1 CCCUUURRRS SSLLLOOOGGGOOOPPPEEEDDDIIIE EEConf.univ.dr. Tobolcea Iolanda 2 Capitolul I LOGOPEDIA -STIINTA INTERDISCIPLINARA Ca oricare stiinta, logopedia s-a constituit pe baza necesitatilor practice si teoretice de a sintetiza cunostintele despre limbaj si de a formula procedeele specifice educarii limbajului tulburat. Logopedia este o disciplina teoretica izvorta din necesitatea de a elucida complexele probleme ale limbajului, ce are rol deosebit de important n viata psihica si n structurarea personalitatii fiecarui individ, iar pe de alta parte, este o disciplina cu un pronuntat caracter practic rezultat din necesitatile imediate ale comunicarii interumane, al necesitatii de educare a limbajului, al ntelegerii si al stabilirii relatiilor specific umane. Constituirea ei a fost posibila ca urmare a progreselor realizate n primul rnd n domeniul stiintelor psihologice si pedagogice, dar si n cel al medicinei, fiziologiei,lingvisticii etc. n cercetarea problemelor limbajului si a tulburarilor sale exista multe zone de intersectie ntre logopedie si aceste stiinte, fara a se confunda cu ele. Psihologia copilului este de un real folos logopediei, prin cunoasterea etapelor de dezvoltare si manifestare psiho-comportamentala, prin enuntarea posibilitatilor de evolutie n raport de conditiile instructiv-educative si a capacitatilor interne fiecarei persoane. Aceste cunostinte sunt completate prin dinamica si mecanismele dezvoltarii n cazul diferitelor deficiente psihice de care se ocupa psihopedagogia speciala psihologia deficientilor si pedagogia acestora.. Psihologia generala face posibila cunoasterea mecanismelor de dezvoltare a limbajului, a functiilor sale si a rolului acestora n viata psihica. Cunostintele din medicina, psihopatologie, foniatrie, laringologie, psihiatrie, neurologie creeaza un tablou complex al ntelegerii alterarii psihice, al patologiei organelor fonoarticulatorii si al implicatiilor acestora asupra formarii si evolutiei limbajului. De asemenea, aceste discipline fac posibila ntelegerea rolului jucat de tratamentul medicamentos n viata psihica si al recuperarii fizice, ceea ce faciliteaza actiunile educative. La rndul sau, logopedia pune la dispozitia acestor stiinte o serie de date de un interes deosebit pentru ntelegerea etiologiei si simptomatologiei tulburarilor de limbaj, al mecanismelor si dinamicii formarii vorbirii corecte sub influenta actiunii educative, al rolului jucat de emisia-receptia corecta a vorbirii pentru dezvoltarea psihica a fiecarei persoane si a adaptarii sale la mediul social. Prin urmare, problematica de care se ocupa aceste discipline de intersectie cu logopedia nu este comuna si nici nu se suprapune. Logopedia se diferentiaza n esenta de foniatrie, ca si celelalte discipline care au legaturi cu tulburari de limbaj, prin abordarea acestor probleme din punct de vedere psiho-pedagogic. Cu alte cuvinte, logopedia studiaza tulburarile de limbaj prin prisma ansamblului mijloacelor sale speciale psihopedagogice de a le preveni si corecta.n prezent tot mai multi specialisti afirma relatiile logopediei cu alte stiinte, recunosc necesitatea actiunii n echipa si evidentiaza problematica specifica fiecarui domeniu, dar si avantajele colaborarii att pe plan teoretic ct si practic. Deci, limbajul nu poate si nu trebuie privit izolat, ci n strnsa corelatie cu ansamblul manifestarilor psihice, 3 integrat n fenomenele psiho-comportamentale pe care le influenteaza si este influentat de acestea. 1.1. CONSTITUIREA LOGOPEDIEI CA STIINTA Cuvntul logopedie vine de la grecesul logos care nseamna cuvnt si paidea care nseamna educatie. Deci, logopedia se ocupa de educatia vorbirii, iar n sens mai larg de studierea si dezvoltarea limbajului, de prevenirea si corectarea tulburarilor de limbaj. Se pare ca primul care utilizeaza termenul de logopedie este Socrate (436-388 .e.n.). Formarea vorbirii coerente si corectarea tulburarilor sale au preocupat oamenii din cele mai vechi timpuri. Astfel, se stie ca grecii antici aveau un cult deosebit pentru vorbire si oratorie. Operele lui Plutarh, Herodot, Heraclit, Platon, Aristotel, Hipocrat contin indicatii valoroase cu privire la preocuparile societatii antice de a forma si dezvolta la toti membrii ei o vorbire ct mai corecta. Aceeasi pretuire a vorbirii o gasim mai trziu la romani, prin glasul lui Cicero care n lucrarea De oratore scrie : daca nu depinde de noi sa avem un glas frumos, de noi depinde sa-l cultivam si sa-l fortificam, sa studiem toate treptele de la sunetele grave pna la cele mai nalte. n evul mediu, cu toate oprimarile la care este supusa stiinta, reusesc sa strabata unele idei pozitive. Astfel, Avicenna n Canonul medicinii evidentiaza o serie de exercitii utilizate n scopul reglarii respiratiei si vocii ce dau rezultate bune n corectarea blbielii chiar si n zilele noastre. Datorita ignorantei si dogmelor religioase, a dominat mult timp ideea ca tulburarile de limbaj s-ar datora modificarilor anatomice ale organelor de vorbire sau unei umiditati anormale n care se scalda limba si creierul. Ca urmare, apare o perioada trista pentru logopedie, n care chirurgii erau chemati sa intervina pentru redarea vorbirii normale, interventii ce au avut ca rezultat multe victime ale unor operatii inutile. Progresele cunoscute n toate domeniile n secolul XVIII-XIX au stimulat dezvoltarea unor noi domenii de activitate si conturarea unor discipline care s-au desprins din corpul stiintelor fundamentale. Este perioada cnd lucrarile de logopedie sunt tot mai frecvente, iar opinia publica manifesta un interes accentuat fata de corectarea tulburarilor de limbaj. Cercetarile mai consistente se manifesta ncepnd cu secolul al XIX-lea. Sunt de mentionat cercetarile lui Broca (1861) n domeniul afaziei motorii si ale lui Werniche (1871) pentru afazia senzoriala, precum si cercetarile lui Netkaciov n tratamentul psihologic al blbielii.n tara noastra, o cronica din 1835 vorbeste de vindecarea gngaviei. Practica logopedica s-a legalizat n 1949 si s-a dezvoltat din 1957 cnd se nfiinteaza primele cabinete logopedice n policlinici, iar apoi n cadrul scolilor. Se poate spune ca logopedia s-a constituit ca stiinta n prima decada a secolului XX, datorita necesitatilor practice si teoretice de a sintetiza cunostintele despre limbaj si 4 de a gasi procedee specifice educarii limbajului tulburat. S-au conturat si perefectionat astfel tehnici de investigatii psihologice ale limbajului, metode si procedee de corectare. O contributie de seama la constituirea logopediei ca stiinta, o aduce Herman Gutzman (1865-1922) care si-a nsusit multe din metodele corectarii vorbirii de la tatal sau Albert Gutzman, fost director la Institutul de surdo-muti din Berlin. Dupa cte se cunoaste, H.Gutzman a tinut pentru prima data un curs despre tulburarile de limbaj n nvatamntul superior. Conceptia medicala a timpului nu acorda importanta cuvenita tulburarilor de limbaj , corectarea acestora fiind facuta de medici si surori cu mijloace psihopedagogicepentru care nu aveau pregatirea necesara. n 1942, n discursul de deschidere de la primul congres al Societatii internationale de logopedie si foniatrie tinut la Viena, Emil Froschels a pus n discutie problema apartenentei si structurii logopediei ca stiinta. Se delimiteaza continutul logopediei de cel al foniatriei prin precizarea domeniului de actiune al fiecarei stiinte : foniatria se ocupa de ntretinerea organelor fonatoare si de patologia vocii, iar logopedia de prevenirea, corectarea, studierea tulburarilor de limbaj si de realizarea procesului de ntelegere si transmisie corecta a informatiilor. O serie de termeni care se mentin si azi n logopedie (dislexie, disgrafie, rinolalie etc.) sunt de provenienta medicala. Dar prin natura stiintei logopedice de a investiga limbajul si de a corecta tulburarile de limbaj, metodele si procedeele utilizate au un pronuntat caracter psiho-pedagogic si, prin aceasta,, se delimiteaza locul logopediei n cadrul stiintelor psiho-pedagogice si, n primul rnd, ca ramura a psihopedagogiei speciale. Se poate concluziona ca logopedia contemporana si defineste azi menirea fara a se limita la corectarea tulburarilor de limbaj, prevenirea si studierea lor; ea are n vedere educarea si restabilirea echilibrului psiho-fizic si dezvoltarea unei personalitati normale, integre. 1.2. OBIECTUL, SCOPUL SI SARCINILE LOGOPEDIEI Logopedia, stiinta.relativ tnara n cadrul stiintelor psihopedagogice, se ocupa de problematica limbajului n general si tulburarilor de limbaj si de corectarea acestora n special. Treptat, aria preocuparilor logopediei s-a extins, fapt ce se poate vedea si din definitiile mai mult sau mai putin complexe date de diversi autori, n decursul anilor. Astfel, Hvattev defineste logopedia ca fiind o stiinta pedagogica speciala despre prevenirea si corectarea tulburarilor de limbaj . Sovak o defineste ca fiind stiinta despre fiziologia si patologia procesului de ntelegere, de comunicare, despre prevenirea si tratamentul pedagogico corectiv a defectelor n domeniul ntelegerii comunicarii . Mai recent, E. Verza precizeaza ca logopedia se ocupa de prevenirea, corectarea, studierea tulburarilor de limbaj si de realizarea procesului de ntelegere si transmisie corecta a informatiilor si ca logopedia contemporana si defineste azi menirea fara a se limita la corectarea tulburarilor de limbaj, prevenirea si studierea lor; ea are n vedere educarea si restabilirea echilibrului psiho fizic si a dezvoltarii unei integre personalitati, studierea comportamentului verbal si a relatiei acestuia cu personalitatea umana 5 Logopedia s-a constituit mai trziu ca alte stiinte, sprijinndu-se pe o serie de informatii, n special din psihologia limbajului, surdopsihologiei, psihopatologiei, psihofiziologiei, tiflopsihologiei, neuropsihiatriei, psiholingvisticii, lingvisticii, etc. La rndul ei, logopedia pune la dispozitia acestor stiinte o serie de informatii. Si n activitatea practica, daca avem n vedere etiologia si complexitatea anumitor tulburari de limbaj, se impune colaborarea dintre specialistii mai multor domenii ( psihologi, logopezi, medici ). Din lucrarile contemporane si din organizarea activitatii logopedice practice rezulta ca domeniului logopediei i se confera fie un caracter psiho-pedagogic , fie unul medical. Astfel, n tarile rasaritene, n special, practica logopedica se desfasoara sub nemijlocita ndrumare a specialistilor de formatie psihopedagogica, iar n unele tari din occident, logopedia este practicata de specialisti cu formatie medicala. De remarcat ca si n ultimul caz, metodele si procedeele de corectare a tulburarilor de limbaj au un caracter psiho-pedagogic. Scopul logopediei este acela de a asigura, prin nlaturarea tulburarilor de vorbire, dezvoltarea psihica generala normala a persoanelor cu handicap verbal, formarea si dezvoltarea n functie de capacitatile lor, stabilirea sau restabilirea relatiei corecte cu cei din anturaj. Logopedia acorda atentie n special copiilor deoarece tulburarile de vorbire au o frecventa mai mare, nu trebuie sa se consolideze si sa se agraveze, pentru ca posibilitatile de corectare sunt mult mai mari si pentru ca prin nlaturarea la timp a acestora se prentmpina aparitia altor modificari psihice si comportamentale. Deci, logopedia are n primul rnd un scop educativ deoarece contribuie la formarea psiho-pedagogica a copilului, faciliteaza procesul instructiv-educativ n cadrul scolii. Logopedia urmareste n egala masura sa previna si sa corecteze tulburarile de limbaj.Realizarea acestui deziderat determina reducerea numarului de logopati si nceperea activitatii de corectare nca din perioada formarii limbajului, ceea ce asigura un succes rapid si complet n corectare. Vrstele prescolara si scolara mica, sunt cele mai favorabile pentru o actiune logopedica eficace. Pornind si de la conceptia lui I.P. Pavlov, conform careia nimic nu ramne imobil, numai cu conditia de a se crea conditiile corespunzatoare , n fata logopediei stau o serie de sarcini, mai importante fiind urmatoarele: 1. cunoasterea si prevenirea cauzelor care provoaca tulburari de limbaj si asigurarea unui climat favorabil dezvoltarii normale a limbajului; 2. studierea si cunoasterea simptomatologiei tulburarilor de limbaj, a metodelor si procedeelor de corectare; 3. depistarea, examinarea persoanelor cu tulburari de limbaj, ncepnd cu vrsta prescolara si organizarea activitatilor n functie de vrsta si tulburare; 4. corectarea tulburarilor de limbaj n paralel cu dezvoltarea gndirii, cu personalitatea, cu activitatea lor si formarea unei atitudini normale fata de propriul defect si fata de lumea din jur; 5. elaborarea unui program terapeutic corect tinnd seama de esenta, cauzele, mecanismele si dinamica tulburarii; 6 6. initierea n probleme de logopedie a persoanelor din anturajul copiilor pentru ntelegerea si sprijinirea acestora; 7. formarea de noi specialisti logopezi, cu o buna pregatire psiho pedagogica; 8. asigurarea conditiilor optime desfasurarii activitatilor logopedice prin amenajarea si dotarea cabinetelor logopedice cu materiale adecvate practicii logopedice.. 1.3. ORGANIZAREA ACTIVITATII LOGOPEDICE Terapia logopedica este o activitate complexa, desfasurata pe multiple planuri, individual sau pe grupe, n functie de etiologia tulburarii, gravitate si vrsta. Terapia logopedica ncepe cu nregistrarea cazului, care se realizeaza n urma perioadei de depistare a copiilor cu tulburari de limbaj. Depistarea se face n perioada 15 sept. 15 oct., cnd fiecare logoped are obligatia sa examineze sumar toti copiii din zona logopedica fixata si sa evidentieze deficientele de limbaj ntlnite, n cabinetul logopedic se va desfasura examinarea complexa, se va stabili un diagnostic, se vor forma grupele, la baza carora vor sta o serie de criterii ( vrsta, deficienta, gravitate, trasaturi de personalitate, etc. ). Se va fixa un program de lucru, fiecare copil fiind planificat de 2 5 ori pe saptamna, n functie de gravitatea defectului. Vor avea prioritate copiii mici, pentru ca tulburarea sa nu se transforme n deprindere, deprinderile deficitare nlaturndu-se mai greu si ntr-un timp mai ndelungat. Nu sunt neglijati nsa nici cei care au ajuns la vrsta adolescentei sau a pubertatii, deoarece la acestia tulburarile de limbaj pot produce modificari profunde de personalitate. Vrsta optima pentru nceperea terapiei logopedice este cea mai mica dar nu se poate stabili o regula generala. Ea va fi determinata de tulburarea nsasi. Daca sunt necesare interventii chirurgicale ( palat despicat ) terapia logopedica va ncepe dupa rezolvarea chirurgicala.De exemplu, daca este o dislalie fiziologica-terapia logopedica nu este necesara iar daca este un nceput de blbiala va trebui oprita evolutia.Astfel, momentul si caracteristicile interventiei logopedice se stabilesc n functie de tulburarea de limbaj. Terapia logopedica se stabileste n urma unei examinari complexe, pe baza careia se stabileste diagnosticul. Pentru o buna reusita trebuie creat un mediu de examinare propice si stimulativ, pentru ca logopatul sa se poata exprima degajat, logopedul putnd sesiza astfel si toate aspectele tulburarii. E necesara o atmosfera relaxanta, calda, personalitatea logopedului si atmosfera cabinetului fiind de mare importanta. Metoda principala de examinare este a convorbirii cu logopatul, familia, cu toti factorii implicati n educarea lui. Odata cu examinarea ncepe si completarea fisei logopedice, care va continua pe tot parcursul terapiei logopedice si va trebui sa oglindeasca evolutia copilului pe tot parcursul interventiei logopedice. Capitolul II EXAMINAREA COMPLEXA 7 Examinarea si diagnosticarea tulburarilor de limbaj se integreaza tabloului dezvoltarii psihice generale a copilului, precum si interdependentei cu mediul social n care acesta traieste. Examinarea complexa trebuie sa urmareasca: aprecierea posibilitatilor de comunicare de care dispune logopatul si stabilirea diagnosticului, precum si a prognosticului; elaborarea proiectului de terapie; cunoasterea dezvoltarii intelectuale si a trasaturilor de personalitate. Examinarea se face din punct de vedere pedagogic prin aplicarea metodei convorbirii cu logopatul, cu familia si cu factorii educativi implicati, prin aplicarea de probe si teste specializate, prin folosirea observatiei permanente n activitatea scolara, prin consemnarea rezultatelor scolare . Momentul de examinare trebuie sa tina se ama de o serie de principii : crearea unei atmosfere destinse, stenice, ncurajatoare; folosirea unor probe care sa evidentieze clar deficitul de limbaj si deficientele asociate; legatura logopedului cu familia copilului pentru ncadrarea clara a elementelor de anamneza; legatura logopedului cu defectologul (profesorul de educatie speciala) si educatorul(educatoarea) pentru cunoasterea clara a relatiilor logopat-activitate scolara; evidentierea diagnosticului, a etiologiei deficientei si stabilirea unei prognoze de nceput, precum si a unei colaborari permanente cu copilul, cu familia si cu scoala. 1. nregistrarea cazului este realizata n urma perioadei de depistare a tulburarilor de limabaj. Depistarea se face n urma unui examen sumar prin care se evidentiaza deficientele grave, dar si prin semnalarea de catre familie si de cadrele didactice a cazurilor problema. Momentul depistarii este foarte important, iar problemele aplicate variaza n functie de logoped si de experienta pe care acesta o poseda. n general munca logopedica impune ca depistarea sa se realizeze la fiecare nceput de an scolar de la 15 septembrie la 15 octombrie. 2. Anamneza. Anamneza se consemneaza n urma convorbirii cu unul din parinti (de preferinta mama) si facnd apel la fisa medicala a copilului. Este important, la acest nivel, sa se evidentieze : bolile ereditare, malformatiile, nasterea, bolile infectioase care au lasat urmari, dezvoltarea afectivitatii, dezvoltarea relatiilor intrafamiliale, integrarea copilului n familie, momentele de progres psiho-fizic, traume sau accidente, tot ceea ce este legat de aparitia si evolutia limbajului (cnd si cum a nceput sa vorbeasca, primele cuvinte, primele propozitii etc.). 3. Examinarea limbajului rostit a. Examinarea nivelului de ntelegere a vorbirii se realizeaza n functie de vrsta cronologica, nivel scolar si prezenta tulburarilor psihice. La copiii peste clasa a III-a se poate folosi chiar manualul clasei anterioare. Se cere copilului sa indice lectia care i-a placut cel mai mult, i-o citim cu voce tare si l rugam sa explice sensul unor cuvinte din vocabularul acesteia. La copiii din grupa mare, scolari mici si copii cu probleme speciale n 8 educatie, se pot aplica o serie de probe ca : proba de ntelegere verbala si de de completare a unor lacune dupa Alice Descoeudres. Pna la vrsta de 6 ani si la copiii cu nevoi speciale n educatie, ce prezinta ntrzieri n dezvoltarea mintala sau deficit mintal, ntelegerea vorbirii se testeaza, n genere, pe obiecte concrete. b. Examinarea auzului. Este bine ca n cazul evidentierii clare a acuitatii auditive indicam examenul audiometric efectuat la medicul de specialitate. n cazurile de alalie, cnd audiograma nu reuseste prea bine sau n cazurile n care copilul nu ntelege vorbirea la nivelul elaborarii unor raspunsuri, se poate apela si la proteza auditiva. Nivelul dezvoltarii auzului se evidentiaza prin : - probele de ntelegere a vorbirii (propuse deja); -observatii asupra conduitei : copilul repeta ntrebarile n timp ce-i dam ndrumari, caracterul ntrebarilor puse de copil. Procedeul este urmatorul (pe etape): Etapa 1. Copilul care nu vorbeste de loc este examinat prin probe de ntelegere, iar sarcinile i se dau cu glas cnd tare, cnd ncet. Etapa 2 Daca copilul nu reactioneaza, trebuie stabilit daca nu aude sau nu ntelege (exemplu : i dam o jucarie cu vocea n soapta; lasam sa cada o legatura de chei si observam reactia la zgomot, la o sonerie etc.) Etapa 3 Daca reactioneaza la zgomote si poate repeta cuvintele spuse de noi, l asezam ntr-o pozitie n care sa nu vada buzele examinatorului si acoperim pe rnd cte o ureche (examen monoauricular). Cuvintele le soptim si copilul trebuie sa la repete. Dupa clasificarea GLEITZ nentelegerea vorbirii n soapta pna la 4-6 m. are valoarea unei usoare hipoacuzii (sau apraxie auditiva); pna la 1-4 m. este o hipoacuzie de gravitate medie, iar cnd copilul nu aude la 1 m. hipoacuzia este grava. Coordonatele functiei auditive examinate sunt : acuitatea auditiva (distanta perceperii vocii n soapta, redarea unor structuri ritmice percepute auditiv, discriminarea si localizarea analitica a surselor sonore; - ntelegerea vorbirii n ansamblu; - recunoasterea si reproducerea sunetelor perechi opuse; -(sunete izolate; silabe; cuvinte); s-z; t-d; ta-da; pot-pod; controlul auditiv al vorbirii; -autocontrolul n circuitul fonator normal (vorbeste gradat de la soapta la strigat, la cerere); -autocontrolul auditiv n corectarea defectelor de articulare (de exemplu : nregistrarea pe banda de magnetofon a rotacismului) c. Examinarea articularii verbale se refera la aparatul articulator, la articularea (pronuntia) propriu-zisa. Examinarea aparatului articulator cuprinde urmatoarele aspecte : -Integritatea functionala n ansamblu. Aici se are n vedere n primul rnd sistemul labio-comisural (simetria, integritatea, mobilitatea si forta). Apoi se evidentiaza aparatul dental (integritatea, forma, muscatura, forma dentala 9 individuala).La maxilare se pune n evidenta forma mandibulei, forma arcurilor maxilarelor, existenta prognatismului inferior sau superior. n ceea ce priveste limba, logopedul trebuie sa observe n examinare: forma, mobilitatea pe plan transversal si longitudinal, marimea, fixarea ei, frenul. Palatul dur este examinat ca forma, amplitudinea boltii. Palatul moale intereseaza ca mobilitate, forma si marime. Logopedul trebuie sa observe si omusorul (mobilitate, integritate, marime, asezare) si sistemul nazal (inflamari acute sau cronice, dureri de sept, malformatii). Examinarea articularii propriu-zise Dupa ce s-a sesizat starea aparatului articulator, examinam capacitatea articulatorie. Important n aceasta etapa este ca obrazul copiluluisa fie luminat si sa fie la aceeasi naltime cu obrazul examinatorului. Se vor urmari urmatoarele aspecte: Capacitatea de redare prin imitatie (vorbirea reflectata) La acest nivel examinatorul pronunta sunetele alfabetului n ordinea dificultatilor. Se cere logopatului sa repete si el. Apoi se pronunta silabe directe si inverse cu sunetele respective, solicitnd pronuntia copilului. Se pronunta apoi cuvinte n care sunetele la care se observa deformari se gasesc n pozitie initiala, de mijloc si finala, La sfrsit se pronunta propozitiicare contin sunete deficitare (de 2-3 ori) pentru a se evidentia clar tulburarea. Se examineaza si combinatii de consoane sau de vocale n diferite cuvinte. La baza alcatuirii unui astfel de instrument trebuie sa fie urmatoarele principii : cuvintele sa fie uzuale, sa poata fi ntelese si de copiii care dispun de un vocabular sarac; sa poata fi usor ilustrate cu imagini; sunetul sa apara n diferite combinatii; articulare usoara si dificila, la nceput, la mijloc si la sfrsit. Vorbirea independenta Pentru examinarea capacitatii de pronuntie n vorbirea independenta se pot folosi : alfabetul ilustrat, tabele cu imagini a caror denumire prezinta sunetele n pozitii diferite (nceput, mijloc, sfrsit). Se vor folosi ca procedee : citirea de ilustratii, recitarea, cntecul, povestirea libera. Dupa acestea, examinatorul noteaza sunetele care ntmpina greutati, tipul tulburarilor intervenite, modul de recitare, ritmul, melodicitatea vorbirii, respiratia n timpul recitarii si cntecului, daca poate povesti, surprinderea esentialului, respectarea structurii logice a povestirii. d. Examenul vocii. Vocea se observa de la primul contact, fiind de obicei n concordanta cu dezvoltarea fizica si cu conformatia fiziologica a copilului. Se urmareste : sonoritatea ; tonalitatea ; valoarea ; nuanta ; raguseala ; astenia vocala ; 10 rezonanta ; disfonia, la pubertate (rareori nainte) ; rinolalia ; intensitatea vocii ; melodicitatea vorbirii ; vorbirea sacadata. Examinarea structurii gramaticale Se realizeaza observnd formarea propozitiilor simple (2-4 cuvinte) corecte n vorbirea spontana sau reprodusa ; folosirea corecta a singularului si plurarulului (acord, numar-gen, la substantive cunoscute si noi); folosirea timpurilor verbelor, verbalizarea corecta a unor relatii temporale simple; folosirea corecta a pronumelui personal si a celui demonstrativ. f. Examinarea vocabularului activ Se realizeaza prin observarea volumului de cuvinte folosite n povestire si vorbirea independeenta a substantivelor, verbelor si adjectivelor. g. Examinarea formelor de limbaj verbal poate evidentia : Dialogul de scurta durata telegrafic axat pe obiecte si pe evenimente de tip situativ, n functie de anumite mprejurari, evenimente, sarcini concrete. 4. Examenul lexic si grafic Daca examenul vorbirii se face de la 5 ani n sus, examenul limbajului scris, se realizeaza n cazurile de disgrafie, dislexie la nivelul clasei a II-a si a III-a de studiu.Exista si o diagnosticare precoce a tulburarilor limbajului scris, care se efectueaza de la vrstele mici si terapia va cuprinde antrenarea capacitatilor psiho-motrice specifice pentru scris si citit. Pentru o examinare corecta a tulburarilor intervenite n scris si citit. este necesar ca n anamneza sa se stabileasca anumite elemente precum : ntrzieri n aparitia vorbirii, dislalii polimorfe sau fiziologice prelungite, bilingvismul, ntreruperi de scolaritate, exigentele familiei asupra copilului, exersarea scris-cititului acasa. Examinarea lexiei si grafiei trebuie sa cuprinda imaginea schemei corporale, a lateralitatii, a motricitatii fine. Se pot folosi : probe pentru determinarea orientarii spatiale, proba pentru determinarea sincineziilor digitale, proba pentru determinarea lateralitatii, testul OSERETSKI, proba LIEBMANN etc. Dupa rezolvarea acestor probe este examinata direct lexia si grafia logopatului prin intermediul unor probe specifice n care se verifica : literele, silabele, cuvintele, analiza si sinteza lexico-grafica, propozitiile si micile texte. Este folosita copierea si dictarea, citirea de pe carte si de pe caiet si se aplica o fisa de evaluare a greselilor tipice pentru fiecare copil. 5. Examinarea motricitatii testul OSERETSKI motricitatea organelor fonatorii 11 examenul de praxie examenul lateralitatii examenul de ritm Conform indicatiilor lui Oseretski ncepem exercitiile la nivelul vrstei cronologice si coborm sau urcam pna unde ne permite capacitatea copilului . n cazul copiilor cu deficiente de vorbire, e bine sa ncepem aplicarea testului cu un an minus fata de vrsta cronologica, experienta indicnd n toate deficientele de vorbire o ramnere n urma adezvoltarii motorii. ncepem examenul cu o categorie de vrsta sub vrsta cronologica si pentru a stimula copilul prin performante proprii. 6. Examinarea dezvoltarii mintale Se pot folosi : desenul omuletului, pomului si al casei; matricile progresive: J.C. RAVEN (6-12 ani); proba compararii de notiuni; proba definirii de notiuni; proba de completare a lacunelor. 7. Examenul personalitatii Probele pentru determinarea trasaturilor de personalitate pot releva tulburarile comportamentale asociate celor de limbaj, microtraume scolare sau familiale. Indicate sunt testele : RORSCACH, T.A.T., tabloul familiei. 8. Examenul medical Se recomanda unele examene medicale de tipul : ORL, audiologic, stomatologic, neuropsihiatric general, mai ales cu privire la dezvoltarea somatica si hormonala. 9. Examinarea rezultatelor activitatii scolare este de o mare importanta n alcatuirea unui tablou corect simptomatologic. Gradul de integrare scolara a copilului sau integrare n viata grupului scolar se poate examina nu numai prin nregistarea principalelor rezultate n activitatea de nvatare dar si cu asistente ale logopedului la lectii, convorbiri cu educatoarea (nvatatorul) si chiar cu ceilalti copiii. 10. Consemnarea rezultatelor examinarii se face n mod detaliat n Fisa Logopedica , urmarindu-se evaluarea tulburarilor la nceputul terapiei, n timpul si la sfrsitul acesteia. 2.1. DIAGNOSTIC SI EVALUARE LOGOPEDICA Diagnosticul este o ipoteza mai mult sau mai putin probabila care se cere mereu verificata. El nu se rezuma la ncadrarea ntr-o categorie nosografica care pare maiapropiata. n urma efectuarii examenului complex n care au fost cunoscute anamneza subiectului, dezvoltarea sa, mediul familial si extrafamilial se poate stabili un diagnostic prezumtiv ce va fi confirmat sau infirmat pe parcursul terapiei. Copilul, indiferent de tulburarea sa, se manifesta diferit n functie de situatia si mediul n care se afla. De aceea, este necesara observarea lui n timp, comportamentul n joc, discutii si corelarea observatiilor cu cele ale persoanelor care se ocupa de copil. Pentru stabilirea corecta a diagnosticului sunt necesare si o serie de cunostinte de anatomie si fiziologie a limbajului, particularitatile evolutiei normale a limbajului si a 12 abaterilor de la normalitate, formele de manifestare ale diferitelor tulburari cu aspecte particulare ntre diferitele tulburari care pot determina confuzii de diagnostic, evolutia tulburarii n timp etc. Fara acest volum de informatii erorile se pot strecura usor att la tulburarile severe de limbaj, dar si la formele usoare. Cunoasterea particularitatilor de vrsta si a abaterilor de la evolutia normala a limbajului va evita confuziile ntre fiziologic si patologic si sesizarea abaterilor nca din primele luni de viata ale copilului.n stabilirea diagnosticului trebuie sa se tina seama de o serie de factori endogeni si exogeni pentru evitarea confuziilor : vrsta cronologica a copilului, dezvoltarea intelectuala, afectivitatea, comportamentul, motivatia, temperamentul, caracterul, componenta psiho-sociala a familiei, climatul educativ, conditiile scolarizarii etc. Diagnosticul diferential trebuie stabilt att n cadrul aceleasi tulburari ct si ntrediversele tulburari cu care se pot confunda. n primul rnd trebuie diferentiate tulburarile dismaturative de cele patologice. Desi au pentru nceput multe elemente comune difera att ca etiologie ct si ca evolutie. Tulburarile dismaturative, spre deosebire de cele patologice, sunt determinate n general de un ritm propriu de dezvoltare, factorii somatici, afectivi, sociali avnd un rol determinant n majoritatea cazurilor si pot sa dispara si fara interventie logopedica. Dupa fixarea diagnosticului logopedic se face o evaluare preterapeutica, continund cu o serie de evaluari la sfrsitul fiecarei etape terapeutice si terminnd cu o evaluare finala. Aceste evaluari trebuie concepute n unitatea lor si n strnsa legatura cu obiectivele urmarite n terapie. Evaluarea preterapeutica are loc la nceputul terapiei logopedice si are rolul de a stabili cu exactitate care este nivelul achizitiilor verbale raportat la vrsta cronologica si care sunt abaterile de la evolutia normala a limbajului. Pe baza evaluarii se va stabili programul de recuperare si se poate elabora un prognostic privind posibilitatile de corectare a tulburarilor de limbaj pentru fiecare logopat n parte. La sfrsitul fiecarei etape evaluarea va urmari performantele obtinute, esecurile nregistrate, prevenirea altor esecuri, stabilirea dificultatilor, lacunelor, erorilor, reusitaobiectivelor propuse n celelalte etape. n functie de ce va evidentia aceasta evaluare, strategia terapeutica, poate fi reevaluata, se pot introduce noi activitati specfice nlaturarii tulburarilor de limbaj. Evaluarea postterapeutica va stabili nivelul comportamentului verbal realizat n raport cu obiectivele propuse. 2.2. FISA LOGOPEDICA Rezultatele examinarii sunt consemnate n fisa logopedica. Aceasta se completeaza : - n momentul cunoasterii copilului (examinarea primara); - pe parcursul ntregii activitati terapeutice. Exista mai multe modele din care terapeutul poate sa-si aleaga modul de consemnare al examenelor efectuate asupra logopatului si al efectelor terapiei logopedice. Important este ca fisa sa oglindeasca corect att imaginea de nceput a logopatiei ct si evolutia corectarii acesteia. Este indicat ca rezultatele unei diagnosticari complexe sa se faca n 13 mod detaliat n fisa, urmarindu-se evaluarea tulburarilor de la nceputul terapiei pna la sfrsitul acesteia. Fisa de examinare complexa si evolutie logopedica trebuie sa cuprinda urmatoarele aspecte : FISA DE EXAMINARE COMPLEXA Nr. fisei_______________________ SI EVOLUTIE LOGOPEDICA ntocmit de____________________ Data emiterii___________________ I. Date generale Numele si prenumele____________________________data nasterii____________________ _______vrsta___________locul nasterii__________________________________________ adresa_________________________________________________scoala______ __________ clasa___________nvatator_______________________________. II. Date familiale Numele tatalui___________________________vrsta_____________studii______________ ______________________locul de munca__________________functia_________________ Numele mamei__________________________vrsta______________studii______________ ______________________locul de munca__________________functia_________________ starea materiala_________. Starea locuintei________________________________________ numarul fratilor_____ al ctelea copil este______________. Relatiile ntre parinti__________________________________Atitudinea familiei fata de logopat_______________________________________________________________ _____________ Tulburarile de limbaj existente n famillie III. Examen psihofizic Sarcina___________________________________nasterea________________________ greutatea________________________alimentatia_______________________________ ____ Antecedente pre-peri si postnatale________________________________________________ 14 ________ Antecedente colaterale_________________________________________________________ Inteligenta_______________________________________________________________ Memoria________________________________________________________________ Imaginatia_______________________________________________________________ Atentia__________________________________________________________________ Afectivitatea_____________________________________________________________ Vointa__________________________________________________________________ Lateralitatea______________________________________________________________ Comportamentul__________________________________________________________ ____ -n familie__________________________________________________________________ _ -n colectiv_________________________________________________________________ _ Trasaturi de personalitate (pozitive, negative)_______________________________________ IV Examen logopedic : a. Integritatea anatomo-functionala a aparatului fonoarticulator aparatul respirator_________________________________________________________ -particularitati fonatorii (voce, mutatie vocala, puritatea vocii)___________________________________________________________________ -aparatul articulator___________________________________________________________ b.Sistemul labio-comisural aparatul dental______________________________________________________________ maxilarele_______________________________________________________________ __ limba___________________________________________________________________ __ -palatul 15 dur__________________________________________________________________ -omusorul_______________________________________________________________ ____ -cavitatea nazala_____________________________________________________________ c. Functia auditiva de ansamblu: acuitatea auditiva____________________________________________________________ controlul auditiv al vorbirii____________________________________________________ -autocontrolul auditiv al vorbirii_________________________________________________ d. Aparitia tulburarilor de limbaj_________________________________________ cauze___________________________________________________________________ -pronuntarea reflectata a sunetului______________________________________ -pronuntarea independenta a sunetului___________________________________ -sunete afectate______________________________________________________ e. ntelegerea cuvintelor cuvinte denumiri____________________________________________________________ cuvinte nsusiri______________________________________________________________ - cuvinte de relatie____________________________________________________________ -cuvinte actiuni_______________________________________________________________ f. Formularea si ntelegerea propozitiilor cu continut familiar__________________________________________________________ - cu continut nou_____________________________________________________________ g. Vocabularul si structura gramaticala____________________________________________ h. Particularitati narative_______________________________________________________ i. Elemente prozodice ale vorbiriii spontane________________________________________ 1. Citirea 16 raportul fonem-grafem______________________________________________ citirea pe silabe_____________________________________________________ citirea pe text cunoscut_______________________________________________ citirea pe text nou___________________________________________________ ritmul citirii_________________________________________________________ dislexia____________________________________________________________ 2.Scrierea analiza literelor separate______________________________________________ sinteza n silabe si cuvinte (omisiuni, nlocuiri, inversiuni)___________________ acordul cuvintelor____________________________________________________ dificultati ortografice_________________________________________________ dizortografii_________________________________________________________ discaligrafii_____________________________________________________ V. Concluzii diagnostice si prognostice___________________________________ VI. Evolutia copilului pe parcursul terapiei logopedice 2.3. METODOLOGIA STUDIERII TULBURARILOR DE LIMBAJ Daca metodele si procedeele de corectare sunt specifice fiecarei categorii de tulburari n parte, studierea tuturor tulburarilor de limbaj au la baza o serie de metode comune. n general, logopedia se foloseste de aceleasi metode pe care le utilizeaza psihologia n studierea limbajului normal. Avantajul consta n faptul ca n logopedie, limbajul e studiat asa cum se manifesta, fenomenul nu mai trebuie provocat pe cale experimentala si datele obtinute se pot raporta la manifestarile normale. Mascarea 17 limbajului tulburat e mai putin probabila si urmarirea lui se poate face ori de cte ori este nevoie si se poate corecta si pe etape de vrste. Desi se cunosc multe procedee n literatura logopedica, ele nu se pot aplica la logopatii cu limba materna romna, datorita specificului limbii si particularitatilor de limbaj. Pentru blbiala, tahilalie, bradilalie, nedezvoltarea limbajului, metodele si procedeele cunoscute au o mai mare valoare generala, n timp ce pentru dislalie valoarea lor este limitata de specificul emisiei si al pozitiei sunetului afectat n interiorul cuvntului si al propozitiei. Si n folosirea psihoterapiei se pot prelua principiile generale ce sunt valabile n aplicarea n scopuri curative pentru unele tulburari determinate psihic sau somatic. Experimentul: valoarea experimentului n logopedie rezulta din geneza fenomenului de tulburare si manifestarea lui naturala n ntregul comportament al logopatului. Totusi se pot provoca experimental diverse situatii de solicitare individuala, n grup, de rezolvare a unor sarcini de baza, de control sau autocontrol prin intermediul limbajului, de comunicare receptie n diverse activitati, de adaptare la situatie, de exprimare si receptie. Observatia: -joaca un rol deosebit. Conditia esentiala a unei bune observari e aceea de a preciza de la nceput fenomenul pe care-l urmareste pentru ca n timpul desfasurarii limbajului pot sa apara o serie de comportamente secundare. Important e ca nregistrarea datelor sa se faca cu fidelitate ( magnetofon, casetofon) pentru a surprinde exact aspectele urmarite. Pentru eliminarea accidentatului trebuie ca : a observarea se poate desfasura n perioade de timp diferite ( oboseala accentueaza tulburarea ) b sa nu stie ca e observat ( ca inhibitie ) c sa-l urmareasca att n anturajul persoanelor cunoscute ct si necunoscute ( vorbirea si comportamentul lui difera ). Conversatia: -urmareste sa stimuleze vobirea logopedului, dar fara a-l pune n dificultate ( sa nu abordeze subiecte care-i sunt penibile si pe care el le ocoleste ). Nu se vor consemna abaterile de la vorbirea normala n prezenta lui. Discutia poate fi orientata si n directia surprinderii framntarilor interne ale subiectului, a mediului n care-si desfasoara viata si activitatea, a descoperirii cauzelor tulburarii de limbaj si dorintei de cooperare n activitatea logopedica. Analiza produselor activitatii: -se vor studia compuneri, lucrari de control, jurnale, n special pentru tulburarile limbajului scris. Biografica: -ajuta la descoperirea antecedentelor tulburarii si comportamaentului pe baza relatarilor parintilor, rudelor, profesorilor. Testelor: -urmareste sa stabileasca nivelul de abilitate verbala, consolidarea deprinderii n folosirea limbajului, gradul de abatere de la normal, tulburarile afectiv comportamentale ca urmare a deficientelor de limbaj. 18 Capitolul III ELEMENTE DE ANATOMIA SI FIZIOLOGIA LIMBAJULUI Vocea e rezultatul sunetului care se formeaza n perimetrul laringelui, datorita vibratiei coardelor vocale, vibratie datorata coloanei de aer care este trimisa de contractia muschilor expiratori si de plamni. Vocea si cuvntul se concretizeaza din sinteza functiilor tuturor organelor care colaboreaza si conduc acest proces. Cuvntul este produsul vocii. La producerea vocalelor si consoanelor participa ntregul aparat al vorbirii. La respiratie, fonatie, articulatie participa anumite parti anatomice care se misca, se contracta, se relaxeaza, participnd la realizarea vorbirii. Creierul datorita dezvoltarii lui, omul poseda vorbirea. n creier se afla si centrul vorbirii. Fruntea osul frontal, sinusurile frontale, participa mpreuna cu alte perimetre ale fetei la procesul de rezonanta a sunetelor emise. Nasul patologia acestuia provoaca o jena n desfasurarea normala a respiratiei si a vorbirii. Modificarile de permeabilitate a foselor nazale stau de multe ori la baza rinofoniilor. De asemenea, patologia foselor nazale poate influenta direct permeabilitatea trompei lui Eustache, determinnd hipoacuzii temporare sau definitive. Cavitatea bucala este alcatuita din: a) arcadele dentare care despart ( gura nchisa ) vestibulul bucal de cavitatea bucala propriu zisa. Integritatea anatomica a aparatului dento bucal e determinata si indispensabila n modelarea unor foneme. b) regiunea palatinala limitata anterior de buze si posterior de istmul velofaringian prin care se stabileste legatura cu buco faringele. Ea este formata din palatul dur fix si palatul moale sau valul palatului mobil. Este n acelasi timp peretele superior al cavitatii bucale, despartind cele doua cavitati, cu o importanta deosebita n actul fonatiei si planseul foselor nazale. Starea anatomo histologica si functionala a acestei regiuni are o importanta deosebita n emisiunea vocalelor si n miscarea palatului moale care prin ridicarea sa n anumite momente separa naso-faringele de bucofaringe. Este absolut necesara n emiterea unor foneme. Parezele sau paraliziile acestora explica frecvente rinofonii deschise. Palatul moale se termina cu lueta. El este mobil si joaca un rol mare n fonatie deoarece el nchide si deschide intrarea aerului n fosele nazale. Datorita pozitiei valului palatului, ridicata sau coborta, sunetul va fi nazal sau oral. c) limba formata din numerosi muschi, cu functii complexe, care permit o mare diversitate de miscari, n toate sensurile, realiznd o articulatie fonetica, cu o mare importanta n procesul fonatiei, dictiei, vorbirii n general. Buzele formate din tegumente si muschi puternici, rezistenti, mobili, cu rol deosebit n realizarea sunetului articulat. Activitatea lor influenteaza formarea armonioasa a vocalelor si consoanelor. Deschiderea si nchiderea lor e proportionala cu fluxul respirator si debitul verbal. Faringele conduct fibro-muscular, este situat posterior fata de fosele nazale, cavitatea bucala. El ocupa acea parte a cavitatii bucale cuprinsa ntre palatul moale si 19 regiunea anterioara a esofagului si a laringelui, care prelungeste cavitatea palatala si ntlneste cavitatea laringiana. E constituit din naso-faringe, buco-faringe si laringofaringe. Are rol si n fonatie si n deglutitie, datorita elasticitatii muschilor si mucoasei lor, care contractndu-se conduc actiunile fizice ale tubului faringian si ale palatului moale. n inflamatiile acute sau cronice, tumori, malformatii, pareze, paralizii, apar modificari grave n deglutitie, respiratie si fonatie. Laringele continua cavitatea faringiana si e organul n care se formeaza sunetul. La barbati e mai vizibil ( marul lui Adam ). El formeaza partea de sus a traheei, are forma unui tub alcatuit din cartilaje. Miscarile lui sunt sustinute de muschii motori legati ntre ei de ligamente, de membrane, de articulatii. Prin miscarile lui de ridicare, coborre, de contractie si relaxare, coordoneaza functiile inspiratiei, expiratiei, ale coardelor vocale, ale muschilor glotei n timpul vorbirii. Pentru ca sunetul articulat sa se formeze n laringe, e necesar ca glota care n respiratie e deschisa, sa se nchida, coardele vocale sa se contracte si apoi datorita coloanei de aer expirat, coardele vocale n extensie, vibrnd, sa produca sunetul. Glota e orificiul laringian, marginit de catre cele doua coarde vocale. E o deschizatura de forma triunghiulara care se formeaza ntre coardele vocale cnd sunt trase orizontal n dreapta si stnga de catre cartilaje n momentul fonatiei. Ea se afla la mica distanta de marul lui Adam. Mai jos fatau de aceasta proeminenta, observam o usoara cavitate care este glota. Deschiderea glotei depinde de contractia simultana a muschilor cricoaritenoizi laterali si posteriori. Din mijlocul cartilajului tiroid ( n partea anterioara a laringelui ) pornesc doua ligamente fibroase, formate din muschi puternici, elastici. Prin vibrarea lor se produce sunetul. Acestea sunt coardele vocale. Coarda vocala e un muschi lunguiet, de forma triunghiulara. n registrul gros,coardele vocale se strng si se ngroasa. n registrul scurt, ele se ntind si se subtiaza, ca o panglica. Traheea e constituita dintr-un schelet fibro-cartilaginos. Se bifurca n bronhiile principale ( cte una pentru fiecare plamn ). Dupa bifurcare, bronhiile mari se divid n numeroase ramuri, pna la bronhiole care asigura legatura cu alveolele pulmonare. Arborele bronhic asigura ventilatia pulmonara pna la canalele alveolare si alveolele pulmonare raspunzatoare de schimburile respiratorii. Aerul intra pe gura sau nari sau prin amndoua cavitatile deodata, umple cavitatea laringiana si faringiana, apoi prin glota coboara prin trahee si invadeaza cei doi plamni. Plamnii sunt elemente principale ale aparatului respirator. Ei sunt formati dintr-un tesut spongios si elastic care le permite umplerea si golirea de aer oxigenat si aer viciat. Prin contractia musculara, cnd inspira, coastele se ridica, plamnii se umplu cu aer. Relaxnd diafragma, alungam aerul, adica axpiram. Aerul viciat se ntoarce pe trahee n sus, trece prin laringe si produce sunetul. O contributie importanta o are si diafragma. Este unul din cei mai importanti muschi inspiratori. Ea participa la fiecare inspiratie. n timpul contractiei, antreneaza muschii centurii abdominale care-i sustin contractia, precum si scheletul cavitatii toracice care conduce actiunile de contractare-relaxare, imprimnd suflului ritmul frazelor pe care le rostim. Cavitatea abdominala si viscerele au rol n actiunea fizica a formarii si calitatii debitului verbal. 20 Activitatea organelor fonoarticulatorii e globala si distincta. Pentru a forma un sunet oarecare, toate organele periferice ale vorbirii intra n activitate cu toate partile lor, caracteristic si distinct pentru fiecare sunet. Activitatea fiecarui organ fonoarticulator e lipsita de sens, cnd e privita separat de a celorlalte. Miscarile valului, aplicarea vrfului limbii pe marginea alveolara a incisivilor superiori, presiunea buzelor, etc, sunt acte mecanice cta vreme sunt deprinse din procesul unitar al fonoarticulatiei. La producerea fiecarui sunet, fiecare organ periferic al vorbirii executa miscari fine si precis coordonate si ia pozitii determinante n functie de miscarea si pozitia tuturor celorlalte. De retinut: -mobilitatea acestor organe e asigurata de o multiplicitate surprinzatoare de muschi; - activitatea acestor muschi e comandata de o multiplicitate de nervi; -inervarea e adesea dublu ncrucisata, n sensul ca un nerv trimite ramurile sale la mai multe organe si n acelasi timp acelasi organ primeste inervatia sa de la mai multi nervi. Asa se explica considerabila putere de compensare a organelor periferice fonoarticulatorii ( se poate vorbi fara limba, laringe prin emisiunea aerului esofagian sau stomacal ). 3.1. CENTRII NERVOSI IMPLICATI N LIMBAJ Centrii nervosi sunt situati n Sistemul NervosCentral. la mai multe niveluri. Considerati de jos n sus acestia sunt: maduva spinarii se gasesc neuronii motori ( asigura tonusul ); trunchiul cerebral se gasesc nucleii motori ai nervilor cranieni. Impulsurile initiate aici sau transmise de la centrii motori inferiori, merg prin nervii cranieni motori sau prin componenta motorie a muschilor implicati n fonatie. cerebelul rol important n coordonarea miscarilor. Datorita acestuia putem executa miscari foarte precise, fine, mai ales cu membrele superioare ( important pentru scris ). diencefalul n diencefal, foarte important pentru limbaj e talamusul. De la nivelul limbii, impulsurile primite de la periferie sunt proiectate pe scoarta. Hipotalamusul influenteaza limbajul prin dirijarea starilor afectiv volitionale. Sistemul nervos extrapiramidal, este format din centrii corticali, subcorticali, nucleii din trunchiul cerebral, cerebelul. Caile motorii extrapiramidale trimit si ntretin comenzile care conduc miscarile semivoluntare si automate ( printre acestea si cele din timpul scrisului ). Scoarta cerebrala e cea mai evoluata parte a S.N.C. Ea acopera ntreaga suprafata exterioara a emisferelor cerebrale. La nivelul ei se realizeaza mecanisme nervoase complexe, care asigura substratul psihic al vorbirii. La dreptaci, mecanismele cerebrale implicate n limbaj sunt strict localizate n emisferul stng. La stngaci se pare ca aceste procese corticale nu sunt att de strict localizate. Din punct de vedere al limbajului intereseaza urmatoarele aspecte: 21 -exista portiuni de scoarta cu functie de receptie ( centrii senzitivo senzoriali ); - exista portiuni de scoarta cu functie de comanda motorie ( centrii motori ) -exista portiuni de scoarta cu rol de asociatie fac legatura ntre zona de cortex senzorial si zona cu rol motor. Fiind o activitate reflexa conditionata pentru formarea si mentinerea lor sunt necesare impulsuri auditive si vizuale permanente. Pentru realizarea lui, ca pentru orice reflex sunt necesari: - receptori vizuali si auditivi ( la orbi e nlocuit cu cel pentru pipait ); - cale aferenta ( spre centrii nervosi superiori ); - centrii nervosi din S.N.C.; -cale aferenta prin care impulsurile motorii sunt transmise de la centrii nervosi spre organele efectoare; -efectorii constituiti din muschii care participa la realizarea limbajului scris si vorbit. 1. Receptorii implicati n limbaj sunt cei reprezentati de segmentul receptor al analizatorilor auditivi si vizuali; 2.Calea aferenta e reprezentata de segmentul de conducere al analizatorilor auditivi si vizuali. Aceste segmente sunt formate dintr-un lant de neuroni, conectati ntre ei prin intermediul sinapselor. Un capat al lantului e conectat cureceptorii. ncepnd de la receptori, neuronii urca spre S.N.C. unde fac statii la diferite niveluri, atingnd n final cortexul. Se ajunge astfel la constientizarea, memorizarea, utilizarea informatiilor nregistrate auditiv si vizual. Impulsurile auditive ( cuvintele vorbite ) ajung la cortexul senzitiv auditiv. Impulsurile vizuale ( cuvinte scrise ) ajung la cortexul senzitiv vizual. Aceste arii sunt conectate prin legaturi nervoase, cu o aceeasi arie de asociatie, care integreaza impulsurile primite. Trimite apoi, tot prin legaturi nervoase concluziile la cortexul motor, care la rndul lui trimite impulsuri spre muschii implicati n vorbire sau si spre cei folositi n scris. Cortexul are si rol de autocontrol al limbajului. Prin auz si vaz e evaluata calitatea vorbirii, scrisului si n conformitate cu rezultatul evaluarii, scoarta cerebrala trimite impulsuri prin corectare.n concluzie se poate spune ca: Limbajul are o localizare dinamica si la producerea lui participa o arie vasta de zone si ca exista posibilitatea ca unele functii ale zonelor afectate sa fie preluate de catre zonele sanatoase. Limbajul se realizeaza prin coordonarea unitara a unui complex de sisteme aferente eferente organizate la diferite nivele functionale. Astfel, la geneza lui participa att organe de simt periferic ( auz vaz ) care receptioneaza informatii din mediul extern, ct si zonele corticale n care informatia perceptiei primare e recodificata n impulsuri care sunt transmise la nivelul periferic, de aceasta data la organele fonatorii. Prin efectele impulsului care porneste de la scoarta cerebrala, coardele vocale vibreaza odata cu trecerea curentului de aer expirat. Sunetul brut laringian e modificat prin miscarile facute de buze, limba, mandibula, valul palatului, faringe si ntregul laringe. Orice modificare pe parcursul acestui traseu poate produce modificari ale vorbirii, care 22 vor fi n strnsa legatura cu locul, intensitatea, natura dereglarilor. Astfel, anomalii ale organelor periferice de emitere a vorbirii pot provoca dislalii mecanice care mpiedica vorbirea sonora. Malformatiile congenitale labio maxilo palatine produc rinolalii cu efecte asupra sonorizarii vorbirii, dar de multe ori produc si modificari ale dezvoltarii psihice. Leziuni aparute n zona frontala pot produce tulburari grave ale limbajului( afazii ). Afectarea ariilor postcentrale din emisfera stnga produc fenomene dislalice. Leziuni aparute pe traseul unuia din marile sisteme motorii pot produce dizartrii care mbraca anumite forme n functie de sistemul motor lezat. Producerea limbajului nu se poate realiza n conditii normale n afara receptiei vorbirii. Prin intermediul auzului se realizeaza analiza si sinteza vorbirii orale ( intensitatea, frecventa, succesiunea sunetelor si cuvintelor ) si apoi integrarea acestora n configuratii fonetice unitare. Perceptia vizuala joaca un rol hotartor n limbajul scris citit. Prin intermediul ei are loc diferentierea si identificarea semnelor grafice si totodata stabilirea de legaturi ntre aceste semne si elemente sonore ale vorbirii orale. La nevazatori, n citirea si scrierea textelor n locul perceptiei vizuale intervine perceptia tactila pentru care si dezvolta mecanisme speciale de identificare, diferentiere si integrare a elementelor lexicale.n procesul nvatarii sonore si a scris cititului, la omul normal are loc o permanenta raportare a imaginilor auditive la imaginile vizuale si invers, iar la nevazatori o raportare a imaginilor auditive la imaginile tactile si invers.La surdo muti, n cursul demutizarii, imaginile vizuale suplinesc perceptia auditiva si pe baza ei cuvntul e asociat cu imagini ale semnificatiilor. 3.2. ORGANELE VORBIRII Aparatul vocal uman se compune din trei sisteme fundamentale de organe. Primul sistem l formeaza: 1. Organele de respiratie a caror functie n legatura cu limbajul consta n faptul ca ele dau curentul de aer ce formeaza vibratia coardelor vocale, vibratie pe care o produce unda sonora ca atare. Din aceste organe fac parte plamnii si muschii pe care i pun n miscare, n special diafragmul, care atunci cnd se bolteste n sus n forma de cupola, apasa de jos asupra plamnilor si produce diferite izbituri de intensitate diferita, corespunzatoare silabelor pronuntate. Tot din acest sistem de organe fac parte bronhiile si traheea prin care curentul de aer se duce catre sistemul urmator al organelor vorbirii catre laringe. 2.Laringele fiind continuarea traheei, e format din patru cartilaje. n spatiul dintre aceste cartilaje sunt dispuse n cavitatea orizontala coardele vocale, anume doi muschi subtiri, elastici, pe care aerul iesit din trahee i pune n miscare vibratorie. Asezarea coardelor vocale permite, datorita mobilitatii cartilajelor de care sunt fixate, sa se produca miscari de doua feluri: - coardele vocale se pot ntinde sau pot ramne destinse; -se pot alipi sau se pot ndeparta la capete n asa fel nct se formeaza ntre ele un spatiu denumit glota. Cnd coardele vocale sunt ntinse si apropiate, adica glota este nchisa, atunci patrunznd ntre marginile corzilor ndreptate 23 una spre cealalta aerul expirat le pune n miscare vibratorie, n urma carui fapt se produce unda sonora. Cnd coardele vocale nu sunt suficient de apropiate, datorita faptului ca aerul trece fara a se freca prea mult de marginile lor, se produc sunete slabe, de soapta. Cnd respiratia e libera si nu e sonora, coardele vocale ramn cu totul destinse, iar glota complet deschisa. 3. Al treilea sistem al organelor vorbirii e asezat deasupra laringelui. Acesta e format din cavitatea bucala si nazala, care reprezinta un fel de tub asezat deasupra. Cavitatea bucala reprezinta cel mai important rezonator al undelor sonore care apar n laringe. Prin modificarea marimii si a formei cavitatii bucale se formeaza sonoritatea definitiva a vocalelor. Cavitatea bucala e de asemenea organul care creaza obstacole speciale pentruaerul expirat. nlaturarea prin aer a acestor obstacole produce acele sunete zgomote, care se numesc consoane. Cavitatea nazala ndeplineste functia unui rezonator auxiliar, catre care trecerea poate fi sau deschisa sau nchisa de catre valul palatului, adica departea posterioara mobila a palatului. n primul caz se produc sunete nazale, ca de pilda consoanele sonore m n, iar n al doilea caz sunete nenazale.n felul acesta, aparatul periferic al vorbirii este extrem de complex, necesitnd o coordonare extrem de fina a mai multor miscari care se produc simultan. Deci vocea e rezultatul sunetului care se formeaza n perimetrul laringelui, datorita vibratiei coardelor vocale, vibratie datorata coloanei de aer care e trimisa de contractia muschilor expiratori si de plamni. Cuvntul este produsul vocii. Vocea si cuvntul se concretizeaza din sinteza functiilor tuturor organelor care colaboreaza si conduc acest proces. Capitolul IV CAUZE SI CLASIFICARI ALE TULBURARILOR DE LIMBAJ 4.1. ETIOLOGIA TULBURARILOR DE LIMBAJ Tulburarile de vorbire sunt extrem de variate si totodata fiecare din ele prezinta o problema a starii fizice a organismului, a dezvoltarii pshice, a maturitatii individului, caracterului, temperamentului, interdependentei sociale. Tot att de variate sunt si cauzele tulburarilor de vorbire. Se disting doua cauze: 1.factori externi factori fizico mecanici ( suprancalzirea, supraracirea); - biologici bacterii -sociali; 2.factori interni influenteaza asupra aparatului central al vorbirii; -scoartei cerebrale Ex. distrofia, viermi intestinali, rahitism. Asupra organismului uman actioneaza o multitudine de factori nocivi care pot imprima un anumit curs n dezvoltarea sa. Dar organismul capata o anumita rezistenta ce i permite o evolutie normala si numai n anumite conditii acesti factori determina perturbatii pe o directie sau alta. 24 Cunoasterea acestor cauze e necesara nu numai pentru a le preveni, dar si pentru adoptarea unei metodologii stiintifice n stabilirea diagnosticului diferential si a modalitatii de corectare. Nu ntotdeauna pot fi stabilite cauzele si apoi aceleasi tulburari pot avea mai multe cauze. Tulburarile de vorbire apar ca urmare a actiunii unor procese complexe n perioada: -intrauterina: intoxicatii, infectii, boli infectioase ale gravidei, incompatibilitate R.H., carente nutritive, traume mecanice, psihice; - nasterii nasteri grele, prelungite, care duc la leziuni ale S.N.C., asfixii, traume fizice; - dupa nastere cele mai multe. n general cauzele pot fi grupate n 4 categorii: 1. CAUZE ORGANICE, care pot fi de natura centrala sau periferice. Centrale lezarea creierului datorita traumatismelor mecanice ale capului n timpul nasterii, boala parintilor ( sifilis, alcoolism,tuberculoza ), boli suportate n copilarie (difterie, scarlatina,meningita, encefalita, pojar, tifos ). Sub influenta lor are loc fie dezvoltarea anormala a creierului,fie deformarea lui partiala, degenerarea unor celule subinfluenta intoxicatiei, ruperea legaturilor nervoase, etc. Leziunea unor regiuni mari ale scoartei provoaca grave tulburari ale vorbirii si gndirii ( alalii, afazii, agnozii ). Lezarile zonelor mai elementare dislalii. Ca urmare a actiunilor nocive ale creierului, reflexele de vorbire ori nu se creaza, ori se desfac, deformeaza sau se creaza gresit. -Periferice -lipsurile organelor anomalii congenitale ale organului auditiv, oaselor periferice ale craniului, maxilare, dinti, palat tare, moale, limba, buze, etc.deformatiile partilor osoase ale organelor vorbirii cauzate de: rahitism, ngrijirea proasta a copilului, igiena defectuoasa a urechii, cavitatii bucale, rani. Gradul de deteriorare a vorbirii nu depinde totdeauna de marimea leziunii anatomice, ci mai ales de importanta ce o are organul lezat n functia vorbirii. Astfel, defecte nensemnate ale vrfului limbii provoaca totdeauna o alterare a pronuntarii, n timp ce tulburari relativ relativ mari ale maxilarelor si dintilor pot sa nu influenteze vorbirea. Un rol deosebit de important l joaca tulburarile din sfera motorie cu caracter: intern insuficienta motorie generala, miscari de prisos, necoordonarea miscarilor; extern anomalii de miscare pe baza lezarii organelor periferice ale vorbirii ( fisura labio palatina sau a buzei ). 2. CAUZE FUNCTIONALE n aceste situatii vorbirea e lezata fara sa fie leziuni organice stabilite. Ex. dislalia, blbiala sunt cauzate de raportul gresit excitatie, inhibitie sau insuficienta functionala a S.N. central sau periferic. 25 Datorita acestor cauze pot avea loc tulburari ale limbajului care privesc att sfera senzoriala ( receptoare ) ct si cea motorie ( efectoare ). Cauzele functionale pot afecta oricare din componentele pronuntarii: expiratie, fonatie, articulatie. Pot avea loc tulburari ale proceselor de excitatie, inhibitie, nutritie la nivelul cortexului, insuficiente functionale ale S.N.C., motorii, deficiente ale auzului fonematic. Acestea nsa sunt greu de pus n evidenta. 3. CAUZE PSIHO NEUROLOGICE Influenteaza n special pe acei subiecti care pe linie congenitala au o constitutie anatomo fiziologica cu implicatii patologice. Asemenea cauze se ntlnesc la subiectii cu debilitate mintala, alienatii mintali, la cei cu tulburari de memorie si de atentie, cu tulburari ale reprezentarilor optice, acustice. Nencrederea n posibilitatile proprii, timiditatea exagerata ca si supraaprecierea propriei persoane pot determina tulburari care se extind asupra ntregii personalitati si deci si asupra limbajului. Acestea determina mai ales tulburari de ritm si fluenta, vorbire artificiala, nenaturala, taraganata, dislalica, navalnica, etc. Uneori sub influenta sfaturilor imprudente defectul de vorbire se ntareste sau se intensifica. 4. CAUZE PSIHO SOCIALE Au o frecventa relativ mare, iar efectele lor negative se reflecta n dezvoltarea limbajului si a ntregii dezvoltari psihice. Acestea sunt: aplicarea unor metode gresite de educatie, slaba stimulare a vorbirii copilului, ncurajarea n folosirea unei vorbiri incorecte pentru amuzament, imitarea unor modele de vorbire deficitara, trairea unor stari conflictuale, stress, suprasolicitare care duce la oboseala excesiva 4.2. CLASIFICAREA TULBURARILOR DE LIMBAJ n categoria tulburarilor de limbaj se cuprind toate deficientele de ntelegere si exprimare orala, de scriere si citire, de mimica si articulare, sau orice tulburare, indiferent de forma sa, care se rasfrnge negativ asupra emisiei ori a perceptiei limbajului, face parte din categoria tulburarilor de limbaj. Prin tulburarile limbajului ntelegem toate abaterile de la limbajul normal, standardizat, de la manifestarile verbale tipizate, unanim acceptate n limba uzuala, att sub aspectul reproducerii ct si al perceperii, ncepnd de la dereglarea diferitelor componente ale cuvntului si pna la imposibilitatea totala de comunicare orala sau scrisa. 26 n raport cu natura, profunzimea si locul dereglarilor pe ntreg traiectul circuitului functional al limbajului, apar diferite tipuri de tulburari ale acestuia. Clasificarea tulburarilor de limbaj este extrem de dificila si mult controversata n literatura de specialitate. Aceasta deoarece, n primul rnd, mecanismele anatomofiziologice care stau la baza formarii si dezvoltarii limbajului sunt foarte complexe si potfi afectate n cele mai diferite componente. n al doilea rnd, tulburarile de limbaj se pot cupla la aceeasi persoana. Se pot ntlni mpreuna, de pilda, tahilalia cu blbiala, sau dislalia, blbiala si disgrafia. La cele de mai sus se adauga lipsa unei terminologii unitare pentru denumirea tulburarilor de limbaj. Una dintre situatiile posibile de clasificare a tulburarilor de limbaj n functie de mai multe criterii este conform lui M.Gutu : -dupa criteriul anatomo-fiziologic: tulburari ale analizatorului verbo-motor, verbo-auditiv; tulburari centrale sau periferice; tulburari organice sau functionale. -dupa criteriul structurii lingvistice afectate: tulburari de voce; tulburari de ritm si fluenta; tulburari ale structurii fonetico-fonematice; tulburari complexe lexico-gramaticale; tulburari ale limbajului scris. -dupa criteriul periodizarii aparitiei: perioada preverbala pna la 2 ani; perioada de dezvoltare a vorbirii : 2-6 ani; perioada verbala 6 ani. dupa criteriul psihologic: gradul de dezvoltare a functiei comunicative a limbajului; devieri de conduita si tulburari de personalitate. Conform opiniei lui E.Verza, tabloul tulburarilor de limbaj este: a) tulburari de pronuntie: dislalia; rinolalia; dizartria b) tulburari de ritm si fluenta a vorbirii: blbiala; logonevroza; 27 . tahilalia; . bradilalia; . aftongia; . tulburari pe baza de coree. c) tulburari de voce: . afonia; . disfonia; . fonastenia; d) tulburari ale limbajului citit-scris: . alexia; . dislexia; . agrafia; . disgrafia. e) tulburari polimorfe de limbaj: . alalia; . afazia. f) tulburari de dezvoltare a limbajului: . mutism psihogen; . ntrziere n dezvoltarea generala a vorbirii. Clasificarea tulburarilor de limbaj este absolut necesara, deoarece ea ofera o orientare corecta n cunoasterea principalelor tulburari de limbaj, n stabilirea unui diagnostic diferential adecvat, precum si n prognoza tulburarilor de limbaj a fiecarui copil n parte.n literatura sunt mai multe tipuri de clasificare. Acestea sunt efectuate n functie de o serie de criterii: etiologic, lingvistic, morfologic, simptomatologic. Luarea n consideratie numai a unui singur criteriu permite o clasificare unilaterala. O clasificare corecta prezinta importanta nu numai pentru activitatea de cunoastere si terapie, dar si pentru diagnoza si prognoza tulburarilor de limbaj.n activitatea de corectare diagnosticul diferential contribuie la falicitarea stabilirii metodologiei de lucru si la fixarea cadrului general de recuperare. Prognoza se realizeaza n raport cu diagnosticul diferential si particularitatile psihice ale persoanei. C.Paunescu individualizeaza trei categorii mari de sindroame, din care primele afecteaza rostirea si numai ultimul limbajul si vorbirea. 1.Primul este sindromul dismaturativ manifestat prin ntrzierea simpla n aparitia si dezvoltarea vorbirii, dislalia de evolutie, blbiala fiziologica, dislexia disgrafia de evolutie. Acestea sunt conditionate fie de un ritm propriu de dezvoltare ( ereditar, congenital ), fie de o frnare si ncetinire a ritmului obisnuit de dezvoltare a vorbirii prin factori somatici sau prin factori afectivi si sociali. 2.A doua mare categorie e cea a sindroamelor extrinseci limbajului si vorbirii: dislalia, disartria, disritmia ( blbiala, tahilalia, bradilalia ). Sindroamele extrinseci afecteaza rostirea prin interesarea laturii instrumentale a limbajului, vorbirea rostita, fiind conditionata prin malformatii periferice structurale, leziuni periferice motorii sau senzoriale, leziuni subcorticale. 28 3.A treia categorie este a sindroamelor intrinseci limbajului si vorbirii, caracterizate printr-o simptomatologie de tip afazic, comportnd tulburarea elaborarii ideationale a limbajului, si ea grupeaza laolalta sindromul disintegrativ sau disfazia si sindromul dezintegrativ sau afazia; afectarea limbajului si vorbirii, cu vastele lor implicatii functionale este determinata de leziuni cortico subcorticale. 4.3. FRECVENTA SI NECESITATEA CORECTARII TULBURARILOR DE LIMBAJ Nu exista nca o metoda comuna pentru depistarea tulburarilor de vorbire dar s-au facut destule ncercari de cuprindere a tulburarilor de limbaj n situatii statistice. Datele statistice existente sunt diferite deoarece studiile s-au facut pe populatii mai mult sau mai putin numeroase, dupa criterii diferite, n zone diferite, cu exigente diferite, etc. Toate nsa pun n evidenta o frecventa destul de mare a tulburarilor de vorbire n special la vrstele mici. Frecventa cea mai mare o nregistreaza, n mod cert, tulburarile care afecteaza rostirea si mai putine cele care afecteaza limbajul propriu zis, tulburari n special din sfera sindromului dismaturativ, determinate de o ntrziere usoara n aparitia si dezvoltarea vorbirii ( dislalia de evolutie, blbiala fiziologica, dislexia disgrafia de evolutie ) acestea fiind conditionate fie de un ritm propriu de dezvoltare, fie de o frnare sau ncetinire a ritmului obisnuit de dezvoltare a vorbirii prin factori afectivi si sociali. Cea mai mare raspndire o au pronuntarile incorecte ale unor sunete si cuvinte, deformari, substituiri, nazalizari ale unor sunete si cuvinte, asa zisa dislalie simpla sau polimorfa. Mai des ntlnite sunt dislaliile functionale de evolutie si mai rar cele organice. Avnd n vedere faptul ca dislaliile fiziologice dispar n jurul vrstei de 4 ani, cnd copilul si nsuseste modelele pronuntiei adulte, dislaliile ntlnite la clasele I IV le consideram n mare parte patologice. Cele care nsa dispar, fara interventie logopedica, ca urmare doar a deprinderii scris cititului sau a crearii conditiilor necesare nsusirii corecte a vorbirii nu se ncadreaza n patologia vorbirii. Acesti copii fac sa se ridice procentajul dislaliilor n clasa I, ca apoi sa se reduca considerabil la clasele II IV. La clasele II IV o mare parte a alterarilor de pronuntie sunt dislalii organice, cauzate de lezari structurale ale organelor periferice sau centrale ale vorbirii. Dislaliile mecanice provocate de malformatiile organelor fonoarticulatorii periferice, structurale, de leziuni periferice motorii sau senzoriale ( dizartrii de diferite forme, blbieli, bradilali, precum si cele determinate de un deficit auditiv, sunt mult mai rare ). Cele mai putine cazuri, dar si cele mai grave, sunt cele cu tulburari ideationale ale limbajului, tulburari de tip afazic. La clasele II IV, frecventa cea mai mare o realizeaza tulburarile limbajului scris, dislexiile disgrafiile de diferite forme si intensitati, de la simple greutati n citire si scriere pna la incapacitatea scrierii si cunoasterii literelor, disgrafii fie de natura afazica, greutatile constnd n gasirea literelor, a cuvintelor, scrierea lor corecta, fie de natura apraxica, erorile constnd n executarea literelor. Proportia copiilor care gresesc n transcrierea limbajului oral este destul de mare dar nu toti sunt dislexo-disgrafici. Unele se produc n limitele evolutiei normalului. O 29 parte din aceste greseli se produc datorita unui conflict care apare ntre individualitatea receptiva modificata a copilului si oscilatia legilor fonetice, care fac sa se produca greseli numai la annumite cuvinte, cu o structura fonologica dificila n ceea ce priveste analiza si sinteza. Acest fenomen a fost numit:disfonografie. O mare parte dintre greutatile care apar la clasa I se datoreaza unei imaturitati scolare care ar trebui depistata nainte de scolarizare. La acestia apar greutati n nsusirea scris cititului cu aspecte comune, dar care n mare parte nu sunt dislexo-disgrafii. Tulburarile de ritm nregistreaza o frecventa destul de redusa comparativ cu alte tulburari. Apar si tulburari cuplate. Cunoasterea statistica a copiilor cu tulburari de limbaj, precum si raportul cantitativ si calitativ dintre diferitele forme de tulburari este de mare importanta, daca se are n vedere si gradul diferit de repercutare asupra dezvoltarii ntregii personalitati a copilului.nca din antichitate s-a observat ca tulburarea mecanismelor fonoarticulatorii poate produce la unii conflicte de integrare sociala, conflicte psihice destul de grave, care tulbura personalitatea sau conflictele sociale care tulbura relatiile n colectiv. Pornind de la aspectul bipolar al limbajului, de comunicare si ntelegere, adica de la aceasta interdependenta dintre gndire si limbaj, este firesc sa nu le studiem una fara cealalta, limbajul fiind nvelisul gndirii iar gndirea fiind cea care pune ordine n limbaj. Aceasta nu nseamna ca, limbajul este legat numai de gndire, ca cel care nu vorbeste nici nu gndeste. Limbajul este legat si de conditiile de mediu si de o serie de factori extraintelectuali. Revenind la aspectul strict logopedic, se poate afirma ca, tulburarile aparute la nivelul limbajului sau a intelectului, pot produce modificari reciproce. Tulburarile de limbaj severe ( afaziile ) sunt nsotite si de tulburari de evocare, generalizare, de receptie si emisie, de interpretare a mesajului. La rndul lor, oligofreniile sau psihozele mpiedica dezvoltarea limbajului, aparnd dislogiile specifice. Deci, o parte dintre tulburarile de vorbire sunt determinate de deficitul intelectual, dar ele si pot influenta ntr-o mare masura oarecare dezvoltarea intelectuala. Tulburarile de limbaj mpiedica dezvoltarea unei gndiri creatoare, flexibile, capabila de abstractizari, generalizari, deoarece acestea necesita un nalt nivel de dezvoltare al limbajului. Ele influenteaza dezvoltarea intelectuala, reusita scolara, integrarea normala n colectiv, ntr-o masura direct proportionala cu gravitatea lor si n functie de specificul fiecareia. Astfel, unele tulburari de vorbire produc tulburari n sfera intelectuala, altele n sfera personalitatii, altele nsa numai simuleaza tulburari patologice ale intelectului. Toate tulburarile nsa produc ntr-o masura mai mare sau mai mica, modificari psihice si de comportament, greutati n procesul de integrare si adaptare, n orientarea spre anumite profesii. La majoritatea tulburarilor de limbaj se constata tulburari nevrotice si reactive, sechele encefalopatice, maladia lui Dawn, instabilitate psiho motorie, etc. Altele sunt determinate de afectiuni somatice cronice, cu rasunet negativ pe plan neuropsihic. E si firesc, n aceste conditii, copiii sa ntmpine greutati n procesul de adaptare si integrare. La foarte multi copii logopati este tulburat att procesul de emisie ct si cel de receptie, deoarece vorbirea la acestia este ncarcata de o stare afectiva negativa. Teama de vorbire duce la o stare de inhibitie care perturba procesul normal de receptie si emisie. 30 Constientizarea defectului, mai ales la cei cu intelect normal, creaza o stare de iritare, de irascibilitate. Pe masura naintarii n vrsta, manifestarile psihice se accentueaza, se instaleaza o stare de oboseala fizica si intelectuala, o hipersensibilitate afectiva, ajungnd pna la refuzul de a vorbi, opozitie, devieri de comportament, lipsa de interes pentru activitatea scolara. La unii apar si tulburari de ordin neurovegetativ: dereglari n perioadele de somn, n raportul excitatie inhibitie, oboseala excesiva, etc. Pot ajunge pna la nevroza sau psihoza. Jena sau imposibilitatea de a ntreba sau raspunde la timp si corect duce la ramnerea n urma la nvatatura si la perturbarea relatiilor cu persoanele din anturaj.n general, trasaturile lor de personalitate sunt foarte instabile si daca nu ntrevad posibilitatea corectarii, pot aparea si tulburari comportamentale. Se poate conchide deci, ca tulburarile de vorbire au repercursiuni uneori destul de grave att n domeniul nvatarii ct si asupra ntregii personalitati, a adaptabilitatii lui sociale, perturbndu-i pozitia lui n cadrul colectivului, devenind adesea un inadaptat. Daca vom porni de la functia de baza a limbajului, cea cognitiva, de la faptul ca 30% din relatia umana e de natura verbala, precum si de la modificarile pe care acestea le produc, vom putea aprecia mai bine importanta logopediei, care are nu numai un rol corectiv, ci urmareste mai ales stimularea si dezvoltarea limbajului, prevenirea si profilaxia tulburarilor limbajului oral si scris, de la vrsta cea mai frageda, aducndu-si astfel contributia la prevenirea esecului scolar, la egalizarea sanselor de instruire, de educatie si integrare, prin corectarea si compensarea tulburarilor de limbaj, pregatindu-i astfel pentru viata si activitatea sociala. Capitolul V NORMAL SI PATOLOGIC N EVOLUTIA LIMBAJULUI LA COPIL Dintre toate fenomenele psihosociale, limbajul uman este una dintre cele mai complexe probleme. La evolutia limbajului contribuie att dezvoltarea intelectului, a gndirii, a psihicului n general ca sistem individual cat si ca sistem social, de grup. ntre aceste doua sisteme exista interconexiuni multiple care-i asigura un anumit echilibru si care nu poate fi distrus dect prin multiple leziuni ale scoartei cerebrale. Se considera ca nu poate fi considerata tulburare de limbaj dect aceea generata de mecanismele cerebrale sau de cele periferice. Att limbajul ct si gndirea sunt ntr-un proces de dezvoltare permanenta, determinat att de structura organica ct si psihica. Functiile cognitive care stau la baza lor sunt dependente de stadiul de maturizare a structurilor neuromotorii si senzoriomotorii.n dezvoltarea sa, limbajul parcurge mai multe stadii care se succed continuu, fiecare marcnd un progres partial strns legat de a intelectului si de contextul socio cultural care-i structureaza functiile fundamentale. Dezvoltarea limbajului sub aspect normal si patologic sunt n strnsa legatura cu acesti factori. 6.1. ETAPELE EVOLUTIEI LIMBAJULUI LA COPIL 31 nsusirea limbajului se realizeaza printr-un efort ndelungat. La nceput vorbirea copilului se realizeaza pe baza unor activitati nesistematice, pentru satisfacerea unor necesitati imediate, dar odata cu naintarea n vrsta el trebuie sa nteleaga si sa raspunda corect la o serie de solicitari, mbogatindu-si treptat att vorbirea impresiva ct si expresiva, la baza nvatarii vorbirii stnd imitatia. Este clar ca n functie de structura S.N.C., a aparatului fonoarticulator si de conditiile social culturale n care traieste apar o serie de caracteristici individuale. Limbajul se dezvolta n strnsa legatura cu celelalte functii psihice, progresele pe linia limbajului largind experienta si stimulnd dezvoltarea celorlalte procese psihice, iar acestea la rndul lor influenteaza dezvoltarea normala a limbajului. Pentru a putea aprecia corect care sunt tulburarile reale ale limbajului, n diferite etape ale dezvoltarii copilului, este absolut necesara cunoasterea evolutiei limbajului la copilul normal, cu particularitatile de vrsta. Strigatul noului nascut e cea mai timpurie expresie sonora. El e de fapt o experienta reflexa sonora, precedata de o inspiratie reflexa, o nchidere reflexa a glotei cu cresterea presiunii expiratorii. Nici acest strigat, nici emisiunile sonore legate de schimbarile din mediul extern, durere, foame, placere nu au valoare de limbaj, fiind manifestari fonetice ale starilor afective. Abia dupa prima luna ele ncep sa fie emise cu caracter intentional, capatnd anumita semnificatie, ramnnd n cadrul exercitiilor prefonatoare. Odata cu aparitia gnguritului ncep si primele modulari ale tonului laringian, care vor sta la baza realizarii vorbirii. Dupa prima luna de viata copilul ncepe sa-si antreneze organele sale fonoarticulatorii si ncepe sa emita sunete, dar care sunt confuze din punct de vedere fonetic. Treptat nsa, o serie de miscari elementare, folosite n supt, masticatie, deglutitie, sunt modificate, copilul ncepe sa emita sunete de tipul consoanelor iar prin schimbari de rezonanta ale vocii ncep sa emita vocale. Dupa trei luni, sunetele sunt uneori confuze, dar capata tot mai mult o semnificatie, exprimnd o stare de confort sau disconfort. Pe la 5 6 luni, ncep sa repete sunete provocate de altii, unesc aceste sunete n silabe ce se repeta, repeta aceasta silaba de 2 3 ori ( ma ma ma ), constituind lalatiunea. Acest lucru le face placere si daca exista o atmosfera lingvistica favorabila, progresele n achizitia si ntelegerea limbajului sunt foarte rapide. Capacitatea de imitatie creste spectaculos, copilul ncearca sa emita totmai mult emisiunile verbale ale adultului. ncepe sa combine doua silabe diferite si sa denumeasca o persoana sau un obiect nascndu-se astfel primele cuvinte. Daca i se vorbeste, vocalizeaza ca raspuns, ncercnd sa ntretina comunicarea. Imita intonatia altora, raspunde prin gesturi la ntrebari simple sau la alte gesturi. ndeplineste indicatii simple care sunt nsotite de gesturi sau nceteaza activitatea cnd i se spune NU . La sfrsitul primului an de viata, copilul normal nvata primele cuvinte cu sens, dar nu au nca o semnificatie precisa. Deoarece ntelegerea e mai avansata, comparativ cu posibilitatile de pronuntie, foloseste mult mimica, gestul, vocea.n perioada anteprescolara, dezvoltarea vorbirii este intensa, sub toate aspectele,capatnd un accentuat rol de comunicare. n jurul vrstei de 3 ani poate ajunge la un vocabular activ de cca. 100 cuvinte. Din aceasta perioada limbajul devine vorbitor . Copilul dobndeste posibilitatea sa-si exprime trebuintele si dorintele prin cuvinte, pe care nvata sa le lege ntre ele, formnd scurte propozitii si folosind relativ corect 32 acordurile gramaticale. ntreaga vorbire este impregnata de interjectii, pronume demonstrative, situatii concrete. Limbajul activeaza celelalte procese cognitive si experienta de viata a copilului.n acelasi timp, trebuie luat n considerare faptul ca datorita particularitatilor S.N.C. si a nematurizarii aparatului fonoarticulator, copilul anteprescolar are o serie de dificultati de pronuntare corecta. Dintre aceste dificultati cele mai frecvente se refera la eliziunea sunetelor sau a silabelor, concentrarea unor cuvinte, etc. Aceste dificultati sunt pasagere, proprii acestei vrste si au o natura fiziologica. La vrsta anteprescolara e greu de precizat ce tulburari intra sub incidenta patologicului, datorita att ritmului propriu de dezvoltare, ct si diversitatii conditiilor de viata si educatie. Exista doua caracteristici proprii nsusirii limbajului. 1. Prima e capacitatea de a ntelege ce nseamna cuvintele, asa numita competenta si a doua e performanta , adica folosirea diferitelor cuvinte. Competenta e n general mai dezvoltata dect performanta ( copilul ntelege mai mult din ce i se comunica dect poate el nsusi comunica ). Cu ct este mai mic cu att este mai mare distanta psihologica dintre competenta si performanta. Aceasta distanta reprezinta spatiul psihologic dintre limbajul pasiv ( al competentei ) si cel activ ( al performantelor ). 2. Prin dezvoltarea intensa, n perioada prescolara ( 3 6 ani ) limbajul ndeplineste tot mai activ functia de organizare a activitatii psihice. Alaturi de vorbirea situativa se dezvolta vorbirea contextuala care exprima mai bine logica ideilor. La aceasta contribuie si cresterea volumului vocabularului si nuantarea cuvintelor La vrsta prescolara, copilul stapneste fonetismul limbii materne, n general, fara dificultati n pronuntarea cuvintelor obisnuite. Specificitatea vorbirii lui, pe planul expresiei, consta n modul n care mbina fonemele n secvente sonore, cnd e vorba de cuvinte grele, modul n care foloseste formele morfosintactice n comunicarea verbala. Odata cu depasirea vrstei de trei ani, folosirea formelor gramaticale de catre copii, prezinta unele particularitati morfologice si sintactice. El poate folosi formele flexionare nominale, verbale, sau chiar forme de exprimare mai fine, mai nuantate. Prescolarul foloseste un sistem gramatical destul de dezvoltat si stapneste n linii mari principiile conducatoare ale limbii. Dupa patru ani se perfectioneaza si folosirea categoriilor morfologice flexionate si integrarea acestora n propozitii si fraze. Exprimarea gramaticala a prescolarilor se caracterizeaza prin: - folosesc pluralul substantivelor n vorbirea curenta; -folosesc fraze coordonate sau subordonate organizate prin conjunctii sau locutiuni conjunctionale ( dupa patru ani ); -alaturi de formele corecte gramaticale, apar numeroase greseli, manifestate prin ezitari n exprimare ca dovada a necunoasterii, a neaplicarii formelor obisnuite, dar uneori si a unei gndiri haotice, a emotiei sau a altor ntmplari aleatoare; -greselile gramaticale se manifesta n faptul ca sufera delimitarea cuvintelor sau unitatilor lexicale din fraza ( n special a instrumentelor gramaticale), fapt constatat si dupa 7 ani, n primul an de scoala; 33 - greutati de identificare a cuvintelor manifestate n greutatea de identificare a diferitelor categorii morfologice ( adjective posesive si pronumele personale cu substantivele, contopirea substantivelor cu verbele, substantivelor cu substantive, adjectivelor cu adverbe ) mai ales ntre 3 4 ani. Cele mai dificile diferentieri sunt ale prepozitiilor si conjunctiilor, adverbelor de negatie, mai ales cnd e unit cu forme verbale ale verbelor a fi si a avea . Diferentierea lor se face mai bine dupa 5 ani si jumatate. Diferentierea cuvintelor, care e un proces de analiza, nu se realizeaza dintr-o data, pentru toate categoriile gramaticale si e destul de dificil, limba romna fiind destul de grea, datorita multiplelor forme flexionare cu multe subtilitati sintactice, multe forme expresive ce depind att de topica ct si de intonatie. De aici si tendinta de aglutinare a cuvintelor de nvatare mecanica a unor forme expresive care sunt destul de limitate n raporturile dintre copii si adulti n primii ani de viata. Diferentierea cuvintelor si folosirea lor corecta, mai ales a instrumentelor gramaticale, presupun nu numai analiza ci si generalizarea si abstractizarea fenomenelor lingvistice observate, procese ce se realizeaza foarte greu ntre 1 7 ani datorita caracteristicilor S.N.C. n cadrul categoriilor morfologice apar dificultati de declinare, conjugare, comparare. n limbajul discursiv, copiii aleg mai ales ce este concret, prezent, supus intereselor lor, fapt reflectat si n folosirea formelor flexionare dar si n intonatie. n cadrul frazelor, concordanta timpurilor din propozitii se realizeaza cu dificultate, frazele sunt sarace n propozitii subordonate folosind n special fraza prin coordonare. Realizarea corecta a concordantei timpurilor la prescolari e cel mai adesea formala si ea nu rezulta din discriminarile de sens si nici din raportarea acestora la formele verbale corespunzatoare. Lungimea si complexitatea propozitiilor si frazelor creste treptat pna la 5 ani. Dupa aceasta vrsta lungimea discursului creste iar subordonarea e folosita corect. Comunicarea gndirii se realizeaza treptat, adesea fragmentat, uneori se pierde din vedere ansamblul, comunicarea e n general dezlnata, dificil relatata, cu inversiuni, reveniri, intercalari, ezitari, taraganeli, demonstrnd o gndire nca neorganizata, o cunoastere suficienta a formelor lingvistice cele mai adecvate n care sa gndeasca. Topica n propozitii si frazele mai complicate se realizeaza cu greutate si e supusa si influentelor afectivitatii si dezorganizarii gndirii. n timpul comunicarii verbale, nsoteste vorbirea uneori cu gesturi, mimica, pantomima, de multe ori acestea nlocuindcomunicarea verbala. ncepnd cu vrsta de 2 ani si naintnd n vrsta, se perfectioneaza forma dialogata. La nceput dialogul apare cu scopul de a comunica anumite dorinte sau ca raspuns la ntrebari. Apoi copilul pune ntrebari n scopul cunoasterii. Perioada 3 7ani apare o avalansa de ntrebari, copilul interesndu-se de tot ce-l nconjoara. n functie de vrsta si formele folosite, intonatiile, perseverenta n obtinerea raspunsurilor variaza. Pe masura ce creste, ntreaba mai mult, doreste sa afle mai multe despre cauza, originea, scopul obiectelor si fenomenele nconjuratoare. Prin dialog, copilul e invitat la cooperare si daca e integrat ntr-o forma de nvatamnt, dimensiunea lingvistica se perfectioneaza. Sub influenta gradinitei, a scolii, sub influenta instructiv educativa exercitata asupra lor, copiii si perfectioneaza mai repede forma expresiva, aceasta capatnd un mai mare grad de complexitate. Desi infantil, limbajul acestor copii se diferentiaza de cel al copiilor 34 educati numai n familie, mai ales n cele cu un nivel cultural scazut sau mai putin preocupati de vorbirea copilului.n jurul vrstei de 5 ani, copiii si nsusesc sistemul fonetic al limbii materne si vechile particularitati dispar treptat. Se reduc omisiunile, nlocuirile de sunete, vorbirea devine mai inteligibila. La vrsta prescolara predomina dislaliile de evolutie si blbiala fiziologica, dar se ntlnesc si tulburari de natura patologica, determinate de anomalii organice sau functionale ale aparatelor periferice si ale S.N.C., paralizii sau pareze de nervi periferici, care mpiedica functionalitatea normala a organelor articulatorii, de nedezvoltarea sistemelor cerebrale,