Anul Í. No. 6. ORADEA 25 Mai 1933

f l o r i d e c r â n g , revistă fiterară artistică sociafă

SIIPEIÍIIEB STATUI

Sta lu l , ca formaţ iune polit ică organi« zată, este o veche insti tuţie a omenir i i , j u s ­tif icată şT'explicată — cum se ştie — şi prin acel înăscut sen t iment al omulu i , de so­ciabi l i ta te , şi prin putinţa satisfacerii nu­mai prin vie ţu i rea în comun , a diferitelor t rebuinţe ale omulu i .

Dar în exis tenţa- i îndelungată , Sta tul a t recut printr 'o evoluţ ie , pe cât de c o m ­plexă, pe atât de interesantă, şi în ceeace priveşte s t ructura sa internă, şi în ceeace priveşte relaţiile sale cu celelal te S ta t e , şi — c e e a c e acum ne in teresează — în ceeace priveşte ideile că lăuzi toare , principiile ce au prezidat la închegarea sa. Alcătui t fie din piese noui , fie prin bună în ţe legere , fie în dauna unui alt Sta t , — cele trei moduri c las ice pe care doctrina le discută în mater ie de formaţ iune a Sta te lor , — el a apărut la un anumi t momen t , sprijinit pe o c lasă soc ia lă oarecare , legi t imat prin sat isfacerea unei categori i de interese, în-fine r ecunoscu t de către celelal te S ta t e , prin invocarea unui anumi t principiu, care se putea n u m i : al dreptului de cucer i re , al echi l ibrului puterilor, al legit imităţi i dinas­t ice , e tc .

In cea mai mare parte de t imp, din îndelungata-i ex is ten ţă , Statul incarnat ade­seori în Suveranul său, a cărui putere su ­per ioară şi excepţ iona lă îşi avea origine divină, era necunoscă to r şi strein chiar , de interesele nafiunii, a cărei ex is tenţă însăşi , era adeseori ignorată. Pent ru acel timp mai ales, ni se pare valabi lă , distincţia pe care mare le învăţat francez L é o n Dugui t o face între guoernanfi şi guvernaţi, ca cele două re-adiaţi ale o rganismulu i de Sta t , cei din ur-

de GEORGE SOFRONIE P R O F E S O R UNIVERSITÄR

mă primiftd şi execu tând ordinele date de cei dintâi, care îşi gă se sc jus t i f icare în superiori ta tea forţei de care ei dispun.

Numai de la un timp, relativ apropiat de noi, naţiunea apare şi se manifes tă ca o forţă de care se va conta , iar revendi­cările ei, când este opresată, duc la se r ia de conflagraţ iuni . cunoscu te sub numele de räzßoaie naţionafitare. Dintre aces tea des igur cel mai grandios, ' prin propoiţi i le sa le şi prin efectele produse, va r ămâne războiul mondial , care este summum ßeflum at na­ţiunilor. Tr iumful principiului naţionali tăţ i lor pe care-1 consac ră tratatele de pace din 1 9 1 9 — 2 0 , ne dovedesc aceas ta . E x i s t e n ţ a ac tua lă a Statetor naţionale nou create sau întregi te , ne o i lus t rează .

Dar în teoria genera lă a formaţiuni i S ta tu lu i , fenomenul îşi are o deosebi tă sem­nificaţie. Nu numai prin faptul că în lo­cul ideilor perimate care jus t i f i cau forma» ţ iunea lor, apare un principiu nou, ci mai ales prin faptul, c ă Statul înce tează a mai fi expresia unei c lase sau a unor in terese , devenind expresia întregului corp soc ia l , al totalităţii intereselor membr i lo r ce îl compun , adică devenind expres ia naţiunii întregi . Deaceea , adevăratul Sta t suscep t i ­bil de progres, în domeniul manifestăr i lor spirituale şi mater ia le r ămâne Statul naţio­nal, noul tip de S ta t , care reprezintă un remarcab i l progres faţă de trecut. D e a c e e a el trebue să t ră iască, orice acţ iune t inzând la distrugerea lui, î n semnând un pas spre erorile t recutului . Deal tfel , astfel de a c ­ţ iuni , sunt sortite eşecului prin sofidarita tea memöritor naţiunii, de proporţii necuno­scu te în trecut, ce li se poate opune.

fr ' — • • — — flnri de crâng

Lumea trece . . . n u timpul I . d e G E O R G E B O T A

Omul, regele animalelor, nu este to­tuşi decât un animal supus fatalităţilor fi-rei. Dar acest animal străbate universul în timp şi în spaţiu unt ori zdrobind cătuşele fatalităţii. Prin el lumea a devenit con­ştientă de existenţa sa, iar fatalitatea oarbă a căpătat ochii cari văd în adâncimea vea­curilor trecute şi în bruma viitorului. Ori cât ar voi materialiştii să nege existenţa unei lumi superioare materiei, această lume superioară copleşeşte însăşi materia. Din mâna de oase şi de carne care al-cătueşte animalul-om, se revarsă o ener­gie nevăzută, dar simţită, care este sufle­tul. Sufletul este măsura lumei; el n e o arată frumoasă sau urâtă, el ne dă înţele­sul, preţul, rostul şi nerostul acestei lumi. Sufletul ne dă toate iluziile, chiar şi iluzia adevărului. Căc i mai Ia urma urmei, lumea care ne înconjoară este aşa cum ni se pare nu cum este; este aşa cum ne o arată sufletul nostru. Chiar timpul, în care se pare că se desfăşoară firul vieţii noastre, nu este decât o iluzie a sufletului nostru. Noi fabricăm timpul; noi îl facem mai scurt sau mai lung; noi îl împărţim prin schimbările sufletului nostru.

S'ar crede, că am înşirat aici gânduri de om cu mintea zdruncinată î Dar să ne apropiem mai mult de om şi s ă i cunoaş­tem mai bine. Omul, ca orice, există, du­rează şi se schimbă mereu; sufletul său este într'o curgere perpetuă; fenomenele psichice se perindă, când mâi încet, când mai accelerat, lăsândune impresia că ceva trece, când de fapt noi trecem. Acel ceva care ni se pare că trece, ar fi timpul; dar să ne întrebăm cum ar trece timpul dacă n'ar fi omul ? Oare n'ar ii timp dacă n'ar fi om ? Kant făcuse din timp şi din spa ţiu formele apriarice ale sensibilităţii, ceiace însemna pentru el, că timpul exislă în afara omului. Omul însuşi, este aşezat în timp, ca întreaga lume de altfel; deci iată-ne la o părere opusă lui Kant cu timpul nostru iluzie.

Şi cu toate acestea dacă aprofundam mai bine problema, vedem că timp nu există, decât pentru ceiace are conştiinţă.

E adevărat, că şi pământul, cu planetele celelalte, există, se învârteşte; e adevărat că pe acest pământ şi în interiorul său

'' există o vecinică schimbare; totuf durează, nu numai omul. Prin urmare timpul nu e dat numai omului. Aşa s'ar părea, dar când ne dăm seama că pământul nu şi dă seama de schimbările sa le ; că muntele nu ştie că odată avea păduri şi altădată nu; c ă boul nu ştie că a fost odată viţel, apoi juncan, iar mâine hrană cine ştie cui ; când ne gândim că nimic, nici munte, nici mare, nici animal, nici copac, nu's conştienţi de schimbările şi de durata lor, trebuie să ad­mitem că pentru ele nu există timp. Cel mult există pentru ele prezentul, dar pre­zentul nu-i decât cea mai infimă parte a timpului.

Animalul trăieşte numai în prezent: omul cu sufletul său se proiectează în tre­cut şl viitor, creând astfel dimensiunile tim­pului. Noi trecem, nu timpul. Trece şi lu­mea, dar ea nu-şi dă seama că trece şi deci pentru ea nu e timp.

Este totuşi ceva . . . este eternitatea care n'are nici eri, nici azi, nici mâine. Eri, azi şi mâine sunt produsele sufletului nostru. Eternitatea este opera Marelui Crea­tor, în care se confundă El însuşi. Noi, fiinţe mărginite am rupt parcă din eter­nitate şi n e a m creiat timpul care este atât cât ni i sutletul. Sunt şi oameni, şi încă mulţi, cari prin sărăcia sufletului lor, trăiesc aproape numai în prezent. Lumina sufletului lor e atât de slabă, încât nu poate proiecta decât o slabă rază în viitor. Trece şi el, dar în mai puţin timp ca cel cu sufletul bogat. Pentru sărăcia minţii lui, Tutancamon putea trăi şi azi, fiindcă omul cu sufletul sărac nu poate măsura timpul nici înainte nici înapoi. El nu e capabil să întocmească un ideal, care nu este altceva decât o proiecţie în viitor.

Trece lumea, trece omul, lăsând o dâră căreia îi zicem timp ; singură eternita­tea nu t rece !

Şi totuşi mai e ceva care nu t r e c e : este răutatea, cel mai etern atribut al lumei.

^ 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 ) 1 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0

Eroului necunoscut L a mormântu l tău, smer i te frunţi şi in imi , se prostern ; J e r b e , lacră'mi, pe ţărâna ce te-acoperă s 'aştern M a m e vin să-şi plângă fii, iar neves te le plâng soţii Ţ a r a 'n t reagă parcă plânge pe cei duşi pe calea morţ i i . Insă ochi i ce plâng astăzi , nu vărs l ac răm' le mâhnir i i Ci mărgăr i tare s cumpe , — lacrămile preamăriri i .

T u erou, s imbolu l sacru , T u ce ai descleş ta t gura T u ce-ai înfrăţit popoare, Fii slăvit acolo 'n ceruri .

al isbânzi i , al virtuţii, celor ce tăceau ca muţii sădind pacea 'n omeni re

Opera de pr imenire Intronat-ai făr 'să pregeţi , avântându-te în focul

Clocot ind în p lumb şi sânge , numai să îţi capeţi locul .

Cu-al tău sânge ai tras brazda, f ixând ţări lor hotare , Sub juga ţ i lo r de veacur i , arătatu-le-ai nou soare Cei de-un sânge şi de-o lege i ai unit c u ţara m a m ă Iobăg ia a-i distrus 'o, capete nu se mai sfarmă. Ş i -az i când noi sun tem stăpânii , pe moş ia Român ie i Ochi i noştrii las să curgă , lacrămile bucur ie i .

Azi ţăranul trage plugul, l iber şi doinind din frunză, E stăpân la el acasă şi duşmanul să păt runză Ş i să ştie că români i , nu vor mai trăi în „za le" Niciodată ! niciodată, nu vor mai cânta de j a l e . S u b stindardul l ibertăţii , roşu, ga lben şi albastru, V o r muri până la unul pe frunzişul de j u g a s t r u .

T u erou, ce zaci în groapă şi de toţi necunoscu t , Jer t fa ta posterităţii fie-i cel mai va jn ic scu t S love le săpate 'n c rucea 'mpodobi tă 'n flori diverse Sunt săpate 'n mii de inimi şi nici când nu vor fi ş terse Astăzi România -Mare , drept o m a g i u o făcl ie Iţi aprinde căci 'plinita-i visul cel de-o veşnic ie .

S T . S T Ă N E S C U - B U Z Ă U

0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0 0

ţŞ ţooooooooooooooooooooooooooooooooooo o o o o o o o o o o o o o o o o o o o o o o o o o o o o o o o o o o o g i

C A L U L Î N D O L I A T Jn memoria ßocotenentufui 'utad din regimentuf 5 Jloşiori, mort fa datorie

de GELU G E O R G E S C U

Departe, înlr'un sat din munţii Făgăraşului, o mamă văduvă bătrână, şi trei fraţi, la dorul ca de Paşii să fie fericit în mijlocul lor, cel mai scump şi drag, ce le aduce belşugul, ce le aduce mângâerea şi veselia, se pregăteau ca niciodată.

In acelaş timp, camaradul Vlad, cel aştep­tat, plecase în dimineaţa zilei de 8 a lunei Apri­lie, cu trupa înfr'o aplicaţie în teren. La mar­ginea satului Nojorid, cale de câţiva chilometri dela Oradea, descăleca pentru a da câteva explicaţii soldaţilor. Incălecând din n u şi luându o în goana calului, dintr'o mişcare ner­voasă a acestuia, sau dintr'o neprevedere a lui, se desprinse din şea şi se prăvăli pe şosea cu capul într'o piatră colţuroasă.

Cu ultimele cuvinte: „Mamă I Doamnei Ce este cu mine ! " îşi pierdu raţiunea, căzând în letargie. Din clipa aceia şi până în zorii celei de a doua zi, când şi-a dat sfârşitul, nu şi-a mai dat seama de nimic ce se petrece în jurul său.

Moartea nemiloasă i a scurtat firul vieţii, în mod fulgerător şi trista veste umplu cu durere sufletele tuturor camarazilor şi cunoscu­ţilor.

Ducerea rămăşiţelor pământeşti, în satul natal, după dorinţa familiei, avu loc în faptul serei în ziua de 11 Aprilie. In faţa spitalului militar Oradea, unde şi a dat sfârşitul, ofiţeri din toate armele, îmbrăcaţi in haine de sărbătoa­re, şi sute de muritori, cari cunoscuseră pe Vlad sicari îl consideraşirăde prieten, asistau|laslujba religioasă ce preoţii oficiau spre odihna celui ce fără voia lui luase drumul eternităţii. — Toţi purtau în suflet regretul în faţa deşertăciunei acestei lumi trecătoare; toţi îşi manifestau du­rerea, prin graiu şi prinlacrămi, pentru pierderea celui mai blând şi mai bun prieten şi camarad din garnizoană.

Cu toţii sufereau. Dar suferinţa acestora nu se putea compara cu tortura altui suflet.

Mai la o parte, cu capul plecat, parcă fără su'lare, îngândurat, cu marama cernită prinsă de cörp şedea cel mai bun prieten, cel mai bun tovarăş al lui Vlad : calul său îndoliat.

Părea liniştit; poate ca şi alţi mulţi muri­tori, în faţa corpului neînsufleţit, îşi punea aceiaşi întrebare: „Ce e viaţa! Ce se alege din tine om torturat de gândul să slăpâneşti tot ce nuţi aparţine!"

Slujba se terminase. Un vânt răcoros îm­prăştia peste capetele tuturora, mireasma de tămâie, amestecată cu a florilor din zecile de coroane, amestecată cu mireasma mugurilor de

a s e a r ă am vordit

cu 'Dumnezeu) Aseară am oorbit cu Dumnezeu în templul meu ş/ mi-a spus că mi-a adus flori stropite cu dureri din fara moartei primăveri. . .

Şl mia mai spus că o să fiu pribeag etern şi n'o să ştiu prin sită viafa ca s'o cern . . .

Aseară am oorbit cu Dumnezeu şi'n mână am finut lumini de seu aprinse. In suflet candela iubirii Lui nu-i stinsă şi îl siml mai mult ca ori când: deşi în lume m'a trimis plângând., .

Spre miezul nop fii m'a certat pentruc'am indrăsnit pe oise să-mi clădesc palat: s'a dus . . . şi nu a mai venit. . .

Ca o şopârlă se întinde înserarea, peste sat şi cu smoală grea e acoperită cărarea ce duce'n el — De mult s'a înoptat . . . Pe bolta cerului, mici proectile de foc, se'ntrezăresc; parc'ar fi o ceată de reptile ce vor răsboiu, dar nu'ndrăsnesc . . . Pe-o casă a căzut o stea călătoare; In astă noapte-un om, din sat, desigur moare...

ION MIUŢA

(1, 2. Din volumul-manuscris : «Miresme penlru suflet".)

tei, fricoşi a se desface la glasul intemperiilor vremii.

Cortegiul, porni în pas agale către gară, în ritmul molatec a unui marş funebru intonat de muzica militară.

Din mulţime, doar câţiva înşi, erau cu­prinşi de spasmul morţei celui ce se ducea departe . . . departe . . .

Alături de Vlad cei trei fraţi, îmbrăcaţi in ţinuta de ţărani modeşti, cu mâinile prinse de carul-funebru, se împleticeau în mers, isbindu-se unul de altul, cu respiraţia înecată de sus­pine, în timp ce gândurile lor, desprinse din mintea sdrunciriată, parcă se împreunau să de

pene dela început firul vieţii familiare. Se ve­deau în faja clipei când ajutorul reciproc al fratelui lor urma să se epropie pentru a ş i îndeplini misiunea de viitor, ca sprijinitor al familiei ; se vedeau în faţa fatalitătei şi răsbu-nării soartei din cauza căreia , moartea răpise pentru veşnicie pe fratele lor, fără ca el să poată fi mândru de chemarea lui. — Se vedeau în ziua când toată lumea se pregătea spre a se îmbrăca de Paşti în haină de sărbătoare şi decând ei trebuiau să poarte haina cernită a nemiloasei dureri.

Apoi, mama Iui, departe, în satul ascuns de brădet, aflând de trista nenorocire, pe prispa căsuţei de curând lipită cu Iutişor, cu capul rezemet în mâinile căzute peste genunchi, îşi uşura sufletul cu şirul de lacrămi, c e în izvor se prelingeau pe şanful săpat în pământ, în dreptul streşinilor de stuf. Sărmana de ea 1 II aşteptase ca pe un soare, ca pe lin înger, să ducă în căscioara ei tăcută şi singuratecă veselia, mângâerea şi belşugul. Nu se aşteptase la răsbunarea soartei, mi se gândise niciodată că „acel ce este drag tuturora, este drag şi lui Dumnezeu".

Dar mai mult sbucium sufletesc părea că poartă calul îndoliat. Sim|ul că nu va mai vedea niciodată pe acel ce a fost stăpânul lui; simjul că toate privirile erau îndreptate numai către el, ca o sfidare în fa{a enigmei morţii lui Vlad, devenea din c e în ce mai ner­vos. El n'avea lacrămi; el n'avea glas să se desvinovăjească, dar gesturile lui: să se des­prindă d>'n frâu, să svârle doliul c e purta, ropo­tul în pas de avânt, spuma ce se prelingea printre zalele zăbrelei, mestecul să frângă fie­rul, arătau starea lui sufletească. Ar fi vrut să fugă de ochii lumii; ar fi vrut să treacă prin mulţime, înaintea tuturora şi glasul lui să răsbată mai puternic decât melodia funebră şi să strige:

„Tu te duci stăpâne, spre o viata veşnic fericită; pe mine, ce port ponosul morjii tale, cui mă laşi?

II mustra poate conştiinţa, se căia, sau poate ar fi vrut să spună adevărul şi să se desvinovăjească. — înfrânt de durere, în faja neputinţei, în mod de protest însă, îşi înălja capul către cer scuturând din răsputeri mâna ce {inea dârlogii frâului.

Fără de veste, în îngândurarea tuturora, cortegiul ajunsese în gară.

In urma aşezărei sicriului, vagonul, închi-zându-i se uşa, a răsunat a gol dând impre­sia primilor bulgări de pământ ce cad la imor-mânfare, in groapă, peste orice sicriu . . .

Ca un ultim salut „Dumnezeu s ă i ierte" se perdu atunci depe buzele tuturora, către cer, în timp c e fanfara militară, în ritmul ca­denţat al unui marş, conducând trupa către cazarma, dădea îndemn de avânt la viajă.

Şi poate pujini, din cei ce se imprăştiară

pe străzile oraşului, mai purtau în gând memo­ria celui ce plecase, cu trupul, în urma gân dului, lângă mama lui, aşa de impresionant cum o purta calul său.

Pe marginea străzii, lângă trotuar, el tre­cea condus de ordonanjă, mai mult târât decât să meargă. Nu mai simţea nimic ; nul mai impresiona, nici privirile celor ce treceau pe lângă el, nul mai înfiora nici melodia mu-zicei. Gândul lui, în acele clipe, era în preajma stăpânului său, invocând desvinovătjrea; gândul lui, în acele clipe, era în preajma divinităţii, cerânduşi iertare.

Din atitudinea lui se observa regretul că toată viaţa va duce povara unei crime înte­meiate sau nu, rămânând condamnatul fututor, şi purtând spre ispăşire răsbunarea soartei lui Vlad.

Şi Vlad, ce în viată fusese iubit de tofi, plecă departe . . . departe . . . cu trupul în mormânt, lângă sărmana mamă, iar cu sufletul, în gloata eroilor, a căror memorie e scrisă îa cartea de aur a neamului românesc spre po menirea in vecii vecilor . . .

SííLelancolie...! fD-luí Stefan Jtafael

Prin perefii trişti şt umezi — timpul vrând să îi d ă r â m e Urla crivăţul cu groază, p a r c ă strâns între fâfâne, Prefăcând odaia toată într'o mare de înghej, Iar vieja rătăcilă, un perpetuu drumeţ. Şi —unde ochiul doar cuprinde perspeciiva 'ntredeschisă A mizeriei c e z a c e ferecată aici şi 'nchisă, Dând culoare tristă vieţi?, iară gândului aripi Să înalje, să pogoare , sfere 'nalte, . . . mii de râpi . . .

Noaptea a pătruns în casă vrând să mi )ină de urât, Invălind în neagra i robă, lumea ca'ntr'un aşternut, Iar lumina 'mbrobodită, c e o dă hârbu—aprins cu seu, Mai trezeşte viaţă 'n mine, c a s'o pot simfi şi eu, Cufundat în mine însumi lâng-un vraf de cărji uitate, Vrând să pot găsi formula vieţii în singurătate. Sgribulit în haina-roi ruptă, c e îmi pare—acum mai

[sumbră, Şi-unde zici, c ă nu s'ascunde om c u viafa . . . ci o

[umbiă. Mintea-mi fuge înainte către-a lumii—ascunse sorji, Deschizând închipuirii zăvorâte grele porti. Rătăcind prin alte sfere libere de întuneric, Socotind a noastră viafă semn simbolic şi h imere , Punct aprins în ca lea vemi i , rătăcit ac i din. haos, Şi-unde eu nu sunt nimica si n'aduc nici un adaos , Deşi cat in mintea.mi strimtă toată lumea să cuprind, Şi din tot c e este moarte, altă viafă să aprind, Iară lumea 'nchpuirii c e o mişc cu-al meu resort, Când coboară 'n lumea noaslră, să nu fie un punct

[mort . . .

Noaptea este tot mai n e a g r ă , vatra a inghefa! de mult, Iar de vuelul c e turbă, lumea pare un tumult; In opaij seul arde gata-gata să se stingă, Aşteptând c a mine, parcă , semnul magic s ă i atingă, Prefăcând a noastre forme înlr'o mână de „tizic" Şi-a ne da o viafă nouă, răsărită din nimic , . .

NICU O P R I Ş E N E S C U

r - - . —

Crucea de 2V. SPotcaş Jeodor

A lâncezi în sc lavie , este soarta cea ma i demnă de compăt imi re . Când D o m n u l a voit să pedepsească poporul S ă u ales, j idovi i aveau să poarte j u g u l sclaviei grele . P a r c ă sc lav ia ar fi r ăsbunarea lui D u m n e ­zeu , în suportarea ei, sufletul degenerează , in ima se s t rânge convuls iv . L ipse sc toate e lemente le vieţii adevărate , pentrucă în aceas tă s tare numai degenera şi muri s e poate.

în u r m a sc lavie i , domină moar tea . E a t r iumfează peste serii le debile ale mil ioa­nelor de inşi . S e m n u l n imicnic ie i finale se ev idenţ iază acolo , unde nu se cunoaş te l ibertatea şi se închide raza l ibertăţi i . T r i s t ă soartă e : neantul în tunecat , sperietor al inexis tenţe i .

D u m n e z e u a ocroti t oameni rea . N ' a voit, ca p lăsmuirea mâini i Sa le să se ni­micească . Deşi însăşi omen i rea luase asupra ei j u g u l şi a grăbi t even imente le , a for­ţat t impul, ca finitul să se apropie mai repede. în în tuner ic a hoinări t , şi cău ta scrută tor abisul . P e câmpi i le morţii a voit să afle florile vieţii . P â n ă când în fine în­durarea A-tot-bunului D u m n e z e u a consta­tat suf ic ientă svârcol irea-i penibilă.

T r i s t ă noapte a fost. Moar tea şi pă­catul o aveau în poses iune , încât numai vaietul generaţ i i lor lâncezi te în servi l ism s 'a auzit . Ins t inctul libertăţii adusese ner­vii în ex t az . Susp ine au i sbucni t din piep­turi, dorind a ş t i : când va răsări soarele libertăţii , când are să fie iar sărbătoare su­perbă în l ume ?

Ş i soarele a răsărit cu raze scăldate în sânge . Chiar şi pământul s 'a cu t remu­rat. Căci doar l ibertatea avea să între­prindă aprigă luptă cu servi l i smul , lumi­na cu în tuner icul . înspă imântă toa re a fost trânta, ce s 'a terminat cu renaş terea mi-l ioanelor de oameni .

Pe cu lmea Calvarului apăru sfânta Cruce , s imbolu l etern al libertăţii umane . L u m i n ă a împrăştiat înspre cele patru puncte cardinale şi a tmosfera pr imăvăra­tecă s 'a răspândit pretutindeni. L a văzul ei Yîea ţa pieri toare s 'a înviorat , iar cunoşt in ţa

~ f l " r i de crâng

Qând spre fine Zefir, în focu-i prin grădina, Sfl afintat caişii'n ffoare 'Domof să mi ningă peste pieţe Gunună înfiorătoare

Şi feneoind în iarßa rară Gu ocfiii 'ncfiişi, mâinife'n poafe, Sőurő un gând spre ceru-afßastru, SFufg af6 străfucitor şi moafe.

3n sus, suffatu-f-a zefiruf, Gu pâtpâiri tremurătoare; Zamßind, et s'a făcut scăntee Şi s'a topit departe 'n soare.

Mirella

l ibertăţii , ca energie vu lcan ică , a vibrat în vinele dest inse. Dragos tea de viaţă i-a cu­prins pe mur ibunz i , şi au s imţi t că ei tre­buie să t ră iască ! Morminte înverzi te s 'au mişca t şi asupra câmpii lor sterpe ale peirii, vieata a fredonat imn de t r iumf.

Crucea e s imbolul v ie ţ i i ; s imbolu l tr iumfător al subjugăr i i morţii şi sc lavie i . Şt i in ţă plină cu misteri i , ce o pot învăţa şi ignoranţi i . Adevărul , văpaia, puterea, i-a dat divină lucidi tate permanentă . A c u m u l a r e a celor mai preţ ioase bunuri , din care creştinii dreptcredincioşi se pot îmbogăţ i cu valori infailibile.

L a apariţia crucii s 'a născut l ibertatea. Doar Crucea e l ibertatea însăş i , Praporul , care în prea scump sângele D u m n e z e u l u i , pentru noi suferind, a obţ inut cură ţenia- i splendidă. A văzut toate luptele celui mai eroic martir si sacrif iciul celei mai de-votate iubiri. T o a t e le-a intuit şi aşa nu-i mirare , dacă în t runeşte în s ine cele mai sub l ime sen t imente şi idei.

Crucea e izvorul fiecărei virtuţi, fie­cărui b ine şi f iecăre i şt i inţe. Cea mai per­fectă noţ iune, căer ia A-tot-puternicialui D u m ­nezeu îi dă minuna tă putere fascinatoare .

F ă r ă de ea nu se poate trăi. Unde lip­seşte lumina-i eternă, acolo obscur i ta tea în tunei icu lu i va fi dominan tă .

Mântui rea , l ibertatea, b u n a stare a

Să nu te râzi . . . A d e s e a o r i c â n d v e z i p e u n u l

C ă p l â n g e , b i e t n e m â n g â i a t ,

Ş i n u ş t i i t o t c e a r e ' n s u f l e t ,

S ă n u t e r â z i , c ă e p ă c a t . . .

T o ţ i o a r e ş t i u , p r i v i n d l a v a l u r i ,

M a r e a î n f u n d u - i c e - a a s c u n s ? . . .

C u m a i s ă ş t i i d a r d e p e l a c r i m i ,

C e s e a s c u n d e î n t r ' u n p l â n s ! . . . G e o r g e F l o r e s c u

omulu i s ingura tec şi mi l ioanelor de oa­men i , încol ţeş te din t runchiul Cruci i . Con­form verificării istoriei , f iecare popor a fost fericit numai până atunci , până când din sufletul său n ' a dispărut lumina Cruc i i .

Omul , ca individ, din şt i inţa superbă a Cruci i a obţ inut s t imulent spre b ine , spre perfecţ iune psihică. De aici ş i - a însuş i t no-bi l i ta tea, cordial i tatea, devotamentul , sacri­f iciul . Mil ioanele popoarelor, în şcoa la edu­ca t ivă a Cruci i , au câşt igat c o m o a r a ne­sfârşi tă a umani tă ţ i i şi vir tutea iubirii patrio­t ice ; iubirea de neam şi alipirea că t re gl ia pământu lu i P a t r i e i ; sent imentul naţ ional şi cu l t ivarea mândr ie i ce tă ţeneş t i , n-umai în i n ima inspirată de puterea cruci i , au găsit adăpost s ta tornic .

O m u l ca individ, cu puterea Cruci i , a înv ins pasiuni le sale iar naţ iunile sub pra­por ş i-au cucer i t l iber tatea.

Puterea , autor i ta tea ei, este aceeaş i şi în prezent, ce a fost odinioară. L a . văzul ei se sperie spiritul iadului şi se deşteaptă conşt i in ţa dominantă . E s t e acuza toa rea ne­înduplecată a intrigilor perfide ale păgânătă-ţii moderne ; E s t e şi adevărata condamnatoare a tuturor tendinţelor internaţionale, comu­niste , bolşevis te şi f rancmasoane ; es te jude ­ca tă str ivi toare, a cărei severi ta te nu tolerează uşur in ţa senzua lă şi sexua lă , berbanţ ia . Ia tă , pentru asta se tem cam mulţ i de cru­ce. Pen t ru asta le -a r plăcea s 'o f acă dispă­rută depe - coroana noastră regală , depe drapelele noastre , din laboratoare , din şa­lele just i ţ ie i şi depe cu lmea Carpaţi lor.

Dar nu se poate . Rădăc ina Cruci i e mul t mai adâncă, pentru a se putea smul­ge din in imi . Ş i aceas tă rădăcină e ma i te­

nace pentru ca viermii paraziţi s 'o poată roade.

Crucea a fost şi va fi pururea co­moara t emută a acelora cari f l ămânzesc şl î n se toşează de dreptate şi cari au o sfântă dorinţă după adevărata l ibertate .

Opera înălţată la ceruri peste nouri , imensă capadoperă, ce sf inţeşte f iece lu­crare şi si l inţă ones tă umană . Ca lea ei conduce de pe pământ la cer , şi răpindu-ne cu s ine, ne r idică la cu lmi ideale .

Putere şi autori tate divină, înaintea căreia s 'a ruinat până acum oi ice încerca­re deşartă şi vani toasă .

T e preamăr im sfântă C r u c e ! L u m i n a sufletului nostru, viaţa , mântui rea noas t ră !

ÖOOO ÖOOOOOOO o o o o ^ o o ő o o ő ő M o o o o o ^ g o o o o o T O O o o g ö o M o o o g g g g o ^ M ^ M ^ ö j ^

SRdie vânt primăvăratec

SRdie vânt primăvăratec Şi-s flori prin (anei şi prin grădini : . . <*>/ iarăşi prin atâta farmec 37lie dor de ochii tăi senini.

SRâd mugurii pe ramuri iară Şi câte-o frunză, ici> cotea, SPrin gând îţi văd icoana cfară Şi te doresc, — iußita mea.

Şi cât aş vrea, să-mi fii aproape, Qu drag în 6rafe să te-atint, Să-fi pun săruturi pe pfeoape Jn seri scăldate în argint . . .

3. 2 ) . Cucu

Spigramă

Z/nei femei cinstite O ştie (urnea 'ntreagă Qă tare eşti cinstită! ^e-atâta cinste, dragă, 3mi pari cfíiar oöosita î

Qeorge fBota,

ft - — =flr>ri de crâng

ROMEO ŞI JULIETTA, e u o e n c e o n ţ e a

De c ine credeţi că se leagă prima dra­gos te a unui elev, a juns la 17 a n i ? Unii spun că de verişoară, alţii de mătuşe . Pă­rerile sunt foarte var ia te şi din haosul acesta , am ales şi eu una, că pr ima dra­gos te a major i tă ţ i i , a fost fata din casă , servanta , guvernan ta , e tc . E a te îngr i jeş te câ t eşti copil , cu ea te j o c i , cu ea te dis­trezi , dela ea se pot afla enorm de mul te lucruri şi secre te , pe cari alte persoane „se r ioase" le ascund . Din acest mot iv nu e nici o mirare , dacă sufletul unui copil , care se crede om mare , se lasă uşor im-presionat de formele durdulii ale femeii , care e cea mai apropiată de el. E n a t u r a l . . .

Astfel se în tâmplă şi cu R o m e o , elev în c lasa V I de l iceu . E r a îndrăgost i t lulea, de servanta lor, Ju l i e t t a . Nu-i vorbă că Ju l ie t t a era foarte f rumoasă. Un păr negru îi încadra faţa-i a lbă ca marmora , având şi nişte ochi albaştri , ca albastrul cerului şi adânci şi infiniţi ca vec in ic ia . Gene lungi adumbreau aceşt i ochi plini de visare şi nişte sprâncene admirabi le , ca nişte lipi­tori, î nco ronau acest ansamblu . O gură senzuală , mereu ga ta pentru sărut, când râdea, sco tea la iveală un şir de dinţi-şori , mai albi şi mai mărunţ i decât cele mai s c u m p e perle. Un nas c a m obrazn ic , un gât de căprioară, doi sâni , nici prea mari nici prea mic i , tari ca piatra şi pro­vocator i ca două mere coapte , un mi j loc tras ca prin inel, şoldurile bine arcui te şi două pulpe de Vene ra , un ansamblu de perfecţiuni, cari , să nu ne mire dacă au impres ionat adânc firea visătoare şi dor­n i că de iubire a lui R o m e o . Unde mai pu­nem că ea avea numai 17 ani, iar el, unul mai mult .

E l , ca orice băiat mare, locuia s ingur într 'o cameră , iar ea în bucătăr ia de vară, dela marg inea grădinii .

O idilă se înfiripase la conacul pă­r in tesc , b ineînţe les fără şt irea părinţilor. S e a r ă de seară , cei doi îndrăgosti ţ i se în­tâ lneau şi gus t au din plin, deliciul dragos­tei, îmbră ţ i şăr i pline de pa t imă şi sărutări

ferbinţi , turburau somnul uşor al fiorilor. P romis iun i de dragoste vec in ică şi de că ­sătorie , erau între ei la ordinea zi lei . E r a o dragoste tăinui tă , deci cu atât mai dulce.

Dar aceas tă taină, de altfel ca or ice taină, nu a r ămas „neşt iu tă de n imen i" asa cum doreau ei. Sănd ică , fratele mai mic al lui R o m e o , observase de mult , fu-rişări le nocturne ale fratelui său . S c e n a r e -petându-se, îi aţâţă într 'atâta cur iozi ta tea , încât într-o seară se hotărî să plece în e x ­pediţie, pentru a descoperi ta ina cea mare .

E r a o noapte de Mai . E r a pr imăvară . Natura toată se trezise la o nouă viaţă. Nervii v ibrau mai puternic şi sângele pulsa mai repede, înfiorând inimile t inere . In­sec te , f luturaşi , flori, toate î ndemnau la iu­bire şi sărutăr i .

In aceas tă noapte plină de vrajă , R o ­m e o s e . furişa din nou, spre grădină, dar de data aceas ta , cu mul te insis tenţe , pro­mis iuni şi rugăminţ i obţ inuse dela Ju l i e t t a permis iunea , de a-i i a ce o vizi tă în pala­tul şi reşedinţa ei, în bucă tă r i a de vară.

In nerăbdarea lui, de a îmbră ţ i şa cu o clipă mai devreme pe idolul sufletului său, nu observă cum o umbră se furişase din casă , urmărindu-1 apoi pas cu pas. T r e i perechi de ochi luceau înfriguraţi în noapte, ai Jul te t te i de nel iniş tea aşteptării senzaţ iei necunoscu te , ai lui R o m e a de fo-cui dragostei şi ai lui Sandei chinuiţ i de curiozi tate . . .

T r e i bătăi rare şi două repezi în uşe, se auziră în noapte . E r a semnalu l conve­nit, căc i ca or ice îndrăgosti ţ i , aveau sem­nalul lor secret , ca nu c u m v a , din g re ­şeală, Ju l i e t t a să dea drumul , în palatul fermecat , al tuia, unui intrus sau unui ne­chemat .

U ş a se deschise şi R o m e o se repezi, cu tot focul şi pas iunea tinereţii sale , în braţele înfrigurate ale Ju l ie t te i . . .

Ca pe t impul lui Schakespea re . . . Ori N u ?

Sandei r ămase afară, furios şi plouat, căci ei , fără să ştie că afară mai e c ineva ,

flori de c r â n g ^ e 1 — —

îi înch i sese ră uşa în nas . Ş i aveau drep­tate. Ce căuta acest , neînvitat , să le tur­bure romanul lor pasional ?

Uitai să spun, că Sandei era din fire bă tăuş şi ga ta ori când de a provoca un m i c incident , urmat de bătaie şi scandal . Un răutăc ios incorigibi l .

V ru să ba tă furios în uşe , iar la nevoie să intre cu forţa, dar se răsgândi , căc i o lu­mină mică apăru la geamul palatului din poveşt i . T iner i i amanţ i nu voiau , se vede, ca dragostea lor să se piardă în noapte, ci s 'o gus t e din plin, privindu-se şi admirân-du-se reciproc. Daco ar fi ştiut însă , că spicnul îi pândea, n 'a r fi făcut aceas tă imprudenţă .

Sande i se apropie în vârful degetelor de g e a m u l luminat şi cocoţându-se pe un buş tean , privi înăuntru . Cu lmea ! G e a m u l era deschis , căci Fă t F r u m o s şi I leana Con-sânzeana voiau să s imtă , pe lângă altele, şi adierile zefirului . Astfel spionul putu ve­dea şi auzi uşor , totul ce se petrecea în „a l covu l " lui R o m e o şi Ju l ie t ta . Ce iace văzu şi auzi , îl s coase din fire. E r a fu­rios ; dar nu din cauză , că el ar fi fost mai bun decât fratele său. Nu ! Ci din invidie că nu era el în locul lui . — Aşa e întot­deauna firea o m e n e a s c ă ; invidioasă şi pă­că toasă , dornică vecinie , de a fi în locul al tuia, în patul altuia şi râvnitoare la bu­nul altuia. Tr i s t dar adevărat . —

Ascu l t ă deci cu atenţie . înăun t ru fil­mul rulă mai departe.

-— Dragă J u l i e t t a ! Idolul sufletului m e u ! te i ubesc ! te iubesc ! şi in ima mea e plină de tine !

U n sărut. — Cred, R o m e o , cred tot ce-mi spui.

T e iubesc şi eu. S u n t săptămâni de când nu ma i m ă n â n c şi nu mai dorm ca oame­nii, ci m ă gândesc numai la tine şi te vi­sez înt r 'una.

Alt sărut. — O, s cumpa mea Ju l ie t t a , ce dulce

eşti tu. Ce fericiţi vom fi împreună. Alte sărutări . — Ce viaţă fericită vom duce. T e

voiu iubi mult, mul t de tot, cum nu te-a iubit al ta.

— V o i u trece peste voinţa tuturor, chiar a părinţilor mei , voiu şti să înv ing

- M i = Q

Spre Mpus Din calea pribegiei gre le , Mi-a leargă min tea înapoi Spre răsăritul vieţii me le Pe-un drum de lacrimi şi nevoi .

Adânci suspine se r idică Şi dorul mi se sparge 'n piept. Mi-e v laga searbădă şt mică , De parcă n 'am al vieţii drept.

înfiorat , căleai în lume , Dar n imeni s e a m a nu mi-a luat Ş i , c a un iris fără n u m e , L a drum, cura j , doar eu mi-am dat.

în ţe legând un cânt de liră Mai mul t decât un şir de . . . surz i , A m a r n i c mă dispreţuiră Pr ivir i le unor absurz i .

A fost un g las din slăvi senine , Sos i t pe drum necunoscu t , împodobi t cu flori divine Ş i -mi par de ca lde vrăji ţesut.

T r e c u t - a u anii rând pe rând, Cu toată vi t regia lor, Iar eu , nutrind speranţe 'n gând, L e g a i , în suflet, dor cu dor . . .

Ş i , f ă r ' să vreau, mă prinde j a l e a De toate , câte mi s 'au dus Ş i nu ştiu, cât mai ţ ine calea, Pe ca re merg, înspre a p u s ! . . .

Bă t rân , cu pletele cărunte , Având ca sprij in un to iag , S e va 'ncreţi trudita-mi frunte Ş i voi căta să m ă retrag.

Ş i se va pierde;—atunci cărarea, P e care-o bat, într 'un mormânt Şi -asupră-mi s 'o lăsa ui tarea Cu pr imul bu lgăr de pământ .

/. /. Dobrescu B. ®®®®®®®®®®®®®®®®®®®®®H®®®®®

orice piedeci , ce răuta tea o m e n e a s c ă mi-ar aşeza în ca le .

P loa ie de sărutări . Ce iace îl aduse însă pe spion la dis.

1 0 —

perare fu momentu l când R o m e o o îmbră­ţişa pe Ju l i e t t a prea tare . . .

Sande i sări dela g e a m şi căută o ar­mă, cu care să-i distrugă. Găsi un par şi un coş plin cu mere , pere şi prune. Aşeză coşul sub 'geam şi cu parul în mână , se urcă din nou pe buştean. Introduse parul pe fereastră.

R o m e o simţi o lovitură puternică pes-tea partea cea mai delicată a corpului , toc ­mai în momen te l e , poate cele mai fericite din viaţa lui. Săr i din pat, ca m u ş c a t de şarpe. Ui tă de Ju l ie t ta şi de planurile lor de viitor. S e refugie repede după un dulap. Ju l i e t t a , disperată, văzând că iubi­tul o părăsise în mod laş, se ascunse sub pat.

D u ş m a n u l mai încercă de câ teva ori să-i a jungă cu parul, însă nu reuşi. Atunci recurse la ajutorul merelor , perelor şi pru­nelor. Un adevărat bombardamen t se des-lănţui şi nu puţine fură ghiu le le le ce nime­riră în capul bietului R o m e o . Ju l i e t t a fu mai norocoasă , căci patul îi oferi un adă­post mai s igur , decât dulapul, lui R o m e o . In ima- i însă, de frică, se făcuse mică , mai m i c ă decât in ima unui purece .

R o m e o însă observă curând, cine-i în-drăsneţul , care-i turbură visul lui de dra­gos te , îşi reveni încet şi luându-şi inima în dinţi, se hotăra să t reacă voin iceş te , cu orice r isc , penibilul foc de ba ra j , de artile­rie şi mitral iere.

Ca un t igru, sări cavalerul nostru din dosul dulapului, descuie u şa şi se aruncă furios asupra duşmanulu i . O luptă acerbă, se incinse între rivalii ne împăcaţ i . Cei doi bel igeranţ i se încăierară pe viaţă şi pe moar te . Pumni i şi palmele , cădeau din am­bele părţi, cu nemilui tă . R o m e o fiind mai puternic , trânti pe Sandei la pământ şi în­cepu să-i care la pumni , parcă ar fi fost toboşar la orchest ra mili tară. Sandei , nemai putând răbda, începu să urle ca un disperat.

— Marnă ! T a t ă ! Sări ţ i că mă o m o a r ă ! Insă R o m e o , furios c u m era nu se

opri, ci con t inuă tot cu mai mare viteză, operaţia începută . Ju l ie t ta , privea fr icoasă, dar or icum sat isfăcută , în orgoliul ei de fe­meie , cum doi bărbaţi duelează pentru dragostea r e i . E x a c t ca în romane . . .

fl̂ ri de crâng E PRIMĂVARĂ

In fiorul dimineţii Fredonând o melodie, Simt iot farmecul viefii Şi-a naturei armonie.

Sus spre bolta albăstrie Alergând ca o săgeată, Cântă mica ciocârlie, Pe-aripioare legănată.

Când încet, încet apare Ochiul mare de balaur Cântă doina pe răzoare, Ciobănaş cu plete de--aur.

Argintii boabe de rouă Strălucesc în depărtare, Câmpul pare o lume nouă, . Plină de mărgăiifate.

Turma paşte pe coline, Mieii fug pe movilijă, Pe-o cărare urc'alene O frumoasă copilită.

Jos, pe 'ntinsele hotare, Boii albi, cu pasul lin, Injugeji la plug să are, Urma brazdei paşnici tin.

E. PODARIU

B B E H E E E E B S E E E B E B B B E E E E E E E B E

Deodată apar părinţii şi a lergară spre locul t ragediei . Ju l i e t t a dispăru.

Neînverşunaţ i i bel igeranţi îşi con t inuau lupta cu tenaci ta te . Ta t ă l lor, înalt cât u i t munte , puse m â n a pe amândoi şi cu câ teva ghiontur i , le potoli repede setea lor de luptă. Apoi z i s e :

— A c u m explicaţ i -mi şi mie , dece vă bateţi noaptea, ca chiorii ?

Sande i furios la c lme , căc i el înca­sase mai mulţ i pumni , povest i cum prea onoratul său frate, R o m e o , făcuse dragoste cu Ju l ie t t a Ce a primit R o m e o dela tatăl său, n 'o mai spun, căci vă închipui ţ i .

Pe Ju l i e t t a după lungi căutăr i dispe­rate, o aflară, abia a doua zi seara , şezând pe malul pârâului ce t recea prin sat. E r a numai în c ă m a ş e de noapte . P lângea ca o nebună . Îşi p lângea dragos-tea-i pierdută.

De a runcat în pârâu nu s 'a îndurat s ă se arunce , ca să te rmine odată cu aceas tă v ia ţă nenoroci tă . Nu s 'a a runca t : întâiu, pentru că era f rumoasă , tânără şi viaţa îşi ce rea drepturile ei, în al doilea rând pentru că apa îi a jungea abia pană la genunch i . , ,

ŞAPTE ORE DE LUCRU : d e I O N N E G R U T -

Mai sunt zece minute până la opt. Tele­fonul sună şi eu stau în faţa lui cu paltonul pe umeri şi cu pălăria pe cap. La spate am dula­pul plin cu dosare prăfuite, în faţă masa de scris, lampa cu abatjour verde, o duzină de că­limări şi registrele cu rubrici multe. Sunt frânt de oboseală. Lumea se învârteşte cu mine ca o sfârlează. La ora şase, când am ajuns acasă n'am mai îndrăznit să mă culc de groaza lui Himelstos, care şi-a făcut o specialitate din de­senarea crucilor roşii în condica de prezenţă a serviciului. Trei cruci roşu, înseamnă pier­derea unei zile din mult aşteptatul concediu de vară. Proastă treabă! şi eu am până acuma vre-o treizeci.de cruci . . . .

Telefonul sbârnăe mereu; îmi desbrac paltonul, îmi arunc pălăria înir'un cuier şi pun mâna pe receptor:

— Alio! c inei acolo? O voce de femee îmi răspunde înlr'o ro­

mânească stricată: — Domnule şef aco lo? — Domnul şef n'a sosit încă — răspund

eu şi pun receptorul la loc. îmi desbrac haina de stradă şi mi iau ha­

latul alb, din a cărui pricină sunt uneori întitulat cu ifos "Domnule Inginer". Mă aşez la masă şi . . . iar telefonul:

— Alio 1 . . . Vorbim Vă rog, daţi ne le­gătura Domnişoară.

— Alio I cine vorbeşte? Alio! . . . nu se aude! Vorbiţi mai tare vă rog.

Vocea de mai'nainte mă sâcâia din nou: — Domnule şef sosit? — Nu Doamnă, n'a sosit — răspund eu —

chemaţi-1 mai târziu. — Şi Domnul cassier? — Nici el. — Atunci vorbesc Domnule Director. — Domnul director este ocupat la secţia

technică şi numai după zece vine la adminis­traţie — răspund eu — şi vreau să pun recep torul Ia loc, dar necunoscuta nu mă slăbeşte:

— Atunci cine aranjază la mine? la mine trebu e aranjază cineva.

— Poate pot eu Doamnă, spuneţi mi ce doriţi?

— Sărit la mine un dop, trimiteţi un om

să bage pe el la loc. Cum ştiu că este vorba despre un dop de

siguranţă, nu râd, mă stăpânesc, cu toate că am o poftă nebună de râs.

— Bun Donmnă! Vă trimit omul, aştep-taţi-1 acasă. Alio! Unde locuiţi?

— Locuim la colţ. Strada lunga şi scurta. — Bine, mulţumesc! Pe sală e animaţie, colegii se înghesu sc

la registru ca la fântâna cu apă bună. Sirena noului cazan sună prelung şi răguşit. Sunt orele opt şi Himelstos se plimba pe coridor. Se uită la fiecare pe deasupra ochelarilor şi face răs­punzător pe veteranul cu proteza de lemn la un picior, pentrucă una dintre cele trei surori din Siam a mâzgălit trei nume în loc de unul

— Te dau aferă dobitocule! Te amendez pe tine dacă se mai întâmplă.

In timpul acesta soseşte şeful. Ii predau corespondenţa, câteva bilete de dispoziţii şi-i raportez reclamaţiunea Doamnei la care i-a să­rit dopul. Bun înţeles râdeam amândoi pe ches­tia asta.

O colegă, cere ne aude vorbind, face mu­tre şi iese afară. E o demonstraţiune pudică din partea ei, asta o ştim noi bine, ştim şi a-ceia că, nu e frumos din partea noastră, dar nu putem face altfel, ne-am înăcri ca murălu rile, dacă — lucrând şapte ore pe zi — n'am mai vorbi decât de lipsuri, de scumpirea tra­iului, de salarii neprimite şi de „Oasiea Domnului".

„înţeleptul" din dos 1 gratiilor sale de lemn, a şi început să zbiere, face un tărăboiu

Voind să uit V o i n d s ă u i t p e ' n t â i a m e a i u b i t ă ,

S c r i s o r i , p o r t r e t , î n f o c a m a r u n c a t

Ş i - a m z i s : s ă f i e u l t i m a i s p i t ă

A c e s t a m o r c e - a t â t m ' a t o r t u r a t .

Ş i e l e - a u a r s ş i n ' a t r e c u t o n o a p t e

S ă p o t d o r m i o c l i p ă l i n i ş t i t .

O v ă d a r z â n d , a u d o t r i s t ă ş o a p t ă ,

R e g r e t d i v i n , c e - m i z i c e : T e - a m i u b i t .

A m s t r â n s c e n u ş a s f i n t e - i m o a ş t e

Ş i m i - a m f ă c u t d i n e a u n c ă p ă t â i u .

V a i ! c â t e d e t r i s t a n u c u n o a ş t e

C e p r e ţ s ă d a i a m o r u l u i d i n t â i u .

O e a n A n t o n i u

ca la uşa cortului, îşi muştrulueşte subalternii cum îşi muşlruluia pe timpuri recrujii la „Me-zo-Hegypş". Ii înjură, îi întitulează cu cele mai semnificative epitete şi după ce le-a golit gen­tile, îi trimite afară, aruncându-le întotdeauna un cuvânt bun pentru ei.

— Mai încet înjeleptule ! — strigă şeful — ce dracu? zbieri de parcă ai fi în pădure 1

— Asta face parte din programul lui de boicot — râde colegul V., ascujinduşi creionul.

— C e boicot? — întreabă şeful răscolind un teanc de dosare.

— Păi, Dumneavoastră nici nu ştiţi? — Ce să ştiu? — Că înjeleptul nostru şi-a schimbat pă

rerile politice, a trecut Ia hittlerişli. Geni, cel mai îndrăcit sportman al nostru

clipeşte din ochi, înghite în sec şi se uită în­trebător la V.

— Ce te uiji mă ? — mă răstesc eu la el — Nu crez i? eşa este! Nu-1 pot suferi pe

Geni, pentrucă toată ziua nu vorbeşte decât de football! Dacă Tar asculta cineva, ar fi în stare să trăncănească şi noaptea.

Muju râde cu toată gura şi se bate cu palmele peste genunchi. El a fost odată !a băi cu „înjeleptul" şi s'a convins singur de faptul că, acesta a fost botezat altfel decât ortodoxii.

— Ar trebui să te duci odată şi cu Geni — spune V, — Ne-ai face uu mare serviciu. Ai spulbera* îndoiala care pluteşte asupra originei lui etnice. Genică, are un nas cât pătlăgica şi se mândreşte cu el ca şi cu o comoară. Are obrăznicia să afirme că nasul lui seamănă cu al lui Richard Wagner.

— Da da, ai dreptate Genică — spune V. — Nasul tău seamănă cu a lui Wagner, dar capul parcă Ji-a fost turnat într'un căpăstru.

Geni se burzulueşte, îşi strânge facturile şi pleacă bonbănind ceva, probabil vreo în­jurătură.

— L'ai supărat — spune Muju ştergân-du-şi nasul cu o batistă cadrilată şi mare cât un prosop: De acum r.u o să-1 mai vezi pe aci.

— Atâta supărare să avem cu toţii — răs­punde V. şi cere informajiuni asupra deschiderei creditelor suplimentare.

Pe Mufu îl trec năduşelile, munceşte ne-voe mare. Lucrează la o statistică, pe care a mai făcut o de vre-o zece ori până acum, dar totdeauna a fost modificată. Sunt sigur că şi de data asta tot aceiaşi soartă o aşteaptă. Domnii,

dela serviciul financiar, fac experienţe din aşa ceva.

înjeleptul s'a mai potolit pujin, numai când vorbeşte, la telefon devine insuportabil, Are o voce de plutonier şi când pune mâna pe re­ceptor strigă de se zgudue lo|i pereţii Şeful e de părere că, dacă toată lumea ar telefona ca înjeleptul, n'ar mai fi nevoe de sârmă şi S. A. R. de telefoane şi-ar putea închide prăvălia.

Logofătul îşi plimbă bastonul de colo pâ­nă colo, aleargă din biurou şi spune la toată lumea că a descoperit luna în fântână. C. F. R.-ul a socotit cu cinci Iei mai mult la taxa de transportarea unui vagon de cărbuni şi el face caz din asta de par'că ar fi vorba de cinci milione.

La contabilitate e o linişte de mormânt. Toji suntem adânciji în registre când întră ci­neva şi se interesează de şeful.-îmi ridic ca­pul şi văd în mijlocul camerei o biată nenoro­cită, cu fusta îmbojilă, cu picioarele goale şi pline de noroiu.

C e doreşti? o întrebai eu. — Şi mi deie Domnu bani — spune ea. — Ce bani? o întrtb cu nedumerit. — Apăi că mi o făcut un prunc! — Cine, eu? Ba făcutu-Ji-a pruncul dracul

Cine eşti dumneata? nu te cunosc! Şeful, Muţu şi V. toţi au tres cu urechea

şi acum se pornesc pe un râs năprasnic Muju şi a scrântit falca din jos şi rămâne cu gura căscată ca un puiu de graur. Trebue să chemăm un medic s ă i pună măcinătoarea la loc dacă nu vrem să dăm de bucluc cu el şi şă pier­dem bunătatea de băiat.

— Dapu că, nu zic io mă rog că Domnu mM'o făcut — explică biata fată mototolinduşi şorjul alb cu panglici roşii şi albastre

— Asta i altă căciulă — spun eu uşurat — Aşa trebuia să vorbeşti dela început.

Şeful o pofteşte să ia loc pe un scaun şi se Interesează cum stă chestia:

— Cine a fost mizerabilul care t e a în­şelat? o întreabă el cu blândeţe.

— Dapu fecioru lu X. o fost mă rog la Domnu 1

— Cum şi unde? — Binye, am fost slujnică la îi agyecă

şi o vînyit la minye în lyindă şi o zâs că îi frig. — Si pe urmă? — Şapoi aşe. So suit în pat lângă minye. întrebările curg ca din carte iar răspun-

I şurile devin hazlii şi eu nu mă mai pot siăpâni î trebue să ies afară. Muţu mă urmează cu gura f căscată ca un crocodil şi cu mâinele ţinându-se I de fălci.

f i — Te doare m ă ? — îl întreb eu.

Îmi face semn cu mâna că I doare, dar nu poate răspunde. Ii dau un ghiont în falcă şi

; apoi totul devine ca înainte — Am văzut stele verzi — spune el. Las că i bine acum — îl asigur eu, o vei

uita tu şi pe asta când vei fi mire. Când ne ieîntoarcem la lucru, găsim şi

pe Himelstos amestecat în discuţie. EI priveşte lucrurile din punct de vedere juridic. A fost pe timpuri conţopist la un avocat dintr'un orăşel de provincie şi acum citează fragmente din ar­ticolele referitoare la căutarea paternităţii.

Bun înjeles, biata fată nu înţelege nimic din toate astea şi pleacă descurajată. A tâm-pit-o Himelstos cu paragrafele.

La ora două, tocmai când ne pregăteam să plecăm acasă, mai avem o senzajie. Cassa

Í nu corespunde cu registrele şi înţeleptul îşi smulge şi cele câteva fire de păr cari îi mai acopăr chelia:

N'am făcut nici p plată astăzi — se je lueşte el — şi totuşi îmi lipseşte o mie de lei.

Să-fi pară bine că-ţi lipseşte numai una — îl tachinează V. — ar trebui să-ţi lipsească cinci, sau zece mii, poate ai învăja minte atunci, te ai ocupa mai mult de meserie şi nu tea l amesteca în chestiuni cari nu te privesc.

— Duceţi-vă la dracu — bombăneşte el — şi cu o mutră acră c ă de oţet, îşi scoate port-möneul, O mie de lei mi-e toată averea şi tre­bue să mă lipsesc de ea, s'o bag în porcăria asta. Ce o să spună nevastă m e a ?

— Aşi, c e o să spună — îl apostrofez eu dela uşe ; ce spunea pe timpuri când — îna-fară de serviciu, mai — făceai şi afaceri cumpărai boi cu două coroane şi-i vindeai cu trei. Din două milioane făceai trei şi tot eşiai la soco­teală. Depe sală îi mai fac un semn cu mâna şi-i spun la revedere pe mâine . . . UNEIA C E ARE DANTURA FRUMOASA

Tu râzi mereu ca să-ţi araţi dantura Şi crezi că 'n lume astfel mulţi seduci Dar nuştiu 'n fond cam ce-ţi ascunde gura Căci să săruţi, pe nimeni nu a p u c i . . .

V. M. PUEŞTEANU

2 ) / n ritmul Mrdealului

Şi se plecaseră odinioară poporul de la Dunăre, Gangele Dacilor, sub falnica apuilă dela Tibru. Apoi Dacia fu împre­surată de marea cufropitoare a barbarilor şi această Dacie Felix nu puriă mult a-cesl titlu de invidiat . . filoxerele pămân­tului au năpădit devenind tot aiâtea po ticneli în evoluţia noastră.

Urmat-au când contestări, când svâr-coliri, când fapte obidite . . . sfidări de-ale oprimatorilor. Dafu-ne-a fost, să sleim pu­terile barbare în tavorul Occidentului, dar era greu de rezistat, însă în decursul vea­curilor în dumbrăvile noastre, dintr'o lege ritmică inăscută, înfiripau ciobanii noştrii cântece în care înscenau lacrimă şi ne­mulţumire, în cartierul inimii lor, licărea un vis c e !e mai astâmpăra elegia vieţii. Şi 'n visul lor căutau aciuerea de atâta amar ce-i prigoneşte. Nu ne rămânea de­cât revoluţionarea penhu a nu fi înăduşiţi complet şi sfintele noasire drepturi tre­buiau să se amestece cu pretenţiunile cri­minale ale oprimatorilor, Pumni se încle­ştau, inimi suspinau. O Ardealule, Ardea-lule I Iar copilaşii se trezeu la plânsul ta­ţilor şi se porneau la întrecere pentru ţin­tuirea telului. Prometeu nu era pironit în Caucaz, ci mulţi alţii erau afundaţi în Panteonul Ardealului.

Triada martiră cercară să urnească din mutism pe oprimaţi. Ian cu declară: „eu plec în munţi şi fac revoluţie . . . şi toi el rătăcea, mai apoi c a un rege Lear nebun, zdrenţos. Dar, fluierul lui Iancu cântă şi după moartea lui prin glasul epi­gonilor, resfrângând atmosfera încărcată, chiote răguşite, vâjâit de vifor, vifor de patimi. Accentele de patimă aprinsă, aprin­deau flacăra sacrosanctă a naţionalismului şi începeau prin lucru năprasnic să rupă zăgazurile cu cari vijelia vremurilor vitre­ge voiau să ne încătuşe . . .

Din Blaj plecau sp'e Roma, de unde porni Traian şi frânse pe Daci urmând formaţiunea socială a poporului român . .

De acum de Ia Roma porni zborul unei culturi, care frânse contestaţiile urmând ticluirea validitării poporului român. Şi corifeii ei, au săvârşit o spiritualizare la­tinistă intemeiind şcoala ardeleană „te­roarea" contestatorilor noştri, fiind toţi alâţia Robespierre întru eşafodarea tăgă­duitorilor dreptului nostru imanent prin scris. Nu trebuiau să recruteze trăznetul ca Andreiu Mueşanu, căci ghiloiinau min­ciuni prin adevărul istoric, iar Cipariu complecta: „Amin Ie zicem, că mai cu­rând va trece cerul şi pământul, decât să se prefacă românul în cutare naţiune" Şi idealul veslit de acei „preoţi cu cruce în frunte" stropii de sânge, udat de lacri­mi, alimentat cu atâta prisosinţă, ar fi un păcat strigător la ceriuri de n'ar fi ven t momentul realizării. Dar, urmează strigă­tul de dreptüta al unui popor ferecat de o mie de ani, prin glasul boierului de la Olpret în Budapesta apoi cu tot „terem-tete"-ul lor, Gh. Pop de Băseşti putu să declare: „Sloboreşte Doamne pe robul tău, că văzură ochii mei mântuirea fa" Şi ne bucurăm, deoarece cu o năvalnică stri­gare aveam să salutam unirea Ia Alba lulia.

Sângele nostru trebue să gireze ca să nu se sfideze graniţele . . . căci nu prea se astâmpără . . . vrea să scormonească Ardealul, până ce vor da de oasele pri­mului, care întră triumfător în Alba-Iulia, de oasele risipite pe câmpia Turzii . . .

GHEŢ1E CORIOLAN

Cântec din popor (Unui bou când i s'a făcut autopsia)

Aolîcă, vai de noi; Dar'ar naiba'n ei de boi; Mi-au pus capul la nevoi . . . Să mănânce, sau să bea, Sau să umble pe şosea, Un bou blând nu mai pu'ea. S'a 'ntâmplet ce n'am ştiut : Cuie 'n apă a băut, Fânu 'n cuie s'a iăcut Că 'ntr'o zi s'a 'mbdlnăvit Nu ştiu cum, aşa subit, , . . Şi pe loc a şi murit.

culegere de STEL1CA

Coltul distractiv j

Deoarece oamenii nu prea au bani să-şi plătească impozitele, agenjii percepţiei se pre­zintă la domiciliu, sechestrând ceia ce mai găsesc.

La unul, între altele, îi sechestrează cea­sornicul. In dimineaja următoare, omul ia tele­fonul şi întreabă la Percepţie :

— „Alio î Cât e ceasul, vă r o g ? — „Si dece întrebi tocmai la noi? — „Deoarece mi aţi luat eri ceasornicul

şi nu mă pot obişnui fără el. Qi9

Un ţigan se angajase la lucru. A c l i t i săpa în grădină, şi după cum este obiceiul ţigănesc, cam şedea la umbră. Deodată îl vede stăpânul:

—„Măi ţigane 1 nu eşti vrednic nici la lu­mina soarelui.

— „Hapoi, că ştiu eu, — zise ţiganul — că doar pentru ahaia m'am aşezat la umbră.

0® , - . Profesorul de desemn intrând în clasa zi­

ce elevilor: — „Fiecare să desemneze un zid cu di-

i ferite afişe. Apoi eşi afară lăsând pe băeţi să j lucreze singuri. După câtva timp, întrând în

clasă, văzu un elev cu mâinile încrucişate pe ' piept, dovadă eă el a terminat lucrarea. Merge I să vadă ce desenase elevul. — Pe hârtie era ; desenat un zid şi pe el era scris: Afişajul interzis.

Si© I Gheorghe şi Dinu eşiseră la câmp ca sa

admire frumuseţile naturei. I Lui Gheorghe i se păru că aude un mur­

mur de isvor Dinu, după c e ascultă şi el îi zise: „Nu, dragul meu, ai avut numai o iluzie

i optică. Intru mai târziu Dinu exclamă : —„Uite, colo, un călăreţ vine înspre noi. După ce se mai apropiară, văzuiă că era

un ţăran care cosea iarba. Atunci Gheorghe îi răspunse :

— „Vezi dragul meu, că şi tu greşişi. De data aceasta ai avut tu o iluzie auditivă.

FLORIAN ŢENŢ

Din raportul unui j a n d a r m , Noi . . . jandarm sergent major, şef 1 pos­

tului din . . . ofiţer de poli ţie şi auxiliar al par­chetului de prima stanţie, constatăm prin pre­zentul proces-verbal, că la reclamaţia scrisă fă­cută verbal, de locuitorul Ster Lotcoy, cum cA vecinul său Gh. Urpas, i-a sinucis vaca fără nici un motiv.

M'am transportat de indată la faţa locului şi am constatat că sinucisa vacă, purta mai multe iluziuni pe corp.

Drept care am dresat etc. Culese de St. St. Bz.

Oameni, idei şi fapte Maestrul Sabin Dră goi

Incontestabil că azi. muzica noastră cla­sică a luat un avânt îmbucurător. Cu atât mai mult ne bucură acest progres, cu cât până azi, nu s'a dat acestui gen cuvenita atenţie. Cele scrise până în prezent, nu au fost decât modeste încercări, cari nu au reuşit să treacă dincolo de graniţele /arii româneşti. Primul om, care a îndrăsnit să se avânte pe anevoioasele culmi ale clasicismului, este Sa­bin Drăgoi. El este compozitorul, care a ştiut să adapteze, în mod genial, graiul şi muzica noastră poporană, la sublimul compoziţiei genului clasic. Nimeni nu mai contestă azi, că Sabin Drăgoi este cel mai mare compozi­tor, atât poporan cât şi clasic, al lari noastre.

Născut la 6 Iunie 1894 în comuna Sălişte jud. Arad, a urmat studiile generale şi înce­putul celor muzicale tot în Arad. S'a speciali­zat în teorie şi compoziţie între anii 1906—12. In 1918, conservatorul din Iaşi la avut elev. Apoi în 1919-20 a urmat cursurile conserva­torului din Cluj. Eminentul elev a profesorilor români a încununat însă talentul său urmând cursurile cunoscutului profesor dela Academia din Praga, Aitezslav Novak. In 1922 fu numit profesor de muzică la şcoala normală Deva, iar în 1924 director al conservatorului din Timişoara.

In privinţa operelor publicate, cari se găsesc la toate depozitele muzicale din {ară şi cari, atât din punct de vedere calitativ cât şi ca număr, sunt de o valoare imensă, trebue să descopăr marelui public, că marele maestru are în manuscris incă cel puţin de zece ori atâtea compoziţii.

„Năpasta" după Caragiale, este prima sa operă mare, jucată pentru prima oară la 30 Mai 1928 la Opera din Bucureşti, iar azi este încadrată tn repertoriul permanent al ambelor opere (Bucureşti şi Cluj).

Laudă se cuvine acestui geniu muzical, mai ales că „Năpasta„ a pătruns peste fron­tiere şi asidue repetiţii se fa a astăzi la Opera din Poznar (Polonia).

Din acesta operă, autorul a voit să demonstreze tn mod lapidar „putinţa de a exprima şi ilustra orice acţiune şi stare sufle­tească, cu limbagiul propriu poporului nostru".

A voit să demonstreze, că şi muzica românească poate exprima orice fel de senti­

mente, nu cum se credea până acuma că nu­mai muzica Italiană, Germană, etc, se poate adapta perfect la armonia muzicei clasice.

In 1928, a scris opera elogioasă „Con­stantin Brâncojeanu", care se studiază actuali-mente Ia opera din Bucureşti şi va vedea lu­mina rampei în stagiunea viitoare. „In această operă — spune autorul — am realizat alterna­tiv muzica sacră transmisă nouă prin tradiţia graiului viu, dela cele mai vechi popoare (Caldeeni. Asirieni. Babilonieni, Egipteni, Evrei şi Greci), cu contribuţii poporane reli­gioase, în geniul colinderilor".

Actualmente lucrează la opera comică „Kir Ianulea" după nuvela lui Caragiale. Intre timp mai dă la iveală coruri şi cântece de proporţii mai mici. Are gata pentru tipar două qvartete pentru coarde, trei lucrări simfonice; în plus a mai adunat un folclor de trei mii melodii pe cari le va publica, dând şi expli caţiile necesare, aşa cum a făcut şi analiza celor trei sute colinde.

In viitorul apropiat se va dedica mai multor lucrări, şi anume : Opera, „Chantecler" după Ed. Rostaand; „Păcatul" şi .Făclia de paşti" după Caragiale; „Doamna Chiajna" după Odobescu şi o apoteoză a lui Avram Iancu sau Horia, în care va glorifica mişcările românilor ardeleni, pentru libertate,

Subiectul operei „Chantecler" este nou în compoziţia muzicală, cu atât mai mult, cu cât în acest gen, nu s'a scris nimic până acum, în literatura muzicală universală. Per-sonagiile umane sunt înlocuite cu diferite feluri de animale, cari vorbesc, sint ură, bucu­rie, gelozie etc, şi cari satirizează defectele omeneşti. Este o poveste orientală, care va produce vâlvă în muzica universală, râstur-nând anumite teoni şi dând o mai vastă interpelare expresiunei sentimentelor în tonuri.

In străinătate s'a executat: „Divertisment rustic" pentru orhestră, „Suita" penlru pian şi cântecele pentru voce şi pian.

Acest maestru tânăr, genial inspirat a reuşit să se afirme pe terenul muzical, în toate fările, şi în ciuda acelora cari au cura­jul să i conteste geniul, constatăm că lumea muzicală, atât română cât şi străină, la apre­ciat indea/'uns şi aşteaptă cu nerăbdare noile sale creafiuni cari sunt menite să ducă gloria acestui neam, în cele mai îndepărtate colturi ale lumii. " e. c.

Domnul Profesor Uni­versitar George Sofronie, a dai la iveală o f o a i e interesantă lucrare Intitulată . T r a t a t u l d e le T r i a ­n o n şi A c ţ u n e a R e v i z i o n i s t ă " .

Această lucrare unică în felul el tre-bue citită de or ice român, căc i în ce le 29 pagini, c e conţine, iace un docu menlat istoric asupra tratatului dela Trianon, servindu-se de o foarte bogată bibliografie. După c e arată importanţa acestui tralat pentru menţinerea păcii , susţine c ă : Statele ca i i ar ignora ade-văru-i, ducând campanie contra ulii melor tratate de pace , prin însuşi acest fapt, se pun î n situaţia de a fi considerate ca inamici, nu numai ai Sta­telor interesate la respectarea acestor tratate, ci ai întregei comunităţi interna­ţionale, ale cărei supreme interese şi aspiraţii le dispreţuesc, sau nu le înţeleg. Iar mai departe, asupra acţiunei revi­zioniste, după c e analizează pretenţiile ştiinţifice invocate de către acţioniştii revizion şti, constală nelemeinic'a lor, condamnafe de însuşi doctrina drep­tului internaţional, cilând că revizionis­mul, departe de a servi scopurile păcii internaţionale, — pe c a r e de formă le invocă, — este un instrument de pro­vocare războinică „căreia însă Europa, conştientă de interesele sale, dominată de nevoia păcii, nu- i va cădea în cursă. Gugliemo F e r r e r o . La fin des aven-tures ( G u e r r e et pa ix).

Dl G e o r g « Sofronie, a dat luminii o lucrare pe cât de interesantă pe atât de binevenită şi de o covârşi toare ac ­tualitate.

•

In ciclului âe comferinfe or­ganizat de comitetul P. P. C. al judefului Bihor pentru corn-plectarea cunoştinţelor popula­ţiei cioile, în ziua de 20 Mai a. c. pe tribuna sălii festive a Primăriei Oradea, a conferinfiat Dl. Căpitan P. BARUJA tratând despre: „ARMA CHIMICĂ'.

D-sa a expus mai întâi un mic istoric al intrebuinţărei armei chimice în războiu, înce pând dela popoarele cele mai vechi, după care a arătat evo­luţia ei până în timpurile noa­stre, cauzele ce au determinat

întrebuinţarea lor şi în treacăt despre eiecful distrugător ce au asupra corpului omenesc.

Această interesantă şi docu mentală comferinfă, expusă cu tot calmul unui priceput con-ferinfiar şi în mod cât se poate de curgător, a încheiat o cu următoarele cuvinte:

„Am realizat idialul nostru national de veacuri, cu atâtea sacrificii, şi subliniez, să nu fiu interpelat în alt sens, noi voim numai să ne apărăm drep­turile câştigate, pentru cari au suferit moşii şi strămoşii no­ştri jertfind cei 800 000 de eroi. Voim dcară să ne apărăm idialul nostru realizat, aoând în vedere istoria poporului ro­mânesc, în baza principiilor şi concep/iilor moderne de auto determinare a naţiunilor şi cari au fost prevăzute prin trata tele de pace recunoscute în mod universal. De aceia zic : nu ne vom putea menjine aici decât printro pregătire solidă

de apărare a intregei naţiuni"etc. Publicul asistent, număr des­

tul de apreciat, a răsplătit pe conferenţiar prin neîntrerupte aplauze. Am remarcat însă, cu tot regretul, că la o asemenea comferinfă ce priveşte în deo­sebi pregătirea populaţiei civile pentru apărarea contra armei chimice, populaţia nu a asistat aşa după cum era de dorit. S'a remarcat lipsa autorităţi­lor şi a funcţionarilor publici. Sperăm însă ca la următoarele comferinfe din zilele de 27 Mai şi 3 Iunie a. c, popula fia civilă luând cunoştinfă de im­portanţa acestor comferinfe, precum şi de dezastrul acestei arme, să asiste, dacă nu în întregime, în număr cât mai mare.

Felicităm din suflet pe Dom­nul Căpitan Băruţa Petre pentru documentata sa comfe­rinfă, urându i ca la viitoarea din 3 Iulie a. c. să fie la aceiaşi înălţime. g. v. g.

M

Mviz important ln curând, instituim un „con­

curs literar" pentru poezie, schiţă şi nuvelă.

Cele mai bune, calificate de opinie prin voturi consultative, vor fi premiate.

Detalii în Nr. viitor al revistei.