2.1. Rampă de lansare: „Cenaclul de Luni”

Chiar dacă perioada totalitaristă a însemnat cenzură şi constrângeri de tot felul, spiritul a

rămas liber şi a permis măcar încercarea de a sparge colivia comunistă. Şi, cu toate că

literatura română a înregistrat în general o oarecare întârziere faţă de cea europeană şi au

apărut numeroase neconcordanţe cu „spiritul veacului”, scriitorii români au încercat să treacă

peste aceste deficienţe şi să se alinieze standardelor care nu întotdeauna erau acceptate de către

toată lumea.

Astfel că, într-o cameră oarecare dintr-un cămin studenţesc din Bucureşti s-au strâns

întâmplător ca şi colegi de cameră la început, pentru ca mai apoi să devină prieteni şi

reprezentanţi de seamă ai generaţiei ’80 Alexandru Muşina, Romulus Bucur şi Ion Stratan, iar

„echipa era completată de Roman Istrati, înlocuit peste câtva timp de Daniel Pişcu”1. Această

prietenie a fost constructivă şi a dus la realizarea unei comuniuni ce avea să ofere în curând

multe produse de calitate pentru noua literatură română ce părea să se arate timid. Şi nu doar

faptul că erau colegi de cameră sau de facultate i-a unit pe tinerii scriitori, ci şi nevoia lor

comună de schimbare şi setea pentru altceva, acel ceva ce putea să le ofere o direcţie şi o

satisfacţie atât pentru prezent cât şi pentru viitor.

Cu o zi înainte de cutremurul din 4 martie 1977, care a dat peste cap evoluţia şi viaţa

indivizilor în sud-estul României, s-a ţinut prima şedinţă a Centrului Universitar Bucureşti

îndrumată de renumitul critic Nicolae Manolescu. În principal, cenaclul reprezintă „o formă de

manifestare underground, fiind spaţiul în care se strâng acei tineri scriitori care tind să

detroneze iererhia literaturii a unui anumit moment”2. Acest cenaclu a luat fiinţă din dorinţa

tinerilor din primul an al Facultăţii de Litere din Bucureşti Călin Cristea şi Ion Stratan de a se

manifesta împotriva celorlalţi studenţi din ani mai mari faţă de care se simţeau oprimaţi 3. Dar,

şi datorită crezului într-o nouă expresie şi capacităţii comune de a scrie şi de a înţelege

noutatea, tinerii au reuşit să-şi împărtăşească operele şi să îşi fructifice întâlnirile. Chiar dacă

totul a început ca o mişcare studenţească, acestora li s-au alăturat atât tineri viitori mari poeţi

ca Mircea Cărtărescu, Ion Bogdan Lefter, Florin Iaru, Mariana Marin, Ion Mureşan, cât şi

prozatori, cum ar fi Mircea Nedelciu, Gheorghe Crăciun sau Cristian Teodorescu, fenomenul

1ROMULUS, BUCUR, „Poeţii optzecişti (şi nu numai) în anii ’90”, Ed. Paralela 45, 2000, Braşov, p. 82 CRISTINA ISPAS, „Fenomenul poetic românesc postmodernist”, lucrare de doctorat, Universitatea Bucureşti, Facultatea de Litere, 2009, p. 883ALEXANDRU, MUŞINA, interviu în revista „Contrafort”, Chişinău, „În materie de poezie nu poţi să ştii ce vei scrie peste o săptamână, dacă vei mai scrie”, 12 (74) decembrie, 2000

luând amploare. Până în toamna anului 1978 şedinţele se ţineau în serile de joi pentru ca mai

apoi să se mute lunea, de unde şi denumirea ulterioară de „Cenaclul de Luni”.

Îndrumătorul însuşi al acestui cenaclu, Nicolae Manolescu, afirmă noutatea şi importanţa

pe care a adus-o adunarea tinerilor: „cenaclul a fost un laborator important pentru

experimentarea paradigmei postmoderne”4. De alfel, s-a dorit încercarea unui nou stil, a unei

noi idei eliberate de tot ceea ce însemna dogmatism sau prelucrare după metode deja

cunoscute şi exploatate. Influenţele europene rămâneau valabile, dar noutatea o reprezenta

literatura americană de care tinerii scriitori erau foarte încântaţi, preluând diverse metode din

teoria postmodernistă. Aici se putea manifesta refuzul împotriva modelului proletcultist iar

imaginaţia era decătuşată de reguli sau modele ce trebuiau urmate. Toate acestea au fost

posibile şi datorită faptului că optzeciştii au fost „beneficiarii unui învăţământ ce cunoscuse,

în anii formării lor, o scurtă perioadă de înviorare. Pe de altă parte în anii 1965- 1971 se

tradusese multă literatură străină, în primul rând occidentală, pe care tinerii viitori scriitori o

<<devoraseră>>”5. Totuşi, cum se întâmpla cam în toate grupurile, cenaclul nu a fost lipsit

de luarea în evidenţă de către puterea politică şi s-a încercat o oarecare infiltrare printre

membri pentru o mai bună manipulare şi asigurare că lucrurile nu scapă de sub control. Chiar

şi aşa, membrii cenaclului n-au folosit politicul în operele lor ci s-au dedicat noii expresii

degajate cu o mare poftă de râs şi de normal. Şi tocmai această normalitate, care până atunci

nu fusese băgată în seamă, a fost scoasă în evidenţă şi utilizată în scrieri, pentru că normalul

făcea parte din viaţa lor şi merita detaliat. Bineînţeles că ironia nu a lipsit într-un astfel de

context şi jocul cu nişte cuvinte aparent banale a construit pe parcurs un mesaj simplu. Într-o

atmosferă destinsă membrii cenaclului dezbăteau şi se criticau constructiv unii pe alţii,

folosind râsul adesea ca modalitate specific umană, toate acestea ducând la realizarea unei noi

forme de exprimare. Analizând ce se petrecea în acel moment în literatura universală, scriitorii

au realizat un colaj şi o nouă regulă a domino-ului literaturii române. Reacţia criticii a fost în

general favorabilă iar Cenaclul de Luni a fost bine primit în lumea literară. În scurt timp

cenaclurile s-au specializat oarecum, Cenaclul de Luni pe poezie, deşi se citea şi proză, iar

canaclul Junimea pe proză. Doar că, deoarece în acea vreme un grup însemna pericol pentru

aşa numitul echilibrul al societăţii iar manipularea nu putea fi totală, s-a trecut rapid la măsuri

radicale. În toamna anului 1883 nu s-a mai permis accesul în clădirea unde se adăpostea

4 NICOLAE, MANOLESCU, „Literatura română postbelică. Poezia”, Ed. Aula, 2001, Braşov, p. 125 ANDREI BODIU, „Direcţia optzeci în poezia română”, Ed. Paralela 45, 2000, Piteşti, p. 27

cenaclul şi astfel s-a pus punct cu cerneală roşie unui şir de evenimente inspirate şi deosebite

care nu vor putea fi şterse însă din istoria literaturii române.

Ideea de cenaclu nu se înfăptuia însă numai în capitală. Generaţia ’80 a reprezentat un

punct de reper şi un imbold pentru care tineri din toată ţara s-au unit şi au format diverse

grupuri în scop cultural. Revista „Echinox”, fondată la Cluj, a fost condusă de Ioan Pop,

Marian Papahagi şi Ion Vartic. Aceasta a fost „tolerată la limită de regimul politic”6 şi printre

membrii săi se numărau poeţi precum Ioan Moldovan, Ion Mureşan, Andrei Zanea, prozatori

ca Alexandru Vlad sau critici: Virgil Podoabă, Gheorghe Perian. La Iaşi s-au înfăptuit

„Dialog” şi „Opinia studenţească”, reviste ce aveau ca scriitori pe poeţii Liviu Antonesei,

Lucian Vasiliu, Nichita Danilov, eseiştii Luca Piţu, Andrei Corbea, Valeriu Gheorghel. De

asemenea, la Timişoara „Forumul studenţesc” însuma poeţi precum Ion Monoran, Marcel

Tolcea sau prozatori ca Viorel Marineasa, Daniel Vighi.

Ion Stratan, unul dintre fondatorii Cenaclului de Luni, era pe vremea aceea un tânăr

încrezător în noul curent, debordând de o inteligenţă lucidă şi un stil al limbajului original. Din

mulţimea de poeţi, el a fost selectat împreună cu Florin Iaru, Mircea Cărtărescu şi Traian T.

Coşovei pentru a da naştere primului fruct al cenaclului: volumul colectiv de versuri „Aer cu

diamante”, publicat în 1982 pe banii autorilor. Titlul volumului este dat după numele

poemului omonim al lui Iaru şi face trimitere la melodia psihedelică a formaţiei The Beatles

„Lucy in the Sky with Diamonds”, de unde şi stilul iradiant al poemelor şi ilustraţiile subtil

critice ale lui Tudor Jebeleanu. Chiar dacă îşi publicaseră anterior câte un volum individual,

aceşti patru scriitori au reuşit să schiţeze modul lor comun de înţelegere a poeziei şi să-şi

demonstreze solidaritatea faţă de întreg colectivul. Aici erau enunţate neexplicit noile direcţii

ale liricii româneşti într-o libertate de expresie riscantă pentru debutul tinerilor scriitori şi chiar

pentru libertatea lor ulterioară. Volumul colectiv cuprinde diverse stiluri, teme şi metode

păstrând individualitatea fiecărui poet şi demonstrând ce are fiecare mai bun de oferit în

materie de poezie. Unul dintre poeţii care au contribuit la realizarea volumului, Mircea

Cărtărescu, afirmă că „Aer cu diamante” a oferit, în acei ani, „linia poetică a grupului”7. Tot

el susţine structuralitatea lui Ion Stratan din volumul colectiv, torsionarea limbajului „ la toate

nivelurile sale” şi capacitatea de a exprima „un inexprimabil profund, de natură metafizic

6 ANDREI BODIU, „Direcţia optzeci în poezia română”, Ed. Paralela 45, 2000, Piteşti, p. 147MIRCEA, CĂRTĂRESCU, „Postmodernismul românesc”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 371

religioasă”8. Florin Iaru debutase cu volumul „Cântece de trecut strada” în 1981 şi se remarcă

prin spectacolul ce se desfăşoară nonşalant în poemele sale, iar personajele principale par a fi

dintre cele mai obscure: singurătatea, disperarea, nostalgia, elaborând o poezie a textului ca şi

Stratan, plină de ironie şi spirit ludic. Mircea Cărtărescu debutase în volum cu „Faruri, vitrine,

fotografii...” în 1980 şi este unul dintre cei mai cunoscuţi scriitori optzecişti astăzi, elaborând

atât texte teoretice despre postmodernism dar şi poeme şi scrieri în proză în care îşi pune în

aplicare ideile. Traian T. Coşovei publicase înainte de „Aer cu diamante” două volume:

„Ninsoarea electrică” în 1978 şi „1, 2, 3 SAU...” în 1980, fiind de asemenea şi un bun critic

Încă de la debutul său Ion Stratan s-a diferenţiat de restul direcţiei prin anumite particularităţi.

În poemele sale se pot găsi, ca şi în cele ale scriitorilor care au contribuit la volumul „Aer cu

diamante”, diverse eufonii ce captivează auzul, intertextualitate antrenantă pentru memorie,

umor inspirat, toate acestea tricotate într-o manieră ludică pentru un rezultat surprinzător.

Totuşi, poemele lui Stratan conţin o anumită dificultate de lectură provenită din ermetism şi

metafizică şi un sens oarecum închis în sine, tocmai de aceea Ion Bogdan Lefter îl încadrează

în categoria de „conceptualizanţi” ai generaţiei, „ermetizant în variantă ludică, aproape de un

urmuzianism liric”9. Economia sa de cuvinte dă naştere unor metafore ce par că se întrevăd în

canicula versului dar pe care doar un ochi specializat, obişnuit cu căldura liricii le poate

desluşi. Universul descris este cel din imediata sa apropiere iar cuvintele sunt cât se poate de

simple, cu unele infiltrări de termeni specializaţi. După cum afirmă Nicolae Manolescu în

prefaţa10 volumului „Aer cu diamante”, originalitatea lui Ion Stratan constă aici în „invenţia”

mai degrabă fonologică şi morfologică decat lexicală, iar sintaxa „trăieşte din elipse”.

Un alt volum colectiv al Cenaclului de Luni s-a numit „Cinci” şi i-a avut ca autori pe

Alexandru Muşina, Romulus Bucur, Mariana Marin, Bogdan Ghiu şi Ion Bogdan Lefter, fiind

publicat în 1983 şi bucurandu-se, asemeni precedentului, de simpatia publicului şi a criticii.

Nucleul fiind astfel format iar linia direcţiei trasată clar, Cenaclul de Luni a oferit posibilitatea

unor tinere talente de a se afirma şi de a-şi demonstra calităţile artistice. Datorită cenaclului

numele proprii ale unor indivizi de care nu auzise nimeni până atunci sau care doar făceau

parte din liste abandonate prin sertare au căpătat ecoul necesar ce le-a dat puterea şi curajul de

8 MIRCEA, CĂRTĂRESCU, „Postmodernismul românesc”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1999, p. 3829 ION BOGDAN LEFTER, „Flashback 1985: Începuturile <<noii poezii>>”, Ed. Paralela 45, 2005, Piteşti, p. 16210 NICOLAE, MANOLESCU, prefaţă „Aer cu diamante ”-„Bilete de papagal”, Ed. Litera, Bucureşti, 1982, p. 7

a continua stilul cu numeroase creaţii proprii. Toate acestea au provenit din dorinţa de înnoire

şi lărgire a orizontului obscur în care orbecăiau până atunci.