2. Rudyard Kipling - A doua carte a junglei.doc

8/21/2019 2. Rudyard Kipling - A doua carte a junglei.doc

1/264

RUDYARD KIPLING

A doua

carte a junglei TRADUCERE JUL. GIURGEA


2/264

EDITURA CARTEX 2000Bucureti, 2003

Coperta: Valentin IVAN


3/264

ISBN 973-8202-14-0

Tiparul executatla Imprimeria de Vest, Oradea,str. Mareal Ion Antonescu nr. 105.România


4/264

Cum s-a născut frica

Izvorul e sterp şi albia secată,De aceea fârtaţi astă seară ne-om prinde;Cu botul fierbinte şi cântec deşert

Umăr la umăr goni-vom pe ţărm, înfrăţiţiDe groaza cu paşi nevăzuţi sosită furiş,Pe drumul uitării de sânge şi omor, Azi ied de sub ugerul ciutei, tihnit

Putea-va să vadă, mai slab decât eiPe netrebnicul lup şi să-i numere colţiiDin cangea în care cerbul pieri.

Izvorul e sterp şi matca fără de ape. Amândoi astă seară fârtaţi ne vom prinde.

Înainte ca pâcla de beznă, de fulgerSfâşiată noroc la vânat tuturor — va rupe

Ale tăriei zăgazuri, ca apa pământul să-nece.


5/264

Legea junglei — mai veche decât toate legile din lume — este în aa fel alcătuită încât prevede toate nenorocirile ce arputea Să dea peste vietăţile care trăiesc într-însa; prinurmare, prevederile ci au ajuns la o desăvârire pe care nu i-oputeau da decât obinuinţa i timpul scurs de la începuturile

ei până astăzi. Poate vă mai aduceţi aminte că o mare partedin viaţă. Mowgli i-a petrecut-o alături de haiticul lupilorSeeonee i că aici a învăţat această lege de la Baloo, ursul celcafeniu. După ce băiatul a mai crescut i a prins să deasemne de nesupunere, tot Baloo i-a spus că legea este ca i

biciul lianei uriae din junglă; ea cade pe spinarea oricui ar vrea s-o înfrângă i nimeni nu poate scăpa de urmările ei.

— Când i tu frăţioare vei fi tot atât de bogat în zile ca imine, te vei încredinţa că toate neamurile din junglă trebuiesă asculte de o lege; această clipă însă nu cred să-ţi fie peplac, zicea bătrânul Baloo. Vorbele acestea însă îi intrau pe o ureche i-i ieeau pe

cealaltă, căci puţin îi pasă unui băiat de ceea ce va fi mâine,când astăzi nu are altă grijă decât să doarmă i să mănânce.

A venit însă o vreme când s-a dovedit că vorbele lui Baloo nusunt lipsite de temei, i Mowgli i-a putut da seama că toată

jungla se supune unei anumite legi. Aceasta s-a întâmplat într-un rând când toate ploile de

iarnă întârziaseră i nici nădejde nu mai era să vină. Într-unstufări de bambus, Mowgli întâlni pe Ikki, ariciul, care îipovesti că apa din iezer a început să scadă. Despre Ikki însă,

se tia că are gusturi subţiri, i nu-i place decât hrana aleasă


6/264

pe sprânceană; ori tocmai din cauza aceasta Mowgli începusă râdă i-i răspunse în bătaie de joc: — Bine. dar ce-mi pasă mie de asta?

— Acuma, nu zic nici eu că ar putea să-ţi pese lucrumare, răspunse Ikki i-i scutură ţepii supărat, dar să vedemce vei zice mai târziu, căci ca mâine st va termina i cuscăldătoarea de la Vadul Albinelor. În îmbucătura dintrestânci. Ce vei zice de asta, dragă frăţioare? — Aa a secat de mult, căci se văd bolovanii de pe

fundul iezerului. i eu nu mai sar din vârful stâncilor în

dulbină, căci mi-e teamă să nu-mi sparg capul, răspunseMowgli, care pe vremea aceea era convins că el singur tiemai multe decât ar putea ti cel puţin cinci dintre neamurile

vieţuitoarelor din junglă, luate împreună. — Eu cred că aa ceva n-ar putea să-ţi strice deloc;

omul cu capul spart se ferete, încheie Ikki i o zbughi înhăţi, ca nu cumva Mowgli să-l scuture de ţepii pe care îi avea

pe nas. În aceeai zi Mowgli îi povesti lui Baloo tot ce-ispusese Ikki. Ursul rămase îngândurat i murmură ceva, capentru sine: ‘‘Dacă a fi singur, a schimba fară întârziereterenul de vânătoare, înainte de a lua-o alţii înaintea mea.

Alergarea după vânat printre străini însă sfârete maiîntotdeauna cu bătaie, ceea ce ar putea să iasă prost ipentru Piciul Mai bine să ateptăm floarea demohwa”.

S-a întâmplat însă că în primăvara aceea arborele demohwa,la care Baloo ţinea atât de mult, nu vru săînflorească. Florile, ca i ceara, date cu o uoară rumeneală,fură prăjite de căldura zilelor, înainte de a înmuguri, doarcâteva petale vetede i cu miros greoi căzură moarte, cândBaloo se ridică pe picioarele dinapoi i începu să scuturecopacul. Pe urmă, ariţa începu să se furieze ca fiara,

nebinuită de ploile toamnei, spre inima junglei, i frunzele


7/264

copacilor îngălbeniră, apoi se făcură cafenii i nu mult dupăaceea erau ca funinginea. Costiele fură prăjite de fierbinţealazilelor i ierburile se uscară, de erau ca ţepii de sârmă i

răsucite ca oriciul ars la flacără. Dulbinele iezerelor secară ipe margini se mai vedeau urmele copitelor poporului junglei

venit să se adape, de parcă forma lor ar fi fost arsă în dogoarede foc. Vrejurile lianelor mustoase scăpaseră de pe trunchiurii căzuseră moarte în jurul tulpinelor: tufele trestiilor de

bambus se chirciră i se zbăteau cu sunete metalice, când leloveau vânturile fierbinţi Muchiul stâncilor din fundul

umbrit al junglei se uscă i căzu, de rămase steanul fierbintei calcinat ca pietriul ce mijea pe fundul iezerelor secătuitede pojarul secetei.

Neamul zburătoarelor i al maimuţelor pribegise de multspre miazănoapte, căci tiau dinainte ce va urma; cerbii imistreţii înfometaţi coborâseră în văi spre semănăturilecâmpurilor iI VHJ- riseră uneori chiar în faţa oamenilor care

se simţeau prea netrebnici ca să-i mai poată ucide cu mânalor. Numai vulturul Chil rămase nemicat i se îngrăă, căcipământul — cât vedeai cu ochii — era plin de stârvuri, i înfiecare seară aducea tire fiarelor din junglă care erau preaslăbite pentru a încerca să-i schimbe terenurile de

vânătoare, că soarele a omorât jungla, spre miazănoapte imiazăzi, spre răsărit i apus, în depărtări, cât ai putea zbura

trei zile la rând.Mowgli, care nu cunoscuse niciodată cu adevărat ce va

să zică ‘“foamea”, trebui să se hrănească chiar i cu mierestătută de trei ani. pe care o găsea în scorburi de stânci undefuseseră roiurile; mierea aceasta era neagră ca păcura i avea

bulgări de zahăr cleios care scrânea între dinţi. Începu să vâneze i el larvele de viespi i ouăle de carii, care sfredelesc

drumuri nevăzute pe sub scoarţa copacilor. Vietăţile din


8/264

junglă erau numai pielea i osul, aa că Bagheera trebuia săiasă în fiecare noapte de trei ori la vânătoare pentru a-i facerost de un ospăţ destul de sărac. Mai chinuitoare era însă

lipsa de apă, căci vieţuitoarele junglei, cu toate că se oprescrareori la izvoare, totui trebuie să bea să se sature.

Căldura cretea mereu i scotea toată umezeala din aeri din pământ, aa că nu mai rămase decât fluviul Waingungace mai trimitea o slabă uviţă de apă între malurile luipârjolite; de aceea când Hathi, elefantul sălbatic care trăieteo sută de ani i mai bine, se apropie de fluviu i văzu în

mijlocul lui o creastă vânătă de piatră lucind în lumină, îidădu seama că aceasta trebuie să fie Stânca împăcării, iridicând trompa spre înălţimi, mugi — cum făcuse ipărintele său cu o jumătate de veac în urmă — implorândruperea zăgazului apelor; cerbii, mistreţii i bourul duserămugetul răguit mai departe, iar vulturul Chil se rotea înînălţimi ameţitoare, descriind cercuri în zbor i ţipând cu

glasul strident a primejdie apropiată.Legea junglei scrie pedeapsă cu moarte pentru cel ce

ucide la adăpătoare pe vreme de secetă, i aceasta pentru căsetea este mai tare chiar decât foamea. Poporul din junglă oduce, nu-i vorbă. destul de greu, căci pe vreme de secetă

vânatul e rar. dar tot o duce; apa însă nu poate fi înlocuită cunimic i dacă în junglă n-a mai rămas decât un singur izvor,

orice vânat e oprit în timpul cât poporul se găsete laadăpători. În vremuri bune, când apele curg din belug, ceicare cpboară să-i astâmpere setea la fluviulWaingunga sauorice allă dulbină, sunt în primejdie de moarte în timp ce seadapă; tocmai din cauza aceasta cirezile vin la adăpători maiales noaptea. Veţi putea oare înţelege fiorul nebănuit pe care-lsimte vânatul venit să înfrunte primejdia în timp de noapte,

când cireada se strecoară tiptil spre valuri, ferindu-se ca


9/264

frunza să nu fââie pe unde trece i să nu pârâie vreascurilesub copite, ca pe urmă să intre în uvoiul de apă până lagenunchi i s-o audă vâjâind pe sub el; să vadă aburind

oglinda rece a apei i la fiecare înghiţitură să întoarcăgrumazul i să se uite înapoi, gata în orice clipă să-i repeadămuchii întini, într-un salt deznădăjduit; pe urmă să setăvălească pe ţărmul aternut cu nisip i să revină, cu botulumed i pântecele plin ca un burduf, la cireada care-l privetecu admiraţie. Cerbii cu coamele lucii i scurte tiau căBagheera sau Shere Klian s-ar putea ivi în orice clipă să le

sară în spinare. Jocul acesta cu primejdii de viaţă i demoarte însă era acum definitiv terminat, căci vieţuitoarele

junglei se târau flămânde i legănându-se pe picioare sprealbia secată. Înfrăţite de acelai instinct — ursul alături detigru, mistreţul alături de cerb i de bour — iar după cesorbeau adânc din ochiurile de apă stătută, rămâneau cugâturile întinse deasupra oglinzii tulburi, căci se simţeau

prea sfârite pentru ca să se poată urni fară zăbavă.Cerbul i mistreţul dăduseră toată ziua târcoale,

crezând că poate vor găsi ceva mai bun de mâncat decâtscoarţa uscată i frunze vetede. Bivolii nu întâlniseră îndrum nici o mlatină ca să se poată tăvăli în voie i nici vreoparcelă de semănătură, ca să o poată pate. Şerpii din junglăieiseră la drum i coborau spre apă, în nădejdea că vor

întâlni vreo broască rătăcită; erau colăciţi între pietreleumede, dar nu sâsâiau i nici nu-i arătau limbile în furculiţăcând se întâmpla ca un mistreţ să dea cu râtul i să le stncecuibarul. Broatele ţestoase care se găseau înainte prinapropierea râului fuseseră de mult omorâte de Bagheera, careera cel mai iscusit vânător, iar petii se pitiseră în adânculdulbinei. Numai Stânca împăcării se mai vedea pe jumătate

ieită din unda scăzută a apei subţiri, parcă ar fi fost un


10/264

arpe uria, i în coastele ei se vălătuceau aburi din apa caresfârâia ca scăpată pe o plită încinsă. Aici venea Mowgli în timpul nopţii ca să se răcorească i

să-i vadă tovarăii. Nici cei mai înfometaţi dintre tovarăii luinu se mai uitau acum la el. căci gol cum era părea mai sfâritdecât oricare dintre vietăţile junglei. Din cauza ariţeisoarelui, părul aproape i se albise. Prin pielea subţire,coastele i se vedeau ca surcelele în garduri, iar colaculgenunchilor i coatele bătucite (căci avea obiceiul să setârască în patm labe) erau ca mlădiţele înnodate de curpeni.

Sub claia de păr încâlcit însă, ochii lui erau limpezi i Iarăurme de spaimă, căci în vremea aceasta de cum-păt Bagheeraavusese grijă să-i spună să umble domol, să vâneze fară preamultă osteneală i nici să nu-i iasă din fire, orice i s-arîntâmpla. — Sunt timpuri grele, spunea într-o seară pantera

neagră gâfâind de căldură, dar vor trece i ele, dacă vom

putea atepta, i vom rămâne în viaţă până la capăt. Cupântecele cum stai. Piciule? — E plin, dar ceea ce am băgat într-însul nu-mi

pricinuiete nici o plăcere. Ce zici, Bagheera: ne-or fi uitatploile i nu vor mai trece niciodată pe aici? — Nu-mi vine să cred aa ceva. Sunt încredinţată că

mohwa va mai înflori pentru noi i vom avea parte să vedem

ciutele grase de păunatul în văi. Haide să mergem la Stâncaîmpăcării i să aflăm ce tiri ne-au adus tovarăii. Urcă-tefrăţioare la mine în spinare. — Cred că nu e bine să umbli pe o astfel de vreme cu

poveri în spinare. Mă mai pot ţine i singur pe picioare, să n-ai nici o grijă, cu toate că nici unul dintre noi nu pare a fi boude povară, dus la îngrăare.

Bagheera aruncă o privire plină de dispreţ spre


11/264

pântecele sfrijit care-i atârna ca o otreapă i murmură printredinţi: — Azi-noapte am omorât un bou înjugat. Mă simţeam

atât de sfârită încât n-a fi îndrăznit să-l atac pentru nimicîn lume, dacă l-a fi găsit în libertate.Woo! — Suntem vânători curajoi, n-am ce zice, răspunse

Mowgli dispreţuitor. Nici eu nu mă tem de nimic, cândrăscolesc larvele viespilor.

Coborâră malul apei împreună, în timp ce sub picioarele cântau vreascurile uscate i în faţa lor se atemea ţărmul

secat i acoperit de nisipul prăjit de soare. — Eu cred că apele nu mai pot ţine multă vreme, zise

Baloo care răsări alături de ei. Ia uitaţi-vă de cealaltă parte arâului Parcă s-ar vedea potecă croită de picioare de om.

Pe ţărmul din faţă, ierburile junglei se sfrijiseră de ariţăi muriseră de-a-n-picioarelea. Potecile tăiate de cerbi, demistreţi i jivine prin iarba mai înaltă decât statul de om

coborau toate spre râu, ca nite vărgi trase cu mâna pe opânză incoloră, i în lungul lor, în turbureala dimineţii, se

vedeau venind cele mai însetate dintre vieţuitoarele junglei,grăbind de-a valma spre vaduri Din depărtare se auzeauciutele i iezii strănutând din cauza prafului stârnit de copite.

În susul fluviului, la o cotitură, nu departe de Stâncaîmpăcării, era Hathi, elefantul sălbatic i paznic al zăgazurilor

apei. cu puii lui slăbănogi care se legănau pe picioare ca niteumbre cenuii în bătaia luminii lunii. Ceva mai jos de el eraucerbii, care mergeau în fruntea cirezii, iar dincolo de acetia,mult mai la vale, mistreţii i bivolii. Pe ţărmul din faţă, undecopacii uriai coborau până în marginea apei, erau locurileanume menite pentru Mâncătorii de Came: tigri i lupi,panteră i urs, alături de alte jivine.

— Iată-ne acum pe toţi supui aceleiai legi, începu


12/264

Bagheera i, intrând în apa râului. Îi roti privirea sprepădurea de coame a cerbilor i spre ochii înspăimântaţi aimistreţilor întori spre ea. Noroc tuturor la vânat, strigă

pantera neagră, adăugând printre dinţi: ce minunat vânat arfi de nu ne-ar opri legea junglei.

Urechile ciulite ale cerbilor prinseră numaidecâtînţelesul vorbelor auzite i un fior trecu printre ei: — Suntem la adăpători i nu se vânează! protestă

cireada. — Linite, mugi Hathi, elefantul sălbatic. E pace,

Bagheera, să nu uiţi că ne găsim la adăpători, prin urmarenu poate fi vorba de vânătoare. — Asta o tiu i eu, răspunse Bagheera întorcând

privirile însângerate spre cireada din faţa lui. Eu nu suntdecât un mâncător de broate ţestoase i stau pe mal, săprind mormolocii cu gheara. Poate ar fi fost mai bine să măhrănesc i eu cu vrejuri i frunze.

— Am fi i noi bucuroi, răspunse iedul unei ciute,născut de curând, căruia nu-i era tocmai pe plac nutreţulacesta.

Oricât de deznădăjduit ar fi fost neamul din junglă, îi fupeste putinţă să nu râdă când auzi astfel de vorbe. ÎnsuiHathi, bătrânul, îi stăpâni cu greu un zâmbet, în timp ceMowgli culcat pe brânci în apa călduţă, începu să se zbenguie

i să dea din picioare, aruncând stropii fierbinţi în jurul lui. — Cuvânt înţelept ai grăit, iedule, i când ne vom ridica

de aici ca să fim ce suntem fiecare, ne vom aduce aminte detine, murmură Bagheera, i sfredelind cu ochii întunericul,căută să nu-l uite pentru cazul când se vor mai întâlni.

Încetul cu încetul, sfatul între dobitoace se întinse peambele maluri. Mistreţii se auzeau grohăind ca să-i facă

locul mai larg; bourii mugeau făcând copci prin nisip; iar


13/264

cerbii povesteau minunăţii despre drumurile lungi pe care lefăcuseră în căutarea hranei. Din când în când întrebările seîncruciau de la un mal la celălalt spre Mâncătorii de Came.

dar toate tirile erau rele, i vântul fierbinte al junglei uieraprintre stânci i ramurile pustiite, zvârlind frunze ofilite ipraf peste oglinda apei tulburate. — Mor i oamenii alături de plugurile oprite în brazdă,

zise un tânăr sambhur. De la asfinţitul soarelui până lacăderea nopţii am întâlnit trei ini. i toţi trei zăceau linitiţialături de boi. În curând vom zace la fel de linitiţi, ca i ei.

— Apele râului au scăzut de noaptea trecută până azi,declară Baloo. Spune Hathi, în viaţa ta ai mai văzut aasecetă? — Va trece i asta. răspunse bătrânul Hathi, i ridicând

trompa plină de apă se stropi pe spinare i pe coastele care-iîntindeau pielea. — Avem pe cineva între noi care nu duce multă vreme la

o astfel de încercare, continuă Baloo privind înduioat spre băiatul pe care-l iubea.

— Eu? întreabă Mowgli jignit. E adevărat că eu nu am blană care să-mi ascundă ciolanele, dar ce-ai zice Baloo dacăte-ar jupui cineva de piele i...

Hathi se cutremură la gândul acesta năstrunic, iarBaloo răspunse răstit:

— Piciule, acestea nu sunt vorbe ce s-ar cădea să le spuiunui iscusit cărturar ca mine. Până acum niciodată nu m-a

văzut nimeni ieind fară blană. — N-aveam gând să te jignesc Ballo, dar voiam să spun

că tu eti ca i nuca de cocos în înveliul ei ţepos, iar eu suntca nuca dezghiocată. Dacă blana ta cafenie...

Mowgli era aezat cu picioarele încruciate sub el i

vorbea făcând semne cu mâinile, cum îi era obiceiul, dar


14/264

Bagheera întinse laba catifelată spre el i-l îmbrânci, de venicu capul în apă. — În loc s-o dregi, mai rău o strici, zise Pantera Neagră

după ce băiatul se ridică din apă i începu'din nou să răsufle.Începui cu vorba să jupoi pe Baloo, acum îl faci nucă decocos. Bagă de seamă să nu facă i el ce face nuca de cocoscând e coaptă. — Adică ce să facă? întrebă Mowgli cu băgare de seamă,

cu toate că bănuia că aici trebuie să fie un tâlc care e tot atâtde vechi ca i jungla.

— Să-ţi spaigă capul, răspunse Bagheera i-l dădu dinnou la fund. — Nu e bine să-ţi baţi joc de bătrânul tău dascăl,

încheie ursul după ce Mowgli înghiţise în trei rânduri din apafluviului. — Nu e bine? Poale te ateptai la ceva mai bun din

partea lui? Golaul acesta, care nu se mai astâmpără, a

început să maimuţărească pe cei care au fost odinioară ceimai buni vânători dintre noi, i din joacă îi trage de mustăţide le strâmbă fălcile, interveni Shere Khan, tigrul cel chiopcare cobora ontocăind spre vad. Apoi intră în apă i începusă lipăie din limbă: Jungla a devenit un adevărat azil pentruputi de seama acestuia, murmură el ridicând capul cât o

baniţă. Ia uită-te încoace, piciule; nu m-auzi?

Mowgli se întoarse spre el, sau mai bine zis îl privi pesteumăr, cum avea obiceiul, cu atâta dispreţ încât Shere Khanplecă din nou capul ruinat. — Piciule încoace, piciule încolo, pe unde te întorci,

numai de el dai. Nu e nici bărbat, nici puti, căci dacă ar fiputi poate i-ar fi frică de ce vede înjurai lui. De data viitoare

va trebui să-i cer învoire ca să pot coborî la râu.

— S-ar putea întâmpla i asta, declară Bagheera


15/264

privindu-l în lumina ochilor, s-ar putea întâmpla, n-am cezice Shere Khan. Ce vorbe de ocară ne aduci acuma? Tigrul cel chiop îi băgase capul în apă până la piept i

numaidecât se văzură uviţe negre i unsuroase plutind pedeasupra undei. — Un om, răspunse Shere Khan, acum un ceas am

omorât un om. Apoi continuă să murmure ceva neînţeles, aacă celelalte animale nu-l putură auzi.

Poporal de pe ţărm se înspăimântă i începu să sefrământe, apoi se auzi freamăt de glasuri care se ridicară în

cor ca un muget. — Om, om! Tigrul cel chiop a omorât un om! Toate

capetele se întoarseră spre Hathi, elefantul sălbatic, dar elpărea că nici n-a auzit despre ce este vorba. Hathi nu facenici o micare înainte de vremea ei i tocmai din cauzaaceasta viaţa lui este atât de lungă. — Să omori un om, tocmai pe vremea asta! zise

Bagheera cu dispreţ, altceva n-aveai mai bun de făcut, i ieidin apa murdărită de tigru, apoi îi frecă labele una de alta,cum fac numai pisicile. — L-am omorât numai din plăcerea de a omorî, nu

pentru a-l mânca.Murmurul înspăimântat al fiarelor se porni din nou pe

ţărm i ochii mărunţi ai lui Hathi se îndreptară spre Shere

Khan — Da, numai din plăcerea de a omorî, repetă Shere

Khan cu dispreţ, iar acuma am venit la râu să mă adăp i sămă spăl. Poate se găsete cineva între voi care să măoprească?

Spinarea panterei negre se arcui ca o trestie îndoită de vânt, dar Hathi ridică trompa i întrebă cu glasul domol.

— Va să zică ai omorât numai din plăcerea de a omorî?


16/264

Shere Khan însă tia că atunci când Hathi îţi pune oîntrebare, e mai bine să răspunzi, decât să taci. — Chiar aa! Noaptea e a mea i am tot dreptul să omor.

Tu tii foarte bine Hathi, răspunse Shere Khan respectuos. — Da, tiu, răspunse Hathi, iar după o scurtă pauză

adăugă: Ai băut de-ajuns? — Pentru noaptea aceasta cred că am băut. — Atunci pleacă; apa râului este pentru băut, nu pentru

ca să o spurci. Nimeni afară de Tigrul cel chiop n-ar fiîndrăznit să se laude cu dreptul de a omorî — tocmai acum

când toţi suferim deopotrivă- atât oamenii cât i vieţuitoareledin junglă. Puţin îmi pasă dacă te-ai spălat sau nu, întoarce-te la culcuul tău, Shere Khan.

Ultimele cuvinte ale lui Hathi sunară ca nite goarne deargint i cei trei pui ai bătrânului elefant făcură o jumătate depas înainte, cu toate că nu era nevoie de această ameninţare.Shere Khan se dădu înapoi, fară să mârâie, căci tia i el,

cum de altfel tia toată lumea, că stăpânul care are cel dinurmă cuvânt în junglă e Hathi elefantul. — Care este dreptul despre care vorbea Shere Khan?

întreabă Mowgli pe optite, întorcându-se spre Bagheera. Eaiinos să omori un om, în orice vreme. În lege aa spune, icu toate acestea Hathi... — Mai bine întreabă-l pe el, dragă frăţioare, căci eu n-

am de unde ti. Dar fie că are drept, fie că n-are, dacă nu se băga Hathi, eu i-a fi dat chiopului o lecţie. Să vii la Stâncaîmpăcăm i să te lauzi în faţa lumii cu omucidere, aceasta efaptă de acal. Afară de asta a spurcat i apa.

Mowgli ateptă câteva clipe, apoi îi luă inima în dinţi,căci nimeni nu îndrăznea să adreseze lui Hathi o întrebare, istrigă.

— O Hathi, spune-mi care este dreptul despre care


17/264

vorbea Shere Khan?Întrebarea aceasta trezi ecou între fiarele de pe ambele

maluri ale râului, căci din fire vieţuitoarele junglei sunt foarte

curioase, mai ales că văzuseră ceva ce nici una dintre ele nuputea înţelege, afară de Baloo care privea gânditor înaintea lui — Aceasta e o poveste veche, răspunde Hathi, mai veche

chiar decât jungla... Să se facă linite pe ţărm i vă voi povestice este.

Între animale se iscă învălmăeală; câţiva mistreţi i bouri îi făcură loc să iasă mai în faţă, apoi capii haiticurilor

i ai cirezilor mugiră unul după altul: — Să auzim!Hathi facu doi pai spre Stânca împăcării i intră în apă

până la genunchi. Cu toate că era bătrân, zbârcit i slab,elefantul avea aerul pe care trebuia să-l aibă, aa cum îl tiatoată lumea: era stăpânul lor, al tuturor. — Poate tiţi i voi copii, începu bătrânul, că, dintre

toate vieţuitoarele, cel mai de temut este omul. (Pe maluri seauzi un murmur de aprobare.) — Povestea aceasta te interesează i pe tine frăţioare,

.zise Bagheera către Mowgli. — Pe mine? Eu fac parte din haitic, răspunse Mowgli. Ce

legătură poate fi între mine i oameni? — Voi nu tiţi care e pricina că trebuie să vă temeţi de

oameni, continuă Hathi. Pricina ar fi următoarea: Laînceputurile junglei, pe care nimeni nu le cunoate când aufost, noi toţi care am locuit acest pământ umblam de-a valma,fără nici o teamă unul de altul, în vremea aceea nu sepomenea de secetă în junglă, iar frunzele, florile i fructelecreteau în acelai copac. Frunzele, florile, fructele i scoarţaerau singura noastră hrană, afară de iarbă.

— Îmi pare foarte bine că pe vremea aceea încă nu eram


18/264

născut, întrerupse Bagheera, căci scoarţa nu e bună dealtceva decât să-ţi ascuţi unghiile pe ea. — Stăpânul junglei era Tha, cel dintâi elefant. El a scos

jungla din fundul apelor cu trompa lui, iar cu dinţii a săpatalbie râurilor; unde bătea o dată cu piciorul se deschideauiezere cu ape limpezi de băut, iar când sufla o dată în trompă

— uite aa — se cutremurau copacii i cădeau din rădăcină. Aa a făcut Tha jungla de astăzi, cel puţin aa mi-a fostpovestită mie această poveste.

“N-a slăbit prea mult de atunci'“, opti Bagheera lui

Mowgli care începu să râdă pe înfundateÎn zilele acelea nu era nici grâu. nici piper, nici trestie de

zahăr i nu erau nici colibe de acelea mărunte, de care aţi văzut cu toţii, iar neamul din junglă nu tia nimic despreoameni, căci trăiau în devălmăie, formând un singur popor.Curând însă începură să se certe din cauza hranei, cu toatecă aveau mâncare din belug. Lumea era leneă i toţi voiau

să mănânce, fară să-i mai schimbe locul unde erau, cum semai întâmplă i astăzi câteodată, când ploile de primăvarăsunt îmbelugate. Tha, cel dintâi dintre elefanţi, era ocupatcu făptuirea altor jungle i abaterea râurilor în albia lor, aacă, neputând fi de faţă în toate părţile, numi judecător în

junglă pe Primul Tigru căruia tot poporul trebuia să-i deaascultare i să i se supună ca unui stăpân. Pe vremea aceea

Primul Tigru mânca fructe i iarbă, alături de ceilalţi. Era totatât de mare ca i mine, i blana lui era foarte frumoasă, cume floarea galbenă de liană în anii începuturilor junglei. Pe

blana lui nu se vedeau nici pete. nici vărgi negre. Tot poporul venea la el cu pricinile i stătea fără frică în faţa lui, iar vorbalui era lege pentru tot neamul din junglă. Pe vremea aceea, sănu uitaţi, că eram cu toţii un singur popor.

S-a întâmplat însă că într-o noapte doi ţapi s-au luat la


19/264

harţă, din cauza păunatului, certuri din acelea pe care voi leterminaţi astăzi cu împunsături de coame i lovituri decopite, i în vreme ce ei îi dădeau pe faţă pricina înaintea

Primului Tigru care stătea întins pe pajitea înflorită, din joacă, unul dintre ţapi l-a lovit în cap. Primul Tigru însă auitat că el era stăpânul i judecătorul Junglei i, repezindu-se la el, i-a rupt beregata.

Până în noaptea aceea nu murise nimeni dintre noi, deaceea Primul Tigru văzând fapta pe care a săvârit-o iînnebunit de mirosul sângelui răspândit în jurul lui, a luat-o

la goană i s-a ascuns în hăţiurile din miazănoapte. Rămaide capul nostru i Iară judecător, noi poporul din junglă, amînceput să ne încăierăm între noi, iar Tha, auzind larma pecare o faceam, s-a întors. Când l-am văzut, ne-am repezit încalea lui i unul a început să-i spună una, celălalt alta, dar ela băgat numaidecât de seamă iedul mort între flori i ne-aîntrebai cine a săvârii această faptă Nimeni dintre noi însă

nu îndrăznea să-i spună, căci pe toţi ne înnebunise mirosulde sâhge, i alergam roată în jurul lui. Îmbrâncindu-se istrigând cât nc lua gura. Văzând Tha că nu se poate înţelegecu noi. s-a întors spre hăţiurile i lianele junglei i le-aporuncit să-l însemneze pe uciga, ca să-l poată recunoatecând îl va întâlni, apoi s-a întors spre noi i ne-a întrebat:“Cine va fi de aici înainte stăpânul poporului din junglă?”. A-

tunci maimuţa cenuie, care trăiete între ramurile copacilor,a săltat de pe o cracă i a ieit în faţa lui Tha: “Stăpânul

junglei voi fi eu de aici înainte!” a strigat maimuţa. Tha aînceput să râdă i a răspuns: “Bine, aa să fie!” i a plecatfoarte supărat.

Dragii mei, voi cunoateţi maimuţa cenuie, căci i pe vremea aceea era ca i astăzi. La început i-a luat o mutră de

om înţelept, dar imediat după aceea a început să se scarpine


20/264

în toate părţile i să se dea tumba, iar când s-a întors Tha, agăsit-o agăţată cu capul în jos, ţinându-se cu picioareledinapoi de o cracă i scoţând limba la cei care erau dedesubt

i-i dădeau cu tifla. Aa s-a întâmplat că jungla a ajuns să numai aibă nici un fel de rege, ci numai vorbe de clacă idezmăţ. Văzând Tha ce se întâmplă, ne-a adunat împrejurul lui

i ne-a spus: “Primul stăpân pe care vi l-am dat a adusomorul între voi, iar al doilea ocara. A sosit prin urmare

vremea să aveţi i voi o lege pe care să nu o calce nimeni. De

aceea veţi cunoate de aici înainte frica, i când veţi înţelegece este aceasta, ea va fi stăpâna voastră, iar restul va veni dela sine”. Noi. poporul din junglă, l-am întrebat: “Ce va să zicăasta,Frica“? Tha ne-a răspuns: “Cercetaţi, până vă veţi dumiri”. Aa

s-a întâmplat că am început să cutreierăm jungla în lung iîn lat. ca să dăm de urma Fricii, până când ne-a ieit în cale

o cireadă de bivoli.. — Muuu! mugi Mysa. taurul care mergea în fruntea

cirezii, o- prite pe malul aternut cu nisip al râului scăzut. — Da. Mysa, ne-a ieit în cale o cireadă de bivoli i ne-a

adus tirea că frica este ascunsă într-o peteră a junglei, căaceastă fiinţă ciudată era fără fir de păr pe trupul gol iumblă numai pe picioarele dinapoi. Ne-am luat atunci pe

urma cirezii care ne-a condus până în faţa peterii, i, laintrarea ei. am găsit frica stând dreaptă în faţa noastră; eragoală pucă, aa cum ne spuseseră bivolii i se proptise înpicioarele dinapoi. Când ne-a văzut, a dat un chiot i glasul eine-a umplut de groază, aceeai groază pe care o simţim iacum când auzim pe cei din văi. Atunci am rupt-o la fugă.călcându-ne unii pe alţii în picioare i sfaiindu-ne cu colţii,

căci eram foarte înspăimântaţi. În noaptea aceea, după cât mi


21/264

s-a spus, poporul din junglă n-a mai dormit în devălmăiecum facea înainte, ci fiecare turmă, fiecare haitic. fiecarecireadă s-a ales deoparte, mistreţ cu mistreţ, cerb cu cerb,

corn lângă corn i copită lângă copită, fiecare lângă ai lui ine-am întins unii lângă alţii, tremurând ca varga prinnoaptea junglei.

Numai Primul Tigru nu era cu noi, în noaptea aceea,căci stătea mereu ascuns în hăţiurile din miazănoapte, iarcând l-am vestit ce văzusem noi în peteră, a spus: “Mă voiduce să văd i eu această ciudăţenieŞI-I voi frânge gâtul”. A

gonit deci toată noaptea, până ce a ajuns,În faţa peterii. Pedrum până acolo însă, copacii i hăţiurile i-au adus amintede porunca pe care o primiseră de la Tha i, plecându-icrengile la pământ, l-au atins pe spinare, pe coaste, pe fruntei pe piept. Unde îl atingeau, rămâneau pete i vărgi pe pielealui galbenă. Acestea sunt vărgile ale căror urme puii de tigrule poartă i astăzi. Când a ajuns la peteră, Frica, acea fiinţă

fară păr pe trup, a întins braţul spre el i a strigat: '“Vărgatulcare vine în miez de noapte!”. iar Tigrul s-a înspăimântat i arupt-o la fugă spre păpuriuri.

Mowgli începu să chicotească încetior, i se băgă pânăîn apa râului.

Mugea atât de groaznic, încât Tha l-a auzit i l-aîntrebat: “De ce fugi aa de speriat?” Primul Tigru a ridicat

botul spre cerul proaspăt creat, care totui astăzi este atât de bătrân, i a gemut: “O, Tha, dă-mi puterea înapoi căci amfugit de groaza unei vietăţi fară păr care mi-a dat un nume deocară”. “Cum se poate?”, a întrebat Tha. “Din cauză că mi-ammurdărit blana în mlatinile junglei”, a răspuns tigrul. “Intrăîn apă i tăvălete-te în roua ierburilor, căci dacă ai fostmurdărit de noroi, murdăria se va duce”. Tigrul a intrat în

apă i după ce a ieit a început să se tăvălească prin iarbă


22/264

până ce toate se învârteau în jurul lui, dar vărgile de pe blanapătată nu s-au ters, iar Tha, care se uita la el, a început sărâdă. Tigrul s-a întors spre Tha i a întrebat: “Cu ce m-am

făcut vinovat, de mi se poate întâmpla asemenea ocară?”, iar Tha i-a răspuns: “Tu eti cel care a omorât ţapul i a adusmoarte în junglă, iar cu moartea a intrat groaza în popor i

vietăţile se tem acum una de alta, cum te temi i tu de fiinţaaceea fară păr pe care ai văzut-o în faţa peteni”. “Poporul din

junglă nu se teme de mine căci noi ne cunoatem de laînceputul începuturilor”, a răspuns tigrul.

“În cazul acesta e mai bine să te duci i să te convingisingur”, i-a spus Tha. Tigrul a rupt-o la goană în largul

junglei, chemând cerbii, mistreţii, sambhurii i porcul spinosla sine, împreună cu tot poporul din junglă. Vietăţile,înspăimântate, însă, fugeau din calea lui, cu toate că lefusese judecător.

Pnmul Tigru s-a întors i era umilit în inima lui. i

plecându-i fruntea în ţărână, a început să scurme pământulcu ghearele i a strigat: “Adu-ţi aminte Tha că eu am foststăpânul junglei. Nu mă lăsa, Tha, fa ca să-i aducă amintepuii mei că eu am fost fără teamă i nimeni nu m-a înfruntatpână acum!” ‘'Bine”, i-a răspuns Tha, îţi voi face pe voie.pentru că noi amândoi am văzut născându-se jungla. Deaceea îţi las ţie ca, o noapte pe an, să fii tu i urmaii tăi aa

cum ai fost înainte de uciderea ţapului. În noaptea aceasta,dacă ţi se va întâmpla să întâlneti fiinţa aceea fară păr, carese numete Om. dat îţi va fi ţie să nu te temi de el, ci vedereata să-l îngrozească pe el, ca pe vremea când tu erai judecătorîn junglă i stăpân a toată suflarea. În noaptea aceea degroază, când vederea ta îl va înspăimânta, fii milostiv cu el,căci i tu ai cunoscut ce este frica„.

— Cu asta sunt mulţumit, a răspuns tigrul, dar în


23/264

aceeai zi când a coborât la vad ca să se adape i i-a văzutchipul în oglinda apei i vărgile negre pe trupul lui, i-a adusaminte de numele de ocară pe care i-l dăduse fiinţa fară de

păr pe trup i s-a înfuriat. Un an de zile a trăit în mijloculhăţiurilor, ateptând să vină noaptea făgăduită de Tha. Şiîntr-o noapte, când Şacalul Lunii (Steaua Ciobanului) lucealimpede deasupra junglei, tigrul înţelese că aceasta eranoaptea mult ateptată i se îndreptă spre petera unde erafiinţa fară de păr. Atunci se întâmplă ceea ce prevăzuse Tha,căci fiinţa fară de păr a leinat de spaimă i a căzut cu faţa la

pământ, iar Tigrul a sărit pe el i i-a rupt gâtul, căci îi ziceacă în junglă nu este decât o singură fiinţă din neamul acesta,i prin urmare el a ucisFrica. Da, în timp ce amuina sângeledin jurul victimei, s-a auzit pasul greu al lui Tha făcându-iloc printre copacii pădurilor de la miazănoapte, i puţin dujjăaceea glasul Primului Elefant, care este acelai glas pe care îlauziţi acum. .. (Dincolo de crestele prăjite ale munţilor i prin

văile înecate de noapte se văzu fulgerul crestând boltacerească i se auziră tunete, dar zăgazurile apelor nu serupseră pe urina lor ci căldura părea i mai înăbuitoare.)Hathi continuă: Acesta era glasul care s-a auzit i carespunea:

“Va să zică asta este mărturia milei tale?”Iar tigrul i-a lins botul însângerat i a răspuns:

‘“Ce-mi pasă, de vreme ce am ucis Frica?” — dar Tha l-amustrat:

“Nebun fără minte, ai dezlegat lanţurile robiei de pepicioarele Morţii i ea va veni furiă pe urma ta i te vaurmări până în clipa când vei muri i tu, căci tu ai învăţatOmul să ucidă! “

Primul Tigru însă pusese trufa o labă pe pieptul

mortului i răspunse cu mândrie.


24/264

— Acum e întins în faţa mea ca i ţapul. Frica nu maieste i eu voi fi iarăi judecător al poporului din junglă!”

“‘Poporul junglei nu se va mai apropia niciodată de tine”,

i-a răspuns Tha. “Nu vor mai bătători cărările pe unde aitrecut tu, nici nu vor dormi în apropierea ta i nici nu vorpate pe păunile tale. Numai Frica te va urmări pas cu pasi te va lovi pe furi, fără ca tu să tii de unde vine lovitura.Pământul se va deschide sub picioarele tale i lianele se vorîncolăci în jurul grumazului tău, iar copacii se vor înălţa deiînaintea ta. atât de înalţi încât nu vei putea sări peste ei, i la

urmă Frica va jupui pielea de pe tine, ca să-i poată învelicopiii cu ea, când le va fi frig. N-ai fost milos cu ea când aiîntâlmt-o i nici ei nu-i va fi milă de tine”.

Primul Tigru însă era trufa, căci noaptea nu se sfâriseîncă, aa că i-a răspuns:

“Făgăduiala care mi s-a dat este fagăduiala lui Tha, i elnu-mi va lua această noapte”.

Şi Tha i-a răspuns lui:“Noaptea aceasta este a ta i nu ţi se va lua înapoi, aa

cum ţi-am spus, dar pentru orice faptă este răsplată. Tu aiînvăţat Omul să omoare, căci din fire are minte ageră”.

“Omul este sub picioarele mele i cu spinarea ruptă. Du-te i spune junglei că eu am ucis Frica”, i-a răspuns Tigrul. Tha a început să râdă:

“Tu ai omorât un singur om, dar ei sunt mulţi. Du-te ispune tu singur poporului din junglă ce ispravă ai făcut, căcinoaptea ta este pe sfârite!” A început apoi să se lumineze de ziuă i în gura peterii

a apărut alt om care a văzut mortul în cărare i tigrulîncălecat cu labele dinainte pe pieptul lui, i a luat o prăjinăcu vârful ascuţit.

— Acum aruncă după noi cu ceva care taie i sfâie,


25/264

interveni Ikki în timp ce cobora spre ţărmul râului. (Ikki eraconsiderat ca un vânat de preţ de către triburile localnicecare îi zic Ho-Igoo i bietul de el făcuse cunotinţă cu barda

lucitoare care zbura prin luminiuri.ca o libelulă i lovea demoarte.) — Era o prăjină cu vârful ascuţit, dintre acele pe care le

împlântă în fundul gropilor capcană, continuă Hathi, iazvârlind-o spre Tigru, aceasta se înfipse adânc în coasta lui.

Totul se petrecu aa cum prevăzuse Tha, căci tigrul începu săalerge urlând de durere prin junglă, până când prăjina i-a

scăpat din rană, i tot poporul din junglă i-a dat seama căfiinţa fără de păr poate lovi de departe i începură să seteamă i mai mult de ea.

În felul acesta, Primul Tigru a învăţat fiinţa fără de părmeteugul de a ucide, i tiţi cu toţii câtă nenorocire se tragedin aceasta pentru noi toţi: laţul, gropile, prăjinile zburătoarei cursele, mutele de jeratic care pleacă dintr-un nor de fum

(Hathi voia să spună de carabină) i mai ales Floarea Roiecare ne gonete din junglă în largul câmpului. Cu toateacestea, într-o singură noapte pe an, fiinţa cea fără de păr seteme de Tigru, aa cum a spus Tha. — Frăţioare, crengile copacilor i hăţiurile l-au

însemnat ca să fie aa cum îl cunoatem noi. Din cauzaaceasta n-a mai vrut să mănânce niciodată nici frunzele, nici

fructele lor. Din ziua aceea însă a început să se răzbunecontra cerbilor i a celorlalte vietăţi care se hrănesc cu iarbă,răspunse Baloo. — Care va să zică tu cunoti de mult această poveste?

De ce nu mi-ai spus-o până acum? — Din cauză că jungla este plmă de astfel de poveti, i

dacă a fi început să-ţi povestesc una, nu a mai fi terminat

cu celelalte. Nu mă trage de ureche, frăţioare!


26/264


27/264

Legea junglei

Ca să vă puteţi da seama despre nenumăratele feluri delegi ale junglei, am tradus în versuri (pe care Baloo le cântămereu pe un fel de melodie tărăgănată) câteva dintre celefăcute pentru lupi. Este adevărat că în afară de aceasta,

jungla mai era sute de legi, dar acelea sunt numai îndreptăripentru fapte mărunte.

Aceasta este legea din junglă,În vârstă atât de bătrână ca şi cerul,Şi cu cinste Lup de-o păstrează,

Hălăduieşte tihnit,Iar cel care o calcă,Hărăzit e să moară

Ca şi liana încinsă pe trunchiuri bătrâne,

Aşa e şi legea când te opreşte la faptăCăci puterea în haitic este lupul,Şi tot ce haiticul ar vrea,E puterea cea dreaptă.

În fiece zori de la coadă la bot să te speliŞi să bei din adânc, dar cu cumpăt,

Şi aminteşte-ţi că noaptea pentru vânat e sortită,

Iar ziua e hărăzită odihnei.Şacalul bezmetic prin beznă aleargă pe urme de tigru,Dar tu, pui de lup cu mustaţă zbârlită,Niciodată că eşti vânător nu uita,Caută-ţi singur tainul de lipsă.Nu supăra pe Hathi înţeleptul

Şi nu tulbura nici somnul şarpelui boa,

Iar de-o fi ca în junglă haitic să întâlnească haitic,


28/264

Şi nici unul nu vrea să ferească din cale,Pe colac să te aşezi, şi vezi înaintaşul ce spune,

Căci vorba cuminte aduce folos.

Când vrei în haitic să te baţi c-un tovarăş,Cheamă-l deoparte şi judecata, în doi să v-o faceţi.

Ca să nu ştie întregul haitic,Şi să piardă putere din pricina voastră.

Nimeni să calce nu poate culcuşul ales de lup,Că-i al lui şi-n el e stăpân,Nici sfat adunat în sobor,

Nici lupul fruntaş care aleargă şi duce haiticul buluc.Culcuşul făcut de un lupE loc pentru el de odihnă,Şi nimeni plăcerea să-i strice!

Dar dacă din asta primejdie se întâmplă să iasă,Se cade ca Sfatul să-i ceară să plece.

Când al nopţilor miez e pe drum şi tu eşti plecat

la vânat,Umblă ca umbra, domol,

Ca pasu-ţi să nu răscolească pădureaŞi fraţii mai mici, în culcuşuri, flămânzi, să adoarmă.

Pentru tine şi ai tăi, lupoaică şi pui,Ucide cât poţi, ca să ai să-i hrăneşti,

Dar nu din plăcere,

Şi de şapte ori, câte şapte porunciTe opresc pe om să-l ucizi.

Când la prada unuia mai slab decât tine te dai,Să nu-l laşi flămând, şi lacom nu fi!Legea haiticului e lege pe o formă şi tui,Deci, lasă-i pielea şi capul din coadă ospăţ.Dar praznic este la toţi a haiticului pradă,

Deci mănâncă acolo unde o găseşti,


29/264

N-o mai căra, căci cel care o duce în culcuş,Când alţii-s flămânzi, osândit e să piară.Vânatul, făcut de un lup, e ospăţ pentru el

Şi de-o vrea să-l împartă e buna-i plăcere,Dar fără a lui învoire,

Altul, nimeni din haită, hoţeşte să-l calce nu poate.Puiul de lup la tain are dreptul,

Şi poate îndeobşte să-l ceară până ce anu-mplineşteCăci i se cade şi fară codeală toţi îi vor da,Dar partea culcuşului o are lupoaica

Şi poate s-o ceară celor de-o vârstă cu ea:O halcă din orice vânat şi toţi îi vor da.

În peşteri stăpân,Bătrânului lup legea-i dă drept de vânat pentru sine,

Şi nimeni drept câştigat,Doar marele sfat al haiticului adunat în sobor,

Mai poate să-l ia de la el.

Din cauza vârstei,Vicleşugu-n atac şi puterii ce-i dă greutatea,

Când legea cuvântul nu-şi spune, Acolo, tot ce va zice lupul bătrân

Va fi lege la toţi deopotrivă. Acestea-s legile junglei,

Şi multe, şi mari sunt puterile ei

Peste toţi ce le ştiu.Deci ascultare-i vor da patrupezii,Cei cornoraţi, cu copita crăpată

Şi cei cu cocoaşe.


30/264

Minunea lui Purun Bhagat

În noaptea când simţirăm că mişcă pământul,Tiptil am venit, şi-l luarăm de mână, să-l ducem,Căci noi îndeobşte îl iubeam, cu dragostea multă

Ce toate le vede, dar nu toate înţelege.

În noaptea când culmea a prins să coboareŞi al apei zăpor să înece aievea pământul

Noi, neamul mărunt, îl trecusem primejdiaDar nimeni, de unde e azi, niciodată nu vine înapoi.

Să-l plângeţi puteţi pentru data din urmă,Cu dragostea voastră de neamuri umile.Plângeţi în voie un prieten al vostru plecat:Ce noi am făcut şi nouă într-o zi ni se va face.

(Cântecul de îngropare al Langurilor)


31/264

În India, a fost odată un bărbat, care era primulministru al unui stat indigen, pe jumătate independent, înpartea de apus a ţării. Omul acesta era brahman i dintr-unneam atât de ales, încât pentru el deosebirea de castăîncetase de mult să mai aibă vreo însemnătate Părintele lui

fusese i el slujba de seamă în cortegiul pestriţ i strălucit alCurţii Hindustane. Înaintând în vârstă, Purun Dass (căci aaîl chema) a băgat de seamă că vechea orânduială a lumiiîncepe să se schimbe, i dacă ţii ca în viaţă să ajungi la ceva,trebuie înainte de toate să trăieti în bună înţelegere cuenglezii i să faci tot ce oamenii acetia cred că e bine defăcut. Dar. În acelai timp, un funcţionar indigen trebuie să

bage de seamă să nu piardă nici graţia stăpânului său. Joculacesta cu două feţe nu era tocmai uor. cu toate acestea,tânărul brahman, care era o fire linitită i tăcută, datorităcreterii englezeti obţinute la Universitatea din Bombay,reui să ajungă prim ministru al regatului. Asta însemna căîn ţară avea mai multă trecere decât stăpânul săuMaharadjahul.

Când muri bătrânul rege, care toată viaţa priviseenglezii cu neîncredere, căile lor ferate i telegraful, PurunDass era în cele mai bune relaţii cu motenitorul tronuluicare crescuse sub supravegherea unui preceptor englez.

Amândoi în cea mai bună înţelegere i având grijă ca parteade cinste să revină stăpânului său, începură să clădească înfiecare an coli pentru educaţia tinerelor fete, să deschidă

artere de comunicaţie, să înfiinţeze dispensare i să


32/264

organizeze expoziţii agricole, fără să uite să publice în fiecarean i câte o Carte Albastră despre progresele morale imateriale ale statului, aa că Ministerul Externelor i Gu-

vernul Indiei erau încântate de activitatea lor. Civilizaţiaengleză este adoptată de foarte puţine state indigene,deoarece, spre deosebire de Purun Dass, sunt incapabile săadmită că ceea ce e bun i folositor unui englez, poate fi dedouă ori pe atât de folositor unui asiatic. Primul ministrudeveni prietenul viceregelui, al gu- vcmatorilor i al

viceguvernatorilor însărcinaţi cu misiuni sanitare i alt soi de

misiuni, al ofiţerilor englezi de cavalerie, care veneau să vâneze pe terenurile statului, precum i al nenumăratelorcete de excursioniti care pe timp de răcoare cutreierau Indiaîn lung i-n lat, ca să se convingă care sunt cele mai bunemijloace pentru o gospodărire a treburilor ţării. În ceasurilede răgaz, îi aducea aminte să creeze i burse pentru cei care

voiau să studieze medicina sau meseriile introduse de englezi,

i scria la ziarulPioneer, care era cel mai important cotidiandin India, articole în care explica punctele de vedere iintenţiile a căror realizare o urmărea stăpânul său.

Mai târziu s-a dus să viziteze Anglia i, la întoarcere,stăpânul său a trebuit să plătească preoţilor o sumă enormăca bir, deoarece oricât de aleasă ar fi fost casa Brahmanilor,acest fapt nu-l scutea pe Purun Dass de pierderea rangului,

dacă va trece peste Apa Neagră. La Londra a cunoscut i astat de vorbă cu toţi cei care meritau să fie cunoscuţi de el — oameni al căror nume circulă în toată lumea — i a văzutpoate mai mult decât ce le-a povestit altora la întoarcereaacasă. Universităţi celebre l-au ales membru de onoare, i aţinut discursuri doamnelor îmbrăcate în toalete de galădespre reformele hindustane, aa că întreaga Londră era în

extaz: “Acesta este omul cel mai minunat cu care se poate sta


33/264

la masă, de când se pomenete masă întinsă între oameni!”Când s-a întors în India îl atepta o ploaie de onoruri,

căci însui viceregele a venit să-i ofere din partea

Maharadjahului Marea Cruce a Stelei Indiei, toată numaidiamante, rubine i email, iar în timp ce se auzea bubuitultunurilor, Purun Dass fu numit Mare Comandor al OrdinuluiImperiului Indiilor, aa că de aici înainte numele lui era SirPurun Dass K.C.I.E. — (Knight Commander of the IndianEmpire).

În aceeai seară, în timpul banchetului care s-a dat sub

cortul imens al viceregelui, s-a ridicat în picioare, la gât cucolanul ordinului care-i strălucea pe piept, i, închinândpaharul în sănătatea stăpânului său. a ţinut o cuvântarecum numai foarte puţini englezi ar fi fost capabili să o ţină.

Luna următoare, după ce oraul recăzu în somnolenţalui de cazan în clocot, făcu o faptă pe care nici un englez nus-ar fi gândii să o facă (cel puţin aa spunea lumea): “Muri!”

Decoraţia preţioasă ajunse din nou în stăpânirea GuvernuluiIndiilor i în locul lui fu numit alt ministru pentruconducerea treburilor ţării, i, în acelai timp. Începu oîntrecere nebănuită între funcţionarii subalterni pentrudobândirea slujbelor rămase libere. Preoţii tiau ce s-aîntâmplat i poporul bănuia ce poate fi. dar India este singuraţară din lume unde omul poate face tot ce-i place, Iară să-l

întrebe nimeni de ce aa i nu altfel; deci faptul că Devvan SirPurun Dass, K.C.I.E. renunţase la slujba pe care o avea lapalatul său i la puterea pe care o avea în stat, pentru a seîmbrăca în zdrenţe de ceretor sau în sumanul albastru deSunnyasi, adică haină de om sfânt, nu putu părea nimănuiextraordinar. El îi trăise viaţa aa cum scria în Legea cea

Veche, anume: 20 de ani de tinereţe, 20 de lupte — cu toate

că niciodată nu pusese mâna pe o armă — i 20 de ani de


34/264

conducere a ţării. Îi întrebuinţase averea i puterea înmăsura în care le găsise pe amândouă vrednice de a fiîntrebuinţate; a primit onoruri când s-a întâmplat ca acestea

să fie în drumul lui; văzuse oameni i cetăţi, pe aproape i înman depărtări, iar oamenii i cetăţile lor îi ieiseră în cale casă-l primească. Acum se despărţise de toate acestea, cum s-ar despărţi un om de o zdreanţă care nu-i mai poate fi defolos.

Pe urma lui, în timp ce ieea pe poarta cetăţii, desculţ ila subţioară cu o piele de antilopă i o cârjă cu mâner de

bronz, iar în mână cu o cupă de scoică, se auzeau salveletunurilor, trase în cinstea urmaului său. Cu ochii plecaţi înpământ, Purun Dass dădu încetinel din cap. Toate acesteaerau acum de mult terminate pentru el i nu simţea nicipăren de rău i nici bucurii, cum nu simţi pentru un vis cândte trezeti din somn. Acum nu mai era decât un Sunnyasi,ceretor fară căpătâi i lăsat la mila altora ca să-i întindă o

bucată de pâine; câtă vreme mai există în India o bucată dehrană care poate fi împărţită în două, nu moare de foame nicipreot, nici ceretor. În viaţa lui nu mâncase niciodată came inumai arareori pete. Pentru acoperirea cheltuielilor lui demasă, cinci lire i-ar fi fost de ajuns pentru un an de zile, pe

vremea când eră ministru, cu toate că avea milioane laîndemână. Chiar în timpul cât stătuse la Londra, înconjurat

de onoruri, nu pierduse din vedere nici o clipă visul liii depace i linite — lungul drum hindustan, alb i prăfuit, încolbul căruia se vedeau urmele picioarelor desculţe,miunarea continuă i molcomă a călătorilor, mirosulpicător al focurilor aţâţate cu lemn verde, cu fumurile carese ridică rotocoale dintre livezile de smochini în îngânareazilei cu noaptea. În faţa cărora se aează trecătorii să facă

popas peste noapte.


35/264

Când sosi ceasul hotărât să-i realizeze visul, primulministru îi făcu pregătirile de plecare i peste trei zile ar fifost mai uor să găseti o băică de spumă în imensitatea

apelor Atlanticului, decât pe Purun Dass între milioanele de vagabonzi care miună pe toate drumurile Indiei.

Seara îi întindea pielea de antilopă acolo unde îlprindea noaptea; uneon în câte o mănăstire de Sunnyasi dinmarginea drumului, altă dată la poala stâlpilor de argilă aialtarului ridicat în cinstea lui Kala Pir, unde îl primeau Jogii,o altă sectă nebuloasă de oameni sfinţi, aa cum se cuvine să

fie primit un om, care tie ce înseamnă i ce preţ poate avea osectă de călugări. Uneori se oprea la intrarea unui sat, undecopiii veneau i-i aduceau pe furi din mâncărurile pe care leprimeau de la părinţii lor; se oprea din când în când i pecoastele pleuve ale colinelor, unde păteau cămilele care setrezeau la pâlpâirea flăcărilor focului său, când începeaucărbunii să aţipească în spuză. Era totuna oriunde s-ar fi

oprit Purun Dass sau Purun Bhagat, cum îi zicea acum.Pământul, oamenii i hrana nu se mai deosebeau acum înochii lui. Drumul îl ducea însă, fără să-i dea seama, spremiazănoapte i spre răsărit. De la miazăzi se urcă spre Roh-tac, de la Rohtac spre Kamool. de la Kamool spre ruinele dinŞaman ah. iar de aici intră în albia seacă a râului Gugger,care nu se umple de ape decât în zilele când plouă la munte,

i merse aa înainte până în ziua când în depărtarea zărilorîncepură să se vadă crestele tulburi ale Himalayei.

Purun Bhagat zâmbi, căci îi aduse aminte că mama luiera o brahmană din tribul Rajput de pe valea Kului, deci omunteancă din acelea care tânjesc mereu din cauza nostalgieizăpezilor eterne, i picătura de sânge de om de la munte pecare o porţi în vine sfârete întotdeauna prin a te aduce

înapoi acolo de unde au plecat strămoii tăi.


36/264

— Dincolo, îi zise Purun Bhagat, urcând coastelemuntelui Sewalik, acoperit de cactuii care stăteau drepţicum stau candelabrele cu apte braţe, mă voi odihni i voi

privi în jurul meu, iar vânturile aromate ale Himalayei îicântau la ureche în timp ce urca drumul care duce spreSimla.

Ultima dată când trecuse pe aici venise cu mare pompă,însoţit de o escortă strălucită, ca să-l viziteze pe unul dintrecei mai amabili i mai primitori viceregi ai Indiei; aicistătuseră de vorbă împreună vreme de un ceas despre

prietenii pe care îi aveau amândoi la Londra i despre ceea cegândea cu adevărat poporul hindustan, despre tot ce seîntâmplă în lume. De astă dată Purun Bhagat nu facu nici o

vizită i, sprijinit de parapetul drumului care urca înserpentină, întoarse privirea înapoi ca să admire spectacolulgrandios al câmpurilor întinse la picioarele lui, pe o distanţăde patruzeci de mile, până când veni un poliţist mohamedan

i-i spuse să plece, căci acolo unde era stânjenea circulaţia.Purun Bhagat facu o adâncă plecăciune în faţa repre-zentantului legii pe care el o respecta, căci chiar în clipaaceea el era în căutarea unei legi pentru el însui. Pe urmă aplecat, i în noaptea aceea a rămas într-o colibă părăsită laChota Simla, o localitate care s-ar părea că se găsete lacapătul pământului, cu toate că el nu era decât la începutul

călătoriei sale.De aici o luă pe drumul care apucă spre Himalaya, spre

Tibet, potecă îngustă de cel mult zece coţi, tăiată cu dinamităîn stâncă sau căţărată pe piloni, deasupra prăpăstiilor adâncide câte o mie de metri, drum care coboară câteodată în văiînguste unde aerul e fierbinte ca aburul căldărilor în clocot,iar altă dată se caţără pe piscurile pleuve, arse de soare ca

de pârjol, sau erpuiete prin pădurea virgină ai cărei copaci


37/264

din tulpine până la vârf sunt sugrumaţi de liane în carecocoul de munte îi cheamă primăvara femeiucă la cuib. Pedrumul acesta întâlni păstori tibetani, cu turmele lor i cu

câini miţoi, iar oile aveau fiecare câte un săculeţ cu borax înspinare. Tăietori nomazi de păduri, câte un Lama înfăurat înglugă i pături, venit în pelerinaj să vadă India, câte un trimisal statelor pierdute în ceaţa munţilor, venind călare pe căluei

vărgaţi sau ceacâri. ori cavalcada unui Rajah care se întorceade la o cumetrie. Altă dată când zilele erau limpezi, stăteapână la apusul soarelui i urmărea câte un urs cenuiu cum

se opintea să dezgroape rădăcini în valea de la picioarele lui,i nu mai vedea nimic altceva. Când plecase la drum, îi mai

vâjâia în urechi zgomotul lumii rămase în urma lui. Întocmaica vuietul unui tren care intră într-un tunel pe sub munte,dar după ce iei din trecătoarea Mutteeanee. totul se stinse iPurun Bhagat se simţi acum singur cu el însui, rătăcitor pedrumuri, cu ochii coborâţi în pământ i cu gândurile pierdute

dincolo de stele.Într-o seară ajunsese la trecătoarea cea mai înaltă pe

care o întâlnise de la plecare; se urcase până aici două zilefără încetare i se pomeni în faţa unui ir de culmi acoperitede zăpezi care închideau toată zarea, munţii aveau întrecincisprezece i douăzeci de mii de picioare înălţime i păreaudestul de aproape ca să-i poţi ajunge cu o aruncătură de

piatră, cu toate că până la poalele lor mai aveai de făcut întrecincizeci i aizeci de kilometri. Trecătoarea era împădurită dedeodari, nuci de stâncă, cirei, măslini i peri pădureţi dincare predominau însă deodarii. un fel de cedri de Himalaya.În umbra acestor deodari era o capelă părăsită. Închinată luiKali, care este Durga sau Sitala i al cănii ajutor se cere demulte ori contra molimei de vărsat păsăresc.

Purun Bhagat curăţă lespezile de piatră i se întoarse cu


38/264

un zâmbet spre statuia sfântului care se uita la el, apoi trecuîn dosul sanctuarului i, făcându-i o vatră de argilă, aprinsefocul i-i întinse pielea de antilopă peste un aternut de

ramuri verzi de cetină, strânse subţioară câija cu mânerul de bronz i se aeză la odihnă.

Alături de el, coasta muntelui cobora dreaptă spre oprăpastie adâncă de 1.500 de picioare i în fundul acesteia se

vedeau casele de piatră ale indigenilor acoperite cu argilă bătută. Împrejurul lui erau livezi care se înirau în terase pepripoare. parcă ar fi fost un orţ aruncat pe genunchii

muntelui. Printre livezi, păteau vite, care, de la distanţă, nupăreau mai mari decât nite bondari. Dacă te uitai spreflancul muntelui dincolo de vale. ochii nu puteau să judecedimensiunile reale ale lucrurilor pe care le vedeai i, tocmaidin cauza aceasta, tufele de la poala muntelui în realitateerau o pădure de brădet cu copaci ale căror înălţimi ajungeaula o sută de picioare. Purun Bhagat văzu un vultur una legă-

nându-se deasupra prăpastiei i coborând în adânc. Pasărea.Însă, nu trecuse nici de o jumătate de drum i nu se vedeamai mare decât o ureche de ac. Trâmbe de nouri negri goneaupe deasupra văii. sfâiindu-se de umerii stâncilor sau urcândsus deasupra înălţimii zării, ca să se destrame când treceaudincolo de piscuri. — Aici voi găsi pacea pe care o caut. Îi zise Purun

Bhagat.Pentru un om crescut la munte, nu e lucru mare să

urce spre creste sau să coboare câteva sute de metri, aa căîndată ce locuitorii din fundul prăpastiei văzură fumul careieea din templul părăsit, un preot sui la deal să urezestrăinului bun sosit. Când a întâlnit privirea ochilor luiPurun Bhagat — care până acum cercetaseră milioane de

oameni — îi plecă fruntea în pământ i luă fară o vorbă


39/264

strachina de ceretor a drumeţului, apoi coborî din nou la vale.

— În sfârit avem i un om sfânt printre noi. spuse

preotul. Trebuie să fie de pe plaiuri, dar este alb la faţă: un brahman dintre cei alei.

Toate femeile satului se adunară în faţa preotului iîntrebară: — Crezi că are de gând să rămână la noi? Şi care mai de

care se întrecea să prepare mâncarea cea mai bună pentruPurun Bhagat.

Hrana oamenilor de munte e foarte simplă, cu toateacestea o femeie pricepută i evlavioasă tie să preparemâncăruri foarte gustoase din grâul cu bob negru de India,amestecat cu făină de porumb, cu orez i piper rou, dinpetiorii prini în izvorul din fundul văii, cu miere din faguriiîngropaţi de albine în scorbura stâncilor, cu ghimber, caiseuscate la soare i faină de ovăz, aa că preotul îi aduse lui

Bhagat strachina plină.Preotul îl întrebă dacă are de gând să stea vreme mai

îndelungată i nu cumva are nevoie de uncheia — discipol — care să coboare în sat i să-i aducă lucrurile de care va aveatrebuinţă. Mai întrebă dacă are vreo pătură care să-l aperecontra frigului i dacă îi place mâncarea pe care i-a adus-o.

Purun Bhagat mâncă din mâncarea pe care i-a adus-o

preotul i răspunse că are de gând să se aeze definitiv aici, latemplu.

Preotul îi răspunse că nici nu dorete altceva. Strachinasă o lase de aici înainte între cele două rădăcini întortocheateale copacilor din faţa templului, i în fiecare zi îi va primihrana, căci oamenii din sat se simt foarte cinstiţi de prezenţaunui astfel de om printre ei. Aici preotul ridică ochii cu sfială

spre faţa lui Purun Bhagat.


40/264

În ziua aceea se sfâriră drumurile rătăcitoare ale luiPurun Bhagat, căci ajunsese la locul ce-i fusese rânduitdinainte: în mijlocul tăcerii i al infinitului. Din clipa aceea,

pentru el timpul se oprise în loc. i. aezat pe trepteletemplului, n-ar mai fi putut să-i spună dacă este mort saumai trăiete, dacă mai este un om stăpân pe toate simţurilelui sau numai un grăunte din stânca munţilor sau un picurde ploaie jucăuă, o trâmbă de nour sau o suliţă din razele desoare. Buzele lui începură să repete în oaptă un nume, cu opersistenţă continuă i neîntreruptă, până când i se păru că

de fiecare dată începe să scape tot mai mult din înlănţuireatrupului său de humă i să se apropie de poarta unui mister,dar tocmai în clipa când ua era gata să se deschidă, ceva îladucea din nou pe pământ i-l făcea să reintre în închisoarealui de humă, care-i producea o dureroasă senzaţie dereintegrare în carnea i oasele lui Purun Bhagat.

În fiecare dimineaţă, strachina lui se întorcea plină i

era aezată între rădăcinile copacilor din faţa templului.Câteodată o aducea chiar preotul, altă dată câte un negustorLadakhi care locuia în sat i ar fi vrut să aibă răsplatasufletului, deoarece urca i el cărarea până la templu; de celemai multe ori însă, venea însăi femeia care îi gătisemâncarea în timpul nopţii, i murmura încet, abia simţit:“Pomenete-mă pe mine Bhagat, în faţa lui Dumnezeu,

pomenete pe femeia cutare, a lui cutare!”. Din când în cândmai aducea mâncare i câte un copila din sat pe care PurunBhagat îl simţea cum vine tiptil i după ce pune strachinaplină în faţa templului o rupe la fugă cât îl ţin picioarele.Bhagat, însă, nu cobora niciodată în satul care se atemea lapicioarele lui ca o hartă întinsă pe masă. De aici putea vedeasfatul oamenilor care se adunau în fiecare seară în locul unde

era aria, căci acesta era singurul petic de pământ netezit ca


41/264

în palmă; putea vedea verdele închis i fără asemănare alorezăriilor crude, albastrul închis al porumburilor, parcelelede semănături cu grâu negru, parcă ar fi fost oglinzi de ape

stătătoare, iar la anumite epoci ale anului floarea de amarant,roie ca sângele, a cărei sămânţă măruntă ca neghina nu estenici fruct, nici legumă i, totui, este hrana cea mai de seamăa poporului hindustan în timpul posturilor, nefijnd oprită delege.

Spre sfâritul anului, acoperiul fiecărei case deveneaun pătrat de aur curat, căci ţăranii îi întindeau aici grâul, în

bătaia soarelui, ca să se usuce. Prin faţa ochilor lui, pe pânzapolicromă, defilau, întrerupându-se ca o broderie, seceriul,tăiatul stupilor, recolta i dezghiocatul orezului, iar el segândea la toate.

Întrebându-se spre ce ţel depărtat i neînţeles îl vorduce toate acestea pe om i truda lui de atâţia ani.

Un om nu poate sta nici o zi linitit, nici chiar în

mijlocul furnicarului din India, fară ca animalele câmpului iale pădurii să treacă peste trupul lui cum ar trece peste ostană de piatră; de aceea, chiar în această singurătate, fiarelecare cunoteau foarte bine templul părăsit al lui Kali, seîntorseseră să vadă cine este nepoftitul care se instalase înfaţa altarului. Firete, cele dintâi animale care veniră furălangurii, maimuţele uriae, favoriţii cenuii ai Himalayei, căci

le chinuia curiozitatea; după ce dădură strachina cu fundulîn sus i o tăvăliră pe lespezile de piatră ale templului, îiîncercară dinţii pe mânerul de aramă al cârjei i se strâmbarăla pielea de antilopă: la urma urmelor îi dădură seama căomul acesta, care stătea atât de linitit, nu putea să fie unom rău. Seara începură să coboare dintre crengile de cetină isă se apropie de el cu mâna întinsă, cerând ceva de mâncare;

făceau pe urmă câte un salt graţios i dispăreau din nou în


42/264

frunzi. Căldura focului le plăcea i maimuţelor îngrămăditeroată în jurul lui. aa că Purun Bhagat trebuia să le dea la oparte ca să poată arunca o mână de vreascuri peste grămada

de jeratic. De cele mai multe ori. dimineţile, când deschideaochii, vedea că alături de el a dormit sub pătură câte omaimuţă cenuie cu care i-a împărţit aternutul. Cât eraziua de lungă, câte un trimis al neamului langurilor stăteachircit alături de el, cu ochii pierduţi în zările albe de zăpadă,murmurând din când în când ceva neînţeles i cu o expresiede nespusă înţelepciune i melancolie pe faţă.

După maimuţe vechi ibarasingh-ul, cerbul uria careseamănă cu cerbul nostru rocat, dar este mult mai puternicdecât el. Venise să-i lipească fruntea înfierbântată de piatrarece a statuii lui Kali, dar se opri în loc când văzu un om laintrarea templului. Purun Bhagat, însă, nu făcu nici omicare i, încetul cu încetul, cerbul regal se apropie i-i puse

bolul umed pe umăr. Purun Bhagat ridică mâna ca un sloi de

gheaţă i o puse pe fruntea înfierbântată a cerbului care seliniti i plecă grumazul, iar Purun îl mângâie domol întrecoarnele care abia se mai ţineau pe frunte, i i le desprinseîncetior ca să nu-l doară. La întoarcere, barasinghul veni cucăprioara i iedul, care se aezară blânde pe pielea deantilopă i începură să nimege uitându-se la el cu ochiiumezi. Altă dată veneau în miez de noapte i ochii Ie

străluceau la lumina focului. În timp ce ateptau să le deaporţia lor de nuci. Cel din urmă venimoscul, cerbul cel maimic i cel mai timid din această rasă de patrupede, cuurechile cât palma, repezite în sus ca atunci când stai lapândă: vărgatulmushick-nabha, oricât de sfios era. nu seputu stăpâni să nu vină să vadă i el ce înseamnă lumina dintemplu i să amuine cu nasul lui ca de liliac pătura lui

Purun Bhagat, care juca întocmai ca o umbră în lumina


43/264

focului ce pâlpâia în interior. Purun Bhagat le spunea tuturor“fraţii mei”, i la chemarea lui ieeau din pădure chiar întimpul zilei i se adunau la templu, dacă nu erau prea

departe i-l puteau auzi când îi strigă.Sona, ursul negru deHimalaya, întotdeauna întunecat i bănuitor, care pe pieptare un semn în formă de furcă, trecuse de mai multe ori prinfaţa templului. Văzând că Purun Bhagat nu se teme,Sona nuse supără ci îl urmări cu privirea i începu să se apropieîncetior, ca mai apoi, să ceară i el partea lui de mângâiere io coajă de pâine sau un pumn de zmeură. Uneori, în zorii

zilei, când Bhagat urca până în vârful trecătorii ca săurmărească răsăritul soarelui de purpură trecând peste cres-tele dantelate de zăpadă, se pomenea cu Sona că vine peurmele lui mormăind neînţeles sau oprindu-se să bage o labăpe sub trunchiurile căzute, ca apoi să se opintească ferindu-le din drum; altă dată se întâmpla să-l zărească pe Sona dedeparte, dormind făcut mototol, i la răsunetul pailor lui să-l

vadă cum tresare i se pregătete de luptă, ca apoi să seapropie bucuros, după ce îi recunoate prietenul. Aproape despre toţi sihastrii i oamenii sfinţi se spune

că au darul să facă minuni cu îmblânzirea jivinelor pădurii;minunea nu este însă altceva decât să te poţi stăpâni, să nufaci nici o micare atunci când le vezi ca se apropie, ci să stailinitit; să stai ceasuri întregi i niciodată să nu te uiţi de-a

dreptul la cel care vine. Ţăranii din vale văzuseră siluetatulbure a barasinghului micându-se ca o umbră printretrunchiurile copacilor pădurii din dosul templului, văzuserăi unininuaL cocoul de munte, ale cărui pene străluceau capietrele scumpe în faţa statuii lui Kali, i auziseră languriicum se jucau cu găocile de nuci pe lespezile de piatră. Câţivacopii îl văzuseră i ei peSona i-l auziseră cântând în dosul

unor stânci prăvălite, aa că faima lui Purun Bhagat prinse


44/264

crezare că ar face minuni cu fiarele pădurii.Cu toate acestea nimic nu era mai străin de intenţia lui

Bhagat decât orice minune, căci pentru el lumea aceasta nu

era decât o imensă minune: când un om îi dă seama deacest fapt, înseamnă că a ajuns la destulă înţelepciunepentru a ti cum să se poarte. El tia demult, din anumiteînvăţături, că în lumea aceasta nimic nu poate fi grandios inimic prea neînsemnat. De aceea, zi de zi se căznea sădesprindă cât mai limpede drumul care duce spre inimalucrurilor din jurul lui i care trebuia să-l ducă înapoi la locul

unde fusese zămislit sufletul său.Gândindu-se mereu la aceasta, părul pe care nu-l mai

tundea crescuse până la umeri; alături de pielea de antilopă,cârja lui de pelerin făcuse groapă în lespedea de piatră, iarlocul unde era în fiecare zi strachina, între rădăcinilecopacilor, se adânci i părea una cu vasul, iar fiarele începurăsă-i cunoască fiecare locul la care aveau dreptul când

veneau să se încălzească la foc. Câmpul i holdele îischimbau culorile la fiecare anotimp, ariile se umpleau i segoleau de grâne, iar când venea iama, langurii se zbenguiaudin nou printre ramurile cetinilor fulguiţi de zăpadă, până înclipa când, o dată cu primăvara, maimuţele îi aduceau din

vale puii, care se uitau în jurul lor cu ochii speriaţi. Satul din vale se schimbase foarte puţin: preotul îmbătrânise i mulţi

dintre copiii care veneau odinioară să-i aducă strachina cumâncare astăzi trimiteau cu strachina pe propriii lor copii, iardacă se întâmpla să întrebi pe cineva din sat de câtă vremelocuiete sfântul în templul Kali din culmea trecătorii,oamenii îţi răspundeau că stă acolo de când e lumea. Veniră apoi nite ploi cum nu se mai pomeniseră în

munţi de multă vreme. Trei luni încheiate valea fu pâclită de

nori i muiată de ceaţă; cerul era sfâiat de fulgere care


45/264

goneau după fulgere i ploile cădeau fară încetare. Templullui Kali plutea deasupra norilor i. de multe ori, trecea câte olună întreagă fără ca Bhagat să vadă un colţior din satul din

vale: era învelit de norii care se vălătuceau neodihniţi,împingându-se unii pe alţii. Dar niciodată atât de sus ca săpoată trece dincolo de pereţii umezi, de stâncă, ai culmilor.«În toată vremea aceasta, Bhagat asculta târâitul milioanelorde uviţe de apă care ciocăneau în copacii de deasupra luisau îi curgeau uvoaie la picioare, se prelingeau pe ramurilerăinoase ale pinilor sau picurau pe frunzele crestate de

ferigă, ca să se scurgă, uvoaie tulburi, în dulbinele tăiate pecoastele muntelui. Veni apoi soarele i prin aer se răspândirămiresmele răinoase ale deodarilor i ale rododendroniloramestecate cu mirosul reavăn venit de departe, pe caremuntenii îl numesc parfumul zăpezilor. Soarele dogorîpământul vreme de o săptămână, pe urmă ploile începură dinnou, de credeai că s-au rupt zăgazurile cerului i pământul

începu să-i arate oasele de stean, făcând pe alocuri băltoace.În noaptea care urmă, Purun Bhagat avu grijă ca focul să nuse stingă deoarece bănuia că fraţii lui vor avea nevoie decăldură, dar, cu toate că veghe până târziu, nici un patrupednu se apropie de templu i într-un târziu adormi, gândindu-se ce s-o fi întâmplat în întunericul pădurii, de nu mai vinenimeni.

Era în miez de noapte i afară ploaia cânta ca mii detobe, când deodată simţi că cineva trage pătura de pe el;întinse braţul i întâlni mâna cu degete subţiri a unui langur. — E mai bine aici decât în pădure, mormăi el prin somn

i ridică un colţ de pătură. Intră i te încălzete!Maimuţa însă îl apucă zdravăn de mână i-l smuci cu

putere.

— Poate ţi-e foame, se dumiri Purun Bhagat, stai că am


46/264

să-ţi găsesc ceva de mâncat!Dar în timp ce stătea îngenuncheat în faţa focului,

încercând să-l aţâţe, langurul fugi până la ua templului,

apoi gemu i se întoarse în fugăde-i petrecu braţele în jurulgenunchilor. — Ce este? Ce s-a întâmplat, frăţioare? întrebă Purun

Bhagat, văzând că ochii maimuţei erau plini de poveti pecare ea nu le putea spune. De ieit pe o astfel de vreme epeste putinţă, cel mult dacă unul de-ai tăi a căzut într-ocursă, cu toate că prin partea locului nu prea pune nimeni

curse; ia te uită, frate, vine i barasinghul la adăpost.Coamele cerbului loviră cu violenţă statuia lui Khali

când se repezi în templu, dar după ce văzu pe Purun Bhagat,începu să râcâie cu picioml dinainte în lespezi, suflând penările care palpitau. — Hai! Hai! răspunse Bhagat pocnind din degete,

aceasta îţi este răsplata pentru adăpostul care te ateaptă7

Cerbul însă îl împingea cu capul în partea unde eraieirea i mergând aa de-a-ndăratelea. Purun Bhagat auziceva pârâind. ceva care se mică abia simţit, i băgă deseamă că două lespezi de piatră ale templului se depărtauuna de alta, iar în anţul deschis între ele se vedea pământulclipocind a mocirlă. — Acum înţeleg, zise Puain Bhagat. de aceea nu ridic

ponos contra fraţilor mei că n-au venit în noaptea aceasta săstea în jurul focului. Muntele începe să se prăbuească. Nu

văd însă de ce m-a urni eu de aici?Dar când să se întoarcă dădu cu ochii de strachină i se

schimbă numaidecât la faţă. — Oamenii acetia m-au hrănit în fiecare zi de când am

venit în sihăstria aceasta, tocmai de aceea dacă voi mai

întârzia aici, până în zorii zilei nici un om din vale nu mai


47/264

rămâne în viaţă. Trebuie să plec i să-i prevestesc. Fă-mi locfrăţioare ca să mă apropii de foc.

Barasinghul se dădu la o parte, iar Purun Bhagat luă o

torţă de răină i o ţinu deasupra focului până începu săardă vâlvătaie. — Voi aţi venit ca să-mi daţi de tire, zise el ridicându-se

în picioare, acum vom pleca împreună ca să ducem slujbanoastră până la capăt. Să ieim degrabă i lasă-mă să măsprijin pe gm- mazul tău, căci picioarele mele bătrâne nu mămai pot purta.

Îi încletă mâna dreaptă pe coama zbârlită a barasinghului. cu stânga înălţă torţa aprinsă i ieiră astfelîn noaptea neagră. Vântul se linitise, dar ploaia cădea cunemiluita i ameninţa în fiecare clipă să stingă facla. Cerbul oluă costi la vale i lăsân- du-se pe picioarele dinapoi, ca penite tălpi de sanie, luneca uor pe pământul clisos. De cumieiră din pădure. Bhagat simţi că la ceata lor se prinseseră i

alte animale care îi ateptau mai la vale. Prin întuneric nu vedea nimic, dar simţea alături de el răsuflarea caldă igrăbită a langurilor. petrecută de mormăitul monoton alursuluiSonci. Ploaia îi muiase uviţele de păr, i simţeauvoaiele reci de apă cum îi tăceau loc pe sub tălpile picioa-relor lui desculţe, iar hainele învechite îi atârnau pe trupulslăbit, stingherindu-l la mers. Cu toate acestea nu se opri. ci

mergea semeţ înainte. În clipa aceasta el nu mai era omulsfânt pe care îl cercetau cei din vale, ci din nou Purun DassK.C.I.E. primul ministru al unui stat de seamă, omul obinuitsă poruncească mulţimilor, plecat anume Să scape de lamoarte vieţile altora. Pe poteca îngustă i repezită, PurunBhagat i fraţii săi coborau tot mai adânc în fundul văii, pânăîn clipa când cerbul se poticni, căci dădu peste o vatră de arie

i, oprindu-se, mecăi încetior simţind cum îl gâdila în nări


48/264

mirosul omului care trebuia să fie pe aproape. Ajunseseră lacapătul uliţei care trecea singură prin mijlocul satului. PurunBhagat bătu cu cârja în obloanele casei fierarului i plimbă

puţin torţa aprinsă pe sub streaină. — Sculaţi-vă i părăsiţi casa, strigă Purun Bhagat i se

minună singur de glasul său care de ani de zile nu mairăsunase în faţa oamenilor Ieiţi în grabă, căci munţii începsă se prăbuească. Părăsiţi cu toţii aternuturile voastre iieiţi. — Este Bhagat al nostru, zise nevasta fierarului, după

ce se trezi. Scoală copiii i să ieim afară. A venit cu toatedobitoacele lui. Iei la drum i dă alarma! Vorba de spaimă gonea din casă în casă, în vreme ce

animalele se îngrămădeau în jurul lui Bhagat iSona suflanerăbdător pe nări. Lumea speriată iei în uliţă; tot satul nuera mai mult de aptezeci de suflete, i la lumina slabă afaclelor, sătenii îl văzură pe Bhagat care ţinea de grumaz

barasinghul speriat, iar maimuţele îngrozite îl trăgeau depoala hainei, în timp ceSona stătea aezat pe picioareledinapoi i mârâia înfundat. — Treceţi dincolo de vale i urcaţi muntele din faţa

voastră, strigă Purun Bhagat. Să nu rămână nimeni în sat.Noi venim cei din urmă. Ţăranii o luară la fugă, gonind cum numai muntenii

gonesc, căci tiau că atunci când muntele începe să seprăbuească, trebuie să te urci cât poţi de sus i cu cea maimare iuţeală pe. coasta muntelui celui mai apropiat. Deaceea, săriră în apa râuleţului care despărţea satul iîncepură să urce gâlâind coasta stâncoasă. din (crasă înterasă, iar pe urma lor venea Purun Bhagat cu dobitoacelelui. Mulţimea urca tot mai sus pe muntele vecin cu al lor, i

se strigau pe nume ca nimeni să nu se rătăcească, iar în


49/264

urmă de toi urca barasinghul care simţea că puterea luiPurun Bhagat începe să se sleiască. Într-un târziu cerbul seopri sub crengile unei păduri de brazi, cam la cinci sute de

metri în sus pe munte. Instinctul lui. care îl întiinţase la vreme despre primejdia ce trebuia să vină, parcă îi spunea căaici se găsete în deplină siguranţă.

Purun Bhagat se lăsă moale alături de el. căci biciuialaploii reci i goana pe coasta muntelui îi tăiaseră răsuflarea;dar mai avu puterea să se întoarcă spre faclele oamenilor caregoneau înaintea lui i să strige:

— Opriţi-vă acolo i faceţi numărătoarea oamenilor! Apoi, văzând că făcliile se adună roată, opti cerbului cu

glasul aproape stins: — Nu te mica, frăţioare, stai cu mine până când voi

pleca!În largul întunericului se auzi un freamăt nedesluit, ca

un zvon de larmă, pe urmă un muget prelung, apoi un vuiet

cumplit care întrecu orice închipuire omenească, i, prinnoapte, oamenii simţiră că muntele începe să le tremure subpicioare i să se clatine. În adâncun se auzi ceva hăuind ca onotă joasă de oigă i, vreme de câteva minute, nici un altzgomot nu se mai auzi, iar copacii bătrâni începură sătremure din creste până în fundul rădăcinilor căţărate pestânci. Într-un târziu mugetul se liniti i în toată

împrejurimea nu se mai auzi decât ţârâitul ploii ca o bătaiedepărtată de tobe, prin întuneric: era ciocănitul neostenit alpicăturilor de apă deasupra pământului muiat de ploile care-i aveau tâlcul lor.

Nimeni dintre ţărani, nici chiar preotul, nu îndrăzni să-ispună ceva lui Bhagat care îi scăpase de la moarte. Seadunară roată sub bolta de cetini i ateptară să se facă ziuă.

După ce se lumină i priviră spre vale, îi dădură seama că


50/264

tot ce fusese pădure, câmpuri i livezi tăiate de poteciumblate era acum un amestec de nămol roiatic care forfoteaîn undă, mânat de apele murdare în fundul cărora copacii

uriai se vălătuceau cu rădăcinile în sus.Nămolul se uscase foarte sus. pe coasta muntelui, unde

scăpaseră în grabă, iar pârâul, scos din albie, începuse să se băltă- cească, făcând ochiuri ca de sânge deasupra mocirlei.Din satul lor i din poteca ce ducea până la templul lui Khalii pădurea care era dincolo de el, nu mai rămăsese nici ourmă. Pe depărtare de un kilometru i cel puţin 2.000 de

picioare adâncime, coasta muntelui fusese retezată de lacretet spre poale i repezită la vale.

Oamenii începură unul câte unul să urce la deal pentrua îngenunchea în faţa lui Bhagat. Când se apropiară,

barasinghul care stătea în picioare alături de Purun Bhagat orupse la fugă, iar langurii se văitau între ramurile copacilor imai sus spre vârful muntelui.Sona gemea îndurerat. Bhagat

murise, cu picioarele încruciate sub el i cu spatele sprijinitde trunchiul unui copac, cu câija pe genunchi i privirileîntoarse spre miazănoapte. — Priviţi minunea care vine după minune, zise preotul

întor- cându-se spre oamenii satului, căci aceasta esteatitudinea în care trebuie să fie înmormântat orice Sunnyasi.Prin urmare, pe locul acesta, unde se găsete acuma, vom

ridica un templu în semn de cinstire a omului nostru sfânt!


51/264

Înainte să se fi împlinit anul, oamenii ridicară templul — un mic altar de piatră i argilă bătută — iar locul acela funumit Muntele lui Bhagat, i până în ziua de astăzi oamenii

vin la locul acesta să se închine, să aprindă lumânări i să-lîmpodobească întotdeauna cu flori. Nimeni nu tie, însă, căsfântul căruia i se închină este defunctul Sir Purun DassK.C.I.E., D.C.L., Ph.D. fost odinioară primul ministru al unuistat în plină dezvoltare i membru onorific sau corespondental mai multor academii, societăţi tiinţifice, care nu vor reuiniciodată să facă vreun bine, nici în lumea aceasta, nici în

cealaltă.


52/264

Cântecul lui Kabir

Lumea era atât de uşoară, că în palme o putea cântăriGrele au fost doar socotelile averii şi ale robilor lui!Dar le-a uitat, şi în haină săracă îmbrăcat,

se duce pe drumuri,Gol şi desculţ în colbul bătut de drumeţi, bairagi săracul,Drumul înainte-i, alb s-aşterne covor, să-l ducă la DelhiUn şal şi un kikar îl apără de al zilelor groaznic zăduf

Cortul deasupra-i e cerul, câmpul cu al lui furnicarPopasul de noapte, drumul tovarăş lui bairagi săracul!Cu ale ochilor limpezi priviri plecase s�

2. Rudyard Kipling - A doua carte a junglei.doc

Documents

Transcript of 2. Rudyard Kipling - A doua carte a junglei.doc