Probleme psihopedagogice ale utilizării pauzei dinamice

La stabilirea obiectivelor didactice şi organizarea muncii şcolare cu elevii din clasele primare trebuie să se ţină seama, pe de o parte, de particularităţile de vârstă ale copiilor, iar pe de altă parte, de necesitatea stimulări dezvoltării lor fi zice şi psihice.

Din punct de vedere fi zic, organismul copilului în plină dezvoltare prezintă caracteristici specifi ce vârstei, de care învăţătorul trebuie să ţină seama. Slaba rezistenţă a tonusului muscular atrage după sine o permanentă nevoie de mişcare a copiilor pentru evitarea oboselii. Pedagogul C. Marinescu susţine ideea că desconsiderarea acestui fapt contribuie la instaurarea stării de agitaţie a copiilor în timpul lecţiei. Învăţătorul trebuie să caute soluţii practice pentru a preîntâmpina aceste fenomene. De aceea, este necesar să se practice în cadrul lecţiei pauze dinamice pentru relaxarea alternativă a diferiţilor muşchi şi a diferitelor componente ale sistemului nervos, antrenate într-o activitate ce solicită efort intelectual, asigurând astfel în permanenţă condiţiile necesare pentru o muncă efi cientă.

Savantul W. Okon afi rmă, pe bună dreptate, că în practica şcolară elevii deseori pierd interesul pentru munca intelectuală, în loc ca el să sporească sau să se menţină la acelaşi nivel. Acest lucru se datorează faptului că solicitările intelectuale ale copiilor sunt mari. Ei sunt mai mult antrenaţi în diverse activităţi instructive şi mai puţin în activităţi relaxante. În acest sens, pauza dinamică ar stimula dezvoltarea capacităţilor de cunoaştere ale elevilor, reflectată în grija pentru educarea tuturor proceselor şi activităţilor psihice, în cadrul fiecărei discipline şcolare, fără a-i supraobosi pe copii.Prin conţinutul acestor activităţi se poate urmări, pe de o parte, relaxareasistemului nervos al copiilor prin schimbarea activităţii, iar pe de altăparte, realizarea unor sarcini instructiv-educative sub formă de distracţie.După practicarea exerciţiilor relaxante copiii se obişnuiesc treptat să seconcentreze timp mai îndelungat asupra activităţii de învăţare, să fi e atenţi la explicaţie, să repete corect cele învăţate şi să aplice în mod conştient cunoştinţele asimilate în condiţii noi de muncă. În acest mod copiii sunt antrenaţi treptat în realizarea sarcinilor intelectuale complexe.

Îmbinarea activităţii de învăţare cu activităţile de relaxare se poate realiza în mod diferit, de la o lecţie la alta, de la o disciplină la alta, în funcţie de nivelul clasei, de gradul de oboseală a elevilor şi de obiectivele propuse. Aceste activităţi pot fi aplicate cu succes la diferite etape ale lecţiei. După o temă complicată la matematică exerciţiile de înviorare pot dura 2-3 minute, după care se poate relua activitatea de învăţare. Aplicarea unor variate exerciţii relaxante contribuie la înlăturarea şablonismului şi monotoniei muncii.

În organizarea activităţii instructiv-educative este necesar să existe un anumit raport între activităţile de învăţare şi activităţile distractive, relaxante. Acest lucru presupune, pe de o parte, stimularea spontaneităţii copilului, a spiritului său de independenţă, iar pe de altă parte, orientarea lui sistematică spre activităţi serioase, dirijarea procesului de învăţare şi a dezvoltării psihofi zice a copiilor.Experienţa practică ne-a demonstrat că într-o încăpere cu mulţi copii,mai puţin aerisită, rezistenţa la efortul intelectual scade. Elevii din clasa I dau semne de oboseală după 10-15 minute, iar elevii din clasa a II-a şi aIII-a – după 20-25 minute, chiar în cazul în care conţinutul activităţii este accesibil şi captivant. Fenomenul de oboseală se instaurează cu uşurinţă şi în cazul când nu se stabileşte un echilibru între menţinerea tonusului optim şi starea de relaxare a organismului copiilor.

Chiar şi atunci când elevii nu dau semne vădite de oboseală, este o sarcină obligatorie a învăţătorului de a practica pauza dinamică, întrucât efortul prelungit se repercutează negativ asupra muncii desfăşurate la următoarea lecţie.

Caracterul atractiv al pauzei dinamice imprimă lecţiei o coloratură nouă şi asigură efi cienţa activităţii instructiv-educative. Întrucât fenomenele de oboseală înregistrare la această vârstă şcolară pot infl uenţa dezvoltărea ulterioară a copiilor, problema dozării judicioase a efortului şi a duratei de concentrare capătă o semnifi caţie deosebită. Astfel se impune cunoaşterea în profunzime a particularităţilor fi zice şi psihice ale micului şcolar.

Particularităţile dezvoltării psihice a micului şcolar

Cercetările ce ţin de psihologia învăţării şi cele de didactică modernă atrag atenţia asupra faptului că succesul în orice activitate de învăţare este determinat de măsura în care sunt angajaţi elevii, de efortul intelectual depus de către fiecare elev in parte, precum şi de starea psihică şi fizică a clasei în ansamblu şi a fiecărui elev în particular

Dozarea efortului depus de copii în cadrul unei ore are o deosebită importanţă atât în menţinerea interesului copiilor pentru învăţătură, cât şi în dezvoltarea ritmică normală a proceselor psihice şi intelectuale.

Pentru asigurarea unei activităţi şcolare eficiente, este necesar să se aibă în vedere şi limitele care caracterizează particularităţile psihice ale micului şcolar.

Pe plan afectiv, copiii de vârstă şcolară mică se caracterizează prin trăiri emoţionale intense. Este vârsta la care dispoziţia şi îndrumarea dată de învăţător nu pot fi contestate de nimeni. De aceea, învăţătorul trebuie să acorde o deosebită atenţie modului desfăşurării activităţii de învăţare în baza cunoaşterii particularităţilor psihologice ale micului şcolar.

Atenţia este un atribut al proceselor psihice, o condiţie pentru conştientizarea activităţii. La vârsta şcolară mică sistemul nervos central este fragil şi îşi are specificul manifestării sale. Cu cât este mai mic elevul, cu atât excitabilitatea prevalează asupra proceselor inhibitorii. La începutul instruirii şcolare se mizează mai mult pe atenţia involuntară. Treptat, atenţia dobândeşte anumite însuşiri: volum, stabilitate, concentrare, distributi- vitate şi flexibilitate.

Având în vedere că menţinerea atenţiei micului şcolar se realizează cu mai multe probleme, se impune ca învăţătorul să utilizeze cu pricepere îmbinarea activităţilor intelectuale cu cele distractive. La utilizarea pauzelor dinamice mişcările corporale trebuie să fie cât mai variate; de asemenea, cât mai variate trebuie să fie succesiunea tempoului şi a nuanţelor ce însoţesc activitatea de interpretare a cântecului în colectiv.

Memoria. în perioada micii şcolarităţi rezervele memoriei cresc datorită capacităţilor mnemice involuntare. Paralel cu memoria involuntară spontană, se dezvoltă şi memoria voluntară. Cu timpul se amplifică efi cienţa fiecărei etape a memorării: fixarea, păstrarea şi actualizarea. Ea încă rămâne destul de fragmentară, fixată pe detalii, în special, pe elementele perceptive şi afective. In perioada şcolară mică memorarea se deplasează de pe condiţiile şi situaţiile concrete spre conţinuturile şi formele de învăţare, căpătând o pondere din ce în ce mai mare.

Gândirea. Pentru însuşirea şi realizarea activităţii de învăţare este important nivelul de dezvoltare a gândirii. Pauzele dinamice favorizează dezvoltarea gândirii muzicale prin audierea interioară a ritmului, a melodiei, a sunetelor, a relaţiilor dintre ele, a cântecelor cu mişcări, a jocurilor muzicale. Pentru dezvoltarea gândirii muzicale se utilizează ciocănitul, baterea din palme şi din picioare. Gândirea muzicală se bazează pe reprezen- tări şi memorie, iar reprezentarea, memoria şi gândirea au un rol hotărâtor în formarea şi dezvoltarea imaginaţiei.

Imaginaţia. Cercetările psihologice au demonstrat că micul şcolar are o imaginaţie foarte bogată. La elevii din clasa întâi şi a doua se manifestă imaginaţia de reproducere a versurilor însoţite de acţiuni, a cântecelor, a jo-curilor muzicale. Treptat, pe baza reprezentărilor muzicale însuşite, a memoriei şi a gândirii, elevii procedează la improvizaţii de formule ritmice şi melodice, care reprezintă primele indicaţii de apariţie a imaginaţiei creative.

Limbajul. Dezvoltarea aparatului fonic şi perfecţionarea laturii fonice a limbajului se realizează şi în cadrul activităţilor de relaxare. Seria sunetelor vorbite se dezvoltă concomitent cu seria sunetelor cântate. între sistemul auzului verbal şi sistemul auzului muzical există raporturi de colaborare. Aceste sisteme se dezvoltă prin aplicarea unui complex de exerciţii motrico-muzicale, care perfecţionează latura fonetică a limbajului. Astfel se aplică sistematic variate exerciţii muzicale, jocuri muzicale, ur- mărindu-se pronunţarea corectă, clară şi nefbrţată a silabelor şi cuvintelor care asigură dezvoltarea supleţei mişcărilor aparatului fonator, ca premisă primară pentru o vorbire corectă şi expresivă.

Viaţa afectivă a micului şcolar este bogată în trăiri afective, emoţii, bucurii, plăceri. Emoţia plăcerii, a bucuriei reprezintă atitudinea psihică subiectivă manifestată faţă de activităţile complementare. Mişcările ritma-, te, cântecele cu imitaţii au drept scop amplificarea şi intensificarea emoţiei. Savantul P. Delon susţine că forţa

ideilor din text, unită cu forţa emoţională a melodiei, creează o expresivitate directă şi mobilizatoare. Este necesar ca atenţia să fie canalizată asupra formei şi conţinutului emoţional al imaginilor, pentru a trezi în psihicul elevului stări şi trăiri emoţionale cât mai puternice şi cât mai plăcute.

Interesul. Datorită activităţilor practice relaxante, care corespund necesităţilor native ale copiilor de a trăi emoţii artistice, creşte interesul elevilor mici faţă de activitatea de învăţare. Exerciţiile, cântecele însoţite de mişcări în care elevul este solicitat să participe la realizare şi interpretare simt forme prin care se dezvoltă interesul faţă de lecţie şi se menţine atenţia voluntară la toate verigile lecţiei.

Voinţa. Dezvoltarea stăpânii ii de sine şi a disciplinei ca deprindere conştientă se formează şi se consolidează prin acţiuni practice colective. Acestea se realizează în cadrul activităţilor distractive, muzicale practice, în momentul când se urmăreşte sincronizarea tuturor mişcărilor colectivului de elevi.

Aptitudinile. Copiii sunt înzestraţi de la naştere cu predispoziţii pentru joc, muzică, artă, în general. Predispoziţiile se transformă in aptitudini Prin aptitudini înţelegem capacitatea de a reproduce după auz diferite formule ritmico-melodice şi o memorie muzicală după care se reproduc fidel cântecele şi jocurile muzicale învăţate.

In acest context, psihologul A. N. Leontiev susţine că jocurile de mişcare realizează o parte din sarcinile specifice educaţiei fizice şi concomitent favorizează dezvoltarea aptitudinilor inventive, a capacităţilor de creare a unor imagini generalizate despre obiecte şi fenomene.

Teoria lui E. Claparede cu privire la elementele mobile ale jocului scoate în evidenţă funcţiile motrice ale elevului în favoarea activităţii mintale.

Psihologul elveţian J. Piaget acordă un rol deosebit factorului "imitaţiei", proces prin care devine posibilă şi plăcută pătrunderea copilului într-o realitate complexă pe care o cunoaşte activ.

Particularităţile dezvoltării fizice a micului şcolar

La vârsta şcolară mică se menţine predominarea relativă a excitaţiei asupra inhibiţiei. După cum susţine pedagogul C. Marinescu, fenomenul de oboseală se instaurează cu uşurinţă, dacă nu se realizează o alternanţă a activităţilor care să asigure un echilibru între menţinerea tonusului optim şi starea de relaxare a organismului copiilor.

Pentru asigurarea succesului în procesul activităţii de instruire a micului şcolar, învăţătorul este obligat să cunoască particularităţile dezvoltării fizice a copiilor.

Savanţii au demonstrat că în perioada ciclului primar ritmul creşterii copiilor se intensifică. Sistemul osos se află în continuă dezvoltare. Procesul de osificare a scheletului se desfăşoară intens, fapt ce obligă învăţătorul să acorde o atenţie sporită ţinutei corecte a corpului, a braţelor în timpul lecţiei.

Sistemul muscular devine mai rezistent la eforturi, de aceea se cer o serie de jocuri şi exerciţii organizate sistematic, care ar continua să fortifice sistemul muscular.

O particularitate a copiilor de vârstă şcolară mică este mobilitatea, adică mişcările care au rapiditate şi elasticitate. Staţionarea de durată într-un singur loc îi oboseşte pe copiii. Din acest motiv, se impune ca sarcină obligatorie organizarea şi aplicarea exerciţiilor şi pauzelor dinamice în cadrul lecţiilor, susţinute de mişeâri-mimică, pantomimică, gest. Ele pot fi însoţite de cuvântul artistic sau de melodie Astfel de exerciţii au forme variate de conţinut şi de modalităţi de desfăşurare

Drept exemplu pot seivi mişcările ritmate pentru dezvoltarea muşchilor scurţi de la toate degetele mâinilor. Elevii şed cu ambele antebraţe pe bănci Din această poziţie, pentru "răpăitul ploii în asfalt, în geam" se utilizează câte un deget sau toate degetele. Bătaia vântului, furtuna sunt redate prin bătăile pumnişorilor sau ale palmelor. învăţătorul urmăreşte ca mişcările să fie corecte, uniforme, realizând sincronizarea între mişcările degetelor şi cuvintele rostite.

Alte grupe de muşchi se dezvoltă folosind versurile, cântecele care solicită balansarea mâinilor (bătaia vântului, rotirea frunzelor etc.); întoarcerea capului: inclinarca corpului; sărituri şi alte mişcări sugerate de text.

In ceea ce priveşte aparatul respirator, se cere o muncă aparte. E necesar a le forma copiilor deprinderi de respiraţie corectă, în special, respiraţie costodiafragmatică ce asigură plămânilor o mai mare cantitate de aer. Copiii pot fi deprinşi cu o asemenea respiraţie prin ţinuta corectă a corpului, capului şi mâinilor în cadrul diverselor activităţi de învăţare şi relaxare. în acest context de mare valoare sunt cântecelele ritmate însoţite de mişcări.

Aparatul fonator este mai evoluat faţă de perioada preşcolară, dar nu este complet dezvoltat. Savantul P. Delion susţine că pentru asigurarea unei dezvoltări corecte a organelor componente ale aparatului fonator: buzele, limba, corzile vocale, laringele şi pentru perfecţionarea laturii fonetice a limbajului, vocea vorbită şi cântată, este necesar să se aplice un complex de exerciţii motrice-muzicale, care ar servi şi drept momente relaxante. Ele vor cuprinde jocuri muzicale, pe bază de recitative, însoţite de mişcări, cu pronunţarea corectă şi neforţată a silabelor şi cuvintelor, cu deschiderea normală a gurii. Aceste exerciţii realizează duble obiective: dezvoltă supleţea mişcărilor aparatului fonator şi concomitent relaxează copilul, îi trezesc emoţii pozitive, îl predispun spre efectuarea unei munci intelectuale.

La o parte de copii, abia veniţi la şcoală, se înregistrează neregulari- tăţi ale ritmului respirator, forţarea actului respiraţiei, favorizând contracţii ale muşchilor gâtului, ceea ce conduce la apariţia prematură a oboselii. Ele nu sunt defecte fiziologice, dar duc la apariţia tulburărilor în vorbire.

Prevenirea acestor fenomene se asigură prin practicarea anumitor jocuri şi mişcări ritmice în rol de gimnastică pentru organele vocale. Acestea pot fi mişcările însoţite de imitarea foşnetului frunzelor, zumzetul albinelor, ocăitul broaştelor, şuieratul vântului etc Toate acestea contribuie atât la o relaxare emotivă, cât şi la obişnuirea elevilor cu respiraţia corcctâ, în cele din urmă, contribuie la o pronunţie adecvată

Elementele relaxante pot fi considerate drept părţi constitutive aîe jocului. Privite de pe o poziţie biologică, în opinia lui H. Spencer. creatorul teoriei surplusului de energie, aceste elemente ar oferi posibilitatea de a cheltui acel surplus de energie de care dispune micul şcolar.

Noţiuni generale despre pauza dinamică

Pauza dinamică este o activitate complementară cu o dublă necesitate psihopedagogică: relaxează elevii şi exersează anumite capacităţi psihofizice. Asemenea activităţi se organizează între activităţile dirijate din cadrul lecţiei. în esenţă, pauza dinamică este o activitate centrată pe relaxarea totală a copiilor. Ea este legată de semnificaţia cuvântului, gestului şi mişcării.

Procesul utilizării pauzelor dinamice are un caracter complex. Este necesar să se respecte anumite cerinţe metodologice, care să ţină seama, pe de o parte, de particularităţile fizice şi psihice de vârstă şcolară mică. iar pe de altă parte, de particularităţile specifice disciplinei respective.

Pauzele dinamice contribuie la relaxarea sistemului nervos al copilului şi înlăturarea oboselii, satisfacerea necesităţii de mişcare. Ele stimulează pe apatici, disciplinează pe cei instabili, creează o atmosferă de bună dispoziţie şi, concomitent, de ordine, astfel încât elevii să poată continua cu forţe noi activităţile ce solicită efort intelectual.

Pauzele dinamice asigură o continuitate şi o mai rapidă adaptare a copiilor din clasa I la munca de învăţare şi asigură o legătură firească între activităţile de învăţare.

în ceea ce priveşte clasificarea pauzelor dinamice, putem ..infirma că în literatura psihopedagogică lipseşte o clasificare ştiinţifică-aplicativă. Este necesar ca învăţătorul să cunoască:

succesiunea, diversitatea şi unitatea formelor de manifestare a pauzelor dinamice; locul pe care îl ocupă în cadrul lecţiei şi corelarea cu evenimentele lecţiei; modalitatea de implicare a tuturor elevilor în această activitate:

dozarea timpului necesar prevăzut pentru relaxarea copiilor.Rezultă că pauzele dinamice pot fi clasificate după mai multe criterii: după conţinut, după formă, după sarcina didactică prioritară:A. după conţinui - frământări de limbă, versuri, cântece;B. după formă - exerciţii fizice, declamate însoţită de mişcări, cântece însoţite de mişcări,C. după obiective de însuşire, de exersare, de repetare, de aplicare

Exerciţii fizice

Copilul de vârstă şcolară mică este foarte mobil. Şederea în bancă în aceeaşi poziţie timp de 45 minute îl oboseşte, îl plictiseşte, fapt ce influenţează direct asupra calităţii însuşirii materiei de studiu. Psihologul A. N. Leontiev consideră că nevoia de mişcare şi acţiune la această vârstă poate fi considerată dintre cele principale. Astfel, învăţătorul trebuie să realizeze la fiecare lecţie un şir de activităţi susţinute de mişcare. Una din condiţiile principale pentru a realiza sarcina amintită este legată de conţinutul materiei predate şi de gradul de oboseală a copiilor şi vizează câştigarea copiilor din punct de vedere afectiv pentru activitatea de mişcare organizată.

Utilizarea exerciţiilor fizice relaxante în cadrul lecţiilor urmăreşte şi alte obiective: formarea unei ţinute frumoase; dezvoltarea coordonării motrice; formarea deprinderilor de orientare (întoarceri, răsuciri, deplasări, poziţii); dezvoltarea deprinderii de a respira corect.

In general, exerciţiile fizice practicate la lecţii au marea calitate de a fi simple, uşor de explicat şi de înţeles. Ele antrenează concomitent în activitate toţi elevii, asigurând o stare afectivă ridicată, importantă din punct de vedere atât psihologic, cât şi fiziologic.

Prin simplitate, vioiciune, varietate exerciţiile fizice de mişcare creează o stare moral-voliţională pozitivă, sunt atractive, plăcute şi dorite de copii.O importanţă deosebită o au şi mijloacele auxiliare cu efect stimulator şi relaxant asupra copiilor. Dintre acestea fac parte acompaniamentul muzical şi tactul sonor. Practica demonstrează rezultatele deosebite obţinute la lecţiile la care exerciţiile se desfăşoară după acompaniament muzical, învăţătorul alege din timp o muzică frumoasă, ritmată şi adecvată exerciţiilor ce urmează să se facă la lecţie. Cercetătorul D. Moteţ susţine că în momentul începerii muzicii se remarcă reacţia pozitivă promptă a elevilor, care se antrenează imediat în ritm, fără a avea nevoie să ascuhe prea multă muzică şi aceasta pentru că unii copii vor sesiza imediat'ritmul, angajân- du-se într-o execuţie firească, iar ceilalţi, cu reacţii mai puţin prompte şi adecvate, îi vor imita pe aceştia, intrând treptat şi ei în ritm.

în acest context, se pot încadra diverse categorii de exerciţii fizice, întinderea braţelor în sus, în jos, lateral, în faţă etc„ practicarea săriturilor pe un picior, pe altul, pe ambele, sărituri înainte, Înapoi, lateral, în sus; înclinarea trunchiului înainte, pe spate, lateral; mişcări de flexie şi extensie (simularea vâsiitului); mişcări de dans - doi paşi înainte, doi paşi înapoi., paşi combinaţi; tropăit, ridicări pe vârful degetelor.

Fără a plictisi, toate indicaţiile trebuie să stimuleze elevii, să-i relaxeze. E necesar ca învăţătorul să nu suprasolicite fizicul elevilor, dar să-i pregătească pentru o continuare a activităţii intelectuale. Exerciţiile trebuie să fie uşoare, acordând o atenţie deosebită celor respiratorii şi de relaxare generală.

Numai o selecţie adecvată a exerciţiilor fizice poate conduce la realizarea scopului principal, care constă în relaxarea sistemului nervos al copilului şi înlăturarea oboselii, satisfacerea necesităţii de mişcare în favoarea însuşirii materiei de programă la orice lecţie.

Cercetătorul A. Ichim, în cadrul investigaţiilor efectuate, scoate în evidenţă exerciţiile fizice utilizate la lecţiile de scris. El se referă la exerciţiile pentru destinderea musculară şi supleţe care asigură uşurinţa mişcării braţelor, a umărului, a antebraţelor, a pumnului şi a degetelor. Dintre acestea fac parte:

1. Exerciţii pentru braţe şi pumni (copiii stau în picioare):a. se fac mişcări de rotaţie a umărului;b. braţele se întind lateral, se întorc palmele succesiv, se descriu cercuri spre dreapta şi spre stânga;c. braţele întinse în faţă la înălţimea umerilor se îndoaie din cot în sus şi se fac mişcări de rotire a pumnilor,d. palmele se împreunează, braţele, ridicate la înălţimea pieptului, sunt mişcate înainte ondulatoriu, întinzându-se braţele în faţă (peştişorul).2. Exerciţii pentru destinderea articulaţiei mâinii şi a degetelor (copiii şed în bănci) :

a) braţele se îndoaie, se sprijină pe cot, palmele stau faţă în faţă, cu degetele depărtate, se sprijină falangele una pe alta (palmele rămânând depărtate la bază), se apasă brusc o falangă pe alta, apoi se destinde;

b) coatele se ridică la înălţimea umerilor, lateral, palmele sunt aduse | faţă în faţă, cu degetele depărtate ca mai sus, degetele se sprijină unul pe altul, se desfac perechi;

c) se mişcă degetele ca şi cum s-ar cânta la pian, ţînându-se mâinile la înălţimea pieptului;d) se îndoaie braţele, se sprijină cu coatele de bancă, palmele stau faţă în faţă; se îndoaie şi se îndreaptă

succesiv câte un deget;e) aceeaşi poziţie, degetele unei mâini ating succesiv degetul mare a! aceleiaşi mâini;f) aceeaşi poziţie, palmele cu degetele răsfirate se întorc alternativ cu partea palmară şi dorsală spre

faţa copilului;g) braţele stau sprijinite pe coate, palmele sunt întoarse spre faţa elevului cu degetele strânse, unite,

apoi se depărtează succesiv câte un deget (aceleaşi la amândouă mâinile).După fiecare exerciţiu e bine ca elevii să-şi scuture mâinile.Recitarea versurilor însoţite de mişcări cere o învăţare prealabilă a textului fără mişcări.Textul pauzelor dinamice se învaţă simultan, o dată cu cititul, într-o unitate indisolubilă. Apoi se cere

o continuă exersare a declamării versurilor, precum şi a gesturilor. Devin indispensabile şi inseparabile cuvântul, gestul şi mişcarea. Aceasta, la rândul ei, se poate face în mod eficient numai în condiţiile în care elevii posedă anumite deprinderi ca rezultat al numeroaselor exersări.

Există o corelaţie strânsă între pronunţarea corectă a cuvintelor şi perceperea lor auditivă, pe de o parte, şi gesturile, mimica, mişcarea, pe de altă parte.

Se acordă o atenţie deosebită exerciţiilor de relaxare a degetelor. Succesul în exersarea corectă a scrisului depinde, în mare măsură, de complexul de exerciţii relaxante, pauzele dinamice, recitativele cu mişcări.

Urmărind elevii mici în timpul scrisului, se constată că mişcările diferitelor părţi ale mâinii - degete, palmă, braţ, antebraţ 1 nu sunt bine coordonate. Ei îşi schimbă des poziţia corpului, a capului, a braţelor, iar muşchii sunt foarte încordaţi şi de aceea obosesc foarte repede.

Cercetătorul I. Şerdean susţine că în timpul exersării copiii execută o serie de mişcări de prisos. Astfel, ei se "ajută" cu capul, cu limba, chiar şi cu picioarele. Toate aceste mişcări în plus, inutile, măresc consumul de energie şi fac să apară prematur oboseala.

Practica şcolară demonstrează că, pentru coordonarea mişcărilor mâinii în vederea realizării scrisului, sunt utile exerciţiile ce antrenează şi relaxează degetele Fiind vorba de o activitate intelectuală care trebuie extinsă până la nivel de deprindere. Formarea acestora este determinată de calitatea exerciţiilor efectuate în pauza relaxantă.

Metodica propusă oferă o orientare generală, jaloane, puncte de reper pentru a putea stabili cele mai adecvate gesturi, mişcări. în funcţie de conţinutul textual al pauzei dinamice, activitatea didactică în cadrul practicării acestor exerciţii relaxante trebuie să aibă un caracter permanent creator. De aceea, recomandările făcute nu trebuie interpretate ca nişte soluţii gata. ele pot fi aplicate în mod diferii în diverse condiţii concrete, adaptate, completate

Pauzele dinamice sub formă de cântece însoţite de mişcări au o mare valoare educaţională.

Savantul P. Dulfu susţine că muzica are un efect liniştitor asupra nerv ilor zburdalnici ai copiilor. La lecţie să se cânte, indiferent la ce disciplină, la început, pe parcursul ei sau la sfârşit. Cântecul, fără îndoială, ar îmblânzi şi înnobila caracterele.

Funcţiile pauzei dinamice

Practica educaţională a demonstrat că în timpul interpretării cântecelor însoţite de mişcări se realizează anumite obiective: ţinuta corectă în timpul cântării; respiraţia ca auxiliar indispensabil cântării; emiterea naturală a sunetelor cântate; intonarea justă a sunetelor; dicţiunea clară a textului cântat; omogenitatea în cântare etc. Melodiile sunt simple, ritmate, bine marcate pentru a mobiliza întreaga clasă.

Un mare efect stimulator şi relaxant asupra copiilor îl are tactul sonor. Majoritatea elevilor se angajează imediat în ritm, într-o execuţie firească, iar elevii cu reacţii mai puţin prompte îi vor imita pe ceilalţi, intrând treptat şi ei în ritm.

Conţinutul versurilor din anumite cântece prevăd: sărituri pe un singur picior sau pe ambele; sărituri înainte, înapoi sau lateral; întinderea braţelor; îndoirea genunchilor; aplecarea trunchiului, a capului; ridicarea pe vârful degetelor etc.

Pentru imitarea diferitor mişcări: săritul iepuraşilor, bătaia vântului, legănatul păpuşii, căderea ploii, strânsul pomuşoarelor, rotirea frunzelor etc. melodiile sunt sugestive sau au tact specific.

Din cele expuse putem determina funcţiile principale ale pauzelor: de relaxare; de descărcare energetică; de compensare şi trăire intensă; de satisfacere a nevoii de mişcare şi acţiune; de satisfacere a nevoii de a se identifica cu altul şi a se compara cu el. Aceste funcţii se realizează prin corelarea în mod armonios a tuturor acţiunilor, mişcărilor ce se efectuează în cadrul declamării poeziilor şi interpretării cântecelor. Pe lângă funcţiile de bază, pauzele dinamice au şi funcţii secundare: înlăturarea gălăgiei şi plictisului de la lecţii; concentrarea atenţiei elevilor; dezvoltarea senzorială prin producerea diferitelor sunete; coordonarea mişcărilor; dezvoltarea forţei muşchilor, promptitudinii.In consecinţă, problemele metodologice la care ne referim abordează pauza dinamică nu ca un scop în sine, ci

ca un mijloc de a asigura starea emotivă, dispoziţia bună a micului şcolar.Din cele prezentate, se conturează cerinţele de bază:

varietatea conţinutului activităţilor dinamice trebuie să ofere copiilor posibilitatea unei relaxări active şi plăcute;

exerciţiile relaxante să facă apel la spontaneitatea şi la capacitatea de mobilitate a micilor elevi, folosind tendinţa şi dragostea lor pentru divertisment şi pentru distracţie;

pauzele trebuie să fie a tractive şi să contribuie la formarea şi dezvoltarea deprinderilor de mişcare în corespundere cu tactul sonor.

Repere metodologice cu privire la pauza dinamică

Sporirea randamentului învăţării este asigurată, în mare măsură, de felul în care elevii participă efectiv la activ itatea respectivă.

Calitatea aplicării pauzelor dinamice este în funcţie de fiecare disciplină, de temele studiate, de particularităţile de vârstă ale elevilor, precum şi de factorii ce dictează condiţiile din clasă (spaţiul sălii, amplasarea băncilor, distanţa dintre copii etc.). In acest sens, învăţătorul va alege acea pauză dinamică, care ar da maximum de efect în condiţiile unui anumit contingent de elevi într-un anturaj concret.

Plasarea pauzelor dinamice în structura lecţiei constituie un aspect important. Se consideră că locul lor ar fi cel mai indicat la jumătatea lecţiei sau după efectuarea anumitor sarcini ce au solicitat mai mult efort intelectual. Sunt, însă, şi împrejurări când elevii dau semne de oboseală înaintea timpului stabilit pentru pauză. în acest caz, alegerea rămâne la discreţia învăţătorului.

Alt aspect ai conţinutului şi formelor de exersare variază în cadrul lecţiilor de la caz la caz - nu o singură pauză dinamică, ci două, în funcţie de starea în care se află elevii.

Lecţia trebuie să se desfăşoare într-un crescendo în care momentele de relaxare să nu provoace o întrerupere a curbei de efort, ci să creeze o pregătire a continuării efortului intelectual, susţine cercetătorul D Moteţ

Cunoaşterea şi exersarea pauzelor dinamice asigură activizarea operaţiilor intelectuale Deşi au un caracter relaxant, de destindere, ele nu pol n orgaH!/,ite desfăşurate l i »oui întâmplării. Reuşita lor depinde de abilităţile deja termale ale elevfloi şi de metodologia utilizată de învăţător. Asemenea deprinderi pot li formate la fiecare lecţie aplicând diverse metode. explicaţie, demonstraţie, joc, modelare etc,

învăţarea conţinutului şi a mişcărilor se face după modelul prezentat de către învâţător. Demonstraţia este însoţită de explicaţii, care constituie o sursă de informare cu privire la realizarea modelului respectiv.

E necesar de subliniat că pauzele dinamice nu prezintă modele absolute. valabile în orice situaţie; totul depinde de competenţa profesionalâ- creativă a învăţătorului.

Valoarea educaţională a pauzelor dinamice rezidă în faptul că ele: îi fac pe elevi să fie participanţi direct interesaţi de propria lor relaxare; constituie elemente pregătitoare pentru învăţarea declamării şi scrierii; sunt legate de capacitatea de exprimare a elevilor, de nivelul auzului fonematic, de posibilităţile de

mânuire a instrumentelor de scris, de coordonarea mişcărilor mâinii în vederea trasării unor linii, contururi;

dezvoltă articularea şi pronunţarea cu claritate, exactitate, expresivitate şi siguranţă a sunetelor, grupurilor de sunete, cuvintelor cu dificultăţi în rostire;

sunt un mijloc de relaxare, de destindere pentru copii şi chiar o cale de îmbogăţire a vocabularului; 1 transfigurează selectiv realul în imaginar (bătaia vântului, legănatul copacilor, mersul răţuştelor

etc.); creează simboluri accesibile, semne atribuite obiectelor (soarele rotund, copacul înalt, pasărea mică

etc.); prezintă situaţii reale din veriga lecţiei, ce sunt elaborate pe baza practicii concrete de muncă a unor

învăţători ce posedă o vastă experienţă de activitate didactică la ciclul şcolar primar.