1/8

Fenomenul satanist: evoluţie şi situaţie actuală

Satanismul reprezintă o mişcare mistico-religioasă anticreştină al cărei scop declarat este negarea

religiei creştine şi a valorilor promovate de aceasta, alegând în schimb cultul răului şi, în speţă, închinarea la Diavol.

Această alegere reprezintă o formă de soluţionare a paradoxului teleologic existent între esenţa

benefică a divinităţii creatoare creştine şi suferinţa cotidiană ce se manifestă în universul creat de aceasta.

Închinarea la Diavol este practicată din timpuri imemoriale, însă nu întotdeauna Satana este asociat cu ideea de rău absolut; de multe ori, acesta personifică forţele regeneratoare şi aparent haotice ale lumii materiale, aflate în antiteză cu simetria şi desăvârşirea planului celest, reprezentat de Dumnezeu. În această abordare, cultul satanic se circumscrie venerării unor divinităţi arhaice, dionisiace – demoni şi spirite ale naturii – şi constituie forma în care manifestări religioase precreştine au supravieţuit şi s-au perpetuat după extinderea şi impunerea creştinismului în spaţiul european. Manifestările sale specifice aparţin aşa-numitului „ocultism popular”, fiind asociate cu magia şi animismul şi supravieţuind până în prezent în colectivităţi restrânse sau chiar ca tradiţii de clan, pe tot cuprinsul Europei. Începând cu secolele XV-XVI, practicarea acestui „satanism transfigurat folcloric” a fost puternic condamnată de către Biserica Catolică, aceasta declanşând una dintre cele mai susţinute prigoane religioase din istorie, cunoscută ca „vânătoarea de vrăjitoare” şi în cursul căreia aceste manifestări cultice păgâne au fost definitiv asociate cu ideea de venerare a Satanei, ca întruchipare în creştinism a forţelor malefice opuse Sfintei Treimi.

Aceste practici satanice folclorice se întâlnesc pe teritoriul României sub forma invocării spiritelor

apelor şi ploii, a farmecelor, descântecelor şi ghicitului; entităţile supraumane precreştine sunt personalizate, de exemplu, de „cucii răi” ce apar în cadrul festivalului de la Brăneşti (judeţul Ilfov). Manifestările de acest gen nu trebuie confundate cu satanismul, aşa cum este înţeles în sens modern.

În secolele XVIII-XIX concepţiile şi practicile „sataniste” cunosc un reviriment important, pe fondul

reformelor socio-culturale ce marchează începutul epocii moderne şi al libertăţii de conştiinţă şi de expresie promovate prin aceste reforme. Ideile şi practicile păgâne sunt reînviate sub diverse forme – spiritismul modern, ocultismul, cultul druidic, luciferismul – fiind în continuare blamate de credinţa creştină şi subsumate venerării Diavolului.

Dintre aceste practici magico-religioase, luciferismul – întemeiat la sfârşitul secolului al XIX-lea de către ocultistul american Albert Pike – este uneori considerat ca fiind nucleul generator al satanismului modern. Această perspectivă explicativă este discutabilă, întrucât Pike s-a limitat la a sistematiza, din punct de vedere dogmatic, elemente cultice şi credinţe luciferice multimilenare; rezultatul este reprezentat de un set de „Instrucţiuni” publicat în anul 1889, ce conţine aşa-numita (ulterior) „dogmă a lui Pike” ce proclamă divinitatea lui Lucifer: „Lucifer, zeul luminii, luptă împotriva lui Adonai, zeul Bibliei; Lucifer este adevăratul dumnezeu” şi creatorul lumii, a cărei imperfecţiune se datorează incapacităţii divinităţii biblice uzurpatoare.

Ca o consecinţă logică a teogoniei inversate propuse, Pike a formulat noi norme de conduită diametral opuse decalogului biblic, în acord cu natura „adevăratului creator” al lumii. Însă aceste prescripţii – interpretate radical de adepţii săi drept obligativitate a actelor de ucidere, a promiscuităţii sexuale, minciunii şi furtului – conţin în sine elemente de antistructură, care se opun unei construcţii viabile ori unui sistem stabil. Ca urmare, ezoterismul luciferic promovat de Pike a degenerat într-o serie de grupuscule răzleţe şi cu existenţă efemeră, menţinându-se la acest nivel în următoarele opt decenii. Din acest motiv, autorul lucrării amintite este considerat mai degrabă un precursor decât întemeietor al satanismului actual.

Satanismul modern, ca mişcare extrem de radicală, a fost întemeiat în 1969 când Anton (Antal)

Szandor La Vey – fost artist de circ, devenit inapt pentru această meserie în urma consumului de stupefiante – a redactat „Biblia Satanică”, un catehism satanic ce populariza într-o variantă mult simplificată „Instrucţiunile” lui Pike.

2/8

Această lucrare nu are pretenţia de a constitui un text original sau „revelat”, limitându-se la a parafraza Biblia creştină şi de a adapta formulele rituale caracteristice acesteia la sistemul satanist propriu (unele fragmente constituind chiar parodieri antitetice grosolane ale textelor creştine, cum este cazul „rugăciunii” fundamentale: „Tatăl nostru care eşti în infern, mărească-se numele tău, precum în infern, aşa şi pe pământ. Păcatul cel de toate zilele dă-ni-l nouă azi şi du-ne pe noi în ispită şi învaţă-ne de rău. Ave Satan!”).

În ceea ce priveşte conţinutul doctrinar, „Biblia satanică” realizează o compilaţie a concepţiilor anterioare despre forţele haotice şi incomprehensibile ale naturii, răul fiind considerat axiomatic drept principiu director al lumii. Concluzia autorului este necesitatea şi justeţea venerării lui Satan, ca exponent şi chintesenţă a principiului malefic universal.

Modalităţile practice propuse de La Vey pentru aducerea la îndeplinire a doctrinei sataniste sunt sintetizate într-un set de „porunci” diametral opuse celor biblice (după modelul elaborat anterior de Albert Pike), de genul „Nu ai voie să crezi în Dumnezeu, pentru că lumea este a mea şi voi considera credinţa ta ca un păcat” sau „Fă-ţi un idol şi închină-te lui în fiecare duminică”. Toate regulile de conduită promovate sunt justificate de premisa individualismului, egoismului şi răutăţii inerente fiinţei umane, trăsături ce legitimează conflictele şi concurenţa interumane ca şi componente ale luptei pentru supravieţuire. Modificând radical „legea talionului” (în sensul răzbunării înzecite pentru orice daună suferită din partea unui alt individ) şi preluând principiile selecţiei naturale, codul comportamental impus de La Vey se limitează, în fond, la negarea tuturor valorilor sociale acceptate de religia creştină (şi de majoritatea religiilor, de altfel), de la credinţa într-un Dumnezeu al luminii până la o morală minimală care să permită o convieţuire relativ armonioasă în societate.

Un atare set de reguli, ce tind spre acelaşi nihilism handicapant ce a afectat major iniţiativa anterioară a lui Albert Pike, ar fi trebuit să producă aceleaşi efecte ca în cazul ezoterismului luciferic, fiind de aşteptat ca acest catehism satanic să rămână (după o scurtă perioadă de glorie şi de suscitare a interesului publicului) la nivelul unei curiozităţi, al unei excentricităţi. Cu toate acestea, „Biblia Satanică” a văzut lumina tiparului în mai multe ediţii succesive, permiţându-i autorului atât acumularea unei averi substanţiale, cât şi constituirea în jurul său a unui cerc de „entuziaşti” ce aprobau „catehismul infernal”. În fapt, textul compilat de La Vey a fost suficient de răsunător pentru a-i permite acestuia ca, în 1970, să înfiinţeze în California prima „Biserică a lui Satan” – „Cultus Satanas” – înregistrată oficial şi protejată de legislaţia americană referitoare la culte (a cărei permisivitate i-a oferit respectivului posibilitatea de a-şi feri acumulările financiare de intervenţiile Fiscului).

Deşi demersurile lui La Vey au fost încununate de succes şi stau la baza satanismului modern,

iniţiativa sa, în absenţa unui conţinut teologic coerent şi a unei dogmatici corespunzătoare, nu poate fi asimilată unui „cult” sau definită drept „sectă”, constituind mai degrabă un curent spiritualist (în sens larg), ce abundă în elemente mistice precreştine şi dezvoltă o orientare generală de factură anomică şi nihilistă.

Din această perspectivă, „priza la public” de care s-a bucurat „Biblia satanică” pare ilogică, neputând fi

explicată decât în conexiune cu o serie de factori aparent externi ce ţin îndeosebi de situaţia socială generală a anilor ’70 şi de mutaţiile înregistrate în plan politico-economic în perioada respectivă.

Încă de la debut, secolul XX a fost marcat de conflicte armate şi ideologice fără precedent în istoria

umanităţii, care s-au repercutat asupra trăirii mistice printr-o supraabundenţă de doctrine milenariste şi disidenţe cultice, concomitent cu manifestări de tip subcultural cu audienţă îndeosebi în mediile tineretului din Statele Unite, sub forma mişcării „hippie”, înţeleasă ca refuz al unei societăţi orientate spre consum şi dominată de adulţii consideraţi răspunzători pentru declanşarea şi întreţinerea războaielor. Prin situarea lor într-o zonă de marginalitate socială şi având ca trăsături comune „loisirul, hedonismul şi nonconformismul” (cf. S. Rădulescu), tinerii „hippie” au conturat şi experimentat noi modele sociale, inclusiv prin apelarea la practici şi substanţe capabile să producă stări modificate de conştiinţă. În acest context, în deceniul al şaptelea al secolului trecut, în cele mai prospere state ale lumii consumul de droguri a proliferat rapid.

În dorinţa de extindere, reţelele implicate în narcotrafic (pendinte de criminalitatea organizată

transfrontalieră) au descoperit în teoriile nihiliste şi imorale ale lui La Vey o justificare pseudo-cultică de natură să faciliteze racolarea unor noi consumatori de droguri. „Biserica satanică” a început, în consecinţă, să promoveze cu ardoare utilizarea stupefiantelor, pe motiv că ar reprezenta un element indispensabil „pentru comuniunea cu duhurile întunericului”. Numărul mare de membri ai acestui pseudo-cult controversat care au

3/8

fost cercetaţi (şi condamnaţi) de instituţiile de aplicare a legii pentru deţinere, consum şi comercializare de droguri constituie o dovadă indirectă a faptului că, dincolo de ideologie, extinderea fenomenului s-a realizat şi pe fondul implicării reţelelor internaţionale de narcotraficanţi. Un alt argument indirect asemănător îl reprezintă tirajele semnificative succesive înregistrate în anii ’70 ale „Bibliei satanice”, a cărei traducere, tipărire şi difuzare în milioane de exemplare s-a realizat cu sprijinul unor masive subvenţii a căror sursă nu puteau fi mediile-ţintă ale lucrării, constituite îndeosebi din persoane aflate la periferia societăţii.

Coerenţa limitată a doctrinei sataniste s-a dovedit incapabilă de a impune o linie clară de conduită

adepţilor, generând prin însuşi caracterul său amalgamat o întreagă serie de „disidenţe” rivale. În acest sens, în anii de glorie ai mişcării „hippie” acţionau simultan „Biserica Frăţiei Satanice”, „Cultus Satanas”, „Biserica Ortodoxă Satanistă de rit Nethilun”, „Ordi Templi Satanas”, „Frăţia Berbecului”, „Ordinul Berbecului Negru” etc., grupări având ca numitor comun doar utilizarea „Bibliei satanice” ca text primordial.

Pe de altă parte, în încercarea de alcătuire a unui profil psihologic al aderenţilor la astfel de grupări, au fost întreprinse studii psiho-sociologice care au stabilit existenţa labilităţii psihice ca trăsătură dominantă de personalitate. Prezenţa acestei caracteristici constituia un impediment major pentru o eventuală evoluţie convergentă a acestor facţiuni spre o structură puternică şi închegată, centrată pe o activitate ilegală. Ca urmare, practicanţii satanismului implicaţi în activităţi ilicite circumscrise criminalităţii organizate au fost fie utilizaţi ca „personal de sacrificiu” de reţele de trafic preexistente, fie au ajuns cel mult la stadiul coordonării unor grupuscule criminale cu influenţă limitată.

În anii ’80 , după modelul „Bisericii lui Satan” din Statele Unite (cunoscută şi sub denumirea de „Lucifer-

U.S.”), au proliferat federaţii naţionale sataniste, aflate în strânse relaţii de conlucrare. Instituţiile de aplicare a legii din ţările gazdă au avut în atenţie proliferarea acestor grupări, exercitând

îndeosebi activităţi de prevenţie şi limitare a fenomenului. Satanismul a fost asociat cu următorii factori de risc la nivel statal: devianţa tineretului de la normele de convieţuire socială acceptate de majoritate către un fenomen nihilist atipic şi antisocial, extinderea consumului de droguri şi consecinţele sale nocive (atât în plan individual, cât şi în planul interuman şi social), posibilitatea comiterii unor acte agresive şi / sau criminale sub influenţa ideologiei promovate. Totodată, la nivelul cooperării internaţionale, au fost luate măsuri de combatere şi dizolvare a reţelelor transfrontaliere de narcotrafic (ce aprovizionau cu stupefiante practicanţii satanismului), rezultatele înregistrate ducând la o involuţie generală a fenomenului satanist în Occident în anii ’90.

Un exemplu în acest sens este dispariţia comunităţii sataniste întemeiate de La Vey, după moartea

acestuia, pe fondul disputelor dintre succesorii săi.

În faţa reacţiei autorităţilor, rolul jucat de consumul de droguri în promovarea satanismului a suferit o diminuare sensibilă, principala modalitate propagandistică în diseminarea acestei ideologii pseudo-religioase fiind în continuare muzica rock.

Prima formaţie muzicală direct implicată în susţinerea deschisă a satanismului a fost grupul „Black

Sabbath”, ale cărui melodii au avut un ecou atât de extins în rândul tineretului, încât curând zeci de formaţii „Heavy Metal” au început realizarea unei apologii a cultului Satanei şi a uzului de droguri, inclusiv în ţări din fostul „bloc socialist”.

* * *

Marile transformări geopolitice de la începutul anilor ’90 au deschis noi pieţe consumului şi traficului de

droguri, a cărui expansiune – însoţită de extinderea fenomenului satanist şi a subculturii Heavy Metal – a început mai întâi în cele mai dezvoltate ţări ale fostului Tratat de la Varşovia, unde segmentul-ţintă (tineretul) dispunea de anumite resurse financiare pentru astfel de activităţi.

Primele tatonări privind posibilitatea extinderii satanismului în România s-au semnalat în anul 1992 şi au

condus la apariţia, în Galaţi, a unei asociaţii ai cărei membri se închinau “celor 33 de spirite astrale”.

4/8

Concomitent cu tentativele unor curente sataniste externe de a constitui filiale în România, au existat şi iniţiative autohtone de coagulare a unor grupări de acest tip – spre exemplu, la începutul anului 1993, grupul intitulat “Îngerii morţii” din Brăneşti, în cadrul căruia a fost înregistrat primul suicid ritual.

Procesul extinderii fenomenului satanist în România a urmat acelaşi tip de evoluţie înregistrată în Statele

Unite şi Europa de Vest şi, ulterior, de curentele est-europene din perioada 1990-1992. Membri ai criminalităţii organizate transfrontaliere căutau noi pieţe de desfacere pentru stupefiante toxice şi / sau nevandabile în alte state, în demersurile lor încurajând şi promovând amalgamul satanism-consum de droguri. Iniţial, zonele sociale afectate au fost vagabonzii şi alte categorii de persoane declasate social, seduse de melanjul ideologic ce propovăduia ingestia stupefiantelor, fenomenul extinzându-se apoi în rândul tinerilor nonconformişti sau cu dificultăţi de integrare socială. Pe fondul intervenţiei şi măsurilor de contracarare ale autorităţilor, satanismul a început să fie promovat de subcultura “Heavy Metal” şi să afecteze admiratorii acestui stil muzical-cultural.

Fenomenul a cunoscut mai multe etape, delimitate în raport cu două criterii: a) mediul social în care s-a manifestat cu precădere pseudo-cultul şi b) substanţele psihotrope utilizate de practicanţi pentru “contactarea” entităţilor malefice venerate.

Prima etapă este cunoscută sub titulatura de “Epoca Romparkin” (după principalul stupefiant utilizat ca

“adjuvant” ritualic), efectele psiholeptice ale medicamentului respectiv fiind potenţate periculos de ingestia simultană de alcool medicinal aditivat cu monoetilen-glicol (antigel, produs cancerigen).

Dată fiind relativa uşurinţă de procurare (cu excepţia Romparkin-ului, nu erau şi nu sunt incluse printre substanţele cu comercializare controlată) şi preţul redus, utilizarea substanţelor respective s-a extins îndeosebi în mediile sociale marginale – vagabonzi, cerşetori etc. Pentru aceştia, practicile pretins sataniste constituiau o pseudo-religie facilă, care producea impresia spiritualizării unei existenţe sordide şi legitima un consum preexistent de droguri şi substanţe cu potenţial de risc. Totuşi, modalităţile propriu-zise de venerare au rămas în zona unor acte sadice şi / sau autoagresive, gravitând la periferia ideologiei sataniste propriu-zise. “Ritualurile” şi celelalte manifestări cultice erau reprezentate de orgii hetero- sau homosexuale, însoţite de manifestări de cruzime faţă de animale (sacrificarea de pisici, găini) şi consumarea rituală a unor părţi ale corpurilor acestora (intestine, sânge), ca şi de profanarea unor morminte şi confecţionarea unor “amulete” din resturi de cadavre.

Aceste însemne macabre erau folosite atât ca mijloc de divinaţie, cât şi ca semn de recunoaştere între practicanţi (bijuterii reprezentând “cruci ale lui Nero”, tatuaje / arsuri în formă de cruce creştină răsturnată, “cruci ale vieţii” – cu ansă, pentagrame şi inscripţii codificate, pretinse a avea proprietăţi magice).

Deşi în prima perioadă aceste practici s-au cantonat în mediile sociale periferice, începând cu anul 1994

au fost semnalate primele cazuri de prozelitism al pseudo-doctrinei sataniste în rândul unor elevi de liceu (în majoritate marcaţi de eşec şcolar şi de diverse tare educaţionale, uneori însoţite de un profil de personalitate sociopat sau predispus la un debut psihotic). Tinerii – în general semnalaţi şi cu alte probleme de conduită şi integrare socială, de genul prostituţiei sau furturilor mărunte – s-au lăsat atraşi de caracterul exotic al practicilor din mediile marginale, efectele fiind, în general, deosebit de grave.

Astfel, în anul 1994, nucleul de vagabonzi “adoratori ai diavolului” constituit la Dorohoi (jud. Botoşani) a reuşit să racoleze trei eleve de liceu care, pentru a fi determinate să participe la practicile orgiastice ale grupării, au fost drogate cu un amestec de “Carmol” (amestec galenic cu conţinut de eter etilic) şi excremente de câine. Ca urmare a ingestiei substanţelor amintite, două dintre ele au intrat în comă alcoolică, fiind necesară spitalizarea lor de urgenţă pentru stabilizarea leziunilor hepatice şi cerebrale suferite. A treia minoră, elevă la liceul “Grigore Ghica” din localitate, a suferit traume psihice deosebit de grave, a căror recuperare psiho-terapeutică nu a dat rezultat, respectiva comiţând actul suicidar la puţin timp după începerea tratamentului.

Acest caz nu este singular, însă reprezintă unul dintre cele mai dramatice exemple ale consecinţelor grave determinate de pătrunderea pseudo-ideologiei sataniste în rândul tinerilor; deşi evoluţia respectivă a fost relativ lentă, în anul 1995 nucleele de satanişti din majoritatea oraşelor mari din vestul ţării reuşiseră deja să se insinueze în mediile şcolare locale.

Evoluţia fenomenului satanist a intrat în atenţia mass media şi a publicului o dată cu “incidentul de la

Constanţa” – astăzi considerat momentul iniţial al “Epocii Anioşa”.

5/8

„Anioşa” este denumirea argotică a unei subspecii de canabis cultivată – pe fondul unui control

redus exercitat de autorităţi – în spaţii afectate de catastrofa nucleară de la Cernobâ; ca urmare, persistă infestarea cu cesiu şi stronţiu a solului şi implicit a plantelor, produsul finit posedând un nivel înalt de radioactivitate reziduală.

Printre primele grupări care au recurs la consumul acestui drog (cu potenţial cancerigen extrem de ridicat)

s-a numărat un nucleu intitulat „Fraţii Stăpânului”, alcătuit din vagabonzi şi cerşetori din zona Gării de Nord din Capitală. Aceştia investeau sumele obţinute din prostituţie (în general homosexuală şi / sau infantilă) şi din cerşit în derivate ale canabisului „Anioşa” venite pe diverse filiere nistrene, cărora principala gară bucureşteană le servea drept escală şi „placă turnantă”. Între gruparea respectivă şi o alta („Allzdam”, transcriere fonetică a expresiei „All is damned” – „Totul este damnat”) au existat conflicte generate de rivalitatea pentru controlarea „pieţelor de desfacere” a drogurilor respective, situaţie ce a determinat încercări de extindere şi trimiterea de „emisari” către alte zone ale ţării.

„Fraţii Stăpânului” a construit un „cap de pod” în Constanţa, cu sprijinul a doi satanişti locali, dintre care unul elev la liceul „Energetic” din municipiu, care au acceptat să se implice în narcotrafic, distribuind stupefiante în rândul elevilor de la liceele „Energetic”, „Traian” şi „George Călinescu” din localitate. Printre cei racolaţi, s-au semnalat şi tineri fără adăpost şi ocupaţie, iar trei dintre aceştia, sub pretextul unui ritual satanist şi în urma ingestiei de stupefiante, au săvârşit două acte criminale abominabile (3 şi 8 mai 1995).

Cazul a suscitat atenţia presei şi a adus fenomenul satanist în prin plan, din investigaţii rezultând că respectiva combinaţie satanism-stupefiante ieftine şi radiotoxice afecta şi alte zone ale ţării. Astfel, în noaptea de 5 spre 6 iunie 1996, doi vagabonzi din Buzău, adepţi ai satanismului, au intrat prin efracţie în locuinţa unui paroh din localitate. Vizibil sub influenţa unor droguri, cei doi au solicitat ca preotul să îi spovedească întrucât au „spurcat” icoanele; la refuzul acestuia de a da curs cererii, respectivii au declarat că sunt „reprezentanţii Satanei”, ameninţând că îi vor ucide pe preot şi familia sa dacă va lua legătura cu autorităţile.

„Epoca Anioşa” a facilitat şi debutul psihotic al altor indivizi, uneori cu consecinţe deosebit de

grave asupra propriei lor persoane sau asupra unor adepţi ai aceştora. Astfel este cazul unui tânăr din Cernavodă, condamnat la închisoare cu suspendare pentru furt calificat, care, în cadrul întrunirilor rituale organizate în cimitirul ortodox din localitate, incita la acte criminale şi / sau suicidare. Două tinere aflate sub influenţa sa au pus în practică preceptele acestuia, încercând să se sinucidă; numai una dintre ele a putut fi salvată, în ultimul moment.

În intervalul 1995-1997 au apărut grupuscule sataniste în 22 de judeţe ale ţării: Argeş, Arad, Alba,

Bacău, Botoşani, Buzău, Caraş-Severin, Constanţa, Covasna, Cluj, Dâmboviţa, Gorj, Iaşi, Ilfov, Harghita, Hunedoara, Mureş, Neamţ, Prahova, Sălaj, Sibiu, Teleorman, Tulcea şi Bucureşti.

În ciuda pretenţiilor de conspirare şi a caracterului „ocult” al activităţilor desfăşurate, instabilitatea psihică a adepţilor, dorinţa lor de afirmare şi recunoaştere a meritelor (ca şi faptul că grupările interlope sunt oricum în atenţia autorităţilor) au făcut ca, într-o perioadă relativ scurtă, identitatea lor să fie cunoscută de instituţiile de aplicare a legii, iar acţiunile lor să fie monitorizate şi / sau descurajate. Totodată, rivalităţile existente între diferitele facţiuni şi curente de inspiraţie satanistă au exclus posibilitatea unei coagulări ori organizări a mişcării sataniste autohtone, deseori liderii concurenţi denunţându-se reciproc.

De exemplu, liderul satanist din Piatra Neamţ, A.I., s-a prezentat în iunie 1995 la primărie, relatând

că solistul unei formaţii rock locale, A.B., şi-a constituit un nucleu satanist de circa 100 de persoane (elevi la liceele din localitate). Pretextând că iniţiativa lui A.B. constituie o „disidenţă satanică periculoasă”, respectivul a solicitat concursul autorităţilor pentru stoparea activităţilor rivalului său şi, totodată, atribuirea Catedralei Sf. Ioan din localitate ca sediu pentru „adevăratul cult satanic”.

O situaţie similară a fost înregistrată şi în Râmnicu-Sărat, unde E.A. şi-a arogat, între 1994-1995, calitatea de „şef al sataniştilor” din localitate. Alţi „pretendenţi” la acest titlu l-au reclamat autorităţilor, la rândul său, acesta denunţând alţi lideri satanişti locali şi activităţile derulate de ei.

La fel de cooperanţi cu autorităţile s-au dovedit R.I. – „lider al sataniştilor din cartierul Micro IV din Târgovişte”, B.E. – cercetat după sinuciderea a doi adepţi satanişti din Gorj, E.G. – lider satanist din

6/8

Harghita, cercetat pentru infracţiuni la regimul armelor şi muniţiilor, N.M. – lider satanist buzoian, suspect de profanarea unor morminte etc.

În perioada 1997-1998, activismul grupărilor sataniste autohtone ajunsese la un nivel critic, reflectat

inclusiv de presă: se înmulţiseră activităţile de distrugere şi profanare a cimitirelor şi locurilor de cult din mediul urban (devastări cu un evident caracter ritualic satanist), sinuciderile şi omorurile rituale, iar unele grupări sataniste trecuseră la promovarea unor doctrine radicale cu substrat politic, caracterizate printr-o apetenţă ostentativă pentru Adolf Hitler (considerat „cel mai tare satanist”, conform declaraţiei unui membru al nucleului „Satanic Wermacht CD” din Deva) şi pentru simbolurile naziste.

Sub presiunea mass media şi a opiniei publice au fost luate măsuri adecvate de înăsprire a pedepselor privind traficul şi consumul de droguri, ceea ce condus la o temperare şi diminuare treptată a manifestărilor pseudocultului satanic.

Totodată, cea mai mare parte a tinerilor implicaţi în venerarea Satanei au renunţat la aceste practici, fie pe

fondul maturizării şi încadrării sociale, fie ca urmare a unor afecţiuni şi maladii somatice contractate în urma ritualurilor specifice (boli cu transmitere sexuală, infectări cu H.I.V., panariţii rezolvate prin amputarea unor falange – consecinţă obişnuită a contactului tactil neprotejat cu cadavre în putrefacţie, forme de cancer din consumul unor substanţe radiotoxice), ori a unor afecţiuni psihiatrice (multe nerecuperabile) ce au debutat prin practicarea acestor ritualuri.

Un exemplu în acest sens este cazul liderului satanist R.C.G. din Târgu-Ocna. Acesta a fost surprins

în 1996 în incinta cimitirului Bellu din Bucureşti, având în mâini un fragment de cadavru uman şi o lumânare aprinsă. La secţia de Poliţie, respectivul a încercat să realizeze ingerarea propriilor excremente, ceea ce a determinat internarea sa într-o unitate medicală de psihiatrie. După aproape două săptămâni de tratament farmaceutic şi terapie, R.C.G. şi-a recăpătat numai o parte din facultăţile psihice, rămânând afectat ireversibil.

La fel, membri ai „Fiilor lui Lucifer” din Cluj-Napoca şi ai „Îngerilor negri” din Ploieşti sunt în prezent internaţi în secţii de psihiatrie locale, ca urmare a sechelelor rămase în urma practicării ritualurilor specifice satanismului; alţi foşti practicanţi satanişti beneficiază de programe de consiliere şi reinserţie socială – cum sunt cei din grupările „Fraţii Stăpânului” şi „Allzdam” din Bucureşti.

Cea de a treia etapă în manifestarea satanismului autohton este cunoscută drept „Epoca Netsurf”,

denumită astfel deoarece mediul predilect de comunicare şi contact virtual al practicanţilor este Internet-ul, manifestările adepţilor satanişti limitându-se mai mult la întâlniri şi discuţii electronice în „chat-rooms” specializate.

Sub această formă, satanismul autohton continuă să se manifeste în mai puţin de 20 de judeţe din România ca nuclee disparate şi instabile. Deşi existenţa lor este susţinută de curente şi grupări sataniste externe (atât prin acordarea de fonduri, cât şi de materiale de propagandă specifice), incoerenţa doctrinară, negarea normelor de relaţionare interumană şi convieţuire socială continuă să reprezinte obstacole în calea unificării acestor nuclee şi a elaborării unei linii de conduită comune. Drept urmare, nu se poate vorbi de un „fenomen satanist” la nivel naţional, această titulatură implicând existenţa unei coeziuni şi a unei stabilităţi imposibile prin chiar particularităţile ideologiei promovate.

Cu toate acestea, potenţialul de periculozitate socială, precum şi posibilitatea unor evoluţii rapide în direcţia unor acţiuni cu caracter radical/violent, inerente pseudo-ideologiei sataniste, necesită atenţia autorităţilor statului de drept şi a instituţiilor abilitate să realizeze impunerea legii şi asigurarea respectării ei.

Conform teoriei dreptului, activitatea de impunere a legii poate lua trei forme, în funcţie de instituţiile care participă la realizarea ei: a) primară (generală), prin antrenarea tuturor instituţiilor cu rol de socializare şi control social la acţiunile de identificare şi combatere a surselor potenţiale de devianţă; b) secundară (specială), îndreptată spre combaterea şi neutralizarea delincvenţilor, diminuarea prejudiciilor sociale produse în urma delictului, restabilirea ordinii sociale, sancţionarea delincvenţilor şi c) situaţională (contextuală), prin atragerea directă a comunităţii şi a publicului în acţiunea de prevenire şi neutralizare a delictelor şi delincvenţilor, utilizându-se, în acest scop, o serie de măsuri ce vizează informarea publicului şi a indivizilor din anumite arii şi zone criminogene despre pericolele posibile ale comiterii unor delicte, existenţa unor factori de risc în anumite zone (cf. S. Rădulescu şi D. Banciu).

7/8

Pe plan mondial, satanismul este perceput ca un fenomen limitat, de tip subcultural, iar aderarea reprezintă mai degrabă o etapă în evoluţia anumitor personalităţi de tip dizarmonic care ulterior sunt recuperate sau renunţă din proprie iniţiativă.

Aderarea la norme şi valori subculturale se realizează, în general, de către persoane marginalizate

social, al căror mediu cotidian este caracterizat de o cotă ridicată de sărăcie, sănătate precară, acte suicidare şi afecţiuni psihice. Subculturile (îndeosebi cele centrate pe delincvenţă) reprezintă reacţii, răspunsuri adaptative ale unor indivizi defavorizaţi de o societate „ostilă”; ca urmare, ele reunesc acei indivizi cu alte concepţii axiologice decât cele acceptate majoritar şi care le permit şi justifică recursul la metode indezirabile / ilicite de atingere a scopurilor, devenind astfel surse potenţiale de devianţă socială.

În consecinţă, demersurile întreprinse de autorităţi în direcţia combaterii fenomenului satanist se înscriu

îndeosebi în zona prevenţiei, fiind urmărită implicarea atât a cvasitotalităţii instituţiilor, cât şi a societăţii civile în adoptarea unor măsuri înainte de producerea delictului – acestea fiind singurele capabile de a realiza o profilaxie eficientă a devianţei. Punerea în practică a unor astfel de măsuri preventive vizează instanţele sociale cu atribuţii cultural-educative şi moral-juridice – nucleul familial, instituţiile şcolare, comunitatea ca ansamblu, biserica, justiţia etc. – instanţe implicate în procesul socializării individului.

Pe de altă parte, instituţiile de aplicare a legii au în atenţie – în statele membre ale Uniunii Europene

– constituirea de baze de date în care să figureze, alături de delincvenţi / infractori, persoanele semnalate cu atitudini, manifestări specifice satanismului, cu acele caracteristici de personalitate şi semnalmente (instabilitate psihică, agresivitate exacerbată, sadism, psihopatii) care să facă posibilă identificarea, clasificarea şi prevenirea săvârşirii unor acte violente, sadice ori antisociale.

Trebuie avut în vedere faptul că etichetarea unor indivizi pe temeiul unor episoade teribiliste (îndeosebi

din perioada pubertară) poate genera efecte pe termen lung, uneori cu consecinţe definitive în planul integrării acestora în societate (obţinerea anumitor posturi, a unor facilităţi, vize, credite etc.). Totodată, este incertă limita între utilizarea unor astfel de evidenţe în scop preventiv şi folosirea lor în scop punitiv, existând riscul potenţial de a accentua devianţa tocmai prin represiune, întrucât „modalitatea cea mai sigură de a produce delincvenţă şi delincvenţi este stigmatizarea sau dramatizarea răului, prin sancţionarea şi repudierea severă a individului care se abate de la standardele sociale şi izolarea lui de ceilalţi indivizi” (cf. F. Tannenbaum).

Ca urmare, păstrarea unei linii de conduită echilibrate de către instituţii, fără a cădea în extremele ignorării sau amplificării fenomenului este cea care conduce la măsuri adecvate; din acest motiv, instituţiile de aplicare a legii din ţara noastră nu fac publice identităţile foştilor adepţi ai satanismului, cu atât mai mult cu cât majoritatea se reintegrează social sau sunt recuperaţi prin terapie, redobândindu-şi abilităţile de relaţionare socială normală.

Ca instituţie, Serviciul Român de Informaţii îşi asumă competenţa de a cunoaşte şi contura proporţiile manifestărilor sataniste autohtone, de a sesiza când acestea pot genera riscuri sau stări de pericol la adresa siguranţei naţionale (aşa cum este definită aceasta în Legea nr. 51 din 29.07.1991) şi de a informa în consecinţă factorii de decizie abilitaţi să întreprindă demersuri.

8/8

Bibliografie:

1. *** – „Investigator's Guide to Allegations of „Ritual” Child Abuse”; 2. Alexander, D. – „Giving the Devil More Than His Due”, în „The Humanist”, nr. martie-aprilie 1990; 3. Antonescu, A., Moraru, I. – „Homo agresivius”, Editura MatrixRom, Bucureşti, 2002; 4. Banciu, D., Rădulescu, S., Voicu, M. – „Introducere în sociologia devianţei”, Editura Ştiinţifică şi

Enciclopedică, Bucureşti, 1985; 5. Banciu, D., Rădulescu, S. – „Sociologia crimei şi a criminalităţii”, Editura Fundaţiei „România de mâine”,

Bucureşti, 2001; 6. Cristea, D. – „Tratat de psihologie socială”, Editura ProTransilvania, Cluj-Napoca, 2001; 7. Eliade, M., Culianu, P. – „Dicţionar al religiilor”, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993; 8. Ferguson, S.B. et al – „New Dictionary of Theology”, Editura InterVariety Press, Ilinois-S.U.A., 1988; 9. Ferreol, G., Neculau, A. – „Violenţa. Aspecte psihosociale”, Editura Polirom, Iaşi, 2003; 10. Goodrick-Clarke, N. – „Black Sun, Aryan Cults, Esoteric Nazism and the Politics of Identity”, Editura New

York University Press, 2002; 11. Louis, R. – „Dicţionar de mistere”, Editura Nemira, Bucureşti, 1999; 12. Mitrofan, N., Zdrenghea, V., Butoi, T. – „Psihologie judiciară”, Casa de editură şi presă Şansa, Bucureşti,

1992; 13. Owen, R. – „Satan gets a facelift”, în „The Australian”, 26 ianuarie 1999; 14. Păunescu, C. – „Agresivitatea şi condiţia umană”, Editura Tehnică, Bucureşti, 1994; 15. Riviere, C. – „Socio-antropologia religiilor”, Editura Polirom, Iaşi, 2000; 16. Sirota, A. – „Conduite perverse în grup”, Editura Polirom, Iaşi, 1998; 17. Stratford, L. – „Satan's Underground”, Editura Harvest House Publishers, 1988; 18. Victor, J. S. – „A Rumor-Panic About a Dangerous Satanic Cult in Western New York”, în „New York

Folklore”, nr. 1-2, 1989; 19. Wach, J. – „Sociologia religiei”, Editura Polirom, Iaşi, 1997; 20. Wilson, B. – „Religia din perspectivă sociologică”, Editura Trei, Bucureşti 2000.