2acarti_populare.pdf

Cărţile populare în secolul al XVIII-lea

Calendarul lui Ion Românul prezintă evenimentele politice care urmau să se petreacă, pe anotimpuri, în Europa, în anul 1700.

O dată cu dezvoltarea ştiinţelor numeroase se schimbă şi tipul de literatură populară. Ce mai cunoscută, în acest sens, este Fiziologul. În această carte sunt descrie o serie de animale, păsări, reptile, peşti etc., cu obiceiurile lor, pentru a fi apoi interpretate ca simboluri morale şi religioase. Autorul nu este cunoscut. Multă vreme s-a crezut că ar fi vorba despre Sfântul Epifaniu (decedat în anul 403), dar această părere a fost în cele din urmă respinsă cu desăvârşire. Majoritatea cercetătorilor sunt de acord că textul a fost alcătuit în Egipt, prin secolul al II-lea. De aici ar fi trecut în Bizanţ, de unde a trecut rapid în Occidentul latin unde a circulat sub numele de Bestiar.

În literatura română Fiziologul era cunoscut de timpuriu, s-a păstrat însă numai în textul Darovaniei, copiată de dascălul Costea din Şchei în 1693. Unele variante datează de pe la jumătatea secolului al XVIII-lea. O a doua versiune românească a apărut în 1774.

Cartea a inspirat numeroase basme şi legende. Una, despre turturica văduvă care nu se mai aşează pe lemn verde, nu mai bea apă limpede etc., legendă ce se regăseşte în Învăţăturile lui Neagoe şi în Evanghelia învăţătoare de la Dealu (1644), l-a inspirat pe Ienăchiţă Văcărescu (Amărâtă turturea), pe Asachi (Păsăruică stingheră) sau Ion Heliade Rădulescu (La Schiller). Antim Ivireanu a împrumutat, la rândul său, în Didahii, o serie de imagini din Fiziolog.

O formă foarte răspândită a cărţilor populare au reprezentat-o chestionarele gen întrebări şi răspunsuri, un amalgam de material biblic şi apocrif, cuprinzând elemente din diverse domenii. Cel mai vechi text de acest fel a fost semnalat de Lambros şi datează din secolul al XI-lea. Manuscrisul se păstrează la Mănăstirea Kutlumuş din Muntele Athos. În literatura occidentală acest chestionar, tradus în latină, se întitulează Joca Monachorum (Jocul călugărilor), iar cel mai vechi manuscris se păstrează la Biblioteca din Schlesstadt şi datează din secolul al XII-lea.

În limba română întâlnim traduceri diferite: Întrebări şi răspunsuri, Întrebări filosofeşti de la Adam şi de la Hristos şi răspunsurile, Întrebări pentru zidirea lui Adam, Întrebările sfântului Vasilie şi cu Grigorie Bogoslovul, Întrebări şi răspunsuri filosofeşti, când s-au întrebat împăratul Leon cu dascălii şi cu filosofii. Cea mai veche variantă românească a fost copiată la 1748 de Dine Stanovici Voinescul dascălul, fratele dascălului Ştefan din Craiova şi nepotul episcopului Damaschin din Râmnic. Textul pare a fi fost tradus din limba slavonă.

Unele dintre cele mai interesante legende apocrife se găsesc pictate pe zidurile exterioare ale biisercilor şi mănăstirilor. Erminiile au fost alcătuite în atelierele zugravilor de pe Muntele Athos şi cuprind instrucţiuni privitoare la pregătirea zidului şi a culorilor, la inscripţiile care trebuie să însoţească scenele biblice, la chipurile personajelor etc.

După manuscrisele greceşti la noi s-au făcut trei traduceri: una după o variantă atribuită lui Frangos Cattelanos şi două după cea a lui Dionisie din Furna.

_____________________ Monumente de limbă literară în secolul al XVIII-lea 326

Legendele şi evangheliile apocrife se înmulţesc în acest timp, în literatura noastră. Cea mai cunoscută este Evanghelia lui Nicodim, copiată la noi, din rusă, în 1736, de ieromonahul Ilarion, de la Mănăstirea Bistriţa. Cel puţin, acesta este cel mai vechi manuscris descoperit până acum.

Textul descrie trei episoade cheie din viaţa Mântuitorului: Judecata, Răstignirea şi Coborârea în Iad pentru mântuirea sufletelor drepţilor.

Sf. Justin, martirizat în 165 prezintă în lucrarea sa Apologia religiunei creştine faptele lui Pilat, atunci când descrie patimile lui Isus. Mai târziu, Tertulian (160-240), deplânge Răstignirea şi slăveşte Învierea. El menţionează că Pilat ar fi raportat totul lui Tiberiu. În legătură cu acest aspect s-au păstrat mai multe apocrife, dintre care cele mai importante sunt câteva acte ale lui Pilat şi Evanghelia lui Nicodim. Autorul textului ar fi luat parte la Judecată şi i-ar fi luat partea Mântuitorului acuzat de arhierei de blasfemie. El ar fi fost susţinut şi de orb, de lepros, de paralitic şi de Veronica, toţi mărturisind minunile Învăţătorului. După cum se ştie, fără folos. Gloatele cer vehement Răstignirea, iar Pilat, pus într-o situaţie delicată, cere să i se aducă vasul cu apă, în care se spală pe mâini afirmând că „Nevinovat sunt de sângele dreptului acestuia!”.

Versiunea românească descrie caznele la care a fost supus Isus, episodul cu Simion, care poartă o bucată de drum crucea, şi insistă asupra evenimentelor de după Răstignire: ruperea catapetezmei de la Templu şi întunericul care se aşterne, întrucât Soarele era plin de sânge.

Când Isus este străpuns cu suliţa în coaste, cu sângele ce curge din rană se botează Adam, al cărui cap se afla la baza muntelui, aşa cum spun numeroase legende apocrife.

Interesant este şi episodul coborârii Mântuitorului în iad. Se spune că scena ar fi fost povestită de Carinus şi Leucius, fiii lui Simion, morţi de mai demult. La înmormântarea lor ar fi participat şi Ana şi Caiafa, îngrijoraţi de dispariţia lui Iosif din Arimathea, pe care îl întemniţaseră într-o celulă fără ferestre. Descoperit, în cele din urmă, în Arimathea, unde trăiau în rugăciune şi cei doi fii înmormântaţi ai lui Simion, Iosif povesti că a fost eliberat de Isus. Întrebaţi cum de sunt în viaţă, Carinus şi Leucius cer hârtie şi cerneală şi scriu episodul coborârii în iad, de unde Isus îi duce pe Adam şi pe sfinţi în Rai.

Versiunea românească se încheie cu istorisirea morţii lui Pilat, a lui Ana şi a lui Caiafa. Maria Magdalena pleacă după Răstignire la Roma şi se plânge lui Tiberiu de cele întâmplate. Pilat este decapitat, Ana ucis în chinuri groaznice, iar Caiafa, a fost ţinut în pustie, în temniţă. Aflat în apropiere, la vânătoare, Tiberiu trage cu arcul după un cerb. Săgeata nu loveşte ţinta, ci capul lui Caiafa care se uita pe fereastră.

O dată cu Pilat moare şi soţia sa Procla, care crezuse în Isus. Venită să vadă Răstignirea şi să îl plângă pe Isus, femeia este stropită cu sângele ce sare din rana Mântuitorului. Nereuşind să spele rochia, de teama soţului ei, îngroapă veşmântul sub un piersic, în grădină. Din sângele de pe rochie răsare imediat o viţă de vie care rodeşte. Întors acasă, Pilat îşi căută soţia, pe care roabele o găsesc goală, în grădină. Episodul a dat naştere multor tradiţii şi obiceiuri româneşti.

Evanghelia lui Nicodim a influenţat liturghia ortodoxă prin imagini şi unele idei. Pe alocuri se poate vedea zugrăvită pe zidurile bisericilor chiar şi scena coborârii Mântuitorului în iad.

Cărţile populare în secolul al XVIII-lea ______________________________ 327

Privind faptele lui Pilat, s-a dezvoltat o legendă puţin cunoscută, dar care este foarte interesantă întrucât conţine sentinţa dată de roman. Manuscrise pe această temă au fost descoperite de Lambros la Muntele Athos, ele nu sunt însă mai vechi de secolul al XVII-lea, iar originalul nu pare a fi fost mai vechi de secolul al XVI-lea. În literatura noastră textul a apărut în secolul al XVIII-lea. Sentinţa conţine date exacte cu privire la dată şi motive:

La al şaptesprezecelea an a lui Tiberuie, Ţesariului, împăratului romanilor... în a douăzeci şi una olimpiadă... pe vremea eparhiilor norodului romanilor a lui Lukie Pizoniul şi a lui Marcu Pisoniu... când ocârmuia cetatea Ierusalimului prea puternicul ighemaon Pilat...1

Sentinţa este clară: Eu Pontie Pilat, ighemonul, cu puterea împărăţiei romanilor, în domnescul divan,

judec şi hotărăsc la moarte pre Isus, ce să zice de mulţime Hristos Nazarineanul, de patrie Galilean...

Motivele condamnării sunt expuse cu lux de amănunte: Pentru că s-au adunat cu mare număr de bogaţi şi de săraci şi nu au încetat de a

pricinui turburări întru toată Iudeea, făcându-să pre sineşi fiul lui Dumnezeu şi împărat al lui Israil, având încă îndrăsneala de a intra cu stâlpări... ca un Domn, în Ierusalim, în sfânta Biserică.

În legătură cu subiectul Protoevangheliei lui Iacob, despre care am discutat, stă Legenda lui Afrodiţian, text ce doreşte să descrie împrejurările în care cei trei magi au pornit călăuziţi de stea din Persia şi au ajuns la Bethleem. Manuscrisul românesc poartă titlul Povestea lui Afrodiţian Persul, scrisă de Filip prezviterul, singhelul marelui Ioan Zlataust, pentru naştire lui H(risto)s; şi pentru steaoa şi pentru închinăciune vâlhovnicilor de Persida. Legenda era cunoscută în lumea slavă încă din secolul al X-lea, când a fost tradusă în Palea interpretată după un manuscris grecesc datând din secolul al VIII-lea. Varianta românească omite partea iniţială în care se vorbeşte despre Afrodiţian şi a fost copiată de Toader Jora, la 1756.

Asemănătoare textului ce prezintă lupta lui Satanail cu Arhanghelul Mihail, despre care am vorbit, este legenda păstrată la noi sub titlul Învăţături cân(d) s-au pricinuitu Sătana cu Dumnezeu. Manuscrisul povesteşte despre ispitirea lui Isus în pustie, la Muntele Măslinilor unde Mântuitorul petrece 40 de zile şi nopţi.

Variante greceşti circulau încă din secolul al XII-lea, cea mai cunoscută purtând titlul Cuvântul Domnului nostru Isus Hristos despre împotrivirea diavolului.

O cazanie apocrifă descrie moartea lui Irod. Cazanie iarăşi a doua zi la naşterea Domnului nostru Isus Hristos pentru omorârea pruncilor Vifleaimului şi pentru jalele maicelor şi mai apoi şi Irodu în ce chipu au perit, începe cu episodul groazei şi durerii mamelor mângâiate de cuvintele pruncilor morţi, care inspiraţi de Duhul Sfânt încă mai puteau grăi. Legenda spune că în măcel au fost ucişi chiar şi doi copii ai Rahilei, fiica lui Irod, care a avut un vis în care a văzut pedepsele ce-l vor lovi pe tatăl ei: păduchi ce ies neîncetat din el, pielea şi carnea cad de pe el, foamea pe care nu şi-o putea potoli deşi mânca zi şi noapte, constipaţia şi putrezirea trupului.

1 Toate citatele sunt date din N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, Bucureşti, Editura Enciclopedia Română, 1974, p. 109-110.


Povestea lui Satanail (pagină) Pentru Blestemul celor douăsprezece neamuri jidoveşti este un alt text copiat în

secolul al XVIII-lea descrie păcatele săvârşite de cele 12 neamuri evreieşti (al lui Ruvin, Simion, Dan, Asir, Iosif, Zavalon, Naftalim, Isahar, Veniamin, Iuda şi Levi) şi pedepsele la care au fost supuse fiecare în parte.


Inedite sunt prosopografiile, apocrife care descriu chipul lui Isus şi al Maicii Domnului. Înştiinţarea lui Lentul, proconsulul Iudeei, către Senatul Romei pentru chipul Mântuitorului, a cunoscut o largă răspândire. Textul afost publicat de Moses Gaster după o copie din 1825 a ieromonahului Climent din Pârscoveni, judeţul Olt. Aceasta deriva dintr-un Ceaslov tipărit la Sibiu în 1805, la rândul său reprodus după un Ceaslov din Iaşi, de la 1796. Iată cum este descris Mântuitorul:

În chipul lui se vede oarecare strişte... părul lui este în floarea unei alune timpurii, însă de la rădăcină şi până la urechi este neted, iară de acolo şi până la umeri creţ şi trece şi mai jos de umeri, de la frunte prin mijlocul capului are cărare, după obiceiul nazarinenilor, fruntea lui este lată şi albă, faţa lui fără nici o meteahnă şi împodobită cu o rumeneală foarte plăcută; fizionomia lui este ighemonicească şi mângâioasă; nasul şi gura sunt făcute cu mari măsuri, barba este destul de deasă în floarea părului şi despărţită în furculiţe, ochii îi sunt căprui şi foarte vioi.

Manuscrisul copiat la 1736, de Ilarion, ieromonahul de la Mănăstirea Bistriţa, descrie, cum spuneam copilăria Feciorei Maria şi se încheie cu prezentarea chipului Ei

Şi a fost Sfiinţia Sa la statul trupului mijlocie... şi la sfânta faţă a fost în chipul grâului albă şi rumenă, ca grâul cam galbenă şi ochii mijlocii, nici negri, nici merii, numai mari şi frumoşi, şi vederea cu dar dumnezeiesc; sprâncenele mari...

Referiri la viaţa Maicii Domnului fac poveştile privind minunile făcute de Ea şi amuletele. Cel mai cunoscut text este Visul Maicii Domnului, care derivă din apocriful Adormirea Maicii Domnului. Fecioara adoarme în Bethleem, la Muntele Măslinilor şi visează tot ce i se va întâmpla Fiului Ei.

Alt amulet, foarte răspândit în toată Europa şi în Egipt, este un palindrom, cunoscut la noi din 1777, dar romanilor încă din secolul al III-lea, Sator-Arepo, Rotas-Opera, un „răvaş de friguri”, folosit şi în cazuri de turbare:

S A T O R A R E P O T E N E T O P E R A R O T A S

Aproape în toate variantele, cuvintele au fost puse în legătură cu

Mântuitorul. Uneori apar ca nume ale Lui, alteori ca nume ale piroanelor cu care a fost răstignit. Felix Grosser din Chemnitz a arătat că formula se compune din 24 de litere care dispuse în formă de cruce pot fi descifrate prin PATER NOSTER, sintagmă încadrată de A şi Ω.2

Alt amulet este textul ce cuprinde Cele 72 de nume ale lui Hristos. În Rujdeniţa, manuscrisul copiat de Ion Românul din Sâmpetru, la 1620, se spune despre fata născută în octombrie că o va muşca un şarpe şi

va boli de mâni, ce să poarte la ia 72 de nume a lui Hristos scrise să nu se apropie duhul necurat de ea.

2 Detalii referitoare la acest amulet se găsesc în N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, Bucureşti, Editura Enciclopedia Română, 1974, p. 129-134.


Băiatul născut în noiembrie Boli-va de mâni şi de toate încheieturile; ci să poarte 72 de nume ale lu Hristos, să

nu să apropie duhul necurat. Numele sunt atribute ale Mântuitorului: Dumnezeu, Savaoth, Fiul, Isus,

Hristos, Nica, Mesia, Putere, Cuvânt, Atanatos, Făcătorul, Mielul blând etc. Numele lui Isus era tabu la evrei, numai marele preot avea dreptul să îl

pronunţe, o singură dată pe an, când dădea Binecuvântarea în templu. După modelul acesta a apărut textul ce cuprinde cele 72 de nume ale

Precistei. Legendele hagiografice sunt şi ele foarte frecvente, primele apărând

ncă din Codex Sturdzanus, aşa cum am arătat. La mijlocul secolului al XVII-lea, Varlaam introduce în Carte românească de învăţături la Duminicele preste an şi câteva legende ale martirilor Sf. Ioan cel Nou, Sf. Paraschiva, Sf,. Gheorghe ş.a.

Puţin mai târziu, Dosoftei traduce în patru volume apărute între anii 1682-1686 Viiaţa şi petriaceria svinţilor.

Traducerea sa este revizuită de Radu Greceanu şi va sta la baza Mineelor tipărite la Buzău în 1698, pentru ca apoi să treacă în Antologhioanele de la Râmnic din 1737, reeditate în 1745, 1766, de la Iaşi din 1755, 1806, Bucureşti din 1766, 1777, 1786 şi Blaj din 1838.

Materialul hagiografic din cultura română este extrem de bogat. În Paterice sau Otecinice sunt prezentate vieţile pustnicilor şi ale sihaştrilor, Mineele de la Râmnic din 1780 şi culegerea Vieţile de sfinţi, tipărită la Mănăstirea Neamţu, în 1813, fac dovada unui interes uriaş pentru acest tip de texte.

Una dintre cele mai cunoscute şi îndrăgite legende este aceea a lui Avgar. Acesta era toparhul cetăţii Edesa şi zăcea grav bolnav, de podagră sau lepră neagră, în vremea în care Isus propovăduia în Iudeea. Auzind de minunile Mântuitorului, Avgar îl trimite pe Anania, cancelarul său, cu următoarea scrisoare la Isus:

Avgar, toparhul cetăţii Edesei, lui Isus Mântuitorul, Vraciul cel Bun, ce petrece în Ierusalim, să închină.

Auzit-am de tine, că fără leacuri tămăduieşti, că pre orbi îi faci să vadă, pre ologi să umble, pre leproşi îi cureţi, că tot felul de boae vindeci, ba chiar că şi pre morţi îi înviezi. Şi auzind eu acestea toate despre tine, am socotit în gândul meu că cu adevărat au fiul lui Dumnezeu, au Dumnezeu însuşi eşti. Drept aceasta scriindu-ţi eu te rog să te osteneşti a veni până la mine, ca să mă izbăveşti de boala pe care o am şi să te afli aci cu mine, căci am înţeles că evreii murmură împotriva ta şi vor să-ţi facă rău. Eu am cetatea prea mică, dar îndeajuns amândorura pentru a petrece cu cinste.

Anania primeşte de la Mântuitor prosopul de in cu care şi-a şters chipul, imprimat astfel, şi o scrisoare cu următorul răspuns:

Fericit eşti Avgare, de vreme ce ai crezut în mine, fără să mă fi văzut, căci scris este despre mine: că cei ce mă vor vedea, aceia să creadă. Iar cât despre cele ce-mi scrii ca să vin la tine, trebuie să împlinesc toate celea pentru care sunt trimes, iar după ce le voi plini, să mă înalţ către Părintele Cel ce m-a trimis. Dar după ce mă voiu fi înălţat la El, ăţi voi trimite pe unul din ucenicii mei, anume Tadeu, care şi de boală te va tămădui şi viaţa cea veşnică îţi va dărui şi pace şi ţie şi celor ce sunt cu tine: iară cetatea ta o va întări ca nimeni din vrăjmaşi să nu o poată dobândi.


Legenda prezintă două motive importante: corespondenţa Mântuitorului cu Avgar şi icoana lui Isus, nefăcută de mâini omeneşti. Avgar, ca personaj istoric, a fost regele Avgar al IX-lea, Bar Ma’nu (176-213), care a creştinat Siria. În regiunea Sighişoarei şi în Banat, se purtau până în secolul trecut, şi poate încă şi astăzi, talismane care se numeau avgare (advare, argare).

Altă legendă hagiografică foarte răspândită, la noi, a fost Cei şapte coconi din Efes, care povesteşte istoria a şapte copii ai căror părinţi fuseseră ucişi de împăratul roman Decius, pentru că erau creştini. Tuna dintre temele centrale ale textului este adormirea celor şapte, pentru mai mulţi zeci de ani.

Varianta cea mai veche din literatura noastră apare în hronografele lui Danovici.

Legenda hagiografică despre Eustatie Plachida a intrat, la noi, prin textul lui Dosoftei din 1688, care s-a inspirat din sinaxarul lui Maxim Margunios din 1607. Ea apare şi în Mineiul lui Radu Greceanu, tipărit la Buzău în 1698 şi în Antologhionul episcopului Damaschin de la Râmnic, din 1717 (şi în Mineele care-i urmează).

Cel mai îndrăgit sfânt pare a fi însă, în tradiţiile româneşti, Sfântul Gheorghe. Ştefan cel Mare, însuşi, trimise la Muntele Athos un steag cu icoana Sfântului ucigând balaurul, steag ce poartă următoarea inscripţie:

O, luptătorule şi biruitorule mare Gheorghe, în nevoi şi în nenorociri grabnice ajutător şi cald sprijinitor, iar celor întristaţi bucurie nespusă, primeşte de la noi această rugăminte a smeritului tău rob, a Domnului Ioan Ştefan Voevod, din mila lui Dumnezeu Domnul Ţării Moldovei! păzeşte-l pe el neatins în lumea aceasta şi în cea de apoi prin rugăciunile celor ce te cinstesc pe tine, ca să te preamărim pe tine în veci, amin. Şi a făcut-o aceasta în anul 7108, în al 43 an al domniei sale.

Mitropolitul Dosoftei este primul care înfăţişează în limba română viaţa sfântului. El este martirul care a suferit cele mai mari chinuri din cauza credinţei sale. I se înfigea suliţa în pântece, era sfâşiat cu unchii de fier, tras pe roată, tăiat cu cuţite, sfâşiat în bucăţi, încălţat cu pantofi metalici, înroşiţi în foc, bătut cu cuie, lovit în cap cu ciocane etc. În cele din urmă este decapitat, aceeaşi soartă având-o şi împărăteasa Alexandra care a crezut în propovăduirea lui.

Episodul uciderii balaurului are izvoare folclorice şi se regăseşte în foarte multe basme. Lângă cetatea Viritului, în Palestina, nu departe de Lyda unde a fost înmormântat sfântul, se găsea un iezer în care trăia un balaur. Lui îi era jertfit zilnic câte un copil, până când vine rândul fiicei împăratului (cel care dăduse cruda lege, la sfaturile oracolului). Sfântul, ostaş tânăr pe atunci, o găseşte plângând, o consolează, şi la apariţia balaurului face semnul crucii, îl cheamă în ajutor pe Mântuitor şi ucide fiara. Apoi îi botează pe locuitorii cetăţii.

Motivul este extrem de frecvent la aproape toate popoarele şi se întâlneşte şi în unele basme musulmane, în care, de pildă, Ali, sabia credinţei, ucide balaurul şi o salvează pe fiica împăratului din Candahar. În mitologia japoneză, zeul Sosanono-Nikkoto izbăveşte lumea de un balaur cu opt capete, salvând fiica unui bătrân. În coada monstrului eroul află o spadă lungă, pe care o poartă până în zilele noastre mikadoul.


O altă legendă foarte populară este Viaţa şi minunile Sfântului Vasile cel Nou, întâlnită şi sub titlurile Vedeniile fericitului Vasile sau Vămile văzduhului. Copiile cele mai vechi datează de la începutul secolului al XVIII-lea şi au fost realizate de ieromonahul Cozma de la Mănăstirea Neamţu.

Vasile cel Nou a fost un ascet pe care slujitorii împăratului Leon îl găsesc în provinciile Asiei, în pustiu. Crezând că este un spion al perşilor îl leagă şi îl duc la curtea împărătească din Bizanţ. Este dat pe mâna unui boier, Samon, care furios pentru că ascetul îl înfruntă şi nu vrea să se identifice, îl supune la cazne grele: pune să fie bătut cu toiege verzi şi vine de bou, cu biciul îl leagă cu mâinile la spate şi îl spânzură de grinzi, îl aruncă înaintea unei perechi de lei, dar aceştia se culcă la picioarele lui. În cele din urmă este aruncat în mare, dar doi delfini îl salvează şi îl duc pe spinările lor la Eydoma. Acolo vindecă în numele Mântuitorului un om bolnav de friguri, care drept mulţumire îl adăposteşte în casa lui.

După un timp taie calea alaiului imperial şi îl înfruntă pe ginerele regentului Romanos, care pune să fie arestat şi torturat, dar în urma unui vis care îi vestea sfârşitul apropiat, îl eliberează. Sfântul este adăpostit de alt creştin şi este îngrijit de o bătrână, Theodora, care îngrijeşte şi un tânăr Grigorie, care avea să-i devină ucenic lui Vasile cel Nou.

Inedit la această legendă este finalul. Theodora moare, iar Grigorie, care o iubise ca pe o mamă, îl asaltează pe sfânt cu întrebări privitoare la locul unde ajunsese bătrâna. Sfântul îi promite că îi va arăta. Într-o noapte, un tânăr îl cheamă pe Grigorie la Sfânt, pentru a purcede împreună la Theodora. Grigorie ajunge prea târziu, sfântul plecase. Trist, Grigorie porneşte singur şi o găseşte pe bătrână, care îi povesteşte ce a văzut în ceasul morţii: în jurul ei se adunaseră o mulţime de draci care ţipau şi guiţau, până când doi îngeri cu părul alb şi cingători de aur au coborât şi au chemat moartea. Aceasta era un schelet cu coasă, bardă, topor şi alte unelte şi, după ce dezlipi sufletul de trup, îl predă îngerilor. După ce adunară toate faptele bune ale femeii, îngerii trecură cu sufletul prin cele 24 de vămi ale văzduhului. În textul grecesc sunt descrise 21, dar varianta românească cuprinde 24: vama cuvintelor deşarte şi nesocotite, a glumelor fără rânduială; vama minciunii şi a jurămintelor strâmbe; vama osândirii pe nedrept şi a clevetirii; vama îmbuibării pântecelor; vama lenevirii şi a trândăviei; vama furtişagului; vama iubirii de argint şi zgârcenia; vama cămătăriei; vama nedreptăţii; vama zavistiei; vama îngâmfării; vama mâniei, vama pizmuirii şi ranchiunei, vama uciderii şi a tâlhăriei; vama farmecelor, a vrăjitoriei,a otrăvirii şi chemării dracilor; vama curviei; vama preacurviei; vama sodomiei, vama eresurilor; vama tiraniei etc.

La fiecare vamă aşteaptă duhurile rele, care pun în cumpănă păcatele şi care sunt scrise într-o carte neagră scrisă cu litere albe.

Finalul legendei povesteşte vedenia lui Grigorie, care este urcat la cer de un înger. Ucenicul vede cetatea Raiului cu cele 12 porţi ale ei, învierea morţilor, cei 12 apostoli, mucenicii etc.

O legendă interesantă este şi cea care încearcă să explice simbolurile serviciului liturgic: Tâlcul sfintei şi dumnezeieştei liturghii ce s-au arătat limbilor păgâne din dumnezeiasca strălucire precum scrie Baronius la anii de la Hs. 1009.


Teatrul popular pe teme religioase pare a se fi dezvoltat la noi destul de târziu, respectiv la sfârşitul secolului al XVIII-lea. Mai devreme nu este amintit în opera niciunui cercetător al culturii noastre, străin sau autohton. Această formă a artei populare nu apare nici în Descriptio Moldaviae, unde Cantemir vorbeşte despre căluşari, Drăgaică, Paparudă, turcă, colinde, oraţii de nuntă etc. Drama religioasă nu este pomenită nici la 1767, în Condica ce are întru sine obiceiuri vechi şi noui a prea înălţaţilor Domni, a lui Gheorghachi logofătul.

Varianta cea mai veche a Vicleimului apare în colecţia lui Anton Pann, Cântece de stea sau versuri ce se cântă la naşterea Domnului nostru Is. Hs., din 1848. Din manuscrisele care circulau în ultimele decenii ale secolului al XVIII-lea, s-au dezvoltat, în funcţie de zona unde au fost prelucrate, trei tipuri principale ale Vicleimului: Versiunea munteană este cea mai veche şi a fost culeasă abia în 1848, de G. Dem Teodorescu, la Crucea de Piatră din Bucureşti. Această versiune este şi cea mai dezvoltată din punctul de vedere al intrigii.

Varianta moldovenească cea mai veche a fost publicată de T. Burada, după un manuscris de la 1860, dar se pare că drama se juca înainte de 1830, în Iaşi. Tipul acesta diferă de cel muntenesc prin introducerea unor elemente noi şi chiar a unor scene umoristice, în special datorate discuţiei dintre ostaşii împăratului şi ciobanul pe care încearcă să îl iscodească cu privire la Naşterea Domnului.

Versiunea ardelenească a Vicleimului a fost publicată pentru prima dată în 1875, de Petru Băncilă din Răşinari, la Sibiu. Băncilă vorbeşte în prefaţa cărţii sale, Colindele Crăciunului sî ale Pasciloru sèu producţiuni cu cântece la nascerea sî învierea Domnului nostru Isusu Christosu, la care s’au adausu sî colacaritulu sèu vornicitulu usitatu la mèsa nunţii adunate, îndreptate sî întocmite astfeliu, despre obiceiul colindatului. Limba folosită în text este tributară doctrinei latiniste , iar drama are şi în acest caz o intrigă dezvoltată, nu atât de reuşită ca aceea din tipul ardelenesc cules în 1922, de Tache Papahagi, din Ieudul Maramureşului.

Vicleimul se joacă, de obicei, împreună cu jocul păpuşilor, o farsă ce îşi are originea în teatrul de păpuşi turcesc, cunoscut drept karagöz, după numele eroului principal, un fel de bufon, care face glume usturătoare, nesărate, uneori chiar deochiate.

De la români, Vicleimul pare a fi fost preluat de greci, care nu îl cunoşteau. În cultura populară bulgară, el apare numai în ţinuturile învecinate cu Serbia. Drama pare a fi de provenienţă apuseană şi a cunoscut o răspândire largă prin împrumuturi şi influenţe directe (rutenii de la poloni, saşii de la germani, ungurii de la italieni etc.)

Cântecele de stea au fost publicate prima dată, la noi, în 1747, în Catavasierul tipărit la Râmnic, de către popa Mihai Athanasie Popovici, sprijinit financiar de episcopul Climent. La finalul cărţii, după Pascalie, apar câteva cântece de stea, dintre care cele mai cunoscute sunt:

Steaoa de sus răsare Ca o taină mare, Steaoa străluceşte, Pre Hristos vesteşte. Steaoa ăşi dă rază Pre maghi luminează


La 1815, Ioan Tincovici tipărea, la Buda, o Carte de cântări dumnezeieşti, în care apar, de asemenea, cântecele de stea, printre care şi O, ce veste minunată, într-o formă rudimentară. Tot la Buda apare în 1827 lucrarea Scurte învăţături pentru creşterea şi buna purtare a tinerimei română, în care Ioan Thomici publică o versiune a Vicleimului şi câteva cânmtece de stea.

Cea mai cunoscută şi apreciată culegere de asemenea texte a fost însă lucrarea Versuri musiceşti ce să cântă la naşterea Mântuitorului nostru I[sus] Hs., colecţia lui Anton Pann3 din 1830, reeditată în 1934, 1846, 1848, 1852, 1854 etc.

Moses Gaster confundă aceste cântări cu colindele şi le prezintă împreună4.

Un mister popular religios, care se reprezenta până nu demult în zona Sibiului, este Învierea lui Hristos sau Mironosiţele. Obiceiul era cunoscut în Sălişte, Galeş şi Rod, unde se mai practică şi în zilele noastre.

„Actorii” sunt băieţi de 12-15 ani, care joacă rolurile Mântuitorului, îngerilor, sutaşului, străjii lui Pilat. Fetele sunt mironosiţele. Reprezentaţiile au loc în zilele Paştilor, în Biserică sau în faţa Bisericii, după liturghie, şi sunt continuate la casele gospodarilor, câteodată până la Ispas. Conform datelor obţinute de N. Cartojan, aceste cete de copii ajungeau până la Blaj, Poplaca sau Răşinari, iar obiceiul a devenit cunoscut şi în Cetea, Abrud sau Geomalul.

Fecioara însoţită de mironosiţe pornesc, jelind, către sfântul mormânt ca să îngrijească trupul lui Isus. Ajungând, observă cu mirare că străjile lui Pilat sunt răvăşite, iar peceţile mormântului sunt rupte. Apare Îngerul Domnului, care le linişteşte şi le destăinuieşte ce s-a întâmplat.

Mântuitorul se arată apoi Mariei Magdalena şi celorlalte mironosiţe, sub chipul unui grădinar. Femeile îl slăvesc prin cântece pe Isus. Marele arhiereu al evreilor află minunea de la sutaşul Loghin, unul dintre străjerii mormântului. Liderul religios încearcă să cumpere tăcerea ostaşului şi îi cere să întindă zvonul că trupul lui Isus a fost furat peste noapte de apostoli. Sutaşul aruncă banii şi propovăduieşte minunea Învierii. De la el află apostolul Petru, şi cu toate că la început se îndoise, auzindu-le şi pe mironosiţe, se convinge şi porneşte în lume să răspândească noua credinţă.

Autorul acestei drame religioase este Picu Procopie Pătruţiu (1818-1873), care timp de 44 de ani a slujit, drept ţârcovnic în Biserica Mare din Sălişte. El a lăsat culturii române mai bine de 50 de volume de stihuri religioase.

Literatura apocrifă a jucat, la noi, un rol important în dezvoltarea speciilor literare şi în evoluţia limbii române literare. Datorită răspândirii lor textele acestea făceau cunoscute în toate colţurile Principatelor particularităţile unei zone anume.

Acelaşi rol catalitic l-au jucat şi romanele populare ale secolului al XVIII-lea, de care ne vom ocupa aici, în continuare. De departe, cea mai îndrăgită carte populară a acestui veac a fost Viaţa lui Esop sau Esopia.

3 Pentru detalii asupra acestei lucrări a se vedea N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, Bucureşti, Editura Enciclopedia Română, 1974, p. 250-265. 4 Moses, Gaster, Literatură populară română, Bucureşti, 1883, p. 461.


Acest text ne-a fost transmis de acelaşi Costea, dascălul de la Biserica din Şcheii Braşovului, care în acelaşi manuscris a copiat şi Sindipa.

Viaţa lui Esop a apărut în Grecia antică şi este un conglomerat de elemente clasice eline şi semitice. Personajul este contestat ca identitate istorică. Cert este, că el e trece drept părintele fabulei. Locul naşterii sale a fost amplasat în Frigia, Lidia, Grecia sau Tracia, iar primele date despre el le aflăm de la Herodot, care îl prezintă drept un rob frigian, ce slujea în casa filosofului Iadmon. Fabulistul ar fi trăit în vremea lui Cresus şi ar fi fost ucis de delfieni.

Heraclit îl prezintă drept rob al filosofului Xantus şi menţionează eliberarea lui şi călătoriile sale în Egipt, Babilon şi Lidia unde, la curtea lui Cresus, l-ar fi cunoscut pe înţeleptul Solon. Şi Heraclit specifică faptul că Esop ar fi fost ucis de delfieni, pe motiv că ar fi furat o cupă de aur.

În Banchetul celor 7 înţelepţi, al lui Plutarh, Esop apare alături de Solon, pe un scaun mai mic.

Fabulele atribuite lui sunt întâlnite şi în alte opere, unele în Archirie şi Anadan, altele în colecţia de fabule arabe atribuite lui Loqman, la rândul său un personaj mitic.

În roman, Esop este prezentat ca fiind născut în Amorion, în Frigia, şi slujind unui agricultor care, din cauza îndărătniciei robului, îl vinde cu trei bani unui neguţător de sclavi. Când şirul de robi porneşte la drum, Esop cere voie să care el cea mai grea povară, fiind cel mai nou. Astfel este încărcat cu un sac cu pâini, pe care abia îl poate duce în spinare. Ceilalţi râseră de el, dar după pauza de prânz şi cină, sacul rămase gol, iar Esop mergea voios înaintea tuturor, cu sacul gol pe umăr.

În Efes, neguţătorul vinde robii, în afară de Esop, un cântăreţ şi un grămătic, pe care îi duce în târg în Samos. De acolo îl cumpără filosoful Xantus, atras de isteţimea sclavului. Discipolii învăţatului plătesc preţul cerut de negustor, şi Esop trece în slujba lui Xantus pe care îl slujeşte cu credinţă, dar îl şi exasperează cu poznele lui.

Când Xantus dă un ospăţ, pentru a sărbători întoarcerea soţiei sale, care îl părăsise, dar se răzgândise în urma unui şiretlic al lui Esop, filosoful îl trimite pe rob să aducă la masă cele mai bune bucate. Sclavul găteşte limbi pentru că prin limbă se arată ştiinţa şi filosofia, ea dă naştere poeziei, muzicii, rugăciunilor etc. Trimis a doua zi să aducă ce e mai rău de mâncat, Esop aduce tot limbi, pentru că ele distrug cetăţile şi oamenii, ele răspândesc minciuna, înveninează şi umplu vieţile de răutăţi.

La un alt banchet, Xantus se îmbată şi pune rămăşag pe casa lui, că bea marea. A doua zi disperat încearcă să iasă din încurcătură şi este ajutat de isteţimea lui Esop, care îl pune pe filosof ca înainte de a se apuca de băut să îi ceară partenerului de legământ să oprească toate râurile care se varsă în mare, pentru că el numai pe aceasta a promis că o va bea, nu şi afluenţii ei. Soluţia aceasta apare şi în romanul Archirie şi Anadan şi este, de asemenea, un răspuns pe care îl dă Till Eugenspiegel.

După o serie de servicii de acest gen, Esop îi cere lui Xantus să îi dăruiască libertatea. Filosoful se conformează, după îndelungi şovăieli. În Lidia, fabulistul îl împacă pe regele Cresus cu samienii de la care cerea tribut şi, ajuns în Babilon, devine mare sfetnic al împăratului Lichir.


Viaţa lui Esop


De la acest punct, viaţa lui Esop este identică cu aceea a lui Anadan. Acesta din urmă se cheamă în acest roman Enos, Sennaherib se numeşte Lichir, iar Faraonul, Nectenav.

După episodul cu peripeţiile din Egipt, Esop se întoarce la Lichir şi îi cere îngăduinţa să meargă în Grecia. Acolo fabulistul intră în conflict cu locuitorii din Delfi, pentru că nu l-au primit cum se cuvine. Esop îi batjocoreşte în fabula sa, iar delfienii, pentru ca satira să nu părăsească zidurile cetăţii o dată cu creatorul ei, îi înscenează furtul unui vas de aur din templul lui Apolo. În consecinţă este întemniţat şi, cu toate rugăminţile şi pildele sale, nu se poate salva. Delfienii îl condamnă la moarte şi îl aruncă într-o prăpastie.

Conţinutul romanului, spuneam, este asemănător cu cel din Archirie şi Anadan. Textul grecesc pare a fi inspirat din Orient. Cele mai vechi atestări ale romanului datează din secolul al IV d.H., păstrându-se pe foi de papirus descoperite la El Fajum.

La noi, cea mai veche variantă a fost copiată, după cum am arătat, de Costea Dascălul, la 1703 şi a fost tipărită pentru prima dată de Petru Bart, la Sibiu, în 1795 sub titlul Viiaţa şi pildele prea înţeleptului Esop, acum întâiaşi dată tipărite, în zilele prea luminatului şi prea înălţatului împărat Franţiscus al doilea, şi cu slobozeniia înălţatului crăescului Gubernii a tot Ardealului.

Intrată în spaţiul românesc prin ifluenţa bizantină târzie şi prin filieră rusă, opera s-a păstrat în limba română, în 15 manuscrise, cel mai vechi cuprinzând numi Istopria lui Esop, copiat, cum spuneam, la 1703, de Costea Dascălul.

Cel din 1717, copiat de Petre Dacălul cuprinde numai Pildele lui Iosp cu toate jiganiile şi include şi romanul Archirie şi Anadan.

Acesta, spre deosebire de Istoria lui Esop, este un roman de curte, în care vasalul, chiar condamnat la moarte, serveşte în continuare, cu devotament pe împărat. Opera s-a păstrat într-un număr de 15 manuscrise, cea mai veche copie, din 1708, aparţinând ieromonahului Vartolomei, din Budac, Maramureş.

Romanul, aşa cum am mai precizat când ne-am referit la cărţile populare din secolul al XVII-lea, a fost tipărit la 1850 de Anton Pann sub titlul Înţeleptul Archir cu nepotul său Anadam. Cărturarul român adaugă, în spirit popular, date şi expresii paremiologice noi. Următoarea ediţie, din 1854, este îmbogăţită mult, la fiecare învăţătură a lui Archirie, editorul adăugând toate proverbele româneşti care aveau legătură cu subiectul respectiv, cartea devenind o veritabilă culegere de proverbe româneşti, din secolul al XIX-lea.

Unii cercetători susţin că textul îşi are originile într-un mediu de cultură ebraică, alţii siriană, alţii găsesc izvoarele în Orientul Apropiat. Romanul apare scris şi pe un papirus datând din secolul al V-lea î.d.H., descoperit la Elefantina, pe Nil, text redactat în limba aramaică.

Versiuni în limba slavonă apar în secolele al XI-lea sau au al XII-lea şi s-au păstrat în mai multe manuscrise, unele în glagolitică, datând din 1468, fapt care ar proba teoria conform căreia textul ar fi intrat în cultura slavă din literatura greacă, deşi nu există nici o dovadă în acest sens.

Istoria lui Archirie nu a pătruns în literaturile occidentale, poate şi datorită faptului că textul nu se găseşte tradus în limba greacă.


Archirie şi Anadan


Un roman cunoscut, de o altă factură, este Aethiopica, roman erotic. Cel mai vechi text de acest gen este Ninus şi Semiramida, care s-a păstrat fragmentar. El a fost descoperit în Egipt şi pare a fi fost redactat în jurul anului 50 d.H. În primul secol apare, către final, şi romanul Minunăţiile de dincolo de Thule, care are ca nucleu o idilă.

În secolul următor un grec de origine siriană redactează Babilonicele, pentru ca, mai târziu, să apară romanul lui Xenofon din Efes, Povestirile efesiace privitoare la Anthia şi Avrocom.

După Daphnis şi Chloe, cel mai reprezentativ roman grecesc este Aethiopica, cunoscut la noi sub titlul A lui Iliodor istorie ethiopicească, cu subtitlul Amorul lui Theagen şi Haricleea. Romanul a apărut înainte de sesolul al V-lea, pentru că îl amintesc şi Socrate şi Sozomen.

Pentru prima dată, textul a fost tipărit la Basel, de Vicenzo Obsopoeus, după un manuscris furat, la 1526, în timpul războiului, de un soldat al lui Casimir de Brandenburg, din biblioteca din Buda a lui Matei Corvin.

În literatura română, textul a apărut la jumătatea secolului al XVIII-lea, tradus din greacă de către vel logofătul Toma, la cererea episcopului de Roman, Leon Gheuca. Copia cea mai veche datează din 1772-1773 şi îi este datorată unui pisar al Mitropoliei Moldovei, Grigorie Ilievici.

Romanul era cunoscut în cercuri largi şi încă din secolul al XVII-lea. Fiica lui Ieremia Movilă scrie soţului ei întemniţat, despre roman, iar Dimitrie Cantemir îl aminteşte în prefaţa Istoriei ieroglifice.

Romanul începe cu istorisirea unei scene macabre. O ceată de piraţi descoperă în zori, la gurile Nilului, o corabie ancorată la mal, iar pe ţărm rămăşiţele unui ospăţ şi multe cadavre însângerate. Printre ele se află un tânăr rănit grav, pe care îl oblojeşte o femeie tânără. Când să împartă prada, asupra piraţilor se năpustesc alţi piraţi şi îi înfrâng. Cei doi tineri, Theagen şi Haricleea, sunt duşi în captivitate, pe un ostrov îndepărtat, în ţinuturile Bucoliei, aşa cum le mărturiseşte robul grec, Cnemon, însărcinat cu paza lor. Tot el le spune că piraţii sunt conduşi de Thyamis, fiul marelui preot al Egiptului, învrăjbit împotriva fratelui său mai mic care îi furase drepturile, după ce tatăl lor dispăruse misterios din Memphis.

Thyamis hotărăşte să se căsătorească cu Heracleea, dar ceata lui este atacată de piraţii care îi găsiseră pe tineri cu o zi în urmă şi care au venit cu întăriri să îşi recupereze bunurile. În lupta aprigă toată insula ia foc, iar Thyamis cade în mâinile vrăjmaşilor.

Cei doi tineri, care se ascunseseră, sunt găsiţi după câteva zile de nişte ostaşi egipteni sosiţi pentru a distruge cuiburile de piraţi. Acţiunea este comandată de guvernatorul persan al Egiptului, la cererea unui negustor bogat care suportase cheltuielile armatei.

Cnemon se înţelege cu tinerii să se întâlnească mai târziu într-un oraş apropiat şi reuşeşte să nu fie prins. Pe drum către oraşul respectiv, grecul se întâlneşte cu un egiptean bătrân, Calasiris, care îl duce la casa negustorului în cauză, Nafsicles.


Aethiopica (pagină)


La masă, Calasiris îi povesteşte lui Cnemon viaţa celor doi tineri. Bătrânul fusese mare preot în Memphis, unde a trăit fericit împreună cu soţia şi cei doi fii ai săi. Stelele îi prevestiră o mare nenorocire în familie, aşa ca părăsi Egiptul şi ajunse la templul din Delfi. Acolo întâlneşte un preot bătrân al templului, Haricles, căruia îi murise fiica în ziua nunţii. Pentru a-şi amăgi durerea, Haricles purcese în Egipt, unde întâlneşte un alt preot, Sosimitres, ambasador al lui Hydaspe, regele Etiopiei. Preotul, convingându-se de caracterul lui Haricles, îi dădu în grijă o fetiţă de şapte ani şi o comoară de pietre preţioase.

Copila este fiica lui Hydaspe şi a Persinei, care, pentru că fetiţa se născuse precum Andromeda, albă, o părăseşte, de teama soţului ei. Mama îi dă unui servitor fata, un colier de pietre scumpe, un inel primit de la Hydaspe şi o bandeletă pe care scrisese motivele care au împins-o să recurgă la acest gest. Regelui întors dintr-o expediţie armată, îi spune că odrasla lor s-a născut fără viaţă.

Haricles o numi pe fetiţă Haricleea şi o hărăzi nepotului său, drept soţie. Copila fusese însă aleasă ca preoteasă a Dianei, aşa că nu mai voia să se mărite. Preotul ceru sfatul lui Calasiris.

La templu sosesc însă eneenii, conduşi de Theagen, veniţi să aducă jertfe la mormântul strămoşului lor, Neoptolem, fiul lui Ahile, ucis de Oreste chiar în acel loc. Când Haricleea se pregăteşte să-i înmâneze lui Theagen făclia cu care să aprindă rugul celor 100 de tauri sacrificaţi, cei doi se privesc în ochi şi se îndrăgostesc unul de celălalt.

A doua zi, tânărul îşi înfrânge adversarii în arena luptelor şi este încoronat învingător. El primeşte din mâna Haricleei ramura de măslin şi dragostea celor doi se aprinde şi mai tare. Tinerii se destăinuiesc pe rând lui Calasiris, care aranjează cu nişte negustori tirieni răpirea fetei şi fuga tinerilor pe mare.

Totul merge bine, dar la Zakint, unde corabia trebuia să poposească peste iarnă, nu pot rămâne pentru că piraţii puseseră ochii pe fată. Fugarii sunt ajunşi la coastele Libiei şi prădaţi. Fenicienii sunt debarcaţi în luntrii, iar piraţii pornesc cu corabia şi cu cei trei spre ţărmurile Nilului. Ajunşi la destinaţie, piraţii aduc sacrificii zeului Neptun pentru că i-a ajutat şi pregătesc nunta Haricleei cu comandantul lor. Evenimentul nu are loc, deoarece Calasiris aprinde gelozia în sufletul secundului de vas, ceata piraţilor se împarte în două şi tâlharii se măcelăresc între ei. Calasiris plecase din vreme, iar Theagen este grav rănit. Aşa îi găsesc ceilalţi piraţi, la începutul romanului.

Abia ajuns la acest moment al povestirii, Calasiris este întrerupt de Nafsicles care îi vesteşte că piraţii au fost nimiciţi, iar soldaţii i-au adus în dar o fecioară, care nu era alta decât Haricleea.

La rugăminţile lui Calasiris, fata este, în cele din urmă, eliberată, dar Theagen fusese trimis lui Oroondat, guvernatorului Egiptului, la Memphis. Dându-se drept cerşetori, Calasiris şi fata ajung la Memphis, unde domnea haosul. Fiii lui Calasiris se luptau între ei. Cel mare, piratul Thyamis, scăpase din captivitate, răsculase satele de la gura Nilului şi pornise către casă, să se răzbune pe fratele cel mic. Copiii îşi recunosc tatăl, aclamat de popor. Bătrânul îl proclamă mare preot pe Thyamis, dar, peste noapte, moare.


Theagen şi Haricleea petrec timpul împreună în palatul guvernatorului. Soţia acestuia, Arsachia, cea care propusese ca cei doi fii ai lui Calasiris să se lupte între ei, iar cel care rămâne în viaţă să devină mare preot, se îndrăgosteşte de Theagen şi hotărăşte să îl despartă de logodnica sa. Pentru că tânărul nu cedează ispitelor şi ameninţărilor ei, ea pune ca cei doi să fie înlănţuiţi, iar pe fată o condamnă la moarte pe rug.

Oroondat, aflat într-o campanie militară, află ce se întâmplă şi porunceşte şefului eunucilor să îi trimită pe cei doi îndrăgostiţi la el, în tabără. Pe drum, tinerii sunt însă răpiţi de un trib nomad de etiopieni, şi sunt duşi în tabăra lui Hydaspe, care tocmai se întorcea triumfător din lupta cu Oroondat. Ajuns în capitala sa, Meroe, aflată pe o insulă pe Nil, regele se închină celor trei altare ridicate pentru slăvirea Soarelui, a lunii şi a lui Bachus. Pregătindu-se se aducă sacrificii umane, regele hotărăşte moartea celor doi tineri, dar frumuseţea lor impresionează perechea regală. Haricleea ăşi povesteşte viaţa şi arată obiectele primite când fusese părăsită. Marele preot, Sosimitres o recunoaşte, iar regina ăşi îmbrăţişează fiica. Interpretând aceasta ca voia zeilor, se renunţă la sacrificiul uman, iar cei doi sunt căsătoriţi de rege şi regină.

Variantele româneşti ale romanului se încheie astfel: Sfârşit ca acesta au luat alcătuirea întâmplărilor celor ethiopiceşti a lui Theagen şi a

Haricliei care o au alcătuit bărbat fenician, emesinean, la neam din cei despre răsărit, fiul lui Theodosie, Iliodor.5

Traducerea românească lasă de dorit, numeroase cuvinte sunt păstrate în limba greacă, subliniate, şi explicate la marginea textului prin perifraze. Astfel tălmăcitorul explică termenul de pubertate prin vârsta cea copilandrică, în carea vârstă scot perii atât la musteţă cât şi la barbă, episodul este tot lucrul sau voroava ce se aduce la comediile ceale jelnice, pentru râs, iar drama se numeşte facerea (am zice mai exact: alcătuirea) cortului (cort înseamnă în limba veche teatru) şi cea jelnică şi cea de bucurie.

La finalul traducerii, vel logofătul Kyr Thoma, adaugă: Pofta, dulceaţa şi liubovul ţi se pare că porneşte, Însă prea Theagen şi Hariclie ca soarele curaţi îi păzeşte, Bucurie şi întristare grabnice prifaceri prin alcătuire le numeşte Cele adevărate pentru nestatornicie stării omului grăieşte, Cunună răbdătorilor şi înţelepţilor mai înainte proreceşte Care după multă pătimire şi adevărate răbdări o şi dăruieşte.6 Din categoria romanelor orientale, cele mai cunoscute sunt Sindipa şi

Halima. Primul este un ciclu de snoave, cu caracter misogin, care îşi are originile

în literatura indică, fără însă ca prototipul indian să fie cunoscut. Romanul a trecut în literatura persană, apoi în Siria, de unde s-a răspândit în lumea Bizanţului. Versiunile cele mai apropiate de original sunt cele grecească şi spaniolă. Traducerea grecească a fost realizată de Mihail Andreopulos în secolul al X-lea. Cea spaniolă a fost efectuată la Castilia, în 1253. 5 Apud N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, Bucureşti, Editura Enciclopedia Română, 1974, p. 346. 6 Apud Ibidem, p. 270.


Ambele au trecut aproape neobservate întrucât în secolul al XII-lea a părut şi traducerea latină a călugărului Jehan de Alta – Silva, care a prelucrat o versiune ebraică sub titlul Dolophatos sive Historia septem sapientium Romae. Această traducere a stat la baza tuturor celrlalte ce se vor răspândi în limbile occidentale.

Varianta grecească a influenţat numai literaturile slave ortodoxe şi traducerile româneşti. La noi, textul a fost copiat de Costea Dascălul din Şchei, între anii 1693 - 1703, după un manuscris din secolul al XVII-lea, ce provenea din Ţara Românească. O altă copie datează de la 1780 şi îi este atribuită unui dascăl din Ploieşti, Tudorache.

Copia realizată de dascălul Costea e de dimensiuni mici, 195x145 mm, cuprinde 240 de file, majoritatea cu 18-10 de rânduri pe pagină (unele au însă şi numai 5-6), este legat în piele şi conţine numeroase sublinieri de cuvinte şi expresii efectuate cu un creion de culoare cărămizie, de către căpitanul Constantin Otelniceanu, care a fost, pentru o vreme, posesorul manuscrisului.

Scrierea este cursivă, efectuată de o singură mână, cu cerneală de culoare brun deschis. Manuscrisul a fost finalizat, după cum ne informează autorul copiei, la 25 noiembrie 1703 (Am scris eu, mult păcătosul Costea, dascăl de la sfânta biserică din Şchei. Luna noiembrie, 25 zile, în anul 7212), şi poartă titlul Cuvânt şi pocitaniia filosofului Sindipa cu împăratul de ţara Persie, anume Chira.

Hârtia are calităţi diferite, este groasă, de culoare gălbuie şi prezintă diverse filigrane: rădăcină de stejar, figură umană cu ancadrament oval, scut etc.

Pentru prima dată, textul a fost publicat în tipografia lui Ion Bart, la Sibiu, în 1802, pe cheltuiala lui Simeon Pantea din Sălciua de Sus. Cartea apare cu titlul Istoria Sindipii filosofului, care mai întâiu s-au întors din limba persască în elinească, iar acuma din limba elinească, prefăcută în românească, dată în tipariu cu cheltuiala lui Simeon Pantea din satul Selcioa-de-sus de pe Ariaşi.

Primul cercetător al textului este M. Gaster7, în 1883, cu observaţia că el consideră că traducerea românească s-a făcut după text grecesc tipărit în 1744, la Veneţia şi că cea mai veche versiune românescă datează din 1799.

M. Murko8 menţionează semnlarea textului de către P. Sârcu9 încă din 1880, dar informaţia nu poate fi verificată.

Interesant la acest manuscris este conglomeratul de particularităţi lingvistice pe care îl prezintă. Astfel, în text apar trăsături specifice tuturor graiurilor limbii române: breazdă (centrul Transilvaniei şi Banat), blestemat (Ţara Românească şi Moldova), părete (Muntenie, Oltenia), fămeaie (Transilvania şi Ţara Românească), rădica (Moldova), ridica (Ţara Românească, S-Etransilvaniei şi Moldova), năroc (Moldova), noroc (Ţara Românească şi Moldova), neşte (Moldova şi nordul Transilvaniei), derept (Moldova), galbini (Moldova, nordul Transilvaniei, Banat), câine, mâine, pâine (Ţara Românească), durmi (V Transilvaniei, Banat, Oltenia, vestul Munteniei) etc. Analizând fenomenele lingvistice ale acestui text, Magdalena Georgescu face următoarele observaţii: „Înainte de a formula o

7 Moses, Gaster, Literatură populară română, Bucureşti, 1883, p. 461. 8 Die Geschichte von den Sieben Weisen bei den Slaven, în Sitzungsberichte der Kaiserlichen Akademie der Wissenschaften, Philologisch-Historische Klasse, 122 Band, Wien, 1890 apud Magdalena Georgescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1996, p. 232. 9 În Zurnal Ministerstva Narodnogo Proščenija apud Magdalena Georgescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1996, p. 232.


concluzie privind examenul lingvistic al textului, două precizări se impun: 1) ponderea numerică a particularităţilor lingvistice de tip nordic (25 de fenomene fono-morfologice şi 13 lexeme) faţă de particularităţile lingvistice de tip sudic (21 de fenomene fono-morfologice şi 2 cuvinte) nu este susţinută de o frecvenţă a apariţiilor mai mare decât a celor din urmă şi 2) ponderea numerică a elementelor de tip nordic nu este cea reală, întrucât în discuţie nu au fost atrase şi acele particularităţi de tip sudic care, pe de o parte, coincid cu forma literară de azi şi, pe de altă parte, nu prezintă dubletele caracteristice ariei nordice, de tipul: ăîn bărbat, ea necontras la e, absenţa labialelor palatalizate ş.a. Faptele acestea sunt în măsură să confirma ideea referitoare la caracterul preponderent muntenesc al textului. După stabilirea existenţei celor două straturi de limbă, urmează să precizăm care din acestea aparţine originalului şi care aparţine copistului. Din cele spuse mai sus a rezultat că N. Cartojan a susţinut, fără probe, că dascălul Costea a copiat un text muntenesc. În acest caz, prezenţa elementelor nordice s-ar putea explica în două feluri: dascălul Costea nu era originar din zona Braşovului şi vorbea un grai de tip nordic sau dascălul Costea era braşovean, dar în această zonă se vorbea un grai cu elemente de tip nord-transilvănean şi moldovenesc”.10

Următorul fragment de text, respectiv începutul romanului, se vrea a fi o mostră de limbă românească, aşa cum se păstrează ea în manuscrisul copiat de dascălul Costea, la 170311:

Era un părat la Persiia, anume Chira, şi a avea 7 muieri; şi coconi nu avea. Şi s-au rugat lui Dumnedzău să-i dea coconi. Şi de multă rugă a împăratului i s-au ascultat ruga şi au făcut un cocon făt, de care el creştea împărăteaşte. Şi au crescut în vârstă. Şi având pohtă şi dragoste împăratul să-l pedepsească pre fiiul său la învăţătura cărţei, deci găsi un filosof dascăl să-l înveaţe toată filosofiia filosofească; şi l-au învăţat 3 ani şi n-au putut să înveaţe nimica. Văzind împăratul că nu-l poate să-l înveaţe nimica, l-au luoat de la dascăl ce au fost şi, ştiind pre Sintipa filosoful şi auzind pre mulţi că e prea dascăl şi filosof, îndată l-au chiemat pre Sintipa, zicând aşa:

- Voi să dau pre fiiul mieu să-l pedepseşti la filosofie. Iar Sintipa au zis: - Gata sânt, o împărate, însă să-l învăţ toată dăscăliia filosofască şi să nu să afle

altul mai filosof decât decât coconul tău. Şi de nu-l voi învăţa într-acest an să ţi-l dau învăţat, să fie viiaţa mea despărţită de pre lume şi toată avuţiia mea să fie a împărăţiei / tale. Şi precum astăzi mă apuc înaintea împărăţiei tale să-l fac deplin filosof pre fiiul tău.

Deci, împăratul, auzind cuvintele acealea, cu mare nădeajde bine filosofului au mulţămit şi au zis: - Ce vei pohti îţ voi dărui.

Deci filosoful aşa s-au prins ca să înveaţe pre coconul împăratului să fie filosof deplin. Şi au dat împăratul pre fiiul său în mânile filosofului Sintipei. Deci filosoful luând pre coconul împăratului ţi l-au dus la casa lui. Şi au făcut o casă noao, mare şi lungă, şi dinlăuntru casei o a poleit; şi au scris şi au zugrăvit pe păreţi câte învăţături au vrut să-l înveaţe. Şi au pus pre coconul în casă şi în toată vreamea îl învăţa şi-i

10 Sindipa, text stabilit, studiu lingvistic şi filologic, glosar de Magdalena Georgescu, Bucureşti, Editura Minerva, 1996, p. 230-231. 11 Ibidem, p. 249-252.


arăta ce era zugrăvit. Şi-i veniia de toate ce-i trebuia de la împăratul. Au nevoit pre coccon filosoful cu mare nevoinţă până la aceaea vreme de l-au învăţat toate învăţăturile lui. Şi atâta au învăţat coconul, cât altul ca el n-au fost, nici au rămas să mai înveaţe. Şi într-o zi s-au dus filosoful la împăratul şi zise: - O, împărate, ce ai pohtit şi ai iubit, pre voie ţi s-au făcut. Mâine fiiul tău va

veni în 3 ceasuri de zi şi-l vei vedea şi te vei bucura foarte cu dragoste mare. Şi l-au trimis pre cocon la tată-său, împăratul, filosoful a doao zi. // Şi văzindu-l împăratul au zis:

- Învăţatu-tu-au, fiiul mieu, precum au zis dascălul tău? Iar coconul au răspuns, zicând:

- Împreună cu dascălul vom veni, împărate. Şi închinându-să părintelui său au ieşit şi s-au dus la dascălul său. Atuncea filosoful au zis coconului împăratului:

- Îm pare într-această noapte să facem cercare pentru norocul şi naşterile tale şi pentru aceastea, pre cât voi putea, să astronomescu şi, pre cât voi vedea binele tău, la zio te voi trimite părintelui tău.

Şi au făcut filosoful astronomie de naşterea coconului şi au găsit că nu e de bine nici de sănătate de va mearge la tată-său până vor treace 7 zile peste ceale 7 zile ce pusease cu împăratul; că de nu va face aşa, viiaţa coconului va veni la cumpănă mare. Şi filosoful, deaca au ştiut acest lucru pre amanuntul de la astronomie, s-au cutremurat şi s-au înfricoşat tare. Şi văzindu-l coconul împăratului cu voia rea, l-au întrebat pre dinsul zicând: - Dascăle, pentru ce te-ai făcut aşa mâhnit şi cu voia rea? Şi filosoful i-au spus deşchis precum au cunoscut. Iară coconul au zis cătră dinsul: - Şi de-ţ va fi voia nici o lună să nu grăiesc cu tată-mieu, împăratul, şi câtă

vreame vei vrea, / eu să tac. Deci filosoful i-au răspuns: - Am dăruit tătâni-tău să te pui la 3 ceasuri de zi şi tu mâine pasă la împăratul

şi înaintea lui să stai şi nimica să nu grăieşti până nu vor treace 7 zile. Şi s-au dus la împăratul coconul foarte de demineaţă şi precum se cade să

închină împăratului şi împăratul l-au chiemat pre cocon să meargă mai aproape şi cu bucurie l-au sărutat şi-l strângea în braţe pre cocon şi cu mare dragoste au început a-i grăi. Şi fiiu-său nimica nu-i răspundea părintelui său şi sta şi-i căuta în faţa părintelui său. Şi căuta tată-său şi-l întreba pre coconul său. Atâta coconul sta şi nu grăiia. Deci îndată împăratul au şezut la divan în scaun şi au chiemat pre toţ boiarii săi ca să asculte învăţătura coconului. Şi să mira şi să ciudea de tăcearea şi de fără-glas ce sta coconul. Atuncea au zis împăratul boiarilor: - Grăiţ voi coconului, deaca se teame de mine şi pentru aceaea nu grăiaşte.

Şi boiarii i-au grăit coconului cuvinte dulci şi nevoiia să-l facă să grăiască. Şi el, ca şi întâi, tot tăcea. Şi împăratul ş-au făcut voia rea şi au trimis să chiiame pre dacălul. Şi l-au cercat pretu // tindenea şi nu l-au putut să-l găsească. Şi zise aşa împăratul cătră boiari: - Oare cum vă pare voao de a lui tăceare?

Deci unul dintr-înşii au zis: - Îm pare, o, împărate, dascalul să nu-i fie dat vro iarbă coconului, adecă să-i fie îndemnătoare să păzească şi să cunoască dăscăliia şi să o întărească. Şi păzindu-l cu iarba aceaea, i s-au legat limba sau de multă trudă şi pedeapsă a dascălului s-au făcut acest lucru.


Sindipa (pagină)


Sindipa (fila 109r)


Cuprinsul romanului este cunoscut: Kira, împăratul Persiei avea şapte soţii şi nici un moştenitor. În urma rugăciunilor i se naşte un fiu, pe care la vârsta potrivită, împăratul îl dă în grija unui învăţat care trudeşte în van vreme de trei ani. Văzând acestea, împăratul îl încredinţează filosofului Sindipa. Acesta se leagă înaintea tatălui, cu preţul decapitării, că fiul va deveni în 6 luni un filosof desăvârşit.

Băiatul este închis de Sindipa într-o casa mare cu pereţi albi, pe care filosoful zugrăveşte toate învăţăturile, astfel uşor memorate de copil. Înainte de termen, prinţul cunoştea tot ce era necesar. Sindipa îl anunţă pe împărat că fiul său este gata de a fi pus la încercare, dar cercetând zodiile află, după aceea, că pe băiat îl paşte moartea dacă va vorbi înainte de sorocul stabilit. Filosoful îl duce pe tânăr la curte, dar îi porunceşte să nu scoată nici un cuvânt vreme de şapte zile. Împăratul se bucură mult când îşi vede fiul sosit la curte, dar în scurt timp devine neliniştit şi îngrijorat văzând că prinţul nu vorbeşte. Sfetnicii îşi dau cu părerea că filosoful i-ar fi dat ceva ierburi pentru a-şi atinge scopul sau, că de la atâta învăţătură, copilului i s-a legat limba.

Furios, împăratul trimite ostaşii după Sindipa, dar acesta dispăruse fără urmă. Atunci, una dintre cele şapte soţii, cu care copilul se înţelegea înainte mai bine chiar decât cu mama sa naturală, cere să-i fie trimis băiatul pentru a-l face, cu blândeţe, să vorbească. Încercările sunt zadarnice şi femeia îi propune să îl ucidă împreună pe împărat, cu condiţia ca prinţul, odată ajuns pe tron, să o ia de soţie. Terifiat, tânărul rupe tăcerea Să ştii muiere, că aceasta ce ai zis acum, nu va avea nici un răspuns până nu vor trece cele şapte zile!

Femeia îşi rupe veşmintele, se zgârie pe faţă şi tânguindu-se, îl acuză pe tânăr de intenţii murdare. Tatăl său îl condamnă la moarte. Cei şapte sfetnici filosofi ai împăratului încearcă, prin pilde, să îl facă pe acesta să se răzgândească. Fiecare filosof clinteşte prin două povestiri hotărârea tatălui, care este întors imediat după aceea împotriva fiului, prin pildele împărătesei. Astfel trec cele şapte zile, prinţul rupe tăcerea şi adevărul iese la iveală.

În versiunea românească se spun 24 de pilde, 14 ale filosofilor, 7 ale femeii, şi, la final, 2 ale prinţului şi una a lui Sindipa. În traducerile occidentale filosofii spun, fiecare, o singură istorioară, iar la sfârşit se istoriseşte o singură pildă, toate, cu excepţia a 4 texte, modificate, în spiritul mediului apusean. De asemenea, în aceste variante, copilul este instruit de toţi cei şapte înţelepţi. Eroii sunt Dolophatos, regele Siciliei, sau Diocleţian sau Vespasian, iar Sindipa a fost înlocuit cu Vergilius. Acţiunea se desfăşoară la curtea imperială din Roma, Bizanţ sau Sicilia.

Povestea apare, uşor diferită, şi în O mie şi una de nopţi, unde numărul filosofilor şi al pildelor acestora se ridică la 40. Împăratul Persiei se numeşte însă Sindbad, tânărul se cheamă Nurgehan, Sindipa poartă numele de Abuşamar, iar povestioarele diferă de cele ale celor şapte înţelepţi, care nu se r5egăsesc în basmul din O mie şi una de nopţi..

Această culegere de basme a Orientului Îndepărtat este o primă parte a celor mai frumoase istorisiri pe care Răsăritul le-a transmis Apusului.


Halima, aşa cum circulă în literatura română, se compune din două grupuri de poveşti, total diferite: O mie şi una de nopţi şi O mie şi una de zile.

Prima îşi are originile în Extremul Orient, mai exact în Persia, unde au fost prelucrate însă din surse indiene. Prima carte de acest gen a fost Hezâr Afsâneh (1001 basme) despre care, la 987 d.H., învăţatul arab Mohamed ibn Ishâk en-Nadim spunea că are următoarea origine: Un rege persan îşi ucidea în fiecare dimineaţă proaspăta soţie. Lanţul crimelor se opreşte odată cu şiretlicul unei prinţese isteţe, şi anume Shahrâzâd, care în noapte nunţii, ajutată de Dinarzad, doica soţului, începu un basm minunat, al cărui final îl amână pentru a doua seară. În acest mod începe un lung şir de basme dintr-o lume fermecătoare. La un moment dat, iscusita povestitoare avu un fiu, iar regele îi dărui viaţa.

În opinia lui N. Cartojan, Halima este „cea mai reprezentativă operă din familia textelor, caracteristice vechii literaturi indiene, numite de francezi ‚roman a tiroir’, iar de germani ‚Rahmenerzählung’. Este o colecţie de poveşti fantastice, fabule, anecdote chiar, încadrate în rama unei intrigi comune, care, la rândul ei, este prinsă şi ea împreună cu alte poveşti de care se leagă, în rama unei acţiuni mai mari, întocmai – ca să folosesc o comparaţie a lui Gaston Paris – ca acele cutiuţe de lac lucrate artistic de către meşterii Orientului îndepărtat şi vârâte cu meşteşug una într-alta şi toate laolaltă într-o casetă mare”.12

Istoriiile familiei Sasanizilor, ai cărei descendenţi au întins hotarele Persiei până la graniţele Indiei şi Chinei, vorbesc la un moment dat despre unii dintre cei mai viteji regi persani, care a avut doi fii: Aidin şi Shazinan. Primul, ajuns rege îi dăruieşte fratelui său stăpânirea Tătariei, ce avea capitala la Samarcand. După îndelung timp, mistuit de dorul faţă de fratele său, Aidin trimite după Shazinan. Acesta porneşte cu mare fast către fratele său. Peste noapte poposeşte la marginea cetăţii şi, dorind să o mai vadă o dată pe soţia sa, se întoarce pe ascuns acasă. Aici o surprinde pe şahiţă cu un rob şi îi ucide pe amândoi. Când fraţii se întâlnesc, Aidin observă tristeţea fratelui său care, după îndelungi rugăminţi îi mărturiseşte motivul mâhnirii sale.

Nu stăruim prea mult asupra acestor amănunte, întrucât bănuim că ciclul O mie şi una de nopţi este arhicunoscut. Aidin are şi el ocazia să descopere că este înşelat, îşi ucide împărăteasa şi apoi fiecare soţie zilnică. Vizirul său are două fiice, mezina Medina şi Halima, o fată foarte frumoasă şi deosebit de isteaţă, care cere să fie măritată cu regele. Tatăl încearcă, prin pilde, să o facă să se răzgândească, nu reuşeşte, iar în noapte nupţială începe minunatul şir al basmelor.

O mie şi una de nopţi a intrat în literaturile apusene în secolul al XVIII-lea prin traducerea orientalistului Antoine Galland (1646 - 1715), care înlătură însă o parte din motivele orientale ale ciclului. Varianta a fost revăzută şi completată de Dom’Denis Chavis, ajutat de M. Cazotte, membru al Academiei din Dijon, iar, mai târziu, a fost prelucrată de Edouard Gauttier.

O mie şi una de zile fost redactată în limba franceză de un coleg al lui Antoine Galland, Petis de la Croix. Acesta declara că a primit manuscrisul (care nu s-a descoperit încă) de la un derviş persan, Mocles, din rasa lui Mohamed.

12 N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, Bucureşti, Editura Enciclopedia Română, 1974, p. 371.


Conţinutul este construit pe acelaşi calapod ca în colecţia precedentă, cu deosebirea că acum avem a face cu o femeie care ura bărbaţii, prinţesa Farrukhnaz, fiica lui Togrulbey, regele Caşmirului. Din cauza unui vis în care un cerb îşi abandonează consoarta deşi aceasta îl salvase în nişte condiţii similare. Prinţesa promite că nu se va mărita niciodată, dar doica ei, Sutlumeme, îi povestea, la baia zilnică, un basm pe care îl întrerupea la timpul potrivit, pentru a o determina pe fată să fie atentă şi să o convingă să îşi schimbe părerea. În cele din urmă, după îndelungi peripeţii, ea va deveni soţia prinţului ce va moşteni tronul regilor persani.

Traducătorul versiunii greceşti, care a apărut la Veneţia, în 1757, a omis prefaţa lui Petis de la Croix în care acesta vorbeşte despre dervişul Mocles, şi mai multe pasaje. A renunţat la împărţirea pe nopţi sau zile a basmelor, aşa cum era până atunci structurat ciclul, a înlocuit-o pe Sutlumeme cu Halima, iar finalul culegerii este cel din O mie şi una de nopţi. Astfel a fost asigurat caracterul unitar al unei opere, dintr-o dată bine închegate.

Traducerea românească cea mai veche datează de la 1783 şi o datorăm lui Rafail, egumenul Horezului, care provenea de la Mănăstirea Dragomirna şi lucrase 20 de ani la Râmnic, corector în tipografie. Versiunea sa păstrează titlul grecesc Aravicon Mithologicon.

La 1835 a apărut şi în traducerea călugărului Gherasim Gorjan, şi un an mai târziu, în Ardeal, Ion Barac traduce textul după ediţia lui Habicht, Von der Hagen şi Schall, păstrând şi notele explicative pe care aceştia le dau cu privire la numele eroilor. „Limba lui Barac este însă şi ea departe de a reda atmosfera aceea de vis şi de mister care învăluie povestirile fantastice din O mie şi una de nopţi. Pe alocurea chiar este noduroasă şi neclară, fiindcă traducătorul a întâlnit cuvinte germane pe care le-a înţeles greşit sau nu le-a înţeles deloc. Nici ‚Cuvânt înainte’, pus de Barac în fruntea primului volum, nu este original, ci este alcătuit din traducerea a două prefeţe: una a lui Galland, pe care Barac a cunoscut-o din traducerea germană a lui Vos, a doua a lui Edouard Gauttier, pe care traducătorul român a găsit-o în chiar versiunea lui Habicht. Barac a combinat ambele prefeţe, omiţând pasagii întregi şi intervertind ordinea paragrafelor”13.

În 1908 versiunea lui Barac a fost prelucrată, cu succes, de Emil Gârleanu, din a cărui traducere nu s-au publicat însă decât 8 nopţi. O altă încercare, după versiunea germană a lui Henning şi cea englezească a lui Richard Burton, i-a aparţinut lui Liviu Rebreanu.

Despre importanţa acestei opere şi despre influenţele ei nu are rost să mai discutăm. Atmosfera, evenimentele, pildele de aici s-au răsfrânt în viaţa spirituală a poporului nostru, până într-atât încât unele anecdote sunt puse în relaţie cu Păcală, autohtonizându-se numeroase elemente ale superbei colecţii de basme orientale.

13 N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, Bucureşti, Editura Enciclopedia Română, 1974, p. 384.


Halima


Un moment important al literaturii române şi al evoluţiei limbii literare a fost şi acela în care au pătruns la noi romanele cavalereşti sau romanele courtois, apărute în spaţiul francez, în secolul al XII-lea, sub influenţa aşa-numitelor chansons de gestes, a unor elemente clasice şi a unor idei literare provensale. „Vechile ‚chansons de gestes’, care încălziseră imaginaţia unei societăţi războinice şi care erau cântate în sunetul violelor, în faţa catedralelor, în pieţele târgurilor, nu mai erau pe placul societăţii feudale din secolul al XII-lea, care avea acum alte idealuri. În epoca aceasta, care a precedat şi a pregătit Renaşterea, se răspândise în Franţa un adevărat cult pentru antichitatea clasică. În şcoalele întemeiate între Loira şi Somma, se cultivau cu multă stăruinţă şi însufleţire, în ciclul superior, în aşa-numitul ‚trivium’, poeţii antici. Din rândurile tineretului ieşit de pe băncile acestor şcoale şi care nu mai găsea loc în clasa clerului, s-au recrutat truverii timpurilor noi, care hrăniţi cu scrierile clasice, cu Ars Amandi şi Metamorfozele lui Ovidiu, cu Aeneida lui Virgiliu şi cu Thebaida lui Statiu, s-au străduit să satisfacă năzuinţele spre o nouă viaţă literară a lumii elegante din castelele feudale. În dorinţa de a încânta imaginaţia şi simţirea acestei lumi rafinate, ei au transpus în literatură idealul cavalerismului şi sentimentul curtuaziei. Astfel au luat naştere acele lungi epopee cu subiecte din lumea antică, din îndepărtatul Orient sau din legendarele tradiţii ale Bretaniei, cunoscute sub numele de romane curtois. Temele acestor epopei pun în relief nu numai vitejia cavalerească – ca în chansons de gestes – ci şi o pasiune de dragoste sinceră şi puternică”.14

O influenţă covârşitoare au avut-o şi modele literare ale trubadurilor, divinizarea femeii şi a iubirii, ce pătrunde în Franţa o dată cu unirea prin căsătorie a Alienorei de Acquitqnia cu Ludovic al VII-lea. Specia se va răspândi rapid, mai ales datorită succesului operei lui Chretien de Troyes. În secolul al XV-lea se transformă în romane de aventură.

Unul dintre cele mai cunoscute este Romanul Troiei. Epopeile homerice au fost combătute de Biserică în timpul evului

mediu. Aceasta, în special, datorită elementelor mitologice şi a zeităţilor ce apar în aceste texte care au fost înlocuite de două apocrife atribuite lui Dictys Cretanul şi Dares Frigianul, despre care se spunea că ar fi fost martori oculari ai războiului troian.

Dictys ar fi scris faptele aşa cum le-a trăit sau, după caz, aşa cum i le-au povestit Ulise, Menelau şi Neoptolem. Povestirea începe odată cu împrejurările în care a fost răpită Elena şi se încheie cu întoarcerea a casă a grecilor. Textul este însoţit de o scrisoare atribuită traducătorului latin, Lucius Septimius, în care se spune că Dictys şi-ar fi scris memoriile cu caractere feniciene şi că ar fi lăsat cu limbă de moarte să fie îngropat împreună cu opera lui. În timpul unui cutremur mormântul s-ar fi deschis şi nişte păstori ar fi găsit opera pe care au dus-o stăpânului acelor locuri, care a trimis-o la Roma împăratului Nero.

Dares este un troian care ar fi scăpat cu Eneea din Troia. Opera sa este, şi ea, însoţită de o scrisoare apocrifă a lui Cornelius Nepos către Sallustius Crispus, în care spune că, în timpul studiilor, la Atena, ar fi descoperit scrierea lui Dares, pe care el o traduce în latină.

14 Ibidem, p. 400.


Romanul Troiei (pagină)

Ambii presupuşi autori ai scrisorilor amintite pretind că Homer nu este demn de încredere întrucât a trăit mult după încheierea războiului, la care Dictys şi Dares, ar fi luat parte. Homer este „un rătăcit”, întrucât vorbeşte despre zei care luptă cu oamenii. Intenţia Bisericii de discreditare şi combatere a credinţelor mai mult sau mai puţin păgâne este limpede.


Ambele manuscrise au fost redactate în limba greacă şi sunt prelucrări ale vechilor poeţi ciclici. În secolul al IV-lea au pătruns în literatura latină. Pe la 1165, în Normandia, truverul Benoit de Sainte-Maure, pornind de la textul celor două apocrife, a compus o epopee de 30.000 de versuri în octosilabe. Autorul a imprimat scrierii sale atmosfera vremii sale, de la felul în care este clădită Troia (asemenea unei cetăţi medievale), până la obiceiurile eroilor care se poartă întocmai ca medievalii cavaleri.

Legenda Troiei se răspândeşte foarte rapid în mediile italiene, care o primesc foarte bine şi datorită faptului că Roma a fost fundată de către celebrul erou troian. Epopeea lui Benoit de Sainte-Maure a fost preluată de Guido delle Colonne care o scurtează însă. La finalul traducerii autorul menţionează în câteva capitole durata războiului, numele eroilor ucişi etc. Aceste date lipsesc în opera lui Sainte-Maure, dar se întâlnesc în varianta românească. Aceasta corespunde cu textul italian, fiind şi ea puternic rezumată, în sensul că sunt omise evenimentele care se îndepărtează de subiectul principal.

N. Cartojan consideră că varianta românească s-a făcut după un original grecesc.15 Manuscrisului îi lipsesc primele file. Pe ultima pagină copistula ţinut să menţioneze: S-au prescris ačastă istorie de mult păcătosul Ioan Grămătic, sin popii Mirii ot Bărăbăteşti, fevr. 24 dni, 1766.

Romanul prezintă evenimentele uşor diferit de poemele homerice. Războiul însuşi nu începe din cauza răpirii Elenei, ci ca urmare a măsurilor de precauţie pe care le-a luat regele Frigiei împotriva expediţiei Argonauţilor. Apoi, evident, elementele mitologice au fost înlocuite cu cele creştine, păstrându-se mereu un caracter moralizator, de genul:

Vedeţi, fraţilor, ce au făcut spurcata Elena şi cu necuratul Paris. Acestea agonisesc

dragostele muiereşti şi încă muiarea cu bărbat şi cu copii precum au fost aceea. Iată ce bine şi ce cinste au adus Paris lui Priam împărat, tătâni-său, şi maică-si, Ecubei, şi tuturor fraţilor şi nu numai lor, ci s-au pricinuit, din fapta lor moarte şi pierzare la o lume de oameni despre amândouă părţile...16

O altă trăsătură interesantă este aceea că Paris, nu este precum în Iliada,

molatic şi laş, ci un erou neînfricat. Ahile, în schimb, este mult inferior lui Hector. Cuprinsul este, de asemenea, uşor schimbat:

Pelias, regele Peloponezului, invidios şi îngrijorat de popularitatea nepotului său, Iason, îl trimite în îndepărtatul ţinut al Colchidei, pentru a aduce de acolo legendara blană de aur a berbecului.

Iason şi tovarăşii săi de pe Argus ajung în Frigia, dar regele de acolo le porunceşte să părăsească până a doua zi ţărmurile, altfel va pune să fie ucişi. Grecii pornesc în larg, ajung la destinaţie, dobândesc blana cu ajutorul Medeei şi se întorc acasă.

Hercules, jignit de purtarea lui Laomedon, adună oştile şi porneşte cu o flotă de 50 de corăbii împotriva Troiei, pe care în zori o distruge, o incendiază şi o pradă. Grecii îl ucid pe rege şi o iau ostatică pe sora acestuia, Esiona.

15 Ibidem, p. 408. 16 Apud Ibidem, p. 409.


Fiul regelui, Priam, reclădeşte cetatea din cenuşă şi trimite soli să îi răscumpere mătuşa, dar este refuzat. Paris, încurajat de promisiunea Afroditei, dintr-un vis, şi îndemnat de tatăl său şi de întregul neam troian, porneşte în Grecia şi răpeşte pe Elena pentru a răzbuna pe Esiona.

Ca urmare, grecii asediază Troia. După 25 de războaie întrerupte de scurte armistiţii, cetatea cade. Nici eroii greci nu au însă o soartă fericită. Agamemnon este ucis de Clitemnestra şi Egist, Diomed este alungat de soţia sa, Egheia, drept răzbunare pentru moartea fratelui ei Asandru. Ulise rătăceşte zece ani pe mare, şi o dată ajuns acasă este ucis de fiul său, Felagon.

Unul dintre cele mai frumoase romane cavalereşti ale Franţei este Pierre de Provence et la Belle Maguelonne, tradus la noi sub titlul Istoria lui Imberie fecior împăratului Provenţiei. Textul francez este atribuit unui canonic din Maguelonna, din secolul al XII-lea, Bernard de Treviers şi se spune că Petrarca, în timpul studiilor sale la Montpellier, vreme de 4 ani, l-ar fi prelucrat. Informaţiile nu pot fi verificate.

Versiunea românească s-a făcut după un text grecesc, care prezintă numeroase transformări. Faţă de originalul francez, poema grecească a fost scurtată cu mai bine de o pătrime.

Subiectul este, credem noi, cunoscut: Regele şi regina Provencei, dobândesc la o vârstă înaintată un

moştenitor. La patru ani copilul este dat să înveţe carte, iar la 12 meşteşugul armelor.

La un moment dat, la curte apare un cavaler străin care provoacă la luptă pe oricine din ţinut. Nimeni nu se încumetă să îl înfrunte, aşa că, fiul regelui, Imberie, îmbracă pe ascuns armura şi îl înfrânge pe adversar. După ce se descoperă este admirat de toată lumea, dar tatăl îl dojeneşte pentru fapta necugetată care i-a pus viaţa în pericol. Fiul devine atât de mâhnit încât se închide în camera sa şi plânge la nesfârşit. Pentru a îl face să înceteze, regele trebuie să încuviinţeze plecarea fiului său prin lume pentru a dobândi glorie.

Tânărul pleacă însoţit de o singură slugă, credincioasă, Scuterie (tradus impropriu, fiind de fapt vorba de un scutier) şi de engolpiionul dăruit de mama sa, pentru a-i purta noroc. După mai multe fapte de vitejie, Imberie ajunge la curtea din Moreea, a cărei prinţesă, Margarona, era extrem de frumoasă. Fata voia să se mărite cu un viteaz, aşa că tatăl ei organizează o confruntare între cavaleri, din care iese învingător Imberie, pe care prinţesa începuse să îl îndrăgească încă de dinainte.

Cei doi se căsătoresc, dar după un an tânărul pleacă mistuit de dorul de casă. Împreună cu soţia sa şi Scuterie, viteazul ajunge pe o pajişte minunată unde poposesc. Fata adoarme, iar Imberie pleacă după o privighetoare. Îi puse soţiei engolpionul pe piept şi porni după cântătoare. Un vultur atras de obiectul sclipitor, îl smulge cu ciocul şi zboară pe o insulă unde îl urmăreşte Imberie cu o luntre. Tânărul este surprins de o furtună pe mare şi dus de colo colo, cade, în cele din urmă, în mâinile piraţilor, care îl vând sultanului din Cairo.

Margarona, rămasă singură, ajunge în Provence, unde, fără a-şi destăinui identitatea, cere regelui permisiunea de a ridica pe ţărmul mării o mănăstire unde se închide. Într-o zi, găseşte într-un peşte engolpiionul soţului şi, crezându-l mort, devine deznădăjduită.


În acest timp, Imberie deveni din îngrijitor de cai, vizir şi făcu o avere frumoasă. Umplu trei butoaie cu avere, pe care o acoperi cu sare şi plecă pe ascuns spre casă. Poposind pe o insulă, copleşit de mirosul florilor şi de dorul de casă şi soţie, Imberie adormi, iar corabia plecă fără el la Provence. Corăbierii duc butoaiele (cu sare, cred ei) la mănăstirea Margaronei. Din averea găsită, femeia clădeşte un spital cu 100 de chilii.

Pe Imberie îl salvează altă corabie şi îl aduce, în cele din urmă, la mănăstirea soţiei sale, care după ce îl îngrijeşte, îl recunoaşte din poveştile pe care viteazul le spune despre viaţa sa. În final, cei doi urcă pe tronul Provenţei.

Traducerea românească a apărut la noi în secolul al XVIII-lea, iar textul conţine următoarea notiţă: Aceasta este scoasă româneşte de pe elinica care şi eu am scris-o de la cel ce au scos ačasta. Nic(olae) log(ofătul) 1789, septemvrie 15.

Cea mai frumoasă poemă de la începuturile literaturii neogreceşti, este, în opinia lui N. Cartojan, Erotocritul, o legendă ce are la bază un roman cavaleresc, Paris et Vienne.17

Erotocritul a fost tipărit pentru prima dată la Veneţia, în 1713 şi în versiune românească descrie în felul următor povestea de dragoste dintre Aretuza, fiica regelui Iraclie al Atenei, şi Erotocrit, fiul lui Pozostrat, sfetnicul de taină al regelui. Erotocrit se îndrăgosteşte de fată şi se destăinuieşte prietenului său, Polidor, care îl sfătuieşte să nu mai treacă pe la curte domnească, pentru a nu suferi. Împreună dau târcoale palatului, iar tânărul dă glas cântecelor de dragoste care îi plac mult fetei. Ea se simte atrasă de fecior şi împăratul, plăcut impresionat de cântece, încearcă să îl descopere pe misteriosul îndrăgostit. La un ospăţ cere tuturor muzicanţilor să cânte, dar Erotocrit tace şi nu se dă în vileag.

Măcinat de chinurile dragostei, tânărul, pleacă, la sfaturile lui Polidor, în Egipt. La despărţire băiatul îi încredinţează mamei sale cheile camerelor sale şi îi cere să nu lase pe nimeni să intre, pentru că în sertare are nişte hârtii foarte importante care trebuie să rămână secrete.

O dată cu dispariţia cântăreţului de lângă palat, fata devine tot mai tristă, slăbeşte şi e din ce în ce mai lipsită de voie bună. Regele organizează lupte cu lancea între viteji, pentru divertisment. Pezostrat cade greu bolnav şi este vizitat de regină şi prinţesă. Mama uită făgăduiala şi îi permite Aretuzei să intre în camerele lui Erotocrit unde găseşte textele cântecelor ce îi plăceau atât de mult.

Apare şi tânărul, care venise să îşi vadă tatăl, ce se credea pe patul de moarte. Erotocrit participă la lupte unde apar numeroşi viteji cu embleme pe coifuri şi devize amoroase. Feciorul îşi înfrânge adversarii, se întâlneşte cu Aretuza şi îşi destăinuiesc dragostea unul pentru celălalt. Fata îl sfătuieşte pe tânăr să îl trimită pe tatăl său în peţit, dar regele, surprins de îndrăzneala sfetnicului, îl obligă la domiciliu forţat, iar lui Erotocrit îi porunceşte să plece în exil, în cel mult patru zile. Pentru a o face să uite dragostea, împăratul vrea să o mărite pe fiica sa cu prinţul Bizanţului, dar pentru că aceasta refuză, tatăl o închide, împreună cu dădaca ei, Frosina, în temniţă.

Erotocrit se refugiază pe insula Eubeea, de unde servitorul său credincios, Pistentis, îi poartă, vreme de trei ani, corespondenţa cu fata întemniţată.

17 Ibidem, p. 425 şi 428.


Într-o zi, regele Atenei este atacat de regele vlahilor, Vlantistratos. Când războiul era pe cale să fie pierdut, intervine în luptă Erotocrit care pune duşmanii pe fugă. Este rănit în luptă, dus la palat şi îngrijit chiar pe patul Aretuzei. Nimeni nu îl recunoaşte întrucât, datorită unei substanţe vrăjite pe care o obţinuse de la o bătrână, faţa lui este neagră ca cea a unui arap. Regele doreşte să îl răsplătească, tânărul nu doreşte însă numai mâna fetei. După ce îi încearcă fidelitatea iubitei sale, Erotocrit îşi spală negreala feţei şi arată cine este. Părinţii îi cunună şi toţi sunt fericiţi.

Poema a fost tradusă în româneşte în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi s-a bucurat de un larg succes. Prima traducere, încărcată de grecisme, a fost făcută pe la 1770-1780 de călugărul Hristodor Ioan Trapezontu cu titlul Ačastă carte foarte iscusită şi frumoasă s’au scos şi s’au tâlmăcit de pi elinească pe limba moldovinească de Hristodoru Ioan Trapezontu. Traducerea a fost copiată de la 22 martie 1800 până la 15 iulie 1800 de Alexandru logofăt al sărăriei domneşti ce am fost şi taingiu.

Autorul celei de-a doua versiuni nu este cunoscut el dă însă dovadă de reale înclinaţii literare şi modifică uşor conţinutul, până acolo încât Erotocrit şi Aretuza sunt prieteni din copilărie. Traducerea sa este însă mai reuşită, a înlăturat versurile monotone şi a prescurtat episoadele prea detaliate.

Textul a cunoscut şi o prelucrare a serdarului Dionise Fotino, din Palea Patra, în Peloponez, care şi-a întitulat opera Noul Erotocrit. Scrierea sa a fost citită cu interes în Ţările Române, trecând prin mâinile lui Grigure Sutzu, G. Ghica, Constantin Caragea, Văcăreştii, Brâncovenii, Filipeştii, Goleştii, Dinu Negrutzi (tatăl scriitorului) etc.

Cartea a fost tradusă în româneşte de Anton Pann şi Tudorache Iliad, şi tipărită la Sibiu, în 1837 în 5 volume, sub titlul Noul Erotocrit, compus în versuri de Anton Pann şi s-a răspândit repede în toate mediile sociale româneşti.

Erotocritul şi prelucrarea sa au influenţat numeroase scrieri ale literaturii române din secolul al XIX-lea, cum au făcut-o mai toate romanele din acea vreme. Văcăreştii s-au inspirat din aceste texte, la fel a făcut Alecsandri ş.a. Posesor a numeroase manuscrise, Eminescu s-a inspirat, la rândul său, din cărţile populare.

În strânsă relaţie cu Erotocritul se află romanul Filerot şi Antusa. M. Gaster chiar face confuzie între cele două texte.

În vremea vechilor elini, Periandros, puternicul şi temutul împărat Eladei, avea o fată, Antusa, născută în zodii alese. Un bătrân teban de la curtea imperială, Agathon, sluga cea mai devotată a împăratului, lasă la moartea sa un fiu în grija stăpânului său. Băiatul, Filerot se îndrăgosteşte de fată, care îl place foarte mult. Tânărul îşi trimite prietenul, Alexandru, în peţit, dar Periandros se înfurie şi îl exilează pe Filerot. Pentru că fata, iubindu-l pe tânăr, nu dorea în ruptul capului să se mărite cu fiul regelui din Atena, tatăl o trimite la adăpost, în pustiu.

Regii trimit peţitori, şi dintre ei, Periandros îl alege pe fiul regelui din Macedonia. Rivalii sunt revoltaţi şi pornesc război împotriva Eladei. Pentru a evita o prea mare vărsare de sânge, regii să hotărăsc ca de fiecare parte să lupte un singur viteaz. Vestea ajunge până în India, la Filerot care porneşte spre casă. Spălându-se într-un izvor, chipul i se înnegreşte, la fel ca lui Erotocrit. Tânărul


iese învingător şi cere ca răsplată mâna Antusei. Întâlnim şi aici episodul emblemelor şi versurilor amoroase. La nuntă, Filerot se spală de negreală şi se destăinuieşte. Romanul se încheie cu următoarele cuvinte ale autorului:

Iară eu privindu-i de departe şi râvnind la petrecerea vieţii lor cei de către anurezaţii

vrednică de laudă, m-am îndemnat de am scris istoria vieţii lor. Dar rog cu umilinţă pe cel cititor, găsind vreo greşeală întru alcătuirea cuvintelor acestei istorii, de va fi pătimaş, să o treacă cu vederea şi să-mi dea iertăciune, pentru că un pătimaş nu poate cunoaşte greşalele acestei istorii, ca unul ce într-această grădină desfătându-se şi printr-însa plimbându-se, poate să vază mărăcini, ce se va fi pripăşit printre flori. Iar de nu va fi pătimaş, să nu mă ocărască, că mă supăr. Sfârşit.18

Cel mai cunoscut roman popular italian este, fără îndoială, cel cunoscut

sub numele de Bertoldo. Autorul lui, Giulio Cesare Croce della Lira, născut în 1550 în Persiceto a scris peste 300 de opere, dar a devenit celebru prin Le sottilissime astuzie di Bertoldo, apărută sub titlul Astutie sottilissime di Bertoldo, dove si scorge un villano accorto, e sagace, il quale dopo vari, e strani accidenti a lui inteervenuti, alla fine per il suo raro, et acuto ingegno vien fatto huomo di corte, et regio consigliero, căreia, în urma succesului pe care l-a înregistrat, i-a adăugat o continuare, Le piacevoli e ridicole semplicita di Bertoldino figliolo dell’astuto ed accorto Bertoldo, con le sottili ed argute risposte della Marcolfa sua madre e moglie di esso Bertoldo.

Pentru că au prins foarte bine la public, Cammillo Scaligeri della Fratta a amplificat ciclul anecdotelor printr-o nouă carte, Le buffonate di Cacasenno, figlio del semplice Bertoldino.

La timpul respectiv a pătruns la noi numai primul roman, Viaţa lui Bertoldo. Celelalte două opere au fost tipărite, împreună cu prima, într-o versiune publicată la Sibiu, în 1799, în tipografia lui Petru Bart: Viiaţa lui Bertoldo şi a lui Bertoldino, fečiorului lui, dinpreună şi a lui Cacasino, nepotului, acum întâiu culeasă din cărţi istoriceşti foarte desfătătoare.

Cea mai veche copie în limba română datează din 1775 şi descrie viaţa acestui ţăran de o urâţenie nemaiîntâlnită. Cuprinsul este mult prea cunoscut pentru a-l mai relua noi aici. Bertoldo, ţăran din Bretagnana, vine în Verona, la curtea longobarzilor, Alboin şi aici se face remarcat pentru aceleaşi calităţi, precum Esop.

Romanul câştigă mult în valoare şi datorită faptului că, deşi apărut adânc în Occident, el prezintă elemente ale mai multor legende orientale. Dialogurile, constituite din adevărate dueluri de întrebări şi răspunsuri, îşi au originile în vechea mitologie indiană. Aceasta a influenţat o serie de legende din Asia Mică, printre care şi pe cea a lui Solomon şi Aşmedai, încorporată în haggada Talmudului din Babilon, care în forma cea mai veche se găseşte într-un text aramean din secolul al III-lea. De aici a trecut în literatura bizantină, apoi în Paleele ruseşti, în legendele slave etc.

18 Apud N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, Bucureşti, Editura Enciclopedia Română, 1974, p. 444.


Bertoldo (pagină)


Legenda originală prezenta evenimentele petrecute cu ocazia construcţiei templului din Ierusalim. Dorind ca acesta sa fie ridicat cât mai repede, Solomon trimite un general pentru al aduce pe Aşmedai, mai-marele demonilor (pe care Solomon îi avea în putere). Acesta trebuia să îl convingă pe Şamir (Sfarmă-Piatră) să ajute la construcţie. Aşmedai este prins cu greu (a trebuit să fie îmbătat printr-un şiretlic). În drumul spre palat, plânge când trece pe lângă o nuntă (pentru că mirele avea să moară în aceeaşi seară), râde auzind comanda unui om pentru o pereche de cizme care să dureze şapte ani (pentru că avea să moară peste şapte zile), salvează un orb care e pe cale să cadă într-o groapă şi râde de un vrăjitor care le ghicea unor trecători (sub picioarele sale se afla îngropată o comoară, iar acesta nu avea habar).

O serie de alte elemente orientale se împletesc în roman cu cele specifice occidentale sau sunt occidentalizate. În scrierea sa, Croce a valorificat, aşadar, două surse diferite: folclorul scris al vechiului Orient şi tradiţiile populare italiene.

Opera a prins foarte bine la public, a cunoscut o mulţime de reeditări şi a încântat cititorii pe un spaţiu foarte vast. Lucrarea, cu toate că este prima producţie care se îndepărta cu mult de spiritul bisericesc (sau poate tocmai de aceea), a influenţat mult creaţia populară, infiltrându-se într-o serie de opere folclorice. „Spre deosebire de alte cărţi populare, puternic marcate de spiritul creştin şi de morala creştină, Bertoldo este, în literatura noastră, prima producţie de acest gen dominată în totalitate de spiritul laic şi de conştiinţa morală dictată de bunul simţ, fără a intra în divergenţă cu morala creştină. În plus, această carte oferă pentru prima dată în literatura română o altă perspectivă asupra faptelor narate, renunţând la inventarierea unor precepte morale şi religioase rigide – în a căror prezentare un rol important revine ameninţării cu pedeapsa divină – în favoarea înfăţişării faptelor de viaţă într-o manieră plină de naturaleţe, în care spiritul hâtru, mucalit, umorul, în general, sunt preponderente, iar concluzia morală decurge în mod firesc din desfăşurarea firului epic.”19

Bertoldo deschide calea spre alcătuirea unei literaturi laice, opera suplinind lipsa unei literaturi de imaginaţie, formând gustul literar al cititorilor şi contribuind la cunoaşterea evoluţiei mentalităţilor din diverse epoci istorice întrucât în acest gen de literatură fiecare grup etnic şi-a asimilat ceea ce ara conform cu structura sa mentală şi cu nivelul său spiritual20.

Cea mai elocventă dovadă a influenţei acestui roman este creaţia lui Petre Dulfu, Păcală.

Pentru prima dată, textul a fost tipărit în 1592 sub alt titlu, Astutie sottilissime di Bertolddo dove si scorge un villano accorto, e sagace, il quale dopo vari, e strani accidenti a lui Intervenuti, alla fine per il suo raro, et acuto ingegno vien fatto huomo di corte, et regio consigliero şi s-a răspândit în întreaga Europă. La noi a fost copiat în secolul al XVIII-lea şi tipărit la Sibiu, în 1799. Originalul nu a fost găsit. Nu se ştiu nici autorii traducerilor, dar din analiza lingvistică reiese că textul a fost tradus şi copiat în Moldova. Traducerea s-a făcut după un intermediar grecesc, cele mai vechi manuscrise datând din 1775 şi 1779.

19Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, vol. III, Bucureşti, Editura Minerva, 1999, p. 70. 20 Mircea Eliade, Cărţile populare în literatura românească, în Revista Fundaţiilor Regale, 1939, nr. 4, p. 2.


Puţinătatea copiilor în limba română s-ar datora nu atât genului literar şi conţinutului tematic, cât mai degrabă stilului şi tehnicii compoziţionale, care presupun o construcţie dramatică, scenic-dialogată, elemente care nu erau prea familiare publicului românesc din acea vreme şi care în procesul de receptare a operei literare nu răspundeau orizontului de aşteptare al acestui public21.

În vremea lui Albon Logonbat, împăratul Italiei, aflându-să în curţile acestui

împărat un mujic, anume Bertoldu, carele era la chipul lui, adică la cap, mare şi rătundu ca o beşică; frunte lui – măciucată; ochii lui – roşii, sprâncenile – lungi, ca de sălbateci; părul capului – ca de porc; urechile lui – ca de măgar; gura mare şi strâmbă; buzile mari, spânzurând în jos, ca de cal; barba rară şi mult supt barbă, adecă suptu falcă, spânzurându în jos, ca de ţap; nasul strâmbu şi rădicat în sus; nările largi, dinţi[i] lui – ieşiţi afară, ca de mascur, şi când grăia îţi părea că ferbu oale; picioarile – ca de ţap, îndrăzneţi şi făr nici o sfiială şi nici pălărie nu ş-eu luat înaintea împăratului, nici s-au închinat, ci au mersu îndată şi au şezut tocma lângă împăratul, lângă scaun, care împărat, fiindu di hire blând şi milostiv, s-au veselit de tălmăşagurile lui; au socotit că [mintea] acestuia easte de om nebun, de vreame că şi firea este obicinuită de multe ori la aceste trupuri ciudate a vărsa oareşcare daruri carele de obşte nu să dau la toţi. Şi dar nimică neschimbându-să, au încput aşa cu blândeaţă şi frumos a-l întreba împăratul.

ALEGIREA ÎNTRE ÎMPĂRAT ŞI ÎNTRE BERTOLDU Împăratul: Cine eşti tu? Când te-ai născut şi din ce loc eşti? Bertold: Eu sint un om; m-am născut când m.au făcut maica me şi locul meu este întru această lume. Împăratul: Care sunt cei ce se înalţă, adecă moşii, părinţii tăi, şi cei ce să pogoară de la tine, adică fiii tăi? Bertoldu: Fasolile, când fierbu la focu, să suie în sus şi să pogoară în jos, în fundul oalei. Împăratul: Ai tu tată, mamă, fraţi, surori? Bertoldu: Am tată, mamă, fraţi şi surori, dar au murit toţi. Împăratul: Cum dar îi ai tu, de vreme că au murit toţi? Bertoldu: Când m-am despărţit eu de acasă, i-am lăsat toţi adormiţi şi pentru aceea ăţi zic ţie, împărate, că toţi au murit, pentru că de la un om ce doarme până la unul ce au murit, eu facu puţină dăspărţirea, de vreme că şi somnul să numeşte frate cu moartea. Împăratul: Carile este cel mai grabnic lucru?

Bertoldu: Mintea. Împăratul: Carile este cel mai bun vin? Bertoldu: Cel ce să bea în casă streină. Împăratul: Carile este mare care nu să satură niciodată? Bertoldu: Nesaţiul scumpului şi al iubitoriului de argint.

Împăratul: Carile este lucru cel mai urât la un tânăru?

21 Irmgard Lackner, apud Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, vol. III, Bucureşti, Editura Minerva, 1999, p. 75.


Bertoldu: Nesupunerea şi călcarea de poruncă. Împăratul: Care este lucru cel mai urât la un om bătrân? Bertoldu: Curvie. Împăratul: Care este lucrul cel mai urât la un neguţător? Bertoldu: Minciuna. Împăratul: Care este mâţa aceea care din faţă te linge şi pe din dos te zgârie? Bertoldu: Curva şi preacurva. Împăratul: Care este cel mai mare foc care să află în casă? Bertoldu: Muiare cea rră şi limba cea ră a slugilor. Împăratul: Carele sunt boalele cele fără leac? Bertoldu: Nebunie şi datoriia. Împăratul: Care este copilul ce arde limba maicii lui? Bertoldu: Feştila lumânării. Împăratul: Cum ai face să-mi aduci apă într-un ciur şi se nu se mai verse? Bertoldu: Aşi aştepta până ar înghiţa şi apoi ţi-aşi aduce. Împăratul: Carile sint lucrurile acele carile le caută oamenii şi nu vor să le găsască? Bertoldu: Păduchii în cămeşile cele rupte. Împăratul: Cum ai face să prinzi un iepure fără goană? Bertoldu: Aşi aştepta până ar fierbe şi apoi l-aşi prinde. Împăratul: tu ai nişte crieri buni de s-ar arăta. Bertoldu: Şi tu ai fi un om mai uşor de n-ai mânca. Împăratul: Vino de-ţi cere orice ai pofti, că eu sunt gata a-ţi da la ce vei cere. Bertoldu: Ce şi tu ai dintru al tău, nici poţi să-m dai dintr-al [al]tuia. Împăratul: Pentru ce eu nu pot să-ţi dau tot aceea ce vei pofti? Bertoldu: Eu îţi voiu cere noroc şi întâmplare bună, care tu nu-l ai şi pentru aceasta

nu poţi ca să-m dai. Împăratul: Cum dar? Au nu sint norocit şăzând sus pe acest scaun? Bertoldu: Acela ce şade pe cel mai nalt scaun să primejduiaşte să cază jos şi să nu să

poată răzima. Împăratul: Văzut-ai câţi domni şi boieri şăd împrejurul meu ca să mă asculte şi să

mă cinstească? Bertoldu: Cât şi furnicile cele mari; săd împrejurul unui pom şi fac de cade floare. Împăratul: Eu strălucescu într-aceste palaturi de obşte ca cum ar trăluci soarele între

stelile cele mai mici. Bertoldu: Tu grăieşti adevărul, dar eu vădu multe stele întunecate din vicleşugu. Împăratul: Vino, dac-ai vrea, să fii om al curţii. Bertoldu: Cel slobod nu caută să se lege. Împăratul: Cine dar te-au îndemnat să vii aice? Bertoldu: Ca să mă încredinţez cum că un împărat este [mai] mare decât ceilalţi

oameni cu 10 au cu 12 picioare şi cum că el să întreacă pe ceialalţi oameni, pe cum şi clopotniţile întrec casăle, dar eu văd cum că tu eşti un om putrăzâtor, după cum suntu şi alţii, măcar că eşti împărat.

Împăratul: Bine, eu sintu om putrăzitoriu ca şi alţii, atâta după chip, iar după puteare vrednici[i] şi bogaţii întrec pe alţi oameni nu numai cu 10 picioare, ci cu o sută; numai ce te-a sfătuit să faci această alegere cu mine.

Bertoldu: Măgariul poftei tale acela ce face voia ta. Împăratul: Ce are să facă măgariul poftei mele cu mărirea palatului meu.


Bertoldu: Mai nainte, până a fi tu încă cu patru mii de ani, măgariul poftelor să izvodisă.

Împăratul: Ah, ah, ah, o minune şi aceasta este să râză cineva. Bertoldu: Râsul pururea prisoseşte în gura nebunilor. Împăratul: Tu eşti un mojic tălpiz. Bertoldu: Firea mea este într-acesta chip. Împăratul: Iată, eu îţi poroncescu îndată să lipseşti de aicea din naintea mea, că oi

face într-alt chip şi vei lipsi de aice cu paguba şi cu ruşine ţie. Bertoldu: Eu oi lipsi, dar să ştii că muştile au această fire că măcar că să gonescu,

dar iar să întorcu. De vei face să mă gonească, eu iar m-oi întoarce ca să supăr. Împăratul: Acmu du-te şi daca tu nu te vei întoarce ca muştile, eu oi face de ţ-oi

sparge capul 22.

Literatura epocii fanariote depăşeşte cantitativ şi calitativ literatura epocii

slavone. „Această literatură de legende religioase pline de graţie, de romane cu aventuri războinice şi cu dragoste puternică şi sinceră, de fermecătoare poveşti ale Orientului, învăluite în lumina miraculosului, a desfundat, cu tot caracterul ei naiv, în masa cititorilor din toate păturile noastre sociale – nivelate sub raportul culturii – izvoarele sentimentalităţii şi ale imaginaţiei. Ea a stimulat, în a doua jumătate a veacului al XVIII-lea, traducerile din literaturile străine şi, împreună cu acestea, a pregătit sufletul românesc pentru acceptarea preromantismului şi a romantismului francez.”23

Limba literară din epoca fanariotă este puternic influenţată cu elemente orientale, care au ridicat probleme nu numai masei largi de vorbitori, dar şi unor cărturari. Limba scrierilor apocrife şi a cărţilor populare este diferită, ele fiind destinate oamenilor din popor, conţin limba vie a românilor. Cărţile populare sunt importante şi pentru că au fost traduse şi copiate de oameni din popor, în a căror operă se găseşte limba curată românească a poporului, aşa cum se vorbea ea la acea vreme.

Iată, de exemplu, portretul Medeei, din Istoria Troadei: Această fiică a împăratului, anume Medeia, era foarte frumosă, care din pruncia sa

să nevoise în toate învăţăturile ceale slobozi: învăţasă măsura pământului şi astrologhiia şi alte măieştrii, ca să cunoască cele viitoare care, cu puterea vrăjilor şi cu a farmecelor, lumina o întorcea întru întunerec, şi îndată scotea vânturi şi fulgere şi tunete şi înfricoşate cutremuri de pământ. Iară râurile apelor care mergea peste locuri strâmbe, le întorcea de curgea înapoi; vara scutura frunzele pomilor şi iarna, pre ger, făceapomii de înfloria şi rodia; pre oamenii cei tineri îi făcea bătrâni, iară pre cei bătrâni îi făcea tineri. 24

22 Apud Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, vol. III, Bucureşti, Editura Minerva, 1999, p. 157-162. 23 N. Cartojan, Cărţile populare în literatura românească, Bucureşti, Editura Enciclopedia Română, 1974, p. 473. 24 Apud Ibidem, p. 477.


Rolul cărţilor populare este amplificat de larga răspândire şi de succesul de care s-au bucurat. Criteriul circulaţiei, invocat cel mai adesea atunci când vine vorba de acest gen de literatură, nu este însă specific cărţilor populare. El este doar un auxiliar în determinarea structurii lor. Omul din popor se recunoaşte în materia romanelor populare, conţinutul şi tehnica lor fiind de sorginte folclorică, fapt care explică vasta răspândire a acestor opere. Ele nu se traduc, pur şi simplu, ci se transformă, proiectând cu uşurinţă elementele etnopsihologice.

Cărţile populare au fost turnate în limba vie a epocii, pentru că de obicei ele îşi au originile în naraţiunile şi motivele folclorice, la care se adaugă, rând pe rând, elemente specifice ale câte unui popor, care influenţează vrând-nevrând, cultura populară, şi apoi cultă, a poporului următor. „În concluzie, cărţile populare au o importanţă colosală, în general în Europa şi în particular în lumea slavă şi în cea românească, în ce priveşte relaţiile literare vechi dintre popoare şi în ce priveşte rolul lor în formarea şi menţinerea limbii literare aproape de matca vie a graiului, lucru imprimat pe această cale şi în creaţia individuală a scriitorilor din epoca veche sau modernă”25.

Mărgăritare ale literaturii universale, romanele populare joacă un rol însemnat nu numai din punctul de vedere al consolidării şi stabilirii normelor limbii literare. Urmărirea diacronică şi evolutivă a conceptului de literatură universală în relaţionarea lui cu literatura naţională are de relevat rolul cărţilor populare în deschiderea spre fondul de idei şi spre tehnicile literare din patrimoniul universal.

Descoperirea cărţilor populare determină descoperirea conceptului de literatură universală în formele sale genuine. Marea importanţă care se dă relaţiei cărţi populare – folclor este o latură a cercetării izvorâtă şi nutrită din dorinţa lămuririi relaţiilor dintre folclorul unui popor şi patrimoniul universal al temelor şi motivelor.

Cărţile populare au purtat şi menţinut un inventar de teme şi motive literare, trecându-le dintr-o literatură într-alta. Ele au alimentat imaginaţia cărturarilor, constituind adesea surse de inspiraţie acolo unde informaţia precisă lipsea.

Astfel, motive din aceste scrieri apar şi în operele istoriografilor vremii.

25 I.C. Chiţimia, Funcţia literară naţională a cărţilor populare, în Probleme de bază ale literaturii române vechi, Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p. 429.


BIBLIOGRAFIE

1. Arvinte, Vasile, Influenţa greacă asupra limbii române (pe baza ALR). Împrumuturi directe din greaca bizantină, AUI (serie nouă), secţiunea III (ştiinţe sociale), tom XII, 1966, p. 1-28.

2. Cartojan, N. Poema cretană Erotocrit în literatura românească şi izvorul ei necunoscut, în Momoriile Academiei Române, seria III, tom VII, p. 109-131.

3. Cartojan, N., Cărţile populare în literatura românească, Bucureşti, 1974. 4. Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, vol. I, Bucureşti, Editura Minerva,

1996. 5. Cele mai vechi cărţi populare în literatura română, vol. III, Bucureşti, Editura Minerva,

1999. 6. Chiţimia, I.C., „Alexandria” şi „Esopia”. Funcţia lor literară comună, în Probleme de

bază ale literaturii române vechi, Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p. 397-402. 7. Chiţimia, I.C., „Esopia” în circulaţie europeană şi românească, în Probleme de bază ale

literaturii române vechi, Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p. 365-384. 8. Chiţimia, I.C., Funcţia literară naţională a cărţilor populare, în Probleme de bază ale

literaturii române vechi, Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p. 417-429. 9. Chiţimia, I.C., Problema raportului dintre cărţile populare şi folclor, în Probleme de bază

ale literaturii române vechi, Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p. 351-363. 10. Chiţimia, I.C., Romanul „Archirie şi Anadan”. Legăturile lui cu folclorul, în Probleme de

bază ale literaturii române vechi, Bucureşti, Editura Academiei, 1972, p. 403-416. 11. Chiţimia, Ion C., Dan Simonescu, Cărţile populare în literatura românească,

Bucureşti, 1963. 12. Gaster, Moses, Chrestomatie română, Leipzig-Bucureşti, Editura F.A.Brockhaus-

Socec&Co., 1891. 13. Gaster, Moses, Literatură populară română, Bucureşti, 1883. 14. Grecu, Vasile, Erotocritul lui Cornaro în literatura românească, în Dacoromania, I

(1920). 15. Mircea Eliade, Cărţile populare în literatura românească, în Revista Fundaţiilor Regale,

1939, nr. 4. 16. Moraru, Mihai, Cătălina Velculescu, Bibliografia analitică a literaturii române vechi, I-

II. Cărţile populare laice, Bucureşti, Editura Academiei, 1976-1978.

2acarti_populare.pdf

Documents

Transcript of 2acarti_populare.pdf