EFECTUL DIRECT ȘI SUPREMAȚIA DREPTULUI EUROPEAN1

I. EFECTUL DIRECT

Principiul efectului direct permite persoanelor fizice să invoce în mod direct o normă

europeană în faţa unei instanţe naţionale sau europene.

Efectul direct al dreptului european este, alături de principiul supremaţiei, un principiu

fundamental al dreptului european. Acesta a fost consacrat de Curtea de Justiţie a Uniunii

Europene (CJUE). Acesta permite persoanelor fizice să invoce în mod direct dreptul european

în faţa instanţelor, independent de existenţa unor acte interne în dreptul naţional.

Principiul efectului direct garantează astfel aplicabilitatea şi eficacitatea dreptului european

în statele membre. Cu toate acestea, CJUE a definit mai multe condiţii care trebuie îndeplinite

pentru ca un act juridic european să se poată aplica în mod direct. În plus, efectul direct al

unui act poate să privească numai relaţiile între o persoană fizică şi un stat membru.

I.1. DEFINIŢIE

Efectul direct al dreptului european a fost consacrat de Curtea Europeană de Justiţie, în

hotărârea Van Gend en Loos din data de 5 februarie 1963. În această hotărâre, Curtea afirmă

că dreptul european nu generează numai obligaţii pentru statele membre, ci şi drepturi

pentru persoanele fizice. Astfel, persoanele fizice pot să se prevaleze de aceste drepturi şi să

invoce în mod direct normele europene în faţa instanţelor naţionale şi europene fără a fi

necesar ca statul membru să reia norma europeană în cauză în sistemul său juridic intern.

I.2. EFECTUL DIRECT ORIZONTAL ŞI VERTICAL

Efectul direct include două aspecte: un efect vertical şi un efect orizontal.

Efectul direct vertical intervine în relaţiile dintre persoane fizice şi stat. Aceasta înseamnă că

persoanele fizice pot să se prevaleze de o normă europeană pentru a-și proteja interesele în

fața statului.

Efectul direct orizontal intervine în relaţiile dintre persoane fizice. Aceasta înseamnă că o

persoană fizică poate să se prevaleze de o normă europeană pentru a-și proteja interesele faţă

de o altă persoană fizică.

1 Material preluat de pe siteul oficial al UE: Sinteze ale legislației UE: http://europa.eu/legislation_summaries/institutional_affairs/decisionmaking_process/l14547_ro.htm

În funcţie de tipul de act în cauză, Curtea de Justiţie a acceptat fie un efect direct complet (şi

anume un efect direct orizontal şi un efect direct vertical), fie un efect direct parţial (limitat

la efectul direct vertical).

I.3. EFECTUL DIRECT ŞI LEGISLAŢIA PRIMARĂ

În ceea ce priveşte legislaţia primară, şi anume textele cele mai importante din ordinea

juridică europeană, Curtea de Justiţie a stabilit în hotărârea Van Gend en Loos principiul

efectului direct. Cu toate acestea, ea a indicat drept condiţie ca obligaţiile să fie precise, clare,

necondiţionate şi să nu necesite măsuri complementare, cu caracter naţional sau european.

În hotărârea Becker (hotărârea din 19 ianuarie 1982), Curtea de Justiţie refuză efectul direct în

cazul în care statele membre posedă o marjă de apreciere referitoare la punerea în aplicare a

dispoziţiei vizate (hotărârea din data de 12 decembrie 1990, Kaefer şi Procacci), indiferent

cât de mică este această marjă.

I.4. EFECTUL DIRECT ŞI LEGISLAŢIA SECUNDARĂ

Principiul efectului direct priveşte deopotrivă actele care provin din legislaţia secundară,

adoptate de instituţii pe baza tratatelor fondatoare. Cu toate acestea, sfera de aplicare a

efectului direct depinde de tipul actului:

regulamentele au întotdeauna un efect direct. Articolul 288 din Tratatul privind

funcţionarea UE precizează că regulamentele se aplică în mod direct în statele

membre. Curtea de Justiţie precizează în hotărârea Politi din data de

14 decembrie 1971 că este vorba despre un efect direct complet;

directiva este un act destinat statelor membre şi trebuie transpusă de acestea în

legislaţiile lor naţionale. Totuşi, în anumite cazuri, Curtea de Justiţie le recunoaşte un

efect direct, în scopul de a proteja drepturile persoanelor fizice. Astfel, Curtea a

stabilit în jurisprudenţa sa că o directivă are un efect direct dacă dispoziţiile acesteia

sunt necondiţionate şi suficient de clare şi precise (hotărârea din data de

4 decembrie 1974, Van Duyn). Cu toate acestea, efectul direct nu poate fi decât

vertical şi este valabil numai dacă statele membre nu au transpus directiva în termenul

prevăzut (hotărârea din data de 5 aprilie 1979, Ratti);

decizia poate avea un efect direct atunci când desemnează un stat membru ca

destinatar. Curtea de Justiţie recunoaşte atunci un efect direct numai vertical

(hotărârea din 10 noiembrie 1972, Hansa Fleisch);

acordurile internaţionale: în hotărârea Demirel din data de 30 septembrie 1987,

Curtea de Justiţie a recunoscut un efect direct al unor acorduri în temeiul aceloraşi

criterii stabilite în hotărârea Van Gend en Loos;

avizele şi recomandările nu au un caracter juridic obligatoriu. Prin urmare, acestea nu

au un efect direct.

II. SUPREMAȚIA DREPTULUI EUROPEAN

Conform principiului supremaţiei, dreptul european are o valoare superioară faţă de

legislaţiile naţionale ale statelor membre. Principiul supremaţiei este valabil pentru toate

actele europene care au caracter obligatoriu. Statele membre nu pot aşadar să aplice o normă

naţională care ar fi contrară dreptului european.

Principiul supremaţiei garantează superioritatea dreptului european asupra legislaţiilor

naţionale. Acesta este un principiu fundamental al dreptului european. La fel ca principiul

efectului direct, acesta nu este menţionat în Tratate, însă a fost consacrat de Curtea de Justiţie

a Uniunii Europene (CJUE). Declarația 17 la Tratatul de la Lisabona face trimitere la

supremația dreptului UE.

II.1. DEFINIŢIE

CJUE a consacrat principiul supremaţiei în hotărârea Costa din data de 15 iulie 1964. În

această hotărâre, Curtea declară că legislaţia emisă de instituţiile europene se integrează în

sistemele juridice ale statelor membre, care sunt obligate să o respecte. Dreptul european

are atunci supremaţie asupra legislaţiilor naţionale. Astfel, dacă o regulă naţională este

contrară unei dispoziţii europene, autorităţile statelor membre trebuie să aplice dispoziţia

europeană.

Dreptul naţional nu este nici anulat şi nici abrogat, însă caracterul său obligatoriu este

suspendat.

Curtea a precizat în continuare că supremaţia dreptului european se aplică tuturor actelor

naţionale, indiferent dacă acestea au fost adoptate anterior sau ulterior actului european în

cauză.

Întrucât dreptul european devine superior dreptului naţional, principiul supremaţiei garantează

aşadar o protecţie uniformă a cetăţenilor, prin dreptul european, pe întreg teritoriul UE.

II.2. DOMENIUL DE APLICARE AL PRINCIPIULUI

Supremaţia dreptului european asupra legislaţiei naţionale este absolută. Astfel, toate actele

europene care au caracter obligatoriu beneficiază de acest principiu, atât cele din legislaţia

primară, cât şi cele din legislaţia secundară.

La fel, toate actele naţionale se supun acestui principiu, indiferent de tipul lor: lege,

regulament, decizie administrativă, ordonanţă, circulară etc. Este irelevant dacă aceste texte

au fost emise de puterea executivă sau de cea legislativă a statului membru. Puterea judiciară

se supune, de asemenea, principiului supremaţiei.

Curtea de Justiţie a considerat că şi constituţiile naţionale se supun principiului supremaţiei.

Astfel, judecătorul naţional nu trebuie să aplice prevederile unei constituţii contrare dreptului

european.

II.3. RESPONSABILI DE RESPECTAREA PRINCIPIULUI

La fel ca în cazul principiului efectului direct, Curtea de Justiţie exercită controlul aplicării

corecte a principiului supremaţiei. Aceasta sancţionează statele membre care nu îl respectă

prin intermediul deciziilor luate în temeiul diferitelor acţiuni prevăzute de tratatele fondatoare,

în special acţiunea în constatarea neîndeplinirii obligaţiilor.

Judecătorul naţional are obligaţia de a asigura respectarea principiului supremaţiei. După caz,

acesta poate să utilizeze procedura întrebărilor preliminare, dacă există îndoieli privind

aplicarea acestui principiu. Într-o hotărâre din 19 iunie 1990 (Factortame), Curtea de Justiţie

a stabilit că o instanţă naţională, în cadrul unei hotărâri preliminare privind valabilitatea unei

norme naţionale, trebuie să suspende fără întârziere aplicarea normei naționale, în aşteptarea

soluţiei preconizate de Curtea de Justiţie şi a hotărârii pe care instanţa o va lua privind fondul

acestei chestiuni.