242062835-188294671-Infractiunea-de-Talharie

$: 242062835-188294671-Infractiunea-de-Talharie$
INFRACTIUNEA DE TALHARIE

- CUPRINS –

INTRODUCERE

CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA PATRIMONIULUI1.1. Aspecte general-introductive1.2. Aspecte comune

CAPITOLUL II. INFRACȚIUNEA DE TÂLHARIE. ASPECTE TEORETICESectiunea I. Reglementarea legală a infracțiunii de tâlhărieSecţiunea II – Condiţii preexistente

§ 1. Obiectul infracţiunii§ 2. Subiecţii infracţiunii

Secţiunea III – Conţinutul constitutiv al infracţiunii§ 1. Latura obiectivă§ 2. Latura subiectivă

Secţiunea IV – Forme. Modalităţi. Sancţiuni

CAPITOLUL III. ASPECTE DE PRACTICĂ JUDICIARĂ ÎN CAZUL INFRACȚIUNII DE TÂLHĂRIE

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

CAPITOLUL I. ASPECTE INTRODUCTIVE PRIVIND INFRACȚIUNILE CONTRA PATRIMONIULUI

1.1. Aspecte general-introductive

Legiuirile penale din cele mai vechi timpuri au incriminat şi sancţionat sever

faptele săvârşite împotriva patrimoniului .

În perioada sclavagistă erau pedepsite cu asprime furtul, jaful, mai puţin

cunoscute erau alte forme de atingere a proprietăţii, cum ar fi: înşelăciunea, abuzul de

încredere, gestiunea frauduloasă, care erau considerate ca delicte civile. În perioada

feudală se extinde treptat represiunea penală cuprinzând în sfera sa toate faptele prin

care se puteau aduce vătămări patrimoniului. De regulă, furturile mărunte se pedepseau

cu biciuirea, însa, în al treilea furt se aplica pedeapsa cu moartea. Această asprime a

pedepselor arăta frecvenţa infracţiunilor şi gravitatea lor .

Sistemele de drept penal moderne, deşi au eliminat unele din exagerările

anterioare, au menţinut un regim destul de sever pentru anumite forme de activitate

infracţională îndreptate împotriva patrimoniului; totodată au extins cadrul

incriminărilor şi la alte fapte specific relaţiilor economice din societatea modernă.

În vechiul drept românesc existau, de asemenea, reglementări foarte detaliate

referitoare la aceste infracţiuni. Astfel, pravilele lui Vasile Lupu şi Matei Basarab,

condicile penale ale lui Alexandru Sturza în Moldova şi a lui Barbu Ştirbei în

Muntenia, conţineau dispoziţii cu privire la infracţiunile contra patrimoniului.

Codul penal român din 1864, deşi copiat în mare parte după codul penal

francez cuprindea în capitolul referitor la ,,Crime şi delicte contra proprietăţilor”

numeroase incriminări inspirate din Codul penal prusac, privitoare la apărarea

patrimoniului menite să asigure cu mijloace mai severe ocrotirea acestuia.1

În Codul Penal de la 1864, în grupul infracţiunilor contra proprietăţii erau

incluse şi unele infracţiuni care aveau numai indirect legătură cu ocrotirea avutului.

Codul Penal de la 1864 prevedea infracţiunea de tâlhărie în dispoziţiile sale

din art.317-320, atât în forma simplă, cât şi în forme agravate în raport cu mijloacele

de constrângere folosite şi cu urmările actelor de constrângere. Tâlhăria era calificată

crimă, fiind sancţionată şi prin diferite legi speciale.

Codul penal roman de la 1936 cuprindea această materie în Cartea II, Titlul

XIV intitulată ,,Infracţiuni contra patrimoniului”. Codul penal din 1936 a restrâns în

limitele sale fireşti, toate infracţiunile contra patrimoniului, grupându-le pe

despărţaminte în funcţie de obiectul juridic.

Paralel cu prevederile Codului penal de la 1864 cât şi de la 1936 au existat şi

anumite infracţiuni contra patrimoniului prevăzute în legi speciale, ca de pilda în

Codul Justiţiei Militare, în Codul Comercial, în Codul Silvic, etc.

Tâlhăria este reglementată în Titlul XIV - Crime şi delicte contra

patrimoniului, Capitolul II, Secţiunea 1, art. 529 - 534, într-o variantă tip şi în altă

formă - asimilată în 3 variante agravate, fără a se face distincţie dacă bunul ce

formează obiectul material al infracţiunii aparţine patrimoniului privat sau public,

astfel:

Art.529 - varianta tip - avea următorul cuprins:

Acela care ia prin violentă sau ameninţare un lucru mobil, ce nu-i aparţine,

din posesiunea sau detenţia altuia, în scopul de a şi-l însuşi, pe nedrept, comite delictul

de tâlhărie şi se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 3 la 8 ani, amendă de la

5.000 la 10.000 lei şi interdicţie corecţională de la 2 la 5 ani; 2

Art.530 - varianta asimilată - avea următorul cuprins:

Se socoteşte, de asemenea, că a săvârşit delictul de tâlhărie şi se pedepseşte

potrivit articolului precedent:

1 Udroiu Mihail - Drept penal. Partea generală. Partea specială. Ediția 4, Editura CH BECK, București, 2013, pagina 68-692 Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan - Drept penal. Partea generala. Conform Noului Cod penal. Editia a 2-a, Editura CH BECK, Bucuresti, 2013, pagina 66-68

1. Acela care, surprins în flagrant delict de furt, întrebuinţează violenţa sau

ameninţarea în scopul de a păstra lucrul furat sau de a distruge urmele delictului, ori de

a asigura scăparea sa sau a coparticipanţilor săi;

2. Acela care ia un lucru de la o persoană, pe care a pus-o în acest scop în

stare de inconştienţă sau neputinţa de a se apăra, prin narcotice sau alte mijloace;

3. Acela care obţine prin violenţă sau ameninţare semnătura sau remiterea

unui act, unui titlu sau a oricărui alt înscris care poate avea efecte juridice;

Art.531- varianta agravată - avea următorul conţinut:

Tâlhăria se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 5 la 12 ani, amendă de

la 10.000 la 20.000 lei şi interdicţie de la 3 la 15 ani, când este săvârşită :

1. în timpul nopţii;

2. pe drumuri sau în pieţe publice;

3. de două sau mai multe persoane;

4. de către una sau mai multe persoane mascate, deghizate sau travestite;

5. de către una sau mai multe persoane care aveau asupra lor, toate sau o parte

din ele, arme sau narcotice;

6. prin bătăi sau rele tratamente care au cauzat victimei vreo vătămare gravă a

sănătăţii sau integrităţii corporale;

Art.532- tâlhăria este comisă şi se pedepseşte cu muncă silnică de la 10 la 15

ani şi degradarea civică de la 5 la 8 ani, în următoarele cazuri:

1. când s-a întrebuinţat forţa;

2. când s-a cauzat vreo vătămare a integrităţii corporale sau a sănătăţii din cele

prevăzute la art. 473 ori s-au săvârşit şi tentative de omor.

Art.533- crima de tâlhărie se pedepseşte cu muncă silnică pe viaţă când s-a

cauzat moartea victimei.

Prin Decretul nr. 192, publicat în Buletinul Oficial nr. 67 din 5 august 1950, în

Codul Penal din 1936 s-au introdus în cadrul Titlului XIV, Capitolul II, "unele

infracţiuni contra avutului obştesc" cu un regim de sancţionare mai sever în cadrul

acestuia din urmă.

În perioada anilor 1944-1989, s-au produs unele schimbări legislative

importante în domeniul dreptului penal, în conformitate cu ideologia vremii. În această

perioadă s-a adoptat Decretul nr. 192 din 1950 în care s-a definit noţiunea de obştesc.

Actul normativ, sus citat, a marcat momentul care apare pentru prima dată o ocrotire

discriminatorie a patrimoniului după cum acesta era particular sau obştesc .3

În formularea Codului penal roman, intrat în vigoare la 1 ianuarie 1969 şi cu

publicările ulterioare până la nivelul legii 140/1996, aceste infracţiuni au fost

comasate într-un titlu unic: ,,Infracţiuni contra patrimoniului”, după ce anterior

subzistaseră doua titluri distincte.

Codul Penal Roman, intrat în vigoare la 27 martie 2013, consacră ca titlu

unic,,,Crime şi Delicte contra patrimoniului” şi aduce modificare articolelor ce

formează acest titlu, urmând să abroge explicit sau implicit articole sau să modifice

unele articole ale Codului Penal Roman în vigoare de la 1 ianuarie 1969.4

Ocrotirea patrimoniului prin normele dreptului penal a constituit din totdeauna

un obiectiv prioritar al oricărui sistem de drep, patrimonial reprezentând o componentă

importantă a vieţii sociale pentru orice persoană fizică sau juridică. În sprijinul

sublinierii importanţei proprietăţii, Constituţia României adoptată prin referendum şi

publicată în monitorul oficial al României, Partea I, nr. 669 în 22 decembrie 2003, care

abrogă sau modifică prevederile Constituţiei adoptată la 21 noiembrie 1991, statutează

în art. 41 al. 2 că ,,Proprietatea privată este garantată şi ocrotită în mod egal de lege,

indiferent de titular”. Art. 41 este completat cu un nou alineat prin care se interzice

trecerea silită în proprietatea publică a unor bunuri pe criteriul apartenenţei sociale,

entice, religioase, politice sau de altă natură discriminatorie a titularilor. Este un text

cu trimitere istorică, este o replică fermă la vremurile de dictatură când oamenii erau

deposedaţi abuziv şi violent de avere pe criterii discriminatorii şi constituie o nouă

garanţie constituţională a dreptului de proprietate privată .

Constituţia României, dispune în art. 135 al.1 că: ,,Proprietatea este publică

sau privată” iar în al.2 că: ,,Propritatea publică este garantată şi ocrotită prin lege”. Al.

5 statuează că ,,Proprietatea privată este inviolabilă în condiţiile legii organice”.

1.2. Aspecte comune3 Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlau - Drept penal. Partea generala - editia a 3-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2013, pagina 65-674 Udroiu Mihail - Drept penal. Partea generală. Partea specială. Ediția 4, Editura CH BECK, București, 2013, pagina 77-79

Infracţiunile contra patrimoniului sunt acele infracţiuni care au ca obiect

juridic relaţii sociale de ordin patrimonial. Desfăşurarea normală a relaţiilor sociale de

ordin patrimonial, oricare ar fi acestea, constituie o condiţie de existentă a societăţii, de

aceea faptele prin care se vatamă ori se pun in pericol aceste relaţii sunt fapte

socialmente periculoase, împotriva cărora este necesară acţiunea represivă.

Legea penală apără, în general, toate relaţiile de ordin patrimonial,

incriminând şi sancţionând faptele îndreptate împotriva acestora, prevăzând un regim

sancţionator sever.

Toate aceste infracţiuni constau în diferite atingeri aduse patrimoniului unei

persoane şi anume în diferite schimbări ale situaţiei ori stări de fapt a bunurilor

produse prin sustragerea, însuşirea, distrugerea, risipirea sau împiedicarea folosirii lor.

Ele împiedică realizarea drepturilor subiective care au ca obiect bunurile a căror

situaţie de fapt a fost schimbată şi, prin săvârşirea lor, tulbură, împiedică sau chiar

zădărnicesc desfăşurarea normală a relaţiilor de ordin patrimonial. De aici, rezultă şi

necesitatea ocrotirii penale a patrimoniului.

În încriminarea atingerilor aduse patrimoniului, legea ţine seama de caracterul

ilicit al acţiunilor făptuitorului, iar nu de poziţia juridică a victimei, scopul incriminării

fiind apărarea situaţiilor, de fapt ale bunurilor în sfera patrimonială.

Toate infracţiunile contra patrimoniului cuprind în structura lor o situaţie

preexistentă pe care se grefează comiterea faptei. Aceasta constă într-o anumită

situaţie de fapt în care se gaseşte bunul, situaţie care este modificată prin comiterea

infracţiunii.

Infracţiunile contra patrimoniului sunt prevăzute în Codul Penal, în Titlul al

III-lea, denumit" Infracţiuni contra patrimoniului" art. 208-222. Infracţiunile contra

patrimoniului, cu toate că au fost tratate în mod separat în funcţie de calitatea

persoanei vătămate în Titlul III şi IV al Codului Penal (Titlul IV fiind abrogat prin

Legea 14011 996), termenul de "obştesc" a fost înlocuit cu cel "public" prin

modificarea art. 145 din Codul Penal, dându-se şi o nouă titulatură.5

5 Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan - Drept penal. Partea generala. Conform Noului Cod penal. Editia a 2-a, Editura CH BECK, Bucuresti, 2013, pagina 71-73

În acest context, infracţiunea de tâlhărie, ca infracţiune patrimonială, este

prevăzută la art. 211 Cod Penal.6

Infracţiunea de tâlhărie este privită de legea penală ca o infracţiune contra

patrimoniului.

Ca infracţiune contra patrimoniului, tâlhăria constituie cea mai gravă formă

sub care se poate comite fapta de furt. Elementul circumstanţial de calificare este

îndreptat împotriva persoanei, această interferenţă între relaţii sociale diferite – pe de o

parte, relaţii privind patrimoniul, iar pe de altă parte relaţii referitoare la persoană -

crează anumite implicaţii în sfera altor infracţiuni, fapt ce a determinat incriminarea

tâlhăriei ca infracţiune distinctă, de sine stătătoare.

Prin Constituţia României din 1991 s-a instituit un cadru juridic general nou al

infracţiunilor contra patrimoniului.

Constituţia României prevede în conţinutul său şi norme cu caracter de

principii constituţionale referitoare la proprietate. Astfel, sunt stabilite norme

fundamentale de proprietate, şi anume, proprietatea publică şi proprietatea privată. De

asemenea, sunt menţionaţi cei cărora le aparţin bunurile făcând parte din fiecare normă

de proprietate: astfel că proprietatea publică aparţine statului sau unităţilor

administrative teritoriale.7

6 Udroiu Mihail - Drept penal. Partea generală. Partea specială. Ediția 4, Editura CH BECK, București, 2013, pagina 99-1007 Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlau - Drept penal. Partea generala - editia a 3-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2013, pagina 73-74

CAPITOLUL II. INFRACȚIUNEA DE TÂLHARIE. ASPECTE TEORETICE

Sectiunea I. Reglementarea legală a infracțiunii de tâlhărie

Infracţiunea de tâlhărie eate o faptă penală complexă, care prezintă prin voinţa

legiuitorului, o variantă tip şi doua variante agravante.

Tâlhăria varianta tip, prevăzută în art. 211 din Codul penal, constă în furtul

săvârşit prin întrebuinţare de violenţe sau ameninţări ori prin punerea victimei în stare

de inconştienţă sau neputinţa de a se apăra, precum şi furtul urmat de întrebuinţarea

unor astfel de mijloace pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlaturarea urmelor

infracţiunii ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.

Prima variantă agravantă a tâlhăriei există când aceasta a fost săvârşită în

urmatoarele împrejurări:

a) de două sau mai multe persoane împreună;

b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică;

c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

d) în timpul nopţii;

e) într-un loc public sau într-un mijloc de transport;

f) într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia;

g) în timpul unei calamnităţi;

h) a avut vreuna din urmările arătate la art. 182.8

A doua variantă agravantă este atunci când tâlhăria a produs consecinţe

deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei.

A comis infracţiunea de tâlhărie numitul G.O. în urmatoarele împrejurări: în

fapt inculpatul care călătorea în acelaşi compartiment de tren cu partea vatamată pe

timp de seară, profitând de faptul ca a ramas singur cu aceasta din urmă, a apucat

sacoşa pe care partea vatamată o avea langa ea cu intenţia evidentă de a şi-o insuşi.

8 Udroiu Mihail - Drept penal. Partea generală. Partea specială. Ediția 4, Editura CH BECK, București, 2013, pagina 111-113

În scopul de a se opune faptei partea vătămată a apucat sacoşa de partea sa

inferioară însa inculpatul a smuls-o şi a târât partea vătămată agăţată de sacoşa până pe

culoarul vagonului acolo unde acesta i-a dat drumul de frică să nu cadă din tren, uşa

fiind deschisă.

Fapta săvârşită de inculpat întruneşte trăsăturile infracţiunii de tâlhărie întrucât

sustragerea sacoşei s-a facut prin smulgerea obiectului aflat în mâinile părţii vătămate.

Or această rupere brutală a contactului material pe care deţinătorul îl avea cu obiectul,

chiar dacă nu a fost insoţită de lovire sau vătămare corporală a părţii vătămate, prezintă

totuşi o violenţă fizică şi mai ales psihică, o lezare a voinţei deţinătorului, ceea ce

reprezintă o trăsătură specifică a infracţiunii de tâlhărie.

Deci furtul constituie acţiunea principală, de bază, în structura tâlhăriei, iar

folosirea violenţei, a ameninţărilor sau a altor forme de constrângere constituie

acţiunea adiacentă (secundară), de particularizare a acţiunii principale.

Infracţiunea de tâlhărie constă în acele fapte periculoase, din punct de vedere

social, care se răsfrâng direct împotriva relaţiilor care asigură existenţa şi dezvoltarea

avutului privat şi public.

Tâlhăria este o infracţiune gravă, o faptă profund antisocială, reprezentând un

grad de pericol ridicat, indiferent de natura avutului împotriva căruia se îndreaptă.

Gravitatea deosebită a acestei infracţiuni, gradul de pericol social al acestei

fapte rezidă din încalcarea concomitentă a două categorii de norme juridice: pe de o

parte normele care protejează viaţa, integritatea corporală şi sănătatea persoanei, iar pe

de altă parte norme care asigură existenţa şi dezvoltarea avutului.9

Infracţiunea de tâlhărie trebuie privită ca o infracţiune gravă, nu numai în

formele ei agravante, întrucât pericolul social al acestei fapte rezultă şi din săvârşirea

acesteia în forma simplă.

Spre deosebire de alte infracţiuni care aduc atingere avutului, existenţa

infracţiunii de tâlhărie presupune şi întrebuinţarea de violenţe, ameninţări sau alte

forme de constrângere care pot leza şi integritatea fizică sau psihică a persoanei

prejudiciate material.10

9 I. Pascu, St. Ivan, Tâlhăria, aspect de teorie şi practică judiciară, Editura Ministerului de interne, 2008, pagina 22-2310 Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlau - Drept penal. Partea generala - editia a 3-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2013, pagina 89-90

Întrebuinţarea actelor de constrângere sporeşte gradul de pericol social al

tâlhăriei, întrucât prin întrebuinţarea de violenţe sau ameninţări ori prin punerea

victimei în starea de inconştienţă sau neputinţa de a se apăra, se anihilează opoziţia

victimei, violenţa servind ca mijloc pentru comiterea furtului, păstrarea bunului furat,

înlaturarea urmelor infracţiunii sau scăparea făptuitorului.

Prin întrebuinţarea violenţei ca element al naturii obiective a infracţiunii de

tâlhărie se aduce atingere relaţiilor sociale privind viaţa, integritatea corporală,

sănătatea, libertatea care formează obiectul juridic special adiacent al tâlhăriei.

Secţiunea II – Condiţii preexistente

§ 1. Obiectul infracţiunii

Obiectul juridic generic- Caracterizată ca o infracţiune contra patrimoniului,

tâlhăria are ca obiect juridic relaţiile sociale de ordin patrimonial; acesta este constituit

din relaţiile sociale a căror formare, desfăşurare şi dezvoltare sunt asigurate prin

apărarea patrimoniului, mai ales sub aspectul drepturilor reale privitoare la bunuri, sub

aspectul obligaţiei de a menţine poziţia fizică a bunului în cadrul patrimoniului,

aceasta făcând parte din gajul general al creditorilor chirografar.

Obiectul juridic special este complex, fiind constituit dintr-un obiect juridic

principal şi anume relaţiile sociale referitoare la patrimoniu şi a căror dezvoltare este

condiţionată de menţinerea poziţiei fizice a bunului împotriva faptelor de sustragere şi

dintr-un obiect adiacent, şi anume relaţiile sociale referitoare la apărarea persoanelor.

Nu interesează dacă bunurile asupra cărora se indreaptă fapta penală se găsesc

în stăpânirea unei persoane fizice sau juridice. De asemenea, nu interesează dacă ele se

află în proprietatea publică ori a unei persoane particulare, dreptul de proprietate

asupra bunurilor cuprinzând prerogativele proprietătii: dispozitia, posesia şi

folosinţa .11


Obiectul juridic adiacent este determinat de natura activităţii adiacente:

ameninţări, violenţe şi valoarea socială aparată.

În cazul infracţiunii de tâlhărie, legiuitorul consideră valorile sociale de

maximă importanţă, ca viaţa, integritatea corporală şi sanatatea persoanei, ca fiind

secundare, în raport cu valorile sociale refritoare la patrimoniu care formează obiectul

principal. Această situaţie se explică prin aceea că făptuitorul urmăreşte, în primul

rând însuşirea bunurilor mobile, violenţa şi ameninţarea fiind doar mijloace pentru

ducerea la îndeplinire a scopului propus şi urmărit de infractor.

În legatură cu aspectul semnalat, unii autori au obiectat împotrivă.

Acestei noţiuni legislative care rezervă un loc secundar valorile sociale legate

de persoana umana şi care , în orice situaţie, ar trebui considerate mai importante decât

cele referitoare la patrimoniu.

Infracţiunea mijloc este după natura ei mai periculoasă decât infracţiunea scop

şi tocmai de aceea în prezent tâlhăria este considerată din punct de vedere

crimonologic o infracţiune de violenţă pentru că deşi infractorul urmăreşte o

deposedare a victimei de un bun, el săvârşeşte violenţa cu intenţie acceptând cel puţin

consecinţele mai grave care se găsesc în urmarea caracteristică a modalităţii simple de

tâlhărie.

Această opinie este dicutabilă. În acest sens este de subliniat că toate

legislaţiile moderne prevăd ca infracţiuni complexe luarea prin violenţă a unor bunuri

în grupa infracţională împotriva patrimoniului. Caracterul adiacent al relaţiilor sociale

referitoare la o persoană nu înseamnă o subapreciere a acestora ci reflectă o realitate

obiectivă aceea că uneori făptuitorul pentru a fura se foloseşte de violenţă ca

modalitate de a intra în posesia bunului. În stabilirea limitelor de pedeapsă legiuitorul a

avut în vedere însă ca tâlhăria să fie sancţionată în aşa fel încât să exprime gravitatea

reală a faptelor de violenţă .12

Obiectul material

Dat fiind că tâlhăria este o unitate infracţională complexă, obiectul său

material poate fi privit atât în raport cu acţiunea principală (de furt), cât şi cu acţiunea

12 I. Pascu, St. Ivan, Tâlhăria, aspect de teorie şi practică judiciară, Editura Ministerului de interne, 2008, pagina 29-30

secundară (adiacentă), deşi pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie nu este necesar ca

acţiunea adiacentă să aibă un obiect material.

Obiectul material al infracţiunii de tâlhărie în raport cu acţiunea principală este

bunul mobil asupra căruia s-a executat acţiunea de sustragere, de luare fără drept.13

Pentru ca un bun mobil să poată forma obiectul material al infracţiunii de

tâlhărie trebuie să se afle în posesia sau detenţia unei persoane "să fie situat de fapt în

sfera patrimonială a unei persoane". Nu pot forma obiect material al tâlhăriei lucrurile

care nu se află în stăpânirea efectivă a unei persoane (res nulius – lucrurile sau

bunurile abandonate).14

Pot constitui obiect material al infracţiunii de tâlhărie, atât bunurile materiale,

cât şi cele neanimate, cu excepţia imobilelor care prin natura lor nu pot forma obiectul

acţiunii de sustragere. Cu toate că imobilele nu pot face obiectul infracţiunii de

sustragere, părţi ale acestora pot face obiectul acţiunii de sustragere (exemplu: ţigla de

pe o casă - care face parte integrantă a imobilului - poate face obiectul infracţiunii de

sustragere, şi deci a infracţiunii de tâlhărie). Imobilele, în totalitatea lor sau în parte,

fac obiectul infracţiunii de tulburare de posesie.

Între obiectul material al infracţiunii de tâlhărie şi cel al infracţiunii de furt nu

există vreo deosebire cantitativă sau calitativă. Poate exista tâlhărie când fapta priveşte

chiar un singur bun de mică valoare: fapta inculpatului de a urmări victima la plecarea

din restaurant şi ajungând-o din urmă, lovind-o cu un briceag şi luându-i suma de

9.000 lei, constituie infracţiunea unică de tâlhărie.15

Raportat la acţiunea adiacentă, în cazul în care ea se realizează prin violenţe,

obiectul material al acesteia este corpul persoanei asupra căreia se exercită acţiunea.

Dar obiectul material al acţiunii adiacente poate fi şi un lucru. După caz şi în funcţie de

natura acţiunii adiacente: violenţa poate consta în ruperea hainelor, sustragerea

ochelarilor, deposedarea de mijloace de apărare; ameninţarea poate consta în

demontarea unor piese de la vehiculul victimei, expusă să rămână astfel pe drum sau în

13 Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan - Drept penal. Partea generala. Conform Noului Cod penal. Editia a 2-a, Editura CH BECK, Bucuresti, 2013, pagina 79-8014 Udroiu Mihail - Drept penal. Partea generală. Partea specială. Ediția 4, Editura CH BECK, București, 2013, pagina 123-12515 Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlau - Drept penal. Partea generala - editia a 3-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2013, pagina 97-98

stropirea cu benzină a mărfurilor aflate într-un camion pentru a le da foc;

constrângerea victimei prin legare sau narcotizare. Atunci când făptuitorul săvârşeşte

acte de violenţă asupra unor lucruri, trecând la distrugerea acestora, în măsura în care

prin aceste acţiuni se insuflă victimei o temere se înfăptuieşte în realitate ameninţarea

ei. Bunurile asupra cărora s-a exercitat acţiunea de distrugere constituie elemente

constitutive ale infracţiunii prevăzute la art. 217 Cod Penal, acţiunea de distrugere

constând într-o activitate materială distinctă, comisă cu o rezoluţie infracţională, de

asemenea, distinctă de cea de tâlhărie.

§ 2. Subiecţii infracţiunii

Subiectul activ. În cazul infracţiunii de tâlhărie subiectul activ poate fi orice

persoană care comite fapta penală indiferent de forma acesteia sau care participă

indiferent de calitatea în care o face, la săvârşirea ei, legea necerând să fie îndeplinită

vreo calitate specială.

În principiu persoana care săvârşeşte tâlhăria nu are nici un drept asupra

bunului pe care îl sustrage din sfera de stăpânire a unei alte persoane.

Poate exista însă infracţiunea de tâlhărie chiar şi atunci când făptuitorul ar

avea în totul sau în parte un drept de proprietate asupra bunului sustras. Ca urmare

subiect activ al tâlhăriei ar putea fi însusi proprietarul care săvârşeşte acţiunea de luare

asupra unui bun mobil propriu care în acel moment se găseşte în posesia legitimă a

altei persoane .

În practica judiciară s-a decis că fapta de a lua prin violenţă bunuri ale unei

persoane pentru a o constrânge astfel la restituirea unei datorii sau la executarea unei

convenţii constituie infracţiunea de tâlhărie iar nu de lovire. Infracţiunea de tâlhărie

este susceptibilă de a fi săvârşită în participaţie în oricare din formele acesteia. În

practică deseori acesta infracţiune se comite de mai multe persoane care cooperează

ocazional sau sunt organizate in bandă.

În literatura juridică se arată că săvârşirea tâlhăriei de două sau mai multe

persoane împreună constituie un element circumstanţial al primei variante agravante a

tâlhăriei participaţie la varianta tip este posibilă în alte forme decât cea concomitentă

cu a autorului la locul săvârşirii faptei.16

De aceea participaţia penală la tâlhărie este posibilă dar numai în forma

instigării şi complicităţii materiale sau morale anterioare.

În practica judiciară s-a statuat că există coautorat şi atunci când unii dintre

participanţi au contribuit direct numai la realizarea actelor de violenţă sau ameninţare

iar alţii numai la sustragerea bunurilor deoarece atât folosirea violenţei sau a

ameninţării cât şi sustragerea bunurilor fiind incluse în conţinutul tâlhăriei prin

săvârşirea oricăreia dintre aceste activităţi se realizează în parte latura obiectiva a

infracţiunii. Tot astfel în practica judiciara s-a decis că este lipsită de relevanţă

împrejurarea că cei trei inculpaţi participă în mod diferit la realizarea laturii obiective a

tâlhăriei, doi comiţând numai violenţe iar celalalt săvârşind atât acte de violenţă cât şi

acte de însuşire a bunurilor, din moment ce ei au desfăşurat în mod concordant

activităţile materiale prin care s-a realizat infracţiunea în baza unui plan conceput în

comun, în asemenea condiţii toţi trei inculpaţi sunt coautori la infracţiunea de tâlhărie .

Participaţia penală la tâlhărie fiind posibilă numai în forma instigării şi

complicităţii materiale sau morale anterioare rezultă că există complicitate în situaţia

în care complicele furnizează anumite date cu privire la timpul şi locul săvârşirii

tâlhăriei ori îi promite autorului că va tăinui bunurile provenite din comiterea

faptei,atâta vreme cât complicele nu mai desfăşoară vreo activitate de ajutor

concomitent cu executarea faptei.

Complicitatea subzistă indiferent dacă autorul a comis sustragerea în

modalitatea avută în vedere de complice de pildă prin punerea victimei în stare de

inconstienţă sau neputinţă de a se apara sau în altă modalitate de realizare a laturii

obiective a faptei de tâlhărie, deoarece şi în acest din urmă caz complicele a ştiut că

autorul va comite o tâlhărie şi a vrut sa contribuie prin acte de ajutor la săvârşirea

acestei infracţiuni.

Subiectul pasiv. În cazul infracţiunii de tâlhărie subiect pasiv poate fi orice

persoană. La fapta pe care o analizăm trebuie să facem deosebire între subiectul pasiv

al infracţiunii de luare care este posesorul sau detentorul bunului sustras şi subiectul


pasiv al acţiunii de constrangere care poate fi nu numai posesorul sau detentorul de

fapt al bunului ci şi orice persoană care ia contact cu făptuitorul şi faţă de care s-a

comis actul de constrângere. De pildă atunci când este supus constrângerii cel care fără

a fi posesorul sau detentorul bunului intervine pentru a opri pe autor să le ia ori

incearcă să îl reţină, avem de a face cu doi subiecţi pasivi ai acestei fapte: cel ale cărui

bunuri au fost furate şi cel care a fost victima actelor de violenţă sau ameninţare .

În cazul în care bunurile care formează bunul material al infracţiunii de

tâlhărie aparţin unor persoane diferite sau când asupra bunului sustras concură

drepturile patrimoniale ale mai multor persoane există pluritate de subiecti pasivi.17

În practica judiciara s-a statuat uneori că săvârşirea infracţiunii de tâlhărie

concomitent asupra mai multor persoane prin ameninţare şi lovire, constituie tot atâtea

infracţiuni de tâlhărie aflate în concurs ideal câti subiecţi pasivi sunt, iar nu o singură

infracţiune.

Curtea Supremă de Justiţie a decis însă că furtul săvârşit prin întrebuinţarea de

violenţe asupra mai multor persoane dar având ca obiect material bunuri din

patrimoniul comun al acestora constituie o infracţiune unică de tâlhărie iar nu o

pluritate de infracţiuni, aflate în concurs în raport cu numărul persoanelor agresate.

Este de precizat că în cazul tâlhăriei dacă victima actelor de violenţă sau

ameninţare poate fi numai o persoană fizică, victima acţiunii de furt ar putea fi şi o

persoană publică.18

Secţiunea III – Conţinutul constitutiv al infracţiunii

§ 1. Latura obiectivă

■ Elementul material. Tâlhăria fiind o infracţiune complexă elemental material

al acesteia constă în două acţiuni conjugate şi anume: acţiunea de furt care este

principală şi o acţiune de constrangere respectiv folosirea violenţei sau ameninţării ori

17 Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan - Drept penal. Partea generala. Conform Noului Cod penal. Editia a 2-a, Editura CH BECK, Bucuresti, 2013, pagina 85-8618 I. Pascu, St. Ivan, Tâlhăria, aspect de teorie şi practică judiciară, Editura Ministerului de interne, 2008, pagina 43-44

punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţă de a se apăra, care faţă de cea

dintâi este secundară .

Pentru existenţa elementului material al tâlhăriei, trebuie ca între cele două

acţiuni să existe o indispensabilă relaţie de intercondiţionare. În absenţa acestei relaţii

există infracţiunea de furt pe de o parte şi infracţiunea de lovire, vătămare corporală pe

de altă parte. În acest sens s-a pronunţat şi instanţa noastra supremă care a decis că este

infracţiune de tâlhărie, furtul urmat de intrebuinţarea unor violenţe pentru păstrarea

bunului furat, dacă, însă, violenţele nu au fost folosite în scopul de a păstra bunul furat

ci au reprezentat o ripostă spontană la comportarea agresivă a persoanelor care au

surprins furtul, faptele nu constituie infracţiunea de tâlhărie, ci infracţiunea de furt şi

lovire, în concurs real.19

Cele două acţiuni se pot succeda imediat una după alta dar între ele însă poate

să existe şi un oarecare interval nu prea mare de timp, fiind intenţia subiectului activ

de a exercita constrangerea pentru a obţine sau a păstra bunul furat, pentru a-şi asigura

scăparea. Nu se poate reţine însă infracţiunea de tâlhărie de exemplu dacă ameninţarea

s-a produs cu mult timp dupa ce făptuitorul şi-a insuşit bunul.

Acţiunea principală, furtul, constă şi în cazul tâlhăriei în luarea bunului mobil

din posesia sau detenţia altuia fără consimţământul acestuia fiind vorba deci de două

acte, unul de deposedare şi celalalt de imposedare.20

O particularitate care apare în cazul tâlhăriei este aceea că uneori datorită

folosirii de către făptuitor a mijloacelor specifice tâlhăriei, luarea se prezintă sub forma

remiterii silite dar aparent consimţită a bunului efectuată de însuşi posesorul sau

detentorul acestuia .

Într-un asemenea caz tâlhăria se deosebeşte de infracţiunea de santaj prin

aceea ca victima satisfăcând pretenţia făptuitorului îşi redobândeşte de îndată libertatea

care i-a fost încălcată ceea ce înseamnă că prin săvârşirea faptei s-a încălcat în

principal avutul acesteia şi numai în secundar dreptul ei la libertate. Pe de altă parte în

cazul tâlhăriei pericolul creat prin constrângere este iminent pe când în cazul

infracţiunii de santaj pericolul nu este actual ci urmează a se produce în viitor.19 Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlau - Drept penal. Partea generala - editia a 3-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2013, pagina 110-11120 Udroiu Mihail - Drept penal. Partea generală. Partea specială. Ediția 4, Editura CH BECK, București, 2013, pagina 134-135

Furtul realizează activitatea principală în cadrul laturii obiective a tâlhăriei

indiferent dacă este simplu sau calificat iar atunci când priveşte un vehicul nu

interesează dacă fapta este săvârşita în scopul însuşirii pe nedrept sau în scopul

folosirii pe nedrept.

Tâlhăria subzistă atât în situaţia în care furtul s-a consumat situaţie în care

tâlhăria va fi consumată cât şi în cazul când furtul a rămas în forma tentativei

împrejurare în care va exista o tentativă de tâlhărie. Referitor la alte implicaţii facem

trimitere la analiza celor corespunzatoare de la furt.

Acţiunea adiacentă, secundară, se poate realiza prin una dintre următoarele

acţiuni pe care legiuitorul le prevede în mod alternativ, întrebuinţarea de violenţe,

întrebuinţarea de ameninţări, punerea victimei în stare de inconştienţă, punerea

victimei în starea de neputinţă de a se apăra. Folosirea cumulativ a acestora nu

schimbă caracterul unitar al tâlhăriei, însă aceasta împrejurare va fi avută în vedere la

individualizarea pedepsei.

Constrângerea ori punerea victimei în stare de inconştienţă sau neputinţa de a

se apăra, realizează activitatea secundară a elementului material al faptei, numai dacă

au servit ca mijloc pentru săvârşirea furtului sau ca mijloc de păstrare a bunului furat

ori pentru a asigura scăparea participantului la infracţiune .

Este de observat că în conţinutul incriminării faptei de tâlhărie legiuitorul

enumeră exhaustiv modalitaţile prin care se realizează tâlhăria. Când se referă

la ,,ameninţare” legea înţelege săvârşirea faptei, iar prin ,,violenţe” întelege orice

formă de presiune fizică sau morală asupra persoanei chiar dacă acele violenţe nu s-ar

încadra în articolele Codului penal.

Pentru existenţa laturii obiective a tâlhăriei violenţele trebuie să fie exercitate

direct împotriva persoanei, violenţele faţă de lucruri pot constitui însă uneori o

ameninţare.21

Violenţa efectuată faţă de lucruri dar care nu constituie o ameninţare nu poate

realiza acţiunea adiacentă şi nu intregeşte conţinutul efectiv al infracţiunii de tâlharie.

Astfel smulgerea ceasului de la mâna unei persoane aflate într-o stare avansată de

ebrietate şi dormind care nu numai că nu a opus rezistenţă şi nu a fost în măsură să


opună rezistenţă dar nici macar nu putea simţi că este deposedată de bunul său, nu

prezintă trăsături caracteristice laturii obiective a infracţiunii de tâlhărie, ci celei de

furt.

De asemenea pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie se mai cere ca violenţa

să fie efectivă şi să aibă posibilitatea să înfrângă opunerea persoanei vătămate. În orice

caz nu este neaapărat necesar ca ea să întrunescă caracterul unei forţe irezistibile.

Controversele au fost exprimate în legătură cu încadrarea juridică a faptei

constând în însuşirea unui bun pe care autorul îl sustrage din mana victimei prin

surprindere fugind cu el.

Argumentele aduse au fost şi într-un sens şi în altul. Aşa de exemplu în

practica judiciară s-a hotărât că deposedarea părţii vătămate de căciula pe care o purta

prin smulgerea ei de pe capul acesteia fără exercitarea vreunei acţiuni agresive de

natură să îi înfrângă opunerea constituie infracţiunea de furt şi nu de tâlhărie deoarece

lipseşte cerinţa întrebuinţării de violenţe .

Tot astfel a fost considerat ca fiind furt şi nu tâlhărie fapta prin care inculpatul

a apucat partea vatamată şi a ridicat-o în aer iar la coborare i-a sustras din buzunar

suma de 7500 lei. Aceasta deoarece inculpatul nu a folosit împotriva parţii vătămate

violenţa sau ameninţarea pentru a-i lua banii şi nici nu a folosit asemenea mijloace

pentru păstrarea banilor furaţi.

După alte opinii, faptele mai sus arătate constituie infracţiuni de tâlhărie iar

nu de furt.

Ne raliem primelor opinii exprimate în sensul că faptele sunt considerate

furturi şi nu tâlhării deoarece nu orice acţiune brutală prin care se tinde luarea ilegală a

bunului constituie o violenţă, ci numai aceea care exercitându-se asupra unei persoane

vătămate este îndreptată către înfrangerea unei împotriviri din partea sa în scopul

abandonării lucrului în mâinile agresorului. 22

Referitor la aspectele semnalate în literatura juridică se susţine că este totuşi

posibil ca victima fie intuind intenţia făptuitorului fie revenindu-şi de îndată din

surpriza, să opună rezistenţă acestuia. Fapta va constitui în acest caz tâlhărie, deoarece

22 Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlau - Drept penal. Partea generala - editia a 3-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2013, pagina 113-114

făptuitorul săvârşind-o a adus atingere relaţiilor sociale referitoare la integritatea

corporală sau libertatea persoanei.

Punerea victimei în stare de inconştienţă presupune aducerea acesteia în

situaţia de a nu îşi da seama, de a nu percepe prin folosirea unor narcotice sau a altor

substanţe care pot provoca respectiva stare.

În fine prin punerea victimei în neputinţa de a se apăra se înţelege aducerea ei

în împrejurarea de a nu putea folosi posibilităţile de apărare din cauza activităţii

făptuitorului de imobilizare, dezarmare, punerea unui caluş în gură, legarea mâinilor,

închiderea într-o cameră.23

Punerea victimei în stare de inconştienţă sau în neputinţa de a se apăra, ca

modalităţi de realizare a tâlhăriei, nu privesc situaţiile în care victima s-a aflat într-o

asemenea stare din motive independente de activitatea făptuitorului ci vizează numai

acele situaţii în care ea a ajuns în respectiva stare datorită manoperelor folosite de

făptuitor în acest scop. În consecinţa nu constituie infracţiunea de tâlhărie, ci

infracţiunea de furt, de exemplu sustragerea unui bun aflat asupra unui copil care din

cauza vârstei este în neputinţa de a se apăra dacă făptuitorul nu a folosit violenţe sau

ameninţări.

În literatura juridică unii autori pornind de la interpretarea restrictivă a

Codului penal au susţinut ca violenţa ca acţiune adiacenta nu poate precede furtul ci ea

trebuie să fie concomitentă sau posterioară acestuia. Alţi autori consideră că actele de

violenţă vor putea fi săvârşite anterior furtului, pentru a se pregati condiţiile

sustragerii, existând relaţia de conexitate între fapta de violenţă şi cea de furt.

Tot astfel s-a decis ca acţiunea de constrângere trebuie să fie anterioară sau

concomitentă acţiunii de luare, dacă este posterioară luării, va exista tâlhărie numai

dacă este întrebuinţată ca mijloc pentru păstrarea bunului furat, pentru înlăturarea

urmelor infracţiunii ori pentru asigurarea scăpării infractorului.

Trebuie reţinut însă faptul că tâlhăria presupune prin concept ca sustragerea să

aibă loc prin violenţă adică odată cu începerea actelor de violenţă a furtului. Dacă se

lasă victimei o pauză mai mare de reflecţie între momentul violenţei şi luarea bunului

aceasta va constitui infracţiunea de şantaj. Se poate concepe totuşi ca ameninţarea şi


violenţa să preceadă momentul luării bunului, dar în situaţiile arătate ne aflăm tot în

cadrul unor acte de executare a furtului, deoarece orice act de înfrângere a opunerii

victimei este un act de executare a faptei de sustragere idiferent că opunerea victimei

este înlaturată prin ameninţare sau violenţă şi că se situează înainte de momentul

deposedării efective a victimei. Aceasta înseamnă că din momentul ameninţării şi a

executării violenţei asupra victimei în scop de furt a inceput executarea furtului .24

În raport cu situaţiile redate subscriem soluţia în sensul că se realizează

elementul material al tâlhăriei şi în situaţia în care făptuitorul ameninţa victima

cerându-i să-i remită bunurile pe care le are asupra sa cu toate că violenţa psihică s-a

executat în acest scop anterior începerii oricărui act de deposedare efectivă a victimei.

Prin urmare în raport cu furtul acţiunea adiacentă poate să se comită înainte de luarea

efectivă a bunului în timpul sau imediat după aceea. Dacă se săvârşeşte cu mult timp

după comiterea furtului nu se mai poate reţine tâlhăria.

În practica judiciară s-a decis că acţiunea prin care se realizează activitatea

secundară a tâlhăriei poate fi îndreptată atât împotriva oricărei persoane care a

intervenit pentru a împiedica săvârşirea furtului ori pentru prinderea şi deposedarea

făptuitorului de bunul furat. Este necesar ca victima să fie prezentă la locul săvârşirii,

deoarece numai violenţele, ameninţările săvârşite cu aceasta ocazie şi în scopurile

prevăzute realizează activitatea secundară a infracţiunii de tâlhărie. Dacă persoana nu

este prezentă la locul săvârşirii furtului, violenţa, ameninţarea, constituie o altă

infracţiune.25

Fapta de tâlhărie intră în concurs cu infracţiunea de ultraj cand victima este un

funcţionar care îndeplineşte condiţiile impuse prin prevederile Codului penal .

■ Urmarea imediată. În cazul tâlhăriei urmarea imediată a faptei este

producerea unei pagube patrimoniului unei persoane şi vătămarea libertăţii, onoarei

integrităţii corporale sau a sănătăţii persoanei asupra căreia s-a exercitat acţiunea de

constrângere. Urmarea imediată priveşte doar acţiunea principală şi este identică cu

cea de la furt fiind indiferent dacă acţiunea adiacentă şi-a atins sau nu scopul este deci

necesar numai ca acţiunea principală să fie efectivă. În fine stăpânirea de fapt a 24 Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan - Drept penal. Partea generala. Conform Noului Cod penal. Editia a 2-a, Editura CH BECK, Bucuresti, 2013, pagina 92-9425 Udroiu Mihail - Drept penal. Partea generală. Partea specială. Ediția 4, Editura CH BECK, București, 2013, pagina 138-139

posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului. Acest rezultat se realizează prin

acţiunea principala care intră în componenţa elementului material al infracţiunii de

tâlhărie. În ceea ce priveşte urmarea acţiunii adiacente ea variază în raport de

mijloacele folosite pentru realizarea acesteia, în unele modalităţi agravante ale

tâlhăriei, urmarea imediată adiacentă constă în vătămarea gravă ori moartea victimei

sau în producerea unor consecinţe deosebit de grave.

■ Legătura de cauzalitate. Între activitatea incriminată şi rezultatul produs este

necesar să existe o legatură de cauzalitate atât în ceea ce priveşte acţiunea principală

cât şi cea adiacentă.

După alte opinii legatura de cauzalitate trebuie să existe ca şi la furt numai

între acţiunea de luare a bunului şi trecerea acestuia din sfera de stăpânire a

posesorului sau detentorului în cea a făptuitorului.26

§ 2. Latura subiectivă

Elementul subiectiv al infracţiunii de tâlhărie constă în intenţie directă atât în

ceea ce priveşte acţiunea principală cât şi cea adiacentă făptuitorul prevede şi

urmăreşte să comită furtul prin violenţă sau ameninţare ori prin punerea victimei în

stare de inconstienţă sau neputinţă de a se apăra şi prin folosirea vreunuia dintre aceste

mijloace pentru păstrarea bunului furat, ştergerea urmelor infracţiunii ori pentru a-şi

asigura scăparea.

Făptuitorul poate să ia hotărârea de a comite tâlhăria fie de la început fie în

timpul săvârşirii faptei ori chiar după consumarea furtului. În acest sens s-a decis şi în

practica judiciară unde s-a statuat că pentru existenţa infracţiunii de tâlhărie nu

interesează dacă făptuitorul a urmarit deposedarea victimei mai înainte de exercitarea

violenţei sau ameninţării sau dacă aceasta tâlhărie a intervenit în timpul săvârşirii unor

asemenea acţiuni .

Atunci când este vorba de un furt urmat de folosirea unuia dintre mijloacele

prevăzute de Codul penal, hotărârea autorului de a comite tâlhăria apare în principiu

după consumarea furtului întrucât numai în măsura în care intervine cineva pentru a-l


deposeda de bunul mobil sustras subiectul activ ia hotărârea de a folosi violenţa,

ameninţarea pentru păstrarea bunului furat sau pentru înlăturarea urmelor infracţiunii

ori pentru ca făptuitorul să-şi asigure scăparea.27

Din analiza conţinutului legal rezultă că latura subiectivă a tâlhăriei include în

afara scopului specific furtului însuşirea pe nedrept a bunului mobil şi scopul folosirii

violenţei, a ameninţării în vederea comiterii furtului ori pentru păstrarea bunului

furat.28

Este necesar ca scopul însuşirii pe nedrept să existe ca şi în cazul furtului în

momentul comiterii faptei fără a fi neaparat nevoie de realizarea sa efectivă. Dacă

acest scop lipseşte nu se realizează activitatea principală a tâlhăriei, furtul, şi în

consecinţă nu sunt aplicabile dispoziţiile Codului penal. Fapta va constitui o altă

infracţiune. Soluţia se impune şi în cazul în care făptuitorul a luat prin violenţă sau

ameninţare un bun din posesia victimei nu pentru a şi-l însuşi pe nedrept ci pentru a o

determina pe acesta ca să-şi îndeplinească o obligaţie pe care o avea faţă de el. Mai

recent, instanţa supremă a statuat că fapta de a lua prin violenţă bunuri ale unei

persoane pentru a o constrânge astfel la restituirea unei datorii sau la executarea unei

convenţii, constituie infracţiunea de tâlhărie iar nu de lovire.

Sub aspectul existenţei infracţiunii de tâlhărie nu are relevanţă împrejurarea

dacă scopul însuşirii pe nedrept a fost urmarit înaintea exercitării violenţelor sau a

ameninţărilor ori dacă acest scop a intervenit în timpul folosirii unor asemenea

mijloace în vederea altei finalităţi.29

În cazul variantelor agravante ale tâlhăriei care a avut ca urmare o vătămare

corporală gravă sau moartea victimei-elementul subiectiv constă în praeterintenţie .

Ca atare urmarea care agravează tâlhăria conform Codului penal este o urmare

praeterintenţionată, făptuitorul nu a urmarit vătămarea gravă a integrităţii corporale sau

moartea victimei dar întrucât o astfel de urmare însoteşte în mod firesc folosirea

violenţei, a ameninţării, el a prevăzut-o sperând însă că nu se va produce sau nu a

27 Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlau - Drept penal. Partea generala - editia a 3-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2013, pagina 118-11928 Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan - Drept penal. Partea generala. Conform Noului Cod penal. Editia a 2-a, Editura CH BECK, Bucuresti, 2013, pagina 101-10329 Udroiu Mihail - Drept penal. Partea generală. Partea specială. Ediția 4, Editura CH BECK, București, 2013, pagina 141-143

prevăzut-o deşi trebuia şi putea să o prevadă. Dacă făptuitorul a acţionat cu intenţie în

ceea ce priveşte producerea urmării adică prevăzând-o a urmărit sau a acceptat

survenirea ei răspunderea penală se stabileşte nu pentru modalitatea agravantă a

infracţiunii de tâlhărie ci pentru un concurs de infracţiuni alcătuit din infracţiunea de

tâlhărie şi infracţiunea de vătămare corporală gravă sau va fi alcătuit din infracţiunea

de tâlhărie varianta tip şi omor deosebit de grav când s-a produs moartea victimei.

În legatură cu aspectele redate mai înainte instanţa noastra supremă a decis că

faptul de a ataca cu parul un poliţist aflat în urmărirea autorilor unor furturi şi de a-l

lovi cu parul peste mâna în care avea pistolul cu care încerca să se apere de agressor,

cu urmarea declanşării focului şi împuşcarea mortală a unui martor constituie

infracţiunea de tâlhărie. S-a argumentat pe bună dreptate că lovirea poliţistului s-a

comis cu bună intenţie urmarea mai gravă, moartea victimei fiind consecinţa culpei

inculpatul neprevăzând rezultatul faptei deşi putea şi trebuia să îl prevadă.

Secţiunea IV – Forme. Modalităţi. Sancţiuni

■ Forme

Tâlhăria este susceptibilă de toate formele imperfecte ale infracţiunii. Actele

pregătitoare la fapta pe care o analizăm sunt posibile atât în raport cu acţiunea

principală cât şi cu cea adiacentă, acestea putând fi atât de natură materială ori morală.

Cu toate că actele pregătitoare sunt posibile în cazul tâlhăriei acestea nu sunt

incriminate şi în consecinţă nu sunt pedepsite.

Atunci când s-au efectuat acte pregătitoare iar făptuitorul le-a folosit pentru

săvârşirea infracţiunii, acestea vor fi absorbite în activitatea ilegală a autorului şi de

care se va ţine cont la evaluarea gradului de pericol social şi respectiv la

individualizarea pedepsei.

În situaţia când actele pregătitoare au fost efectuate de o altă persoană şi

folosite de făptuitor la comiterea infracţiunii ele vor fi considerate acte de complicitate

anterioară la săvârşirea infracţiunii .30


Tentativa- infracţiunea de tâlhărie este susceptibilă de tentativă.

În cazul tâlhăriei există tentativă atunci când autorul a început executarea

furtului prin violenţă, ameninţare dar această executare a fost întreruptă de intervenţia

posesorului ori detentorului bunului ori a altei persoane. S-a reţinut tentativa relativă

improprie la tâlhărie şi în cazul în care inculpaţii au exercitat violenţe asupra victimei

pentru a-i fura un obiect despre care ştiau că se găseşte în sacoşa acesteia însă furtul nu

s-a consumat deoarece în momentul în care au deschis sacoşa ei au constatat că nu

conţine obiectul pe care au voit să îl fure. Tot astfel s-a reţinut tentativă fapta

inculpaţilor care au pătruns în locuinţa victimei au imobilizat-o şi au lovit-o cerându-i

să le spună unde ţine banii. La răspunsul victimei că nu are bani inculpaţii au căutat

prin casă dar negăsind nici o bancnotă au părăsit locuinţa şi nu au luat nimic.

În practica judiciară s-a mai statuat că va exista tentativă în cazul tâlhăriei şi

atunci când s-au executat numai actele de violenţă, ameninţare, în vederea săvârşirii

furtului aceasta deoarece în cazul infracţiunilor complexe constituie act de executare

orice act prin care se tinde chiar şi numai la executarea infracţiunii absorbite.

Daca violenţa, ameninţarea au fost efectiv întrebuinţate există tentativa de

tâlhărie şi atunci când bunul a cărui sustragere a urmărit-o făptuitorul este un

autovehicul pe care acesta a vrut să-l folosească pe nedrept .

De asemenea s-a decis în practica judiciară că în cazul furtului urmat de

întrebuinţarea de violenţe, ameninţări, există tentativă de tâlhărie atunci când

executarea furtului fiind întreruptă datorită unor împrejurări independente de voinţa

făptuitorului acesta foloseşte violenţa, ameninţarea pentru stergerea urmelor

infracţiunii sau pentru a-şi asigura scăparea.31

În literatura juridică s-a exprimat că dacă actele de violenţă sau ameninţare au

fost întrebuinţate în scopul păstrării bunului furat fapta constituie infracţiunea de

tâlhărie în forma consumată.

În legatură cu tentativa o problemă mult controversată în literatura juridică cât

şi în practica judiciară a fost aceea a încadrării juridice a faptei în situaţia în care

autorul infracţiunii de tâlhărie care a avut ca urmare moartea victimei fiind surprins de

către acesta în momentul în care sustrăgea bunul, a lovit-o în scopul efectuării acţiunii


de luare a bunului respectiv sau pentru a-şi asigura scăparea iar în urma acţiunilor de

lovire victima a decedat iar făptuitorul de teama de a nu fi prins la locul faptei de alte

persoane care se alarmaseră a renunţat la luarea obiectului. Deci fapta intenţionată a

ramas în forma tentativei însă s-a produs urmarea mai gravă moartea victimei.32

Într-o parere s-a stabilit că din moment ce furtul a rămas în faza tentativei iar

prin acţiunea adiacentă, violenţa, s-a produs vătămarea corporală gravă sau moartea

victimei, fapta constituie tentativa care a avut urmare vătămarea corporală gravă sau

moartea victimei.

După o altă opinie tentativa la infracţiunea de tâlhărie care a avut ca urmare

moartea victimei fiind o infracţiune praeterintenţionată unică prin voinţa legiuitorului

nu poate fi descompusă în părţile sale componente întrucât elementul material de

agravare a infracţiunii îl constituie tocmai rezultatul mai grav produs fără intenţie iar

nu cel mai puţin grav urmărit de făptuitor .

Această din urmă opinie a fost imbraţişată şi de instanţa supremă motivând că

atâta vreme cât s-a produs urmarea mai gravă, moartea victimei, nu mai are relevanţă

sub aspectul încadrării juridice a faptei dacă furtul nu s-a consumat. Această

împrejurare va produce efecte numai pe planul individualizării pedepsei.33

Considerăm că aceste controverse sau soluţii diferite în materie nu ar putea fi

înlăturate decât prin intervenţia legiuitorului care prin modificările aduse legii penale

va trebui să îşi exprime voinţa şi în raport cu tentativa la infracţiunile complexe,

praeterintenţionate care au avut ca urmare moartea victimei.

Consumarea. Tâlhăria se consumă în momentul când executarea activităţii

principale, furtul, a fost terminată respectiv dusă pană la capăt necesar fiind ca autorul

să fi exercitat violenţe, ameninţări. În situaţia când nu se recurge la acţiunea adiacentă

fapta va fi calificată drept infracţiune de furt.

În cazul furtului urmat de folosirea unuia dintre mijloacele prevăzute de

Codul penal tâlhăria se consumă în momentul când după consumarea acţiunii

principale pentru a cărei comitere nu a fost întrebuinţată violenţa, ameninţarea

făptuitorul foloseşte unul dintre aceste mijloace pentru păstrarea bunului furat, 32 Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlau - Drept penal. Partea generala - editia a 3-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2013, pagina 122-12433 Gheorghe Ivan, Mari-Claudia Ivan - Drept penal. Partea generala. Conform Noului Cod penal. Editia a 2-a, Editura CH BECK, Bucuresti, 2013, pagina 106-107

ştergerea urmelor infracţiunii ori pentru a-şi asigura scăparea indiferent dacă scopul

urmărit a fost sau nu realizat deoarece scopul este privit ca finalitatea acţiunii şi nu ca

rezultat al acesteia. 34

Tâlhăria va fi considerată consumată în cazul modalităţii agravante atunci

când s-au produs ca urmare a acţiunii adiacente rezultatele cerute de textul

incriminator .

Epuizare - la fel ca şi furtul infracţiunea de tâlhărie este susceptibilă de o

activitate infracţională prelungită în timp după etapa consumării şi de o eventuală

amplificare a urmărilor imediate. De felul în care durează acţiunea adiacentă în aceeaşi

măsură poate fi prelungită prin acte successive de sustragere acţiunea principală şi

infracţiunea de tâlhărie.

Alteori acţiunea adiacentă poate produce urmări de o gravitate progresivă şi de

natură să modifice progresiv gradul de pericol social concret al tâlhăriei. În acest caz

procesul cauzal al activităţii infracţionale se prelungeşte în timp.

■ Modalităţi.

Tâlhăria este susceptibilă în variantă simplă de mai multe modalităţi

normative. Cu privire la modalităţile normative ale acţiunii principale facem trimitere

la explicaţiile date pentru furt întrucât au un conţinut identic celui analizat la această

infracţiune.

Este de menţionat faptul că în ceea ce priveşte modalităţile normative ale

acţiunii adiacente ele constau din violenţe, ameninţare, punerea victimei în stare de

inconştienţă, punerea victimei în stare de neputinţă de a se apăra.

Pe de altă parte în varianta simplă există modalitatea normativă a violenţelor şi

celorlalte mijloace săvârşite concomitent cu executarea furtului însă pentru păstrarea

bunului furat înlăturarea urmelor infracţiunii ori pentru asigurarea scăpării .

Modalităţile normative menţionate şi prevăzute în textul incriminator poate să

le corespundă o variatate de modalităţi faptice.35

Infracţiunea de tâlhărie este susceptibilă de multiple modalităţi normative

agravate şi anume:34 I. Pascu, St. Ivan, Tâlhăria, aspect de teorie şi practică judiciară, Editura Ministerului de interne, 2008, pagina 83-8535 Udroiu Mihail - Drept penal. Partea generală. Partea specială. Ediția 4, Editura CH BECK, București, 2013, pagina 152-154

a) de două sau mai multe persoane împreună;

b) de o persoană având asupra sa o armă sau o substanţă narcotică;

c) de o persoană mascată, deghizată sau travestită;

d) în timpul nopţii;

e) într-un loc public sau într-un mijloc de transport;

f) într-o locuinţă sau în dependinţe ale acesteia;

g) în timpul unei calamnităţi;

h) a avut vreuna din urmările arătate de Codul penal.

A doua variantă agravantă există atunci când tâlhăria a produs consecinţe

deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei.

Dacă se compară agravantele de la infracţiunea de furt cu cele de la tâlhărie se

pot observa asemănări dar nu identicitate rămânând să analizăm în continuare numai

pe cele pentru care nu putem face trimitere la furtul calificat.

Astfel există tâlhărie în modalitatea agravantă atunci când s-a săvârşit într-un

loc public sau într-un mijloc de transport. Având în vedere dispoziţiile Codului penal

prin loc public trebuie să se înţeleagă orice loc care prin natura şi destinaţia lui este în

permanenţă accesibil publicului precum şi orice alt loc în care publicul are acces la

anumite interval de timp.

Mijlocul de transport este acela destinat anume de a transporta persoane sau

marfă. Textul incriminator în cazul tâlhăriei se referă la orice mijloc de transport,sfera

fiind deci foarte largă.

Ca atare protecţia instituită prin această împrejurare agravantă se extinde

asupra tututror mijloacelor de transport atât cele care prin natura lor transportă

persoane în comun sau individual cât şi cele care transportă ocazional persoane .

O altă agravantă se referă la tâlhăria săvârşită într-o locuinţă sau în dependinţe

ale acesteia. Această circumstanţă nu o regăsim şi la infracţiunea de furt calificat. Prin

prevederea ei s-a urmărit asigurarea protecţiei dreptului persoanei de a folosi în

siguranţă locul în care trăieşte, îşi desfăşoară viaţa intimă sau îşi păstrează bunurile

care îi aparţin. În practica judiciară au existat frecvente situaţii când făptuitorii

profitând de faptul că victimele locuiesc singure în locuri mai izolate sau acolo

domiciliază persoane în varstă comit mai uşor infracţiunile de tâlhărie prin pătrunderea

în locuinţa acestora.

În ceea ce priveşte semnificaţia termenilor de ,,locuinţă” şi ,,dependinţe”

facem trimitere la explicaţiile date la violarea de domiciliu. S-a propus într-un studio

întocmit o extindere a protecţiei penale şi în favoarea persoanelor juridice prin

prevederea expresă a locurilor în folosinţa acestora în care săvârşirea tâlhăriei va

constitui circumstanţă agravantă.

În masura în care pătrunderea ilegală în locuinţa constituie o agravantă a

tâlhăriei fapta de violare de domiciliu este absorbită în conţinutul acestei modalităţi

agravante a tâlhăriei fiind exclus concursul de infracţiuni.36

O modalitate agravantă a tâlhăriei există potrivit Codului penal atunci când

fapta a avut vreuna din urmările arătate în Codul penal. Este vorba de o faptă prin care

s-a pricinuit integrităţii corporale sau sănătăţii o vătămare care necesită pentru

vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 de zile sau care a produs vreuna dintre

următoarele consecinţe: pierderea unui simţ sau unui organ,încetarea funcţionării

acestora, o infirmitate fizică sau psihică, slutirea, avortul, ori punerea în primejdie a

vieţii persoanei .

Pentru a se reţine modalitatea agravantă de care vorbim trebuie ca între fapta

de tâlhărie şi urmarea produsă să existe un raport de cauzalitate. În situaţia când acest

raport lipseşte faptele vor avea o altă încadrare juridică.

Tâlhăria este şi mai gravă dacă a produs consecinţe deosebit de grave sau a

avut ca urmare moartea victimei.

În primul rând această agravantă vizează rezultatul acţiunii principale a

tâlhăriei şi anume cea de furt.

Instanţa de judecată în evaluarea pagubei trebuie să ţină cont de valoarea

economică a bunurilor ce formează obiectul material al tâlhăriei existent în momentul

comiterii faptei şi nu în acela al judecării inculpatului.

Tâlhăria în această modalitate subzistă numai dacă elementul subiectiv constă

în praeterintenţie adică rezultatul să se fi produs prin depăşirea intenţiei făptuitorului,

dar imputabilă acestuia ca rezultat al culpei sale.


Aşa de exemplu se vor aplica prevederile Codului penal în situaţia în care

autorul pentru a lua ori pentru a menţine bunul foloseşte violenţa asupra victimei iar

aceasta în urma actului de lovire se dezechilibrează şi în cădere se loveşte cu capul de

bordură şi decedează.

Atunci când actele de violenţă au fost comise cu intenţia de a ucide victima

pentru a sustrage un bun iar scopul a fost realizat în sarcina făptuitorului se va reţine

un concurs de infracţiuni: omor deosebit de grav şi tâlhărie.37

■ Sancţiuni

În forma sa simplă tâlhăria este sancţionată cu închisoarea de la 3 la 18 ani.

Tâlhăria în forma agravantă se pedepseşte cu închisoarea de la 5 la 20 de ani, iar cea

care a produs consecinţe deosebit de grave sau a avut ca urmare moartea victimei se

pedepseşte cu închisoarea de la 15 la 25 de ani şi interzicerea unor drepturi.

Infracţiunea de tâlhărie comisă în condiţiile art.211, alin. 1 - Cod Penal, se

judecă în primă instanţă la Judecatorie (art.25 Cod de procedură penală).

Când tâlhăria a fost comisă în împrejurîri prevăzute de art. 211, alin 2 şi 2^1

¬Cod Penal sau are urmările prevăzute de art.211, alin. 3 - Cod Penal, competenţa de a

se judeca în primă instanţă aparţine Tribunalului (art.27, pct. 1, lit. a şi b Cod

Procedură Penală) sau când este cazul Tribunalului Militar Teritorial (art.28, pct.l Cod

Procedură Penală).

Când bunul care face obiect al sustragerii este dintre acele aflate în

administrarea sau folosinţa forţelor armate, competenţa revine Tribunalului Militar

( art.26, pct .2, lit. b - Cod Procedură Penală).

Cu privire la infracţiunile comise de civili contra bunurilor aflate în

administrarea sau folosirea forţelor armate, în practica judiciară s-a arătat că "deşi

potrivit art. 26, pct. 1, lit. b - Cod de Procedură Penală, infracţiunea comisă de civili

contra bunurilor aflate în administrarea sau folosirea forţelor armate sunt date în

competenţa de judecată Tribunalelor Militare, aceasta nu înseamnă că toate

infracţiunile menţionate urmează să fie judecate de Tribunalele Militare, pentru că

astfel s-ar nesocoti unul din principiile care determină stabilirea competenţelor

instanţelor.


Astfel, din dispoziţia art.27 şi 28 - Cod de procedură penală, rezultă că

anumite infracţiuni, în special acelea care prin complexitatea problemelor pe care le

ridică prezintă mai multe dificultăţi de rezolvare, se judecă în primă instanţă de

Tribunal sau de Tribunalul Militar Teritorial. Prin urmare, ori de cate ori este vorba de

infracţiuni date în competenţa materială a tribunalului, dacă aceste infracţiuni sunt

îndreptate împotriva bunurilor aflate în administrarea sau folosinţa forţelor armate, ele

vor fi judecate de Tribunalul Militar Teritorial, care este instanţa corespunzatoare în

grad a tribunalelor.

Dacă în cursul judecăţii, instanţa constată ca acţiunea penală nu mai poate fi

exercitată, fiind întrunite cerinţele art.l0, lit. a - e Cod de Procedură Penală, va dispune

achitarea conform art.ll, pct. 2, lit. a - Cod de Procedură Penală.38

În legatură cu acţiunea civilă în procesul penal, Codul de Procedură Penală

prevede că acţiunea civilă se porneşte din oficiu când partea vătămată este o

organizaţie din cele prevăzute în art.145 Cod Penal. De asemenea, este prevazută

obligaţia instanţei de a solicita instituţiei publice date cu privire la prejudiciu, aceasta

fiind obligată să comunice instanţei datele solicitate. Instanţa este obligată să se

pronunţe din oficiu asupra separării pagubei, chiar dacă unitatea prejudiciată nu s-a

constituit ca parte civilă (art. 17 Cod de Procedură Penala).

Infracţiunea de tâlhărie comisă în condiţiile art. 211, alin. 1 - Cod Penal se

judecă în primă instanţă la Judecatorie în complet format din 1 judecător, tribunalele

judecă apelurile la infracţiunea de tâlhărie prevazută de art. 211, alin. 1 ¬Cod Penal în

complet format din 2 judecători, iar curţile de apel judecă recursul în complet format

din 3 judecători.

Infracţiunea de tâlhărie comisă în condiţiile art. 211, alin. 2 şi 3 se judecă în

primă instanţă în complet format din 1 judecător, iar apelurile împotriva hotărârilor

pronunţate în primă instanţă se judecă de apel în complet format din 2 judecători.

În practica judiciară s-a statuat că în cazul când din plângerea prealabilă

adresată de partea vătămată direct instanţei pentru săvârşirea împotriva sa a infracţiunii

de lovire rezultă în raport cu descrierea faptelor că inculpatul i-a furat un bun iar când

a cerut restituirea a lovit-o pentru a păstra bunul furat că în realitate a fost săvârşita

38 Ilie Pascu, Andreea Simona Uzlau - Drept penal. Partea generala - editia a 3-a, Editura Hamangiu, Bucuresti, 2013, pagina 131-132

infracţiunea de tâlhărie instanţa trebuie să trimită cauza organului competent să

efectueze urmarirea penală din oficiu iar nu să o judece sub încadrarea juridică greşită

la care se referă partea vătămată în plângere.39


242062835-188294671-Infractiunea-de-Talharie

Documents

Transcript of 242062835-188294671-Infractiunea-de-Talharie