Eugeniu Osmochescu - Efectul Juridic Si Suprematia Dreptului Uniunii Europene

1

UNIVERSITATEA DE STAT DIN MOLDOVA FACULTATEA DE DREPT

Catedra Drept Internaţional şi Dreptul Relaţiilor Economice Externe

Cu titlu de manuscris CZU: 341.1.03:061.1EU(043.2)

OSMOCHESCU EUGENIU

EFECTUL JURIDIC ŞI SUPREMAŢIA DREPTULUI UNIUNII EUROPENE

Teză de doctor în drept Specialitatea 12.00.10 – drept internaţional public

Conducător ştiinţific:

ARHILIUC Victoria, doctor în drept,

conferenţiar universitar

Autor:

OSMOCHESCU Eugeniu

Chişinău 2004

2

CUPRINS

INTRODUCERE ………………………………………………………………………4

CAPITOLUL I

Integrarea europeană şi bazele dreptului comunitar – fundament al ordinii de

drept a Uniunii Europene §1.1 Evoluţia integrării economice spre cea politică şi crearea ordinii de drept comunitar …………...11

§1.2 Premisele pentru supremaţia dreptului Uniunii Europene ………………………………………..31

CAPITOLUL II

Legislaţia comunitară şi efectul dreptului Uniunii Europene

§2.1 Legislaţia comunitară şi procesul legislativ ………………………………………………………40

§2.2 Principiul subsidiarităţii …………………………………………………………………………..47

§2.3 Condiţiile efectului direct al normelor convenţionale comunitare ………………………………..54

§2.4 Aplicabilitatea directă şi efectul direct al actelor internaţionale ale Uniunii Europene

şi al dreptului comunitar derivat în contextul supremaţiei dreptului comunitar ………………...70

§2.5 Alte metode de efect al dreptului comunitar derivat ……………………………………………..77

CAPITOLUL III

Supremaţia dreptului Uniunii Europene asupra dreptului intern al Satelor

Membre

§3.1 Doctrina primatului dreptului Uniunii Europene …………………………………………………85

§3.2 Aplicarea dreptului Uniunii Europene: principiul eficacităţii şi remediile naţionale …………….91

§3.3 Problema supremaţiei dreptului comunitar în viziunea Statelor Membre ale

Uniunii Europene ………………………………………………………………………………..104

CAPITOLUL IV

3

Republica Moldova in contextul aderării la Uniunea Europeană şi imperativele

armonizării legislaţiei sale cu standardele Uniunii Europene

§4.1 Privire generală asupra raportului dintre dreptul naţional al Republicii Moldova

cu cel internaţional ………………………………………………………………………………108

§4.2 Politici vizavi de aderarea la Uniunea Europeană ……………………………………………….112

§4.3 Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC) ……………………………………………………..117

CONCLUZII ŞI RECOMANDĂRI …………………………………………………130

BIBLIOGRAFIE ……………………………………………………………………..136

ADNOTARE ………………………………………………………………………….146

CUVINTE-CHEIE ŞI LISTA ABREVIERILOR ………………………………….150

ANEXE ………………………………………………………………………………..153

4

INTRODUCERE

Actualitatea cercetării şi gradul de investigaţie a problemei

Unul dintre evenimentele cele mai importante din punctul de vedere al dreptului internaţional

public, caracteristic în special celei de a doua părţi a secolului XX, a fost mişcarea activă de integrare

care a obţinut formă prin crearea în diferite regiuni a unor entităţi conceptuale noi şi originare. Aceasta

s-a datorat faptului că în crearea lor s-a făcut abstracţie de regulile clasice de constituire a unei

organizaţii, regimul lor juridic incluzând caracteristici ale unui stat, precum şi ale unei organizaţii

internaţionale interguvernamentale.

Cu certitudine se poate constata că de o importanţă majoră a fost crearea Comunităţilor

europene şi ulterior – a Uniunii Europene. Pe parcursul anilor s-a demonstrat elocvent că cele trei

Comunităţi europene create din start, având personalitate juridică, au evoluat într-o structură slab

cunoscută de teoria şi practica internaţională, fiind guvernate de un sistem juridic diferit de cel al

dreptului internaţional public.

Integrarea europeană a afectat practic toate domeniile – economic, politic, social. Or, ar fi

imposibil de a analiza evenimentele petrecute în Europa fără a invoca diversitatea sa politico-naţională,

precum şi cea culturală. Diferenţierea internă este enunţată mai ales acum, când o amploare majoră o

are latura politică a integrării.

Unul dintre instrumentele cele mai importante ale procesului de integrare europeană îl

reprezintă dreptul comunitar – sistem juridic creat de către Statele Membre ale Uniunii Europene şi

instituţiile comunitare. Dreptul comunitar a devenit un mijloc eficient în înlăturarea piedicilor în calea

creării unei pieţe comune, iar în prezent are menirea de a se manifesta ca o pârghie a integrării politice.

Prin crearea unor structuri supranaţionale, Statele Membre şi-au limitat suveranitatea sa

delegând Comunităţilor europene, mai apoi şi Uniunii Europene, unele împuterniciri caracteristice unui

stat, prin aceasta contribuind la crearea unei noi ordine juridice.

Din aceste considerente se impune şi imperativul formării unor principii fundamentale pe care

s-ar baza dreptul Uniunii Europene. Într-o asemenea natură ne revine una din problemele care există şi

în dreptul internaţional contemporan şi anume – raportul dintre dreptul Uniunii Europene şi dreptul

naţional al Statelor Membre.

Actualitatea problemei ţine mai ales de începutul secolului XXI, atunci când toate ţările

Europei, cu excepţia Republicii Belarus şi a Federaţiei Ruse, au aspiraţia de aderare la Uniunea

5

Europeană. Astfel practica statelor cu o „vechime” în rândurile Uniunii Europene, dar şi cea a

instituţiilor comunitare vor servi drept o călăuză de bază.

Problematica efectului direct, a efectului indirect şi a supremaţiei dreptului Uniunii Europene,

respectiv şi doctrinele în cauză, au avut de parcurs o perioadă îndelungată de elaborare şi

implementare, perioadă care se caracterizează prin ambiguităţi, uneori lipsa coerenţei în acţiuni şi

bineînţeles rezervele din partea statelor care au menirea de a implementa norma comunitară.

Ţinând cont de faptul că obiectivul fundamental al Republicii Moldova din punct de vedere al

politicii externe este aderarea la Uniunea Europeană [121], în cadrul prezentei lucrări s-au analizat

politicile interne şi externe ale statului nostru în materie, precum şi cadrul instituţional intern şi extern

al relaţiilor dintre Uniunea Europeană şi Republica Moldova. Efectuând o legătură logică între teoria şi

practica raportului dreptului intern al Republicii Moldova şi dreptul internaţional, s-a făcut o paralelă şi

cu posibilele dezvoltări în cazul apropierii considerabile a statului de Uniunea Europeană.

Fenomenul Uniunii Europene, evoluţia integrării europene, precum şi toate evenimentele

tangente acestora, cum ar fi, de exemplu, războaiele de pe teritoriul fostei Republici Socialiste

Federative Iugoslavii, războiul şi situaţia actuală de conflict armat din Irak, alegerile prezidenţiale din

toamna anului 2004 din Ucraina şi cele parlamentare şi prezidenţiale din România se află în vizorul

specialiştilor din dreptul internaţional, dar şi dreptul Uniunii Europene, din diferite jurisdicţii şi tradiţii

juridice. În acelaşi timp, interesul faţă de procesul de integrare europeană, inclusiv aderarea la Uniunea

Europeană, în Republica Moldova se manifesta la un nivel minim. La fel şi cercetările în materie de

drept al Uniunii Europene nu erau evidenţiate la nivelul calitativ necesar. O asemenea situaţie se

datorează şi lipsei pe perioada de mai mult de un deceniu a unei orientări fundamentale, în baza

politicii externe a statului bine definite, anume spre aderarea la Uniunea Europeană.

Sunt de menţionat totuşi unele lucrări care contribuie la elucidarea problematicii, în special din

punct de vedere istoric, geopolitic şi economic. Astfel, seria de publicaţii sub auspiciile Institutului de

Politicii Publice – „Moldova şi integrarea europeană” (Chişinău, 2001), „Noile frontiere în Europa de

Sud-Est. Republica Moldova, Ucraina, România” (Chişinău, 2002), „Republica Moldova şi integrarea

europeană. Cooperarea în Pactul de Stabilitate. Elemente de strategie” (Chişinău, 2003) şi „Republica

Moldova şi integrarea europeană. Cooperarea în Pactul de Stabilitate” (Chişinău, 2003) – analizează

Uniunea Europeană din perspectivele menţionate, precum şi statutul Republicii Moldova în acest sens.

Sub aspect juridic în general şi al dreptului internaţional public şi al dreptului Uniunii Europene,

în special, cu regret, cercetările sunt la un nivel inferior şi sunt reflectate în monografia „Dreptul

6

Uniunii Europene” (Chişinău, 2003, co-autori A. Thatham, E. Osmochescu). În acest sens este de

menţionat şi o traducere în română a celei de a patra ediţii a „Political Process in European Union”

(Oxford, 2000, co-autori H. Wallace şi W. Wallace), în traducere română „Procesul politic în Uniunea

Europeană (Chişinău, 2004).

Reieşind din faptul că Republica Moldova a declarat recent drept obiectiv fundamental al

politicii sale externe aderarea la Uniunea Europeană, a iniţiat crearea unui cadru instituţional intern şi

extern de aderare la Uniunea Europeană, precum şi din măsurile de ordin politico-juridic, cum ar fi

adoptarea Conceptului de aderare la UE şi elaborarea Planului de acţiuni de aderare la UE şi din faptul

că se bucură de un statut special de vecinătate cu UE, tematica cercetărilor se prezintă de o actualitate

şi interes deosebit.

Scopul şi obiectivul lucrării

Scopul prezentei lucrări constă în cercetarea şi analiza fundamentului filosofico-politic şi juridic

al Uniunii Europene, atât din punctul de vedere al dreptului internaţional, dar şi al dreptului statelor

care fac parte din ea. La fel prezenta teză are drept scop elucidarea necesităţii armonizării legislaţiei

Republicii Moldova cu standardele Uniunii Europene din perspectiva supremaţiei dreptului comunitar

şi al efectului său juridic pe plan intern.

Pentru atingerea scopului de mai sus autorul şi-a propus următoarele sarcini:

- fundamentarea importanţei procesului de integrare europeană din punct de vedere istoric şi geo-

strategic pentru crearea pieţei comune;

- determinarea rolului Uniunii Europene pe plan regional;

- analiza aspiraţiilor de aderare a Republicii Moldova la Uniunea Europeană;

- analiza practicii Republicii Moldova în procesul de integrare europeană;

- analiza doctrinei efectului direct şi indirect al clauzelor dreptului comunitar originar şi secundar;

- cercetarea doctrinei primatului dreptului comunitar asupra dreptului naţional al Statelor

Membre;

- studierea jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie în materia efectului direct, efectului indirect

şi a supremaţiei;

- elucidarea poziţiei instanţelor naţionale faţă de doctrinele în cauză;

- înaintarea propunerilor de urgentare şi fructificare a obiectivului fundamental al Republicii

Moldova de aderare la Uniunea Europeană.

7

Baza teoretică şi metodologică a lucrării

Teza are în calitate de bază teoretică sursele literare de specialitate în domeniul dreptului

internaţional şi dreptului Uniunii Europene, al istoriei postbelice a Europei şi integrării europene,

precum şi al domeniului relaţiilor Republicii Moldova cu Uniunea Europeană. Un rol important în acest

sens a fost jucat de instrumentele comunitare originare – tratatele – şi de cele derivate – regulamente,

directive, decizii, avize şi recomandări, precum şi jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, a Curţii de

Primă Instanţă şi jurisprudenţa Statelor Membre ale Uniunii Europene şi a Republicii Moldova.

Au fost studiate lucrările savanţilor şi specialiştilor din domeniu din Statele Membre ale Uniunii

Europene, din Republica Moldova, România şi Federaţia Rusă, cum ar fi: Boulouis J., Craig P., De

Burca, Goldman B., Lyon-Caen, Manolache O., Show M., Tilloston J., Vincenzi Ch., Wyatt D.,

Dashwood A., Bolintineanu A., Popescu D., Ентин, Л., Bulmer S., Wessels W., Hartley T., Scherer F.,

Ross Steiner J., Urwin D., Westlake M., Dauses M., Pescatore P., Bruno de Witte, Roos N., Schäfer G.,

Thantham A., Wallace H., Wallace W., Geamănu G. ş.a.

În calitate de bază metodologică a cercetărilor au servit analiza comparativă a conţinutului

documentelor, metoda sistematică şi metoda statistică. În procesul generalizării lucrărilor ştiinţifice ale

autorilor, a instrumentelor internaţionale şi a celor comunitare cu caracter politic şi normativ au fost

aplicate metoda analitică, metoda istorico-juridică, metoda sistematică, analiza comparată, la fel şi alte

metode generale ştiinţifice.

Metodele menţionate mai sus au fost utilizate pentru analiza jurisprudenţei Curţii Europene de

Justiţie şi a Curţii de Primă Instanţă.

Noutatea ştiinţifică a rezultatelor obţinute

Indiferent de vicisitudinile drumului lung parcurs de Republicii Moldova spre Uniunea

Europeană, studiile în domeniul dreptului comunitar constituie un imperativ al timpului, care va duce în

final la sesizarea procesului de europenizare, lichidarea nihilismului în acest sens şi schimbarea

mentalităţii societăţii din ţară.

Teza este consacrată unui nou fenomen în cadrul dreptului internaţional contemporan –

integrarea europeană şi apariţia unei noi instituţii de raport dintre dreptul intern al Statelor Membre şi

cel al Uniunii Europene. Această instituţie nu cade sub caracteristicile teoriilor monistă şi dualistă

existente în dreptul internaţional clasic şi cel contemporan. În prezenta lucrare este elucidată esenţa

integrării europene, istoria şi originea acestui proces fără precedent, precum şi una dintre cea mai

8

vehiculată problemă – efectul juridic al dreptului Uniunii Europene şi raportul său cu cadrul juridic

naţional al Statelor Membre. La fel este analizată şi relaţia Uniunii Europene, inclusiv prin prisma

raportului dintre două sisteme de drept, cu Republica Moldova, atât la nivel instituţional, cât şi de

armonizare a legislaţiei statului nostru cu acquis communautaire.

Lucrarea vine şi cu unele analize critice a lipsei coerenţei în jurisprudenţa comunitară,

propunând unele măsuri care urmează a fi întreprinse de către Republica Moldova pentru apropiere de

Uniunea Europeană. Aceste propuneri se bazează pe experienţa internaţională, dar şi pe cea a statelor

care au aderat deja la această structură, nu în ultimul rând luându-se în consideraţie particularităţile

Republicii Moldova.

În cadrul lucrării au fost analizate premisele istorice, instituţionale, juridice şi politice pentru

crearea Uniunii Europene şi apariţia unei noi structuri fără precedent, care, fiind bazată pe dreptul

internaţional, a derivat de la acesta vizând nu numai statele, cum se întâmplă în relaţiile internaţionale

clasice, dar şi persoanele fizice şi juridice, la fel şi instituţiile comunitare create prin Tratate.

Impunerea unei asemenea analize se datorează şi faptului adoptării Constituţiei Europene, care

generează un nou format al analizei politice şi juridice a dreptului Uniunii Europene, balanţa inter-

instituţională a puterilor fiind centrală pentru noua ordine constituţională [104, p. 1].

Noutatea ştiinţifică şi valoarea practică a cercetărilor efectuate sunt determinate de scopul şi

sarcinile lucrării, aprecierile date în rezultatul investigaţiilor realizate, principalele concluzii şi

recomandări propuse, inclusiv de următoarele teze înaintate spre susţinere:

- Necesitatea sesizării complete a filosofiei integrării europene. Integrarea europeană este un

proces, după cum s-a menţionat, fără precedent, astfel că sesizarea completă şi corectă a sa este unul

dintre imperativele zilei, în special pentru statele care aspiră la calitatea de membru al Uniunii

Europene, în speţă Republica Moldova, care a formulat în acest sens obiectivul său de bază în politica

externă.

- Elucidarea şi completarea premiselor integrării europene şi crearea unei structuri cu

caracteristici ale unei federaţii. La baza integrării politice în cadrul Comunităţilor europene şi apoi

crearea Uniunii Europene au stat motivaţii economice care pe parcursul deceniilor au căpătat şi o

nuanţă politică graţie sesizării, impuse mai sus, a necesităţii extinderii integrării în toate domeniile –

politic şi militar inclusiv.

- Prezentarea deficitului democratic al unei structuri regionale în cadrul căreia nu există o

separare a puterilor, funcţiile respective fiind atribuite într-o măsură mai mare sau mai mică majorităţii

9

instituţiilor comunitare – Parlament, Consiliu, Comisie şi Curtea Europeană de Justiţie. Este adevărat

că în comparaţie cu un sistem constituţional al unui stat, structura Uniunii Europene are un caracter

particular. Or Uniunea Europeană nu este un stat, motiv pentru care nu putem impune exigenţele unei

asemenea formaţiuni. Pe de altă parte, pe perioada evoluţiei integrării europene a avut loc o diferenţiere

instituţională care a atins un nivel de federaţie, transferul competenţelor rămânând caracteristice unei

organizaţii internaţionale interguvernamentale. Uniunea Europeană nu se bazează sui generis pe o

separare a puterilor, ci pe un echilibru al intereselor care sunt reprezentate de către Consiliu pentru

Statele Membre, de către Comisie pentru Uniunea Europeană, de către Parlamentul European pentru

popoarele Uniunii şi de către Curtea Europeană de Justiţie pentru interesele ordinii de drept a

Comunităţii.

- Curtea Europeană de Justiţie s-a expus din start asupra efectului dreptului comunitar şi nu

asupra instituţiei generale a supremaţiei dreptului Uniunii Europene în raport cu dreptul naţional al

Statelor Membre. Ţinând cont de practica dreptului internaţional, ar fi logic stabilirea unui principiu

general - primatul, iar apoi şi a unor elemente ale sale cum ar fi efectul direct şi indirect al normelor

din Tratate şi a reglementărilor derivate. Teza este o consecinţă firească a dezvoltărilor din domeniul

integrării europene cu aspectele sale preponderent economice şi se bazează pe unele prevederi exprese

ale Tratatului care au fost interpretate şi extinse ca sens de către Curtea Europeană de Justiţie.

- Lipsa coerenţei şi logicii în jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie şi crearea incertitudinilor

în cadrul Statelor Membre. Reieşind din aceasta, se face o legătură cu practica Republicii Moldova şi

necesitatea armonizării legislaţiei statului nostru cu acquis communautaire.

- Analiza cadrului juridic şi instituţional al Republicii Moldova face evidentă distanţa la care se

află statul faţă de obiectivul fundamental scontat în politica sa externă. Or această situaţie nu poate fi

considerată drept una complet negativă, deoarece în condiţiile unei politici externe şi interne ale

statului Republica Moldova poate face uz de perioada de răgaz care-i „este oferită” şi să întreprindă

măsuri de ajustare exigenţelor comunitare.

Importanţa practică a cercetării

Rezultatele cercetărilor în cadrul prezentei teze şi recomandările propuse, reieşind din situaţia

actuală a Uniunii Europene, precum şi a Republicii Moldova, pot servi ca bază pentru elaborarea

măsurilor practice pentru modificarea politicii externe şi a politicilor interne şi ajustarea cadrului

juridic şi instituţional având drept scop aderarea în viitor a statului la Uniunea Europeană.

10

Lucrarea poate servi drept sursă pentru cercetătorii preocupaţi de problemele integrării

europene, a raportului dintre dreptul Uniunii Europene şi cel al Statelor Membre, precum şi de poziţia

juridică şi geopolitică a Republicii Moldova în Europa în general şi faţă de Comunitate, în special.

Propunerile înaintate în teză pot fi utile liderilor politici ai Republicii Moldova în luarea

atitudinii faţă de procesul de aderare a statului la Uniunea Europeană.

Aprobarea rezultatelor cercetării

Teza a fost elaborată, analizată, aprobată şi recomandată pentru susţinere în cadrul Catedrei

Drept internaţional şi dreptul relaţiilor economice externe a Facultăţii de Drept a Universităţii de Stat

din Moldova.

O parte din conţinutul temei şi-a găsit reflectare în publicaţii, rapoarte şi note informative

prezentate în cadrul orelor teoretice şi a celor practice, precum şi în cadrul conferinţelor, meselor

rotunde şi seminarelor.

Structura lucrării

Teza este compusă din introducere, patru capitole, concluzii şi recomandări, bibliografie,

conţine o anexă, 2 tabele, 2 figuri şi este expusă pe 160 de pagini.

11

CAPITOLUL I

Integrarea europeană şi bazele dreptului comunitar – fundament al ordinii de

drept a Uniunii Europene

§ 1.1 Evoluţia integrării economice spre cea politică şi crearea ordinii de drept comunitar

Este necesar de menţionat, chiar de la bun început, faptul că integrarea europeană propriu-zisă a

demarat numai după cel de al doilea război mondial. Totuşi, privind în istorie, putem observa anumite

idei şi evenimente care aveau drept scop o integrare, motiv pentru care aceasta trebuie să fie privită

într-un context mai larg.

Primele doctrine ale unităţii europene au apărut spre sfârşitul Evului Mediu, devenind mai

nuanţate o dată cu divizarea Europei.

În sec. al XIV-lea avocatul Pierre Dubois propune în locul ideii şi principiului subordonării

egalitatea între suverani. În acest context se propunea ca republica imaginară să fie condusă de un

Consiliu laic format din înţelepţi şi experţi, iar rolul de arbitru să fie jucat de Sfântul Scaun.1 În anul

1464, Georges de Podiebrad, regele Bohemiei, i-a propus lui Ludovic XI, regele Franţei, constituirea

unei confederaţii europene2 ce ar limita suveranitatea statelor şi ar avea instituţii comune – o Adunare,

o Curte de justiţie şi existenţa unei armate comune. Pentru realizarea scopurilor şi pentru ducerea unei

activităţi se preconiza existenţa unui buget unic

Pe parcursul secolelor ce au urmat, mai mulţi gânditori proeminenţi şi-au exprimat viziunea

asupra unei unificări europene. Dintre aceştia fac parte W. Penn3, J.J. Rousseau, I. Kant, H. Saint-

Simon şi V. Hugo.

Din păcate, aprofundarea teoretică a unei integrări europene pe parcursul sec. al XIX-lea nu a 1 Pentru o descriere mai detaliată a istoriei dezvoltării integrării europene vezi The collection of Documents of the History of

European Integration, ed. W. Lipgens, European University Institute, 1985; Urwin, D., The Community of Europe: A

History of European Integration since 1945, Longman, 1991. 2 Pe lângă ideile vizavi de o integrare europeană au existat şi altele care priveau întreaga comunitate internaţională. În anul

1623 Emeric Cruce a publicat proiectul “Le nouveau Cynee ou discours des occasions et moyens d’etablir une paix

generale et la liberte du commerce par tout le monde” conform căruia se instituia o federaţie mondială, accentul fiind pus

pe motivele economice, promovând şi o monedă internaţională. 3 William Penn, în postura sa de Quaker englez, a fost unul dintre primii care a pledat în anul 1693 pentru un Parlament

European.

12

putut împiedica declanşarea celor două flagele mondiale din sec. XX, cruda realitate a căror a impus

plasarea problemei unei Europe unite pe planul doi4.

Pe parcursul celui de al doilea război mondial mişcarea de rezistenţă franceză s-a declarat în

favoarea ideii unei Europe unite drept o modalitate de consolidare a spiritului cooperării ce ar înlocui

forţele distrugătoare şi şovinismul.[53, p.7] În pofida urgentării din partea federaliştilor, mişcarea de

integrare s-a stopat după terminarea războiului, în special după pierderea alegerilor în Regatul Unit al

Marii Britanii şi Irlandei de Nord de către W. Churchill, care pe parcursul mai multor ani a jucat unul

dintre cele mai importante roluri pe arena politică mondială, în general, şi cea europeană, în special.

Fiind un adept ferm al integrării europene, W. Churchill a propus, în cadrul vestitului său discurs din

19 septembrie 1946 de la Universitatea din Zürich, de a recrea familia europeană dotând-o cu o

structură ce i-ar permite să trăiască în pace, securitate şi libertate. Prim-ministrul Marii Britanii a

specificat că este necesar de a crea un tip de State Unite ale Europei, iar primul pas în acest scop ar fi

asocierea Franţei şi Germaniei.[53, p.22]

Imboldul spre o cooperare şi eventual integrare economică europeană a venit dintr-o altă parte

decît Europa şi anume din partea Statelor Unite ale Americii. Fiind în faţa unei situaţii de dominaţie

comunistă5 pe un teritoriu considerabil al Europei, SUA şi-a accentuat eforturile asupra regresării

situaţiei economice postbelice a statelor europene şi a lansat aşa-numitul Plan Marshall. Acest plan

avea drept scop acordarea unei asistenţe financiare pentru Europa. În ordinea administrării acestui

program, SUA a cerut crearea unui organism special, care a şi fost instituit în 1948 drept Organizaţia

pentru Cooperare Economică Europeană (OCEE), iar din 1960 - Organizaţia pentru Cooperare şi

Dezvoltare Economică (OCDE). În pofida faptului că această organizaţie a fost interguvernamentală în

esenţă, efectul scontat era cel al unei dezvoltări a integrării europene de mai departe prin prisma

experienţei de cooperare a statelor europene. Exemplul de mai sus este unul ce ne demonstrează

tendinţele primare de cooperare economică a statelor europene. Un alt pas spre o integrare a fost

4 Totuşi, trebuie să recunoaştem că în perioada interbelică au fost efectuate anumite eforturi pentru integrare. În anul 1922

contele austriac Richard Condenhore-Kalergi a militat pentru o Uniune pan-europeană similară celei a Statelor Unite ale

Americii. În baza ideilor sale a fost creată Mişcarea respectivă, Preşedinte de onoare a căreea a devenit Aristide Briand,

Ministrul de externe al Franţei. Mai târziu acesta a înaintat în faţa Adunării Ligii Naţiunilor propunerea privind elaborarea

unui proiect referitor la crearea Statelor Unite ale Europei. Motivul inspiraţiei lui A. Briand a fost succesul unificării

Elveţiei în 1848, crearea celui de al II-lea Reich în 1871 şi în special crearea Statelor Unite ale Americii. 5 În această ordine de idei trebuie să ţinem cont de condominiul creat după cel de al doilea război mondial între SUA şi

URSS şi declanşarea războiului rece.

13

semnarea în 1944 a Tratatului Benelux de la Bruxelles de către Belgia, Olanda şi Luxemburg, scopul

principal fiind crearea unei uniuni vamale [44, p.32].

Alte exemple se referă la cooperarea militară. În acest context trebuie să fie menţionate Tratatul

de la Bruxelles din 1948 dintre Franţa, Marea Britanie şi cele trei state ale Benelux-ului, Tratatul

privind Organizaţia Atlanticului de Nord (NATO) din 1949 şi Uniunea Europei de Vest, creată în 1954

şi care a fost bazată pe Tratatul de la Bruxelles. Dezvoltările în direcţia unei integrări politice au fost

tergiversate de către Marea Britanie, care a insistat în urma Congresului Europei de la Haga din 1948

asupra unei organizaţii interguvernamentale ce nu ar compromite suveranitatea statelor.[67, p.3]

Rezultatul acestor evenimente a fost semnarea în 1949 a Statutului Consiliului Europei. Una dintre cele

mai importante performanţe ale organismului menţionat a fost adoptarea Convenţiei Europene a

Drepturilor Omului (CEDO)[11, p. 293-310], semnată în 1950 şi intrată în vigoare în 1953, precum şi a

Cartei Sociale Europene, semnată în 1961, în vigoare din 1965.

În martie 1950, Guvernul vest-german a elaborat o Cartă Albă prin care se sugera instituirea

unei autorităţi internaţionale în regiunea Saar şi crearea unei uniuni economice franco-germane.

Preocupările părţii franceze de aceeaşi problemă au rezultat în lansarea de către Ministrul de externe al

Franţei Robert Schuman [43, p.10-12] la data de 9 mai 1950 în cadrul unei conferinţe de presă la Paris

a unui nou plan.6 Fiind un suporter al integrării europene, Robert Schuman a propus unirea resurselor

de oţel şi cărbune ale Franţei şi Germaniei sub auspiciile unei Înalte Autorităţi cu posibilitatea

participării şi a altor state europene. Planul în cauză a fost proiectat de către Jean Monnet, care era

convins de faptul că cooperarea economică dintre state este crucială. Inspiraţia planului nu a fost una

pur economică, ci a reprezentat şi tendinţa de a restabili relaţiile dintre Franţa şi Germania, ce au avut

de suferit considerabil în urma războiului, de a aliena grija francezilor vizavi de orice ameninţare

militară din partea vecinului [53, p.9] şi de a lega statele în cauză cu un cadru juridic obligatoriu de

cooperare ce ar exclude rivalitatea în regiunile de producere a cărbunelui cum sunt Saar şi Ruhr [67,

p.25]. Propunerea lui Schuman a dus la instituirea Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului

(CECO) – un prim pas important spre o integrare europeană, pas care a mers mai departe de

interguvernamentalism şi a stabilit o autoritate supranaţională.

Tratatul CECO a fost semnat la data de 18 aprilie 1951 (în vigoare din 25 iulie 1952 cu un

termen de valabilitate de 50 de ani, expirat în anul 2002) de către şase state: Franţa, Germania, Italia şi

cele trei state ale Benelux-ului. Scopurile Tratatului au fost crearea unei pieţe unice a cărbunelui şi 6 Cunoscut sub denumirea de Planul lui Schuman.

14

oţelului prin abolirea taxelor de import şi export, precum şi a oricăror restricţii de comerţ; a practicilor

anticoncurenţă şi a subsidiilor din partea statului; dezvoltarea unor politici comune a industriilor

oţelului şi cărbunelui. Pentru realizarea scopurilor CECO au fost create patru instituţii: o Înaltă

Autoritate, compusă din 9 persoane independente numite de către guverne (a câte doi din cele mai mari

state) şi care urma a fi instituţia executivă de bază cu dreptul de a adopta decizii şi responsabilitatea

pentru implementarea Tratatului; o Adunare cu funcţii de control, compusă din delegaţi aleşi de către

parlamentele naţionale respective în faţa căreia Înalta Autoritate este răspunzătoare pentru aplicarea

Tratatului; un Consiliu, compus din câte un reprezentant al guvernelor Statelor Membre, având drept

scop armonizarea acţiunilor Înaltei Autorităţi şi a guvernelor cu dreptul de vot consultativ în luarea

unor decizii şi aprobarea altor [98, p. 12]; şi o Curte de Justiţie (Curte), compusă din nouă judecători

care ar interpreta şi aplica clauzele Tratatului şi ar asigura respectarea acestuia.

Ţinând cont de împuternicirile conferite Înaltei Autorităţi în domeniul adoptării deciziilor de

către membrii săi cu o majoritate de voturi, chiar şi în circumstanţele de consultare cu alte organisme,

putem conchide că aceasta a avut un caracter de organ supranaţional [100, p. 34]. Este cert faptul că

balanţa de puteri dintre Înalta Autoritate (mai târziu numită Comisie) şi Consiliu, reprezentând în

special interesele Statelor Membre, a fost diferită în Tratatul CECO şi tratatele ce au urmat, în speţă

Tratatul Comunităţii Economice Europene (CEE), conţinând un element forte supranaţional. Adunarea,

la rândul său, avea şi mai puţine împuterniciri, cele din urmă limitându-se la înaintarea opiniilor şi

supravegherea Înaltei Autorităţi prin intermediul raporturilor generale ale celei din urmă. În

circumstanţe extreme Adunarea putea depune o moţiune de cenzură. Una din clauzele cele mai

importante din punct de vedere conceptual a fost inserată în art. 21 al Tratatului şi conform căreia se

prevedea posibilitatea unor alegeri directe. După cum se va vedea pe parcurs, crearea Curţii de Justiţie

a fost un eveniment important în lumina potenţialului său de a contribui la integrarea juridică şi

politică. Pentru început Curtea a fost creată pentru a decide asupra validităţii actelor Înaltei Autorităţi

prin intermediul acţiunilor directe conform art. 33 sau prin referinţă din partea unei instanţe de judecată

naţională conform art. 41.

Cu toate că progresul în atingerea scopurilor scontate ale CECO a avut un caracter lent şi

complicat, trebuie să menţionăm că a fost o dezvoltare semnificativă din perspectiva organizării pieţei

oţelului şi cărbunelui, precum şi a simbolului său [53, p.6]. A fost clar de la bun început că CECO a

însemnat pentru “părinţii” săi fondatori mai mult decât reglementarea relaţiilor în domeniul oţelului şi

cărbunelui şi un prim pas spre o integrare europeană atât economică cât şi politică. Mulţi dintre adepţii

15

integrării europene erau “federalişti”[53, p.6] în sensul credinţei lor în crearea unui organism politic

supranaţional cu împuterniciri respective şi care ar prelua mai multe dintre funcţiile statelor suverane.

Prin contrast, J. Monnet, proiectantul planului pe care s-a bazat CECO şi prim Preşedinte al Înaltei

Autorităţi, este considerat “funcţionalist” [77, p.12-14]. Având drept călăuză o idee comună între

federalişti şi funcţionalişti, au existat, totuşi, divergenţe în vederea metodelor de atingere a scopurilor

scontate [53, p. 6-8; 67, p.14-15].

În pofida faptului că CECO a avut un anumit succes în vederea creării unui climat de cooperare

şi încredere dintre Statele Membre, în special Franţa şi Germania, perioada dintre 1951 şi 1957 se

caracterizează diferit din perspectivele integrării europene. Acest argument se referă în primul rând la

domeniul militar şi cel politic. Conform Planului Pleven din 1950, prezentat de către Franţa, se

propunea crearea unei Comunităţi de Apărare Europeană (CAE) cu o armată europeană plasată sub

controlul unui Minister European al Apărării, cu un buget comun şi instituţii comune. Tratatul respectiv

a fost semnat la 27 mai 1952 de cele şase State Membre ale CECO. În urma semnării Tratatului în

cauză s-a argumentat, reieşind din existenţa unei armate unice, necesitatea unei politici externe

comune, motiv pentru care s-a purces la schiţarea unor planuri ale unei Comunităţi Politice Europene

(CPE). Proiectul statutului a fost finisat către 1953 şi reprezenta un efort de a crea o federaţie

europeană dotată cu o structură instituţională şi scopuri ambiţioase, incluzând o politică externă

coordonată şi o eventuală integrare economică.

Totuşi, aceste dezvoltări au fost stopate de către Franţa, Adunarea Generală a căreia a refuzat

examinarea ratificării Tratatului CAE. Aceasta a cauzat o stagnare considerabilă în vederea integrării

europene şi numai peste treizeci şi nouă de ani Statele Membre au ratificat un alt Tratat, semnat la

Maastricht în 1992, conform căruia s-a stabilit o Uniune Europeană.

Or mişcarea spre integrare nu a fost stopată complet. La 20 mai 1955 a fost elaborat şi prezentat

un Memorandum al statelor din Benelux care afirma că integrarea politică ar trebui să fie precedată de

cea economică. Acest Memorandum a fost o continuare a unor idei din Planul Beyen conform căruia se

schiţa o piaţă comună şi se renunţa la ideea integrării pe sectoare anumite. S-a propus convocarea unei

conferinţe ce ar avea drept scop principal discutarea textului unui nou tratat ce ar reglementa

colaborarea privind crearea unei pieţe comune, politica în domeniul energeticii, infrastructura

transportului, dezvoltarea şi folosirea paşnică a energiei atomice [67, p.11-12]. Memorandumul a fost

discutat şi aprobat în cadrul Conferinţei din 1-2 iunie 1955 de la Messina, Italia, a miniştrilor de

externe ai celor şase state. Aprobarea mişcării spre o integrare economică a fost considerată un triumf

16

asupra conceptului limitat al Germaniei de Vest şi al rezervelor Franţei asupra pieţei comune [91, p.74].

În scopul elaborării textelor de tratate s-a hotărât asupra creării unui comitet special de reprezentanţi

guvernamentali, preşedinţia căruia a fost încredinţată lui Paul-Henri Spaak, Prim-ministru al Belgiei şi

adept ferm al integrării europene. Raportul comitetului a fost finisat şi publicat în aprilie 1956, astfel

închât să evidenţieze măsurile necesare pentru edificarea unei pieţe comune, cu o concepţie

fundamentală privind relaţiile dintre state în această privinţă. Conform Raportului Spaak [53, p.9], se

declară că fuziunea pieţelor naţionale este absolut necesară, o diviziune corectă a muncii poate stăvili

risipirea resurselor economice, iar o mai mare siguranţă că resursele necesare de aprovizionare sunt

permanent accesibile face posibilă renunţarea la activităţile productive care nu acordă atenţie costurilor

[119, p.13-15].

Potrivit Raportului Spaak, fuziunea pieţelor ar implica stabilirea unei uniuni vamale, înlăturarea

restricţiilor vamale cantitative, libera circulaţie a serviciilor şi o politică agricolă comună. Aceasta ar

implica un regim de concurenţă comun şi armonizarea legislaţiei. Un alt moment esenţial a constituit

coordonarea politicilor economice naţionale, fapt ce ar exclude dificultăţile în balansarea plăţilor,

precum şi acţiuni comune ce ar exclude aceste dificultăţi în caz de apariţie. Pentru asigurarea

dezvoltării pieţei comune a resurselor economice europene şi aplicarea lor deplină ar fi necesară

asistenţa financiară a investiţiilor cu scopul de reformare a întreprinderilor, dezvoltarea regiunilor

rămase în urmă şi mobilitatea profesională. La fel, este necesar de a acorda libertatea circulaţiei a

factorilor de producere – forţa de muncă şi capitalul [67, p.13-14].

Imboldul economic este vădit în Raportul Spaak în conformitate cu care se evitau obiectivele

unei integrări politice, precum se preconiza în Tratatul CPE, şi accentul principal se punea pe

integrarea economică, conform preambulului şi art. 4. Cele din urmă au reflectat recomandările

Raportului conform cărora se preconiza stabilirea unei pieţe comune; a unei uniuni vamale;

aproximarea politicilor economice ale statelor; promovarea unei dezvoltări armonioase în cadrul

Comunităţii; majorarea standardelor de viaţă; promovarea relaţiilor mai apropiate dintre Statele

Membre. Ţinând cont de acestea, toate barierele în calea comerţului trebuiau abolite şi stabilit un tarif

vamal unic; concurenţa trebuia asigurată şi politicile naţionale economice şi monetare gradual

armonizate.

În comparaţie cu Tratatul CECO, nu se preconiza o limită de timp pentru noul tratat. Potrivit

Raportului, s-a convenit la crearea unor noi instituţii precum: Consiliul de Miniştri, Comisia

Europeană, pe când funcţiile unei Adunări Parlamentare şi ale unei Curţi de Justiţie pot fi îndeplinite

17

de către Adunare şi Curte înfiinţate conform Tratatului CECO. Asupra acestei probleme s-a decis în

Convenţia privind unele instituţii comune Comunităţii Europene semnată în aceeaşi zi cu Tratatul CEE

şi Euratom în 1957.

Raportul Spaak a fost adoptat de miniştrii de externe ale celor şase state la Veneţia, la 29 mai

1956, drept bază de negocieri privind încheierea unor tratate. Finalmente, la data de 25 martie 1957 au

fost semnate, la Roma, Tratatul stabilind Comunitatea Economică Europeană (CEE) şi Tratatul privind

instituirea Comunităţii Europene a Energiei Atomice (Euratom), care împreună cu Tratatul CECO au

constituit cadrul legislativ de bază al integrării economice europene, Intrate în vigoare la data de 1

ianuarie 1958, după ratificarea lor de către părţile contractante.

În conformitate cu Tratatele adoptate, piaţa comună trebuia să fie stabilită pe parcursul unei

perioade de tranziţie în timpul căreia barierele tarifare dintre state vor fi lichidate şi un tarif vamal unic

va fi stabilit [56, p. 23]. La fel se preconizau politici comune în agricultură şi transport, libera circulaţie

a lucrătorilor, companiilor, angajaţilor particulari, mărfurilor şi serviciilor, precum şi un control strict al

practicilor anticoncurenţă în diferite state [54, p. 12;].

S-a stabilit crearea unei Bănci Europene de Investiţii;7 a unui Fond Social European, creat

pentru îmbunătăţirea condiţiilor de muncă şi a unui Fond European de Dezvoltare, creat pentru

teritoriile de peste mări ale Statelor Membre, în baza unei Convenţii de implementare ataşate

Tratatului.

Una din problemele disputate în urma Tratatelor a fost cea a amplasării instituţiilor comunitare,

asupra căreia Statele Membre urmau a decide între ele. Înalta Autoritate, Consiliul şi Curtea de Justiţie

erau amplasate în Luxemburg, pe când Adunarea CECO – în Strasbourg. Actualmente Consiliul,

Comisia, Comitetul Economic şi Social şi Comitetul Regiunilor sunt amplasate la Bruxelles. Anumite

întruniri ale Consiliului au loc în Luxemburg, precum şi anumite departamente ale Comisiei sunt

situate împreună cu Curtea de Justiţie, Curtea de Primă Instanţă (CPI), Curtea de Conturi şi Banca

Europeană de Investiţii în Luxemburg. Parlamentul8 îşi continuă sesiunile în Strasbourg, secretariatul

său fiind situat în Luxemburg, iar anumite sesiuni şi întruniri ale comitetelor au loc în Bruxelles. 7 Banca Europeană de Investiţii a fost creată conform art. 129 al Tratatului CEE pentru finanţarea proiectelor regiunilor

rămase în urmă ale Comunităţii. În urma modificărilor operate conform Tratatului de la Maastricht, Banca a fost menţionată

în art. 4b şi art. 198d-e, care în urma amendamentelor produse de Tratatul de la Amsterdam au fost reenumărate în art. 9 şi

art. 266-267 respectiv. 8 Termenul de “Adunare Parlamentară”, deşi cea din urmă se numea “Parlament”, s-a utilizat de jure pînă la adoptarea

Actului Unic European (AUE) în 1986.

18

Majoritatea sediilor au fost confirmate de către Consiliul European (şefii guvernelor Statelor Membre)

în cadrul întrunirii de la Edinburgh din 1992 şi finalmente formalizate în Protocolul ataşat la Tratatul

CE de către Tratatul de la Amsterdam (ToA). Protocolul stabileşte la fel sediile instituţiilor nou-

formate, cum ar fi Institutul Monetar European şi Banca Europeană Centrală – în Frankfurt şi Europol

– la Haga.

În pofida faptului că Tratatul CEE a evitat reglementarea integrării politice, apelurile spre o

cooperare în acest domeniu între Statele Membre au continuat şi pe parcursul anilor 60’ ai secolului

XX. Perioada respectivă se caracterizează printr-o tensiune existentă între Preşedintele Franţei, Charles

de Gaulle, concepând un model interguvernamental al cooperării europene, şi Comisie, care, sub

conducerea Preşedintelui său, Walter Hallstein, a adoptat o poziţie dinamică întru promovarea mai

departe a procesului de integrare.

Tensiunea s-a soldat cu criza din 1965, când a parvenit timpul conform prevederilor de tranziţie

ale Tratatului de a modifica modalitatea de votare în cadrul Consiliului Miniştrilor prin trecerea de la

sistemul unanim la cel al majorităţii calificate. În urma obiecţiilor prezentate de Preşedintele de Gaulle

vizând reforma instituţională specificată mai sus şi combinată cu propunerea de a rezolva conflictul

politicii agricole,9 a fost imposibilă atingerea unui compromis în cadrul Consiliului. În urma acestor

evenimente Franţa a refuzat să participe la lucrările de mai departe ale Consiliului şi a adoptat politica

“fotoliului gol”. Această situaţie a durat din iulie 1965 până în ianuarie 1966 şi s-a finisat cu

Compromisul de la Luxemburg sau Acordurile de la Luxemburg. Aceste Acorduri în esenţă constituiau

o înţelegere privind dezacordul vizavi de modalitatea de votare în cadrul Consiliului. O înţelegere

privind dezacordul nu a rezolvat problemele practice ale sistemului de votare, motiv pentru care se

poate considera că opinia franceză a prevalat [53, p.13]. Statele Membre se străduiau să ajungă la un

acord comun în cadrul întrunirilor, iar efectul pledării pentru “un interes important” pentru un stat era

tratat drept veto, pe care alte State Membre trebuiau să-l respecte. Votarea cu o majoritate calificată a

devenit o excepţie şi nu o normă, iar revenirea la interguvernamentalism a afectat considerabil

dinamica dezvoltării Comunităţii în anii posteriori.

Următorul salt al Comunităţii a venit o dată cu aderarea noilor state în 1973. După cum s-a

menţionat mai sus, Marea Britanie a optat pentru o poziţie în afara CEE şi a propus un spaţiu de comerţ

liber cu o structură instituţională simplificată. Atunci când această propunere a fost respinsă de cele

9 Se propunea majorarea resurselor proprii în baza impozitelor percepute şi a tarifelor aplicate mărfurilor din afara

Comunităţii în loc de finanţare în baza contribuţiilor naţionale.

19

şase State Membre ale CEE, Marea Britanie a încheiat, în 1960, la Stockholm, împreună cu alte şase

state necomunitare, o Convenţie privind înfiinţarea unei Asociaţii Europene a Liberului Schimb

(AELS).10

Numai după modificarea politicii Marii Britanii, în 1961, cea din urmă a depus cererea de

aderare la Comunitate. Atât în 1961, cât şi în 1967, când Marea Britanie a depus cea de a doua cerere

de aderare, dreptul de veto a fost aplicat de Preşedintele Franţei, de Gaulle. Aceste decizii se bazau pe

ferma convingere a liderului francez că locul potrivit pentru Marea Britanie este în Commonwealth şi

nu parte a Europei continentale. Regresarea situaţiei a avut loc numai după demisia lui de Gaulle, iar

cererea de aderare a Marii Britanii a fost acceptată în 1973 împreună cu cea a Danemarcei şi Irlandei. ,

În urma unui referendum naţional care s-a exprimat împotriva statutului de membru al Comunităţii,

Norvegia, cererea căreia a fost la fel acceptată, nu a ratificat Tratatul de aderare. Următoarele state care

au aderat la Comunitate au fost Grecia, în 1981; Portugalia şi Spania, în 1986; Austria, Suedia şi

Finlanda, în 1995.

Creşterea numărului Statelor Membre ale Comunităţii, precum şi nivelul de dezvoltare diferit al

acestora, au catalizat anumite dificultăţi în aplicarea politicilor comunitare, motiv pentru care era

necesară adaptarea lor la noile realităţi şi cerinţe. În acest context tot mai vădită devenea necesitatea

unei cooperări politice care nu putea fi evitată. În acest sens a fost recunoscută legătura dintre

activităţile comunitare şi necesitatea unei asemenea cooperări.

Aspectul principal avea totuşi un caracter economic. În 1985, membrul Comisiei din partea

Marii Britanii, Lord Cockfiled, a schiţat Carta Albă ce constituia prin sine un orar pentru completarea

pieţei interne sau unice. Acest act conţinea o listă a barierelor care trebuiau să fie lichidate până în

1992. Toate acestea au dus la semnarea la Luxemburg, la 17 şi 28 februarie 1986, a Actului Unic

European (AUE) ce constituia, în pofida criticii [114, p.14], cea mai importantă revizuire a Tratatelor

din momentul adoptării lor.

Deşi Actul Unic European nu a introdus anumite modificări scontate de către diferite comitete şi

rapoarte pe parcursul anilor’ 70-80 [114, p.14], importanţa sa se bazează pe reformele instituţionale şi

reformele substantive, inclusiv şi în domeniul politic [50, p. 12].

De reformele instituţionale ţine acordarea unei baze juridice formale a cooperări politice care,

împreună cu Comunităţile Europene, ar progresa spre o uniune. La fel, s-a recunoscut formal Consiliul

10 Pe lîngă Marea Britanie această Convenţie a fost semnată de Austria, Danemarca, Elveţia, Norvegia, Portugalia şi Suedia.

20

European şi s-au stabilit întruniri la nivel înalt de două ori pe an.11 Conform AUE s-a înfiinţat Curtea

de Primă Instanţă (CPI ) care asistă Curtea de Justiţie; s-a introdus o nouă procedură legislativă,

“procedura de cooperare”, în diferite domenii ale adoptării legislaţiei conform Tratatului CEE, cu un

rol consultativ sporit al Parlamentului. Celui din urmă i s-a încredinţat dreptul de veto privind aderarea

noilor state şi încheierea acordurilor cu statele asociate. În consecinţă, a avut loc introducerea formală a

procedurii de delegare condiţionată de către Consiliu a anumitor împuterniciri în favoarea Comisiei

(art. 145 CE (actualul art. 202)).

Din categoria reformelor substantive face parte, în primul rând, modificarea art. 8a CE (actualul

art.18) care stipulează că Comunitatea trebuie să adopte măsuri pentru stabilirea progresivă a pieţei

interne până la data de 31 decembrie 1992 fără prejudiciu altor prevederi ale Tratatului. La fel, se

stipulează că piaţa internă trebuie să cuprindă un spaţiu fără frontiere interne în cadrul căruia se asigură

libera circulaţie a mărfurilor, persoanelor [60, p. 12], serviciilor şi capitalului [59, p. 23].

În al doilea rând, votarea printr-o majoritate calificată a fost introdusă în anumite domenii,

reglementarea cărora anterior cerea unanimitate. AUE a adăugat la domeniile deja existente ale

competenţelor comunitare unele noi, care, de fapt, erau afirmate de către instituţiile comunitare cu

suportul Curţii, fără a modifica expres Tratatul. Acestea se referă la domeniile de cooperare în uniunea

economică şi monetară, politica socială, coeziunea economică şi socială12, cercetarea şi dezvoltarea

tehnologică şi politica mediului.

Din conţinutul AUE este evident caracterul dominant al obiectivelor economice faţă de cele

politice [64, p. 34]. Clauzele privind politica regională, mediul ambiant, cercetarea şi reforma

instituţională erau privite ca fiind subsidiare scopului de bază al Actului – lichidarea barierelor dintre

Statele Membre în calea stabilirii pieţei interne [65, p. 43]. Ca şi în cazurile precedente, poziţia Marii

Britanii, de exemplu, era fermă – Tratatul CEE era menit drept o cartă a libertăţii economice. Această

teză a fost afirmată de Margaret Thatcher în discursul său de la Bruges.

Oricum elaborarea şi adoptarea AUE a avut la bază creşterea numărului de State Membre, dar şi

nivelul diferit de dezvoltare care au generat unele dificultăţi în formularea şi aplicarea politicilor

comunitare în procesul integrării economice, astfel că acesta din urmă trebuia adaptat noilor cerinţe în

condiţiile în care era din ce în ce mai clar că nu se putea evita cooperarea politică [73, p.8].

11 Aceste două elemente nu au facut parte din modificările operate la Tratate. 12 Această politică se referă la reducerea disparităţii dintre diferite părţi ale Comunităţii.

21

Ideile care au apărut până la AUE şi catalizate de Actul amintit şi-au continuat dezvoltarea mai

departe, creând o dinamică favorabilă punerii în aplicare a altor reforme. Comitetul Uniunii Economice

şi Monetare, în frunte cu Jacques Delors, a prezentat în 1989 un raport care conţinea un plan în trei

etape conform căruia se ajungea la Uniunea Monetară Europeană (UME). Consiliul European a decis

de a organiza două conferinţe interguvernamentale (IGC) – prima vizând UME şi a doua având drept

subiect de discuţie o uniune politică [101, p. 29].

În baza negocierilor din cadrul celor două IGC, preşedinţia Consiliului, deţinută de Luxemburg,

a prezentat proiectul unui Tratat care, în urma revizuirii, a fost semnat la Maastricht în 1992 [53, p.3]

sub denumirea de Tratatul Uniunii Europene (TUE), considerat a fi parte a unei faze decisive a

procesului de integrare europeană [74, p.9]. Tratatul a intrat în vigoare în noiembrie 1993, după

eliminarea ultimului obstacol – sesizarea Curţii Constituţionale a Germaniei privind constituţionalitatea

ratificării TUE [53, p. 268-276].

Pe lângă prevederile vizând Uniunea Monetară şi Economică, cea mai importantă caracteristică

a TUE a fost modificarea instituţională conform căreia s-a stabilit o structură compusă din trei piloni,

numită în continuare Uniunea Europeană, Comunităţile europene constituind primul pilon, iar Tratatul

CEE a fost denumit Tratatul CE. Astfel s-a procedat la o reorganizare a materiilor reglementate prin

tratatele constitutive ale Comunităţilor şi s-a recurs la o mai bună sistematizare [71, p.1].

O altă modificare importantă ţine de rolul legislativ al Parlamentului, împuternicirile de

cooperare ale căruia au fost lărgite prin procedura de conciliere, care pentru prima dată stipula dreptul

de veto în circumstanţe anumite [51, p. 304].

Prin Tratatul în cauză a fost creată o nouă instituţie – Comitetul Regiunilor, cu un rol similar

celui al Comitetului Economic şi Social.

Ţinând cont de importanţa modificărilor, instituţionale şi constituţionale, introduse de TUE,

trebuie, totuşi, să menţionăm că ambiguitatea şi tensiunea din Comunitate nu a fost lichidată de noul

Tratat. Aceste ambiguităţi şi-au găsit reflecţia chiar în TUE, prin intermediul structurii de trei piloni

care a suprapus interguvernamentalismul şi supranaţionalismul, precum şi prin intermediul noilor

reglementări ce confereau competenţe substanţiale în domenii care nu ţineau de economie, cum ar fi, de

exemplu, cultura şi educaţia.

Un indicator elocvent al abordării diferite a TUE a fost includerea prevederii conform căreia o

nouă IGC trebuia să fie organizată în 1996, numai la trei ani de la intrarea în vigoare a TUE, cu scopul

22

de a decide asupra extinderii modificării politicilor şi formelor introduse de TUE. Rezultatul acestei

clauze a fost negocierea şi semnarea Tratatului de la Amsterdam (ToA).

În comparaţie cu TUE, adoptarea căruia a fost un punct culminant al “dezmorţirii” europene

după AUE [110, p. 172], Tratatul de la Amsterdam a fost conceput în termeni mai modeşti, scopul

principal fiind consolidarea şi nu extinderea împuternicirilor comunitare, valorificarea proceselor şi

asigurarea eficacităţii şi nu lărgirea competenţelor. Tratatul este compus din trei părţi: amendamente

operate în TUE şi Tratatele Comunitare; modificări ce ar simplifica structura Tratatelor; prevederi

generale şi finale vizând numerotarea şi ratificarea [106, p. 1112].

În urma ToA s-a păstrat structura bazată pe trei piloni, introdusă de TUE după cum urmează:

Pilonul 1. Pilon Comunitar

Cele mai majore modificări operate de ToA vizau încorporarea unei părţi considerabile a

Pilonului 3, care, conform TUE cuprindea în sine Justiţia şi Afacerile Interne (JHA), în Pilonul 1.

Această parte a constituit un nou titlu al Tratatului CE (actualele art. 61-69) privind libera circulaţie a

persoanelor, vizele, azilul, emigrarea şi cooperarea judiciară în materie civilă. La fel, în noul art. 135

CE au fost adăugate noi clauze privind cooperarea vamală.

Pilonul 2. Politica Externă şi de Securitate Comună (CFSP)

O serie de modificări au fost operate în acest Pilon, dar în întregime nu diferă radical de

structura stabilită de TUE. Rolul Parlamentului European nu s-a modificat, cel al Comisiei a suferit

schimbări minore, vizând posibilitatea Consiliului de a cere Comisiei remiterea propunerilor pentru

asigurarea implementării deciziei comune privind CFSP. O modificare importantă ţine de dreptul

Comisiei, conform actualului art. 24, să încheie acorduri internaţionale în cazul necesităţii de a

implementa CFSP.

Prin ToA s-au definit acţiunile (art. 14(1) TUE (fostul art. J.4(1)) comune adresate situaţiilor

specifice în care o acţiune operativă a Uniunii este considerată necesară; s-au modificat prevederile

privind votarea în cadrul Consiliului (art. 22 TUE (fostul art. J.13). O finală modificare importantă

introdusă de ToA ţine de revizuirea clauzelor privind apărarea (art. 14 TUE (fostul art. J.4(6)).

Pilonul 3. Poliţia şi cooperarea judiciară în materie penală (PJCC)

După cum s-a văzut, o parte considerabilă a Pilonului 3 a trecut sub auspiciile Pilonului 1 şi ţin

de Justiţie şi Afacerile Interne (JAI). În urma modificărilor operate, scopul Pilonului 3 este de a crea un

spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei prin întreprinderea de acţiuni comune în trei domenii:

cooperarea poliţiei, cooperarea judiciară în materie penală şi prevenire şi combaterea rasismului şi

23

xenofobiei. În acest context, scopurile vizează terorismul, traficul de droguri şi armament, traficul de

persoane şi ofensarea copiilor, corupţia şi frauda [37, p. 220].

Aceste obiective se ating prin: cooperarea întărită a forţelor de poliţie, vămi şi alte autorităţi ale

Statelor Membre, cu ajutorul Europol; cooperarea întărită a instituţiilor judiciare şi alte autorităţi ale

Statelor Membre; aproximarea legislaţiei penale a Statelor Membre.

Din această perspectivă se definesc patru domenii de acţiuni pentru primul tip de cooperare:

prevenirea şi depistarea; colectarea şi schimbul de informaţie; antrenarea, cercetarea şi echipamentul;

investigarea crimei organizate [89, p. 74].

De al doilea tip de cooperare ţin următoarele acţiuni: facilitarea procedurilor şi aplicarea

deciziilor; extrădarea; compatibilitatea regulilor; conflictul de jurisdicţie; stabilirea clauzelor minime

ale legislaţiei substantive penale şi a penalităţilor.

Titlul VII al ToA nu creează un nou pilon, dar stabileşte condiţii generale conform cărora

Statele Membre vor stabili o cooperare întărită între ele, aplicând mecanismul instituţional al TUE şi al

Tratatului CE.

Titlul VIII al ToA defineşte scopul jurisdicţiei Curţii care este extinsă, în baza unor condiţii

specifice, măsurilor Pilonului 3, Titlului VII, tuturor dispoziţiilor finale (art. 46-53, fostele art. L-S) şi

art. 6(2) TUE (fostul art. F(2)).

Conform art. 49 TUE (fostul art. O), ce a ocupat locul prevederilor precedente din Tratatele CE,

Euratom şi CECO, se stabileşte procedura de aderare la Uniunea Europeană a noilor state, care trebuie

că respecte principiile fundamentale stipulate în art. 6 TUE (fostul art. F).

Actele comunitare examinate mai sus au fost urmate de Tratatul de la Nisa (ToN), care a operat

un şir de modificări în ordinea instituţională a Uniunii Europene. Logica necesităţii elaborării unui nou

Tratat era evidentă de la începutul negocierilor de aderare cu ţările din Europa de Est şi Centrală, Malta

şi Cipru, deoarece extinderea UE impunea o reformă instituţională a Comunităţii, formată din organe

proiectate pentru statele originare ale CECO/CEE care opera pentru cele 15 State Membre. Păstrând

formula anterioară a ordinii instituţionale a UE, Comunitatea putea fi pusă în faţa unui pericol de

colaps în urma aderării în 2004 a 10 noi state şi în 2007 a altor două – România şi Bulgaria. Raportul

Preşedinţiei Conferinţei Interguvernamentale asupra reformei instituţionale din iunie 2000 a remarcat

direct că, fiind în situaţia dublării Statelor Membre ale UE, este indispensabil ca Conferinţa să adopte

cât de curând posibil reformele care ar asigura pe viitor eficacitatea instituţiilor unionale, păstrând

24

legitimitatea Uniunii Statelor şi popoarelor, precum şi balanţa fundamentală şi originalitatea celor

întreprinse pe parcursul a mai mult de cincizeci de ani, care şi-au dovedit necesitatea [42, p. 9].

Toţi liderii celor 15 Statelor Membre ale UE s-au pronunţat pozitiv asupra unei asemenea

abordări, scopul principal al Întrunirii Consiliului European de la Nisa din decembrie 2002 fiind

adoptarea reformelor necesare care ar menţine legitimitatea democratică a UE, precum şi posibilitatea

de a activa „eficient”, după cum menţionează majoritatea documentelor oficiale. Pentru a atinge scopul

scontat Conferinţa Interguvernamentală a trebuit să-şi accentueze atenţia asupra „problemelor

nerezolvate” de către Tratatul de la Amsterdam. Acestea erau:

- povara voturilor în cadrul Consiliului;

- extinderea regulii majorităţii voturilor în cadrul Consiliului asupra domeniilor – subiecte ale

votului unanim;

- mărimea şi compoziţia Comisiei;

- o cooperare mai apropiată ori strânsă, adăugată în cadrul Summitului Consiliului de la Feira din

iunie 2000.

Primele trei obiective se axau asupra suportului eficienţei şi echităţii procesului de luare a

deciziilor în cadrul UE după extindere, iar al patrulea permitea o integrare mai apropiată a unui grup de

State Membre cu altele.

Drept rezultat Tratatul de la Nisa a fost semnat la 26 februarie 2001 şi a intrat în vigoare la 1

februarie 2003. Tratatul de la Nisa a fost consolidat cu Tratatul CE şi Tratatul asupra UE într-o

versiune unică, majoritatea din prevederile esenţiale fiind aplicate începând cu 1 ianuarie 2005 [88,

p.497-507].

Din cele menţionate în analiza de mai sus se face clar că integrarea politică nu a putut să-şi

ocupe un loc pe cinste în schemele unificării Europei. În urma unei perioade de stagnare numai în anul

1970 au demarat noi imbolduri pentru cooperare şi integrare politică. În acest an s-a făcut publică în

baza Raportului Davignon, mandatat de către Summitul de la Haga din 1969, iniţiativa de a organiza

întruniri trimestriale ale miniştrilor afacerilor externe ale Statelor Membre, precum şi crearea unui

secretariat politic permanent. Drept urmare, fără a crea o structură instituţională, a apărut un for

interguvernamental în materie de politică externă, urmat de apariţia Cooperării Politice Europene

(CPE) în baza celui de al doilea Raport din 1973. Aportul major al CPE se explică prin posibilitatea

reprezentării Comunităţii în calitate de un subiect în cadrul organizaţiilor internaţionale

interguvernamentale, compuse inclusiv şi din Statele Membre ale UE. O astfel de situaţie se pronunţă

25

elocvent în favoarea unui interguvernamentalism dezvoltat pe parcursul anului 1974, când a fost creat

Consiliul European [46, p.10-13] în scopul regularizării convocării întrunirilor la nivel înalt.

Consiliul European reuneşte şefii de stat şi de guvern ai Statelor Membre precum şi pe

Preşedintele Comisiei. Aceştea sunt asistaţi de miniştrii de externe ai Statelor Membre şi de un membru

al Comisiei.

Conform art. 4 TUE (fostul art. D) funcţia de bază a Consiliului European este de a da impulsuri

necesare dezvoltării Uniunii şi îi defineşte orientările politice generale. Consiliul European este un

exemplu clasic al modificării instituţionale a Comunităţii – de la o serie de întruniri ad hoc ce aveau loc

în afara prevederilor Tratatului la o structură permanentă.

De funcţiile Consiliului European ţin probleme constituţionale, general-economice, de rezolvare

a conflictelor, de iniţiere a strategiilor politice şi aderare la Comunitate. Consiliul European prezintă

Parlamentului un raport după fiecare reuniune, la fel şi un raport anual privind progresele realizate de

Uniune. După cum se face evident din cele menţionate, Consiliul European ghidează dezvoltarea

Uniunii, acţiune greu de întreprins sub auspiciile structurilor interne ale Comunităţii. Mai mult,

Consiliul European nu face parte din schema instituţională creată de Tratate şi numai după intrarea în

vigoare a AUE acest organ a fost recunoscut ca un instrument formal. Consiliul European a simbolizat,

în forma instituţională în care a fost creat, un triumf al avocaţilor cooperării interguvernamentale,

deoarece prin natura sa evită supravegherea parlamentară.

Imboldurile unei integrări politice europene se fac clare pe perioada discutată mai sus, fapt care

impune majoritatea savanţilor să analizeze trecerea de la un supranaţionalism timpuriu spre un

interguvernamentalism avansat. Dialectica cooperării ori integrării a fost supusă unei analize complexe

din toate punctele de vedere, dar totuşi putem conchide asupra unui element politic forte existent în

tendinţa de integrare europeană, fapt în pofida căruia trebuie recunoscute şi momente de stagnare. Din

aceste considerente, în anul 1978, în urma Summitului Consiliului European de la Bruxelles, a fost

creat Comitetul „Celor trei înţelepţi”, pentru a examina progresul integrării politice. Similar altor

entităţi create cu acest scop, Comitetul a propus reforme instituţionale pentru a lărgi împuternicirile

Comisiei şi a minimaliza elementul interguvernamental prin introducerea unui spectru mai larg supus

majorităţii calificate în cadrul Consiliului. Din păcate, nici de această dată nu au fost întreprinse măsuri

concrete care ar fi dus la o integrare politică mai amplă. Or, toate tentativele întreprinse demonstrează

elocvent existenţa unei tendinţe de valorificare a posibilităţilor unei integrări politice. În condiţiile unei

asemenea crize în calea integrării politice a Europei parcursă de nivelurile instituţionale ale UE de o

26

importanţă deosebită au dovedit a fi majorările competenţelor Comunităţii în domenii substanţiale prin

intermediul art. 308 CE şi a jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie. Trebuie să ţinem cont şi de

faptul că politica Uniunii Europene şi integrarea politică reflectă aspectele respective naţionale, după

cum se menţionează pe parcursul acestei lucrări [94, p.10].

După cum se va face evident din capitolele ce urmează, Curtea Europeană de Justiţie a jucat un

rol de o importanţă deosebită, prin abordarea teleologică a integrării europene, în contribuţia la

dezvoltarea juridică a Comunităţii şi integrare în general pe perioadele de stagnare a procesului politic.

Astfel, doctrina efectului direct, proclamată în speţa fundamentală Van Gend en Loos,13 a avut să

contribuie la integrarea europeană sub toate aspectele anume atunci când Comunitatea ori Statele

Membre nu-şi onorau obligaţiile stabilite de Tratate. Tot Curtea a fost acea autoritate care a lansat ideea

unei integrări negative prin interpretarea lărgită a art. 28 CE (fostul art. 30), stipulând abolirea

barierelor netarifare în calea liberei circulaţii a bunurilor. Decizia respectivă a fost luată într-o perioadă

de criză în procesul de luare a deciziilor în Comunitate şi care ulterior a influenţat strategia Comisiei

asupra pieţei interne.14

O nouă iniţiativă politică formală a fost înaintată de către miniştrii de externe ai Germaniei şi

Italiei sub denumirea de Planul Genscher-Colombo. Conform acestui Plan se preconiza o reformă

instituţională, o reformă bugetară şi lărgirea competenţelor Comunităţii în comparaţie cu cele ale

Statelor Membre. În urma examinării Raportului, Consiliul European a adoptat în 1983 Declaraţia

Solemnă asupra Uniunii Europene, dar fără a înainta acţiuni concrete reformatoare. Iniţiativa în acest

sens a fost asumată în 1984 de către Parlamentul European care în baza iniţiativei membrului său din

partea Italiei, Altiero Spinelli, fiind un federalist convins, a aprobat într-o manieră de invidiat proiectul

Tratatului asupra Uniunii Europene. Conform acestui proiect se sugerau din nou reforme instituţionale

radicale cu lărgirea atribuţiilor Comisiei, stabilirea atribuţiilor comune ale Consiliului şi Parlamentului

în domeniul bugetar şi legislativ, precum şi lărgirea votului prin majoritate calificată în cadrul

Consiliului. Din păcate, a câta oară nu s-au întreprins măsuri în acest sens.

Numai în 1984, în urma Summitului Consiliului European din Fontainebleu, s-au creat două

comitete speciale pentru a examina posibilele modificări ale Tratatelor şi integrarea politică. Astfel,

Comitetul Adonnino al Europei popoarelor a avut în funcţii analiza promovării avansate a identităţii

13 C. 26/62 NV Algemene Transport – en Expeditie Onderneming van Gend en Loos c. Nederlandse Administratie der

Belastingen [1963]. 14 C. 120/78, Rewe-Zentrale AG c. Bundesmonopolverwaltung für Branntwein [1979].

27

Europei, iar cel de al doilea – Comitetul ad hoc Dooge – era împuternicit de a examina reforma

politice. În pofida unor tărăgănări, apoi, în urma întrunirii Consiliului European din 1985 de la Milano

s-a decis asupra momentelor-cheie a unei reforme politice, rezultatul fiind întruchipat în adoptarea

Actului Unic European.

Actele comunitare adoptate ulterior AUE au adus aportul său considerabil la aprofundarea

integrării europene, inclusiv şi în domeniul politic [88, p.497-507]. Modificările constituţionale operate

de către TUE, ToA şi TN au adus la crearea Uniunii Europene, fapt care însă nu facilitează examinarea

acestei structuri, motivul principal fiind complexitatea sa şi nelichidarea unor ambiguităţi, inclusiv şi

cea a denumirii de „Uniune Europeană”, care denumeşte o organizaţie care de jure strictu sensu nu are

personalitate juridică. Astfel, este destul de complicat pentru Statele Membre, poziţia unora din ele

fiind caracterizată printr-un conservatism, să definească „întreprinderea în care sunt implicate” [53,

p.47]. După cum corect se argumentează, Statele Membre îşi doresc un proces continuu de integrare,

dar nu pot să găsească un numitor comun asupra scopului scontat, fapt care poate submina procesul

propriu-zis.

Procesul de integrare europeana nu poate fi analizat numai din perspectiva integrării economice.

Cu toate că obiectivele şi realizările cele mai semnificative până în prezent au fost realizate în domeniul

economic, întregul proces de integrare europeană a avut de la început o serie de caracteristici ce

depăşesc cadrul strict economic. Mai mult, pentru realizarea unora dintre obiectivele economice este

necesară de multe ori implicarea în dimensiuni de altă natură, cum ar fi politica externă, de securitate,

etc.

Încă din perioada premergătoare primelor instituţii de cooperare economică europeană, doua

teorii opuse au fost în centrul atenţiei privind conceptul integrare europeană: abordarea funcţionalistă,

promovată în primul rând de către Marea Britanie şi de către statele Scandinave şi abordarea

federalistă, promovată în principal de către Franţa şi majoritatea celorlalte state continentale.

Diferenţele dintre aceste două viziuni asupra procesului de integrare europeană au o multitudine de

motivaţii bazate pe diferenţe politice, culturale şi geografice.

Diferenţele dintre diferitele abordări ale conceptului de integrare europeană au continuat să

existe pe toată perioada de funcţionare a procesului integrării europene. Evoluţiile din cadrul Uniunii

Europene din ultimul deceniu au stabilit clar ca obiective ale Uniunii nu numai realizarea Uniunii

Economice şi Monetare, pentru realizarea căreia este necesară o voinţă politică din partea Statelor

Membre de a deroga o mare parte din atribuţii suverane la un nivel supranaţional, caracterizat printr-o

28

relativă independenţă de interesele naţionale ale membrilor, dar şi formularea unei poziţii unice în

materie de politică externă şi de securitate, realizarea unei identităţi europene în cadrul NATO (ESDI –

European Security and Defence Initiative), activarea organizaţiei de securitate europeană (UEO –

Uniunea Europei Occidentale) şi posibila includere a acesteia în cadrul Uniunii Europene ca element

armat al Uniunii.

În acest sens sunt de menţionat referendumurile naţionale în cadrul cărora s-a decis aderarea

statelor la Uniune, fenomen care nu reprezenta o exigenţă pentru toate statele din valurile de aderare

precedente.

Este vizibilă adoptarea la nivelul Uniunii Europene a unei poziţii de extindere a propriilor

competenţe în alte zone decât cele strict legate de economiile Statelor Membre, în vederea obţinerii

unei poziţii comune a tuturor Statelor Membre în aceste probleme. O dată cu implementarea Uniunii

Economice si Monetare, tot mai multe competenţe ce în trecut erau exercitate de către Statele Membre

vor fi derogate către instituţiile supranaţionale ale Uniunii Europene, ceea ce va determina în mod

evident o creştere a puterilor pe care le poate exercita aceasta nu numai în domeniul politicilor

monetare, dar şi în domeniul politicii externe şi de securitate. Se poate într-adevăr argumenta că o dată

cu globalizarea economică se fortifică şi poziţia Uniunii Europene pe plan mondial, reprezentând o

putere de influenţă mai mare decât poziţiile individuale ale Statelor Membre. Argumentele economice

catalizează o integrare la nivel calitativ mai înalt între Statele Membre ale Uniunii, aceasta fiind una

dintre măsurile necesare în vederea menţinerii competitivităţii europene, în special, în raport cu Statele

Unite ale Americii.

Aspiraţiile spre o uniune politică au fost parţial cristalizate în cadrul elaborării criteriilor politice

şi economice privind aderarea la Uniunea Europeană în cadrul Summitului de la Copenhaga din 1993.

Astfel, fiecare stat candidat trebuie să îndeplinească, pentru a deveni Stat Membru, următoarele

exigenţe:

- instituţii stabile, care să garanteze democraţia;

- statul de drept, drepturile omului, respectul şi protecţia minorităţilor;

- economie de piaţă viabilă, capabilă să facă faţă forţelor concurenţiale şi presiunii din Piaţa

Internă a Uniunii Europene;

- capacitatea de a-şi asuma obligaţiile de membru, adică de a adopta cadrul legislativ şi

instituţional al Comunităţii, numit şi acquis comunitar, şi de a subscrie obiectivelor uniunii

politice, economice şi monetare.

29

Acestor criterii li s-a mai adăugat încă unul, introdus de Consiliul European de la Madrid

(1995), privind existenţa unei administraţii naţionale capabile să gestioneze calitatea de membru al

Uniunii Europene.

Cea mai recentă iniţiativă de reformare a Uniunii Europene, ţinând cont de extinderea sa

eventuală, dar bazată şi pe unele scenarii prezentate anterior [124, p.81-125], s-a întruchipat în crearea

Convenţiei Europene, mandatată de către Consiliul European de la Laeken din 14-15 decembrie 2001.

Convenţia a fost compusă din reprezentanţi ai şefilor de stat ori guvern ai Statelor Membre,

reprezentanţi ai şefilor de stat ori guvern a statelor candidate, reprezentanţi ai parlamentelor naţionale

ale Statelor Membre şi ale celor candidate, reprezentanţi ai Parlamentului European şi reprezentanţi ai

Comisiei. Convenţia, fiind conducă de către Valéry Giscard d’Estaign în calitate de preşedinte, a avut

drept scop de bază elaborarea proiectului de Tratat asupra Constituţiei Europene. În urma unei activităţi

de 17 luni, Convenţia a înaintat Raportul său la data de 18 iulie 2003, precum şi proiectul Tratatului

asupra Constituţiei Europene. Constituţia a fost semnată de către şefii de stat şi guvern ai Statelor

Membre şi trei state candidate la data de 29 octombrie 2004 la Roma, Italia. Din moment ce Tratatul

respectiv va fi ratificat conform procedurilor constituţionale ale fiecărui stat, el va intra în vigoare la 1

noiembrie 2006. Ratificarea pentru moment a avut loc prin intermediul referendumului în Lituania la

data de 11 noiembrie 2004.

În lucrările sale Convenţia a ţinut cont de trei momente majore indispensabile unificării

europene – democraţie, stabilitate şi creştere, astfel străduindu-se să cuprindă interesele cetăţenilor

UE, ale Statelor Membre şi ale instituţiilor comunitare. În elaborarea proiectelor respective Convenţia a

ţinut cont de faptul că Europa se află într-un proces de modificare, motiv pentru care şi Uniunea

Europeană trebuie să o facă, motiv pentru care propunerile Convenţiei şi ele ţin de domeniul politic. Nu

ne propunem să analizăm proiectul Tratatului asupra Constituţiei Europene, deoarece urmează a fi

examinat de către Statele Membre, forţa juridică a sa fiind condiţionată de ratificările respective, dar cu

titlu de exemplu pot fi prezentate unele aspecte de importanţă deosebită, astfel că Uniunea Europeană

trebuie să:

- promoveze pacea, valorile sale şi bunăstarea popoarelor;

- ofere cetăţenilor săi o arie a libertăţii, securităţii şi justiţiei fără frontiere interne, precum şi o

piaţă unică în care concurenţa este liberă şi nu este supusă distorsiunilor;

- întreprindă acţiuni pentru o dezvoltare a Europei bazată pe o creştere economică balansată, pe o

economie de piaţă socială competitivă având drept scop angajarea totală în câmpul muncii şi

30

progresul social şi cu un înalt nivel de protecţie şi ridicarea calităţii mediului. La fel trebuie să

promoveze înaintarea ştiinţifică şi tehnologică;

- combată excluderea şi discriminarea socială şi să promoveze justiţia şi protecţia socială,

egalitatea dintre femei şi bărbaţi, solidaritatea generaţiilor şi protecţia drepturilor copiilor;

- promoveze coeziunea economică, socială şi teritorială, precum şi solidaritatea dintre Statele

Membre;

- respecte bogata diversitate culturală şi lingvistică şi trebuie să asigure ca tezaurul cultural

European să fie protejat şi lărgit;

- în relaţiile sale internaţionale, Uniunea Europeană trebuie să promoveze valorile şi interesele

sale; trebuie să contribuie la pace, securitate şi dezvoltare durabilă a Pământului, la solidaritatea

şi respectul reciproc al popoarelor; să contribuie la un comerţ liber şi corect, la eradicarea

sărăciei şi protecţia drepturilor omului, în particular ale copiilor, precum şi la stricta respectare a

dreptului internaţional, incluzând principiile declarate în Carta Organizaţiei Naţiunilor Unite.

Din aceste obiective ale Uniunii Europene conform Constituţiei, dar şi din conţinutul acesteia,

pot fi trasate unele concluzii vizavi de scopul final al tuturor măsurilor care urmează a fi întreprinse şi

anume:

- o divizare mai eficientă a competenţelor Uniunii Europene şi a Statelor Membre;

- fuzionarea tuturor Tratatelor existente şi atribuirea personalităţii juridice Uniunii Europene;

- simplificarea instrumentelor de acţiune ale Uniunii Europene;

- sporirea democraţiei, transparenţei şi eficienţei Uniunii Europene prin dezvoltarea contribuţiei

parlamentelor naţionale ale Statelor Membre la legitimarea design-ului Uniunii Europene, prin

simplificarea procesului decizional şi prin transparentizarea funcţionării instituţiilor europene;

- stabilirea măsurilor necesare pentru perfectarea structurii şi majorarea rolului fiecărei dintre

cele trei instituţii comunitare, ţinând cont în particular extinderea Uniunii Europene.

Pe perioada perfectării proiectului Constituţiei Europene şi anume la data de 1 mai 2004 istoria

a înregistrat cea de-a cincea extindere a Uniunii Europene, cea mai mare de până în prezent, şi, având

un aspect politic evident, Uniunea Europeană a celor 15 transformându-se în Uniunea Europeană a

celor 25, în perspectivă devenind a celor 27, în urma aderării României si Bulgariei în 2007. Din cele

zece noi State Membre (Polonia, Slovenia, Slovacia, Ungaria, Republica Cehă, Estonia, Lituania,

Letonia, Malta, Cipru) opt sunt foste state comuniste, care au perceput aderarea lor la Uniunea

Europeană ca pe un final categoric al războiului rece, o revenire ireversibila la democraţie şi o

31

perspectivă sigură de prosperitate [Tabelul 1], opţiunea fiind stabilită în cadrul referendumurilor

naţionale, astfel reflectând voinţa popoarelor.

În concluzia analizei din această parte a lucrării se poate constata şi argumenta că integrarea

europeană, fiind un proces ambiţios, diferă radical de alte tentative de unificare a eforturilor în diferite

domenii caracteristice altor organizaţii internaţionale interguvernamentale. Mai mult, măsurile

întreprinse, soldate cu eşec ori succes, pe perioada existenţei celor trei Comunităţi Europene, cu

caracter economic, şi înfiinţarea Uniunii Europene demonstrează elocvent că orientarea acestui proces

este politic, mecanismele fiind economice. Astfel, raison d’être a UE se bazează pe aquis

communautaire [Tabelul 2], imperativ aderării oricărui stat la Comunitate, precum şi pe supremaţia

dreptului UE asupra dreptului naţional al Statelor Membre şi autoritatea organelor supranaţionale

înzestrate cu atribuţii caracteristice în doctrina clasică numai unui stat suveran. Acestea ne duc la o

concluzie certă asupra similarităţilor cadrului juridic şi instituţional al Uniunii Europene unui sistem

federal [83, p.153]. În acest sens deficitul bugetar este compensat în baza promovării comune a

libertăţilor, ordinii juridice şi a egalităţii, în comparaţie, de exemplu, cu abordările prezente în doctrina

americană, cele trei componente fiind prezentate ca parte a unor dileme, conceptual complicat a fi

unificate [73, p. 3-30].

Cert că sunt necesare măsuri aprofundate pentru fortificarea unei Europe unite economic şi

politic, deoarece acţiunile întreprinse în prezent în cadrul statalităţii europene, fiind post-naţională ca

caracter şi post-statală (ne referim în acest context la state suverane ca subiecte independente de drept

internaţional) ca formă, operează într-un mediu global al dublurilor şi deseori al cadrelor

guvernamentale impersonale. Astfel, măsurile necesare de a fi întreprinse trebuie să obţină o formă

pozitivă şi concretă, având o natură teleologică. Anume Convenţia Europeană a fost acel organ care a

avut să lichideze prin elaborarea proiectului Tratatului asupra Constituţiei Europene toate ambiguităţile

existente. Până la ratificarea de către Statele Membre ale UE a acestui Tratat se poate concluziona că

UE reprezintă un sistem mixt în care statele mai joacă un rol dominant, iar Comunitatea este înzestrată,

de aceleaşi state, cu caracteristici ale unei confederaţii.

§ 1.2 Premisele pentru supremaţia dreptului Uniunii Europene

Pe perioada existenţei Comunităţii, procesul de integrare a pătruns, în pofida rezistenţei din

primele decade, în toate ramurile vieţii Statelor Membre ale actualei Uniuni Europene. Astfel, procesul

32

s-a lărgit şi a cuprins ramuri separate ale dreptului naţional al Statelor Membre, prin aceasta constituind

o forţă impresionantă. Nimeni nu putea prezice o asemenea dezvoltare, chiar şi acei care se deosebeau

prin conservatism faţă de o Europă unică. Totuşi, trebuie recunoscut faptul că acest rol se datorează

anume dreptului comunitar, care în baza efectului său impune exigenţe ce nu pot fi negate nici de

autorităţile comunitare, nici de cele ale Statelor Membre. Cineva ar putea nega acest argument asupra

rolului dreptului comunitar vizavi de organele UE din simplul motiv că el, acest drept, este elaborat de

ele. Nu putem fi de acord cu această poziţie din simplul motiv că două din instituţiile comunitare se

deosebesc printr-o perseverenţă deosebită în promovarea integrării europene din toate perspectivele.

Prima din aceste instituţii este Comisia. Membrii Comisiei sunt resortisanţi ai Statelor Membre,

cu o competenţă deosebită recunoscută, ce activează în baza principiului independenţei [76, p. 3] (deşi

sunt naţionali ai unor state, nu le reprezintă pe acestea).

La general, structura ierarhică a birocraţiei Comisiei poate fi divizată în patru niveluri: primul

este cel al Comisarului ce deţine portofoliul pentru un domeniu anumit; al doilea este reprezentat prin

Directorul General care este conducătorul unui anumit Directorat General; al treilea – Directorii15; şi al

patrulea – Şeful Diviziei responsabil în faţa Directorului respectiv. Atribuţiile de bază ale Comisiei sunt

circumscrise unor domenii de interes comunitar deosebit şi au drept scop principal asigurarea şi

funcţionarea pieţei comune (art. 211 CE (fostul art. 155)). Ele sunt după cum urmează:

- asigură ca prevederile Tratatului şi măsurile luate de instituţii potrivit acestuia sunt aplicate;

- formulează recomandări ori prezintă avize asupra materiilor avute în vedere în Tratat, dacă el astfel

prevede ori în cazul în care Comisia consideră necesar acest lucru;

- are puterea proprie de decizie şi participă la conturarea măsurilor luate de Consiliu şi Parlament în

modul prevăzut în Tratat;

- exercită puterile ce-i sunt conferite de Consiliu pentru implementarea regulilor stabilite de acesta.

Examinarea izolată a prevederilor art. 211 CE nu poate să ne deschidă spectrul larg al

atribuţiilor Comisiei. În acest context este binevenit de a reaminti că în cadrul Uniunii Europene nu

există o separare a puterilor identică cu cea a unui stat. Este important de a realiza că această Comisie

are o varietate de atribuţii: legislative, administrative, executive şi de natură judiciară.

Comisia ocupă un loc central în procesul legislativ al Comunităţii, cea mai importantă atribuţie

fiind iniţiativa legislativă. Schema comună a Tratatelor constă în faptul că la adoptarea actelor

normative, ce nu cad sub incidenţa clauzelor Tratatului, Consiliul acţionează în baza propunerilor 15 Fiecare DG are inclus un număr de Directorate, de obicei şase – şapte.

33

Comisiei. Acest drept îi atribuie Comisiei un loc principal în dezvoltarea politicii.16 În pofida faptului

că propunerile legislative trebuie să fie aprobate de către Consiliu şi de către Parlament [53, p.130-

131], în majoritatea cazurilor dreptul la iniţiativă i-a conferit Comisiei posibilitatea de a acţiona în

calitate de “motor al integrării” [53, p.54] pentru întreaga Comunitate. Pe lângă cele menţionate mai

sus, Comisia joacă un rol important în dezvoltarea planului legislativ al Comunităţii pentru fiecare an.

Politica comunitară este afectată de către Comisie şi printr-o altă modalitate – prin formularea

politicilor comunitare. Comisia poate exercita şi anumite atribuţii legislative delegate de către Consiliu

în sfera agrară, armonizarea tehnică şi în concurenţă.

Comisia posedă şi responsabilităţi executive. Două dintre acestea sunt de o importanţă

deosebită, şi anume cele referitoare la finanţe şi la relaţii externe. Comisia joacă un rol important la

stabilirea bugetului Comunităţii, are atribuţii considerabile privind executarea lui, în special în

domeniul agrar, care acoperă aproximativ 50% din bugetul anual, şi politica structurală, care este

proiectată, inter alia, pentru asistarea regiunilor subdezvoltate, convertirea şi ajustarea industriilor în

declin şi combaterea şomajului de lungă durată.

În domeniul relaţiilor externe, Comisia este implicată în determinarea şi exercitarea relaţiilor

comerciale externe ale Uniunii Europene. Conform art. 133 (fostul art. 113) Comisia, în baza acordului

din partea Consiliului, reprezintă UE şi acţionează în numele ei în cadrul negocierilor formale şi

neformale. Comisiei i-au fost atribuite importante responsabilităţi privind negocierea şi managementul

acordurilor externe ale UE cu state şi grupuri de state. În acelaşi timp, Comisia reprezintă UE în diverse

organizaţii internaţionale interguvernamentale,17 menţine relaţii diplomatice cu alte state prin

intermediul misiunilor sale, precum şi a celor acreditate în UE, astfel posedând drept de legaţie activă şi

legaţie pasivă. Din această perspectivă este importantă şi atribuţia Comisiei referitor la cererile de

aderare la UE. După obţinerea unei asemenea cereri Consiliul va cere Comisiei de a efectua o anchetă

detaliată asupra posibilelor consecinţe. În baza lucrului efectuat, Comisia va remite Consiliului o opinie

care, bineînţeles, nu este obligatorie de a fi acceptată de către cel din urmă. Ultima atribuţie a Comisiei

în domeniul relaţiilor externe este de a fi asociată cu acţiunile din domeniul politicii comune externe şi

de securitate (art. 18 TUE (fostul art. J.9)). 16 Acest drept de iniţiativă cu o dezvoltare mai largă, poate fi găsit în noul art. 73 CE (0) din titlul referitor la vize, azil,

emigrare, etc., în cadrul căruia dreptul de iniţiativă legislativă a Comisiei este împărţit cu Statele Membre, precum şi în

Titlurile V şi VI TUE privind politica externă şi cooperarea, poliţia şi cooperarea judiciară în materie penală. 17 Patru din organizaţiile internaţionale sunt menţionate în Tratatul CE: ONU şi agenţiile sale specializate (art. 229), GATT

(art. 229), Consiliul Europei (art. 230) şi OECD (art. 231).

34

De domeniul administrativ al competenţelor Comisiei ţin atribuţiile de control şi de impunere

ale respectării legislaţiei comunitare de către Statele Membre şi resortisanţii lor, persoanele juridice şi

persoanele fizice. Comisia poate să impună ori să interzică o anumită conduită.

În sfârşit, Comisia posedă atribuţii judiciare, cele din urmă fiind exercitate pe două căi. Prima

din ele constă în acţionarea în instanţă, conform art. 226 CE (fostul art. 169), a Statului Membru pentru

încălcarea legislaţiei comunitare. Acţionarea va fi o ultimă instanţă la care se va recurge, ea fiind

precedată de negocierile dintre Comisie şi Statul Membru în cauză. A doua modalitate de exercitare a

atribuţiilor judiciare constă în acţiunile Comisiei în anumite domenii în calitate de investigator sau

judecător al încălcărilor din partea companiilor private sau Statelor Membre. Cele mai importante la

acest capitol sunt domeniile politicii de concurenţă şi ajutoarele din partea statului. Decizia Comisiei va

fi revizuită de către instanţele judecătoreşti comunitare – Curtea de Primă Instanţă (CPI). Atribuţiile de

investigare şi judiciare ale Comisiei constituie, deşi există revizuirea judiciară, o pârghie importantă în

dezvoltarea politicii comunitare care permite Comisiei: de a dezvolta noile strategii privitor la diferite

aspecte sau, de exemplu, politica concurenţei ori a ajutoarelor din partea statului; de a efectua o

investigaţie selectivă a anumitor cazuri ce dau naştere unor probleme importante; de a pune la

dispoziţie un instrument cu ajutorul căruia Comisia îndrumă instanţele judiciare naţionale referitor la

unele clauze ce sunt formulate în sens larg în Tratat.

Toate atribuţiile Comisiei vor fi evidenţiate şi examinate mai detaliat pe parcursul lucrării din

perspectiva supremaţiei dreptului comunitar şi al efectului său.

O altă instituţie cu pondere extrem de importantă pentru promovarea valenţelor integrării

europene, fapt care se va face evident pe parcurs, este Curtea Europeană de Justiţie. Curtea este privită

separat de celelalte instituţii ale UE, fapt care nu trebuie totuşi să ne ghideze greşit, deoarece Curtea

întotdeauna a jucat un rol important în integrarea europeană. Instanţa judiciară a UE este privită ca un

organ care a promovat o politică viguroasă vizavi de integrare prin abordarea acestui proces într-o

manieră diferită de cea a Statelor Membre şi a instituţiilor comunitare.18 Aceasta întotdeauna se efectua

reieşind din necesitatea sporirii efectului dreptului comunitar şi a integrării sale în ordinea juridică

naţională. Curtea, în istoria activităţii sale, s-a dovedit a fi o instituţie care reacţiona cu promptitudine

la obiectul sesizărilor, deseori se manifesta prin poziţii preventive ori o comasare a celor două. Nu au

18 Fiind parte a cadrului instituţional al UE, Curtea, în pofida faptului existenţei unor tensiuni în relaţiile cu alte organe

comunitare, întotdeauna a cooperat cu ele. Este de remarcat şi prezenţa unor momente de armonie în poziţia Curţii cu cea a

altor instituţii.

35

lipsit şi lacune ori incoerenţe în deciziile sale, influenţate de factori diferiţi, inclusiv şi de cei personali

cu referinţă la judecători, avocaţi generali şi angajaţi, dar care au fost lichidate ulterior.

Funcţiile Curţii ţin de soluţionarea cazurilor de importanţă constituţională, precum şi a celor din

diverse domenii, astfel creând o jurisprudenţă enormă, datorită căreea a fost supranumită „jucăria iubită

a avocatului european” [52, p. 70]. Graţie rolului jucat de către Curte în promovarea procesului de

integrare europeană şi a abordării teleologice a scopului scontat, instanţa este privită drept un erou care

a avansat considerabil cauza integrării europene.

Autorităţile vizate mai sus ţin de precondiţiile instituţionale ale efectului dreptului comunitar.

Comisia, fiind de natură administrativă, tinde să asigure efectul dreptului comunitar prin intermediul

negocierilor, utilizând trei pârghii de bază: procedura stipulată de art. 226 CE (fostul art. 169) care

prevede că, dacă Comisia estimează că un Stat Membru nu şi-a îndeplinit o obligaţie care îi revine în

virtutea prezentului Tratat, emite un aviz motivat asupra acestui subiect, după ce i-a permis statului în

cauză să-şi prezinte observaţiile. Dacă statul respectiv nu se conformează avizului în termenul stabilit

de Comisie, aceasta poate sesiza Curtea de Justiţie.

La fel Comisia face uz de legislaţie secundară (soft law) şi reforme structurale în materie

juridică, economică şi politică. Tehnicile aplicate deseori în comun de către Comisie au inclus eforturi

privind majorarea listei competenţelor sale de implementare a dreptului comunitar şi lărgirea

atribuţiilor juridice ale Comunităţii, identificând incompatibilităţile dintre ideile instituţionale şi dreptul

aplicabil [108, p. 45].

În comparaţie cu Comisia, Curtea, fiind o autoritate judiciară, a tins să asigure efectul dreptului

comunitar prin intermediul jurisprudenţei sale. Pe parcursul anilor Curtea a elaborat şi fortificat într-o

manieră treptată un sistem de responsabilitate judiciară. Acest sistem a avut de parcurs patru etape

referitoare la: efectul direct al directivelor, interpretarea legislaţiei naţionale, compensările şi

armonizarea parţială a remediilor naţionale. Acest sistem a fost dezvoltat în special în baza sesizărilor

din partea individualilor în cadrul unor proceduri complexe, iar tehnica folosită de Curte includea

constituţionalizarea Tratatelor, interpretarea actelor şi creativitatea judiciară.

Este de recunoscut totuşi faptul că pe lângă laturile forte, analizate pe parcurs, ale mecanismelor

întrebuinţate de aceste două instituţii comunitare, există şi unele puncte vulnerabile.

Astfel, negocierile purtate de către Comisie pot ţine cont numai de anumite interese, scopurile,

modalităţile şi rezultatele fiind necunoscute publicului general. Succesul măsurilor întreprinse de către

36

Comisie în calitate de pârghii ale asigurării efectului dreptului comunitar accentuează orientarea acestui

organ în materie de integrare.

Pe de altă parte, Curtea este implicată prin deciziile sale în procesul de integrare numai în baza

sesizărilor remise, astfel că rezultatele normative pot purta un caracter mai puţin coerent, complex şi

uniform decât cel al unui act juridic. Fiind o formă de supraveghere, sistemul judiciar al UE nu poate fi

cea mai eficace metodă de concepere comună a sistemelor politice ale Statelor Membre, precum şi a

cerinţelor celor din urmă.

Drept rezultat al celor menţionate deja se impune concluzia că nici Comisia şi Curtea,

considerate ca instituţii, nici negocierea şi jurisprudenţa în calitate de proceduri, în pofida meritelor

incontestabile, nu sunt suficiente, fiind aplicate aparte, să asigure efectul dreptului comunitar într-un

sens social larg, în special vizavi de obligaţiile cetăţenilor, participarea populară şi legitimitatea politică

[115, p.53].

Premisele instituţionale analizate mai sus sunt completate, cu scopul fortificării efectului

dreptului comunitar, de cele juridice, care stau la baza unei constituţii a Uniunii Europene. Pentru

descrierea acestei constituţii, care lipseşte pentru moment strictu sensu, se pot aborda două modele

[116, p. 41-155]. Primul din aceste modele ţine de identificarea caracteristicilor de bază ale structurilor

guvernamentale, iar cel secund se bazează pe totalitatea idealurilor integrării europene. Deşi aceste

două modele se completează reciproc, ele nu pot fi considerate suficiente pentru sesizarea premiselor

efectului dreptului comunitar. În sprijinul acestei afirmaţii vin argumentele accentului primordial, dacă

nu chiar exclusiv, asupra factorilor juridici şi instituţionali. Mai mult, aceste modele au un caracter mai

mult static în orientare şi conţinut. Ţinând cont de cele spuse, Francis Snyder înaintează o nouă

dimensiune a modelului constituţiei europene – model tridimensional bazat pe principii constituţionale,

procesul constituţionalizării şi cultura juridică (constituţională) [116, p.5].

Fiind de acord ca principiu cu o asemenea teorie, ţinem totuşi să avem şi unele rezerve faţă de

formularea primei dimensiuni – principii constituţionale şi cu specificarea celei de a treia dimensiune în

acest context.

Cu referinţă la prima dimensiune a principiilor constituţionale, este de menţionat că societatea

juridică se bazează în analiza sa pe norme şi nu principii separat. Chiar şi F. Snyder relatează că în

opinia sa este imposibilă sesizarea adecvată a constituţiei Uniunii Europene dacă accentul este pus

numai pe principii [116, p.5]. Principiile pe care se bazează relaţiile sociale reprezintă structuri

complexe care la rândul lor sunt nimic altceva decât rezultatul proceselor codificate. Deci, principiile se

37

bazează pe norme, fiind ele însele astfel şi reprezentând generalizări ale lor, care graţie totalităţii

evenimentelor, cadrelor juridice, conflictelor şi compromiselor călăuzesc relaţiile sociale. Din acestea

izvorăşte concluzia că limitarea primei dimensiuni a teoriei Snyder19 la principii este incompletă. Nu ne

putem pronunţa categoric în clasificarea ei ca greşită, deoarece în cazul unei eventuale dezvoltări de

mai departe a dreptului Uniunii Europene şi în special după adoptarea Tratatului asupra Constituţiei

Europene vom fi martori ai unor noi imbolduri în „codificarea” dreptului comunitar, fapt care va duce,

posibil, într-un viitor la adoptarea principiilor dreptului Uniunii Europene. În acest context, există deja

practica dreptului internaţional public de recunoaştere a unor norme imperative drept principii

fundamentale. Anume în acest caz considerăm oportună folosirea formulării din teoria Snyder –

principii constituţionale în calitate de dimensiune a Constituţiei UE [85, p. 23].

Cea de a doua dimensiune ţine de procesul constituţionalizării, care se referă la procedura de

conferire a unui statut constituţional cadrului juridic al UE, la care se face referinţă în sens material –

substantiv şi sens subiectiv – orientarea subiectivă a persoanelor şi instituţiilor, naţionale şi comunitare,

spre cadrul juridic comunitar în calitate de lege fundamentală.

Sintagma de proces al constituţionalizării se referă des în contextul analizei jurisprudenţei Curţii

Europene de Justiţie în materie de interpretare a Tratatelor, dar este necesar de a fi aplicată şi în cazul

altor instituţii comunitare, în special Comisia, în cazul autorităţilor Statelor Membre, precum şi în cel al

doctrinarilor. Procesul de constituţionalizare a Uniunii Europene ţine de aspecte de dezvoltare a

instituţiilor sub auspiciile integrării. Pe de altă parte, acest proces include în sine negocierea ca metodă

de asigurare a efectului dreptului comunitar şi crearea unui sistem de responsabilitate juridică. În

calitate de suport pentru cele menţionate vin şi procedurile de aprofundare a lor şi înrădăcinare în

relaţiile sociale, incluzând crearea unei solidarităţi, a unei legitimităţi şi a unei democraţii.

Cea de a treia dimensiune din teoria Snyder ţine de cultura constituţională, motiv pentru care nu

sunt de acord cu includerea ei în premisele constituţionale ale efectului dreptului comunitar, deoarece

ele ţin de domeniul normelor materiale şi procedurale, pe când cultura juridică la general reprezintă

valori şi atitudini care fortifică un sistem şi care determină locul ordinii juridice în cadrul culturii unei

societăţi. Astfel, cultura juridică este un cadru al valorilor şi atitudinilor vizavi de drept care determină

când şi de ce, precum şi unde oamenii se întorc cu faţa spre guvern ori lege, ori viceversa. În acest sens

sunt cunoscute două tradiţii majore juridice – tradiţiile dreptului comun (common law); tradiţiile

romano-germanice ale dreptului civil cu unele sub-culture: romanistă, germanică şi latino-americană 19 Ne permitem să o numim astfel fără să fi găsit vreo referinţă similară în doctrină.

38

[63, p.5]. Această definiţie clasică dată de către Friedman se referă la o noţiune mai vastă, cea a culturii

juridice, motiv pentru care cultura constituţională nu poate fi privită strict separat. Mai mult, cultura

constituţională este influenţată de mai mulţi factori, dintre cei mai importanţi fiind cultura generală şi

istoria dezvoltării regionale. Prin aderarea la UE a noilor democraţii din Europa Centrală şi de Est vor

fi aduse noi aspecte culturale, motiv pentru care ar fi timpuriu la moment să vorbim despre o

certitudine în acest sens, mai ales că la calitatea de Stat Membru pretinde Turcia, fiind un stat

musulman, precum şi unele noi entităţi statale de pe teritoriul fostei Republici Socialiste Federative

Iugoslavia.

Aceste trei dimensiuni cu certitudine se completează una pe alta, fiind într-o strânsă legătură,

astfel că efectul dreptului comunitar depinde nu numai de aspecte instituţionale, analizate şi acestea în

calitate de premise, dar şi de „codificarea” dreptului Uniunii Europene, precum şi cultura juridică a

celor implicaţi direct ori indirect.

În cadrul analizei premiselor efectului dreptului comunitar ar constitui o lacună enormă trecerea

cu vederea a unuia dintre cele mai elocvente exemple de fortificare a efectului dreptului comunitar –

Uniunea Economică şi Monetară (UEM).

Uniunea Monetară a fost definită ca: (a) o uniune formată din state interdependente care renunţă

la puterea lor suverană de a determina politica lor monetară şi cad de acord asupra unei monede unice;

(b) un acord prin care sisteme monetare independente sunt organizate pe o bază monetară comună; (c)

convergenţa politicilor monetare ale ţărilor participante.

Uniunea Economică şi Monetară a constituit o dezvoltare semnificativă în istoria postbelică a

sistemului monetar internaţional. Pe lângă importanţa sa politică şi economică, aceasta are şi o

coordonată juridică care afectează ordinea publică a Statelor Membre şi tranzacţiile comerciale

internaţionale [86, p. 523].

Am califica această premisă drept una politico-economică, deoarece în absenţa unei voinţe

politice a Statelor Membre ar fi fost imposibilă crearea UEM, iar economică – deoarece poartă un

caracter respectiv [87, p. 453].

Analiza prezentată constituie o parte indispensabilă pentru examinarea efectului dreptului

comunitar şi al supremaţiei sale, fiindcă numai prin prisma premiselor se poate face înţeleasă această

instituţie. Astfel au fost identificate mai multe categorii de premise: instituţionale; constituţionale;

culturale şi politico-economice. Fiecare dintre ele constituie o pârghie importantă în asigurarea

efectului dreptului comunitar, dar independent nu au suficienta putere de a o face. Din acest motiv şi

39

bazându-mă pe lacunele evidenţiate pe parcurs, pot concluziona asupra necesităţii efectuării unei

reforme constituţionale mai aprofundate în urma extinderii Uniunii Europene până la 27 membri

eventuali în 2007, fapt realizabil după intrarea deplină în vigoare a Tratatului de la Nisa. Un element

vital pentru crearea unei ordine de drept bazate pe supremaţia cadrului juridic comunitar este

„codificarea constituţională” a dreptului UE şi elaborarea unui set de principii fundamentale într-o

manieră identică dreptului internaţional. Nu consider dificilă o asemenea acţiune, deoarece potenţialele

principii fundamentale pot fi găsite în Tratate, dar cu referinţă la diferite domenii. La fel în acest

catalog al principiilor trebuie să fie incluse şi principiile generale ale dreptului care guvernează la

moment relaţiile din cadrul UE.

Un alt pas important în calea asigurării efectului dreptului comunitar ţine de lichidarea

nihilismului juridic şi ridicarea culturii juridice a resortisanţilor Statelor Membre, fie în postura lor

oficială ori personală. Această sugestie este cu atât mai actuală acum, când UE se află în faţa unei

extinderi spre Est unde fenomenul nihilismului a existat istoric, precum şi se face evident în prezent.

O ultimă importantă remarcă ţine de necesitatea extinderii UEM pe tot teritoriul UE şi

lichidarea dezavantajelor din acest domeniu [Figura 2].

Dezavantajele UEM sunt identificate ca costurile presupuse de procesul de tranziţie la Euro;

lipsa unei politici economice şi sociale uniforme; globalizarea pieţei şi, în principal, lipsa oricărei

legături dintre Euro şi o autoritate centrală care să exercite o politică economică. Au fost exprimate şi

îndoieli cu privire la impactul politicii monetare uniforme asupra forţei de muncă. Şomajul, progresul

asimetric (dezvoltarea disproporţionată a unor regiuni, diferenţierea între Nord şi Sud) şi deficitul

democratic în administrarea monedei Euro reprezintă doar câteva probleme majore care însoţesc

evoluţia. Ca şi băncile centrale naţionale, BCE urmăreşte să ajungă la o stabilizare a preţurilor. Cu toate

acestea, politica monetară nu poate urmări doar scăderea inflaţiei, aceasta trebuie să încerce să reducă

şi şomajul, să crească cererea şi oferta în vederea dezvoltării economice. Pe de altă parte, este evident

că, în circumstanţele actuale, prin liberalizarea pieţei şi a comerţului internaţional, multe dintre

obiectivele economice şi sociale nu pot fi atinse în cadrul limitat al graniţelor naţionale. Din acest punct

de vedere este foarte important să nu se obstrucţioneze dezvoltarea corectă şi să nu se ignore planul

pentru solidaritate şi unitate socială.

40

CAPITOLUL II

Legislaţia comunitară şi efectul dreptului Uniunii Europene

§ 2.1 Legislaţia comunitară şi procesul legislativ

2.1.1 Tipurile de acte normative comunitare

Ar fi imposibilă sesizarea totală a problematicii efectului şi supremaţiei dreptului Uniunii

Europene fără cunoaşterea categoriilor de acte legislative comunitare adoptate în cadrul Uniunii.

Astfel, în conformitate cu Tratatul CE există mai multe tipuri de acte legislative comunitare, ele

fiind stipulate în art. 249 CE (fost art. 189), care “pentru îndeplinirea misiunilor … în condiţiile

prevăzute în prezentul Tratat, Parlamentul European în comun cu Consiliul, Consiliul şi Comisia

adoptă regulamente şi directive, iau decizii şi formulează recomandări sau avize.”

a) Regulamentele

Regulamentele au o aplicabilitate generală şi sunt obligatorii în toate elementele pentru toate

Statele Membre. Ele trebuie să fie publicate în Jurnalul Oficial şi intră în vigoare la data specificată în

text. În caz contrar regulamentele vor intra în vigoare în a douăzecea zi de la data acelei publicări (art.

254 CE (fost art. 191)).

Regulamentele sunt măsuri de aplicabilitate generală, iar Curtea a decis că ele sunt nişte măsuri

normative abstracte care nu sunt direcţionate unei persoane particulare sau unor persoane.20 Conform

art. 249 CE (fost art. 189) regulamentele sunt direct aplicabile, dar până la definirea finală a termenului

în cauză au avut loc mai multe discuţii în rândurile comentatorilor. Din păcate, intenţia persoanelor ce

au proiectat Tratatul nu este cunoscută, motivul fiind absenţa oricăror travaux preparatoires. Totuşi,

după cum vom vedea, Curtea a interpretat aplicabilitatea directă într-o manieră ce conferă asupra

indivizilor drepturi de a fi revendicate în nume personal în faţa instanţelor naţionale. Aşadar,

aplicabilitatea directă înseamnă că nu este necesară vreo acţiune legislativă din partea Statelor Membre

pentru ca regulamentele să intre în vigoare, fără a se impune un act de ratificare sau unele măsuri ce pot

modifica domeniul lor de aplicare. Comunitatea adoptă mii de regulamente şi în caz dacă fiecare ar 20 C.C. 789 şi 790/79, Calpak SpA and Societa Emiliana Lavorazione Frutta SpA c. Comisiei [1980]; C.C. 103-109/78,

Beauport c. Consiliului şi Comisiei [1979] ECR 17, [1979]; C. 162/78, Wagner c. Comisiei [1979]; C. 45/81, Alexander

Moksel Import-Export GmbH & Co Handels KG c. Comisiei [1982].

41

trebui să fie implementată în legislaţia naţională, UE s-ar confrunta cu probleme enorme ce ar stopa

dezvoltarea sa. Fraza “direct aplicabilă” din art. 249 cu certitudine subînţelege includerea automată a

regulamentelor în sistemele naţionale de drept ale Statelor Membre. Curtea a mers şi mai departe,

specificând că statele nu trebuie să adopte nici o măsură de implementare a regulamentelor în dreptul

naţional.21

b) Directivele

Directivele diferă de regulamente prin două momente: primo, ele pot fi adresate unui Stat

Membru sau unui grup de State Membre; secundo, ele sunt obligatorii numai în ce priveşte rezultatul

atins, lăsându-se autorităţilor naţionale discreţia de alegere a formelor şi metodelor de aplicare ale

acestora. Toate directivele trebuie să fie notificate persoanelor cărora le sunt adresate (art. 254(3) CE

(fostul art. 191(3)). Directivele adresate tuturor Statelor Membre, precum şi cele adoptate în baza

procedurii de co-decizie trebuie să fie publicate în Jurnalul Oficial (art. 254 CE (fostul art. 191)).

Intrarea în vigoare a directivelor este similară cazului regulamentelor (art. 254(1) CE (fostul art.

191(1)).

Referindu-ne la categoria actului ce urmează a fi adoptat pentru reglementarea anumitor

domenii comunitare, trebuie de menţionat că în majoritatea cazurilor Tratatul lasă deschisă problema

adoptării unui regulament (pentru domeniile ce urmează a fi reglementate prin regulamente vezi art.

39(3)(d) CE (fostul art. 48(3)(d)), art. 89 CE (fostul art. 94)); a unei directive; sau decizii, deşi un şir de

clauze din Tratat stipulează aplicarea directivelor exclusiv (art. 44, 46(2), 52, 94, 96, 133(3) şi 137(2)

CE (fostele art. 54, 56(2), 63, 100, 101, 113(3) şi 118(2)).

Abilitatea Comunităţii de a adopta regulamente şi decizii îi conferă o flexibilitate importantă în

dezvoltarea politicii comunitare. Regulamentele, datorită aplicabilităţii directe, au şi un impact direct,

dar ţinând cont de caracterul lor, acţiunea acestei pârghii poate fi limitată, motivul principal fiind că,

“paraşutând” regulamentul în sistemul juridic naţional, e nevoie de a ţine cont de diferitele sisteme de

drept existente în Statele Membre, de aranjamentele politice, aranjamentele executive şi cele

administrative. Aşadar, aplicarea numai unui tip de act comunitar, regulamentul, ar încetini procesul

21 C. 34/73, Variola c. Amministrazione delle Finanze [1973] ECR 981. În acest caz referinţa către Curte a fost făcută de o

instanţă naţională şi întrebarea a constat în: pot fi introduse prevederile unui regulament în ordinea juridică a unui Stat

Membru prin măsuri interne care reproduc conţinutul normei comunitare într-o măsură prin care subiectul este plasat în

dreptul naţional?

42

legislativ, motiv pentru care directiva este de o importanţă deosebită în armonizarea legislaţiei într-un

domeniu anumit. După cum vom vedea pe parcurs, rolul directivei a fost majorat prin jurisprudenţa

Curţii, conform căreia directivele au un efect direct, iar Statele Membre poartă răspundere pentru

prejudiciile cauzate de neimplementarea lor, chiar şi în cazul când clauza directivei nu avea un efect

direct la momentul respectiv.

c) Deciziile

Deciziile sunt obligatorii, conform art. 249 CE (fostul art. 189), în întregul lor pentru cei cărora

li se adresează şi au efect din momentul notificării persoanelor respective (art. 254(3) CE (fostul art.

191(3)). Deciziile adoptate în baza art. 251 CE (fostul art. 189b) se publică în Jurnalul Oficial şi au

efect din dat(art. 254(1) CE (fostul art. 191(1)). Instituţiile comunitare se bucură de discreţie privind

reglementarea a specificată în text sau în a douăzecea zi din momentul publicării anumitor relaţii prin

intermediul deciziilor, dar, ca şi în cazul altor categorii de acte comunitare, Tratatul stipulează anumite

cazuri când este necesară adoptarea unei decizii anume, cum ar fi, de exemplu, încălcarea regulilor de

competiţie (art. 85(2) CE (fostul art. 89(2)) ori incompatibilitatea ajutorului din partea statului cu piaţa

comună (art. 88(2) CE (fostul art. 93(2)). La fel, Consiliul are dreptul de a delega Comisiei adoptarea

deciziei aflate în competenţa sa (art. 202 CE (fostul art. 145).

d) Recomandări şi avize

Articolul 249 CE (fostul art. 189) stipulează că recomandările şi avizele nu au forţă juridică

obligatorie, motiv pentru care nu sunt direct aplicabile şi nu pot fi contestate în justiţie.22 Şi totuşi,

deciziile pot fi obiectul unei referinţe din partea unei instanţe naţionale către Curte privind interpretarea

sau validitatea unei asemenea măsuri.23 Vizavi de avize, vom menţiona că nu ne referim la acele avize

care se încadrează în procedura de adoptare a unor acte comunitare.

e) Alte metode de dezvoltare a politicii

Pe lângă categoriile de acte comunitare examinate mai sus mai există şi alte modalităţi de

dezvoltare a politicii. Una dintre ele este reprezentată de acordurile interinstituţionale încheiate între

Parlament, Consiliu şi Comisie cu privire la probleme de importanţă constituţională, cum ar fi

22 C.C. 1 şi 14/57 Sté des usines à tubes de la Sarre c. Înaltei Autorităţi [1957]. 23 C-322/88, Grimaldi c. Fonds des Maladies Professionelles [1989].

43

subsidiaritatea, transparenţa şi drepturile de participare. O a doua modalitate de dezvoltare a politicii

este constituită de îndrumările din partea Comisiei.

2.1.2 Procesul legislativ

Procesul legislativ este unul complex, cu diferite proceduri legislative aplicabile în contexte

diferite. Vorbind la general, există şase proceduri.

a) Comisia

Această procedură este rară, dar Tratatul totuşi conferă dreptul de adopta acte comunitare fără

implicarea altor instituţii. Comisia poate să acţioneze, de exemplu, din propria iniţiativă în baza art.

39(3) CE (fostul art. 48(3)(d)) ce permite Comisiei de a adopta regulamente privitor la drepturile

lucrătorilor de a se afla pe teritoriul unui alt Stat Membru fiind angajat. Comisia poate promulga

directive şi decizii pentru asigurarea aplicabilităţii art. 86(3) CE (fostul art. 90(3)) privitor la rolul

statului vizavi de întreprinderile publice. Comisia a aplicat această împuternicire pentru a promulga o

directivă privind transparenţa relaţiilor financiare dintre Statele Membre şi întreprinderile publice şi a

unei directive cu privire la concurenţa pe piaţa telecomunicaţiilor.

b) Consiliul şi Comisia

Există un şir de domenii a căror reglementare se efectuează prin adoptarea actelor comunitare

de către Consiliu şi Comisie fără participarea Parlamentului (art. 26, 45, 49, 55, 57, 60, 96, 99, 104,

133(2) CE (fostele art. 28, 55, 59, 66, 73c, 73g, 101, 103, 104c, 113(2)). Consiliul îl poate consulta pe

cel din urmă, dar nu este o cerinţă obligatorie. Această procedură este aplicată în domeniul liberei

circulaţii a lucrătorilor, capitalului, politicii economice şi politicii comerciale comune.

c) Consiliul, Comisia şi consultarea cu Parlamentul

Domeniile ce necesită consultarea cu Parlamentul sunt după cum urmează: art. 19 CE (fostul

art. 8b) – dreptul de a alege şi a fi ales în cadrul alegerilor municipale; art. 22 CE (fostul art. 8e) –

completarea drepturilor cetăţenilor; art. 89 CE (fostul art. 94) – ajutoarele de stat; art. 93 CE (fostul art.

99) – armonizarea impozitării indirecte; art. 94 CE (fostul art. 100) – aproximarea legislaţiei pentru

funcţionarea pieţei comune; art. 107(6) CE (fostul art. 106(6)) – clauze privind Statutul sistemului

44

european al băncilor centrale; art. 175(2) CE (fostul art. 130s(2)) – măsuri fiscale şi cu privire la mediu;

art. 67(1) – vize, azil, etc.; art. 13 CE – combaterea discriminării; art. 128 CE – îndrumări pentru

Statele Membre privitor la politicile de angajare în câmpul muncii; art. 21 TUE – cu privire la direcţiile

generale ale politicii externe şi de securitate comună; art. 39 TUE – poliţia şi cooperarea judiciară în

materie penală.

Adoptarea de către Consiliu a unor măsuri comunitare fără obţinerea opiniei Parlamentului va

duce la anularea actelor în cauză.24 Parlamentul va fi consultat adiţional în cazul introducerii din

iniţiativa altei instituţii decât cea menţionată a unor modificări importante în măsura comunitară.25În

cazul când modificările propuse au caracter tehnic ori corespund viziunii Parlamentului, nu este

necesară o consultare adiţională.26

d) Consiliul, Comisia şi procedura de cooperare cu Parlamentul

Această procedură se aplică în cazurile prevăzute de art. 252 CE (fostul art. 189c) conform schemei

ce urmează:

1) Consiliul, acţionând în baza propunerii din partea Comisiei şi obţinând avizul din partea

Parlamentului, adoptă o poziţie comună (art. 252(a));

2) Poziţia comună se aduce la cunoştinţa Parlamentului. În cazul dacă cel din urmă timp de trei luni o

adoptă ori nu întreprinde nici o măsură, Consiliul va adopta definitiv actul conform poziţiei comune

(art. 252(b));

3) În cazul respingerii de către Parlament a poziţiei comune printr-o majoritate absolută a membrilor

săi, Consiliul poate adopta actul numai prin unanimitate. Parlamentul este în drept de a propune

timp de trei luni modificări printr-o majoritate absolută a membrilor săi (art. 252(c));

4) În cazul înaintării de către Parlament a unor modificări, Comisia va reexamina timp de o lună

propunerea originară, ţinând cont de amendamentele propuse. Propunerea reexaminată este remisă

Consiliului împreună cu modificările Parlamentului ce nu au fost aprobate de către Comisie. 24 C. 138/79, Roquette Frères c. Consiliului [1980]; C.C-65/93, Parlamentul European c. Consiliului (Re Generalised Tariff

Preference) [1995]; C.C-156/93, Parlamentul European c. Consiliului (Re Genetically Modified Micro-Organism in

Organic Products) [1995]. 25 C.C-388/92, Parlamentul european c. Consiliului [1994]; C.C-417/93 Parlamentul European c. Consiliului (Re

Continuation of the TACIS Programme) [1995]; C.C-21/94 Parlamentul European c. Consiliului (Re Road Taxes) [1996]. 26 C. 41/69, ACF Chemiefarma c. Comisiei [1970]; C. 81/79, Buyl c. Comisiei [1982]; C.C-331/88, R. c. Minister of

Agriculture, Fisheries and Food and Secretary of State for Health, ex p. FEDESA [1990].

45

Consiliul trebuie să-şi expună opinia asupra amendamentelor în cauză şi poate să le adopte prin

unanimitate (art. 252(d));

5) Propunerile reexaminate de către Comisie se adoptă de către Consiliu printr-o majoritate calificată.

Modificarea propunerii reexaminate poate avea loc numai prin unanimitate în cadrul Consiliului

(art. 252(e));

6) Consiliul trebuie să acţioneze într-o perioadă de trei luni în cazurile prevăzute la p.p.3), 4) şi 5). În

cazul lipsei unei decizii, propunerile nu sunt adoptate (art. 252(f));

7) Termenele vizate la p. 2) şi 6) pot fi extinse până la o lună în baza unui acord comun dintre

Consiliu şi Parlament (art. 252(g)).

Procedura examinată a fost introdusă prin AUE şi aplicată în baza actualului art. 252 CE pentru

măsuri de implementare a pieţei unice. TUE a modificat clauzele, majorând rolul Parlamentului prin

stipularea unei proceduri forte a art. 251 CE (fostul art. 189b), ToA a mers mai departe prin lărgirea

domeniilor de aplicare a art. 252. În acest context pot fi exemplificate, lărgirea domeniilor procedurale

ale art. 251 CE în următoarele contexte: transport (art. 71 CE (fostul art. 75)), politică socială (art. 137

CE (fostul art. 118)), Fondul Social European (art. 148 CE (fostul art. 125)), Fondul European de

Dezvoltare Regională (art. 162 CE (fostul art. 130e)), mediul (art. 175 CE (fostul art. 130s)), Uniunea

Monetară şi Economică (art. 102, 103 CE (fostele art. 104a, 104b)).

e) Articolul 251 CE (fostul art.189b). Consiliul, Comisia şi Parlamentul – procedura de codecizie

Procedura în cauză este una complexă, introdusă de TUE, fapt ce a influenţat majorarea rolului

Parlamentului. Procedura a fost modificată de ToA şi se stipulează de art. 251 CE (fostul art. 189d).

Schema ei este după cum urmează:

1) Comisia prezintă propunerea Parlamentului şi Consiliului. Consiliul, acţionând printr-o majoritate

calificată, după avizul Parlamentului, adoptă actul dacă aprobă modificările propuse de Parlament

sau dacă cel din urmă nu propune nici un amendament (art. 251(2) CE).

2) În celelalte cazuri Consiliul adoptă o poziţie comună şi o transmite Parlamentului, informându-l

deplin asupra motivelor care l-au determinat să adopte poziţia comună. Comisia la fel este obligată

să informeze Parlamentul asupra poziţiei sale (art. 251(2) CE).

3) Dacă în termen de trei luni după transmiterea poziţiei comune Parlamentul o aprobă sau nu se

pronunţă, actul în cauză este adoptat conform acestei poziţii comune (art. 251(2)(a) CE).

46

4) Dacă Parlamentul respinge, cu majoritatea absolută a membrilor care îl compun, poziţia comună,

propunerea pentru actul în cauză nu este adoptată (art. 251 (2)(b) CE).

5) Dacă Parlamentul propune, cu majoritatea membrilor care îl compun, amendamente la poziţia

comună, textul este astfel transmis Consiliului şi Comisiei, care emite un aviz asupra acestor

modificări (art. 251 (2)(c) CE).

6) Dacă în termen de trei luni de la primirea amendamentelor Parlamentului, Consiliul, statuând cu

majoritatea calificată, aprobă toate modificările, actul în cauză este adoptat sub forma poziţiei

comune astfel modificate. Totuşi, Consiliul statuează în unanimitate asupra amendamentelor care

au făcut obiectul unui aviz negativ al Comisiei. Dacă Consiliul nu adoptă toate amendamentele,

Preşedintele său, de acord cu Preşedintele Parlamentului, convoacă Comitetul de conciliere în

termen de şase săptămâni (art. 251 (3) CE).

7) Comitetul de conciliere este compus dintr-un număr egal de reprezentanţi ai Consiliului şi

Parlamentului, are ca misiune atingerea unui acord asupra unui proiect comun cu majoritatea

calificată a reprezentanţilor Consiliului şi majoritatea reprezentanţilor Parlamentului. Comisia

participă la lucrările Comitetului de conciliere şi ia toate iniţiativele necesare în vederea promovării

unei apropieri a poziţiilor Parlamentului şi Consiliului. Pentru a se achita de misiunea sa, Comitetul

de conciliere examinează poziţia comună pe baza amendamentelor propuse de Parlament (art. 251

(4) CE).

8) Dacă în termen de şase săptămâni de la convocarea sa Comitetul de conciliere aprobă un proiect

comun, Parlamentul şi Consiliul dispun fiecare de un termen de şase săptămâni pentru a adopta

actul în cauză conform proiectului comun, cu majoritatea absolută a sufragiilor exprimate atunci

când este vorba de Parlament şi cu majoritatea calificată pentru Consiliu. În absenţa aprobării uneia

dintre cele două instituţii în termenul menţionat, actul propus nu este adoptat (art. 251 (5) CE).

9) În caz dacă Comitetul de conciliere nu aprobă proiectul comun, actul propus nu este adoptat (art.

251 (6) CE).

10) Termenele de trei luni şi de şase săptămâni menţionate mai sus pot fi prelungite cu maximum o

lună şi respectiv două săptămâni la iniţiativa Parlamentului sau a Consiliului (art. 251 (7) CE).

Totuşi, Declaraţia 34 ataşată ToA stipulează că instituţiile în cauză trebuie să respecte termenii

limită şi să purceadă la extinderea lor numai în cazuri de strictă necesitate.

Modificarea generală introdusă de ToA a permis devansarea procedurii şi fortificarea de mai

departe a poziţiilor Parlamentului. Devansarea procedurii se manifestă prin faptul că un act poate fi

47

adoptat după prima lectură din cadrul Parlamentului, cu condiţia ca Consiliul să fie de acord cu

modificările propuse; Consiliul adoptă o poziţie comună în cazul dezacordului cu amendamentele

Parlamentului. La fel, procedura a fost devansată prin lichidarea celei de a treia lecturi care avea loc în

cazul când Comitetul de conciliere nu ajungea la un numitor comun.

Fortificarea rolului Parlamentului în procesul legislativ este demonstrată elocvent prin faptul că

în cazul respingerii de către instituţia amintită a poziţiei comune propuse de Consiliu, actul nu este

adoptat.27 Mai mult ca atât, dacă Comitetul de conciliere nu adoptă un text comun, actul nu este

adoptat, pe când conform procedurii precedente Parlamentul putea să respingă încă o dată poziţia

comună reconfirmată de Consiliu, situaţie ce avea efectul unei a treia lecturi.

f) Consiliul, Comisia şi Parlamentul: avizarea

Procedura în cauză este mai simplă în comparaţie cu cele examinate mai sus şi constă în

adoptarea de către Consiliu a unui act comunitar numai după obţinerea avizului din partea

Parlamentului. Această procedură nu conţine un mecanism de propunere de către Parlament a

amendamentelor, simpla avizare catalizând o putere nelimitată a Parlamentului de a tărăgăna ori refuza

adoptarea anumitor norme [97, p.39].

Procedura de avizare a fost introdusă de AUE şi se referă la unele probleme importante cum ar

fi extinderea membrilor Comunităţii şi a membrilor asociaţi. După ToA în această procedură au fost

incluse şi următoarele domenii: art. 49 TUE (fostul art. O) – statutul de membru al Uniunii Europene,

art. 105(6) CE (fostul art. 105(6)) – aspecte privind funcţionarea Băncii Centrale Europene, art. 107(5)

CE (fostul art. 106(5)) – modificarea Statutului Sistemului European de Bănci Centrale (SEBC), art.

161 CE (fostul art. 130d) – măsuri privind coeziunea economică şi socială.

§ 2.2 Principiul subsidiarităţii

Din analiza efectuată se fac evidente premisele politice, juridice – materiale şi procedurale,

precum şi cele instituţionale al legalităţii şi efectului dreptului Uniunii Europene. Or analiza acestei

problematice nu ar fi completă şi ar contribui, probabil, la o sesizare şi interpretare neadecvată a

filosofiei Uniunii Europene, dacă nu ar fi examinată instituţia subsidiarităţii.

27 Conform procedurii precedente o atare situaţie ar duce la întrunirea Comitetului de conciliere.

48

Noţiunea de „subsidiaritate” derivă de la latinescul subsidiarius [125] şi are originea în gândirea

romano-catolică, principiul respectiv stipulând că guvernul trebuie să întreprindă numai acele iniţiative

care sunt în afara posibilităţilor indivizilor ori grupurilor private care acţionează individual. Principiul

este bazat pe autonomia şi demnitatea fiinţei umane şi declară că toate formele societăţii – de la familie

la stat şi ordine internaţională – trebuie să fie în serviciul acesteia. Subsidiaritatea porneşte de la faptul

că fiinţa umană este una socială şi accentuează importanţa comunităţilor şi instituţiilor mici şi medii,

precum familia, biserica, asociaţii benevole care împuternicesc acţiuni individuale şi leagă individul de

societate.

Principul în cauză a fost lansat în enciclica Rerum Novarum din 1891 de către Papa Leo XIII

[126] drept o tendinţă de articulare a unei mediane dintre excesele laissez-faire ale capitalismului şi

diferitele forme ale totalitarismului, subordonând individul faţă de stat. Dezvoltarea acestui principiu a

fost continuată de către Papa Pius XI în enciclica Quadragesimo Anno din 1931, precum şi de

Economic Justice for All în cadrul Conferinţei Episcopilor Catolici [127].

În condiţiile Uniunii Europene subsidiaritatea a constituit centrul atenţiilor şi discuţiilor în

cadrul elaborării şi semnării TUE. Aprobarea principiul subsidiarităţii a constituit reflectarea rezervelor

existente faţă de federalizarea Comunităţii. Conform art. 5 CE (fostul art. 3b):

a. Comunitatea acţionează în limitele competenţelor care îi sunt conferite şi a obiectivelor care îi sunt

atribuite prin Tratat;

b. în domeniile care nu ţin de competenţa sa exclusivă, Comunitatea nu intervine, conform principiului

subsidiarităţii, decât dacă şi în măsura în care obiectivele acţiunii vizate nu pot fi realizate de o manieră

suficientă de către Statele Membre şi pot deci, ca urmare a dimensiunilor sau a efectelor acţiunii vizate,

să fie realizate mai bine la nivel comunitar;

c. acţiunea Comunităţii, conform aceluiaşi articol, nu depăşeşte ceea ce este necesar pentru atingerea

obiectivelor Tratatului.

O asemenea formulare creează margini de discreţie pentru interpretare, fapt care nu s-a lăsat

aşteptat. Este de menţionat că prima parte a articolului este destul de clară, astfel că Comunitatea

dispune de autoritate în domeniile expres stabilite. Procesul de integrare reflectă lărgirea domeniilor în

cauză, iar Curtea Europeană de Justiţie a interpretat competenţele legislative ale Comunităţii în sens

larg, prin intermediul doctrinei puterilor incluse, precum şi aplicarea art. 308 CE (fostul art. 235),

conform căruia se stabileşte că dacă o acţiune a Comunităţii apare ca necesară pentru realizarea, în

funcţionarea pieţei comune, a unuia dinte obiectivele Comunităţii, fără ca Tratatul să fi prevăzut

49

competenţe necesare în acest scop, Consiliul, statuând în unanimitate pe baza propunerii Comisiei şi

după consultarea Parlamentului European, ia dispoziţii corespunzătoare.

Principul subsidiarităţii a fost interpretat de către savanţi în sens larg şi în sens îngust. Astfel

A.G. Toth, bazându-se pe jurisprudenţa CEJ, Cazul ERTA28 în speţă, afirmă că competenţa Comunităţii

este, în principiu, exclusivă în toate domeniile delegate de către Statele Membre. Reieşind din aceasta,

nu poate exista o concurenţă în competenţe între Comunitate şi Statele Membre, astfel că autoritatea

Comunităţii începe acolo, unde finisează cea a Statelor Membre, cele din urmă fiind în drept să

acţioneze numai în limitele strict definite şi delegate de către Comunitate Statelor Membre. Chiar şi în

cazurile când Comunitatea nu îndeplineşte competenţele transferate, Statele Membre nu se bucură de

dreptul la o concurenţă în competenţe. În calitate de concluzie A.G. Toth susţine că principiul

subsidiarităţii este o continuare, referindu-se, la doctrina supremaţiei în calitatea sa de fundament al

dreptului comunitar [53, p.125].

La rândul său J. Steiner interpretează subsidiaritatea în sens îngust, argumentând că

Comunitatea are competenţă exclusivă, conform art. 3b CE (actualul art. 5), numai în domeniile în care

deja a legiuit. Competenţa Statelor Membre finisează acolo unde împuternicirile au fost exersate de

către Comunitate şi nu acolo unde îşi începe competenţa. Faptul că competenţa de a acţiona a fost

conferită Comunităţii prin Tratat, la sigur că nu înseamnă că nu poate fi subiectul principiului

subsidiarităţii [53, p.126].

Diferenţa poziţiilor prezentate mai sus este evidentă, cristalizarea unei abordări corecte fiind

posibilă pe viitor în baza jurisprudenţei CEJ, care va fi solicitată cu certitudine de a se expune asupra

problemei [52, p.116].

În comparaţie cu limbajul TUE, Constituţia Europeană [9] este mai explicită şi stipulează în art.

I-11 că limitele competenţelor Uniunii are la bază principiul atribuirii. Exercitarea competenţelor

Uniunii are la bază principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii. În temeiul principiului atribuirii,

Uniunea acţionează în limitele competenţelor ce i-au fost atribuite prin Constituţie de către Statele

Membre în vederea atingerii obiectivelor stabilite de către aceasta. Orice altă competenţă neatribuită

Uniunii prin Constituţie aparţine Statelor Membre. În temeiul principiului subsidiarităţii, în domeniile

ce nu ţin de competenţa sa exclusivă, Uniunea intervine numai şi în măsura în care obiectivele acţiunii

preconizate nu pot fi atinse în mod satisfăcător de către statele membre nici la nivel central, nici la

28 C. 22/70, Comisia c. Consiliu [1971].

50

nivel regional şi local, dar pot fi, datorită dimensiunilor şi efectelor preconizate, mai bine atinse la

nivelul Uniunii.

Instituţiile Uniunii aplică principiul subsidiarităţii conform Protocolului privind aplicarea

principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii [10], anexat la Constituţie. Parlamentele naţionale

veghează la respectarea acestui principiu conform procedurii prevăzute în Protocolul menţionat.

Conform Protocolului fiecare instituţie asigură în mod constant respectarea principiilor

subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Înainte de a propune un act legislativ, Comisia procedează la

consultări ample. Aceste consultări trebuie să ţină cont, dacă este cazul, de dimensiunea regională şi

locală a acţiunilor preconizate. În caz de urgenţă excepţională, Comisia nu mai procedează la aceste

consultări. În propunerea sa, Comisia expune motivele deciziei sale.

Comisia trimite atât parlamentelor naţionale ale Statelor Membre cât şi organelor legislative ale

Uniunii toate propunerile sale legislative, precum şi propunerile sale modificate. Din momentul

adoptării, rezoluţiile legislative ale Parlamentului European şi poziţiile Consiliului de Miniştri sunt

trimise de către aceştia parlamentelor naţionale ale Statelor Membre.

Comisia îşi motivează propunerea cu privire la principiile subsidiarităţii şi proporţionalităţii.

Orice propunere legislativă trebuie să cuprindă o fişă cu elemente detaliate care să permită formularea

unei aprecieri cu privire la respectarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii. Această fişă

trebuie să cuprindă şi elemente de apreciere a impactului propriu pe plan financiar şi, atunci când e

vorba de o lege-cadru, a efectelor sale asupra reglementărilor care trebuie puse în aplicare de către

Statele Membre, inclusiv, dacă este cazul, asupra legislaţiei regionale. Motivele care conduc la

concluzia că un obiectiv al Uniunii poate fi atins într-un mod mai eficient la nivelul acesteia trebuie să

aibă la bază indicatori de calitate şi, în măsura posibilului, de cantitate. Comisia ia în considerare

necesitatea de a face posibil ca orice sarcină, de ordin financiar sau administrativ, ce revine Uniunii,

guvernelor naţionale, autorităţilor regionale sau locale, agenţilor economici şi cetăţenilor să fie cât mai

redusă posibil şi pe măsura obiectivului urmărit.

Orice parlament naţional al unui Stat Membru sau orice cameră a unui parlament naţional poate,

în termen de şase săptămâni de la data comunicării propunerii legislative a Comisiei, să adreseze

preşedinţilor Parlamentului European, Consiliului de Miniştri şi Comisiei un aviz motivat care să

conţină motivele pentru care estimează că propunerea în cauză nu este conformă cu principiul

subsidiarităţii. Fiecărui parlament naţional sau fiecărei camere a parlamentului naţional îi revine sarcina

de a consulta, dacă este cazul, parlamentele regionale cu puteri legislative. Parlamentul European,

51

Consiliul de Miniştri şi Comisia ţin cont de avizele motivate adresate de către parlamentele naţionale

ale statelor membre sau de către o cameră a acestor parlamente.

Parlamentele naţionale ale Statelor Membre cu un sistem parlamentar monocameral dispun de

două voturi, în timp ce fiecare cameră dintr-un sistem parlamentar bicameral dispune de un vot.

În cazul în care avizele motivate privind nerespectarea principiului subsidiarităţii de către una

dintre propunerile Comisiei ar reprezenta cel puţin o treime din totalul voturilor atribuite parlamentelor

naţionale ale Statelor Membre şi camerelor parlamentelor naţionale, Comisia este obligată să-şi

revizuiască propunerea. Acest prag este de cel puţin un sfert atunci când este vorba de o propunere a

Comisiei sau de o iniţiativă a unui grup de State Membre în cadrul dispoziţiilor din Constituţie cu

privire la spaţiul de libertate, securitate şi justiţie [47, p.347]. După revizuire Comisia poate decide

dacă şă-şi menţină, să modifice sau să-şi retragă propunerea, motivând decizia.

Curtea de Justiţie are competenţa de a judeca acţiunile introduse pe motiv de încălcare a

principiului subsidiarităţii într-un act legislativ, acţiuni introduse de către Statele Membre sau transmise

de către acestea conform ordinii lor juridice, în numele parlamentului lor naţional sau a unei camere a

parlamentului respectiv. Aceste acţiuni pot fi, de asemenea, introduse de către Comitetul Regiunilor,

când acestea privesc acte legislative pentru care Constituţia prevede consultarea sa.

În fiecare an Comisia prezintă Consiliului European, Parlamentului European, Consiliului de

Miniştri şi parlamentelor naţionale un raport cu privire la aplicarea principiului în cauză. Acest raport

anual este transmis, de asemenea, Comitetului Regiunilor şi Comitetului Economic şi Social.

În ordinea de idei a celor expuse vizavi de redacţia Constituţiei, conchidem că formal principiul

subsidiarităţii se aplică acelor domenii în care Uniunea Europeană nu are competenţe exclusive, i.e.

stabilind cazurile când aceasta poate sau nu poate acţiona. În practică, însă, principiul poate fi utilizat

într-o modalitate neformală la extinderea discuţiilor privind atribuirea competenţelor Uniunii Europene

ori păstrării lor pentru Statele Membre.

Din cele menţionate se impune o concluzie: principiul subsidiarităţii are dimensiune juridică

şi politică, motiv pentru care la baza consecinţelor sale juridice şi politice pot sta diferite criterii, cum

ar fi:

- criteriul suficienţei – acţiunile trebuie să fie necesare, pentru că acţiunile indivizilor ori

guvernelor Statelor Membre separat nu vor atinge obiectivul scontat al acţiunii;

- criteriul beneficiului – acţiunea trebuie să aibă o valoare adăugată în comparaţie cu cele

posibile de a fi atinse de către un individ ori guvern al Statului Membru;

52

- criteriul apropierii de cetăţean – deciziile trebuie să fie luate la maximumul posibil de

cetăţeni;

- criteriul autonomiei – acţiunea trebuie să asigure libertatea individului.

Constituţia Europeană, fiind menită să integreze tratatele existente anterior, nu a dat o definiţie

clară a subsidiarităţii, acesta fiind un principiu juridic ori al guvernării administrative sau unul al

guvernării publice distribuite, cea din urmă fiind reflectată în agenţii publice, autorităţi şi alte organe

guvernamentale organizate independent şi reglementate prin legi publice ori private speciale [127].

Faptul că principiul subsidiarităţii nu a fost clar definit în Constituţia Europeană se datorează, probabil,

aceluiaşi motiv invocat şi în cadrul elaborării Tratatului de la Maastricht. Din cele prezentate pe

parcursul lucrării s-a făcut evident că Statele Membre ale Uniunii Europene au o abordare diferită a

implicaţiilor politice ale subsidiarităţii în dezvoltarea instituţiilor locale. Această înţelegere diferită

variază de la federalism la interguvernamentalism, de la naţionalism la regionalism, de la instituţia

guvernului la guvernare concertată.

Totuşi, criteriile specificate mai sus ghidează la o idee certă că modificările operate în domeniul

subsidiarităţii reflectă interesul comun de a supune competenţa supranaţională a Uniunii Europene unei

acceptări şi legitimităţi din perspectiva popoarelor Uniunii. Din punct de vedere pozitiv subsidiaritatea

este tangentă agendei politice a Uniunii Europene conform căreea se accentuează asupra guvernării „de

jos” şi fortificarea instituţiilor democratice naţionale [40. p. 76].

Mai mult ca atât, armonizarea guvernării locale condiţiilor Constituţiei este prerogativa fiecărui

Stat Membru, subsidiaritatea fiind o măsură importantă a reducerii deficitului democratic şi

legitimităţii.

În altă ordine de idei, redacţia Constituţiei Europene nu abordează condiţiile democraţiei

naţionale la nivel primar, astfel că este imposibil de a diferenţia clar guvernarea Uniunii Europene de

cea a statelor naţionale. Or guvernarea pe niveluri în Statele Membre reflectă tradiţiile democratice şi

administrative care stau la baza statului naţional. Situaţia actuală în cadrul Uniunii Europene în materie

de subsidiaritate poate fi privită prin prisma a două optici.

Primo, tradiţiile diferite au un impact de organizare a cadrului instituţional, subsidiaritatea fiind

implementată în baza guvernării publice distribuite supranaţionale şi verticalei naţionale ascendente

pentru crearea unor agenţii publice independente şi altor organe guvernamentale. În acest sens ne

putem referi la exemplul Franţei, care are 22 de adunări elective, iar guvernele locale au tins la

fortificarea parteneriatului mutual public-privat cu guvernul central şi menţinerea statutului politic, în

53

timp ce autorităţile democratice au control asupra subsidiarităţii, i.e. asupra agenţiilor publice

independente. În comparaţie cu Franţa, sistemul englez este bazat pe medierea din partea statului în

cadrul subsidiarităţii agenţiilor publice independente.

Secundo, tradiţiile de guvernare ale statului cristalizează agenda problemelor guvernării

democratice atunci, când guvernarea publică distribuită supranaţională şi verticală naţională ascendentă

joacă rolul de generator al deficitului democratic, al legitimităţii şi raportării în sens de responsabilitate.

Conform Raportului OECD 2002 [127], amintit mai sus, multe guverne realizează că administrarea de

la distanţă a dat naştere unei responsabilităţi specifice şi unor probleme de control democratic, precum

şi s-a focusat asupra îmbunătăţirii guvernării acestor organe. Or, conform acestui Raport, OECD

recunoaşte că numai în statele europene continentale guvernarea publică distribuită face parte din

subsidiaritate. Oricum noţiunea de „guvernare” a devenit un cuvânt la modă [108, p. 55].

Din această analiză a principiului subsidiarităţii se poate conchide asupra faptului că el a

contribuit, prin declararea sa în Tratatul de la Maastricht, la dispariţia statului naţional şi stabilirea unui

vector clar de dezvoltare de mai departe a Uniunii Europene şi a relaţiilor acesteia cu Statele sale

Membre, atât la nivel politic, cât şi la nivel de raport dintre dreptul său şi dreptul naţional al fiecărei ţări

[49, p.123].

Filosofia principiului subsidiarităţii trebuie să fie concepută în context cu modificările majore

operate prin TUE pentru atingerea scopului teleologic – crearea Pieţei Unice: abolirea frontierelor

naţionale, declararea cetăţeniei Uniunii Europene, Uniunea Monetară şi Economică. Un alt factor

important imperativ de a fi menţionat este crearea Comitetului Regiunilor, astfel că principiul

subsidiarităţii fiind indirect fortificat prin regionalizarea Europei în contextul globalizării. Până în

prezent problema de bază a integrării europene ţinea de limitarea, prin negocieri, a competenţelor

Statelor Membre în favoarea Uniunii Europene, i.e. guvernare publică supranaţională.

Astfel Tratatul de la Maastricht, precum şi Constituţia Europeană nu numai că au stabilit

atribuţiile Uniunii la nivel supranaţional, dar au şi cerut de la Statele Membre întreprinderea măsurilor

pentru crearea unei guvernări verticale naţionale în ascendenţă.

În concluzie se poate decide asupra faptului că Statele Membre par a sesiza complet problema

deficitului democratic prin intermediul unor reforme constituţionale. Chiar şi în detrimentul tradiţiilor

istorice conform cărora statul este superior societăţii (sistem continental) ori statul acţionează în calitate

de mediator (sistem anglo-saxon), statele tind la elucidarea unei soluţii, astfel că priorităţile sunt într-o

modificare continuă şi din perspectiva principiului subsidiarităţii, guvernarea publică distribuită pentru

54

Statele Membre înseamnă trecerea de la crearea agenţiilor, autorităţilor şi altor organe guvernamentale

la implementarea unei guvernări benefice. Aşadar crearea unor agenţii de drept public şi stabilirea

parteneriatului cu agenţii de drept privat este observată în majoritatea statelor. Anume acest ultim

aspect reprezintă o nouă tendinţă în cadrul Uniunii Europene, la bază fiind puse criteriile menţionate

mai sus.

§ 2.3 Condiţiile efectului direct al normelor convenţionale comunitare

2.3.1 Efectul direct al normelor dreptului comunitar originar

După cum s-a menţionat deja, dreptul comunitar iniţial a luat naştere prin intermediul a trei Tratate ce

au creat Comunităţile Europene – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului, Comunitatea

Europeană a Energiei Atomice şi Comunitatea Economică Europeană. Aceste tratate internaţionale au

creat instituţii cu personalitate juridică distinctă conform dreptului internaţional, precum şi un sistem de

drept separat în cadrul căruia instituţiile amintite mai sus, Statele Membre şi cetăţenii lor au drepturi şi

obligaţii. Ordinea juridică comunitară în întregime a devenit subiect al revizuirii şi interpretării Curţii

de Justiţie. Fiind un sistem juridic separat, dreptul comunitar nu este izolat complet şi ocupă o poziţie

între dreptul naţional şi cel internaţional, precum în cadrul unei federaţii dreptul federal se află între cel

internaţional şi cel naţional.

În pofida faptului că se bazează pe tratate încheiate conform dreptului internaţional, dreptul

comunitar s-a distanţat mult de cel internaţional. Motivul de bază al acestei diferenţe îşi găseşte

explicaţia în faptul existenţei a două obiecte diferite ale acestor sisteme de drept: în timp ce dreptul

internaţional se referă la rezolvarea conflictelor de norme dintre state, dreptul comunitar este conceput

pentru promovarea integrării dintre Statele Membre. Mai mult ca atât, este o ordine juridică mai

dezvoltată decât cea a dreptului internaţional, unul din aspectele ei fiind faptul că Tratatele comunitare

se extind pe o scară mai largă decât cele tradiţionale ale dreptului internaţional şi creează efecte directe

prin conferirea drepturilor persoanelor juridice şi persoanelor fizice din Statele Membre, precum şi

impunerea obligaţiilor. Cele menţionate au dus Curtea la concluzia că dreptul comunitar este un sistem

nou de reguli cu un caracter ce creează o nouă ordine juridică separată şi distinctă de dreptul

internaţional.29

29 C. 26/62 N.V. Algemene TransportExpeditie Onderneming van Gend en Loos c. Nederlandse Administratie der

Belastingen [1963].

55

În această ordine de idei se poate afirma că, fiind cauzat de dreptul internaţional, cel comunitar,

totuşi, nu are aceleaşi caracteristici. De fapt, după cum s-a afirmat, o mare parte din tehnicile şi

doctrinele aplicate în ordinea juridică comunitară au tangenţe cu unele din ramurile dreptului naţional,

cum ar fi cea constituţională şi cea administrativă. Însă fiind aplicat de instanţele judiciare naţionale,

dreptul comunitar este separat de cel naţional. Legislatorii naţionali nu au puterea de a amenda sau

abroga dreptul comunitar, iar în cazul unui conflict cel din urmă va avea supremaţie, interpretarea sa

finală fiind în jurisdicţia exclusivă a Curţii. După cum a decis Curtea în Van Gend en Loos,30 Statele

Membre şi-au limitat suveranitatea în anumite sfere în favoarea supremaţiei ordinii juridice comunitare

şi a actelor sale.

Dreptul comunitar prin natura sa este sui generis, distinct, dar apropiat de cel internaţional şi cel

intern al diferitor State Membre [79, p. 327].

Una dintre cele mai importante caracteristici ale ordinii juridice comunitare este că prevederile

dreptului comunitar produc un efect direct asupra sistemelor de drept naţionale ale Statelor Membre.

Aceste prevederi asigură respectarea obligaţiilor comunitare nu numai de către instituţiile comunitare,

ci şi de Statele Membre, iar în unele cazuri şi de indivizi.

De menţionat că în jurisprudenţa Curţii de Justiţie anume principiul efectului direct şi-a găsit

reflectare şi nu cel al supremaţiei dreptului comunitar. La prima vedere poate să pară bizar din punct de

vedere juridic şi al filozofiei dreptului, dar este un fapt împlinit – pe dezvoltarea efectului direct şi pe

baza sa a fost cristalizat principul supremaţiei dreptului comunitar. Din acest motiv şi prezenta lucrare

ţine de ordinea cronologică a evenimentelor din cadrul celor trei comunităţi europene şi a Uniunii

Europene.

La elaborarea conceptului prezentei lucrări a apărut ideea unei examinări invers cronologice,

dar pe motiv că jurisprudenţa Curţii în materie de supremaţie, precum şi cadrul normativ este

consecutiv şi reiese din principiul efectului direct, am hotărât să păstrăm logica şi coerenţa Curţii.

Principiul efectului direct este un component-cheie al naturii constituţionale sui generis a dreptului

comunitar. Efectul direct se referă la capacitatea dreptului comunitar de a fi invocat de către indivizi pe

parcursul proceselor în instanţele judecătoreşti naţionale. În caz dacă efectul direct nu ar face parte din

standardul constituţional al ordinii juridice comunitare, dinamica dezvoltării şi semnificaţia dreptului

comunitar ar fi redusă considerabil.

30 Ibidem nota 29 supra.

56

Totuşi, efectul direct nu este identificat în Tratat ca o caracteristică a dreptului comunitar.

Articolul 249 CE (fostul art. 189) stipulează că aplicabilitatea directă este o caracteristică a

regulamentelor. Aplicabilitatea directă asigură statutul de lege unui regulament în cadrul dreptului

naţional al Statelor Membre din momentul adoptării în conformitate cu procedurile comunitare. Dar

efectul direct, ce nu este menţionat în Tratat, are o semnificaţie mult mai largă decât aplicabilitatea

directă. El este o caracteristică ce poate fi ataşată oricărei prevederi juridice comunitare. O normă

declarată de Curte drept având efect direct conferă drepturi indivizilor din cadrul unui sistem naţional.

Drepturile direct efective oferă o sursă de protecţie contra acţiunilor ce violează dreptul comunitar.

Apariţia şi dezvoltarea efectului direct în calitate de temelie a Constituţiei Comunitare

reprezintă un studiu clasic al atitudinii teleologice a Curţii faţă de interpretarea juridică. Deşi efectul

direct nu poate fi găsit în termeni expliciţi în Tratat, Curtea a considerat drept o sarcină personală

asigurarea realizării tuturor obiectivelor comunitare, cele din urmă nefiind atinse fără efectul lor direct.

Curtea a stabilit locul efectului direct în ordinea juridică comunitară la o etapă destul de timpurie a

evoluţiei comunitare.

Reieşind din cele menţionate şi anume, tendinţa ambiţioasă de acoperire de procesul de

integrare a domeniului economic şi politic, poate ajunge la concluzia că Tratatele comunitare

Doctrina efectului direct pentru prima dată a fost enunţată în hotărârea radicală a Curţii din Van

Gend en Loos. Cazul a implicat re-clasificarea unui produs chimic în scopuri vamale, fapt ce a dus la

majorarea taxei ce urma să fie achitată la importul bunului în Olanda din Germania. Activând în baza

legislaţiei şi anume a Tariefbesluit din 1 martie 1960, autorităţile publice de specialitate au impus o

plată pecuniară ad valorem în proporţie de 8% din valoarea bunului importat.

Importatorul a contestat această majorare, pledând că ea este contrară art. 25 CE (fostul art. 12),

ce interzice statelor de a introduce între ele, la momentul importului, a noi taxe vamale sau orice plăţi

ce au un efect echivalent. Autorităţile vamale s-au opus unei asemenea obiecţii din partea

importatorului. Argumentele se bazau pe faptul că la momentul intrării în vigoarea a Tratatului CEE

importul de bunuri în cauză cădea sub incidenţa unei taxe la import de 3% conform legislaţiei din 1947,

nomenclatorul fiind luat dintr-un Protocol încheiat la 25 iulie 1958 între Belgia, Luxemburg şi Olanda,

care a ratificat acest act la 16 decembrie 1959. Astfel că prin majorarea taxei la import, după intrarea în

vigoarea a Tratatului CEE, s-a violat art. 25 CE (fostul art. 12). Litigiul în cauză, în consecinţă, a fost

remis spre soluţionare Tarifcommissie31, care fără a decide asupra clasificării bunului, într-o referinţă 31 Tribunal administartiv din Olanda în jurisdicţia căruia se află apelurile în materie fiscală.

57

conform art. 234 CE (fostul art. 177), a cerut Curţii de Justiţie o hotărâre preliminară asupra sensului şi

efectului art. 25 CE (fostul art. 12). Tarifcommissie solicita din partea instanţei răspunsuri la două

întrebări: dacă art. 12 CE (actualul art. 25) conferă drepturi indivizilor care trebuie să fie protejaţi de

instanţele judiciare naţionale; dacă art. 12 CE (actualul art. 25) a fost violat în circumstanţele cazului.

Guvernul Olandei a argumentat în numele autorităţilor sale vamale în cadrul şedinţei Curţii că

art. 25 CE (fostul art. 12) a fost adresat Statelor Membre şi, prin urmare, nu putea fi invocat de către

indivizi. Mai mult, Tratatul expres prevedea procedurile de implementare la sesizarea Comisiei sau a

unui Stat Membru conform art. 226 şi 227 CE (fostele art. 169 şi 170). Astfel, aceste proceduri

împiedicau indivizii de la invocarea violării obligaţiilor comunitare de către un stat în faţa instanţei

naţionale, cu excepţia cazurilor când Constituţia statului permitea, i.e. efectul direct ar depinde în

recunoaşterea expresă în constituţiile Statelor Membre.32 Mai mult, problema ţinea, în viziunea

Guvernului Olandei, nu de interpretarea, ci de aplicarea Tratatului, astfel că ea nu cădea sub incidenţa

art. 177 CE (actualul art. 234).

În viziunea Guvernului Belgiei, invitat de a remite opinia asupra cauzei, prima întrebare

înaintată ţinea de dreptul constituţional al statului care cade sub incidenţa jurisdicţiei instanţelor

judiciare naţionale. Astfel că instanţa judiciară naţională va avea de decis asupra a două tratate, parte a

dreptului naţional. În caz dacă aceste tratate nu corespund, instanţa va decide asupra primatului unuia

dintre ele, i.e. instanţa va trebuie să decidă dacă Legea din 5 decembrie 1957de ratificare a Tratatului

CEE prevalează asupra legii adoptate ulterior prin care se ratifica la data de 16 decembrie 1957

Protocolul de la Bruxelles.

Din toate acestea Guvernul belgian concluziona că problema abordată ţine de dreptul

constituţional naţional şi cade exclusiv sub jurisdicţia instanţelor naţionale, i.e. Tarifcommissie şi nu are

de a face cu interpretarea Tratatului CEE.

Comisia a luat o atitudine diferită şi a ţinut să menţioneze că efectul Tratatului nu poate fi

determinat de dreptul naţional al unui Stat Membru, ci numai de Tratat în sine, astfel că problematica

atinsă de către instanţa naţională în prima sa întrebare ţine clar de interpretarea Tratatului. 32 Constituţia Olandei în vigoare în acel moment conţinea o clauză specifică, problema referindu-se nu la conţinutul

prevederii, ci la instituţia abilitată de a decide ce conţine prevederea. Curtea nu putea, conform unui principiu general,

interpreta Constituţia Olandei, motiv pentru care argumentul părţii olandeze viza imposibilitatea unei referinţe în baza art.

234 CE (fostul art. 177), deoarece Curtea nu dispunea de o jurisdicţie în deciderea asupra efectului unui tratat internaţional

vizavi de naţionalul olandez, această problemă aparţinînd exclusiv de competenţa unei instanţe olandeze ce ar aplica dreptul

constituţional.

58

Importatorul a menţionat vizavi de prima întrebare adresată Curţii de Justiţie că art. 12 (actualul

art. 25 CE) are un efect direct intern. În acest sens compania Van Gend en Loos a adus patru argumente

în favoarea celor înaintate:

1. articolul 12 CE (actualul art. 25) nu impunea incorporarea în dreptul naţional al Statelor

Membre;

2. articolul 12 CE (actualul art. 25) nu depindea de adoptarea legislaţiei ulterioare la nivel de

Comunitate;

3. în pofida faptului că art. 12 CE (actualul art. 25) nu se referea direct la naţionalii Statelor

Membre, orice încălcare, împotriva căreea trebuie să fie protejaţi indivizii, precum şi

Comunitatea ar prejudicia principiile fundamentale ale celei din urmă;

4. clauzele articolului cu uşurinţă puteau fi adaptate aplicabilităţii directe din partea instanţelor

judiciare naţionale, de la care se cerea pur şi simplu neaplicarea prevederilor naţionale adoptate

în contradicţie cu normele art. 12 CE (actualul art. 25).

Poziţia importatorului a fost susţinută de către Comisie, care a argumentat că structura

Tratatului demonstrează că nu a fost limitată numai la implementarea sa de către Satele Membre şi nu

este exclus din jurisdicţia instanţelor de judecată ordinare naţionale. Mai mult chiar, Comisia a

considerat imperativă posibilitatea aplicării eficiente şi uniforme a dreptului comunitar pe teritoriul

Comunităţii.

Reieşind din cele expuse, putem deduce că efectul dreptului comunitar asupra legislaţiei

naţionale a Statelor Membre poate fi determinat de către Comunitate, iar instanţele judiciare naţionale

sunt legate juridic în anumite circumstanţe de obligaţia aplicării directe a dreptului comunitar şi dacă

este necesar să-i acorde prioritate în raport cu dreptul naţional.

În viziunea Comisiei ,art. 12 CE (actualul art. 25) este capabil de a fi utilizat de către instanţele

naţionale fiind clar şi complet. Guvernele Olandei, Belgiei şi Germaniei au fost opuse acestei abordări

din partea Comisiei, argumentând că art. 12 CE (actualul art. 25) a fost conceput de către autorii

Tratatului drept având caracter juridic obligatoriu numai pe plan internaţional, astfel fiind imposibilă

invocarea sa directă în instanţele judiciare naţionale. Vizavi de cea de a doua problematică abordată în

faţa Curţii – dacă art. 12 CE (actualul art. 25) a fost violat în circumstanţele cazului – numai

importatorul a fost de părerea că clauzele acestui articol au fost violate. Atât guvernele Olandei şi

Belgiei, cât şi Comisia au pledat pentru faptul că importatorul a comis o eroare în calcularea plăţii

59

pecuniare pasibile achitării la momentul intrării în vigoare a Tratatului, astfel că nu a existat o violare a

art. 12 CE (actualul art. 25).

Intenţia Curţii fost, totuşi, de a oferi o protecţie juridică directă drepturilor individuale ale

cetăţenilor statelor respective. În pofida argumentelor înaintate de către guverne, Curtea a hotărât că

art. 25 CE (fostul art. 12) are un efect direct şi a afirmat că Comunitatea constituie o nouă ordine

juridică, subiecţii căreia sunt nu numai Statele Membre, ci şi naţionalii lor. Independent de legislaţiile

Statelor Membre, Comunitatea impune indivizilor nu numai obligaţii, dar este în drept să le confere

drepturi ce devin parte a moştenirii juridice.

Aceste drepturi apar nu numai în cazurile prevăzute de Tratat, dar şi în virtutea obligaţiilor

impuse de către Tratat indivizilor, Statelor Membre şi instituţiilor comunitare.

În plus la aceasta, Curtea a ţinut să menţioneze că sesizările primite de către ea privind încălcările

nu împiedică indivizii de a-şi folosi dreptul de a invoca atare violare în faţa instanţelor naţionale.

Condiţiile necesare pentru a recunoaşte o normă a dreptului comunitar, având efect direct, au fost

identificate în baza caracterului ei care trebuie să fie suficient de precis, clar şi necondiţionat. De fapt,

aceste exigenţe detaliate apar în calitate de manifestări ale unei cerinţe generale de “justiţiabilitate”. În

Opinia sa separată din Banks & Co c. British Coal,33 opinie ce a precedat o hotărâre neambiţioasă şi

scurtă, AG van Gerven a comentat despre natura practică a testului efectului direct: o clauză a dreptului

comunitar ce este suficient operaţională în esenţă şi urmează a fi aplicată de către Curte, posedă efect

direct. Claritatea, precizia, natura necondiţionată, completă şi perfectă a normei, precum şi lipsa

dependenţei faţă de măsurile de implementare sunt aspectele unei caracteristici ce trebuie să fie expusă

de clauză, i.e trebuie să fie capabilă de a fi aplicată de curte într-un caz anume.

Aceasta este caracteristica de bază a justiţiabilităţii, care diferenţiază efectul direct de

aplicabilitatea directă, cea din urmă descriind modul de devenire a regulamentelor lege la nivel

naţional. Însă problema existenţei unei legi şi a faptului că ea conferă drepturi juridic invocabile de

către indivizi sunt două lucruri diferite. Noţiunea de efect direct vizează drepturile indivizilor ce trebuie

să fie protejate de instanţele judecătoreşti naţionale.

Importanţa fundamentală a deciziei din Van Gend en Loos este evidentă. Mai mult chiar, această

speţă a devenit atât de cunoscută în cercurile juridice comunitare, că la moment anume a devenit clară

de la sine. Fostul judecător al Curţii P. Pescatore a descris efectul direct al dreptului comunitar drept

33 C.C-128/92, H.J. Banks & Co. Ltd. c. British Coal Corporation [1994].

60

nimic altceva decât o declaraţie a dreptului [112, p.177], argument care era puţin probabil a fi înaintat

la momentul semnării şi intrării în vigoare a Tratatului CEE.

Cert este că nu apar probleme majore în exemplificarea pârghiilor care ar asigura teoretic

eficacitatea unei norme, dar este dificil de a stabili cadrul climatului în care aceste mecanisme ar fi

acceptate în practică loial; ar fi acceptate cu rezerve ori ar fi refuzate. Numai o acceptare loială ar

asigura atingerea obiectivelor scontate. În acest sens poziţia Curţii este una remarcabilă şi care fără

rezerve a transpus în practică teoria existentă. Mai mult ca atât, Curtea a dat dovadă de o atitudine

teleologică faţă de obiectivul final al integrării europene şi al creării pieţei interne.

După cum s-a mai menţionat, decizia Curţii în acest caz a fost una crucială pentru dezvoltarea

integrării europene, în pofida poziţiei diferite a Statelor Membre. Pentru sesizarea completă a deciziei

Curţii este nevoie de a cunoaşte motivele care au ghidat instanţa, argumentarea demonstrându-ne

elocvent că judecătorii au avut „une certaine idée de l’Europe” şi anume această idee a fost decisivă şi

nu particularităţile juridice tehnice ale problemei [112, p.177]. Această „idee a Europei”, care serveşte

drept corolar al deciziei Curţii, a fost inspirată de spiritul, schema generală şi limbajul Tratatului la care

expres s-a referit instanţa.

Totuşi este de menţionat că, utilizând noţiuni ca integrare, eficacitate şi uniformitate, Curtea a

recunoscut că pot exista şi unele limitări practice ale unei asemenea abordări. Din aceste motive,

precum şi ţinând cont de poziţia opusă a unor State Membre, instanţa a stabilit în speţa Van Gend en

Loos anumite criterii pentru efectul direct al normelor din Tratat. Curtea a stipulat că limbajul art. 12

conţine o interzicere clară şi necondiţionată şi care nu este pozitivă, dar o obligaţie negativă. Mai mult,

această obligaţie nu este rezervată din partea statului care ar face implementarea sa condiţionată de

măsuri legislative pozitive adoptate conform dreptului naţional. Natura acestei interziceri face ideală

adaptarea sa pentru producerea efectelor directe în cadrul relaţiilor juridice dintre Statele Membre şi

subiectele lor.

Implementarea art. 12 nu cere nici o intervenţie legislativă din partea statelor. Astfel reiese din

cele menţionate că, conform spiritului, schemei generale şi a limbajului Tratatului, art. 12 trebuie să fie

interpretat drept producând efecte directe şi creând drepturi individuale care trebuie să fie protejate de

instanţele naţionale. Caracteristicile art. 12 CE (actualul art. 25) duc la ideea efectului său direct pe

motiv că clauzele sunt clare, negative, necondiţionate, nu conţin rezerve din partea Statelor

Membre şi sunt independente de orice măsură naţională de implementare. Mai mult, aceste

condiţii, de fapt, sunt baza justiţiabilităţii despre care s-a mai vorbit.

61

În această ordine de idei este corect să afirmăm, reieşind din poziţia Curţii, că o normă care nu

se deosebeşte prin claritate ori care este dependentă de unele măsuri de implementare din partea

autorităţilor unui Stat Membru ar crea dificultăţi instanţelor naţionale în aplicarea lor coerentă şi

adecvată aplicării ei în alte State Membre.

Deci, existenţa unei marje de discreţie în acţiunile statului va exclude existenţa unor drepturi

personale care pot fi invocate în faţa instanţelor naţionale, dar şi în faţa Curţii Europene de Justiţie.

Justificarea excluderii drepturilor personale în acest sens la fel poate fi bazată pe principiul certitudinii

juridice conform căruia efectele juridice derivate dintr-un cadru juridic trebuie să fie definite clar.

Cele relatate în paragrafele de mai sus fără nici o rezervă sunt corecte din punctul de vedere al

teoriei dreptului, însă Curtea iarăşi a dat dovadă de curaj, asumându-şi funcţii legislative prin

intermediul interpretării Tratatului. Elaborarea de către Curte a criteriilor efectului direct nu a

împiedicat instanţa să extindă interpretarea asupra unui set de clauze din Tratat, precum şi asupra altor

instrumente comunitare.

În situaţii când normele Tratatului păreau prea vagi ori generale, Curtea a tins să identifice

posibilităţi de a se expune asupra unor părţi separat. Mai mult, instanţa a tins să interpreteze părţile

necondiţionate şi negative chiar şi atunci când celelalte părţi ale normelor erau pozitive ori prea

generale, astfel catalizând aplicabilitatea directă de către instanţa naţională a componentei clare.

Elocvent pentru o asemenea abordare a problematicii efectului direct al normelor din Tratat este

exemplul deciziei Curţii în cazul Flaminio Costa.34

La fel Curtea a făcut abstracţie de următoarele criterii: precizie, necondiţionalitate şi absenţa

necesităţii unei implementări de mai departe în cazuri când a considerat că norma invocată este una

fundamentală a dreptului comunitar. De exemplu, art. 52 CE (actualul art. 43) stipulează că restricţiile

asupra libertăţii de stabilire a resortisanţilor unui Stat Membru pe teritoriul altui Stat Membru trebuie să

fie interzise in contextul dispoziţiilor articolului. Acest context impunea crearea unui program general

care ar duce la adoptarea unui set de directive în acest sens, conform art. art. 54(2) şi 57(1) CE

(actualele art. 44(2) şi 47(1)), pentru liberalizarea categoriilor de activităţi pentru angajaţi. La

momentul când cazul Reyners35 apăruse pe agenda Curţii, numai câteva asemenea măsuri au fost

implementate. În soluţionarea problemei unui naţional olandez care şi-a făcut studiile juridice în

Belgia, dar care a fost refuzat de autorităţile belgiene să devină membru al Baroului de Avocaţi pe

34 C. 6/64, Flaminio Costa c. Enel [1964]. 35 C. 2/74, Reyners c. Belgia [1974].

62

motiv că nu are cetăţenia statului, Curtea a stabilit că regula tratamentului egal este o clauză

fundamentală a Comunităţii, astfel că este capabilă de a fi invocată de către individ direct în faţa

instanţelor tuturor Statelor Membre.

De fapt, în speţa Reyners, în pofida armonizării lente în domeniul libertăţii circulaţiei şi

stabilirii, Curtea a tins la asigurarea faptului că Tratatul poate fi invocat de către indivizi pentru a

valorifica tratamentul egal ori pentru a invoca discriminarea în statul de reşedinţă.

Din aceste considerente concluzionăm că principiul nediscriminării a fost declarat drept

posedând efect direct în detrimentul naturii sale generale şi a măsurilor de armonizare care trebuiau să

fie întreprinse de către state.

Valoarea juridică a cazului Reyners este cu mult mai complexă decât pare. Prin intermediul

deciziei sale Curtea a tins la lichidarea vidului legislativ creat prin activitatea insuficientă a instituţiilor

comunitare, precum şi a Statelor Membre. Este evident că este foarte complicat a pretinde

discriminarea reieşind din clauze generale ale Tratatului, mai ales când nu există măsuri naţionale de

armonizare a legislaţiei cu principiul respectiv, acest fapt fiind invocat şi de către patru state în cadrul

cazului Reyners, pe motiv că instanţele de judecată nu au puterea de discreţie rezervată instituţiilor

legislative ale Comunităţii şi ale Statelor Membre.

Un larg număr de prevederi substanţiale ale Tratatului pe parcursul timpului au fost declarate de

către Curte drept având efect direct. Acest fapt a conferit participanţilor privaţi putere semnificativă de

a conduce mai departe procesul integrării de piaţă şi a reglementării ei, precum este stipulat în Tratat.

Articolul 25 CE (fostul art. 12), care impune interzicerea noilor taxe vamale în comerţul dintre Statele

Membre, este clar şi necondiţionat, motiv pentru care a fost declarat drept având efect direct în Van

Gend en Loos, o hotărâre ce a apărut în urma sesizări la nivel naţional împotriva obstrucţiilor impuse la

importul produselor chimice din Germania în Olanda. La fel au fost declarate drept având efect direct şi

art. 28 CE (fostul art. 30) – libera circulaţie a mărfurilor, art. 39 şi 43 CE (fostele art. 48 şi 52) – libera

circulaţie a lucrătorilor şi art. 49 CE (fostul art. 59) – libera circulaţie a serviciilor. Comercianţii au

sesizat oportunitatea de a aplica dreptul comunitar la nivel naţional pentru asigurarea “demolării”

regulilor obstructive ale comerţului. Similar în sfera socială efectul direct al dreptului comunitar a

conferit indivizilor posibilitatea de a-şi afirma drepturile ce se aflau în opoziţia practicilor naţionale

incompatibile cu ordinea comunitară.

La început efectul direct a fost considerat numai în contextul acţiunilor din partea indivizilor

împotriva Statelor Membre. Era inevitabil faptul ca indivizii să se bazeze pe drepturile comunitare şi

63

împotriva altor indivizi. Efectul direct care acţionează între un individ şi un Stat Membru este numit

“efect direct vertical”, iar cel dintre indivizi – “efect direct orizontal”.

Recunoaşterea efectului direct al prevederilor din Tratat în cazul indivizilor a avut loc în BRT c.

SABAM.36 În acest caz Curtea a reţinut că prevederile de bază referitor la concurenţă ale art. 81 şi 82

CE (fostele art. 85 şi 86) creează un efect direct între indivizi. Mai târziu, în acelaşi an, în Walrave and

Koch,37 ce avea obiect de dispută discriminarea în libera circulaţie a persoanelor şi libertatea prestării

serviciilor, Curtea a declarat următoarele: interzicerea unei discriminări (actualele art. 12, 39 şi 49 CE)

nu se aplică numai în cazul acţiunilor autorităţilor publice, dar se extinde şi asupra regulilor de orice

natură, menite de a reglementa amplasarea în câmpul muncii şi prestarea serviciilor. Abolirea

obstacolelor dintre Statele Membre ce se află în calea liberei circulaţii a persoanelor şi libertăţii de a

presta servicii, obiective fundamentale ale Comunităţii, ar fi compromisă în cazul în care abolirea

barierelor de origine naţională poate fi neutralizată de impedimente ce rezultă din exercitarea

autonomiei de către asociaţii şi organizaţii ce nu cad sub incidenţa dreptului public.

Unul dintre cazurile ce este privit drept o confirmare a efectului direct orizontal în dreptul

comunitar este Defrenne c. SABENA,38 implicând art. 141 CE (fostul art.119) care garantează

salarizarea egală dintre bărbaţi şi femei pentru un lucru egal. Avocatul General Trabucchi în Opinia sa

a argumentat că “obiectivele fundamentale” ale Tratatului la care s-a făcut referinţă în Walrave and

Koch trebuie să fie interpretate liberal, iar efectul direct să fie extins şi în cazul art. 141 CE (fostul art.

119). Mai departe el a susţinut că factorul crucial nu a fost faptul cui îi este adresată prevederea din

dreptul comunitar ci natura ei. Curtea a acceptat aceste argumente, accentuând importanţa obiectivelor

sociale ale Comunităţii, precum şi repetând irelevanţa adresei unei măsuri pentru scopul efectului

direct. Făcând abstracţie de argumentele privind scopul efectului direct al art. 141 CE (fostul art.119),

Curtea a stabilit: deoarece articolul în cauză este obligatoriu, interzicerea discriminării dintre bărbaţi şi

femei se extinde nu numai asupra cazurilor unor acţiuni din partea autorităţilor publice, dar şi asupra

tuturor acordurilor ce sunt menite de a reglementa salarizarea forţei de muncă, precum şi a contractelor

dintre indivizi. Amploarea limbajului întrebuinţat de Curte a încheiat problema creării de către Tratat a

efectului direct dintre indivizi.

36 C. 127/73, Belgische Radio en Televisie c. Société Belge des Auteurs, Compositeurs, et Editeurs [1974]. 37 C. 36/74, Welrave and Koch c. Union Cycliste Internationale [1974]. 38 C. 43/75, Defrenne c. Société Anonyme Belge de Navigation Aerienne [1976].

64

2.3.2 Efectul direct al normelor pozitive ale dreptului comunitar originar

După cum am menţionat la finele părţii precedente a lucrării, Curtea a derivat considerabil în

deciziile sale vizavi de efectul direct de la criteriile stabilite în Van Gen den Loos. O asemenea situaţie

s-a întâmplat şi în cazul normelor cu un caracter pozitiv, care din start nu cădeau sub incidenţa

principiului efectului direct.

Reieşind din caracterul negativ al limbajului art. 12 CE (actualul art. 25), Curtea nu a făcut

nimic altceva decât să ceară de la instanţele judiciare ale Statelor Membre să nu aplice normele

naţionale care sunt contrare Tratatului.

Totuşi, ţinem că menţionăm că decizia luată de către instanţa de judecată comunitară a fost

prezentată cu prudenţă. În ea nu spunea că art. 12 CE (actualul art. 25) are efect direct fiindcă a fost

formulat în termeni negativi, negativismul fiind una din caracteristicile sale care-l fac ideal adaptabil de

a produce efect direct.

Această formulare nuanţată a creat posibilitatea ca clauzele convenţionale cu caracter pozitiv să

poată produce la fel efect direct. Această certitudine a fost invocată de către Curte în cadrul soluţionării

speţei Lütticke c. Hauptzollamt Saarlonis,39 când a avut de asupra efectului direct al art. 95 CEE

(actualul art. 90) care declară că nici un Stat Membru nu stabileşte, direct ori indirect, pentru produsele

altui Stat Membru impuneri interne de orice natură superioare celor stabilite, direct ori indirect, pentru

produsele naţionale similare. În plus, nici un Stat Membru nu stabileşte pentru produsele altor State

Membre impuneri interne de natură să protejeze indirect alte produse. [Statele Membre, până la

începutul celei de a doua etape, vor abroga ori amenda orice prevedere contrară regulilor de mai sus,

existentă la momentul când prezentul Tratat intră în vigoare] (acest paragraf a fost exclus din articol).

După cum se face evident, primele paragrafe ale articolului citat previn adoptarea de către

Statele Membre a legislaţiei contrare lor. Cel de al treilea paragraf, la rândul său, făcea posibil

apropierea legislaţiei Statelor Membre până la 1 ianuarie 1962 cu standardele stabilite de primele

alineate ale articolului.

În comparaţie cu art. 12 CE (actualul art. 25), analizat mai sus, art. 95 CEE (actualul art. 90)

impunea o obligaţie pozitivă asupra Statelor Membre de a acţiona, fiind lansată ideea posibilităţii

abrogării sistemului fiscal discriminatoriu în urma adoptării măsurilor adecvate acestei cauze. În opinia

Curţii acest articol constituie fundamentul indispensabil al domeniului fiscal al pieţei comune, astfel că 39 C. 57/65, Lütticke c. Hauptzollamt Saarlonis [1966].

65

prin declararea acestor clauze ca neavând efect direct ar fi fost pus în pericol eficacitatea sa. Mai mult,

Curtea a ţinut să menţioneze că făcând abstracţie de la paragraful trei, paragraful unu impunând

obligaţii necondiţionate asupra Statelor Membre, este complet, juridic perfect şi în consecinţă capabil

să producă efect direct în relaţiile dintre Statele Membre şi persoanele din jurisdicţia lor. La fel instanţa

judiciară comunitară a accentuat faptul că articolul, fiind adresat Statelor Membre, nu înţelege că

indivizii nu pot beneficia de el. Cel de al treilea paragraf pur şi simplu permitea Statelor Membre o

perioadă de graţiere pentru adaptarea legislaţiei naţionale cu primele paragrafe. La terminarea celei de a

doua perioadă de tranziţie regulile generale devin aplicabile necondiţionat.

Decizia Curţii din speţa Lütticke a provocat în Germania o reacţie rezervată şi complet opusă,

motiv pentru care în cadrul soluţionării unui alt caz de către instanţa comunitară, Molkerei-Zentrale

Westfalen c. Hauptzollamt Paderborn,40 s-a cerut revizuirea poziţiei. Poziţia germană argumenta faptul

că oferirea indivizilor unui remediu direct în faţa instanţelor naţionale în cazul violării Tratatului, în

locul oferirii unui drept de a cere Statului Membru stoparea încălcării, acordă persoanelor şi mai vaste

drepturi decât celea stabilite conform art. 169 CE (actualul art. 266) pentru Comisie. Mai mult, decizia

din Lütticke era complicată de a fi respectată din perspectiva Constituţiei Germaniei conform căreia

riscul de a compensa, în cazul neadoptării unor acte normative de către autorităţile competente, nu era

lăsat pe umerii instanţelor judiciare, adoptând sute de hotărâri în cazuri individuale. Asemenea hotărâri

ar deveni adeseori probleme de fapt, pe care instanţele de apel nu ar fi în stare să le armonizeze.

Numărul cererilor de chemare in judecată, în urma hotărârii din Lütticke, deja era larg, astfel că s-a

creat o stare de incertitudine vizavi de aplicabilitatea legislaţiei germane inconsistentă cu cea

comunitară.

Instanţa comunitară a fost categorică în poziţia sa, afirmând că nu există o paralelă dintre

dreptul individului de a face uz de dreptul comunitar în faţa instanţelor naţionale şi autoritatea conferită

de Tratat asupra Comisiei de a asigura respectarea de către Statele Membre, deoarece au un obiect

diferit, scopuri diferite şi efecte diferite.

Din cele relatate mai sus iarăşi se face evident faptul că instanţa comunitară a avut o abordare

teleologică asupra integrării europene ca un proces de proporţii care tinde, inter alia, şi la protecţia

indivizilor.

40 C. 28/67, Molkerei-Zentrale Westfalen c. Hauptzollamt Paderborn [1968].

66

2.3.3 Clauze din Tratatele de bază ale Uniunii Europene care nu produc efect direct

În contextul celor afirmate vizavi de efectul direct, ţinem să menţionăm că instanţa judiciară

comunitară s-a expus şi asupra unor clauze din Tratat care nu pot produce efect direct. Raţiunea

instanţei ţinea de faptul că clauza în speţă nu era suficient de precisă ori că depinde de adoptarea

legislaţiei de implementare de către Statele Membre ori de către instituţiile comunitare. La fel Curtea

nu a dorit extinderea jurisprudenţei sale asupra efectului prevederilor din Tratatul CECO.

Unul dintre exemplele elocvente când Curtea a decis asupra inexistenţei efectului direct este

speţa Molkerei-Zentrale, când instanţa s-a referit la art. 97 CE (abrogat). Conform acelui articol, se

stabilea că Statele Membre care colectează impozit din circulaţie, calculat conform unui sistem fiscal

cumulativ pe etape multiple, pot, în cazul impozitării interne impuse produselor importate ori

reachitărilor permise pentru produsele exportate, stabili cote medii pentru produsele ori grupurile de

produse, cu condiţia neviolării principiilor art. 95 şi art. 96. În caz dacă cotele medii stabilite de către

Statele Membre nu sunt conforme principiilor, Comisia va adresa Statului respectiv directive ori decizii

conforme.

Reieşind din aceste clauze, Curtea a identificat trei argumente în favoarea faptului necreării

drepturilor individuale care pot fi invocate în faţa instanţelor naţionale: primo, limbajul articolului

oferea Statelor Membre dreptul la discreţie, care bineînţeles putea să nu fie utilizat; secundo, în caz

dacă Statele Membre făceau uz de acest drept la discreţie, era iarăşi la decizia lor să stabilească cotele

medii şi grupurile respective de produse; tertio, cel de al doilea paragraf stabilea un anumit remediu

implicând Comisia în caz dacă Statul Membru a stabilit cote medii încălcând principiile la care se

referă articolul. În consecinţă, Curtea s-a expus asupra lipsei efectului direct al clauzelor articolului.

O altă categorie de clauze asupra cărora s-a decis de către Curte ca neavând efect direct a fost

specificată în speţa Casati,41 atunci când instanţa a afirmat că regulile pre-Maastricht vizavi de libera

circulaţie a capitalului nu au avut efect direct, deoarece nu puteau fi aplicate judiciar în absenţa

legislaţiei de implementare.

Problematica efectului direct al clauzelor din Tratatul CECO a fost examinată de către instanţa

comunitară, în comparaţie cu Tratatul CE, mult mai târziu, peste cca 50 de ani de la intrarea sa în

vigoare. Raţiunea unei asemenea abordări ţine parţial de scopul limitat al Tratatului CECO, fapt care a

41 C. 203/80, Casati (Guerrino) [1981].

67

influenţat apariţia unui număr redus de cazuri în comparaţie cu Tratatul CE, precum şi parţial de

autorităţile extinse de implementare ale Comisiei.

2.3.4 Efectul direct orizontal al dreptului comunitar originar

După cum se face evident din analiza efectuată, Curtea a fost sesizată pentru a se expune asupra

posibilităţii invocării dreptului comunitar în faţa instanţelor judiciare naţionale numai împotriva unor

autorităţi publice ale Statului Membru sau şi împotriva unei părţi private – persoană juridică ori

persoană fizică.

Pentru diferenţierea acestor două posibilităţi, se utilizează noţiunea de „efect direct vertical” şi

„efect direct orizontal”. Aceste sintagme derivă din faptul că statul reprezintă o ierarhie, având

autorităţile publice plasate la in nivel superior celui al persoanelor, fie juridice ori fizice. În caz dacă

într-un proces judiciar reclamantul pretinde violarea dreptului comunitar de către reclamatul aflat la un

alt nivel al ierarhiei, se va aplica direcţia verticală; iar în caz dacă părţile sunt reprezentante ale

aceluiaşi nivel, atunci se va face uz de direcţia orizontală.

Problema efectului direct orizontal al clauzelor din Tratat a fost pentru prima dată examinată de

către instanţa judiciară comunitară în speţa BRT c. SABAM.42 Cazul ţinea de domeniul concurenţei şi

instanţa a trebuit să se expună asupra efectului art. 85(1) CE (actualul art. 81(1)) şi art. 86 CE (actualul

art. 82). Conform clauzelor primului articol vizat, se stabilea:

1. Sunt incompatibile cu piaţa comună şi interzise orice acorduri între întreprinderi, orice decizii de

asociere de întreprinderi şi orice practici concertate care sunt susceptibile să afecteze comerţul între

Statele Membre şi care au ca obiect sau ca efect împiedicarea, restrângerea sau distorsionarea jocului

concurenţei în interiorul pieţei comune, şi în special cele care constau în:

a) stabilirea în mod direct sau indirect a preţurilor de cumpărare sau de vânzare sau a altor condiţii de

tranzacţionare;

b) limitarea sau controlul producţiei, distribuţiei, dezvoltării tehnice sau a investiţiilor;

c) repartizarea pieţelor sau surselor de aprovizionare;

d) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente,

provocându-le astfel un dezavantaj în concurenţă;

42 C. 127/73, BRT c. SABAM [1974].

68

e) subordonarea încheierii contractelor acceptării de către parteneri a unor prestaţii suplimentare care,

prin natura lor sau prin practica comercială, nu au legătură cu obiectul acestor contracte.

La rândul său, cel de al doilea articol al Tratatului stipula că este incompatibil cu piaţa comună şi

interzis, în măsura în care comerţul între Statele Membre este susceptibil de a fi afectat, ca una sau mai

multe întreprinderi să exploateze în mod abuziv o poziţie dominantă pe piaţa comună sau într-o parte

substanţială a acesteia.

Aceste practici abuzive pot constata în special în:

a) impunerea în mod direct sau indirect a unor preţuri de cumpărare sau de vânzare sau a altor condiţii

de tranzacţionare inechitabilă,

b) limitarea producţiei, a distribuţiei sau a dezvoltării tehnice în dauna consumatorilor,

c) aplicarea, în privinţa partenerilor comerciali, a unor condiţii inegale la prestaţii echivalente,

provocându-le astfel un dezavantaj în concurenţă,

d) subordonarea încheierii contractelor acceptării de către parteneri a unor prestări suplimentare care,

prin natura lor sau în conformitate cu practica comercială, nu au legătură cu obiectul acestor

contracte.

Aceste două articole interzic acorduri care ar distorsiona concurenţa, precum şi abuzul de

poziţie dominantă, astfel că comerţul dintre Statele Membre este afectat.

Instanţa comunitară a ţinut să menţioneze că deşi articolele în cauză tind prin natura lor să

producă efect în relaţiile dintre indivizi, ele creează drepturi directe vizavi de indivizii în cauză, iar

instanţele judiciare naţionale trebuie să protejeze aceste drepturi.

O asemenea concluzie a Curţii este de o importanţă deosebită, fapt care ne ghidează la concluzia

că, dacă clauzele articolelor în cauză produc efect direct, acest efect poate avea lor numai în sens

orizontal, deoarece litigiul implica două persoane.

Domeniile în care clauzele din Tratat pot produce efect direct orizontal nu au fost limitate de

către instanţa comunitară numai la concurenţă. Exemple în acest sens sunt prevederile ce ţin de libera

circulaţie a persoanelor, eficacitatea căreia poate fi prejudiciată atât la nivel de stat, cât şi la nivel de

acţiuni întreprinse de persoane. Aceasta a fost recunoscut de către Curte în speţa Welfare c. Union

Cycliste Internationale.43 Instanţa a avut să se expună preliminar asupra litigiului privind legalitatea

conform dreptului comunitar a regulilor stabilite de către Union Cycliste Internationale, entitate privată

43 C. 36/74, Welfare c. Union Cycliste Internationale [1974].

69

bazată în Geneva, Elveţia, în materie de competiţie ciclistă. Instanţa în decizia sa s-a călăuzit strict de

art. 48 CE (actualul art. 39) care prevede:

1. Libera circulaţie a forţei de muncă este asigurată în interiorul Comunităţii.

2. Ea implică abolirea oricărei discriminări bazate pe naţionalitate a forţei de muncă din Statele

Membre în privinţa angajării, remunerării şi a celorlalte condiţii de muncă.

3. Ea cuprinde dreptul, sub rezerva limitărilor justificate de raţiuni de ordin public, de siguranţă publică

sau de sănătate publică:

a) de a răspunde ofertelor efective de angajare;

b) de a se deplasa liber în acest scop pe teritoriul Statelor Membre;

c) de a sejurna în unul dintre Statele Membre cu scopul de a ocupa un loc de muncă conform

dispoziţiilor legislative, regulamentare şi administrative care se aplică angajării forţei de muncă

naţionale;

d) de a rămâne, în condiţiile care vor face obiectul regulamentelor de aplicare stabilite de Comisie, pe

teritoriul unui Stat Membru după ocuparea unui loc de muncă în acest stat.

4. Dispoziţiile prezentului articol nu se aplică posturilor din administraţia publică.

Articolul 59 CE (actualul art. 49) care stipulează că restricţiile asupra liberei prestări de servicii

în interiorul Comunităţii sunt interzise faţă de resortisanţii Statelor Membre stabiliţi într-o ţară a

Comunităţii diferită de cea a destinatarului prestaţiei. Consiliul, statuând cu majoritatea calificată pe

baza propunerii Comisiei, îi poate include printre beneficiarii dispoziţiilor Tratatului şi pe prestatorii de

servicii resortisanţi ai unui stat terţ, stabiliţi în interiorul Comunităţii, care au acordat efect clauzelor

generale ale Tratatului privind interzicerea discriminării în bază de naţionalitate. Această interzicere nu

a fost limitată la activităţile autorităţilor publice, dar a fost extinsă şi la regulile de orice altă natură

create pentru o reglementare colectivă a angajării şi a prestărilor de servicii.

Crearea condiţiilor pentru libera circulaţie a persoanelor a fost unul din obiectivele

fundamentale ale Tratatului, astfel că neaplicarea normelor sale faţă de entităţi private ar compromite

eficacitatea sa. Mai mult chiar, Curtea s-a referit şi la faptul că deseori condiţiile de muncă sunt

reglementate atât de legislaţie, cât şi de acorduri dintre persoane, astfel că limitarea interzicerilor numai

la acţiunile autorităţilor publice ar crea riscul inegalităţii în aplicare. Această idee a fost evidentă şi în

70

alte decizii ale Curţii, cum ar fi, de exemplu, cele din speţele Dona c. Mantero44 şi URBSFA and

Others c. Bosman and Others.45

Hotărârea din Welfare a reprezentat o extindere semnificativă a jurisprudenţei Curţii Europene

de Justiţie în materie de efect direct. În pofida faptului că art. 81(1) CE (fostul art. 85(1)) şi art. 82 CE

(fostul art. 86) au fost elaborate pentru reglementarea drepturilor şi obligaţiilor dintre persoane juridice

şi persoane fizice, art. 39 CE (fostul art. 48) şi art. 49 CE (fostul art. 59), nefiind adresate expres

Statelor Membre, vizează în special acţiunile autorităţilor publice. Este evident că scopul scontat de

reglementările acestor articole ale Tratatului ar fi numai parţial atinse dacă obstacolele în calea libertăţii

circulaţiei, rezultând din activităţile entităţilor private, nu ar cade sub incidenţa lor. Una din

consecinţele ulterioare, recunoscute de către Curte în Welfare, ar fi punerea în pericol a aplicării

uniforme a Tratatului pe teritoriul Comunităţii pe motivul diminuării impactului său de către Statele

Membre prin admiterea unor reglementări din partea sectorului privat a domeniilor ce cad sub incidenţa

instrumentului comunitar.

Instanţa a constatat drept inadmisibilă o asemenea diferenţiere, deoarece se va împiedica

dezvoltarea pieţei comune, iar Statele Membre vor priva persoanele de drepturi care au fost inserate de

autorii Tratatului.

Poziţia Curţii este evidentă. Totuşi, trebuie să menţionăm că instanţa judiciară comunitară nu a

avut o abordare identică vizavi de posibilitatea efectului direct orizontal în cazul directivelor, analiză

prezentată mai jos.

§ 2.4 Aplicabilitatea directă şi efectul direct al actelor internaţionale ale Uniunii Europene şi al

dreptului comunitar derivat în contextul supremaţiei dreptului comunitar

2.4.1 Acordurile internaţionale

Acordurile internaţionale încheiate de către Comunităţi fac parte, cu certitudine, dintr-o

categorie diferită de cea a Tratatelor comunitare sau a legislaţiei comunitare. În particular, s-ar putea

argumenta că este la discreţia dreptului internaţional de a determina dacă ele au efect direct şi dacă va

44 C. 13/76, Dona c. Mantero [1976]. 45 C. C-415/93, URBSFA and Others c. Bosman and Others [1995].

71

exista lipsa unei balanţe şi a reciprocităţii în cazul efectului direct în statele comunitare, dar nu şi în

altele. Acest argument a avut o anumită influenţă din start,46 dar ulterior a fost negat de Curte.47

În prezent acordurile internaţionale pot avea un efect direct în faţa instanţelor judecătoreşti ale

Statelor Membre ale Comunităţii, fără a fi influenţate de faptul că au sau nu au un asemenea efect în

statele terţe. Aceasta nu depinde de faptul că acordurile în cauză sunt menite pentru stabilirea unui

regim special prin acordarea de drepturi mai vaste statelor terţe decât Comunităţii48 sau sunt nişte

acorduri reciproce de tip clasic.49 În cazul acestor acorduri testul va fi similar celor înaintat Tratatelor

comunitare. Reieşind din cele expuse, putem conchide că nu se face diferenţă între acordurile încheiate

de către Comunitate de sine stătător (cazul Kupferberg) ori de către Comunitate şi Statele Membre

acţionând împreună (acorduri mixte) (cazul Bresciani). În Bresciani se putea argumenta, totuşi, că

dreptul naţional trebuia să determine efectul acelor clauze ale acordului care se află în afara

competenţei Comunităţii. În cazul acordurilor încheiate de către Statele Membre de sine stătător şi

devenite obligatorii în Comunitate în virtutea succesiunii, Curtea a acceptat în principiu posibilitatea

efectului direct, dar în practică deciziile sale au fost împotrivă.50

Lider în acest respect este cazul Kupferberg,51 în cadrul căruia s-a argumentat că o taxă impusă

de Germania nu ar putea fi aplicată la importul vinului din Portugalia (până la aderarea celei din urmă

la Comunitate), deoarece era în conflict cu prevederile Acordului de Comerţ Liber dintre Germania şi

Portugalia. Această situaţie a dat naştere problemei efectului direct al Acordului în Germania. Reieşind

din necesitatea unei soluţii uniforme pentru întreaga Comunitate, Curtea a hotărât că rezolvarea ei nu

poate fi lăsată la discreţia instanţelor naţionale ale Statelor Membre. În acest caz dreptul comunitar

trebuia să decidă asupra problemei şi Curtea a hotărât, în urma examinării, că are efect direct. Faptul că

prevederea în cauză poate să nu aibă efect direct în Portugalia a fost considerat drept irelevant. Curtea a

afirmat că clauza efectului direct din acord va fi decisivă. Stipularea unor astfel de norme nu se

46 C. 87/75, Conceria Daniele Bresciani c. Amministrazione delle Finanze [1976]; C. 270/80, Polydor Ltd. c. Harlequin

Record Shops Ltd., [1982] 47 C. 104/81, Hauptzollamt Mainz c. Kupferberg & Cie [1982]. 48 C. 87/75, Conceria Daniele Bresciani c. Amministrazione delle Finanze [1976]. 49 C. 104/81, Hauptzollamt Mainz c. Kupferberg & Cie [1982]. 50 C.C. 21-24/72, International Fruit Company c. Produktschap voor Groenten en Fruit [1972]; C. 9/73, Schlüter c.

Hauptzollamt Lörrach [1973]; C.C. 267-9/81, Amministazione delle Finanze dello Stato c. Società Petrolifera Italiana SpA

[1983]. 51 C.C-192/89, Sevince c. Staatssecretaris van Justitie [1990]; C. 12/86, Demirel c. Stadt Schwäbisch Gmünd [1987].

72

practică; ele nu se prevedeau nici în cazul Acordului cu Portugalia, Curtea, în absenţa lor, va decide

asupra problemei în conformitate cu criteriile proprii.

Rezultatul acestei decizii este că oamenii de afaceri din afara Comunităţii, care comercializează

bunuri pe teritoriul ei, au pârghii mai eficace de aplicare a unui acord internaţional decât cei din

Comunitate, ce exportă mărfuri în afara ei. Totuşi, Curtea a susţinut cu claritate că prevederilor unui

acord cu statele terţe nu li se aplică aceeaşi interpretare largă ca în cazul prevederilor Tratatului.

Această afirmaţie este valabilă şi în cazurile când un acord efectiv reproduce limbajul unei clauze din

Tratat.52 Aceasta înseamnă că aceleaşi cuvinte pot avea un înţeles diferit în Tratatul CE şi acordul

internaţional cu state terţe. Logica Curţii în adoptarea unei asemenea strategii este după cum urmează:

din moment ce Comunitatea este parte la un acord cu un stat terţ, ea este obligată de a-i îndeplini

prevederile. Frecvent implementarea unui acord în cadrul Comunităţii va depinde de Statele Membre.

În acest caz Comunitatea poate fi împiedicată în relaţiile sale cu statele terţe din cauza că Statele

Membre nu au implementat acordul.

Acordurile dintre Comunitate şi un stat terţ sunt obligatorii pentru Statele Membre (art. 300 CE

(fostul art. 228(2)), iar în cazul când cele din urmă nu-l respectă, poate fi înaintată o acţiune împotriva

lor conform art. 226 CE (fostul art. 169). Deşi acesta este un remediu destul de incomod (greoi). Prin

declararea acordurilor ca având efect direct, Curtea a stabilit o modalitate mai simplă de implementare

a lor, dar în acelaşi timp refuzând aplicarea metodei sale obişnuite de interpretare în cazul acordurilor şi

asigurând ca statele terţe să nu se bucure de un avantaj distanţat faţă de Statele Membre.

Şi finalmente, acordurile internaţionale creează uneori noi instituţii, cum ar fi asociaţiile de

consilii în baza acordurilor de asociere. În Sevince53 Curtea a hotărât că actele (deciziile) adoptate de

atare instituţii pot avea efect direct în Comunitate, în caz dacă coincid cu exigenţele înaintate

acordurilor dintre Comunitate şi statele terţe.

2.4.2 Regulamentele şi deciziile

După cum se vede din analiza efectuată mai sus, clauzele privind efectul direct al normelor din

Tratat nu au fost formulate în termeni concreţi. În cazul regulamentelor, art. 249 CE (fostul art. 189)

52C. 270/80, Polydor Ltd. c. Harlequin Record Shops Ltd. [1982]; C. 104/81, Hauptzollamt Mainz c. Kupferberg & Cie

[1982]. 53 C.C-192/89, Sevince c. Staatssecretaris van Justitie [1990].

73

stipulează că actul în cauză trebuie să fie juridic obligatoriu în întregime şi să fie direct aplicat de către

Statele Membre. Este de menţionat faptul că au fost purtate mai multe discuţii referitor la diferenţa

posibilă a termenilor “aplicabilitate directă” [120, p.425] şi “efect direct” [107, p.205]. Curtea, însă, a aplicat ambele noţiuni cu acelaşi sens. În baza acestei formulări se impune concluzia că regulamentele

vor deveni imediat parte a dreptului intern al Statelor Membre.

Efectul direct al regulamentelor a fost confirmat de către Curte în Comisia c. Italia,54

accentuând că toate metodele de implementare sunt contrare Tratatului şi vor avea ca rezultat crearea

unor impedimente asupra efectului direct al regulamentelor şi punerea în pericol a aplicării lor

simultane şi uniforme. La fel, Curtea a accentuat că nu poate fi acceptată situaţia în care Statul Membru

aplică incomplet sau selectiv clauzele unui regulament în funcţie de interesele naţionale.

Prin această decizie Curtea a supus criticii orice efort al Statului Membru de a altera sau a

“dilua” exigenţele unui regulament. Totuşi, aceasta nu înseamnă că orice măsură naţională adoptată în

scopul acordării efectului direct unui regulament va fi nulă.

În Amsterdam Bulb55 Curtea a specificat că va constitui o încălcare a dreptului comunitar numai

o măsură naţională care obstrucţionează sau duce la obscuritate natura regulamentului. Într-un atare caz

măsura respectivă ar avea un efect advers pentru Comunitate, deoarece caracteristicile dreptului

comunitar (supremaţia dreptului comunitar, remedii adecvate pentru încălcarea dreptului comunitar

etc.) pot fi ignorate.

Ţinând cont de faptul că Statele Membre pot afecta conţinutul actului comunitar prin adoptarea

măsurilor de transpunere a regulamentelor în dreptul naţional într-o formă puţin diferită, a acceptat,

totuşi, că Statele Membre pot stipula, cu scopul punerii în aplicare a regulamentului, anumite sancţiuni

ce nu au fost prevăzute în el.

În pofida faptului că art. 249 CE (fostul art. 189) nu face referinţă la aplicabilitatea directă a

deciziilor, Curtea a avut puţin de ezitat pentru a decide că şi acest act comunitar poate avea efect direct

pentru cei cărora le este adresat. Decizia respectivă a fost luată în Franz Grad,56 conform căreia s-a

stabilit că aceasta va avea efect direct în caz dacă obligaţia impusă de ea este necondiţionată, clară şi

precisă.

54 C. 39/71, Comisia c. Italia [1973]. 55 C. 50/76, Amsterdam Buld BV c. Produktschap voor Siergewassen [1977]. 56 C. 9/70, Franz Grad c. Finanzamt Traunstein [1970].

74

2.4.3 Directivele

Articolul 249 CE (fostul art.189) face o distincţie clară dintre natura regulamentelor şi cea a

directivelor. Regulamentele, după cum s-a văzut, în întregime sunt obligatorii în cadrul dreptului

naţional. Directivele, la rândul lor, sunt obligatorii pentru Statele Membre numai sub aspectul obţinerii

rezultatului care trebuie atins. Ar părea că implementarea şi punerea în aplicare a directivei ţine de

Statul Membru şi Comunitate, individul neavând nici un rol. În aceeaşi ordine de idei, indivizii ar

beneficia de prevederile directivelor numai din momentul implementării lor în dreptul naţional.

Pentru redarea procesului de transportare a directivei în dreptul naţional se aplică termenul

“implementare” şi nu “incorporare”, deoarece actul comunitar în cauză nu este pus ca atare în aplicare

în dreptul naţional, automat sau prin intermediul legislaţiei Statului Membru, ci este folosit drept un

îndrumar (călăuză) pentru legislaţia naţională. Teoretic vorbind, în caz dacă dreptul Statului Membru

corespunde obiectivelor scontate de directivă, nu se cer acţiuni de implementare suplimentare.

Din formulările art. 249 CE (fostul art.189) s-ar înţelege că indivizii se bazează pe regulamente

în calitatea lor de drept comunitar, iar pe directive – în calitatea lor de drept naţional.57 Totuşi, din

momentul în care Curtea a declarat posibilitatea articolelor din Tratat de a crea efect direct, a apărut şi

posibilitatea de a aplica acelaşi concept şi în cazul directivelor. A fost nevoie însă de mai mult de o

decadă până când această problemă a fost clarificată.

Posibilitatea extinderii efectului direct al altor clauze decât cele din Tratat a apărut pentru prima

dată în Grad c. Finanzamt Traustein58 şi se referea la o decizie, particularităţile fiind adaptate mai

târziu şi pentru directive.

Acest pas, de recunoaştere a efectului direct al directivelor, Curtea l-a întreprins în 1974 în Van

Duyn.59 Acest caz a pus pe rol efectul direct al art. 39 CE (fostul art. 48), ce stipulează libera circulaţie

a lucrătorilor, precum şi a Directiva 64/221, care defineşte “politica publică” în scopul aplicării

regulilor de liberă circulaţie a persoanelor conform Tratatului. Curtea şi-a repetat hotărârea din Grad

conform căreia art. 249 CE (fostul art. 189) nu excludea efectul direct al altor măsuri decât cele din

regulamente şi că natura obligatorie a directivelor cere valorificarea lor de către cei implicaţi. Curtea a

continuat prin afirmaţia că în particular, în cazul când autorităţile Comunitare au impus Statelor

57 C. 102/79, Comisia c. Belgia [1980]; C. 270/81, Felicitas c. Finanzamt für Verkehrsteuern [1982]. 58 C. 9/70, Grad c. Finanzamt Traunstein [1970]. 59 C. 41/74, Van Duyn c. Home Office [1974].

75

Membre prin intermediul directivei obligaţia de a purcede la o anumită conduită, efectul util al unui

atare act ar fi diminuat dacă indivizii ar fi fost împiedicaţi de a se baza pe el în faţa instanţelor

naţionale, iar cele din urmă erau împiedicate de a ţine cont de el drept un element al dreptului

comunitar.

Reieşind din cele relatate mai sus, putem afirma că baza originară pentru producerea unui efect

direct de către o directivă este doctrina eficacităţii în general. Declararea efectului direct al unei

directive a fost întotdeauna o problemă controversată. Guvernul Marii Britanii, de exemplu, a

argumentat, fără succes, că efectul direct al directivelor diminuează distincţia lor de regulamente

conform art. 249 CE (fostul art. 189).

În urma stabilirii efectului direct al directivelor a fost dezvoltat şi efectul direct orizontal al unor

articole din Tratat. Perspectiva indivizilor şi a corporaţiilor de a fi responsabili pentru obligaţiile

impuse de sute de directive a avut o implicare profundă în certitudinea din cadrul Comunităţii.

Argumentele aduse împotriva efectului direct orizontal erau concentrate asupra naturii directivelor: ele

sunt adresate numai Statelor Membre; numai Statele Membre poartă răspundere pentru

neimplementarea lor; directivele nu sunt direct aplicabile (nici articolele din Tratat) şi directivele în

trecut nu trebuiau să fie publicate. Argumentele în favoarea efectului direct orizontal sunt bazate în

general pe consideraţiuni de corectitudine şi echitate: condiţiile pentru efectul direct al directivelor sunt

similare cu cele înaintate articolelor din Tratat şi urmează a fi aplicate prin aceeaşi modalitate; Curtea

întotdeauna a examinat conţinutul şi nu forma unei măsuri, deci clasificarea unui act drept directivă nu

este determinativă pentru efectele sale; principiul eficacităţii cere ca directivele ce au un efect direct să

fie obligatorii pentru indivizi şi State Membre; discriminări arbitrare ar apărea în unele cazuri între

angajaţii sectorului public şi cel privat; ar fi dificil de a stabili distincţia dintre Stat şi sectorul privat. Ca

rezultat, Curtea a examinat această problemă cu precauţie.

Cazul Marshall60 a avut de rezolvat două probleme: extinderea efectului direct vertical şi

posibilitatea directivelor de a produce efect direct orizontal. Marshall s-a bazat pe interzicerea

discriminării sexuale stipulate în Directiva 76/207 privind tratamentul egal pentru a justifica cererea

precum că pensionarea ei forţată la 62 de ani contrapuşi celor 65 de ani în cazul bărbaţilor a violat

Directiva în speţă. Curtea a acceptat argumentul de excludere a efectului direct orizontal, dar a aplicat o

definiţie mai largă celui vertical.

60 C. 152/84, Marshall c. Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority (Teaching) [1986].

76

Una din consecinţele lipsei efectului direct orizontal al directivelor este faptul că Statele

Membre nu pot să se bazeze într-o acţiune contra indivizilor pe o directivă neimplementată.61

Incertitudinea continuă a dus la readucerea în agendă a problemei efectului direct orizontal al

directivelor. În cadrul celui de al doilea caz Marshall,62 AG van Gerven a argumentat includerea

efectului direct orizontal în pofida faptului că nu era necesar pentru dispoziţia acestui caz şi la el nu s-a

referit în hotărârea judecătorească.

În Faccini Dori63 Curţii i s-a cerut reconsiderarea hotărârii sale din Marshall, conform căreia

directivele nu erau capabile de a produce un efect direct orizontal. În urma precauţiei din Marshall, s-a

observat intenţia Curţii de a reduce anomaliile create la limitele sectoarelor public/privat şi Statul a fost

interpretat în sens larg. Instanţelor naţionale li s-a lansat un apel întru interpretarea dreptului naţional în

lumina directivelor neimplementate în toate cazurile şi nu numai a celor ce vizează statul. Ar accepta

oare Curtea o invitaţie de a aduce o coerenţă legii prin declararea directivelor având efect direct în orice

circumstanţă, în caz dacă termenul limită pentru implementare a expirat?64

În Faccini Dori Curtea a refuzat să-şi modifice decizia din Marshall. Ea a susţinut că directivele

nu sunt capabile de a avea un efect direct orizontal. Hotărârea insistă asupra faptului că Comunitatea nu

este competentă de a promulga prin intermediul directivelor obligaţii pentru indivizi cu un efect

imediat. Acest rol îi este rezervat, conform art. 249 CE (fostul art. 189), unui regulament. Totuşi,

absenţa unui efect direct orizontal nu-i lipseşte de remediu pe beneficiarii drepturilor derivate dintr-o

directivă neimplementată. Curtea s-a referit în Marleasing65 la obligaţia interpretării, iar în

Francovich66 – la scopul revendicării compensaţiei din partea statului. Pe lângă acestea, Curtea a

stabilit posibilitatea unui individ de a se baza direct pe o directivă neimplementată în cadrul procedurii

naţionale împotriva altui individ.

61 C. 80/86, Officier Van Justitie c. Kolponhuis Nijmegen [1987]. 62 C. 152/84, Marshall c. Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority (No.2) [1986]. 63 C.C-91/92 Faccini Dori c. Recreb SRL [1994]. 64 În anii 1993-1994, AGs van Gerven, Jacobs şi Lenz au argumentat în opiniile lor (Marshall No.2, Faccini Dori şi C.C-

316/93, Vaneetveld c. SA Le Foyer [1994]) necesitatea recunoaşterii efectului direct orizontal al directivelor. 65 C.C-106/89, Marleasing SA c. La Comercial Internacional de Alimentacion SA [1990]. 66 Cazurile C-6/90 şi C-9/90, Francovich and Bonifaci c. Italia [1991].

77

§ 2.5 Alte metode de efect al dreptului comunitar derivat

2.5.1 Efectul indirect al dreptului comunitar derivat

Curtea Europeană de Justiţie repetat a accentuat că vede efectul direct stabilind doar o garanţie

minimală şi că efectul direct, per se, nu asigură implementarea completă a drepturilor aparţinând

indivizilor.67 După cum s-a relatat mai sus, Curtea nu doreşte până în prezent recunoaşterea efectului

direct orizontal în cazul directivelor. Din aceste considerente instanţa judiciară comunitară a tins să

extindă efectele juridice ale dreptului comunitar prin alte metode. Prima dintre aceste metode

„alternative” a fost doctrina efectului indirect conform căruia instanţele naţionale sunt obligate să

interpreteze şi să aplice legislaţia naţională conform dreptului Uniunii Europene.

Elocventă în acest sens este speţa Von Colson,68 în cadrul căreia Curtea a decis, inter alia, că

instanţa naţională trebuie să interpreteze şi să aplice legislaţia adoptată pentru implementarea directivei

în conformitate cu cerinţele dreptului comunitar, în baza discreţiei acordată de dreptul naţional.

După cum se face evident, instanţa judiciară comunitară a declarat că curţile naţionale, în

calitatea lor de organe ale statului, sunt la fel responsabile pentru îndeplinirea obligaţiilor comunitare.

Decizia Curţii din speţa vizată este de importanţă deosebită pentru asigurarea efectului directivelor

neimplementate ori a celor implementare neadecvat.

Însă decizia Curţii a dat naştere şi unui şir de întrebări vizavi de exigenţa interpretării impusă

instanţelor naţionale:

1. Până la care extindere puteau ori erau obligate să meargă instanţele judiciare naţionale în

interpretarea legislaţiei naţionale conform directivelor?

2. Puteau oare instanţele naţionale să aplice dreptul naţional orizontal în baza directivei ori numai

vertical?

3. Care este data de când instanţa judiciară naţională trebuie să construiască dreptul naţional în

lumina directivei: după adoptarea directivei; după adoptarea actului naţional inadecvat de

implementare; după expirarea datei de implementare?

4. Se limita oare principiul interpretării numai la interpretarea legislaţiei naţionale de

implementare?

67 Vezi de exemplu C. 71/85, Comisia c. Ţările de Jos [1986]; C. 168/85, Comisia c. Italia [1986]; C. 159/89, Comisia c.

Grecia [1991]. 68 C. 14/83, Von Colson and Kamann c. Land Nordrhein-Westfalen [1984].

78

Unele din problemele ridicate după decizia din Von Colson au fost clarificate parţial în

jurisprudenţa ulterioară. De un interes în acest sens este decizia Curţii din speţa Kolpinghuis,69 când

instanţa s-a pronunţat asupra primei şi a treia probleme, în special vizând faptul dacă instanţa naţională

poate ori trebuie să interpreteze dreptul naţional în lumina directivei în caz dacă aceasta ar majora

retroactiv pedeapsa penală unui individ. Cel de al doilea moment ţinea de expunerea asupra faptului de

nefinisare a termenului de implementare a directivei. Instanţa judiciară comunitară a decis, inter alia,

că o directivă nu poate de la sine şi independent de dreptul naţional adoptat de Statul Membru pentru

implementarea sa să dispună de efectul determinativ ori de agravare a responsabilităţii în dreptul penal

a persoanelor care activează contrar prevederilor acelei directive; în aplicarea dreptului naţional

instanţa Statului Membru trebuie să interpreteze legislaţia în lumina limbajului şi scopului directivei;

nu există vreo diferenţă dacă perioada prescrisă de implementare a directivei a expirat ori nu.

Decizia Curţii în această speţă nu este totalmente clară şi în pofida faptului că indică anumite

limite ale exigenţei interpretării din Von Colson vizavi de respectarea principiilor generale ale dreptului

comunitar, nu oferă un răspuns la cea de a treia întrebare – care este data de când instanţa naţională

trebuie să interpreteze legislaţia naţională conform clauzelor directivei.

Pe de o parte, Curtea a decis că, în situaţia când instanţa naţională nu este legată juridic de a fi

ghidată de o directivă neimplementată, nu ar fi relevant dacă perioada stabilită pentru implementare a

expirat. În acelaşi timp, nu este clară relevanţa în cazul când instanţa naţională este obligată de a

interpreta conform unei directive neimplementate.

Din limbajul Curţii putem concluziona, cu unele rezerve, că Statul Membru este în drept să

decidă asupra modalităţii adecvate de implementare a unei directive înainte de expirarea termenului

limită prescris (fapt cert care reiese şi din Tratat), iar instanţa judiciară naţională nu ar fi obligată, dar în

acelaşi timp, permisiunea de a o face este probabilă să interpreteze dreptul naţional în lumina unei

directive neimplementate până la expirarea perioadei stabilite.

În caz dacă directiva a fost implementată neadecvat în limitele de timp stabilite, este probabil că

Curtea va cere instanţei naţionale aplicarea dreptului naţional în lumina directivei. Or instanţa

comunitară poate să nu ceară o astfel de interpretare, pe motiv că Statul Membru va avea la dispoziţie

timp de întreprindere a măsurilor de implementare adecvată.

Curtea nu s-a expus în cadrul soluţionării speţei Kolpinghuis asupra primei şi a doua întrebări

abordate mai sus. Însă unele concluzii pot fi evidenţiate interpretând limbajul instanţei comunitare. 69 C. 80/86, Criminal proceedings against Kolpinghuis Nijmegen BV [1987].

79

Curtea nu a specificat expres faptul că directivele nu pot fi utilizate pentru interpretarea dreptului

naţional în litigii dintre indivizi. Unica la ce s-a referit instanţa comunitară este faptul că curţile

naţionale au obligaţia de a construi asupra dreptului domestic în lumina unei directive neimplementate,

dar limitându-se la principiul certitudinii şi neretroactivităţii.

Nu ar exista o problemă pentru jurisprudenţa naţională în cazurile penale, precum Kolpinghuis,

dar în restul? Este oare instanţa naţională obligată ori poate are dreptul de a face referinţă la o directivă

neimplementată cu scopul interpretării dreptului naţional în cazuri dintre indivizi? Şi dacă poate –

există unele limite?

În caz dacă dreptul naţional nu este conform directivei, bineînţeles că utilizarea directivei ar

modifica sensul normelor domestice, iar în cazuri dintre indivizi ar însemna interpretarea diferită a

normei comunitare în comparaţie cu cea naţională şi în dezavantajul uneia dintre părţi.

Cele spuse mai sus ne aduc la o altă întrebare firească – ar contravine o asemenea abordare

principiului certitudinii juridice şi neretroactivităţii – principiu stabilit în Kolpinghuis?

Unele dintre aceste aspecte au fost clarificate de către instanţa comunitară în speţa

Marleasing,70 indicând că instanţele naţionale vor face uz de o directivă neimplementată în scopul

interpretării dreptului naţional în litigii dintre persoane chiar şi în cazurile existenţei cadrului juridic

naţional. Totuşi, hotărârea instanţei comunitare nu a clarificat limitele exacte ale interpretării – primo,

când interpretarea dreptului naţional în conformitate cu norma comunitară (alta decât cea vizând

domeniul penal) va încălca principul certitudinii juridice şi neretroactivităţii, şi secundo, care sunt

limitele instanţelor naţionale în interpretarea prevederilor dreptului naţional pentru conformarea unei

directive ţinând cont de faptul că obligaţia interpretării, stabilită de Von Colson, se extinde numai la

„baza discreţiei acordată de dreptul naţional”.

În urma deciziei din Marleasing, iarăşi constatăm incertitudinea şi ambiguitatea caracterului

deciziei vizavi de fortificarea obligaţiei interpretării conform directivelor. Una din noile probleme care

au apărut ţinea de limitele impuse de un limbaj clar al dreptului naţional asupra instanţei judiciare care

trebuie să decidă ţinând cont de o directivă în materie. Este de menţionat că poziţia Comisiei în acest

sens a fost că Curtea nu trebuie să ceară interpretarea legislaţiei naţionale în lumina directivei în cauză

atunci când s-ar nega limitele clare impuse de dreptul domestic şi ar aduce prejudiciu principiului

certitudinii juridice. Instanţa judiciară comunitară a negat acest argument.

70 C.C-106/89, Marleasing SA c. La Comercial Internacionale de Alimentacion SA [1990].

80

Limitele obligaţiei interpretării pot fi văzute în jurisprudenţa comunitară ulterioară, dar este

puţin probabil ca Curtea să ceară de la instanţele naţionale să nege limbajul clar al măsurilor naţionale

care sunt în conflict cu prevederile directivei în lumina căreia se impune interpretarea.

Ulterior deciziei din Marleasing, Curtea nu a ocupat o poziţie strictă de direcţionare a

instanţelor naţionale şi pare că a lăsat la discreţia celor din urmă de a stabili dacă interpretarea dreptului

naţional este pasibil interpretării conform directivei ori invers. În Wagner-Miret,71 de exemplu, Curtea

a acceptat că legislaţia spaniolă nu poate fi interpretată în modul cerut de către reclamanţi. În cazurile

Dori72 şi El Corte Inglés73 limitele interpretării stabilite de către instanţele naţionale au fost acceptate

de Curte.

Analizând în ansamblu jurisprudenţa Curţii elucidată mai sus, vom ajunge la concluzia asupra

unei ambivalenţe anumite în dezvoltarea strategiei sale, vizând interpretarea principiului declarat în

Von Colson. Această ambivalenţă este reflectată, pe de o parte de existenţa unei obligaţii clare a

instanţelor judiciare naţionale conform art. 10 CE (fostul art. 5), care stipulează: Statele Membre iau

toate măsurile generale sau particulare corespunzătoare pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor

decurgând din prezentul Tratat sau rezultând din actele instituţiilor Comunităţii. Îi facilitează acesteia

îndeplinirea misiunii sale. Statele Membre se abţin de la orice măsură susceptibilă să pună în pericol

realizarea scopurilor prezentului Tratat. Abordarea problemei de către Curte într-un asemenea mod a

fost perfect redată în Marleasing.

Pe de altă parte, obligaţia se limita de alte principii ale dreptului, în special cel al certitudinii

juridice şi neretroactivităţii pedepsei penale declarat în Kolpinghuis şi alte speţe. Mai mult, Curtea a

lăsat la discreţia instanţelor naţionale să decidă posibilităţii interpretării, conform dreptului respectiv

naţional. Nestabilită a rămas ziua din care instanţa naţională trebuie să interpreteze dreptul naţional în

lumina directivei.

Poziţia Curţii a mai avut de suferit modificări şi în recentele hotărâri instanţa comunitară s-a

distanţat de la cele stabilite în Von Colson şi Marleasing, oferind instanţelor naţionale să decidă asupra

extinderii dorite de interpretare în lumina directivelor. Este de menţionat că Curtea, totuşi, nu a

71 C.C-334/92, Wagner-Miret [1993]. 72 C. C-91/92, Dori c. Recreb Srl [1994]. 73 C. C-192/94, El Corte Inglés c. Cristina Blázques Rivero [1996].

81

încurajat instanţele naţionale să interpreteze dreptul naţional într-un mod care ar duce la efectul direct

orizontal al directivelor.74

2.5.2 Lărgirea conceptului statului

În pofida faptului introducerii restricţiilor privind efectul direct al directivelor instanţa judiciară

comunitară, precum şi AG Slynn, în Marshal, au conchis că aplicantul putea să se bazeze pe

prevederile directivei împotriva autorităţii publice în domeniul sănătăţii pe motiv că acel organ putea fi

privit ca unul de stat.

Avocatul General Slynn a subliniat următoarele: „Ce constituie „Stat” într-un sistem juridic

naţional particular trebuie să fie decis de curtea naţională. Totuşi ... din perspectiva dreptului

comunitar, atunci când apare o problemă de bazare a unui individ pe prevederile directivei împotriva

Statului, consider că „Statul” trebuie să fie înţeles larg, incluzând toate organele de Stat. Astfel neg

argumentul adus în faţa Curţii conform căruia se cere o diferenţiere dintre Stat ca angajator şi Stat în

altă calitate. .... Statul trebuie să fie interpretat indivizibil indiferent de activitatea vizată.”75

Consecinţa de bază a deciziei din Marshall este extinderea de către Curte a listei autorităţilor

publice care poartă răspundere pentru neimplementarea dreptului comunitar. În Fratelli Constanzo c.

Comune di Milano76 Curtea a declarat că directivele care au efect direct sunt obligatorii pentru

autorităţile Statelor Membre definite drept “toate organele administraţiei, incluzând şi autorităţile

descentralizate, cum ar fi municipalităţile”. Deşi definiţia de mai sus s-a referit la un larg concept al

Statului şi a inclus toate nivelurile autorităţilor statale, problema organelor sectorului public ce nu au

responsabililităţi legislative sau administrative pentru directivele comunitare a rămas deschisă până la

cazul Foster77 din 1990. Totuşi, primul pas relativ necontroversat a fost întrepris în Johnston c. Chief

Constable of the Royal Ulster Constabulary,78 când Curtea a considerat că poliţia este parte a unui Stat.

Finalmente, în Foster Curtea a încercat să definească limitele unui Stat. În calitate de reclamat

în acest caz apărea British Gas plc, motiv pentru care era destul de greu de a defini Statul în sistemul

politic actual. British Gas era o utilitate publică – proprietate a Statului care a fost privatizată prin 74 Vezi de exemplu C.C-168/95 Criminal Proceedings Against Luciano Arcaro [1996]. 75 C. 152/84, Marshall c. Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority (Teaching) [1986]. 76 C. 103/88, Fratelli Constanzo c. Comune di Milano [1989]. 77 C.C-188/98, A. Foster and Others c. British Gaz plc [1990]. 78 C. 222/84, Johnston c. Chief Constable of the Royal Ulster Constabulary [1986].

82

vinderea acţiunilor publicului. La momentul când s-a produs faptul contestat privind discriminarea

sexuală a aplicantului, compania avea statut public, dar la momentul sesizării Curţii a fost privatizată.

În această situaţie Curtea a putut să întreprindă trei măsuri: primo, să aplice o definiţie ce ar exclude de

pe rol cauza British Gas, indiferent de forma sa; secundo, să aplice o definiţie ce ar include compania,

indiferent de formă; tertio, a declara drept incompatibilă proprietatea privată ca fiind un element al

Statului.

În decizia sa Curtea a condensat formula propusă în Opinia AG van Gerven: un organ, forma sa

juridică neavând relevanţă, responsabil de a presta servicii publice, în baza unor măsuri adoptate de

către Stat şi controlate de către el, posedând împuterniciri speciale în afara celor ce rezultă din regulile

normale aplicabile în relaţiile dintre individuali.

Termenul de “împuterniciri speciale” ar include orice utilitate publică care-şi menţine

monopolul naţional sau regional după privatizare. Rămâne, totuşi, deschisă problema extinderii în afara

împuternicirilor speciale ale controlului necesar din partea statului, iar conceptul serviciului public este

unul discutabil. Ca rezultat, Foster prevede un cadru în care Statul poate fi definit, dar care nu elimină

incertitudinea creată de Marshall. Faptul că Curtea a lăsat la discreţia instanţelor naţionale aplicarea

acestor definiţii la fel diminuează tendinţa de a da o noţiune care ar putea fi aplicată uniform în

Comunitate.

2.5.3 Responsabilitatea statelor pentru neimplementarea dreptului comunitar derivat

O altă modalitate de impunere a dreptului comunitar este prin stabilirea responsabilităţii statelor

pentru neimplementarea normelor Uniunii Europene. Această metodă devine tot mai importantă la

etapa actuală, inclusiv şi în cazul altor instrumente comunitare decât directivele. Pentru prima dată

această metodă a fost menţionată la începutul anilor’ 60 ai sec. XX în speţa Humblet,79 unde s-a decis

de către Curte că Statul Membru are obligaţia de a repara consecinţele unei acţiuni ilegale. Instanţa

comunitară a revenit la tematica responsabilităţii numai în anul 1975, când prezentase sugestiile asupra

Uniunii Europene şi conform cărora o persoană, căreia i s-au prejudiciat drepturile pe motiv de

necorespudnere a acţiunilor Statului Membru cu exigenţele dreptului comunitar, are dreptul de a

solicita despăgubiri în faţa instanţelor naţionale.

79 C. 6/60, Humblet c. Belgia [1960].

83

Reieşind din faptul că conform deciziei din Marshall directivele nu pot avea efect direct

orizontal, societatea juridică tot mai des ridică problema protecţiei judiciare efective a dreptului

comunitar, posibilă numai în cazul dacă persoanele vor avea dreptul de a acţiona în judecata naţională

Statul pentru orice prejudiciu apărut în urma neîndeplinirii de către stat a clauzelor comunitare.

Principiul responsabilităţii este mai legitim decât cele ale efectului direct ori indirect pe motiv

că permite acţiuni împotriva statelor care se făceau vinovate de netranspunerea dreptului comunitar în

cel naţional [118, p.9-10].

Ţinând cont de absenţa unui sistem uniform al procedurilor comunitare, reglementând remediile

pentru încălcarea dreptului comunitar, decizia Curţii din Francovich80 poate fi considerată de o

importanţă constituţională pentru Comunitate, deschizând un nou capitol al campaniei Curţii de a face

directivele complet efective [61, p.225]. Aplicanţii au înaintat acţiuni domestice separate în urma

neimplementării de către Guvernul Italiei a Directivei 80/987 ce stipula protecţia angajaţilor în cazul

falimentului patronului. În cazul ambelor persoane se cuvenea plata anumitor sume debitoare în urma

falimentului patronilor, dar din cauza neimplementării Directivei menţionate acest drept nu le-a fost

garantat, motiv pentru care s-a purces la revendicarea drepturilor prin intermediul instanţei, pledând

responsabilitatea statului. Într-o hotărâre comună Curtea a decis că, deşi clauzele actului comunitar nu

au fost destul de clare pentru a avea efect direct ori a atrage la răspundere Statul în calitate de garant,

intenţia Directivei, fiind clară, totuşi conferea drepturi indivizilor în cauză, dar care nu au fost realizate

din cauza neimplementării de către Stat a actului.

Prin această decizie Curtea a adăugat o nouă dimensiune jurisprudenţei sale prin obligarea

Statelor Membre de a stipula în legislaţia lor o formă importantă de remediu – revendicarea

compensaţiei din partea Statului pentru încălcarea dreptului comunitar. Obligaţia Statului de a plăti

compensaţie pentru prejudiciul cauzat indivizilor în urma încălcării dreptului comunitar a fost declarat

de Curte drept principiu al ordinii juridice comunitare.81

Având o importanţă deosebită, Francovich a constituit primul pas în rezolvarea problemelor

existente vizavi de remedii. Jurisprudenţa ulterioară şi în special Brasserie de Pêcheur şi Factortame

III82 au dezvoltat mai departe ideile din Francovich, acordând ordinii juridice comunitare o valoare

80 Cazurile C-6/90 şi 9/90, Francovich and Bonifaci c. Italia [1991]. 81 Ibidem. 82 C-46/93 şi C-48/93 Brasserie de Pêcheur SA c. Germania şi R. c. Secretary of State for Transport, ex parte Factortame

Ltd. and others [1996].

84

fortificată. Ţinând cont de tipul lucrării prezentate, ne vom limita în cadrul ei la concluzionarea

importanţei Francovich.

După cum s-a menţionat, Francovich a constituit o distanţare a atitudinii Curţii faţă de remediile

naţionale pentru încălcarea dreptului comunitar [102, p. 73]. Acest argument este corect ţinând cont de

faptul că Curtea a stabilit că dreptul comunitar nu cerea crearea unor remedii naţionale noi. Din această

perspectivă putem considera Francovich drept o etapă-cheie a jurisprudenţei. Din hotărâre este clar că

responsabilitatea statului trebuie să fie aplicată la nivel naţional în calitate de remediu comunitar şi nu

ca un remediu naţional opţional. În urma Francovich, instanţele naţionale nu puteau decide asupra

aplicării remediilor pentru anumite încălcări, compensaţia fiind stabilită drept normă a dreptului

comunitar [114, p.55-73; 103, p.595-621].

O altă caracteristică importantă a Francovich constă în cererea înaintată faţă de instanţele

naţionale de a aplica remedii pentru prejudiciul cauzat în urma încălcării măsurilor comunitare ce nu au

efect direct. Prin aceasta s-a asigurat eficacitatea actelor comunitare ce nu cad sub incidenţa cerinţelor

înaintate pentru efectul direct, unica cerinţă fiind conferirea drepturilor indivizilor.

Francovich a constituit o etapă importantă în conferirea eficacităţii directivelor neimplementate.

Curtea a creat un remediu pentru indivizii care au avut de suferit prejudicii cauzate de neimplementarea

de către stat a actului comunitar [118, p.15].

Mai mult ca atât, decizia din Francovich reprezintă un nou stil al argumentării şi raţiunii –

efectul direct, efectul indirect şi responsabilitatea statelor nu pot fi privite ca terminaţii discrete, dar ca

nişte manifestări a unui principiu şi mai general, principiu care cere protecţia judiciară a drepturilor –

principul procesului judiciar efectiv.

În pofida faptului că decizia din Francovich este de o importanţă practică incontestabilă, apar

totuşi unele probleme de ordin teoretic, cum ar fi: de ce Curtea nu a creat doctrina procesului judiciar

efectiv de la bun început fără a articula altele care au anticipat-o; teoria procesului judiciar efectiv nu

stipulează acţiuni juridice precise care ar lua naştere din ea, motivul fiind diferenţierea în sistemele

juridice naţionale. Or acţiunile de recompensă îndreptate împotriva statelor rămân a fi problematice din

perspectiva asigurării drepturilor individuale. Ele implică, inter alia, decizii vizavi de alocarea

resurselor publice care sunt inconsistente cu funcţiile judiciare. Oricum problemele ridicate mai sus

rămân a fi unele teoretice, iar Curtea cu siguranţă va tinde la perfecţionarea şi acestui domeniu.

85

CAPITOLUL III

Supremaţia dreptului Uniunii Europene asupra dreptului intern al Satelor

Membre

§ 3.1 Doctrina primatului dreptului Uniunii Europene

Referindu-ne, la nivel general, la instituţia raportului dintre dreptul internaţional public şi

dreptul intern al unui stat, desigur că abordăm teoria dualistă şi teoria monistă. Anume acest început

trebuie să stea la baza analizei principiului supremaţiei dreptului Uniunii Europene asupra dreptului

intern al Statelor Membre. Or, după cum s-a făcut evident, Comunitatea a derivat esenţial de la cadrul

dreptului internaţional, argumentând prin implicarea popoarelor şi indivizilor, dar şi a instituţiilor

comunitare.

Dezvoltarea dreptului internaţional public se află într-un proces continuu, la fel ca şi lărgirea

noţiunii sale. Dacă privim în istorie, vedem o definiţie restrânsă a dreptului internaţional public. Astfel

savantul român George Plastara în calitate de primă noţiune la originea dreptului internaţional, concepe

ideea de sociabilitate a statelor sau de comunitate internaţională ce trebuie să domine existenţa statelor

[63, p.9].

O dată cu dezvoltarea şi aprofundarea relaţiilor din cadrul societăţii internaţionale, doctrina vine

cu noi teorii, pe lângă cele ale monismului şi dualismului, în special cea a coordonării dintre dreptul

internaţional şi dreptul intern al statelor [48, p.33] şi fuziunii conştiente a potenţialului celor două

sisteme în scopul protecţiei valenţelor civilizaţiei [90, p.79]. O concluzie care se cristalizează în urma

dezvoltării practicii internaţionale şi utilizării noilor pârghii în relaţiile dintre state, a apariţiei noilor

valenţe ce ţin de dreptul popoarelor, precum şi cele ale fiinţei umane, este cea a imposibilităţii stabilirii

primatului sistemului de drept internaţional faţă de cel intern ori viceversa, cert fiind că dreptul

internaţional are o acţiune tot mai puternică [62, p.73]. Acest fapt se explică, inter alia, prin influenţa

politicii externe a statelor asupra codificării dreptului internaţional, dar şi cu certitudine şi la obligaţiile

asumate de către state în onorarea bona fide a normelor internaţionale.

Astfel, esenţa supremaţiei dreptului Uniunii Europene se bazează, pe lângă premisele analizate

în prezenta lucrare, şi pe unele premise de ordin intern, care reflectă ordinea constituţională a Statelor

Membre. Astfel, conform legilor fundamentale ale Statelor Membre, se recunoaşte, în mare parte

expres, primatul dreptului internaţional. Exemple pot servi Constituţia Lituaniei, care stipulează că

86

statul este obligat să urmeze principiile universale recunoscute, precum şi normele dreptului

internaţional (art. 135) [22]. Aceeaşi idee este regăsită în Constituţia Italiei (art. 10), conform căreia

sistemul legal al Italiei se conformă principiilor general recunoscute ale dreptului internaţional [20], în

Constituţia Estoniei (art. 3, 120) [16] etc.

O serie de alte state stabilesc expres, pe lângă cele menţionate, posibilitatea transferării

atribuţiilor sale suverane unor organizaţii internaţionale. Astfel de clauze sunt stabilite, de exemplu,

conform Constituţiei Austriei (art. 9) [14], Constituţiei Regatului Ţărilor de Jos (art. 92) [24],

Constituţiei Luxemburgului (art. 49bis) [23], Constituţiei Regatului Belgiei (art. 34) [15], etc.

Unele legi fundamentale ale Statelor Membre sunt şi mai explicite vizavi de relaţia cu Uniunea

Europeană, reducerea funcţiilor suverane în folosul Comunităţii, precum şi recunoaşterea supremaţiei

dreptului Uniunii Europene. În acest context pot fi menţionate Constituţia Franţei (art. 88-1 – 88-4)

[18], Constituţia Finlandei (art. 93-97) [17], Constituţia Ungariei (art. 2A) [25], Constituţia Letoniei

(art. 68) [21], Constituţia Irlandei (art. 29) [19] etc.

Din cauza unui şir de puteri concurente dintre Comunitate şi Statele Membre este important de a

stabili care drept va avea supremaţie în cazul unui conflict, mai ales că aplicarea extinsă de către Curte

a principiului efectului direct şi a scopului Tratatului CE, cuprinzând domenii de competenţă naţională,

au ghidat spre o situaţie inevitabilă de conflict dintre dreptul Uniunii Europene şi cel naţional al

Statelor Membre. Această cerinţă este valabilă pentru orice federaţie – în caz dacă legile în vigoare ale

autorităţilor centrale şi ale celor regionale sunt în contradicţie, una dintre ele trebuie să fie superioară.

În cazurile în care Tratatul nu conţine o normă imperativă ce stabileşte supremaţia dreptului comunitar,

Curtea a derivat acest principiu din obligaţia de a asigura aplicarea dreptului comunitar stipulată în art.

10 CE (fostul art. 5).

Cazul Van Gend en Loos, analizat anterior, a declarat Comunitatea drept o ordine legală

independentă de Statele Membre. Or într-un alt caz - Costa c. ENEL83- Curtea a introdus doctrina

supremaţiei. Acest caz a inclus un conflict pretins dintre un şir de prevederi ale Tratatului şi un statut

italian ce a naţionalizat o companie electrică, reclamatul căreia, signor Costa, era un acţionar de al său.

În acest caz legislaţia italiană nu a respectat termenii de implementare a prevederilor comunitare. Fiind

acţionat în faţa Tribunalului din Milano pentru refuzul de a achita nota de plată (în sumă de L.it. 1,925

sau aproximativ USD 1), signor Costa a argumentat în baza lex posteriori că compania a acţionat în

contradicţie cu dreptul comunitar, motivând prin faptul că Actul italian ce a naţionalizat compania de 83 C. 6/64, Flamino Costa c. ENEL [1964].

87

electricitate a fost adoptat mai târziu decât Actul italian de ratificare prin care s-a încorporat norma

comunitară. Respectiv, Actul de ratificare avea prioritate. Curtea italiană a adresat aceste întrebări cu

referinţă la priorităţi atât Curţii, cât şi Curţii sale constituţionale. De această dată principiul supremaţiei

a fost afirmat clar de către Curte. Aceasta, citând Van Gend en Loos, conform căruia Statele Membre

şi-au limitat drepturile sale suverane, a mers mai departe, notificând că art. 249 CE (fostul art. 189)

indică la un transfer de puteri către instituţiile comunitate, iar art. 10 CE (fostul art. 5) a accentuat

obligaţia statelor de a observa dreptul comunitar. Curtea a decis:

Integrarea în dreptul naţional al fiecărui Stat Membru a prevederilor care derivă din Comunitate,

a termenilor şi spiritului Tratatului, în general, face imposibilă pentru state acordarea supremaţiei unei

măsuri unilaterale şi ulterioare faţă de sistemul juridic acceptat de către el în baza reciprocităţii. Prin

urmare, o astfel de măsură nu poate fi inconsistentă cu ordinea juridică respectivă. Forţa executivă a

dreptului comunitar nu poate varia de la un stat la altul, în funcţie de legile domestice, fără a pune în

pericol atingerea obiectivelor Tratatului.

Din aceste observaţii urmează că o lege, provenienţa căreia este Tratatul – un izvor de drept

independent – nu poate fi abrogată, în virtutea naturii sale speciale şi originare, de prevederile juridice

naţionale fără a fi lipsită de caracterul său de drept comunitar şi fără a chestiona baza juridică a

Comunităţii.

Curtea a mers şi mai departe în cazul Internationale Handelgesellschaft mbH.84 Această speţă

nu implica prevederile Tratatului şi a legislaţiei naţionale, ci cele ale unui Regulament şi ale

Constituţiei germane. Reclamantul a pretins că Regulamentul a încălcat, inter alia, principiul

proporţionalităţii declarat de Constituţia Germaniei şi a cerut pe acest motiv de a declara drept nul actul

normativ în cauză. În mod normal orice lege ce contravine Constituţiei nu este validă, deoarece cea din

urmă este superioară unei legi în ierarhia normelor. Dreptul comunitar a fost încorporat în legislaţia

germană printr-un statut numit Act de ratificare. Constituţia nu stipula că ea poate fi abrogată de

dreptul comunitar şi numai art. 24 prevedea transferul drepturilor suverane instituţiilor

interguvernamentale. În această ordine de idei, întrebarea adresată instanţei germane

(Verwaltungsgericht, Frankfurt) a sunat în felul următor: În caz dacă există un conflict dintre

Regulament şi Constituţia Germaniei, care lege va prevala? Ca şi în Costa, judecătorul german a

adresat această problemă spre soluţionarea Curţii, precum şi Curţii Federale a Germaniei

(Bundesverfassungsgericht). 84 C. 11/70, Internationale Handelsgellschaft mbH c. Einfuhr-und Vorratsstelle für Getriede und Futtermittel [1970].

88

Hotărârea Curţii a fost dată în cei mai duri termeni – legalitatea unui act comunitar nu poate fi

judecată în lumina dreptului naţional: legii născute din Tratat nu i se pot opune de către instanţe reguli

de orice natură ale dreptului naţional, validitatea unui instrument comunitar sau efectele sale în cadrul

unui Stat nu pot fi afectate prin afirmaţii conform cărora el încalcă drepturile fundamentale precum

acestea sunt formulate în Constituţia Statului sau principiile structurii constituţionale naţionale.

Implicările supremaţiei au fost şi mai clar enumerate în cazul Simmenthal.85 Pentru început

Curtea a accentuat că supremaţia afectează legislaţia curentă şi viitoare: în conformitate cu principiul

supremaţiei dreptului comunitar raportul dintre prevederile Tratatului şi măsurile direct aplicabile ale

instituţiilor şi dreptul naţional al Statelor Membre constă în faptul că primele în mod automat fac

inaplicabilă orice clauză conflictuală a dreptului naţional … şi exclud adoptarea noilor măsuri naţionale

… ce ar fi incompatibile cu prevederile comunitare.

În acest caz Curtea a adăugat o nouă bază juridică la fundamentul supremaţiei. Supremaţia a

fost ataşată procedurii de referinţă din art. 234 CE (fostul art. 177). Conform Curţii, pentru ca această

procedură să producă efect, răspunsul dat în cadrul unei referinţe trebuie să fie aplicabil de curtea

naţională. Aceasta ar fi imposibil în cazul în care dreptul comunitar nu va fi suprem celui naţional.

Drept concluzie Curtea a afirmat obligaţia instanţelor naţionale de a aplica dreptul comunitar în

întregime şi să ignore, în particular, orice regulă a dreptului naţional care poate să o împiedice în

implementarea drepturilor comunitare ale indivizilor.

Obligaţia de a ignora legislaţia naţională în conflict a fost demonstrată mai minuţios în cazul

Factortame.86 Repetat, Curtea, în calitate de bază a deciziei sale, a atras atenţia la importanţa asigurării

eficacităţii dreptului comunitar în general, precum este cerut de art. 10 CE (fostul art. 5) şi a procedurii

de referinţă, conform art. 234 CE (fostul art. 177). Ca consecinţă, Statele Membre nu trebuie să aplice

nici o regulă care ar împiedica eficacitatea procedurii de referinţă. În Factortame aplicanţii au contestat

legislaţia Marii Britanii conform căreia se limita posibilitatea înregistrării unei nave, ca fiind britanică,

numai în numele persoanelor şi companiilor cu o conecţiune juridică cu statul. Aplicanţii, companii

spaniole, au fost refuzaţi, conform noului sistem, de a li se înregistra navele. Imposibilitatea aplicanţilor

de a obţine o hotărâre judecătorească împotriva Secretarului de Stat pentru Transport din cauza

privilegiilor Coroanei a fost considerată drept un impediment pentru o referinţă efectivă. În lipsa

măsurilor interimare, un ultim rezultat ar fi fost fără de sens pentru aplicanţi, din cauza pierderilor

85 C. 106/77, Amministazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal SpA [1978]. 86 C.C-213/89, R. c. Secretary of State for Transport, ex parte Factortame Ltd. and Others [1990].

89

suferite pe parcursul perioadei de timp când navele nu au putut fi operate. Citând Simmenthal, Curtea a

extins scopul regulii pentru a cuprinde şi măsurile interimare: efectul deplin al dreptului comunitar ar fi

afectat dacă o regulă a dreptului naţional ar împiedica o instanţă sesizată pe baza unei dispute guvernate

de dreptul comunitar de a acorda decizie interimară cu scopul de a asigura efectul deplin al deciziei

În Factortame s-a ţinut cont de neaplicarea temporară a unei norme naţionale, însă supremaţia

dreptului comunitar chiar poate cere, în anumite circumstanţe, de la Statele Membre abrogarea

legislaţiei conflictuale.87 Pentru certitudinea juridică existenţa normelor naţionale conflictuale creează o

situaţie de ambiguitate, fapt ce nu trebuie să existe. Aşadar, nu poate fi pus la îndoială faptul de

aplicare a dreptului comunitar, a celui naţional sau a ambelor.

Aceste hotărâri demonstrează o determinare neclintită a Curţii în menţinerea principiului

supremaţiei. Declaraţia din Costa c. ENEL este în sine una foarte dură. Curtea a clarificat că prin

hotărârea sa din Internationale Handelsgesellschaft, conform căreia nu există o mixtiune a ierarhiilor, a

avut în vedere anume aceea ce a spus, afirmând că forţa dreptului comunitar nu poate varia de la un stat

la altul, în funcţie de dreptul naţional subsecvent, fără a pune în primejdie atingerea obiectivelor

Tratatului. Chiar şi cele mai minore piese ale legislaţiei tehnice comunitare au supremaţia asupra celor

mai importante norme constituţionale ale unui stat. În Simmenthal s-a afirmat că neaplicarea legislaţiei

naţionale conflictuale este o obligaţie a fiecărei instanţe judecătoreşti din cadrul sistemului naţional.

În pofida naturii sale sui generis şi supremaţiei asupra drepturilor naţionale, dreptul comunitar

rămâne, într-o măsură destul de largă, dependent în implementarea şi aplicarea sa de diversele sisteme

juridice ale Statelor Membre. Regulile comunitare sunt aplicate în Statele Membre printr-o varietate de

proceduri şi pârghii naţionale ale aranjamentelor instituţionale. Atâta timp cât politicile şi deciziile

comunitare sunt implementate de către state în calitatea lor de agent ce activează în numele şi din

numele Comunităţii Europene, ele [statele] onorează obligaţia loialităţii comunitare impusă de art. 10

CE (fostul art. 5) care prevede că Statele Membre iau toate măsurile generale sau particulare

corespunzătoare pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor, decurgând din prezentul Tratat sau rezultând

din actele instituţiilor Comunităţii. Îi facilitează acesteia îndeplinirea misiunii sale. Statele Membre se

abţin de la orice măsură susceptibilă să pună în pericol realizarea scopurilor prezentului Tratat.

Articolul 10 CE (fostul art. 5) are o aplicabilitate generală şi ocupă unul din locurile centrale din

Tratat. El operează prin impunerea obligaţiilor pozitive şi negative. Conform aspectului pozitiv, de la

State se cere întreprinderea tuturor măsurilor necesare pentru onorarea obligaţiilor ce derivă din Tratat

87 C. 167/73, Comisia c. Franţa [1974].

90

şi măsurile comunitare bazate pe el, precum şi să faciliteze atingerea scopurilor comunitare; aspectul

negativ impune obligaţia de abţinere de la întreprinderea măsurilor ce ar putea primejdui atingerea

obiectivelor din Tratat.

Obligaţiile comunitare amintite mai sus sunt juridic obligatorii pentru Statele Membre fără a fi

influenţate de structura lor instituţională sau constituţională,88 respectiv şi pentru toate autorităţile

naţionale, fie ele legislative, executive sau judecătoreşti. Faptul că puterea executivă reprezintă Statul

Membru vizavi de instituţiile comunitare, nu eliberează puterile legislative şi judiciare de la obligaţia

de a respecta şi executa dreptul comunitar, chiar şi în pofida faptului că, conform constituţiilor

naţionale, ele sunt independente şi suverane.89 De fapt, Curtea expres a stipulat în Von Colson90 că

obligaţia, conform art. 10 CE (fostul art. 5), este juridic obligatorie pentru toate autorităţile Statelor

Membre, incluzând şi instanţele judecătoreşti pentru cazurile ce se află în jurisdicţia lor.

În acest caz hotărârea judecătorească este o consecinţă logică a supremaţiei şi validării uniforme

a dreptului comunitar. Ar fi contrar naturii executării obligaţiilor comunitare dacă aceasta va depinde

de structura instituţională a fiecărui Stat Membru. Pe parcursul timpului, Curtea iarăşi a insistat asupra

faptului că dificultăţilor cauzate de asemenea structuri nu li se poate permite să dăuneze operarea

efectivă a dreptului comunitar.91 Mai mult ca atât, s-a constatat că ordinea juridică naţională şi

instituţiile din cadrul ei trebuie să fie modificate pentru a asigura implementarea promptă a obligaţiilor

comunitare. În Comisia c. Italia,92 caz ce avea drept obiect de soluţionare întârzierea îndelungată a

statului în oferirea premiilor unor fermieri, conform prevederilor comunitare, Curtea cu fermitate a

decis:

În conformitate cu obligaţiile generale impuse prin intermediul art. 5, Statul Membru este

obligat de a recunoaşte consecinţele pentru ordinea sa juridică internă a aderării la Comunitate şi în caz

de necesitate să adapteze procedurile bugetare în aşa mod ca să nu creeze obstacole pentru

implementarea în termenii stabiliţi a obligaţiilor din cadrul Tratatului.93

În particular, Curtea a dedus noţiunea conform căreia solidaritatea comunitară, prevăzută în art.

10 CE (fostul art. 5), impune o obligaţie instanţelor judecătoreşti naţionale de a asigura protecţia 88 C. 77/69, Comisia c. Belgia [1970]; C. 8/70, Comisia c. Italia [1970]. 89 C. 167/73 Comisia c. Franţa [1974]. 90 C. 14/83, Von Colson and Kamann c. Land Nordrhein-Westfalen [1984]. 91 C. 48/71, Comisia c. Italia [1972];C. 39/72, Comisia c. Italia [1973]; C. 30/72, Comisia c. Italia [1973]. 92 C. 30/72, Comisia c. Italia [1973]. 93 Ibidem.

91

juridică a drepturilor cetăţenilor ce derivă din prevederile comunitare cu un efect direct.94 Aceasta a

fost confirmat de Curte în Rewe:95 aplicând principiul cooperării, stipulat în art. 5 din Tratat, instanţa

naţională este împuternicită să asigure protecţia juridică derivată de cetăţeni din efectul direct al

prevederilor dreptului comunitar.

Similar, în Comet,96 Curtea şi-a reluat poziţia, afirmând că, aplicând principiul cooperării,

stipulat în art. 5 din Tratat, instanţele naţionale sunt împuternicite de a asigura protecţia juridică a

indivizilor conferită prin efectul direct al prevederilor dreptului comunitar.

Adiţional obligaţiilor impuse de art. 10 CE (fostul art. 5), Curtea a căutat să menţină operarea

efectivă a ordinii juridice comunitare prin intermediul dezvoltării doctrinei efectului direct şi eficacităţii

protecţiei drepturilor derivate din dreptul comunitar.

§ 3.2 Aplicarea dreptului Uniunii Europene: remediile naţionale

3.2.1 Principiul eficacităţii

Combinarea principiilor efectului direct şi principiului supremaţiei asigură importanţa rolului

autorităţilor naţionale, inclusiv a instanţelor de judecată, în aplicarea practică a ordinii juridice

comunitare. O parte considerabilă a dreptului comunitar este aplicată la nivelul naţional. Absenţa

organelor de poliţie comunitare sau a forţelor armate ne demonstrează, de exemplu, faptul că acordarea

suportului dreptului comunitar de către organele naţionale este inevitabil. Aplicată simplist, ordinea

juridică comunitară ar fi lipsită de caracterul său sui generis, iar suportul acordat de instituţiile

naţionale, în special a celor judiciare, ar lipsi.

După cum s-a menţionat, art. 10 CE (fostul art. 5) conţine o declaraţie de bază privind

obligaţiile asumate de Statele Membre: Statele Membre iau toate măsurile generale sau particulare

corespunzătoare pentru a asigura îndeplinirea obligaţiilor decurgând din prezentul Tratat sau rezultând

din actele instituţiilor Comunităţii. Îi facilitează acesteia îndeplinirea misiunilor sale. Statele Membre

se abţin de la orice măsură susceptibilă să pună în pericol realizarea scopurilor prezentului Tratat.

Articolul 10 CE (fostul art. 5) joacă un rol ascendent în calitatea sa de pivot al procesului de

constituţionalizare de către Curte, scopul obligaţiei fiind întotdeauna larg şi acoperind un şir de entităţi,

iar natura ei fiind mai concretă. Această afirmaţie este în special pronunţată din perspectiva obligaţiilor 94 C. 265/78, H. Ferweda BV c. Produktschap voor Vee en Vlees [1980]. 95 C. 33/76, Rewe-Zentralfinanz eG c. Landwirtschaftskammer für das Saarland [1976]. 96 C. 45/76, Comet BV c. Produktschaft voor Siergewassen [1976].

92

instanţelor naţionale de judecată de a proteja drepturile comunitare. Efectul direct şi supremaţia creează

un mediu constituţional în cadrul căruia indivizii se pot baza pe dreptul comunitar la nivel naţional

pentru a contesta normele conflictuale ale dreptului intern. Articolul 10 CE (fostul art. 5) impune

curţilor naţionale obligaţia de a proteja drepturile în cauză. Curtea întotdeauna a accentuat cu

certitudine ce se cere în cazurile respective. În aşa mod efectul direct şi supremaţia au devenit parte a

unei noţiuni şi mai îndrăzneţe şi ambiţioase, precum este cea a eficacităţii, ce include în sine faptul că

dreptul comunitar trebuie să confere drepturi plus remedii care fac posibilă aplicarea practică a lor.

În urma deciziei Curţii din Marshall,97 conform căreia directivele nu pot avea un efect direct

orizontal interpretarea dreptului naţional în acord cu obligaţiile ce apar din dreptul comunitar a devenit

o problemă foarte importantă. Litiganţii ce tindeau să se bazeze pe directive împotriva părţilor din

sectorul privat nu au putut invoca actul comunitar menţionat ca un drept, motiv pentru care s-a purces

la cerinţa înaintată instanţelor naţionale de a include drepturile comunitare în legislaţia relevantă.

Totuşi fundamentul obligaţiei interpretării, conform dreptului comunitar, a fost pus intr-un caz

ce a precedat Marshall şi care a fost decis în perioada când problema efectului direct orizontal era încă

deschisă. Problema anomaliilor create de lipsa efectului direct orizontal a fost exemplificată de cazul

Von Colson,98 precum şi de unul relativ – Harz c. Deutsche Tradax,99 unde reclamaţii erau o autoritate

publică regională, în primul caz, şi o companie privată, în al doilea. Ambii reclamanţi au iniţiat

procesele în baza legislaţiei germane privind discriminarea sexuală, argumentând că li s-a refuzat

oferirea unui serviciu din cauza sexului. Problema a apărut pe motiv că legislaţia germană, conform

interpretării date de instanţele de judecată, permitea despăgubiri numai pentru cheltuieli de buzunar.

Poziţia reclamanţilor s-a bazat pe faptul că limitarea remediilor a încălcat obligaţiile impuse Statelor

Membre prin Directiva 76/207 CE privind tratamentului egal. Părţile au argumentat că efectul direct nu

a putut fi aplicat deoarece clauzele directivei nu corespundeau criteriilor.

Cu toate că Curtea a decis că Statele Membre trebuie să fie libere de a alege metodele de

implementare a directivelor, obligaţia de a adopta ”toate măsurile necesare pentru a asigura că directiva

este complet efectivă în conformitate cu obiectivele ce le urmăreşte” limitează discreţia Statelor

Membre. Curtea a accentuat necesitatea unor sancţiuni care ar juca rolul unei piedici în acţiunea

97 C. 152/84, Marshall c. Southampton and South West Hampshire Area Health Authority (Teaching) (Marshall No. 1)

[1986]. 98 C. 14/83, Von Colson c. Land Nordhein Westfalen [1984]. 99 C. 79/83, Harz c. Deutsche Tradax GmbH [1984].

93

contrară directivei. Aplicând art. 10 CE (fostul art. 5), Curtea a stabilit obligaţia eficacităţii măsurilor

naţionale de implementare în calitate de obligaţie de interpretare: „Prin urmare, aplicând dreptul

naţional specific introdus pentru implementarea Directivei 76/207, instanţelor naţionale li se cere să

interpreteze dreptul lor naţional în lumina limbajului şi scopului directivei pentru a obţine rezultatul

conţinut în articolul 189(3) [actualul art. 249(3) CE]. Este pentru instanţa naţională de a interpreta şi

aplica legislaţia adoptată pentru implementarea directivei în conformitate cu cerinţele dreptului

comunitar conform discreţiei oferite de a o face de către dreptul naţional.”100

Obligaţia interpretării în Von Colson este limitată, după cum este, prin două căi. În primul rând,

este limitată la legislaţia specifică pentru implementarea dreptului comunitar, motiv pentru care

normele precedente vor fi excluse. În al doilea rând, instanţele naţionale pot activa în limitele discreţiei

permise de sistemul juridic naţional. La această etapă Curtea nu a considerat necesitatea creării unor

reguli comunitare de interpretare pentru instanţele naţionale ca să fie folosite la compararea dreptului

naţional cu obligaţiile comunitare.

Cu toate acestea au fost necesari mai mulţi ani pentru ca Curtea să întreprindă pasul final în

cazul Marleising101 întru stabilirea obligaţiei interpretării drept un aspect-cheie al efectului juridic al

dreptului comunitar în sistemele naţionale de drept. Reclamantul a argumentat că crearea de către

reclamat a unei companii a fost ilegală din lipsa cauzei. Cel din urmă a susţinut că acest motiv al

nulităţii nu putea fi aplicat deoarece situaţiile de nulitate a companiilor erau exhaustiv determinate de

Prima Directivă 68/151 CE privind Dreptul Companiilor. În acest caz nu puteau exista argumente

precum că legislaţia naţională în speţă a fost o implementare a Directivei 68/151 CE. Clauzele Codului

Civil al Spaniei privind validitatea şi nulitatea contractelor, ce au fost în aplicate în trecut la formarea

companiilor, au precedat aderarea statului la Comunitate. Fundamentarea poziţiilor conform efectului

direct al Primei directive a fost o problemă ce nu cerea soluţionarea, deoarece reclamatul era o

companie privată. Curtea şi-a confirmat hotărârea sa din Marshall şi a respins posibilitatea efectului

direct orizontal al unei directive. Curtea a purces la modelarea unei decizii bazate pe Von Colson.

Cerinţa înaintată faţă de o lege de a fi măsură de implementare a dreptului comunitar a fost ignorată. S-

a susţinut că o atitudine restrictivă nu poate fi justificată, deoarece art. 10 CE (fostul art. 5) este

fundamentul unei obligaţii ce este impusă tuturor autorităţilor naţionale şi cere întreprinderea oricăror

100 Aceste principii au fost aplicate în special în C. 222/84, Johnston c. Chief Constable of the Royal Ulster Constabulary

[1986] şi C. 80/86, Kolpinghuis Nijmegen c. Public Prosecutor [1987]. 101 C. C-106/89, Marleasing SA c. La Comercial Internacional de Alimentacion SA [1990].

94

măsuri posibile pentru atingerea scopurilor dreptului comunitar. Limbajul Curţii, întrebuinţat în acest

caz, a inclus în sine mai multe, după cum urmează: aplicând legislaţia naţională, prevederile în cauză,

fiind adoptate până ori după directivă, instanţei naţionale, chemată de a o interpreta, i se cere să o facă,

pe cât este de posibil, în lumina limbajului şi scopului directivei pentru a obţine rezultatul urmărit de

cea din urmă, astfel concordând cu paragraful 3 al articolului 189 CEE (actualul art. 249).

Cu toate că limbajul este similar celui din Von Colson, este totuşi mai explicit în ceea ce

priveşte instanţele naţionale ce trebuie să interpreteze dreptul naţional, în aşa mod ar permite atingea

scopurilor scontate ale directivei. Instanţele sunt obligate de a face totul posibil de a conforma dreptul

naţional cu cel comunitar. S-a argumentat că formularea “totul posibil” poate diminua certitudinea

juridică, care a fost identificată în Kolpinghuis Nijmegen drept o limitare a obligaţiei de interpretare.

Realizarea reală a Marleasing este, totuşi, reducerea substanţială a impactului negativ al lipsei

efectului direct orizontal al directivelor. În pofida faptului că interpretarea obligaţiilor comunitare în

dreptul naţional este o metodă mai puţin certă decât miza directă pe drepturi conform legislaţiei

comunitare, se prevede o oportunitate pentru instanţele naţionale de a ocoli discriminarea împotriva

indivizilor în acţionarea în judecată a persoanelor din sectorul privat.

3.2.2 Responsabilitatea statelor pentru neimplementarea directivelor

Responsabilitatea Statului Membru faţă de o persoană pentru daunele pricinuite s-a făcut

posibilă în baza deciziei CEJ din speţa Francovich.102

Litigiul în cauză a fost generat de faptul că Italia nu a implementat Directiva 80/987 CE.

Conform acestei directive, de la state s-a cerut crearea unor fonduri de garanţii pentru compensarea

lucrătorilor în caz de insolvabilitate a patronului. Unui grup de lucrători italieni, printre care se afla şi

Francovich, li s-a refuzat în protecţia stipulată în directivă pe motiv că cea din urmă nu a fost transpusă

în legislaţia Italiei. În urma acestui eveniment a apărut problema revendicării de către lucrători a

drepturilor direct efective împotriva statului italian. Cazul a fost adus la cunoştinţa instanţelor naţionale

şi o referinţă preliminară a fost făcută către Curte.

Pentru început Curtea a verificat identitatea beneficiarilor intenţionaţi ai garanţiei. În acest caz a

existat precizie şi necondiţionalitate suficientă de a permite instanţelor naţionale de a determina dacă un

individ a fost un beneficiar intenţionat conform directivei, chiar şi în absenţa legislaţiei naţionale de 102 Cazurile C-6 şi 9/90, Francovich & Bonifaci c. Italia [1991].

95

implementare. Următorul element a constat în identificarea conţinutului garanţiei. Directiva a prevăzut

plata revendicărilor restante la remunerare pentru o perioadă anterioară datei de implementare alese de

către statul membru din cele trei posibilităţi. La fel statele au opţiunea de a fixa un plafon al plăţilor şi

sunt în drept să întreprindă măsuri necesare pentru a evita abuzul acestei scheme. Cu toate că lista

opţiunilor disponibile pentru Statele Membre poate să pară inconsistentă cu noţiunea de drepturi

individuale necondiţionate drept cheie a efectului direct, Curtea nu a fost derutată. Ea a identificat

conţinutul garanţiei drept o plată a revendicărilor restante. Disponibilitatea opţiunilor nu a

desconsiderat caracterul precis şi necondiţionat al rezultatului scontat.

În calitate de critică se poate menţiona că Curtea, bazându-se pe posibilitatea de a determina cea

mai uşoară povară pentru instituţia garant, a fost capabilă să identifice minimumul garanţiei stipulate de

directivă. Existenţa unui şir de opţiuni nu lipseşte măsurile efectului direct de a determina, când este

posibil, minimumul ce trebuie să fie aplicat de către state. Aceasta, totuşi, nu a rezolvat problema unui

plafon opţional şi a posibilităţii de a întreprinde măsuri pentru prevenirea abuzului. Curtea a fost dură

în această situaţie, situaţie în care statul a eşuat să implementeze o directivă. Acel stat nu a putut să

conteze pe opţiunile care le-ar fi avut în caz de implementare ce ar împiedica o revendicare individuală

a drepturilor direct efective.

Or Curtea a fost nevoită să decidă incapabilitatea directivei de a avea un efect direct. Curtea a

hotărât că larga margine a discreţiei oferite Statelor Membre privind crearea organelor responsabile de

garanţii a fost fatală pentru efectul direct. La acest punct final precizia şi necondiţionalitatea lipseau.

Totuşi Curtea nu a abandonat misiunea sa de a asigura protecţia drepturilor individuale. De fapt,

determinarea dată de ea a trecut de efectul direct ca măsură de protecţie conform dreptului comunitar a

indivizilor de la interferenţa statului. Cu toate că lucrătorii nu au putut revendica drepturile direct

efective, Curtea a hotărât în Francovich că dreptul comunitar a recunoscut responsabilitatea statului de

a le compensa pierderile suferite în rezultatul că au fost privaţi de dreptul de protecţie ce trebuia să fie

aplicat conform directivei. Atât drepturile individuale, cât şi politica efectivă a dreptului comunitar au

fost susţinute la o extindere mai largă decât efectul direct. Curtea explicit şi-a plasat decizia sa în

Francovich în contextul hotărârilor precedente din Simmenthal103 şi Factortame.104 Aceasta a constituit

o parte din structura constituţională în dezvoltare ce ar asigura că dreptul comunitar a oferit o protecţie

efectivă la nivel naţional. S-a declarat că eficacitatea deplină a regulilor comunitare şi protecţia

103 C. 106/77, Amministrazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal SpA [1978]. 104 C. C-213/89, R c. Secretary of State for Transport, ex parte Factortame Ltd. [1990].

96

drepturilor oferite de către acestea ar fi afectate, iar protecţia drepturilor pe care ele le acordă ar fi

slăbită în caz dacă indivizii sunt incapabili de a obţine o redresare când drepturile lor sunt violate prin

încălcarea dreptului comunitar pentru care Statele Membre pot fi trase la răspundere.

Curtea a mai adăugat că principiul, conform căruia un stat trebuie să poarte răspundere pentru

pierderi şi prejudicii pricinuite indivizilor ca rezultat al încălcării dreptului comunitar, pentru care statul

poate fi declarat responsabil, este inerent în sistemul Tratatului.

Pe lingă aceste enunţări ale principiilor răspunderii statului, Curtea a stabilit criterii specifice ce

guvernează existenţa răspunderii. Ea a identificat trei elemente: primo, rezultatul stabilit de directivă să

determine acordarea drepturilor individualilor; secundo, posibilitatea identificării conţinutului acelor

drepturi în baza prevederilor directivei; tertio, existenţa unei legături cazuale dintre încălcarea

obligaţiilor statului şi pierderea şi prejudiciul suferit de către părţile dăunate.

Acesta este remediul creat în detalii de către Curte şi care este stimulat de politica eficacităţii. În

urma stabilirii acestor trei condiţii, Curtea a adăugat că statul trebuie să repare consecinţele pagubei

pricinuite în baza regulilor dreptului naţional privind răspundere şi că este la discreţia ordinii juridice

interne a fiecărui Stat Membru de a desemna instanţele judiciare competente, precum şi a stabili

regulile detaliate ale procedurii.

Cel mai strident aspect inspirat de art. 10 CE (fostul art. 5) al devotamentului Curţii faţă de

stabilirea unui remediu concret este că hotărârea din Francovich depăşeşte limitele efectului direct.

Indivizii obţin drepturi ce pot fi revendicate la nivel naţional independent de justiţiabilitatea criteriului

ce condiţionează scopul drepturilor direct efective. Din acest moment Curtea a fost sesizată de către

instanţele naţionale pentru aşi devota energia întru clarificarea scopului responsabilităţii pentru

prejudicii, precum cel prevăzut de Francovich, cele mai importante cazuri fiind totuşi Brasserie şi

Factortame (nr. 4), discutate pe parcurs.

Este cert că în cazurile când drepturile respective sunt conferite indivizilor prin intermediul

normelor comunitare direct efective, sursa fiind efectul combinat al doctrinelor efectului direct şi al

supremaţiei dreptului comunitar, instanţele naţionale sunt obligate de a proteja şi implementa drepturile

împotriva oricărei măsuri ori practici ale Statelor Membre care tind de a împiedica liberul lor exerciţiu.

Instanţele naţionale au obligaţia de a oferi o protecţie imediată şi directă. Totuşi, în lipsa, la moment, a

unei prevederi comunitare relevante, drepturile conferite indivizilor trebuie să fie revendicate în

instanţe conform sistemului de remedii şi proceduri disponibile ale dreptului naţional.105 Cerinţa 105 C. 33/76, Rewe-Zentralfinanz eG & Rewe-Zentral AG c. Landwirstscahftskammer für das Saarland [1976].

97

dreptului comunitar nu este alta decât punerea la dispoziţie a protecţiei disponibile şi lasă la discreţia

fiecărui Stat Membru obligaţia de a adopta, inter alia, regulile procedurale şi cele de evidenţă.106

Această problemă este subiectul a două principii.

În primul rând, există principiul nediscriminării clarificat în Rewe c. Hauptzollamt Kiel:107

sistemul protecţiei juridice stabilite de Tratat ... implică posibilitatea disponibilităţii oricărui tip de

acţiune prevăzută de dreptul naţional în scopul asigurării respectării normelor comunitare cu efect

direct pe baza aceloraşi condiţii de admisibilitate şi de procedură ca şi în cazul asigurării respectării

dreptului naţional.

În al doilea rând, în Harz c. Deutsche Tradax108 Curtea a tins să impună Statelor Membre

obligaţia de a oferi o protecţie reală pentru încălcarea dreptului comunitar – principiul eficacităţii:

cu toate că implementarea deplină a directivei nu cere o formă specifică a sancţiunii pentru

discriminare, totuşi ea [directiva] determină că acea sancţiune trebuie să fie astfel ca să garanteze o

protecţie juridică reală şi efectivă. Mai mult, ea trebuie să aibă un efect preventiv asupra patronului.

Aceste speţe au accentuat problema fundamentală a reconcilierii şi balansării necesităţii unei

“protecţii egale”, i.e. nediscriminarea cu necesitate unei “protecţii reale”, i.e. eficacitatea. Pe parcursul

anilor recent a devenit aparent că Curtea a înclinat balanţa mai mult în favoarea celui de al doilea

principiu şi cu mai multe ocazii a subliniat baza comunitară pentru o protecţie efectivă a dreptului la

compensarea impozitelor, taxelor şi altor plăţi revendicate de administraţia naţională prin încălcarea

dreptului comunitar;109 a dreptului de a cere revizuire judiciară a unui act ce a violat dreptul

comunitar;110 şi a dreptului în dezvoltare de a obţine despăgubire.111 În baza unei combinări a clauzelor

art. 10 CE (fostul art. 5), a doctrinei efectului direct şi a jurisprudenţei Curţii drepturile respective

trebuie să fie cu eficacitate garantate în cadrul instanţelor judiciare ale Statelor Membre.

106 Dreptul naţional reglementează problemele de evidenţă şi procedură. Acestea includ competenţa instanţelor, termenii

procedurali şi sarcina probaţinuii: C. 45/76, Comet c. Produktshap voor Siergewassen [1976]; Cazurile 205-15/82, Deutsche

Milchkontor c. Germania [1983]. În materie de termini procedurali vezi C.C-208/90, Emmott c. Minister of Social Welfare

[1991]. 107 C. 158/80, Rewe c. Hauptzollamt Kiel [1981]. 108 C. 79/83, Harz c. Deutsche Tradax GmbH [1984]. 109 C. 199/82, Amministrazione dell Finanze dello Stato c. SpA San Giorgio [1983]. 110 C. 222/86, UNECTEF c. Heylens [1987]. 111 Cazurile cumulate C-6/90 şi C-9/90 Francovich & Bonifaci c. Italia [1991]; Cazurile cumulate C-46 şi 48/93, Brasserie

du Pêcheur SA c. Germania [1996].

98

Dreptul la despăgubire a fost finalmente confirmat în hotărârea din San Giorgio.112 În acest caz

compania a demarat procedura pentru revendicarea unor sume ce au fost achitate ca plăţi de inspecţie

medicală în mod obligatoriu, conform legislaţiei Italiei, la importul unor produse lactate din alt Stat

Membru. Curtea a confirmat jurisprudenţa precedentă în materie spunând că în legătură cu aceasta

trebuie de accentuat, în primul rând, că justificarea re-achitării plăţilor percepute de către un Stat

Membru contrar regulilor dreptului comunitar constituie o consecinţă şi un adjunct al dreptului conferit

individualilor de prevederile comunitare care interzic plăţi având un efect echivalent cu cel al taxelor

vamale ori, după caz, aplicarea discriminatorie a taxelor interne. Fiind adevărat că re-achitarea trebuie

să fie revendicată numai în limitele condiţiilor de substanţă şi formă, prevăzute de diferite legi

naţionale aplicabile, totuşi, faptul rămâne de a fi, după cum Curtea a susţinut permanent, că acele

condiţii nu pot fi mai puţin favorabile decât revendicările similare privind taxele naţionale şi nu pot fi

create într-o manieră care ar face virtual imposibilă exercitarea drepturilor conferite de dreptul

comunitar.

Curtea a recunoscut, pe de o parte, că sistemele naţionale de drept au putut ţine cont de faptul că

atare plaţi au fost incluse în preţul bunurilor, deci fiind “atribuite” cumpărătorului. În consecinţă,

achitarea repetată a acestor plăţi trebuia să fie interzisă, deoarece ar avea drept rezultat îmbogăţirea

nejustificată a recipienţilor.113

Pe de altă parte, orice cerinţă de a demonstra care s-a dovedit a fi virtual imposibilă sau excesiv

de dificilă de a asigura rambursarea plăţilor ilegale, ar fi incompatibilă cu dreptul comunitar. Intr-

adevăr, acesta a rămas cazul de re-achitare a plăţilor impuse prin încălcarea dreptul naţional, subiect al

aceloraşi condiţii restrictive.

Dreptul la revizuire judiciară a unei acţiuni administrative a fost recunoscut un principiu general

al dreptului comunitar în UNECTEF c. Heylens.114 În acest caz un antrenor de fotbal cu cetăţenie

belgiană a dorit să-şi practice profesia în Franţa. Conform legislaţiei franceze activitatea în calitate de

antrenor pe teritoriul Franţei era permisă numai persoanelor deţinătoare a unei diplome relevante

naţionale sau a uneia străine recunoscută drept echivalent de ministerul competent în urma consultării

unui comitet special. Reclamatul a fost angajat în calitate de antrenor al unui club de fotbal francez.

Adresarea sa pentru recunoaşterea diplomei belgiene a fost respinsă printr-o decizie nemotivată a

112 C. 199/82, Amministrazione dell Finanze dello Stato c. SpA San Giorgio [1983]. 113 C. 68/79, Hans Just I/S c. Danish Ministry for Fiscal Affairs [1980]. 114 C. 222/86, UNECTEF c. Heylens [1987].

99

ministerului, raportul comitetului în acest caz fiind la fel nefondat. Din motiv că persoana practica mai

departe activitatea de antrenor, el a fost acţionat de către Sindicatul antrenorilor francezi de fotbal

pentru exercitarea ilegală a profesiei sale. Instanţa naţională sesizată s-a adresat Curţii pentru ca aceasta

să adopte o hotărâre preliminară. Ea a căutat să stabilească dacă principiul liberei circulaţii a

lucrătorilor din art. 48 CEE (actualul art. 39 CE) impunea posibilitatea revizuirii judiciare a unei decizii

ce refuza recunoaşterea echivalenţei unei diplome dintr-un Stat Membru, precum şi dacă decizia

respectivă trebuie să fie motivată.

În hotărârea sa Curtea a indicat că existenţa unui remediu juridic împotriva unei decizii a unei

autorităţi naţionale ce refuză în beneficierea de dreptul de angajare liberă este esenţială pentru

asigurarea protecţiei eficiente a unui drept individual. Acest argument adus de Curte s-a bazat pe faptul

că dreptul de angajare liberă este unul fundamental, conferit de către Tratat fiecărui lucrător în parte din

cadrul Comunităţii. Apoi Curtea s-a referit la hotărârea sa din Johnston,115 conform căreia cerinţa

revizuirii judiciare a fost reflectat ca un principiu general al dreptului comunitar.

Curtea a continuat inserând că revizuirea judiciară efectivă, care trebuie să fie în stare să

acopere legalitatea cauzelor pentru decizia contestată, presupune, în general, că curtea, căreia i-a fost

referită problema, poate cere de la autoritatea competentă să-şi notifice cauzele. Dar atunci când, ca şi

în cazul prezent, este vorba în mod particular despre asigurarea unei protecţii efective a dreptului

fundamental conferit prin Tratat lucrătorilor comunitari, cei din urmă trebuie să fie capabili de a-şi

apăra drepturile în cele mai bune posibile condiţii şi să aibă dreptul de a decide, având o cunoştinţă

deplină a faptelor relevante, asupra ... adresării către curte. Prin consecinţă, în astfel de circumstanţe

autoritatea naţională competentă este obligată să-i informeze [pe lucrători] despre cauzele refuzului

prin intermediul deciziei propriu-zise ori printr-un comunicat subsecvent la cerere.116

Totuşi, existenţa unui remediu judiciar şi a obligaţiei motivării au fost limitate la decizia finală

de refuz în recunoaşterea echivalenţei şi nu s-au extins la opinii şi alte măsuri aparente pe parcursul

preparator şi de investigare. Din Heylens este evidentă confirmarea dată de Curte dreptului de revizuire

judiciară a unei acţiuni administrative ce violează principiile şi clauzele dreptului comunitar.

Următorul caz, referitor la posibilitatea obţinerii unei suspendări interimare pentru protejarea

dreptului discutat, a fost R. c. Transport Secretary, ex parte Factortame Ltd.117 Companiile aplicante,

115 C. 222/84, Johnston c. Chief Constable of the Royal Ulster Constabulary [1986]. 116 C. 222/86, UNECTEF c. Heylens [1987]. 117 C.C-213/89, R c. Secretary of State for Transport, ex parte Factortame Ltd. [1990].

100

majoritatea fiind spaniole, deţineau cu drept de proprietate 95 de nave de pescuit înregistrate drept

britanice conform regimului statutar relevant. Acest regim a fost radical alterat de Partea II a Merchant

Shipping Act 1988 şi regulamentele relative conform cărora toate navele trebuiau să fie reînregistrate,

subiect al unei perioade de tranziţie pe parcursul căreia înregistrarea anterioară avea efect juridic.

Conform noului Act, cele 95 de nave nu au îndeplinit noile condiţii impuse, motiv pentru care nu au

fost înregistrate. Motivul a fost că administrarea lor (sau controlul) era efectuat din Spania sau de către

spanioli ori din motivul proporţiei acţiunilor deţinute de spanioli.

Prin intentarea unei revizuiri judiciare companiile au dorit să conteste legalitatea prevederilor

relevante ale noului Act, precum şi ale regulamentelor pe motiv că acestea contraveneau, inter alia,

Tratatului prin privarea lor de anumite drepturi comunitare.

Conform deciziei Camerei Lorzilor,118 instanţele judiciare engleze nu aveau jurisdicţia de

neaplicare a unui Act parlamentar. Camera a hotărât, inter alia, că primo, nu era în puterea instanţelor

britanice de a recunoaşte un Act parlamentar drept nefiind lege până la o dată nesigură în viitor, i.e.

instanţele nu aveau dreptul de interferenţă temporară în aplicarea unui statut propriu-zis, aflat în

conflict nesigur cu dreptul comunitar ce era pe rol în cadrul Curţii; şi secundo, că instanţa nu putea

emite o hotărâre judecătorească interimară împotriva Coroanei în cadrul unei revizuiri judiciare

deoarece hotărârile judecătoreşti de această categorie nu au fost nici odată disponibile în dreptul

comun, fapt ce a fost apărat de Crown Proceedings Act 1947, ss 21(2) şi 23(2)(b).

În consecinţă Camera Lorzilor a revendicat o hotărâre preliminară a Curţii asupra, inter alia,

existenţei unui principiu al dreptului comunitar ce ar avea supremaţie, fără a ţine cont de prevederile

dreptului naţional, de care instanţele judecătoreşti erau obligate să ţină cont şi să asigure un remediu

efectiv interlocutoriu pentru protejarea drepturilor comunitare direct efective (a) în caz dacă o cerere

argumentată privind conferirea drepturilor a fost înaintată şi (b) partea ce revendica drepturile în cauză

ar suferi pierderi ireparabile în lipsa unei protecţii efective pe o perioadă interimară determinării de

către Curte a drepturilor respective.

În hotărârea sa119 Curtea a considerat că a fost solicitată pentru a decide asupra problemei

neaplicării unei reguli de către o instanţă naţională conform dreptului intern în caz dacă ea (regula)

interzice oferirea unei suspendări interimare. Pentru început Curtea s-a referit la decizia sa

118 Decizia [1990] 2 AC 85. 119 C.C-213/89, R c. Secretary of State for Transport, ex parte Factortame Ltd. [1990].

101

fundamentală din Simmenthal,120 conform căreia s-a stabilit că regulile direct efective ale dreptului

comunitar “trebuie să fie aplicate în întregime şi uniform în toate Statele Membre, începând cu data

intrării lor în vigoare”. Mai departe, instanţele naţionale trebuiau să asigure protecţia drepturilor

indivizilor derivate din efectul direct al dreptului comunitar, fiind bazate pe principiul cooperării

stipulat în art. 10 CE (fostul art. 5).

Din momentul în care aceste principii au fost reafirmate, Curtea s-a referit la problema

protecţiei interimare a drepturilor derivate din dreptul comunitar. Ea a continuat: eficacitatea deplină a

dreptului comunitar ar fi diminuată dacă o normă a dreptului naţional ar putea împiedica curtea sesizată

privind o dispută guvernată de dreptul comunitar în acordarea unei suspendări interimare pentru

asigurarea eficacităţii depline a deciziei luate asupra existenţei drepturilor, revendicate conform

dreptului comunitar. Prin urmare, o curte care în acele circumstanţe ar acorda o suspendare interimară,

dacă nu ar fi cazul unei norme naţionale, este obligată să suspende acea normă. 121

În concluzie Curtea a menţionat că în caz, dacă o regulă naţională este unica piedică în calea

Camerei Lorzilor de a acorda suspendare interimară, o astfel de regulă naţională trebuie să fie negată.

Ultimul exemplu este elucidat de cazuri mai recente, cum ar fi Brasserie de Pêcheur şi

Factortame (nr.4).122 Pentru a împrospăta memoria, trebuie să menţionăm că în Francovich Curtea a

decis responsabilitatea în anumite circumstanţe a statelor pentru prejudiciul cauzat de neimplementarea

unei directive. În Brasserie de Pêcheur şi Factortame (nr.4) Curtea a fost nevoită să decidă asupra

responsabilităţii statelor pentru daunele cauzate indivizilor în urma adoptării legislaţiei contrare

normelor direct efective din Tratat. Berăria franceză Brasserie de Pêcheur a susţinut că în 1981 a fost

forţată să stopeze exportul de bere în Germania pe motiv că berea sa, fiind produsă conform normelor

franceze, nu satisfăcea exigenţele de puritate stabilite de legislaţia germană. Conform deciziei Curţii

din 12 martie 1987123 s-a stabilit că prevederile ce împiedicau berea produsă legal în conformitate cu

diferite tehnologii în alte State Membre de a fi marcată în Germania cu denumirea “Bier”, precum şi

interzicerea importului berii cu aditivi erau incompatibile cu art. 28 CE (fostul art. 30) din Tratat.

Ulterior Brasserie de Pêcheur a acţionat Guvernul Germaniei pentru pierderi suferite pe perioada 1981

– 1987 şi a revendicat repararea lor. Contextul litigiului din Factortame a fost expus ceva mai devreme.

120 C. 106/77, Amministrazione dello Stato c. Simmenthal SpA [1980]. 121 C.C-213/89, R c. Secretary of State for Transport, ex parte Factortame Ltd. [1990]. 122 Cazurile cumulate C-46 şi 48/93, Brasserie du Pêcheur SA c. Germania [1996] 123 C- 178/84, Comisia c. Germania [1987].

102

Ulterior în Factortame (nr.4) aplicanţii au revendicat despăgubiri pentru pierderile suferite în timp ce

legislaţia în cauză era în forţă sau, mai precis spus, în perioada aprilie – noiembrie 1989.

Punctul de referinţă a Curţii a fost decizia din Francovich, conform căreia Statele Membre sunt

obligate de a repara daunele pricinuite indivizilor prin încălcarea dreptului comunitar. Acest principiu

are forţă juridică şi în cazul încălcării prevederilor direct efective ale Tratatului (cum ar fi, de exemplu,

art. 28 şi 43 CE (fostele art. 30 şi 52)), deoarece faptul că un individ poate să se bazeze pe ele în faţa

instanţei naţionale nu este suficient de a asigura implementarea completă a Tratatului. Scopul

principiului efectului direct este de a asigura că normele dreptului comunitar au supremaţie faţă de cele

naţionale. Dreptul la reparaţie este un corolar necesar al efectului direct al prevederilor comunitare,

încălcarea cărora au cauzat un prejudiciu unui individ care nu poate evita pierderile pricinuite în urma

violării dreptului comunitar atribuit Statelor Membre.

Existenţa responsabilităţii statelor, precum şi extinderea ei pentru prejudiciul cauzat de violarea

dreptului comunitar au ţinut de interpretarea Tratatului ce cade sub jurisdicţia Curţii. Cea din urmă va

decide asupra unor astfel de cazuri prin referinţă la principiile fundamentale ale ordinii juridice

comunitare, iar în caz de necesitate – la cele comune pentru sistemele de drept ale Statelor Membre.

Specificând cel de al doilea aspect, Curtea a accentuat că fundamentul răspunderii necontractuale a

instituţiilor comunitare conform art. 288(2) CE (fostul art. 215(2)) este simpla expresie a unui principiu

general comun pentru legislaţiile Statelor Membre ce stabileşte obligaţia de a despăgubi pierderile

suferite în urma adoptării unui act normativ sau a omisiunii. Acest principiu este aplicabil în cazul

tuturor organelor publice, fie el legislativ, executiv sau judiciar, actul sau omisiunea cărora a provocat

prejudiciul respectiv.

Referindu-se din nou la Francovich, Curtea a stabilit că condiţiile, conform cărora

responsabilitatea statului dă naştere unei revendicări a pierderilor, depind de natura încălcării dreptului

comunitar în speţă. Curtea a stabilit că în cazul în care Statele Membre acţionează într-o anumită sferă,

având o discreţie largă, comparabilă cu cea a instituţiilor comunitare în cadrul implementării politicilor

comunitare, condiţiile trebuie să fie identice cu cele ce reglementează responsabilitatea Comunităţii în

circumstanţe similare. Referitor la cele spuse, Curtea, fiind conştientă de faptul că exercitarea funcţiilor

legislative nu trebuie să împiedice perspectiva unei revendicări a prejudiciului, adoptă o concepţie

restrictivă vizavi de responsabilitatea Comunităţii în materie legislativă şi ţine cont, inter alia, de

complexitatea situaţiilor care trebuie să fie reglementate, dificultăţile în aplicarea sau interpretarea

textelor şi, în particular, de larga margine de discreţie a autorului actului în cauză.

103

Drept rezultat Comunitatea nu-şi poate asuma obligaţia până nu va încălca evident şi grav

limitele de exercitare a puterilor sale. Deoarece guvernele Germaniei şi Marii Britanii au posedat o

discreţie largă, adoptând legislaţia în sferele respective, dreptul la reparaţie a fost subiectul al trei

condiţii: primo, că regula juridică încălcată trebuie să fie intenţionată de a conferi drepturi indivizilor;

secundo, că încălcarea trebuie să fie suficient de serioasă, i.e Statul Membru evident şi grav trebuie să-

şi încalce limitele discreţiei sale; tertio, existenţa unei legături cauzale directe dintre încălcarea

obligaţiei de către Stat şi prejudiciul pretins.

Acest test se aplică numai în cazul când încălcările în speţă apar în domeniile unde Statul

Membru are o largă discreţie ce poate fi comparată cu cea a legislatorilor comunitari. Totuşi nu va fi

întotdeauna cazul, deoarece uneori, cum ar fi, de exemplu, în cazul art. 249 care cere de la Statele

Membre de a întreprinde orice măsuri necesare pentru atingerea scopului scontat de o directivă, limita

discreţiei Statelor Membre este redusă. Acesta a fost cazul în speţa Francovich.

Considerând în detalii aplicarea celor trei condiţii identificate, Curtea a decis pentru început că

ambele art. 28 şi 43 CE (fostele art. 30 şi 52) au intenţia de a conferi drepturi pentru indivizi. În

continuare era la discreţia instanţelor naţionale de a decide dacă încălcarea dreptului comunitar a fost

suficient de serioasă pentru a da naştere dreptului la compensare. Curtea a decis totuşi că criteriile

aplicate de către instanţele naţionale pot să includă claritatea şi precizia regulii încălcate, măsura

discreţiei acordate de normă autorităţilor în cauză, caracterul intenţionat ori voluntar al încălcării,

posibilitatea iertării ori neiertării a erorii [poziţia adoptată de instituţia comunitară], a contribuit la

omisiune şi la adoptarea sau menţinerea măsurilor ori practicilor contrare dreptului comunitar.

La fel, Curtea a declarat că o încălcare a dreptului comunitar poate fi considerată suficient de

serioasă dacă persistă în pofida unei decizii relevante a Curţii sau a jurisprudenţei. Mai târziu Curtea a

considerat că o hotărâre a sa nu este esenţială.

Cu toate că dreptul la reparaţie parvine în baza dreptului comunitar, când condiţiile de mai sus

sunt satisfăcute, Curtea a declarat că acest drept poate fi exersat în concordanţă cu regulile naţionale

privind obligaţiile, subiect al unei clauze comune conform căreia condiţiile de reparaţie a prejudiciului

inserate în legislaţia naţională nu trebuie să fie mai puţin favorabile decât cele relevante revendicărilor

din aceeaşi ordine juridică, precum şi nu trebuie să posede un caracter ce ar face imposibilă sau extrem

de dificilă obţinerea reparaţiei. În principiu, pentru a asigura o protecţie efectivă, compensaţia pusă la

dispoziţie trebuie să fie comensurată cu pierderile sau prejudiciul revendicat. Criteriile de determinare a

extinderii compensării puse la dispoziţie, precum şi diferite capete de acuzare ce pot fi revendicate este

104

o chestie a fiecărui Stat Membru – iarăşi vizavi de condiţia că criteriile relevante nu sunt mai puţin

favorabile decât cele aplicate revendicărilor identice bazate pe dreptul intern şi că nu fac imposibilă ori

extrem de dificilă obţinerea reparaţiei.

După cum ne demonstrează exemplele de mai sus sunt posibile situaţii când litiganţii,

revendicându-şi drepturile în baza dreptului comunitar, pot obţine remedii mai favorabile decât acei ce

se bazează pe dreptul naţional. În asemenea situaţii dreptul comunitar va reglementa procedurile

naţionale parţial.

§ 3.3 Problema supremaţiei dreptului comunitar în viziunea Statelor Membre ale Uniunii

Europene

Este imposibil de a rezerva importanţa doctrinelor efectului direct şi al supremaţiei dreptului

Uniunii Europene pentru dezvoltarea de mai departe şi crearea unei pieţe comune. Totuşi trebuie să

specificăm şi faptul că implementarea practică a acestor doctrine ţine de bunăvoinţa instanţelor

naţionale. După cum a şi fost de aşteptat, reacţia instanţelor naţionale nu a fost complet pozitivă.

Nu ne propunem o amplă analiză a jurisprudenţelor Statelor Membre în materie de raport al

drepturilor naţionale cu dreptul Uniunii Europene. Pe parcurs vom prezenta exemplele unor state care

au avut de jucat un rol important în dezvoltarea integrării europene.

În unele dintre Statele Membre instanţele judecătoreşti au tins la întreprinderea tuturor

măsurilor necesare pentru conformare cu jurisprudenţa comunitară. Un astfel de exemplu elocvent este

Marea Britanie, unde în absenţa unei Constituţii scrise Parlamentul a tins la acordarea efectului

dreptului comunitar prin adoptarea Actului Comunităţilor Europene din 1972. Conform Actului

dreptului comunitar, i se recunoştea primatul asupra dreptului intern. Au apărut totuşi dubii bazate pe

doctrina suveranităţii Parlamentului Marii Britanii, astfel că efectul direct al dreptului comunitar nu era

o abordare a tuturor instanţelor judiciare. În cazul Macarthys Ltd c. Smith124 Curţii de Apel i s-a cerut

să se expune dacă Actul Remunerărilor Egale din 1970, amendat de Actul Discriminare Sexuală din

1975, a fost compatibil cu art. 199 CEE (actualul art. 141 CE), stipulând egalitatea în remunerare a

femeilor şi bărbaţilor. După o referinţă la Curtea de Justiţie, Lordul Denning a declarat:

„Este important să declarăm – şi să o facem evident – că prevederile Articolului 119 al

Tratatului de la Roma are prioritate asupra statului englez privind remunerarea egală care nu este 124 C. Macarthys Ltd c. Smith [1979].

105

conform Articolului 119. Această prioritate este acordată de către legea noastră. Este acordată de Actul

Comunităţilor Europene din 1972. Dreptul comunitar este parte a dreptului nostru şi dacă există

inconsistenţe, dreptul comunitar are prioritate. El [dreptul comunitar] nu înlătură dreptul englez. Este

parte a dreptului nostru şi are prioritate asupra oricărei părţi care nu este în conformitate cu el.”125

Unica problemă care nu a fost rezolvată până în prezent, dar care nici nu a avut temei de

existenţă, este cazul când Parlamentul Marii Britanii va adopta un act parlamentar care, fiind contrar

dreptului Uniunii Europene, expres ar stabili prioritatea sa faţă de Actul Comunităţilor Europene din

1972.

Anticipând o asemenea situaţie, Lordul Denning s-a expus în acest sens în speţa Macarthys Ltd

c. Smith, menţionând că dacă timpul va veni când Parlamentul nostru va adopta, deliberativ, un Act cu

intenţia de a se dezice de la Tratat sau orice prevedere a acestuia ... şi o spune în termeni expreşi, atunci

eu trebuie să cred că curţile noastre vor avea obligaţia de a respecta statutul Parlamentului nostru. ...

Până la existenţa unei deziceri intenţionate şi exprese de Tratat este obligaţia noastră să acordăm

prioritate Tratatului.

Or este de recunoscut că până în prezent Parlamentul Marii Britanii nu a adoptat norme care ar

pune în pericol aplicarea dreptului Uniunii Europene.

Instanţele judiciare ale altor State Membre, unele din ele jucând roluri de lideri în dezvoltarea

Comunităţii şi Uniunii Europene, au avut o atitudine negativă. Un astfel de exemplu este Franţa, unde

pentru o perioadă de decenii instanţele administrative au refuzat să accepte primatul dreptului

comunitar. După cum se ştie, cunoscut sistemul judiciar al Franţei este divizat în instanţe administrative

şi instanţe ordinare.

Pe de o parte supremaţia dreptului comunitar a fost acceptat în anul 1975 de către Curtea de

Casare126 – instanţa superioară ordinară. Pe de altă parte primatul dreptului comunitar a fost respins de

către Consiliul de Stat – instanţa supremă administrativă – până în anul 1989. Raţiunea Consiliului de

Stat a fost expusă în speţa Semoules, instanţa argumentând natura problemei drept una jurisdicţională –

deoarece Consiliul de Stat nu are jurisdicţie asupra revizuirii validităţii dreptului naţional al Franţei,

instanţa nu era capabilă să se expună asupra compatibiltăţii sale cu dreptul comunitar; nici nu putea

acorda primat. În pofida faptului că Constituţia Franţei recunoaşte primatul anumitor tratate

125 Cazul 129/79 [1980] 1275. 126 Cazul Administration des Douanes c. Société „Cafés Jacques Vabre” et SARL Weigel et Cie. Decizie din 24 mai 1975.

106

internaţionale faţă de dreptul intern, Consiliul de Stat a susţinut că deciziile asupra constituţionalităţii

legislaţiei ţin de Consiliul Constituţional care se expune până la adoptarea actului legislativ.

După cum s-a menţionat, numai în anul 1989, expunându-se în cazul Nicolo,127 Consiliul de Stat

a abandonat „izolarea splendidă” [53, p.266] şi a decis, în calitatea sa de curte electorală, să adopte o

poziţie similară celei a Curţii Constituţionale.

Cazul Germaniei era identic exemplului Franţei – rezistenţă din start. Conform art. 24 al

Constituţiei Germaniei, se permite transferul autorităţilor legislative organizaţiilor internaţionale, dar

nu erau clare situaţiile de litigiu care apar din conflicte ale legislaţiei comunitare şi prevederi ale Legii

Fundamentale germane. Problema care urma a fi soluţionată era dacă art. 24 al Constituţiei Germaniei

permite transferul unei împuterniciri care contravine anumitor principii de bază protejate de Constituţie

spre o organizaţie în afara structurii constituţionale.

Din speţa Internationale Handelsgesellschaft mbH128 se face evident că instanţa judiciară

germană a fost plasată în faţa unor fapte incontestabile – pe de o parte Germania deja transferase

conform Constituţiei împuterniciri impunătoare Comunităţii; pe de altă parte instanţa era îngrijorată de

continuitatea procesului de integrare, care putea pe viitor să-şi atribuie şi alte domenii ale jurisdicţiei

naţionale. Curtea Administrativă a referit problema Curţii Constituţionale Federale, care a refuzat

recunoaşterea necondiţionată a primatului dreptului comunitar faţă de cel al Germaniei.

Obiecţia de bază a Curţii Constituţionale nu ţinea de natura jurisdicţională, ci de posibilul

impact asupra drepturilor garantate de Constituţie. Astfel instanţa constituţională germană a declarat că

clauza permisivă de transfer a funcţiilor legislative către o organizaţie internaţională nu acoperă

transferul împuternicirilor de prejudiciere a caracteristicilor esenţiale inalienabile a structurii

constituţionale a Germaniei, în speţă protecţia expresă a drepturilor fundamentale.

Un pas important spre recunoaşterea supremaţiei dreptului comunitar a fost efectuat de către

Curtea Constituţională Federală în speţa Solange II.129 Curtea Constituţională a stabilit că atât timp cât

dreptul comunitar nu a exclus posibilul conflict de norme dintre prevederile comunitare şi drepturile

constituţionale naţionale, curtea germană va asigura ca acele drepturi să aibă supremaţie asupra

dreptului comunitar.

127 Cazul Raoul Georges Nicolo [1990]. 128 Cazul Internationale Handelsgesellschaft mbH c. Eifurt und-Vorratstelle für Getreide und Futtermittel [1972]. 129 Cazul Re Wünsche Handelsgsesellscahft. Decizia din 22 octombrie 1986 [1987].

107

După cum se face evident, Curtea Constituţională Federală a cedat din rigiditatea sa şi se referă

de pe poziţii vechi numai la cazurile de conflict eventual între normele comunitare şi cele vizând

drepturile fundamentale.

O decizie mai recentă vizând ratificarea TUE a ridicat din nou raportul dintre dreptul comunitar

şi cel german, dar nu a ţinut de drepturile fundamentale declarate de Constituţie, dar de ratificare per

se.

Germania a completat procesul de ratificare spre decembrie 1992, inclusiv modificând

Constituţia, dar până la semnarea de către Preşedintele Federal a instrumentului de ratificare au fost

depuse cereri constituţionale invocând că ratificarea ar încălca Constituţia.

Cea de a doua Cameră a Curţii Constituţionale Federale a decis la data de 12 octombrie 1993 că

ratificarea nu contravine Constituţiei.130 Este de menţionat că Curtea Constituţională a profitat de

ocazie şi s-a expus asupra poziţiei pe viitor în caz dacă Comunitatea Europeană ar utiliza autorităţi care

nu sunt clar definite în TUE. Decizia conţine unele declaraţii importante vizavi de raportul dintre

Uniunea Europeană, Comunitate şi Germania, declaraţii care demonstrează că conceptul suveranităţii

statului rămâne unul important şi că Curtea Constituţională Federală nu are intenţia de a renunţa de la

puterea de a decide asupra compatibilităţii şi validităţii dreptului comunitar faţă de Constituţia

Germaniei.

Decizia din Brunner este deosebit de lungă şi impunătoare. Ea constituie o atenţionare pentru

instituţiile comunitare şi Curtea Europeană de Justiţie că acceptarea supremaţiei dreptului comunitar de

către Germania nu este una completă a tuturor măsurilor adoptate şi a fiecărei decizii a Curţii.

Dacă decizia din Solange II viza numai o anumită măsură comunitară, care a fost pretinsă drept

violând drepturile constituţionale, atunci hotărârea din Brunner a fost atenţionată asupra unei

problematici mai vaste, care contestă competenţa Comunităţii de a legifera în domenii anumite.

Pe parcursul timpului instanţele judecătoreşti germane au acceptat în domeniile proprii de

interes supremaţia dreptului comunitar. Oricum Curtea Constituţională Federală şi-a păstrat dreptul de

a revizui acţiunile instituţiilor şi agenţiilor europene, includem şi Curtea, pentru a asigura aflarea lor în

limitele puterilor conferite.

Alte State Membre la fel au avut de parcurs un drum mai lung ori mai scurt de recunoaştere a

supremaţiei dreptului Uniunii Europene, dar care totuşi are un sfârşit benefic.

130 Cazul Brunner c. The European Union Treaty [1994].

108

CAPITOLUL IV

Republica Moldova în contextul aderării la Uniunea Europeană şi imperativele armonizării

legislaţiei sale cu standardele Uniunii Europene

§ 4.1 Privire generală asupra raportului dintre dreptul naţional al Republicii Moldova cu cel

internaţional

În prezent analiza problemei raportului dintre dreptul internaţional şi dreptul naţional a devenit

una practică, în special în urma ratificării unui larg număr de tratate, scopul cărora ţine nu numai de

relaţiile dintre state, dar şi dintre state şi cetăţenii săi, cetăţenii străini şi apatrizii. Obiectul acestor

tratate îl constituie interesul comun al umanităţii şi care şi-au găsit aplicarea în dreptul naţional. Cadrul

juridic naţional determină statutul unui instrument internaţional în dreptul naţional, i.e. dacă instanţele

judecătoreşti naţionale vor aplica clauzele tratatelor în cazurile cu referire spre soluţionare.

Elemente de protecţie şi implementare a drepturilor omului, precum şi legi speciale în materia

numită, pot fi găsite în orice tip de legi, clauză stipulată în art. 72 al Constituţiei Republicii Moldova

din 29 iulie 1994, cu modificările ulterioare. Astfel, Constituţia Republicii Moldova conţine un catalog

al drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului (art. 24-54) şi obligă legislatorul naţional să nu

adopte legi care ar încălca aceste drepturi şi libertăţi (art. 142(2)). Clauze detaliate în materie de

drepturi ale omului pot fi găsite în legile organice şi ordinare, complementare lor fiind celelalte acte

normative adoptate de către instituţiile abilitate.

În conformitate cu legislaţia Republicii Moldova un tratat internaţional va deveni parte a

cadrului juridic naţional numai după ratificarea acestuia de către Parlament (art. 66(g) al Constituţiei şi

art. 12 al Legii privind tratatele internaţionale ale Republicii Moldova [26]). Constituţia nu conţine

prevederi speciale asupra punerii în aplicare a instrumentelor internaţionale prin intermediul legislaţiei

specifice. Atunci când clauzele dreptului internaţional (tratatului internaţional) sunt încorporate în

dreptul naţional fără necesitatea adoptării de acte normative speciale, ele sunt considerate executorii şi

sunt direct aplicabile în sistemul juridic şi cel judiciar al Republicii Moldova [26, art. 20]. Constituţia

prevede că anumite compartimente ale dreptului internaţional trebuie să fie executorii. Astfel, art. 4(2)

al Constituţiei declară că dacă există neconcordanţă între instrumentele internaţionale privind drepturile

omului la care Republica Moldova este parte şi legislaţia internă, prioritate au normele internaţionale.

Articolul 8(2) al Constituţiei fortifică prevederile citate şi stipulează că Legea Supremă trebuie să fie

109

revizuită în caz de neconcordanţă cu un tratat internaţional. Mai mult, art. 8(1) al Constituţiei impune

asupra Republicii Moldova obligaţia de a respecta Carta ONU şi tratatele la care este parte în baza

principului pacta sunt servanda, precum şi să-şi construiască relaţiile cu alte state pe principiile şi

normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional.

Nu va exista nici o problemă atunci când dreptul internaţional şi dreptul naţional coincid, dar

dacă ne aflăm într-o situaţie inversă – dreptul internaţional impune o obligaţie care nu este reflectată în

dreptul naţional al Republicii Moldova ori această obligaţie se află în conflict cu reglementările interne

– autorităţile naţionale trebuie să ţină cont de normele internaţionale. Această concluzie poate fi dedusă

din stipulările art. 4(2) şi art. 8 ale Constituţiei.

Curtea Constituţională a fost sesizată pentru interpretarea unor prevederi ale art. 4 al

Constituţiei [35]. În Hotărârea sa Curtea Constituţională, referindu-se la dreptul internaţional în

general, a declarat că normele şi principiile unanim recunoscute ale dreptului internaţional sunt

executorii pentru Republica Moldova în măsura în care ea şi-a exprimat consimţământul de a fi legată

prin actele internaţionale respective [35, §6]. Curtea Constituţională a mai adăugat că tratatele

internaţionale sunt parte componentă a cadrului legal al Republicii Moldova [35, §8]. Cu referinţă la

tratatele în materie de drepturi ale omului, Curtea Constituţională a declarat că se va aplica dreptul

internaţional în caz de neconcordanţă cu el a dreptului naţional [35, §11].

Astfel, Curtea Constituţională a decis, inter alia:

- art. 4 al Constituţiei garantează nu numai drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, dar şi

principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional;

- principiile şi normele unanim recunoscute ale dreptului internaţional, tratatele ratificate şi acele

la care Republica Moldova a aderat sunt parte componentă a cadrului legal al Republicii

Moldova şi devin norme ale dreptului ei intern;

- în caz de conflict între instrumentele internaţionale în materie de drepturi ale omului şi legile

interne ale Republicii Moldova, organele de drept sunt obligate să aplice reglementările

internaţionale.

O contribuţie considerabilă pentru sesizarea corectă a dreptului internaţional şi aplicarea

tratatelor, în special a Convenţiei Europene a Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale ale Omului

(CEDO), în sistemul justiţiei al Republicii Moldova a avut-o Curtea Supremă de Justiţie, care prin

Hotărârea Plenului a declarat că CEDO este parte integrantă a sistemului legal intern şi respectiv

urmează a fi aplicată direct ca oricare altă lege a Republicii Moldova cu deosebirea că CEDO are

110

prioritate faţă de restul legilor interne care îi contravin [36, §2]. În caz de incompatibilitate a

prevederilor interne cu cele ale CEDO, se vor aplica acelea din Convenţie, cu specificarea acestui fapt

în hotărâre [36, §3].

Din cele menţionate mai sus se face evident că reglementările interne ale Republicii Moldova

conţin unele norme importante prin care se conferă prioritate instrumentelor internaţionale. Fără a nega

importanţa sa majoră, CEDO a obţinut o atenţie sporită în comparaţie cu alte instrumente

internaţionale. Considerăm numai şi numai oportună o astfel de situaţie, dar oricum necesită insistenţă

aplicarea directă şi a altor instrumente internaţionale chiar şi în pofida lipsei unor mecanisme interne.

Or, majoritatea lor fiind executorii. Astfel, pentru majoritatea altor instrumente internaţionale s-a

purces la elaborarea şi adoptarea unor acte legislative speciale, activitate care necesită o aprofundare

continuă, ţinând cont de toate aspectele vieţii sociale.

Cele spuse mai sus nici într-un caz, din păcate, nu diminuează caracterul negativ, în viziunea

noastră, al unei clauze din Hotărârea Curţii Constituţionale privind interpretarea unor prevederi ale art.

4 din Constituţia Republicii Moldova, conform căreea dreptul internaţional nu are prioritate asupra

normelor constituţionale.

Fără a pătrunde mai substanţial în esenţa teoriei generale a dreptului, putem concluziona că

printr-o asemenea abordare Curtea Constituţională a exclus norma constituţională din totalitatea

cadrului juridic, pe simplu motiv că în acelaşi paragraf instanţa constituţională afirmă că dreptul

internaţional are prioritate asupra dreptului intern, „dar nu şi asupra normei constituţionale”.

Suntem categoric împotriva unei asemenea abordări chiar din considerente filozofice – conform

art. 8 al Constituţiei Republicii Moldova statul este obligat să respecte dreptul internaţional şi

principiile sale. Mai mult, Curtea Constituţională, în opinia noastră, a decis asupra unui articol, în speţă

art. 8(2) al Constituţiei, care nu constituia obiect al sesizării.

Totuşi, ţinând cont de cele menţionate, constatăm că până în prezent nu au fost atestate

probleme practice din cauza unei asemenea abordări a instituţiei raportului dintre dreptul internaţional

şi dreptul intern al Republicii Moldova în materie de încheiere a tratatelor internaţionale. Am insistat

asupra analizei de mai sus pentru a păstra o coerenţă logică în expunerea atitudinii Republicii Moldova

faţă de dreptul internaţional în genere şi cel al Uniunii Europene în special, mai ales că statul nostru a

efectuat primii, cam timizi paşi spre apropierea legislaţiei statului de standardele Uniunii Europene.

Astfel, proclamând la 27 august 1991 independenţa sa, Republica Moldova a devenit unul

dintre primele state suverane de pe teritoriul fostei Uniunii Sovietice exprimând cu fermitate intenţia de

111

consolidare în societatea internaţională. Întru ancorarea securităţii şi stabilităţii, tânărul stat a întreprins

paşi concreţi de aderare la instituţii internaţionale precum Organizaţia Naţiunilor Unite, structurile

Băncii Mondiale, Fondul Monetar Internaţional, Organizaţia Mondială a Comerţului. Un loc important

în acest context îl are şi participarea Republicii Moldova în structurile regionale şi sub-regionale –

Banca Europeană de Reconstrucţie şi Dezvoltare, Programul NATO „Parteneriat pentru Pace”,

Consiliul Europei, Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud – Est.

Cu toate acestea un loc prioritar printre obiectivele fundamentale ale Republicii Moldova este

ocupat de Uniunea Europeană, structură care antrenează într-un proces dinamic de transformare şi

consolidare economică, politică şi militară 25 de State Membre, ultimul val de extindere având loc la 1

mai 2004 prin aderarea Estoniei, Letoniei, Lituaniei, Poloniei, Ungariei, Cehiei, Slovaciei, Sloveniei,

Maltei şi Ciprului, iar România şi Bulgaria – în 2007.

După cum s-a arătat pe parcursul acestei lucrări, aderarea la UE reprezintă un proces complex,

fiecare stat fiind obligat să decidă asupra costurilor şi beneficiilor. Astfel, sunt cunoscute exemplele

Norvegiei care a refuzat să adere la UE, iar puţin mai devreme Danemarca a fost nevoită să organizeze

repetat referendumul naţional, prin care populaţia şi-a exprimat acordul său de integrare în Comunitate.

Practica candidaţilor actuali la desemnarea calităţii de membru al UE reflectă aceeaşi problemă de

diferenţă în opinii. Un factor important din această perspectivă ţine de informarea populaţiei unui stat,

vidul informaţional fiind capabil de a juca un rol negativ.

Republica Moldova este un stat european atât din punct de vedere geopolitic, cât şi economic şi

cultural, care pe parcursul secolelor a fost influenţat de diverse culturi. Începând cu primul an de

independenţă, Republica Moldova a fost nevoită să confrunte importante probleme politice, economice

şi sociale, iar conflictul armat din 1992 a dat naştere separatismului transnistrean. Însă prezenţa unor

factori stabilizatori a catalizat demararea reformelor în toate domeniile.

Ţinând cont de natura prezentei lucrări, nu intenţionăm să analizăm Republica Moldova din

toate perspectivele, în contextul poziţiei sale europene, ci ne vom axa numai asupra laturii juridice a

relaţiilor existente cu UE.

112

§ 4.2 Politici vizavi de aderarea la Uniunea Europeană

4.2.1 Politica externă

Relaţiile Republicii Moldova cu UE din punct de vedere politic numără deja 10 ani, evoluţia lor

fiind destul de lentă în comparaţie cu alte noi democraţii din Europa Centrală şi de Est. Una dintre cele

mai importante cauze care provoacă o cadenţă lentă este lipsa unei orientări externe clare a statului.

Activizarea relaţiilor dintre Republica Moldova şi UE a început după remiterea de către

Preşedintele M. Snegur la 1 noiembrie 1993 a unei scrisori Preşedintelui Comisiei Europene J. Delor,

precum şi a unei evaluări ulterioare efectuată de Comisie asupra corespunderii situaţiei din stat cu

exigenţele comunitare. Această evaluare a constatat reformele pozitive care au avut loc – alegeri

parlamentare democratice, elaborarea noii Constituţii şi începutul reformei legislative, liberalizarea

economiei şi democratizarea domeniului social. La fel, pe 13 decembrie 1996, Preşedintele P.

Lucinschi pentru prima dată a expus, într-un mesaj adresat Preşedintelui Comisiei Europene J. Santer,

intenţia aderării Republicii Moldova la UE şi necesitatea pregătirii acţiunilor procedurale ale acestui

proces important.

Primul act care expres se referă la „integrarea în comunitatea europeană” este Concepţia

politicii externe a Republicii Moldova [27]. Este de menţionat că o asemenea formulare este ambiguă şi

poate fi interpretată diferit, motiv pentru care necesitatea adoptării unei noi concepţii a politicii externe

a statului, incluzând, inter alia, şi un capitol referitor la relaţiile cu UE şi aderarea la ea, se impune cu o

stringenţă deosebită. Ulterior în programele de activitate ale tuturor guvernelor ideea integrării

europene/aderării la UE şi cooperării cu această structură şi-a găsit o reflectare mai puţin sau mai mult

largă. Astfel, la 27 februarie 1998 Guvernul a adoptat un Program de extindere şi aprofundare a

cooperării cu Uniunea Europeană în perioada 1998-1999 [28], dar care, din păcate, după cum se face

evident şi din denumirea sa, viza o perioadă destul de scurtă. Una din acţiunile de bază stipulată de

acest Program şi anume „elaborarea doctrinei naţionale de integrare a Republicii Moldova în Uniunea

Europeană” a rămas o literă moartă. Programul de activitate a Guvernului Republicii Moldova pentru

anii 1998-2001 declara , inter alia, ca un obiectiv principal „participarea activă în procesele integrării

europene ...”, iar în scopul integrării ţării în UE se preconiza, pe lângă măsurile interne analizate mai

jos, realizarea prevederilor Acordului de Parteneriat şi Cooperare (APC) şi intensificarea demersurilor

politico-diplomatice în favoarea demarării negocierilor privind asocierea la UE [29].

113

Vectorul clar al integrării Republicii Moldova în UE a fost elucidat de Programul de activitate a

Guvernului Republicii Moldova pentru anii 1999-2002 „Supremaţia legii, revitalizare economică,

integrare europeană” [30], un guvern care este considerat până în prezent cel mai pro-european.

Conform acestui act statul se preconiza de a fi plenar integrat în structurile europene, aderarea la UE

fiind obiectivul strategic principal al politicii externe. Repetând măsurile din Programul precedent,

accentele, inter alia, iarăşi s-au pus pe măsuri externe – încheierea unui acord de liber schimb (ALS) cu

UE, obţinerea unui regim de vize favorabil, evitarea neconcordanţelor dintre angajamentele externe ale

statului cu exigenţele UE vizavi de statele aspirante la aderare.

Programul de activitate a Guvernului Republicii Moldova „Legalitate, Consolidare şi Reforme –

întru Bunăstarea Naţiunii” afirma obiectivul integrării europene, dar nu aducea nimic nou la cele

stipulate anterior [31].

Guvernarea actuală la fel se referă la domeniul discutat şi stabileşte în Măsurile de realizare a

Programului de activitate a Guvernului Republicii Moldova pe anii 2001-2005 „Renaşterea economiei

– renaşterea ţării”, activităţi ce ţin de politica externă, necesare integrării şi care se referă la ALS,

implementarea APC şi realizarea programelor DG „Dezvoltare” ale Comisiei Europene pentru

Moldova [32].

După cum se face evident din cele expuse, toate guvernările şi-au propus ca obiectiv de bază

integrarea în UE, dar, din păcate, în majoritatea cazurilor măsurile stipulate au rămas declarative. Acest

fapt obţine o nuanţă şi mai negativă din cauza lipsei unei concepţii noi a politicii externe, în vigoare

fiind cea adoptată la 8 februarie 1995 şi care are un caracter ambiguu în materie de aderare la UE.

În aprilie 2002 s-a făcut public proiectul unei noi Concepţii a politicii externe, care stipulează că

Republica Moldova se află la o etapă importantă a dezvoltării sale sugerând o nouă strategie, partea sa

fiind şi aderarea la UE în calitate de un obiectiv fundamental şi prioritate a politicii externe. Ministerul

Afacerilor Externe al Republicii Moldova pledează în favoarea integrării europene prin prezentarea

argumentelor politice şi economice ce urmează:

- istoria integrării europene este un exemplu elocvent de cooperare regională drept mijloc sigur

de apărare a intereselor naţionale. Crearea unui sistem politic pan-european necesită

participarea tuturor statelor europene, necesitate dictată şi de sistemul internaţional supus

globalizării. Republica Moldova va trebui să facă faţă consecinţelor respective, motiv pentru

care se impune includerea sa într-o comunitatea forte, precum este UE;

114

- Republica Moldova aparţine tradiţional Europei, integrarea fiind un obiectiv natural, iar

valenţele UE reflectă şi sarcinile noii democraţii vizând stabilitatea politică, democraţia şi

bunăstarea economică;

- Republica Moldova nu poate rămâne izolată şi să se opună procesului de integrare, dictat de

dezvoltarea dialectică a civilizaţiilor;

- prin aderare se va consolida statalitatea Republicii Moldova;

- orientarea europeană va atrage investiţii străine, fapt care va influenţa şi competitivitatea

mărfurilor pe piaţa externă;

- catalizator al integrării reprezintă şi relaţiile economice şi comerciale actuale ale Republicii

Moldova cu Statele Membre ale UE si statele candidate [121].

Proiectul Concepţiei stipulează elaborarea Strategiei Republicii Moldova privind aderarea la

UE, inclusiv Planul de acţiuni în acest context care vor face parte din programul de guvernare. Astfel,

se face clară necesitatea unor măsuri interne, pe lângă cele externe, care ar contribui aderarea la UE.

4.2.2 Politica internă

Fiecare din programele de guvernare impunea şi unele măsuri interne, necesare de a fi

întreprinse în scopul aderării la UE. Astfel, se pot numi elaborarea şi realizarea consecventă a unei

strategii naţionale, constituirea unui comitet interministerial pentru integrare, precum şi a unui

departament pentru integrare europeană cu atribuţii de coordonare pe plan intern a procesului de

integrare, inclusiv avizarea asupra compatibilităţii actelor normative naţionale cu cele comunitare. Cu

regret se poate constata că numai guvernarea actuală, referindu-se la necesitatea aderării la UE, pune

accentul principal pe activitatea pe plan intern – asigurarea intensificării şi lărgirii accesului produselor

autohtone pe piaţa europeană prin consolidarea cadrului juridic şi bazei normative a relaţiilor

comerciale cu UE, asigurarea asocierii acţiunilor de reformă în domeniile economic, instituţional şi

juridic în scopul racordării lor în ansamblu la criteriile de la Copenhaga privind formarea bazei

necesare pentru iniţierea negocierilor unui Acord European. Conform Strategiei de dezvoltare social-

economică a Republicii Moldova pe termen mediu (până în anul 2005) şi în perspectiva aderării la UE,

se stipulează acţiuni şi măsuri de implementare a criteriilor de la Copenhaga, incluzând afirmarea unei

economii eficiente de piaţă, capacitatea de a suporta presiunile concurenţei şi de a corespunde

115

cerinţelor economiei de piaţă, capacitatea statului de a asigura respectarea legislaţiei şi de onorare a

obligaţiilor de membru al UE [33].

Un alt pas important în contextul măsurilor naţionale a fost cel de creare a Comisiei Naţionale

pentru Integrare Europeană (CNIE) [34]. În sarcina CNIE s-a pus elaborarea Strategiei de integrare

europeană şi elaborarea şi aprobarea Planului de acţiuni pentru realizarea Strategiei, precum şi

coordonarea acestuia. Mai mult, se stabileşte că un organ al administraţiei publice, constituit ulterior,

va efectua realizarea politicii de integrare europeană.

Crearea CNIE este cu certitudine o măsură foarte importantă pentru atingerea obiectivului de

aderare la UE. Totuşi, reacţia societăţii s-a dovedit a fi destul de rezervată, poziţie pe deplin îndreptăţită

dacă aruncăm o privire asupra celor petrecute timp de 10 ani în relaţiile cu UE. Mai mult, în această

perioadă, în pofida declaraţiilor din programele de guvernare, nu s-a făcut nimic pentru

instituţionalizarea relaţiilor cu UE, cu excepţia structurilor create în baza APC, analizate mai jos, cel

din urmă fiind intrat în vigoare numai în 1998, după circa patru ani din momentul semnării. Pe perioada

guvernării actuale declaraţiile controversate vizavi de necesitatea aderării la UE şi întreprinderea

acţiunilor concrete şi intenţiei de a face parte din Uniunea Rusia – Belarus numai au catalizat

suspiciunile societăţii vizavi de seriozitatea intenţiilor în integrare europeană. Un alt factor, mai mult de

ordin tehnic, care impune rezerve vizavi de intenţii sunt atribuţiile CNIE, compusă în majoritate din

funcţionari publici de cel mai înalt nivel şi alte persoane – conducători ai diferitor entităţi, conform

cărora se impune elaborarea Strategiei şi a Planului de acţiuni. Funcţiile reale cu care poate fi înzestrat

un asemenea organ ţin exclusiv de domeniul politicii de aderare şi nicidecum de elaborarea unor

strategii şi planuri de acţiune.

Astfel, pentru crearea unui cadru instituţional al aderării Republicii Moldova la UE se necesită

o structură în trei niveluri, o structură care, în principiu, s-a dovedit a funcţiona cu succes în

majoritatea statelor care doresc să devină parte a UE, unele din ele fiind aderate ori în aşteptarea acestui

proces:

1. Comisia naţională pentru integrare europeană (CNIE)

În atribuţiile CNIE, subordonată Prim-ministrului, ar intra numai funcţii politice în materie de

aderare la UE prin decidere asupra direcţiilor de activitate, aprobarea actelor conceptuale şi

monitorizarea procesului de integrare.

116

2. Ministerul Integrării Europene (MIE)/Departamentul Integrării Europene (DIE)

MIE/DIE trebuie să fie acel organ de specialitate al administraţiei publice centrale la care se

referă Decretul Preşedintelui Republicii Moldova privind constituirea CNIE. În comparaţie cu CNIE,

Ministerul va fi o structură de coordonare pe orizontală, fiind responsabil de realizarea politicii de

integrare, elaborarea actelor conceptuale, a programului de acţiuni şi monitorizarea curentă a procesului

de integrare. Din atribuţiile MIE/DIE ar face parte: coordonarea raporturilor organelor de specialitate

ale administraţiei publice centrale cu instituţiile UE şi cu Statele Membre; asigurarea, spijinul ori

coordonarea îndeplinirii obligaţiilor stabilite conform APC, precum şi de acordurile ulterioare;

conducerea şi coordonarea împreună cu MAE a procesului de negociere de aderare la UE,

fundamentarea şi coordonarea procesului de pregătire a aderării Republicii Moldova la UE.

3. Birouri pentru integrare europeană

Birourile ar fi create în fiecare din organele de specialitate ale administraţiei publice centrale şi

ar activa în domeniile respective independent ori în bloc cu alte birouri, după necesitate, dar cu

consultarea şi participarea obligatorie a reprezentaţilor MAE, MIE/DIE şi Ministerului Justiţiei în

materiile ce le revin.

Cu regret, crearea DIE în cadrul MAE nu o considerăm drept reuşită, deoarece, în opinia

noastră, autoritatea publică centrală de specialitate, i.e. DIE, trebuie să fie una preponderent de politică

internă şi nu externă. Majoritatea eforturilor care urmează a fi întreprinse pentru armonizarea legislaţiei

cu standardele UE şi ajustarea cadrului instituţional ţin de eforturi pe intern şi nu pe extern ale unui

stat.

Din cele expuse mai sus, putem decide asupra ineficienţei eforturilor întreprinse până în prezent

în procesul de integrare europeană, iar unele elemente minore ale concepţiei inexistente şi-au găsit

reflectare în programele de guvernare, planuri de activitate ale MAE şi declaraţii ale liderilor politici.

Se impune menţionarea în această ordine de idei a Strategiei privind asocierea la UE, elaborată de

MAE, preluată şi semnată de liderii a 23 de partide politice şi prezentată Preşedintelui P. Lucinschi la

19 iunie 2000, dar acest act rămâne unicul pentru moment. Chiar şi denumirea sa juridic nu reflectă

corect obiectivul principal – aderarea la UE, ci menţionează forma asocierii.

În concluzie putem menţiona că APC este unicul instrument pentru moment care reglementează

relaţiile Republicii Moldova cu UE din perspectiva politicii externe şi care impune anumite măsuri de

ordin intern. Or, semnarea Planului de Acţiuni dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană ar

constitui un următor pas important în apropierea politică a statului faţă de aceasta organizaţie. În acest

117

sens nu poate fi rezervată şi valoarea juridică a Planului, stabilind acţiuni concrete de ajustare a

cadrului legislativ şi instituţional al statului la valenţele Uniunii Europene.

§ 4.3 Acordul de Parteneriat şi Cooperare (APC)

Tendinţa de integrare europeană a Republicii Moldova se reflectă, pe lângă măsurile analizate mai sus,

şi în cadrul implementării Acordului de Parteneriat şi Cooperare (APC) [139].

Acordul de Parteneriat şi Cooperare între Republica Moldova şi Uniunea Europeană a fost

semnat la Bruxelles, la 28 noiembrie 1994 şi a intrat în vigoare la 1 iulie 1998, fiind unul dintre

elementele politicii UE şi a Statelor Membre vizavi de ţările din Europa de Est.

Textul Acordului este însoţit de 5 anexe: Anexa I – Lista indicativă a avantajelor acordate de

către Republica Moldova statelor independente în conformitate cu art. 10.3; Anexa II – Măsuri

excepţionale de derogare de la dispoziţiile art. 13; Anexa III – Convenţiile cu privire la proprietatea

intelectuală, industrială şi comercială la care se face referire în art. 49(2); Anexa IV – rezervele

Comunităţii conform dispoziţiilor art. 29(1b); Anexa V – Rezervele Republicii Moldova în

conformitate cu art. 29 (2a), un Protocol privind asistenţa reciprocă între autorităţile administrative în

materie vamală şi declaraţii şi schimb de scrisori, prin care se interpretează unele prevederi ale APC.

Acordul de Parteneriat şi Cooperare a fost încheiat pentru perioada iniţială de zece ani; după

expirarea acestei perioade, fiind reînnoit anual în mod automat, cu excepţia cazului când una dintre

Părţi declară denunţarea acestuia.

Din momentul punerii sale în aplicare, APC substituie Acordul între cele trei Comunităţi

Europene şi fosta Uniune Sovietică asupra comerţului şi cooperării comercial-economice din 18

decembrie 1989 (art. 105 APC).

Pe perioada dintre semnarea APC şi intrarea sa în vigoare conform procedurii stabilite, relaţiile

dintre UE şi Republica Moldova s-au bazat pe Acordul Interimar asupra comerţului şi măsurilor

aferente din 2 octombrie 1995, în vigoare de la 1 mai 1996. Acordul Interimar conţinea prevederile în

materie de comerţ cu bunuri, plăţi, concurenţă şi proprietate intelectuală şi comercială. Mai mult,

art.106 APC stipulează că sintagma „intrarea în vigoare” înseamnă „intrarea în vigoare a Acordului

Interimar”, i. e. 1 mai 1996.

Parteneriatul dintre părţile semnatare este stabilit conform art.1 APC şi are următoarele

obiective:

118

- asigurarea unui cadru corespunzător dialogului politic între Părţi, care ar permite dezvoltarea

unor relaţii politice;

- promovarea comerţului şi investiţiilor, precum şi relaţiilor economice armonioase între Părţi

pentru încurajarea dezvoltării economice durabile;

- asigurarea bazei pentru colaborarea în domeniile legislativ, economic, social, financiar şi

cultural;

- susţinerea eforturilor Republicii Moldova de consolidare a democraţiei, de dezvoltare a

economiei şi de finalizare a tranziţiei sale la economia de piaţă.

Din obiectivele enumerate mai sus se face clar că APC include în reglementările sale toate

domeniile importante ce ţin de activitatea unui stat: guvernare şi democraţie, protecţia drepturilor şi

libertăţilor omului, dezvoltare economică, finanţe, investiţii, proprietate intelectuală, cultură,

învăţământ, sfera socială, ramuri şi sectoare aparte etc.

Parteneriatul se bazează pe principiile de drept, caracteristice societăţii internaţionale în

întregime, şi UE în special – democraţie, principiile fundamentale ale dreptului internaţional, drepturile

omului, principiile economiei de piaţă (art. 2 APC). Violarea acestor principii conferă dreptul de a

întreprinde de către Părţi a unor măsuri adecvate, înainte de aceasta, cu excepţia cazurilor de urgenţă

specială, furnizând Consiliului de Cooperare toată informaţia necesară pentru o examinare detaliată a

situaţiei în vederea găsirii unei soluţii acceptabile pentru Părţi.

Alegerea trebuie să se refere cu prioritate la măsurile care perturbează cât mai puţin

funcţionarea APC. Aceste măsuri sunt notificate imediat Consiliului de Cooperare, dacă a fost înaintată

cererea celeilalte Părţi (art. 99 APC).

Acordul de Parteneriat şi Cooperare stabileşte un cadru instituţional pentru realizarea

obiectivelor sale, compus din trei organe: un Consiliu de Cooperare (Cooperation Council), un Comitet

de Cooperare (Cooperation Committee) şi subcomitetele acestuia specializate şi un Comitet

Parlamentar de Cooperare (Parliamentary Cooperation Committee) (art. 82 APC). La fel APC

stipulează şi alte forme de cooperare, cum ar fi reuniunile oficialităţilor de nivel înalt şi canalele

diplomatice tradiţionale pentru purtarea dialogului politic (art. 8 APC).

Consiliul de Cooperare

Organul de bază al cadrului instituţional pentru implementarea APC este Consiliul de

Cooperare, constituit din membrii Consiliului Uniunii, membrii Comisiei Europene şi membrii

Guvernului Republicii Moldova (art. 83(1) APC). Consiliul de Cooperare adoptă recomandări prin

119

comun acord între părţi (art. 82 APC) şi este responsabil pentru interpretarea APC, precum şi

soluţionarea disputelor (art. 93 APC).

Consiliul de Cooperare a fost convocat pentru prima dată la 14 iulie 1998 şi a adoptat regulile

sale de procedură, care includ regulile de procedură ale Comitetului de Cooperare şi Programul Comun

de lucru pentru implementarea APC. În prezent convocarea Consiliului de Cooperare are loc anual,

având scopul de evaluare a progresului în realizarea APC şi asigurând examinarea tuturor problemelor

bilaterale ori internaţionale tangente scopului de integrare în UE ţinând cont de exigenţele Comunităţii (art. 82 APC).

Comitetul de Cooperare

Consiliul de Cooperare este asistat de Comitetul de Cooperare, constituit din reprezentanţi ai

Consiliului Uniunii Europene şi membri ai Comisiei Europene, reprezentanţi ai Guvernului Republicii

Moldova, de obicei la nivel de înalţi funcţionari. Preşedinţia Comitetului de Cooperare este exercitată

pe rând de către Comunitate şi Republica Moldova (art. 84 (1) APC). Comitetul de Cooperare

înaintează propuneri Consiliului de Cooperare şi, pe de altă parte, Consiliul de Cooperare poate delega

o parte din funcţiile sale Comitetului de Cooperare (art. 84(2) APC).

La reuniunea din 27 noiembrie 1998 s-a decis distribuirea domeniilor de activităţi ale

Comitetului de Cooperare în cadrul următoarelor subcomitete:

- Subcomitetul I – Comerţ şi investiţii;

- Subcomitetul II – Probleme economice şi financiare;

- Subcomitetul III – Vama, cooperarea transfrontalieră, combaterea crimei organizate;

- Subcomitetul IV – Transporturi, telecomunicaţii, energie, mediu, educaţie şi instruire, ştiinţă şi

tehnologie, cultură;

- Subcomitetul V – Grupul de contact CECO (comerţul cu oţel şi cărbune).

Comitetul Parlamentar de Cooperare

În baza art. 9 APC, dialogul politic între Republica Moldova şi UE urmează a avea loc, de

asemenea, şi la nivel parlamentar prin instituirea Comitetului Parlamentar de Cooperare (art. 88 APC).

El este constituit din membri ai Parlamentului European şi membri ai Parlamentului Republicii

Moldova, reuniunile sale oferind un for pentru schimb de opinii (art. 87 APC). Comitetul Parlamentar

poate cere informaţie din partea Consiliului de Cooperare, precum şi înainta celui din urmă

recomandări (art. 89 APC).

120

Pentru păstrarea unei coerenţe logice vom analiza mai departe clauzele APC în funcţie de

obiectivele scontate şi structura sa, o atenţie deosebită fiind rezervată, totuşi, problemelor de

armonizare a legislaţiei Republicii Moldova cu exigenţele UE.

a) Dialogul politic

Dialogul politic (Titlul II, art. 6-9 APC) dintre UE şi Republica Moldova este unul dintre

obiectivele de bază ale Parteneriatului conform art.1 APC şi ţine de aspecte de interes reciproc,

scopurile sale fiind (art. 6 APC):

- întărirea legăturilor dintre Republica Moldova şi UE, prin aceasta şi cu Comunitatea naţiunilor

democratice. Nivelul de convergenţă economică, realizat graţie APC, va antrena o intensificare

a relaţiilor politice;

- conducerea la o mai mare convergenţă a poziţiilor pe probleme internaţionale de interes

reciproc, întărind astfel securitatea şi stabilitatea;

- încurajarea Părţilor la cooperare în probleme privind consolidarea stabilităţii şi securităţii în

Europa, în respectarea principiilor democraţiei, în respectarea şi promovarea drepturilor omului,

în particular a drepturilor minorităţilor.

Din cele expuse se face evidentă importanţa deosebită a dialogului politic în calitatea sa de

instrument de realizare a principiilor generale pe care se bazează APC.

b) Comerţul cu mărfuri

Marea parte a clauzelor APC în materie de comerţ trebuie privite în tangenţă cu normele

GATT/OMC. La momentul semnării şi mai târziu a intrării în vigoare a APC, Republica Moldova nu

era parte la OMC, motiv pentru care Părţile au stabilit un regim al comerţului cu bunuri care, în unele

aspecte, substituia prevederile GATT/OMC, cu certitudine până la aderarea la OMC. Reglementările

acestui Titlu sunt menite pentru facilitarea schimburilor de mărfuri între Părţi în baza principiului de

nediscriminare, a reducerii restricţiilor calitative la import. Totuşi, APC admite posibilitatea măsurilor

de protecţie comercială, iar anumite sectoare sunt supuse unui regim specific, diferit de cel general

creat de APC.

Articolul 4 APC stipulează crearea Zonei de Liber Schimb (ZLS) între Republica Moldova şi

UE în baza unui acord special care va aboli impunerea taxelor vamale la majoritatea bunurilor originare

121

din teritoriile vamale ale Părţilor, menţinând impunerea cu taxe vamale a bunurilor originare din state

terţe.

Asupra acestei probleme a fost efectuat un studiu special de către TACIS, cu participarea

Centrului de Investigaţii Strategice care a arătat că efectul economic al ALS ar fi practic la nivelul zero,

pentru UE, pe când Moldova ar colecta avantaje considerabile, dar cu condiţia existenţei unor premise

corespunzătoare [129, p.12]. Mai mult, anume lipsa acestor premise necesare a fost menţionată de către

Consiliul de Cooperare în aprilie 2000 cu referinţă la cadrul administrativ şi cel juridic.

Acordul de Parteneriat şi Cooperare vizează comerţul până la o vastă extindere conform

GATT/OMC (art. 10-22 APC), regulile sale fiind aplicabile tuturor tipurilor de mărfuri, excepţie

constituind materialele nucleare, care se comercializează conform prevederilor Acordului de constituire

a Euratom. În caz de necesitate, comerţul cu materiale nucleare va fi reglementat de prevederile unui

Acord special care va fi încheiat între Euratom şi Republica Moldova (art. 22 APC). Comerţul cu

produse textile va fi reglementat de o înţelegere aparte, parafată pe data de 14 mai 1993 şi aplicată

provizoriu de la 1 ianuarie 1993 (art. 20 APC).

Principiul de bază al comerţului se referă la nediscriminare, reflectat prin acordarea

tratamentului naţiunii celei mai favorizate şi/sau prin tratamentul naţional.

Conform art. 10 APC Părţile îşi acordă reciproc clauza naţiunii cele mai favorizate, dar fără

extindere asupra (art. 10(2) APC):

- avantajelor acordate în scopul creării unei uniuni vamale sau unei zone de liber schimb sau

celor ce decurg din crearea unei astfel de uniuni sau zone;

- avantajele acordate unor anumite ţări în conformitate cu GATT şi alte acorduri internaţionale în

favoarea ţărilor în curs de dezvoltare;

- avantajele acordate ţărilor limitrofe în scopul facilitării traficului de frontieră.

Tratament naţional înseamnă un tratament nu mai puţin favorabil decât cel acordat produselor

similare de provenienţă naţională în conformitate cu toate legile, regulamentele şi cerinţele privind

vânzarea lor internă, oferta pentru vânzare, cumpărare, transportare, distribuire sau utilizare a acestora.

Prevederile APC însă nu exclud aplicarea taxelor diferenţiate de transportare internă, bazate în

exclusivitate pe funcţionarea economică a mijloacelor de transport şi nu pe provenienţa produsului (art.

14(2) APC).

Liberul tranzit al mărfurilor la fel este declarat de APC şi conform art.11 principiul tranzitului

liber al mărfurilor este o condiţie esenţială pentru realizarea obiectivelor. Restricţiile cantitative la

122

import se interzic (art. 13 APC), cu excepţia produselor vizate de Tratatul CECO (art. 21 APC). O altă

excepţie se referă la textile, Acordul pentru textile, menţionat mai sus, stabilind condiţii specifice

pentru introducerea restricţiilor cantitative la importurile de textile în UE.

Pe lângă măsurile de mai sus, APC legiferează interdicţiile ori restricţiile aplicate la import,

export ori tranzit justificate din considerente ale moralei publice, ordinii sau securităţii publice; ale

protecţiei sănătăţii şi vieţii oamenilor, animalelor sau plantelor; ale protecţiei resurselor naturale; al

protecţiei tezaurului naţional având valoare artistică, istorică, arheologică sau ale protecţiei proprietăţii

intelectuale, industriale şi comerciale sau celor ce ţin de reglementări cu privire la aur şi argint. Totuşi,

asemenea interdicţii şi restricţii nu vor constitui un mijloc de discriminare arbitrară, sau de restricţie

deghizată a comerţului dintre Părţi (art. 19 APC). Măsurile de protecţie comercială sunt incluse în art.

17-18 APC (măsuri negative asupra producătorilor locali, măsuri antidumping şi de compensare).

c) Afaceri şi investiţii Acest Titlu conţine clauze asupra condiţiilor de muncă, condiţii referitoare la stabilirea şi

funcţionarea societăţilor şi prestarea de servicii transfrontaliere între UE şi Republica Moldova.

Acordul de Parteneriat şi Cooperare nu creează un cadru juridic de angajare în câmpul muncii (art. 23 şi 46 APC), astfel reglementările sale limitându-se la interzicerea discriminării a celor legal

angajaţi (art. 23-28 APC). Unica excepţie în acest context îl constituie personalul de bază al societăţilor

care includ angajaţi ai companiilor la nivel superior cu funcţii de gestionare ori persoane posedând

cunoştinţe speciale, esenţiale pentru serviciile, echipamentul de cercetări, tehnologiile şi gestionarea

companiei sau „cesionarii intracorporativi” care sunt persoane fizice, care lucrează într-o organizaţie pe

teritoriul unei Părţi şi care este transferată temporar în scopul continuării activităţii economice pe

teritoriul celeilalte Părţi (art. 34(2) APC).

Capitolul II al Titlului IV al APC conţine reglementări specifice asupra stabilirii şi funcţionării

companiilor (şi filialelor), având drept scop abolirea ori cel puţin reducerea regulilor discriminatorii

aplicate, prin acordarea tratamentului naţiunii celei mai favorizate sau tratamentului naţional. În acest

context, acordurile bilaterale privind evitarea dublei impuneri dintre Republica Moldova şi Statele

Membre pot justifica tratamentul diferit al cetăţenilor (inclusiv companiile) din diferite state (art. 45

APC).

Excepţiile de aplicare a art. 29 APC constituie transportul aerian, transportul fluvial intern şi

transportul maritim (art. 30(1) APC). Totuşi, în ceea ce priveşte activităţile agenţiilor de transport, care

123

prestează servicii de transport maritim internaţional, inclusiv activităţile intermodale maritime, fiecare

Parte trebuie să permită societăţilor celeilalte Părţi prezenţa lor comercială pe teritoriul său sub formă

de filiale sau sucursale, în condiţiile stabilirii şi activităţii nu mai puţin favorabile decât cele acordate

propriilor societăţi sau filialelor sau sucursalelor societăţilor unei ţări terţe, oricare ar fi acestea (art.

30(2) APC).

Acordul de Parteneriat şi Cooperare impune asupra UE obligaţia de a acorda tratamentul

naţiunii celei mai favorizate pentru stabilirea companiilor din Republica Moldova şi funcţionarea

filialelor (art. 29(1) APC). Sucursalelor societăţilor moldoveneşti stabilite pe teritoriile UE se va acorda

un tratament nu mai puţin favorabil decât cel acordat sucursalelor societăţilor oricărei alte terţe ţări în

ceea ce se referă la funcţionarea lor şi aceasta în conformitate cu legislaţia şi regulamentele lor

referitoare la funcţionarea lor. Aceste obligaţii sunt supuse unor rezervări din Anexa IV APC, vizând

sectoarele specifice sau activităţile de genul telecomunicaţiilor şi serviciilor personale (art. 29(1c)

APC).

La rândul său, Republica Moldova va acorda tratamentul naţiunii celei mai favorizate sau

tratamentul naţional, conform art. 29(2) APC, în dependenţă de faptul care dintre acestea este mai

convenabil pentru stabilirea societăţilor comunitare pe teritoriul său şi pentru funcţionarea filialelor şi

sucursalelor companiilor comunitare stabilite pe teritoriul său. Aceste obligaţii sunt supuse rezervărilor

din Anexa V.

Acordul de Parteneriat şi Cooperare conţine şi unele garanţii conform cărora în situaţii când

legislaţia nou adoptată în RM va genera condiţii mai restrictive în ceea ce priveşte stabilirea societăţilor

pe teritoriul său, activitatea sucursalelor şi filialelor societăţilor comunitare, stabilite în RM, decât cele

existente în ziua precedentă datei semnării APC, această legislaţie nu va fi aplicată în decursul a trei ani

după intrarea actelor respective în vigoare, faţă de sucursalele şi filialele societăţilor deja stabilite în

Republica Moldova la momentul intrării acestora în vigoare.

La capitolul prestări transfrontaliere, APC conţine numai reglementări de ordin general conform

cărora Părţile vor coopera în vederea dezvoltării unui sector de servicii cu caracter de piaţă în

Republica Moldova (art. 37 APC).

La capitolul plăţi curente şi circulaţia capitalului APC declară liberalizarea regimului

transferului mijloacelor financiare între rezidenţi. Pe acest motiv, art.47(3) APC stipulează că o dată cu

intrarea în vigoare a APC nu se vor introduce restricţii noi de schimburi externe referitoare la circulaţia

124

capitalului şi plăţile curente între rezidenţii UE şi Republica Moldova, că înţelegerile existente nu vor

căpăta un caracter mai restrictiv.

Un alt scop al art.47 APC ţine de completarea normelor vizând circulaţia bunurilor, serviciilor

ori persoanelor şi a investiţiilor directe, astfel plăţile transfrontaliere fiind garantate (art. 47(1) şi (2)

APC). Totuşi, APC permite măsuri de salvgardare, conform art. 47(6), în cazuri excepţionale, cauzând

ori ameninţând să cauzeze grave dificultăţi, dar numai pe parcursul unei perioade ce nu depăşeşte 6 luni

şi numai în cazul dacă astfel de măsuri sunt strict necesare.

d) Concurenţa, protecţia proprietăţii intelectuale, industriale şi comerciale

Conform APC, Părţile acţionează cu scopul remedierii ori eliminării, prin aplicarea legilor sale

referitoare la concurenţă sau prin alte metode, a restricţiilor referitoare la concurenţa întreprinderilor

sau celor care rezultă din intervenţia statului, în acea măsură în care acestea pot afecta comerţul dintre

UE şi Republica Moldova (art. 48(1) APC). Pentru realizarea acestor obiective, Părţile îndeplinesc cele

ce urmează (art. 48(2) APC):

- asigură existenţa şi aplicarea legislaţiei referitoare la restricţiile privind concurenţa

întreprinderilor aflate sub jurisdicţia lor;

- se abţin de la acordarea ajutorului de stat anumitor întreprinderi sau producţiei de bunuri,

diferite de cele definite în GATT sau de la prestarea serviciilor, ce distorsionează sau ameninţă

să distorsioneze concurenţa în aşa măsură încât aceasta ar putea afecta comerţul dintre UE şi

Republica Moldova;

- furnizează la solicitarea celeilalte Părţi informaţii referitor la programele de ajutor, cu excepţia

celei care constituie secretul profesional ori comercial.

La fel, în baza art. 48 (2.4) şi (2.5), Părţile declară că în cazul monopolurilor de stat cu caracter

comercial sunt gata, o dată cu începerea celui de-al patrulea an care va urma după data intrării în

vigoare a APC, să asigure înlăturarea oricărei discriminări între cetăţenii Părţilor cu privire la condiţiile

de cumpărare şi vânzare a mărfurilor, iar în cazul întreprinderilor publice sau al întreprinderilor, cărora

Statele Membre ale UE ori Republica Moldova le acordă drepturi exclusive, o dată cu începerea celui

de-al patrulea an după data intrării în vigoare a APC, să asigure că nu vor introduce şi nu vor menţine

nici o măsură capabilă să distorsioneze comerţul între UE şi Republica Moldova într-o măsură care ar

afecta interesele respective ale Părţilor.

125

Conform art. 49 APC, Republica Moldova se obligă să protejeze „drepturile la proprietate

intelectuală, industrială şi comercială în scopul asigurării până la finele celui de-al cincilea an, care va

urma după data intrării în vigoare” a APC, un nivel de protecţie identic celui din cadrul juridic

comunitar, inclusiv mijloacele efective menite să asigure respectarea acestor drepturi. În baza APC se

impune aderarea RM, până la sfârşitul celui de-al cincilea an, care va urma după data intrării sale în

vigoare, la convenţiile multilaterale în materie de drepturi la proprietate intelectuală, industrială şi

comercială, menţionate în Anexa III, la care Statele Membre sunt părţi ori care sunt aplicate de facto de

către ele conform dispoziţiilor acestor convenţii (art. 49(2) APC).

e) Cooperarea economică

Conform art. 51 APC, cooperarea economică dintre Părţi este orientată spre contribuţia la

procesul de reformă şi de redresare economică şi la dezvoltarea durabilă a Republicii Moldova,

consolidând legăturile economice existente. APC nu pune la dispoziţie un cadru juridic detaliat al

cooperării economice, dar totuşi sub incidenţa art. 52-76 APC cad domenii anumite: cooperarea

industrială, promovarea şi protecţia investiţiilor, aprovizionarea publică, standardele şi evaluarea

gradului de conformitate, sectorul minier şi materia primă, ştiinţa şi tehnologia, instruirea şi pregătirea

cadrelor, agricultura şi sectorul agro-industrial, energia, mediul înconjurător, transporturile,

telecomunicaţiile, serviciile financiare, spălarea banilor, politica monetară, dezvoltarea regională,

cooperarea socială, turismul, întreprinderile mici şi mijlocii, informarea şi comunicarea, protecţia

consumatorilor, cooperarea în domeniul statisticii, economiei şi combaterii drogurilor. Toate domeniile

prevăzute de APC sunt supuse unei dezvoltări în baza recomandărilor Consiliului de Cooperare (art.

51(6) APC), care la reuniunea sa din 14 iulie 1998, Programul Comun de Lucru, prevede expres

domeniile prioritare pentru cooperare, după cum urmează:

- crearea condiţiilor necesare înfiinţării ZLS;

- perfectarea nivelului de protecţie a proprietăţii intelectuale, industriale şi comerciale;

- armonizarea legislaţiei în general şi investiţiile străine directe;

- ştiinţa şi tehnologia, educaţia şi instruirea şi cooperarea culturală;

- mediul;

- transporturile;

- combaterea crimei organizate;

- vămile;

126

- cooperarea transfrontalieră.

f) Cooperarea culturală

APC este destul de general la acest capitol şi stipulează numai faptul promovării, încurajării şi

facilitării de către Părţi între ele, precum şi dintre RM şi Statele Membre a cooperării culturale.

g) Cooperarea financiară Pentru implementarea APC şi realizarea obiectivelor scontate (art. 78 APC), Republica

Moldova beneficiază de asistenţă tehnică, bazată pe un program indicativ şi pe programe de acţiuni

pentru proiecte specifice (art. 80 APC), din partea UE în cadrul Programului TACIS (art. 79 APC),

finanţarea fiind efectuată prin granturi şi în strânsă cooperare cu alţi donatori – Banca Mondială,

BERD, PNUD (art. 81 APC).

h) Armonizarea legislaţiei

Conform art. 50 APC:

1. Părţile recunosc că o condiţie importantă pentru consolidarea legăturilor economice între

Moldova şi Comunitate o reprezintă apropierea legislaţiei existente şi viitoare a Republicii

Moldova de cea a Comunităţii. Republica Moldova va întreprinde măsurile necesare pentru a

asigura creşterea treptată a compatibilităţii legislaţiei sale cu legislaţia comunitară.

2. Apropierea legislaţiilor va cuprinde, în particular, următoarele domenii: legea vamală, legea

societăţilor, legea bancară, contabilitatea întreprinderilor şi fiscalitatea, proprietatea intelectuală,

protecţia muncitorilor la locul lor de muncă, serviciile financiare, regulile de concurenţă,

aprovizionarea publică, protecţia sănătăţii şi a vieţii persoanelor, animalelor şi a plantelor,

mediului înconjurător, protecţia consumatorilor, impozitarea indirectă, regulile şi standardele

tehnice, legile şi reglementările privind energia nucleară, transportul.

3. Comunitatea va acorda Republicii Moldova asistenţa tehnică necesară pentru realizarea acestor

măsuri, care poate include:

- schimb de experţi;

- furnizarea informaţiilor rapide, în particular, în materie de legislaţie relevantă;

- organizarea seminarelor;

- activităţi de pregătire a cadrelor;

127

- ajutor pentru traducerea legislaţiei comunitare în domeniile în cauză.

După cum se face evident din art. 50 APC, instrumentul internaţional analizat conţine o listă de

domenii la care se face o referinţă expresă în materie de armonizare cu normele UE. Totuşi, în

contextul APC aceasta este doar o listă indicativă, deoarece din conţinutul Acordului se fac clare şi alte

materii, în care se necesită aproximarea legislaţiei RM cu normele comunitare: investiţiile (art. 53(2)

APC); sectorul minier şi al materiilor prime (art. 56(2) APC); agricultura şi sectorul agro-industrial (art. 59 APC); introducerea condiţiilor juridice pentru încurajarea comerţului şi investiţiilor în

energetică (art. 60(2) APC); servicii de telecomunicaţii şi servicii poştale (art. 63 APC); dezvoltarea

cadrului pentru întreprinderile mici ţi mijlocii (art. 70 APC). Vorbind la mod general, orice domeniu

care cade sub incidenţa clauzelor APC va fi supus armonizării într-o măsură ori alta fie prin adoptarea

măsurilor naţionale ori încheierea unor acorduri bilaterale.

Din clauzele APC se face clar că prin acest instrument nu se cere „paraşutarea” legislaţiei UE în

cadrul juridic intern al Moldovei, ci numai asigurarea unei compatibilităţi treptate cu regulamentele şi

directivele, fără a include în această listă a instrumentelor comunitare Tratatele. Armonizarea legislaţiei

şi aplicarea adecvată a legislaţiei au fost expres menţionate, inter alia, pe parcursul întrunirilor

Consiliului de Cooperare din 2001 şi 2002 la rând cu alte probleme, cert având tangenţă cu legislaţia,

asupra cărora se necesită o concentrare a eforturilor din partea Moldovei: cooperarea vamală şi

transfrontalieră, combaterea corupţiei, crearea ZLS, investiţiile.

În urma acestei analize se cristalizează obiectivul armonizării legislaţiei – crearea unui cadru

juridic şi a unui climat favorabile persoanelor juridice şi persoanelor juridice din Moldova, UE şi

Statele Membre, necesar pentru asigurarea realizării celor patru libertăţi fundamentale ale dreptului UE

– libera circulaţiei a bunurilor, a persoanelor, a serviciilor şi a capitalului. Atingerea acestui obiectiv

este una dintre cele mai grele încercări la care poate fi pusă Moldova, deoarece o dată cu dezvoltarea

UE acquis a devenit în progresie tot mai împovărător şi reprezintă o „încercare” pentru aderările pe

viitor la UE. Posibilitatea Moldovei de a implementa acquis-ul va reprezenta dovada de bază a

capacităţii statului de a-şi onora obligaţiile unui Stat Membru.

În cadrul întrunirii Consiliului de Cooperare s-au specificat domeniile prioritare şi problematice

ale armonizării legislaţiei: concurenţa, Codul Civil, dreptul economic, reguli de determinare a ţării de

origine a mărfurilor, proprietatea intelectuală, standardizarea, impozitarea, investiţiile, cooperarea

vamală şi transfrontalieră, combaterea crimei şi corupţiei. În pofida faptului menţionării acestor

domenii, spectrul legislaţiei care necesită armonizare este cu mult mai larg decât cel care cade sub

128

incidenţa APC, astfel impunându-se reforme radicale în ordinea juridică internă a Moldovei. Acquis-ul

complet reprezintă un număr de peste 90 de mii de pagini şi acoperă toate domeniile – de la vămi la

mediu şi de la concurenţă la migraţiune. Autorităţile unui stat trebuie să traducă în întregime acquis-ul

până la aderarea sa la UE. În contextul Moldovei aceasta reprezintă un lucru titanic, al resurselor

umane de specialitate deseori absente lucru, care în lipsa unor ambiţii vizavi de limba de stat şi a

relaţiilor benefice cu România, ar fi facilitat prin traducerile efectuate a circa 60 de mii de pagini în

limba română, finanţate parţial din fondurile PHARE ale UE.

Nu putem fi categorici în afirmarea faptului că pe perioada de circa un deceniu nu s-au

întreprins măsuri de modificare a legislaţiei Republicii Moldova. Mai mult, s-a reuşit într-o măsură

anumită lichidarea inconsecvenţelor specifice primilor ani de independenţă. Totuşi, tenta politică,

influenţată la fel şi de aspectul economic, a modificărilor legislative este destul de evidentă, deoarece în

mai multe cazuri adoptarea ori modificarea actelor legislative sunt efectuate pentru a se conforma

exigenţelor impuse din exterior. Nu negăm necesitatea unor asemenea paşi, dar perioadele limită

acordate pentru elaborarea actelor legislative deseori sunt complet ireale, astfel condiţionându-se

proasta calitate a legislaţiei adoptate. În acest context, se impune o singură concluzie – modificările

care au loc sunt efectuate deseori numai de dragul conformării cu unele cerinţe impuse din exterior, dar

nu şi pentru o reală eradicare a vechiului sistem şi îmbunătăţirea cadrului juridic. Instabilitatea

legislativă poate fi privită şi din perspectiva neconcordanţei normelor materiale cu cele procedurale –

deseori primele nu au un suport procedural necesar. Existenţa nihilismului juridic la fel nu poate fi

negată, motiv pentru care se fac necesare măsuri respective care ar duce la lichidarea vidului

informaţional în materie de aderare la UE.

Insuficienţele existente în armonizarea legislaţiei sunt recunoscute şi de către Consiliul de

Cooperare, care a stabilit că în domeniile prioritare trebuie să fie înregistrate rezultate pozitive pe

perioada anilor 2002-2003, fapt care poate fi atins numai în cazul unor eforturi reale.

Cu certitudine se întreprind eforturi şi din partea UE pentru ameliorarea situaţiei din Republica

Moldova. La 27 decembrie 2001 Comisia Europeană a adoptat Strategia pentru Moldova 2002-2006

(Country Strategy Paper 2002-2006) [122], punând la dispoziţie cadrul strategic al UE pentru asistenţa

Republicii Moldova pe perioada amintită şi care menţionează că, deoarece Republica Moldova se află

nemijlocit la hotarul Uniunii Europene lărgite, instabilitatea şi sărăcia acestei ţări preocupă UE. [122,

p.3] Actul în cauză stipulează necesitatea progresului în consolidarea societăţii, administraţiei publice

şi a supremaţiei legii [122, p.3]. Unul din domeniile de asistenţă acordată din partea UE este cel al

129

reformelor instituţionale, administrative şi juridice, componente fiind: consolidarea supremaţiei legii,

aproximarea legislaţiei, reforma în domeniul sănătăţii, cooperarea transfrontalieră, combaterea crimei,

sprijinul APC, dezvoltarea societăţii civile şi învăţământul profesional şi superior, infrastructura

statistică şi mediul ambiant. Din cele relatate se face clar că APC constituie, la moment, unica pârghie

care trebuie folosită pentru apropierea Republicii Moldova de UE şi este cel mai important instrument

internaţional pentru armonizarea legislaţiei standardelor UE şi OMC, asistenţa tehnică a UE fiind

pârghia de bază a susţinerii implementării sale, fortificării democraţiei şi supremaţiei legii, consolidării

economiei de piaţă şi a capacităţii administrative de implementare a sa. APC oferă posibilitatea unei

cooperări de perspectivă, potenţialul său incluzând crearea eventuală a unei ZLS. Din păcate,

potenţialul APC nu este realizat pe deplin, fapt recunoscut şi de către Părţi, Republica Moldova fiind

pe post de tergiversator al implementării clauzelor sale.

130

Concluzii şi recomandări

După cum se face evident din prezenta lucrare, complexitatea fenomenului „integrare

europeană” este bazată pe aspecte filozofice, istorice, politice şi cu certitudine juridice. Este imposibil

de a concepe acest proces fără anumite limitări din partea statelor în folosul instituţiilor comunitare,

mai ales că aceasta a fost voinţa fondatorilor şi „taţilor” primelor Tratate.

Puţini au putut anticipa la etapa iniţială de integrare a statelor europene că procesul se va lărgi

considerabil, acoperind majoritatea domeniilor, iar dreptul naţional al Statelor Membre ar fi obiectul

acestei integrări, precum şi ar sta la baza acesteia [, p. 1], iar cu timpul Comunitatea Europeană va

obţine noi calităţi şi caracteristici calitative. [55, p. XI].

Asumând responsabilitatea pentru parafrazarea lui Henry Kissinger, putem argumenta că

Uniunea Europeană reprezintă, printr-o lege a firii, voinţa şi imboldul intelectual şi moral de a modela

întregul sistem al continentului potrivit propriilor valori.[68, p.16]

Nu am negat nici într-o măsură importanţa proceselor de integrare europeană economică, ba

chiar mai mult am evidenţiat că aspiraţiile economice au stat la baza unei apropieri şi în sens politic.

Uniunea Europeană, fiind compusă din state, nu a putut evita eşecuri în calea sa, unul dintre cele mai

„valoroase” fiind respingerea ratificării Tratatului instituind Comunitatea Europeană de Apărare de

către alianţa gaulliştilor şi comuniştilor din cadrul Adunării Naţionale Franceze. Acest eveniment s-a

petrecut în august 1954 şi au fost necesare altele cca cinci decenii pentru revenirea pe agenda Uniunii

Europene a problemei extinderii integrării spre domeniul politic.

Or, neofuncţionaliştii au impus conceptul procesului „spill-over” (revărsării) competenţelor

comunitare de la un domeniu la altul, astfel că, după cum spunea Haas, „cine începe cu un tarif vamal

comun, va sfârşi cu o armată comună”. Până în prezent procesul integrării europene a parcurs acest

traseu stabilit care are drept bază următoarea filosofie: tarif vamal comun – politică comercială comună

– politică externe comună – politică de securitate comună – politică de apărare comună – armată

comună.

După cum se face evident din cele relatate, integrarea politică a UE se bazează pe situaţia de

postsuveranitate a Statelor Membre, având impact asupra sistemelor de drept naţional. Totuşi acest

impact se bazează pe interferenţe reciproce în afacerile interne, având dependenţă de încredere

mutuală, de accept colectiv, de implementare a dreptului Uniunii Europene în cadrul juridic naţional

[95, p.542].

131

Oricum, Uniunea Europeană rămâne a fi un sistem parţial politic [95, p.543], una din

caracteristicile lipsă fiind integrarea militară sub auspiciile politicii externe comune şi a securităţii. În

calitate de catalizator al procesului de integrare militară a servit războiul din Irak, pe perioada căruia

patru dintre statele majore ale Uniunii Europene au ocupat poziţii antagoniste – pe de o parte Marea

Britanie şi Spania s-au prezentat în calitate de aliaţi ai SUA în acest conflict; pe de altă parte Franţa şi

Germania pledează categoric împotriva acestuia. Situaţia analizată a dat naştere şi unor idei de

reformare a Consiliului de Securitate al ONU, prin înlocuirea Franţei şi Marii Britanii, în calitate de

membri permanenţi ai acestuia, cu un singur vot – cel al Uniunii Europene. O asemenea dezvoltare ar fi

posibilă numai odată cu finisarea procesului de integrare militară.

La baza acestui proces s-a aflat şi se află derivând din politică dreptul Uniunii Europene, care a

fost caracterizat diferit de cel internaţional şi supremaţia căruia se impune în special de către Curtea

Europeană de Justiţie.

Poziţia Curţii, dar şi a altor instituţii comunitare ca parte a cadrului Uniunii Europene a fost dur

criticată pe perioada deceniilor, inclusiv şi pe motiv de deficit democratic [41, p. 65]. Astfel Curtea

niciodată nu s-a expus explicit asupra obligaţiei de a respecta jurisprudenţa proprie. Totuşi, practica

Curţii generează unele concluzii: primo, CEJ nu se consideră juridic legată de deciziile anterioare;

secundo, totuşi, Curtea frecvent porneşte de la deciziile sale anterioare; tertio, Curtea nu deosebeşte, ca

valoare, între hotărârile interimare şi decizii în acţiuni directe [38, § 14-003]. Pe de altă parte Curtea a

fost descrisă ca un diplomat juridic identificând compromisul cu instanţele naţionale, fiind şi un

exemplu de urmat [53, p.231].

Mai mult chiar, instanţele naţionale au abordat problema implementării dreptului comunitar şi

respectării jurisprudenţei Curţii inter alia prin adoptarea doctrinei de acte clair [57, p.229] descrise

complet de către AG Lagrange in Da Costa, drept prevedere perfect clară care nu necesită interpretare,

ci numai aplicare care ţine de jurisdicţia instanţelor naţionale.131

Totuşi, ţinem să menţionăm, că acel deficit democratic este o stare de lucru firesc într-o entitate

tânără din punct de vedere istoric – o jumătate de secol este prea puţin pentru crearea unui sistem

perfect. Mai mult, legitimitatea regimurilor politice nu ţine de cantitatea maximă a democraţiei, ci de o

cantitate adecvată şi optimală.

Comunitatea Europeană a tins la ridicarea nivelului competenţei şi funcţiilor în diferite domenii,

stabilind un set de instituţii – slabe în comparaţie cu cele ale unui stat – dar care bazate pe o experienţă 131 Cazuri comune 28-30/62, Da Costa c. Nederlandse Belastingadministratie [1963].

132

fără precedent şi-au dat străduinţa pentru crearea acelei situaţii adecvate, privind teleologic la scopurile

scontate de către Tratate şi legislaţia comunitară. Curtea chiar şi-a asumat şi funcţii de legiuitor. După

cum s-a menţionat instanţa judiciară comunitară a fost descrisă drept un diplomat juridic care găseşte

compromisul cu curţile naţionale care iar permite păstrarea controlului prin construcţia unui exemplu.

Elaborarea doctrinelor efectului direct, efectului indirect şi al supremaţiei dreptului comunitar

se datora numai Curţii Europene de Justiţie, fapt recunoscut atât de cei care acceptă, cât şi de cei care

nu acceptă aceste principii.

Este certă lipsa coerenţei în jurisprudenţa instanţei comunitare, dar pe de altă parte se face

evidenţă perseverenţa cu care ea se expune asupra cazurilor în acest sens. După cum s-a exprimat AG

Warner, aceste doctrine persistă ca un fir de aur în ţesătura jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie.132

Mai mult ca atât, Curtea a început să dezvolte la sfârşitul anilor’ 80, începutul anilor’ 90 ai

secolului XX cea de a treia generaţie de drept a Uniunii Europene, având ca scop proceduri şi remedii

durabile.

Procesul de integrare europeană este unul bilateral şi statele care au aspiraţia de a deveni

membre ale Uniunii Europene au de îndeplinit anumite exigenţe, imperativul cărora nu se pune la

discuţie şi procesele respective nu pot fi negociate.

Ambiţia Republicii Moldova de a deveni membru al Uniunii Europene este reflectată în toate

programele guvernelor din perioada independenţei statului. Totuşi majoritatea din măsurile preconizate

s-au dovedit a fi declarative, motiv pentru care nu ne putem referi decât la o etapă iniţială a cooperării

Republicii Moldova cu UE – stabilirea relaţiilor. Etapa care urmează este cu mult mai complexă şi

necesită timp mai îndelungat. Anume din aceste motive putem spune că inacţiunea pe perioada a circa

10 ani ne-a plasat departe de posibila aderarea la UE – aderare care se bazează nu numai pe exigenţe

politice, dar şi economice.

Avansarea Republicii Moldova în procesul de aderare la UE este extrem de lentă, situaţie creată

de lipsa unei orientări clare. Declaraţiile majorităţii liderilor politici nu au reflectat voinţa politică a

statului, iar unele afirmaţii vizavi de integrare în alte structuri provoacă dubii şi mai mari asupra

posibilei apartenenţe la UE. Calitatea de membru al C.S.I., o structură mai mult virtuală, este un alt

factor care cu certitudine va influenţa negativ aderarea la UE. Este de neconceput, atât politic, cât şi

economic, ca un stat să facă parte în acelaşi timp din două structuri internaţionale, care au, general

vorbind, aceleaşi scopuri, dar care pot avea opinii diferite asupra anumitor momente de dezvoltare şi 132 C. 24/75, Petroni c. ONPTS [1975].

133

reglementare a relaţiilor interne şi externe. În acest context se încadrează perfect declaraţiile lui Javier

Solana, Secretarul General al Consiliului UE, care a subliniat că cooperarea benefică cu UE presupune

înaintarea ambilor parteneri într-o singură direcţie, spre obiective comune [135, 15 mai 2001].

Guvernarea trebuie să conceapă clar un singur lucru – aderarea la UE nu are loc în baza declaraţiilor şi

a eforturilor diplomatice, ci ca o consecinţă a măsurilor concrete, pe plan naţional.

Prin urmare, ca aderarea la UE, proces îndelungat şi complex care impune ajustarea tuturor

domeniilor interne valorilor şi standardelor UE, să nu rămână doar o declaraţie politică, sunt necesare

anumite măsuri, ce se impun cu o stringenţă deosebită în acest context. Aceste măsuri ţin atât de

politica externă, cât şi de cea internă.

Politica externă

Corolarul acţiunilor întreprinse, pe lângă cele de ordin economic şi comercial, pentru aderarea

la UE constituie adoptarea unei noi Concepţii a politicii externe care să stabilească paşii necesari de a

fi întreprinşi pentru aderarea la UE. Concepţia politicii externe în materie de integrare europeană

trebuie să fie acceptată fără rezerve de către puterile statului şi liderii politici, în special de cei care

fac parte din partidul de guvernare, aceasta impunând şi o conştiinţă respectivă care presupune

eradicarea opiniilor diametral opuse asupra integrării Republicii Moldova în diferite structuri

internaţionale. Renunţarea la statutul de membru al C.S.I. ar constitui încă un argument al lichidării

standardelor duble.

O continuare firească a Concepţiei politicii externe ar fi adoptarea Strategiei naţionale de

integrare europeană şi a Planului de acţiuni care în detalii vor stabili un program necesar de a fi

îndeplinit pentru atingerea scopului scontat. Pentru apropierea acestui scop se impune respectarea

condiţiilor de la Copenhaga, implementarea integrală a APC şi stabilirea ZLS.

Diplomaţia Republicii Moldova trebuie să întreprindă măsuri urgente în promovarea politicii

externe a statului în materie de aderare la UE pentru stabilirea relaţiilor cu unele State Membre şi cu

unele state candidate, potenţiali aliaţi ai Republicii Moldova în procesul de aderare, redresarea

relaţiilor politico-diplomatice cu România fiind prioritară.

Eforturile diplomaţiei trebuie să se axeze şi pe deschiderea unei reprezentanţe permanente a

Republicii Moldova pe lângă UE şi a unei delegaţii permanente a Comisiei UE la Chişinău. În

perspectivă este necesară deschiderea negocierilor de aderare la UE, prim pas reprezentând asocierea

stabilită în baza unui acord.

134

Promovarea imaginii Republicii Moldova ţine şi de diplomaţia moldovenească, dar şi de

participarea tuturor organelor administraţiei publice centrale şi locale în relaţiile pe care le au cu

omologii săi.

La fel pe plan extern Republica Moldova trebuie să tindă la revizuirea statutului special de

vecinătate în lumina dezvoltărilor recente din Belarus, care au dus practic la ruperea relaţiilor

diplomatice dintre acest stat şi Uniunea Europeană, precum şi Ucraina, în condiţiile de instabilitate

politică la moment.

Unul dintre imperativele pe plan extern ţin de valorificarea la maximumul posibil a participării

Republicii Moldova în Pactul de Stabilitate pentru Europa de Sud-Est, i.e. avansarea integrării prin

intermediul altor state participante, considerată a fi una eficientă [80, p.146]. Acest argument ţine şi

de latura economică a integrării – participarea la zonele de liber schimb în cadrul Pactului, acestea

fiind o „pârghie de instruire” pentru participarea pe viitor în piaţa unică a Uniunii Europene.

Republica Moldova trebuie să tindă, inclusiv reieşind şi din valorificarea celor de mai sus, la

semnarea Acordului de Asociere la Uniunea Europeană, acesta fiind un pas de ordin economic, dar de

o importanţă politică majoră, deoarece presupune recunoaşterea eforturilor întreprinse de către un stat

în procesul de aderare la Uniune. Fezabilitatea politică a unei asemenea abordări a procesului de

integrare este evidentă [45, p.208], astfel că data limită declarată de către Ministrul afacerilor externe

al Republicii Moldova, A. Stratan – 1 ianuarie 2007 – nu pare a fi utopică, în condiţiile respectării

tuturor declaraţiilor şi angajamentelor politice, instituţionale, juridice şi economice.

Politică externă/politică internă

Atât pe plan extern, dar şi intern Republica Moldova trebuie să profite de acelaşi statut de

vecinătate specială, care se axează inclusiv şi pe securizarea frontierelor externe ale Uniunii, prin

atragerea resurselor financiare şi asistenţei tehnice în materie de armonizare a legislaţiei. Acestea se

referă, inter alia, şi la următoarea recomandare.

Este necesară soluţionarea problemei Transnistriei, adoptând o poziţie fermă vizavi de

separatism şi negând orice manifestare politică eventuală care nu poate fi acceptată, scopul

primordial fiind menţinerea unităţii statului. Orice măsură întreprinsă în acest context trebuie să ţină

cont de exigenţele UE şi să nu dăuneze intereselor acestei structuri. Astfel, sunt necesare măsuri

diplomatice urgente de antrenare în soluţionarea problemei a Comunităţii. Diplomaţia Republicii

Moldova trebuie să facă tot posibilul pentru participarea UE în soluţionarea conflictului, securizarea

135

hotarelor fiind unul din obiectivele Comunităţii. Prin soluţionarea acestui conflict s-ar pune

fundamentul unei zone de securitate regională în Europa de Est [70, p.240].

Politică internă

Pe plan intern, Republica Moldova trebuie să demonstreze voinţa sa politică de aderare la UE

prin întreprinderea măsurilor necesare de creare a unui cadru instituţional, vital procesului de

integrare, locul de bază fiind ocupat de un Minister al Integrării Europene/Departament al Integrării

Europene în calitate de autoritate publică centrală de specialitate de politică internă.

Anticipând viitoarele evenimente care privesc ratificarea Constituţiei Europene şi restructurarea

Uniunii Europene, Republica Moldova de pe acum trebuie să se conformeze cerinţelor potenţiale şi

anume revizuirea statutului de neutralitate, deoarece integrarea europeană obţine noi valenţe şi se

axează, inter alia, şi pe integrarea militară.

Concomitent cu recomandările de mai sus este necesară promovarea ideii europene în rândurile

populaţiei. După cum s-a menţionat, vidul informaţional poate juca un rol negativ, astfel impunându-

se informarea corectă şi multilaterală asupra integrării europene. Lichidarea nihilismului în această

materie trebuie să fie omniprezentă, operându-se cu faptul apartenenţei Republicii Moldova la familia

statelor europene, Uniunea Europeană fiind un aranjament voluntar [80, p.7], stabilind conform art.

49 CE (fostul art. O TUE) că „orice stat european care respectă principiile ..., poate să ceară să

devină membru al Uniunii”.

136

BIBLIOGRAFIE

Izvoare normative

a. Tratate ale Uniunii Europene şi alte tratate internaţionale

1. Tratatul Comunităţii Europene a Cărbunelui şi Oţelului // Tratatul de la Amsterdam, Tratatul

asupra Uniunii Europene şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană cu modificările aduse de

Tratatul de la Amsterdam. Introducere, selecţie şi traducere de Theodor Tudoroiu. – Bucureşti:

Editura Lucretius, 1999. – 204 p.

2. Tratatul Comunităţii Economice Europene // Tratatul de la Amsterdam, Tratatul asupra Uniunii

Europene şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană cu modificările aduse de Tratatul de la

Amsterdam. Introducere, selecţie şi traducere de Theodor Tudoroiu. – Bucureşti: Editura Lucretius,

Bucureşti 1999. – 204 p.

3. Tratatul Comunităţii Europene a Energiei Atomice // Tratatul de la Amsterdam, Tratatul asupra

Uniunii Europene şi Tratatul instituind Comunitatea Europeană cu modificările aduse de Tratatul

Amsterdam. Introducere, selecţie şi traducere de Theodor Tudoroiu. – Bucureşti: Editura Lucretius,

Bucureşti 1999. – 204 p.

4. Tratatul asupra Comunităţii Europene // Blackstone’s EC Legislation 1998-9, 9th Edition, ed. by

Nigel Foster, Blackstone Press Limited, London, 1998. – 626 p.

5. Tratatul de la Maastricht // Tratatul de la Amsterdam, Tratatul asupra Uniunii Europene şi Tratatul

instituind Comunitatea Europeană cu modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam. Introducere,

selecţie şi traducere de Theodor Tudoroiu. – Bucureşti: Editura Lucretius, Bucureşti 1999. – 204 p.

6. Tratatul de la Amsterdam // Tratatul de la Amsterdam, Tratatul asupra Uniunii Europene şi

Tratatul instituind Comunitatea Europeană cu modificările aduse de Tratatul de la Amsterdam.

Introducere, selecţie şi traducere de Theodor Tudoroiu. – Bucureşti: Editura Lucretius, Bucureşti

1999. – 204 p.

7. Tratatul de la Nisa

http://www.europa.eu.int/eur-lex/lex/en/treaties/dat/12001C/pdf/12001C_EN.pdf

8. Actul Unic European

http://europa.eu.int/servlet/portail/EudorCall

9. Tratatul asupra Constituţiei Europene

http://www.ier.ro/Proiect%20de%20Tratat%20Constitutional.pdf

137

10. Protocolului privind aplicarea principiilor subsidiarităţii şi proporţionalităţii

http://www.ier.ro/Proiect%20de%20Tratat%20Constitutional.pdf

11. Convenţia pentru protecţia drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale // Drept internaţional

contemporan. Texte esenţiale. Ediţie îngrijită de Adrian Năstase şi Bogdan Aurescu. – Bucureşti:

Regia Autonomă „Monitorul Oficial”, 2000. – 839 p.

12. Acordul de Parteneriat şi Cooperare dintre Republica Moldova şi Uniunea Europeană

http://www.pca.md/files/publications11.doc

b. Acte legislative şi normative ale Republicii Moldova şi ale Statelor Membre ale UE

13. Constituţia Republicii Moldova din 29 iulie 1994, cu modificări, Chişinău, 2004

14. Constituţia Austriei adoptată în 1920, cu modificări //

http://www.oefre.unibe.ch/law/icl/au00000_.html

15. Constituţia Regatului Belgiei adoptată în 1970, cu modificări //

http://www.oefre.unibe.ch/law/icl/be00000_.html

16. Constituţia Estoniei din 28 iunie 1992 // http://www.oefre.unibe.ch/law/icl/en00000_.html

17. Constituţia Finlandei din 11 iunie 1999 // http://www.oefre.unibe.ch/law/icl/fi00000_.html

18. Constituţia Franţei din 4 octombrie 1958 // http://www.assemblee-nationale.fr/english/8ab.asp

19. Constituţia Irlandei din 1 iulie 1937, cu modificări //

http://www.taoiseach.gov.ie/upload/publications/297.htm

20. Constituţia Italiei din 22 decembrie 1947, cu modificări //

http://www.oefre.unibe.ch/law/icl/it00000_.html

21. Constituţia Letoniei din 15 februarie 1922, cu modificări //

http://www.oefre.unibe.ch/law/icl/lg00000_.html

22. Constituţia Lituaniei din 25 octombrie 1992 // http://www.lrkt.lt/konst/eng/constitution.htm

23. Constituţia Luxemburgului din 17 octombrie 1868, cu modificări //

http://www.oefre.unibe.ch/law/icl/lu00000_.html

24. Constituţia Regatului Ţărilor de Jos din 17 februarie 1983 //

http://www.oefre.unibe.ch/law/icl/nl00000_.html

25. Constituţia Ungariei din 20 august 1949, cu modificări //

http://www.oefre.unibe.ch/law/icl/hu00000_.html

138

26. Legea cu privire la tratatele internaţionale a Republicii Moldova nr. 595-XIV, 24 septembrie 1999

(Monitorul Oficial, 2 martie 2000, nr. 24-26, p. I, art. 137)

27. Hotărârea Parlamentului privind Concepţia politicii externe a Republicii Moldova nr. 368-XIII din

8 februarie 1995 (Monitorul Oficial, 6 aprilie 1995, nr. 20, p. I, art. 187)

28. Hotărârea Guvernului privind adoptarea Programului de extindere şi aprofundare a cooperării cu

Uniunea Europeană în perioada 1998-1999, nr. 231 din 27 februarie 1998 (Monitorul Oficial, 9

aprilie 1998, nr. 30-33, p. II, art. 255)

29. Hotărârea Guvernului privind Programul de activitate a Guvernului Republicii Moldova pentru anii

1998-2001, nr. 523 din 4 iunie 1998 (Monitorul Oficial, 18 iunie 1998, nr. 54-55, p. II, art. 370)

30. Hotărârea Guvernului privind Programul de activitate a Guvernului Republicii Moldova pentru anii

1999-2002 „Supremaţia legii, revitalizare economică, integrare europeană”, nr. 270 din 8 aprilie

1999 (Monitorul Oficial, 22 aprilie 1999, nr. 39-41, p. II, art. 279)

31. Hotărârea Guvernului privind Programul de activitate a Guvernului Republicii Moldova

„Legalitate, Consolidare şi Reforme – întru Bunăstarea Naţiunii”, nr. 20 din 11 ianuarie 2000

(Monitorul Oficial, 13 ianuarie 2000, nr. 5-7, p. II, art. 100)

32. Hotărârea Guvernului privind Măsurile de realizare a Programului de activitate a Guvernului

Republicii Moldova pe anii 2001-2005 „Renaşterea economiei – renaşterea ţării”, nr. 854 din 16

august 2001 (Monitorul Oficial, 18 august 2001, nr. 100-101, p. II, art. 887)

33. Hotărârea Guvernului privind Strategia de dezvoltare social-economică a Republicii Moldova pe

termen mediu (până în anul 2005), nr. 1415 din 19 decembrie 2001 (Monitorul Oficial, 10 ianuarie

2002, nr. 5-8, p. II, art. 35)

34. Decretul Preşedintelui Republicii Moldova privind crearea Comisiei naţionale pentru integrare

europeană, nr. 957-III din 13 noiembrie 2002 (Monitorul Oficial, 14 noiembrie 2002, nr. 151-153,

p. I, art. 1196)

c. Hotărâri ale Curţii Constituţionale ale Republicii Moldova

35. Hotărârea Curţii Constituţionale privind interpretarea unor prevederi ale art. 4 din Constituţia

Republicii Moldova, nr. 55 din 14 octombrie 1999 (Monitorul Oficial, 28 octombrie 1999, nr. 118-

119/64)

139

d. Hotărâri ale Plenului Curţii Supreme de Justiţiei a Republicii Moldova

36. Hotărârea Plenului Curţii Supreme de Justiţie privind aplicarea în practica judiciară de către

instanţele judecătoreşti a unor prevederi ale Convenţiei pentru apărarea drepturilor omului şi

libertăţilor fundamentale, nr. 17 din 19 iunie 2000.

Izvoare speciale

a. Manuale, monografii

37. Anderson, M., den Boer, M. and Miller, G., “European Citizenship and Co-operation in Justice and Home Affairs” in Duff A. et al.(eds) Maastricht and Beyond: building a European Union, Routledge, 1994. – 311 p.

38. Anderson, M., The Effect of the Ruling; Reference to the European Court, Sweet & Maxwell, 1995. – § 14-001 – 14-071.

39. Areeda, P., Turner, D. and Hovenkamp, H., Antitrust Law: An Analysis of Antitrust Principles and their Application, Little Brown, 1978. – 10 v.

40. Bellamy, R. and Warleigh, A., Citizenship and governance in the European Union, London; New York : Continuum, 2001. – 213 p.

41. Bellamy, R., and Castiglione, D., The uses of democracy. Reflections on the European democratic deficit; Democracy in the European Union. Integration through deliberatoin?, ed. by Erik Oldvar Eriksen and John Erik Fossum, Routledge, London & NY, 1995. – p.65-84.

42. Bieber, R. et Amarelle. C., The European integration process in the wake of the Amsterdam Treaty = Le processus d'intégration européen dans la suite du Traité d'Amsterdam, Institut d'Etudes européennes at Internationales du Luxembourg, 1999. – 420 p.

43. Boulouis, J., Droit Institutionnel de l’Union européenne, 5me ed., Montchrestion, Paris, 1995. – 392 p.

44. Brealey, M., and Quigley, C., Completing the Internal Market of the European Community, 1992 Handbook, Graham & Trotman, 2nd ed., 1989. – 273 p.

45. Buşcaneanu, S., Imaginea statului Republica Moldova ca factor al integrării în Uniunea Europeană // Moldova şi integrarea euroepană; Institutul Politici Publice; Editura Prut internaţional, Chişinău, 2001. – 256 p.

46. Bulmer, S. and Wessels, W., The European Counci. Decision-making in European politics. Macmillan, 1987. – 174 p.

47. Burrows, F., Free Movement in European Community Law, Oxford University Press, 1987. – 346 p.

140

48. Brownlie, I., Principles of Public International Law., Fifth Edition, Oxford University Press, Oxford, 1999. – 743 p.

49. Cloos, J., Reinesh, G., Vignes, D. et Weyland, J., Le Traité de Maastricht, genèse, analyse, commentaires, Brylant, Bruxelles, 1993. – 804 p.

50. Corbett, R., Jacobs, F., Shackleton, M., The European parliament, 3rd ed., Cartemill Publishing, 1995. – 357 p.

51. Corbett, R., The Treaty of Maastricht: from conception to ratification: a comprehensive reference guide, Longman, 1993. – 512 p.

52. Craig, P. and De Burca, G., EC Law. Text, cases, and materials, 1st ed., Oxford, 1995. – 1152 p.

53. Craig, P. and De Burca, G., EU Law. Text, cases, and materials, 2nd ed., Oxford, 1998. – 1152 p.

54. Downes, T. and Ellison, J., The Legal Control of Mergers in the European Communities, Blackstone Press, 1991. – 295 p.

55. Ентин, Л., Европейское право, Учебник для вузов, Изд. НОРМА, Москва, 2001. – 699 p.

56. Evans, A., EC Law of State Aid, Oxford University Press, 1997. – 484 p.

57. Frank, T., and Fox, G., International Law Decisions in National Courts, ed. by Thomas M. Frank & Gregory H. Fox, p. 226-245.

58. Janda, K., Berry, J.M., Goldman J., The Challenge of Democracy. Government in America, Second Edition, Houghton Miffin Company, 1989. – 738 p.

59. Handoll, J., Free Movement of Persons in the European Union, Wiley, 1995. – 726 p.

60. Hartley, T., Free Movement of Persons Pt II in Green, N, Hartley, T., and Usher, J., The Legal Foundation of the Single European Market, Clarendon Press, 1991. – 314 p.

61. Hartley, T., The Foundation of European Community Law: an introduction to the constitutional and administrative law of the European Community, Clarendon, 3rd ed., 1994. – 518 p.

62. Geamnănu, Gr., Drept internaţional public, vol. 1, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1981. – 503 p.

63. Glendon, Mary Ann, Gordon M., Osakwe Ch., Comparative Legal Traditions, West Publishing Company, St. Paul, 1991. – 402 p.

64. Goldman, B., Lyon-Caen, A., Droit commercial européen, Dalloz, Paris, 1983. – 1123 p.

65. Gormley, L., Prohibiting Restrictions on Trade within the EEC. The Theory and application of the Articles 30-36 of the EEC Treaty, Asser Instituut, 1985. – 458 p.

141

66. Joliet, R., Monopolization and Abuse of a Dominant Position:a comparative study of the American and European approaches to the central economic power, Nijhof, 1970. – 329 p.

67. Kapteyn, P. and VerLoren van Themaat, P., Introduction to the Law of the European Communities after the coming into force of the SEA, ed. L. Gormley, 2nd ed. Kluwer, 1989. – 927 p.

68. Kissinger, H., Diplomaţia; Traducere Ştefancu, M., Paraschivescu, R., Editura Bic All, Bucureşti, 2002. – 780 p.

69. Kovar, R., Code européen de la concurrance, annotations de jurisprudence et bibliographie, Dalloz, Paris, 1993.

70. Kulik, V., Soluţionarea conflictului Transnistrean – calea către crearea unei zone de securitate regională în Europa de Est // Noile frontiere în Europa de Sud-est. Republica Moldova, Ucraina, România; Institutul Politici Publice; Editura Ştiinţa, Chişinău, 2002.– 289 p.

71. Manolache, O, Drept comunitar. Cele Patru Libertăţi Fundamentale. Politici comunitare, ed. II-a. – Bucureşti: All Beck, 1999. – 406 p.

72. Manolache, O., Drept comunitar. Instituţii comunitare, ed. II-a. – Bucureşti: All Beck, 1999. – 178 p.

73. Manolache, O., Drept comunitar, ed. a III-a. – Bucureşti: All Beck, 2001. – 694 p.

74. Manolache, O., Drept comunitar, ed. a IV-a. – Bucureşti: All Beck, 2003. – 905 p.

75. Newbould, G., Luffra, A., Successful business policies, Cruthstead, 1978. – 229 p.

76. Nugent, N., The Government and Politics of the European Union, Macmillan, 3rd ed., 1994. – 473 p.

77. O’Keeffe, D., “Union Citizenship” in O’Keeffe D. and Twomey P., Legal Issues of the Maastricht Treaty, Wiley Chancery Laws, 1994. – 374 p.

78. Plastara, G., Manual de drept internaţional public. – Bucureşti: ed. SOCIEC & Co S.A., 1927. – 699 p., I-XX (tablouri sinoptice).

79. Plender, R. and Usher, J., Cases and Materials on the Law of the European Communities, Butterworths, 1993. – 521 p.

80. Popescu-Mereacre, C., Aprofundarea integrării europene vizavi de extinderea Uniunii Europene: implicaţiile acestor tendinţe pentru Republica Moldova // Republica Moldova şi integrarea europeană. Cooperarea în Pactul de Stabilitate; Institutul Politici Publice. – Chişinău: Firma Editorial-Poligrafică „Tipografia Centrală”, 2003. – 324 p.

81. Prohniţchi, E., Prohniţchi, V., Analiza pespectivelor de integrare a Republicii Moldova în Uniunea Europeană // Republica Moldova şi integrarea europeană. Cooperarea în Pactul de Stabilitate. Elemente strategice; Institutul Politici Publice. – Chişinău: Firma Editorial-Poligrafică “Tipografia Centrală”, 2003. – 412 p.

142

82. Scherer, F. and Ross, D., Industrial Market Structure and Economic Performance, 3rd ed., Houghton Miffin, 1990. – 713 p.

83. Show, J., European Community Law, Macmillan, 1993. – 352 p.

84. Shaw, M., International Law, 4th ed., Cambridge University Press, 1997. – 939 p.

85. Snyder, F., Preconditions for the Effectiveness of EU Law: Reflections on Constitutionalism and EMU; Compliance and Enforcement of the European Community Law, Kluwer 20, European Monographs, ed, J.A.A.Vervaele, Kluwer International, 1999. – p.7-30.

86. Steiner, J., Textbook on EC Law, 4th ed., Blackstone Press, 1994. – 418 p.

87. Steiner, J., Woods, L., Textbook on EC Law, 6th ed., Blackstone Press, 1996. – 532 p.

88. Thatham, A., Osmochescu, E., Dreptul Uniunii Europene. – Chişinău: Editura Arc, 2003. – 507 p.

89. Tillotson, J., European Community Law: Text, Cases and Materials, Cavendish Publishing Ltd, 1993. – 512 p.

90. Тимченко, Л., Международное право, 3 изд., Харьков, 2004. – 526 p.

91. Urwin, D., The Community of Europe: A History of European Integration since 1945, Longman, 1991. – 274 p.

92. Vervaele, J., Preface; Compliance and Enforcement of the European Community Law, Kluwer 20, European Monographs, ed, J.A.A.Vervaele, Kluwer International, 1999. – p.1-5.

93. Vincenzi, Ch., Law of the European Community, Pitman Publishing, 1996. – 215 p.

94. Wallace, H., Cadrul instituţional // Procesul Politic în Uniunea Europeană; ed. Wallace, H., Wallace, W., ed. a IV-a, Traducere de Genoveva Bolea. – Chişinău: Editura Arc, 2004. – 621 p.

95. Wallace, W., Guvernarea colectivă // Procesul Politic în Uniunea Europeană; ed. Wallace, H., Wallace, W., ed. a IV-a, Traducere de Genoveva Bolea. – Chişinău: Editura Arc, 2004. – 621 p.

96. Weatherhill, S. and Beaumont, P., EC Law, the essential guide to the legal workings of the European Community, 2nd ed., Penguin Books, 1995. – 941 p.

97. Westlake, M., Deus Pinheiro, Joro de, The Commission and the Parliament: Partners and Rivals in the European Policy-Making Process, Butterworths, 1994. – 175 p.

98. Westlake, M., The Council of the European Union, Cartermill, 1995. – 415 p.

99. Wish, R., L'Union européenne et la gouvernance = The European Union and governance : Premiére rencontre internationale des jeunes chercheurs (RIJC) = First international workshop of young scholars (WISH) // sous la direction de Francis Snyder, Aix-en-Provence, 20-21 septembre 2002. – 393 p.

143

100. Wyatt, D. and Dashwood, A., European Community Law, 3rd ed., Sweet & Maxwell, 1993. – 690 p.

b. Articole

101. Curtin, D. The Constitutional Structure of the Union: A Europe of Bits and Pieces. // Common Market Law Review, 1993, vol. 30, p. 17-69

102. Craig, P. Once More unto the Breach: The Community, the State and Damages Liability. // Law Quarterly Review, 1997, vol. 113, p. 67-94

103. Craig, P. Francovich, Remedies and the Scope of Damages Liability. // Law Quarterly Review, 1993, vol. 109, p. 595-621.

104. Craig, P. The Constitution Treaty: Legislative and Executive Power in the Emerging Constitutional Order. // EUI Working Paper LAW No. 2004/7, 2004 // http://iue.it/PUB/law04-7.pdf, 46 p.

105. Dauses, M. The Protection of Fundamental Rights in the Community Legal Order. // European Law Review, 1985, vol. 10, p. 398-419

106. Ehlermann, C.-D. Consolidation of the European Treaties: feasability, costs, and benefits. // Common Market Law Review, 1996, vol. 33, p. 1107-1116

107. Eleftheriadis, P. The Direct Effect of Community Law: Conceptual Issues. // Yearbook of European Law, 1996, vol. 16, p.205-223

108. Joerges, Ch., and Ehlermann, C.-D. Good Governance in the European Internal Market: Two Competing Legal Conceptualisations of European Integration and their Synthesis. // EUI working papers. RSC 2001/29, 2001 // http://www.iue.it/RSCAS/WP-Texts/01%5F29.pdf, 58 p.

109. Mancinin Federico G. & Keeling David T. From CIFLIT to ERT: The Constitutional Challange facing the European Court. // Yearbook of European Law, 1991, vol. 11, p. 1-13

110. Marias, E. The Right to Petition the European Parliament after the Maastricht. // European Law Review, 1994, vol. 19, p. 169-183

111. Pescatore, P. Some critical Remarks on the Single European Act. // Common Market Law Review, 1987, vol. 24, p. 9-18

112. Pescatore, P. The doctrine of „Direct Effect”: An Infant Disease of Community Law. // European Law Review, 1983, p. 155 – 177

113. Pliakos, A.D. La nature juridique de l’Union Européenne. // RTDE 207, année 29, 1993, p. 187-224

114. Ross, M. Beyond Francovich. // Modern Law Review , 1993, vol. 56, p. 55-73

144

115. Snyder, F. The Effectiveness of European Community Law: Institutions, Processes, Tools and Techniques. // Modern Law Review, 1993, vol. 56, p. 19-54

116. Snyder, F. General Course on European Community Law: Constitutional Law of the European Union. // Collected Courses of the Academy of European Law, 1995, vol. 1, cartea 6, p. 41-155.

117. Steiner, J. Drawing the Line: Uses and Abuses of Art. 30 EEC. // Common Market Law Review, 1992, vol. 29, p. 749-774

118. Steiner, J. From Direcet Effects to Francovich. //18/1 European Law Review, 1993, p. 3-22

119. Waelbroeck, M. Competition, integration and economic efficiency in the EEC from the point of view of the private firm. // Modern Law Review, 1984, vol. 82, p. 1439-1440

120. Winter, T. Direct Applicability and Direct Effects. // Common Market Law Review, 1972, vol. 9, p.425-452

d. Alte surse

121. Conceptul politicii externe a Republicii Moldova în http://www.pressbox.md/news.php

122. Country Strategy Paper 2002 – 2006 în

http://europa.eu.int/comm/external_relations/moldova/csp/02_06_en.pdf

123. Raportul asupra APC elaborat de către Ioachim Lippott, Chişinau, martie 2001 în


124. Quelle Europe choisir. 5 scénarios pour l’Europe de demain. Rapport du groupe Tindemans sur

les institutions européennes, Maisonneuve & Larose, 1996 – p. 139

125. Raportul Convenţiai privind Tratatului asupra Constituţiei Europene în http://www.europa.eu.int/futurum/constituion/part1/title1/index_en.htm

126. Raportul asupra APC, elaborat de către Ioachim Lippott, Chişinau, martie 2001, în


127. Report OECD 2002 „Distributed Public Governance. Independent Public Agencies, Authorities

and other Governmental Bodies, OECD, Paris, 2002

128. Roos, N., European Integration II: Political and Economic Realities, Ideas and Ideals/Course

book & Reader, University of Maastricht, 1996.

129. Schäfer, G., European Integration IV/Course book, University of Maastricht, 1997.

130. Study on the Economic Feasability of an EU-Moldova Trade Area, TACIS/CISR, Chişinău

1999

145

131. Witte, B., European Community Law I: The Constitution/Reader, University of Maastricht,

1996.

132. Witte, B., European Community Law I: The Constitution/Course book, University of Maastricht, 1996.

e. pagini Internet

133. http://www.europa.eu.int – pagina oficială a Uniunii Europene

134. http://www.europa.eu.int/comm/external_relations/moldova/csp/02_06_en.pdf

135. http://www.azi.md – pagină ştiri

136. http://www.pressbox.md/news.php – pagină ştiri

137. http://www.ipp.md – pagina Institutului Politici Publice din Moldova

138. http://www.pca.md – pagina APC din Moldova

139. http://www.pca.md/files/publications12.doc - pagina APC din Moldova/publicaţii

140. http://www.hyperdictionary.com/dictionary/subsidiarius - dicţionar explicativ on-line

141. http://www.vatican.va/holy_father/leo_xiii/encyclicals/documents/hf_lxiii_enc_15051891_rerum-ovarum_en.html

142. http://www.osjspm.org/cst/doclist.htm

143. http://www.europa.eu.int/eur-lex/en/search/search_case.html- pagina de căutare a jurisprudenţei

Curţii Europene de Justiţie

146

ADNOTARE

a tezei “Efectul juridic şi supremaţia dreptului Uniunii Europene”,

prezentată de către OSMOCHESCU Eugeniu pentru obţinerea titlului de doctor în drept

specialitatea 12.00.10 – Drept internaţional public

Lucrarea este dedicată unei dintre cele mai complexe probleme pe care o confruntă continentul

european – crearea Comunităţilor Europene şi transformarea acestora în Uniune Europeană, incluzând

majoritatea statelor.

Ţinând cont de cele menţionate. Teza analizează tranziţia de la o integrare pură economică la

una politică, incluzând politica monetară comună şi politica militară. Or de la începutul procesului de

integrare există opinii şi teorii diferite asupra problemei. Federaliştii, funcţionaliştii şi neo-

funcţionaliştii au propus abordări diferite pentru eforturile comune.

Una din caracteristicile de bază ale dreptului Uniunii Europene ţine de delegarea funcţiilor

suverane ale Statelor Membre către instituţiile comunitare, astfel UE obţinând o natură mai mult

federalistă. Oricum, unul dintre principiile de bază ale dreptului Uniunii Europene este cel al

subsidiarităţii.

Un alt principiu care guvernează dreptul Uniunii Europene este cel al efectului direct, doctrina

căruia a fost desfăşurată primar de către Curtea Europeană de Justiţie (CEJ), care a asumat în

interpretarea Tratatelor, funcţii legislative.

Bazându-se pe principiul efectului direct, CEJ a dezvoltat doctrina supremaţiei dreptului Uniunii

Europene asupra dreptului naţional al Statelor Membre. Un rol important în acest sens este jucat de

către Comisie, supranumită „motor al integrării” şi „gardian al Tratatelor”. În calitate de premise pentru

supremaţia dreptului Uniunii Europene au fost identificate cadrul juridic şi instituţional.

Cert că poziţia Statelor Membre vizavi de limitarea funcţiilor suverane, efectul direct şi

supremaţia dreptului Uniunii Europene a fost rezervată, fapt bazat pe regulile generale ale dreptului

internaţional public, conform cărora este la discreţia statelor de a decide asupra măsurilor necesare

pentru implementarea normei internaţionale.

Ambiţia Republicii Moldova de aderare la Uniunea Europeană a fost clar stabilită ca obiectiv

fundamental al politicii externe. Astfel că măsurile necesare se află în derulare. În pofida celor

menţionate se impune îmbunătăţirea cadrului instituţional şi juridic, astfel că exigenţele aqcuis

communautaire sunt întrunite.

147

În baza analizei efectuate au fost formulate recomandări vizavi de întreprinderea măsurilor

necesare la nivel de politică externă, politică interne ori având un caracter combinat.

RESUME

of the thesis “Legal Effect and Supremacy of the European Union Law”, presented by Eugeniu

OSMOCHESCU for obtaining the scientific degree of Doctor in Law,

specialty 12.00.10 – Public International Law

The work is dedicated to one of the most complex issues that the European continent faces –

creation of European Communities, which grew in a European Union, involving the majority of the

countries.

Taking the above into consideration the thesis makes the analysis of the transition from a purely

economic integration to a political one, including common monetary policy, and military policy. Yet,

even from the beginning of the integration process there where different opinions and theories on the

issue. Federalists, functionalists, and neo-functionalists proposed different approaches for common

efforts.

One of the major feature of the European Union Law is the delegation of sovereign powers by

Member States to community institutions, thus EU getting a more federalist character. However one of

the basic principles of the European Union Law is subsidiary.

Another principle which governs the European Union Law is that of effect direct, the doctrine

being developed primarily by the European Court of Justice, which assumed, by interpreting the

Treaties, the legislative powers.

Based on the direct effect principle, the European Court of Justice has developed the doctrine of

supremacy of the European Union Law over the national legislation of the Member States. An

important role in this regard is being played by the Commission, named the “motor of integration” and

“Treaty guardian”. Premises for the supremacy of the European Union Law have been identified as

legal and institutional.

Certainly that Member States’ position regarding the limitation of sovereign powers, direct

effect, and supremacy of the European Union Law was reserved; fact based on general rules of Public

148

International Law, when the state decides on the necessary measures to be undertaken for the

implementation of an international norm.

The ambition of the Republic of Moldova to integrate into the European Union has been clearly

set as a fundamental objective of its foreign policy, thus necessary measures are being undertaken.

Despite the above mentioned there is need for institutional and legal improvement, so that exigencies of

acquis communautaire are being met in Moldova.

Based on the made analysis recommendations have been endorsed for necessary measures to be

undertaken at the level of foreign policy, national policy, as well as jointly in cases having a dual

character.

РЕЗЮМЕ

Диссертации Еуджена ОСМОКЕСКУ “Юридический эффект и верховенство права

Европейского Союза”, представленной на соискание ученой степени доктора юридических

наук по специальности 12.00.10 – Международное публичное право

Работа посвящена одной из самых комплексных проблем, которая поставлена перед

европейским континентом – создание Европейских Сообществ, которые переросли в

Европейский Союз, включающий большинство стран.

Исходя из вышесказанного, в работе анализируется переход от сугубо экономической

интеграции к политической, включая общую монетарную политику, также как и военную. Надо

отметить, что с самого начала процесса интеграции были выдвинуты разные мнения и теории.

Федералисты, функционалисты и нео-функционалисты предложили разные методы для общих

усилий.

Одной главной характеристикой права Европейского Союза является делегация

государствами-членами суверенных полномочий учреждениям ЕС. Исходя из этого

Европейский Союз приобретает федеративный характер. Все-таки одним из главных принципов

права Европейского Союза является субсидиарность.

Другим принципом, который находится у основ права Европейского Союза является

принцип прямого эффекта, доктрина, которая была разработана в основном Судом ЕС, который

присвоил себе в ходе толкования договоров законодательные функции.

149

Основываясь на принципе прямого эффекта, Суд ЕС разработал доктрину верховенства

права Европейского Союза над внутренним законодательством государств-членов. Комиссия

играет важную роль в этом отношении будучи «мотором интеграции» и «надзирателем

договоров». Предпосылками для верховенства права Европейского Союза были

идентифицированы юридические и институциональные.

Позиция государств-членов по отношению к лимитации суверенных функций, прямому

эффекту и верховенству права Европейского Союза была резервирована, факт который

основывается на общих нормах международного публичного права, согласно которым

государство устанавливает необходимые действия по внедрению международной нормы.

Амбиция Республики Молдова по интеграции в Европейский Союз была ясно

установлена как основной целью внешней политики. Несмотря на это, необходимы улучшения в

институциональной и юридической сферах, что приведет к внедрению в Молдове acquis

communautaire.

Исходя из анализа были сделаны предложения по необходимым мерам, которые должны

быть предприняты во внешней политике, внутренней политике, либо совместно.

150

Cuvinte- cheie Cuvinte-cheie în limba română: integrare europeană, Comunitate Europeană, Uniune Europeană,

instituţii comunitare, drept comunitar, dreptul Uniunii Europene, efect direct, efect indirect, efect direct

orizontal, efect direct vertical, supremaţia dreptului comunitar, aderarea la Uniunea Europeană, cadru

instituţional de aderare, acquis communautaire, Acord de Parteneriat şi Cooperare.

Cuvinte-cheie în limba engleză: European integration, European Community, European Union,

community institutions, community law, European Union Law, direct effect, indirect effect, direct

horizontal effect, vertical direct effect, supremacy of community law, European Union accession,

institutional accession framework, acquis communautaire, Partnership and Cooperation Agreement.

Cuvinte-cheie în limba rusă: европейская интеграция, Европейское Сообщество, Европейский

Союз, учреждения сообщества, право сообщества, право Европейского Союза, прямой эффект,

непрямой эффект, прямой горизонтальный эффект, прямой вертикальный эффект, верховенство

права Европейского Союза, вступление в Европейский Союз, институциональные рамки

вступления, acquis communautaire, Соглашение по Партнерству и Сотрудничеству

Lista abrevierilor

AE – Acorduri Europene

AELS – Acordul European de Liber Schimb

AEM – Agenţia Europeană privind Mediul Înconjurător

AETR – Acordul European privind Transportul Rutier

AG – Avocat General

ALS – Acord de Liber Schimb

ANALS – Acordul Nord American de Liber Schimb

APC – Acord de Parteneriat şi Cooperare

ASA – Acorduri de Stabilizare şi Asociere

AUE – Actul Unic European

151

BCE – Banca Centrală Europeană

C. – Caz

c. – contra

CAER – Consiliul de Ajutor Economic Reciproc

CE – Comunitatea Europeană

CECO – Comunitatea Europeană a Cărbunelui şi Oţelului

CEDO – Convenţia Europeană a Drepturilor Omului

CEE – Comunitatea Economică Europeană

CEJ – Curtea Europeană de Justiţie

CEÎPP/CEEP – Centrul European al Întreprinderilor cu Participare Publică

CIG – Conferinţă interguvernamentală

CNIE – Comisie naţională pentru integrare europeană

COREPER – Comitetul Reprezentanţilor Permanenţi

CPE – Cooperarea politică europeană

CPI – Curtea de Primă Instanţă

CSE/ETUC – Confederaţia Sindicală Europeană

ECR – European Court Reports

ECU – European Crrency Unit

EURATOM – Comunitatea Europeană a Energiei Atomice

i.e. – id est

JAI – Justiţie şi Afaceri Interne

JO – Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene

MAE – Ministerul Afacerilor Externe

MEERC – Măsuri cu efect echivalent cu cel al restricţiilor cantitative

MIE – Ministerul Integrării Europene

MRS – Mecanismul Ratei de Schimb

OCDE – Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică

152

OMC – Organizaţia Mondială a Comerţului

PA – Parteneriat de Aderare

PE – Parlamentul European

PESC – Politica Externă şi de Securitate Comună

PIB – Produsul Intern Brut

PNAA - Programul Naţional pentru Adoptarea Acquis-ului

SEBC – Sistemul European al Băncilor Centrale

SECE – Statele din Europa Centrală şi de Est

SEE – Spaţiul Economic European

SME – Sistemul Monetar European

TM – Tratatul Merger

TUE – Tratatul asupra Uniunii Europene

UCIAE/UNICE – Uniunea Confederaţiilor Industriale şi a Angajatorilor Europeni

UE – Uniunea Europeană

UEM – Uniunea Economică şi Monetară

UEV – Uniunea Europeană de Vest

153

ANEXĂ

Lista cazurilor

1. C.C. 1 şi 14/57 Sté des usines à tubes de la Sarre c. Înaltei Autorităţi [1957]

2. C. 6/60, Humblet c. Belgia [1960]

3. C. 26/62 NV Algemene Transport – en Expeditie Onderneming van Gend en Loos c.

Nederlandse Administratie der Belastingen [1963]

4. C. 6/64, Flaminio Costa c. Enel [1964]

5. C. 57/65, Lütticke c. Hauptzollamt Saarlonis [1966]

6. C. 28/67, Molkerei-Zentrale Westfalen c. Hauptzollamt Paderborn [1968]

7. C. 41/69, ACF Chemiefarma c. Comisiei [1970]

8. C. 77/69, Comisia c. Belgia [1970]

9. C. 9/70, Franz Grad c. Finanzamt Traunstein [1970]

10. C. 11/70, Internationale Handelsgellschaft mbH c. Einfuhr-und Vorratsstelle für Getriede und

Futtermittel [1970]

11. C. 8/70, Comisia c. Italia [1970]

12. C. 22/70, Comisia c. Consiliu [1971]


14. Cazul Internationale Handelsgesellschaft mbH c. Eifurt und-Vorratstelle für Getreide und

Futtermittel [1972]

15. C. 21-24/72, International Fruit Company c. Produktschap voor Groenten en Fruit [1972]


17. C. 9/73, Schlüter c. Hauptzollamt Lörrach [1973]

18. C. 34/73, Variola c. Amministrazione delle Finanze [1973]



21. C. 2/74, Reyners c. Belgia [1974]

22. C. 36/74, Welrave and Koch c. Union Cycliste Internationale [1974]

23. C. 41/74, Van Duyn c. Home Office [1974]

24. C. 127/73, Belgische Radio en Televisie c. Société Belge des Auteurs, Compositeurs, et Editeurs

[1974]

25. C. 167/73, Comisia c. Franţa [1974]

154

26. Cazul Administration des Douanes c. Société „Cafés Jacques Vabre” et SARL Weigel et Cie.

Decizie din 24 mai 1975.

27. C. 33/76, Rewe-Zentralfinanz eG & Rewe-Zentral AG c. Landwirstscahftskammer für das

Saarland [1976]

28. C. 13/76, Dona c. Mantero [1976]

29. C. 43/75, Defrenne c. Société Anonyme Belge de Navigation Aerienne [1976]

30. C. 45/76, Comet BV c. Produktschaft voor Siergewassen [1976]

31. C. 50/76, Amsterdam Buld BV c. Produktschap voor Siergewassen [1977]

32. C. 87/75, Conceria Daniele Bresciani c. Amministrazione delle Finanze [1976]

33. C. 106/77, Amministazione delle Finanze dello Stato c. Simmenthal SpA [1978]

34. C. 162/78, Wagner c. Comisiei [1979]

35. C.C. 103-109/78, Beauport c. Consiliului şi Comisiei [1979]

36. C. 265/78, H. Ferweda BV c. Produktschap voor Vee en Vlees [1980]

37. C. 68/79, Hans Just I/S c. Danish Ministry for Fiscal Affairs [1980]

38. C. 81/79, Buyl c. Comisiei [1982]

39. C. 138/79, Roquette Frères c. Consiliului [1980]

40. C.C. 789 şi 790/79, Calpak SpA and Societa Emiliana Lavorazione Frutta SpA c. Comisiei

[1980], [1981]

41. C. 102/79, Comisia c. Belgia [1980]

42. C. 106/77, Amministrazione dello Stato c. Simmenthal SpA [1980]

43. C. 158/80, Rewe c. Hauptzollamt Kiel [1981]

44. C. 203/80, Casati (Guerrino) [1981]

45. C. 270/80, Polydor Ltd. c. Harlequin Record Shops Ltd., [1982]

46. C. 45/81, Alexander Moksel Import-Export GmbH & Co Handels KG c. Comisiei [1982]

47. C. 104/81, Hauptzollamt Mainz c. Kupferberg & Cie [1982]

48. C.C. 267-9/81, Amministazione delle Finanze dello Stato c. Società Petrolifera Italiana SpA

[1983]

49. C. 270/81, Felicitas c. Finanzamt für Verkehrsteuern [1982]

50. C. 199/82, Amministrazione dell Finanze dello Stato c. SpA San Giorgio [1983]

51. Cazurile 205-15/82, Deutsche Milchkontor c. Germania [1983]

52. C. 14/83, Von Colson and Kamann c. Land Nordrhein-Westfalen [1984]

155

53. C. 79/83, Harz c. Deutsche Tradax GmbH [1984]

54. C. 152/84, Marshall c. Southampton and South-West Hampshire Area Health Authority (No.2)

[1986]

55. C- 178/84, Comisia c. Germania [1987]

56. C. 222/84, Johnston c. Chief Constable of the Royal Ulster Constabulary [1986]

57. C. 71/85, Comisia c. Ţările de Jos [1986]


59. C. 12/86, Demirel c. Stadt Schwäbisch Gmünd [1987]

60. C. 80/86, Officier Van Justitie c. Kolponhuis Nijmegen [1987]

61. Cazul Re Wünsche Handelsgsesellscahft. Decizia din 22 octombrie 1986 [1987]

62. C. 80/86, Criminal proceedings against Kolpinghuis Nijmegen BV [1987]

63. C. 103/88, Fratelli Constanzo c. Comune di Milano [1989]

64. C-322/88, Grimaldi c. Fonds des Maladies Professionelles [1989]

65. C.C-331/88, R. c. Minister of Agriculture, Fisheries and Food and Secretary of State for C.C-

192/89, Sevince c. Staatssecretaris van Justitie [1990]

66. C.C-213/89, R. c. Secretary of State for Transport, ex parte Factortame Ltd. and Others [1990]

67. Cazil Raoul Georges Nicolo [1990]

68. C.C-106/89, Marleasing SA c. La Comercial Internacional de Alimentacion SA [1990]

69. C. 159/89, Comisia c. Grecia [1991]

70. C.C-188/89, A. Foster and Others c. British Gaz plc [1990]

71. Cazurile cumulate C-6/90 şi C-9/90 Francovich & Bonifaci c. Italia [1991]

72. C.C-91/92 Faccini Dori c. Recreb SRL [1994]

73. C.C-128/92, H.J. Banks & Co. Ltd. c. British Coal Corporation [1994]

74. C.C-208/90, Emmott c. Minister of Social Welfare [1991]

75. C.C-334/92, Wagner-Miret [1993]

76. C.C-388/92, Parlamentul european c. Consiliului [1994]

77. C. 2159/92, Brunner c. The European Union Treaty [1994]

78. C-46/93 şi C-48/93 Brasserie de Pêcheur SA c. Germania şi R. c. Secretary of State for

Transport, ex parte Factortame Ltd. and others [1996]

79. C.C-65/93, Parlamentul European c. Consiliului (Re Generalised Tariff Preference) [1995]

156

80. C.C-156/93, Parlamentul European c. Consiliului (Re Genetically Modified Micro-Organism in

Organic Products) [1995]

81. C. C-415/93, URBSFA and Others c. Bosman and Others [1995]

82. C.C-417/93 Parlamentul European c. Consiliului (Re Continuation of the TACIS Programme)

[1995]

83. C.C-21/94 Parlamentul European c. Consiliului (Re Road Taxes) [1996]

84. C. C-192/94, El Corte Inglés c. Cristina Blázques Rivero [1996]

85. C.C-168/95 Criminal Proceedings Against Luciano Arcaro [1996]

157

Figura 1. HARTA POLITICĂ A UNIUNII EUROPENE

http://www.europa.eu.int/abc/maps/index_en.htm

158

Figura 2. ZONA EURO

http://www.europa.eu.int/comm/mediatheque/multimedia/select/maps/p-010370-00-1h.jpg

159

Tabelul 1. Datele de depunere a cererii pentru statutul de membru al UE de către statele care au aderat la 1 mai 2004 şi statele candidate

Turcia 14.04.1987

Cipru 03.07.1990

Malta 16.07.1990

Ungaria 31.03.1994

Polonia 05.04.1994

România 22.06.1995

Slovacia 27.06.1995

Letonia 13.10.1995

Estonia 24.11.1995

Lituania 08.12.1995

Bulgaria 14.12.1995

Republica Cehă 17.01.1996

Slovenia 10.06.1996

Croaţia 21.02.2003

http://www.europa.eu.int/comm/enlargement/negotiations/index.htm

160

Tabelul 2. Acquis-ul comunitar/31 capitole de negociere pentru aderarea la UE

Capitol 1 Libera circulaţie a mărfurilor Capitol 2 Libera circulaţie a persoanelor Capitol 3 Libera circulaţie a serviciilor Capitol 4 Libera circulaţie a capitalului Capitol 5 Dreptul societăţilor comerciale Capitol 6 Politica în domeniul concurenţei Capitol 7 Agricultură Capitol 8 Pescuitul Capitol 9 Politica în domeniul transporturilor Capitol 10 Impozitare Capitol 11 Uniune economică şi monetară Capitol 12 Statistică Capitol 13 Politici sociale şi ocuparea forţei de muncă Capitol 14 Energie Capitol 15 Politica industrială Capitol 16 Întreprinderi mici şi mijlocii Capitol 17 Ştiinţă şi cercetare Capitol 18 Educaţie, formare profesională şi tineret Capitol 19 Telecomunicaţii şi tehnologia informaţiilor Capitol 20 Cultură şi politica în domeniul audiovizualului

Capitol 21 Politica regională şi coordonarea instrumentelor structurale

Capitol 22 Protecţia mediului înconjurător Capitol 23 Protecţia consumatorilor şi a sănătăţii Capitol 24 Justiţie şi afaceri interne Capitol 25 Uniune vamală Capitol 26 Relaţii externe Capitol 27 Politica externă şi de securitate comună Capitol 28 Control financiar Capitol 29 Dispoziţii financiare şi bugetare Capitol 30 Instituţii Capitol 31 Diverse

Eugeniu Osmochescu - Efectul Juridic Si Suprematia Dreptului Uniunii Europene

Documents

Transcript of Eugeniu Osmochescu - Efectul Juridic Si Suprematia Dreptului Uniunii Europene