respectiv în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 5000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative (art. 74 alin. 1 din Constituţia României).

Iniţiativa populară de revizuire a Constituţiei (art. 150 alin. 1 din Constituţia României) aparţine unui număr de cel puţin 500.000 de cetăţeni cu drept de vot. Cetăţenii care iniţiază revizuirea trebuie să provină din cel puţin jumătate din judeţele ţării, iar în fiecare din aceste judeţe sau în municipiul Bucureşti, trebuie să fie înregistrate cel puţin 20.000 de semnături în sprijinul acestei iniţiative

4. Recall-ul deciziilor judecătoreşti. Acest procedeu a fost preconizat de preşedintele

american Franklin Delano Roosevelt şi cunoscut, bunăoară, în statul Colorado, recall-ul (revocarea) deciziilor judecătoreşti este o aplicaţie a regimului democratic semi-direct la exercitarea funcţiei judecătoreşti. Prin acest procedeu, o decizie judecătorească, prin care o lege a fost declarată neconstituţională, este invalidată de corpul electoral cu o majoritate de voturi. Scopul recall-ului deciziilor judecătoreşti este să împiedice pe judecători de a abuza, în scopul de a zădărnici reformele sociale legiferate de Parlament, de dreptul ce le este recunoscut de a controla constituţionalitatea legilor.

5. Referendumul. În doctrină, cea mai importantă tehnică de intervenţie populară este considerată a fi referendumul. Referendumul este actul prin care cetăţenii cu drept de vot sunt chemaţi să se pronunţe prin „DA” sau „NU” în legătură cu adoptarea unui document politic sau juridic având o importanţă fundamentală pentru popor, ca şi pentru stat, sau să răspundă prin „Da” sau „NU” la o anumită întrebare privind o problemă de interes naţional sau aprobarea unei decizii de conducere statală de importanţă deosebită. Această tehnică poate fi întâlnită sub multiple forme:

Referendum consultativ (ex. consultarea poporului norvegian cu privire la separarea de Suedia, cu privire la interzicerea băuturilor alcoolice, cu privire la adeziunea la Comunităţile Europene, etc., însă, întotdeauna Parlamentul are ultimul cuvânt) Această formă este prevăzută, în mod expres, în Constituţia luxemburgheză, în cea suedeză.

Referendum deliberativ sau imperativ – atunci când poporul dictează voinţa sa şi decide dacă Parlamentul poate sau trebuie să ia o măsură, sau dacă o măsură luată de Parlament poate intra sau rămâne în vigoare. Această formă o întâlnim în Elveţia, Danemarca, Italia, Franţa, SUA.



10

Referendum obligatoriu – are loc din oficiu, în baza unui act normativ. Constă în faptul că, potrivit Constituţiei, o măsură votată de Parlament nu devine aplicabilă şi obligatorie decât după ce este aprobată de Corpul electoral prin vot direct.

Referendum facultativ – are loc numai la cerere. Atunci când referendumul este facultativ, de cele mai multe ori există un conflict, acesta jucând rolul unui arbitru între părţi.

Referendum legislativ anterior – înainte de adoptarea unei legi de către Parlament, Corpul electoral poate fi consultat asupra principiilor generale ale viitoarei legi, urmând ca apoi, dacă ele sunt aprobate de alegători, să fie formulate în dispoziţii concrete de către organul reprezentativ al poporului.

Referendumul legislativ posterior – constă în faptul că, o măsură votată în prealabil de Parlament este apoi supusă votului Corpului electoral, care poate să o aprobe sau nu.

Activitatea referendară este concentrată, în principal, într-un număr redus de state. Elveţia, care reprezintă abia o miime din populaţia Globului, a organizat, la nivel naţional, mai multe referendum-uri decât toate celelalte state împreună. La polul opus se află state care nu au recurs niciodată la referendum: India, China, Japonia.

6. Plebiscitul. În literatura juridică, prin plebiscit se înţelege, de regulă, o votare populară, în cadrul căreia alegătorii îşi manifestă prin “DA” sau “NU” încrederea cu privire la o persoană anumită sau într-un act al ei. Termenul “plebiscit” provine din latinescul “plebis scitum” şi reprezenta decizia suverană a plebei. Istoria a arătat că plebiscitele dau întotdeauna majorităţi zdrobitoare.

REFERENDUM

OBLIGATORIU

FACULTATIV

LEGISLATIV

ANTERIOR POSTERIOR

ABROGATIV



11

TESTE

1. Termenul „poliarhie” a fost introdus de:

a. Arend Lijphart; b. Robert Dahl; c. Giovanni Sartori.

2. Referendumul este: a. o modalitate de consultare a electoratului cu privire la o persoană sau la o chestiune legată de o persoană;

b. o modalitate de consultare a electoratului cu privire la o persoană sau la o problemă de interes general;

c. o modalitate de consultare a electoratului cu privire la modificarea legii fundamentale.

3. Bifaţi formularea corectă:

a. veto-ul popular este procedeul prin care o lege votată de Parlament şi pusă în aplicare poate fi scoasă din vigoare dacă, într-un anumit termen de la aplicarea ei, un număr de cetăţeni, dinainte stabilit, cere ca ea să fie supusă votului popular, iar Corpul electoral o dezaprobă;

b. veto-ul popular este procedeul care permite alegătorilor dintr-o circumscripţie electorală, prin depunerea unei cereri, urmată de un referendum, să pună capăt, înainte de termenul normal, unui mandat electiv.

4. În România sunt utilizate următoarele procedee ale democraţiei semi-directe:

a. referendumul; b. veto-ul popular; c. iniţiativa populară.

5. Referendumul ca tehnică a democraţiei semi-directe este utilizat pe scară largă în:

a. Italia; b. Elveţia; c. S.U.A.

3 CURS 3 STAT-II -.pdf

Documents

Transcript of 3 CURS 3 STAT-II -.pdf