K9L0ZSVAR! % m> GAZ0ASÂ8! AXÂOtIffPl KONYVTARA

5 1 5 8 1

Tara Noastră DIRECTOR: Q C T A V I A N G O G A

ANUL IV N r . 1 5

1 5 APRILIE 1 9 2 3

îîl acest număr: S p r e a l t e o r i z o n t u r i de Octayian Goga; P i c ă t u r a d e o t r a v ă de Ion Gorun; D rumul pol i t ice i n a ţ i o n a l e de Octavian Prie; S t ro fe p e n t r u t ine , poezii de Alex. Vlad; D r e p t u l b i se r i ce i n o a s t r e de Seb. Stanca; S c r i s o a r e d in B u d a p e s t a deM. Rucăreanu; V ia ţ a l i t e r a r ă : In pragul poeziei nouă, de al. h.; S c u m p e t e a de Un profan; C ron ica po l i t i că de Ion Balint; G a z e t a r i m a t ă : O or­bie nouă de Şmil Făgureanu; î n s e m n ă r i : Mişcarea studenţească, Revoluţie în Ro­mânia, Declaraţii şi comentarii, Competenţele evanghelice, Se sch imbă directorii.

C L U J R E D A C Ţ I A Ş I A D M I N I S T R A Ţ I A : P I A Ţ A C U Z A V O D Ă NO. 1 «

© BCUCluj

KONYVTARA

Ţara ttocurtra

Se împlineşte în curând o jumătate de an de când studenţimea noastră universitară din toată ţara" se găseşte într'o fierbere nepotolită, de când institutele de învăţământ superior sunt închise, de când cincisprezece mii de tineri intelectuali fanatizaţi în credinţa lor susţin o agitaţie în întreaga societate angajând toate păturile ei.

Este, în adevăr, un fenomen unic neîntâlnit în alte părţi şi care el singur, fără a mai aminti multele situaţii anormale din zilele noastre prezintă starea sufletească a României într'o înfăţişare cu totul parti­culară. In orice caz ne găsim în faţă unei apariţii care trebuie privită de aproape şi analizată cu tot interesul pe care-1 merită marile che­stiuni naţionale.

Dacă am avea o presă pornită să reoglindească în mod real opinia publică şi dacă o mare parte dintre aşa zişii oameni politici n'ar fi copleşiţi de-un mutism interesat, atunci de sigur actuala revoltă studenţească âr fi obiectul unor stăruitoare preocupări.

Adorabila noastră „presă independentă* însă o cunoaşteţi. Domnii care o confecţionează în cea mai mare parte au cam tot atâta înrudire cu izvoarele 'de energie ale sufletului românesc ca şi emirul din Turkestan sau, dacă vreţi, şahul Persiei. Adică ceva mai rău decât amintiţii seniori, fiindcă dânşii cel puţin ne lasă în pace şi habar nu au de svârcplirile dela Dunăre, câtă vreme cei mai mulţi negustori de hârtie tipărită din Bucureşti sunt coalizaţi într'un trust de triviali-

V zare programatică a mişcărilor noastre naţionale şi sunt expresia directă a unor planuri străine. De aceia gureşii umanitarişti care compătimesc în toate ediţiile de dimineaţa şi seara cu deţinuţii dela Jilava, a căror* grevă de foame o toarnă în duioase articole, nu sunt câtuş de puţin atraşi să privească în resorturile de simţire ale tinere­tului nostru. Pentru ei fireşte par mult mai vorbitoare suferinţele martirului Max Goldstein, care înainte de-a aşeza bomba la Senat s'a

4 6 5

© BCUCluj

căpuit să împăneze cu verii, cumnaţii şi nepoţii Iui redacţiile, .ziarelor i din Capitală, De-a'ceea ' tresăririle''bieţilor'uni'vefljftafri''.'tiibtrle'-'şă fie

discreditate la gazetă, sugrumate în ridicol sau acoperite de sughiţurile unei văicăreli grozave, de câte-orî o rudă cât de depărtată a candi­dului Max a pătimit de-o mică sperietură. Astfel se face că în publicul nostru, se întreţine în permanenţă focul sacru al mile» pentru cele mai inocente neplăceri sentimentale ale cutărui cafegiu evreu]...dela Huşi, mizeriile negre însă ale copiilor de ţărani români şi mijloacele de-a le remedia nu intră în combinaţiile domnului Honigman sau alt mare potentat de cerneală...

Această atitudine jignitoare care scoate zilnic capul în coloanele unei presei interesate e trecută subt tăcere de către mulţi norocoşi bărbaţi ai arenei politice... Ei sunt gata să invoace teribile compli­caţi uni europene, de câte ori cineva se găseşte să aplice o corecţiune unei obrăznicii, sau să arunce în treacăt ideia de-a încerca o reparaţie mai grabnică pe seama maselor noastre năpăstuite de toate plevele pământului. De obicei aceşti domni gravi rămân duşi pe gânduri şi în cuvintele lor misterioase predică prudenţă, paralel cu aceste înţelepte porniri ei îşi mai corijază soarta cu tantiemele unor bănci şi întreprinderi, bucuroase să răscumpere la ghişeul lor o preţioasă tăcere politică. In acest chip, cum credeţi de pildă, că fruntaşii aşa numitului partid naţional, care se bucură de avantagiile presei dom­nului Honigman şi de sufragiile domnului Adolf Stern, ar fi gata să examineze mai deaproape problemele studenţeşti cu deosebire când aceşti tineri clamanţi intempestivi sunt detestaţi de către toţi procuriştii fabricei Renner, sau ai altei asociaţii dătătoare de jetoane?... Da, după faţada înaltelor principii de stat se mai furişează adese altruismul -binefăcător al unui consiliu de administraţie care operează în umbră. Din această pricină ni s'a europenizat o serie de fruntaşi aici, care până mai alaltăieri împingeau la chiot pe studenţi cu vreme şi fără vreme în mici daraveri de partid, iar astăzi înghit şi tac, ca să'nu-şi supere patronii...

In afară însă de cele două speţe amintite, gazetari înduioşaţi de Goldstein şi politicianii afiliaţi lor, se mai găseşte aici din fericire o lume întreagă care dispune şi de-o resonanţâ de simţire nealterată şi de-o complectă libertate a spiritului. Lumea aceasta nu poate privi cu indiferenţă răscolirea celei mai curate pături din ţară, nu se poate împăca Cu-o stagnare penibilă a aparatului nostru cultural nici nu poate admite stupida legendă pusă în circulaţie de scribi imbecili care nu văd în larga răzvrătire tinerească decât o meschină şurubărie de partid sau opera unor agitatori de meserie. Nu, cincisprezece mii\^ de băieţi cu tâmplele lor înfierbântate de-un crez la douăzeci de ani descinzând în băncile universitare mai ales din cadrul luminos al energiilor populare, ori câte lozince exagerate sau greşite s'ar afişa în revendicările lor, nu sunt nici o manifestare izolată de sectarism maladiv nici o apariţie medievală de nebunie colectivă. Mai degrabă pot fi socotiţi ca un val de sinceritate a conştiinţei obşteşti pe care

4 6 6 © BCUCluj

o concretizează protestarea lor, un pripit semnal de alarmă al pri­mejdiilor viitoare...

Cumpănind deci lucrurile în rostul lor adevărat, trebuie să bănuim că sunt cauze mai adânci şi mult mai serioase la baza acestei unanime volburi tinereşti.

Poate nu mă înşel atunci când cred că generaţia nouă îşi caută un drum pentru credinţa ei de mâine prin această violentă deslănţuire de nervi. După schimbarea de hartă sângele nqstru proaspăt svâcneşte în organizmul decătuşat şi cere cuvânt. Sunt copiii furtunilor de ieri cei care vorbesc astăzi şi sufletul lor desfăcut de sgura trecutului tresare pătimaş, dornic de-o religie nouă. Este o interpretare mai recentă a sentimentului naţional, purificată de umilinţele fatale din bătrâni şi împinsă la suprafaţă de impulsurile biruinţii stropite cu sânge. Ro­mânismul după triumful de pe câmpul de luptă îşi croieşte astăzi morala adecvată împrejurărilor schimbate şi e în căutarea unui cheag care să verifice noua alcătuire şi s'o ţie în picioare. Incontestabil, că în alvia îngustă a deprinderilor de ieri nu se mai poate desfăşura viaţa acelui neam şi că generaţia viitoare deodată cu lărgirea grani­ţelor trebuie să năzuiască şi spre o lărgire de orizonturi. De-aceia e~ perfect legitimă o revizuire a orientărilor noastre de gândire, tocmai acum la marea răspântie în care ne-a aruncat istoria.' Şi ce-ar putea ti suprema dogmă în rnijiocul vârtejului ameţitor al zilelor noastre, dacă nu exaltarea ideii naţionale, singurul articol de credinţă care poate însemna mântuirea? Cu -o putere elementară ni se pune pro­blema de-a înţelege cu toţii, că ori suntem în stare între hotarele noului stat să înstăpânim pe deantregul adevărurile organice ale rasei, ori trăim în incertitudine şi ne putem desagrega din nou la cea dintâi sguduire dimprejurul nostru. La o parte deci cu toate slăbiciunile şi indulgenţele societăţilor trăite, noi trebuie să umplem golurile unui trecut dezastruos şi să culegem febril toate roadele clipei, ca să con­stituim tezaurul de existenţă pentru sbuciumul de mâine. Fără a în­cătuşa deci avântul tuturor cari se găsesc cu noi alături, va trebui să înlăturăm.din cale orice obstacol pus deacurmezişul misiunii noastre. Energiile desrobite ale ţării trebuie să se aşeze la locul de întâietate ce li se cuvine şi dacă cineva vrea să oprească sau să întârzie acest proces de normalizare, protestarea noastră îl va mătura din drum ca pe ori-ce zăgaz menit să înfrâne un acces tumultuos de forţe . . .

Ne găsim, cum vedeţi, în faţa redeşteptării legitime a unui ego­ism naţional la un popor de care veacuri dearândul şi-au bătut joc explotatorii de diverse categorii şi care acum deodată cu libertatea'îşi inaugurează o toncepţie nouă a principiilor de autoconservare. Că sunt mulţi încă între noi, călăuziţi de logica trecutului, pentru care slugăr­nicia se exercită dintr'o pornire de gimnastică atavică, e adevărat, dar steaua lor e în declin, fiindcă la vremuri nouă viaţa cere profeţi noi. Ori-cât, deci, un spirit de inerţie ar mai ţine înţepeniţi în răbdarea lor

4 6 7 © BCUCluj

pe anumiţi oameni sclerotizaţi de vitregia vremii, rezervoriul de ener­gii ale neamului în continua lui elaborare îşi lărgeşte matca şi sparge formulele învechite. ,

Tinerimea dela Universităţi apare astfel ca prima avantgardă a acestei evoluţii de conştiinţă naţională.

Faptul că este unanimă şi se agită pe întreaga suprafaţă largă a ţării, indică tocmai rădăcinile adânci ale mişcării şi-o pune ia adăpost de ori-ce învinuire meschină. Departe deci de-a semnifica o simplă îndîrjire împotriva unor obişnuite exagerări semite, e în joc sufletul larg al poporului nostru desrobit care se sbate acum şi vrea să-şi fixeze rosturile lui. In loc de-a detesta pur .şi simplu această ferbinte revărsare de entuziasm juvenil, mai util e pe seama tuturora s'o privim în faţă şi purificându-o de micile rătăciri fatale începutului s'o canalizăm spre matca largă a intereselor generale. x

Ori cât s'ar căina salariaţii „presei independente" răsăriţi pe malurile Dîmboviţii, românismul îşi afirmă prin însufleţirea tinerilor universitari o arzătoare chestiune de familie în care nu au ce căuta elementele străine neînţelegătoare. Suntem convinşi, că înfrăţind această nouă morală cu îndrumările civilizaţiei, care se câştigă printr'o asiduă, muncă intelectuală la Universităţile reintegrate în mersul lor normal pe urma proteguirii de către stat a studenţimii noastre, ţara va câştiga în adâncime ceeâ-ce a câştigat în suprafaţă după lărgirea hotarelor.

Puţină indulgenţă deci, domnule Honigman, nu e nici o catas­trofă Ia mijloc, taraba vă merge înainte, atât doar' că România nouă trece prin chinurile facerii şi noi cu toţii fără binevoitorul concurs al călimărei dvoastră, ne îndreptăm spre alte orizonturi . . .

t • • . • OCTAVIAN GOGA

4 6 8 © BCUCluj

Picătura de otravă Întotdeauna am compătimit pe omul care nu e în stare să admire

nimica. L-am compătimit când l'am văzut sincer, şi l-am compătimit şi mai mult când l-am ghicit că se preface. Sincer, îmi apare sufletul iui ca o vioară mută, cu strunele rebele orcărei vibrări, cu învălişul neprimitor de niciun răsunet. Prefăcut, mă gândesc la picătura de otravă pe care şi-o toarnă el însuşi în tot ce ar putea să fie înnăltare şi încântare curată sufletului său, — şi îndoită milă mă cuprinde de

• acesta. O ceată urcă din greu coasta muntelui, — şi iat-o acuma ajunsă

,pe culme. De acolo de sus privelişte măreaţă se răsfiră până departe. Să nu-i depanăm frumuseţile; să ne gândim la ele toţi câţi le-am văzut... Iată-1 pe acesta care stă nepăsător si odată numai ridică din umeri caşi când ar vrea să întrebe: — „Ei, ş'apoi ce găsiţi voi aci aşa grozav?" — Iar altul nu zice nimic, ci numai din privirea care i se pierde, încântată de câte vede, grăieşte desfătarea ce dulce îi umple acuma inima întreagă. Iată şi pe al treilea care, pătruns şi el de mă­reţia clipei şi a locului, dar'de o fire mai puţin adunată în sine decât tovarăşul său al doilea, dă drumul încântării sale într'o vorbă — fireşte banală — să zicem: „admirabil!"

Atunci un hohot răsună alături, — este a patra repercusiune lă­untrică a aceleaşi imagini din afară: — „Poftim! domnul care admiră! domnul care nu vede decât frumuseţi pretutindeni!" — Ş i faţă de flegmatica aprobare a celui dintâi şi' de indulgenta zâmbire a celui d'al doilea, al patrulea îl „ia în primire" pe cel d'al treilea: — „Dar bine, naivul meu domn: nu te gândeşti dumneata că tot ce vezi aicea este numai la suprafaţă, este numai o părere? Sub verdele acesta întins şi spilcuit al brazilor sunt putregaiuri, şi sub pajiştea de colo, înflorită, mişuie râmele desgustătoare.... Caută sub stâncile albastre Cu frunţile în nor, şi vei găsi cuiburi de şerpi, — şi gândeşte-te că alături de căsuţele acelea albe, cari închipuiesc de-a'ci o risipire atât de pitorească, ţăranul a adunat grămezi de gunoaie, a căror fumegare dumneata nu o vezi, dar eu... eu o simt." — Şi o simte, nenorocitul, — nu aevea, dar o simte duhnind din sufletul lui scormonitor de miasme acolo unde, pentru alţii, măcar pentru această clipă, nu se înalţă în văzduh decât miresme de brazi şi de flori.

Picătura de otravă!

4 6 9 © BCUCluj

Fireşte că natura e complexă, caşi viaţa omeneâscâV FJreŞ|ti că, scormonind, yei găsi alături de frumuseţi, scârboşenîî, şi băli'tfib^du-te cu orce făptură omenească, vei întâmpina nu numai s'uflete sănătoase, curate şi întregi, ci şi inimi sbârcite, pismăreţe, otrăvite... Ce însem­nează aceasta? însemnează că atunci când ani strâns de pe câmp un mănunchiu de flori, gândul să-mi rămână la viermuşorii pe cari i-am lăsat rozând la rădăcinile lor? — sau ca în tovărăşia unui suflet ales şi în răpirea unor gânduri şi simţiri înălţătoare, să amestec vălmăşagul mărunţişurilor înrăite şi sterpe?.... Nu. Amestecul acesta nu-1 vei face, căci dacă natura caşi viaţa\ omenească sunt complexe, contemplarea lor nu trebuie să fie o mixtură.

Desparte frumosul de urât, curatul de murdar, .ce este înălţător^ de, ce este înjositor; şi după cum vei învălui în toată scârba şi dispre­ţul tău pe cele din urmă, tot aşa cu toată inima ta să cuprinzi şi să slăveşti, — să admiri, da, — pe cele dinţii.

Dacă firea te lasă... Şi iar mă întorc aci la jalea ce mă cu-prinde^ând mă gândesc Ia firile strâmbe cari nu înţeleg, cari nu vor înţelege niciodată, cât deliciu este în această simţire a admirării fără rezerve, fără acea turbureală care picură — fie dintr'o înţelegere în­gustă, fie dintr'un larg rezervoriu de fiere a sufletului. , .

E vorba de firea fie-căruia. Şi sunt vorbe" frumoase cari zugră­vesc deosebirea aceasta de firi. Una este aceasta:. Sunt oameni cari se tânguiesc că până şi rozele au spini, — şi sunt alţii cari se bu­cură că până şi pe spini cresc roze... Este 'contemplarea în două feluri a uneia şi aceleaşi întocmiri a naturii. Fericit acela pe care spinii nu-1 împiedică d'a se desfăta de frumuseţea şi parfumul rozelor, — şi vai de cel ce nu vede şi nu simte' decât spinii de sub roze.

Şi mai este o vorbă: Unul, când vede căzând cea din urmă frunză ofilită, se gândeşte la prima viorea ce-o să răsară în primă­vară, — iar altul, când zăreşte mijind prima viorea în pajiştea sbicitâ de soare, se gândeşte Ia cea din urmă frunză pe care o s'o spulbere, rebegită, vântul de toamnă... Acelaş fenomen este şi aci, văzut însă în două feluri,,prin două firi deosebite. Una este a celui cgre vrea şi ştie să se bucure de tot ce natura-i ofere spre bucurie, şi alta este a celui ce,ştie, — poate fără să vrea, bietul de el, să toarne câte o picătură de otravă în toate acele bucurii.

Şi în viaţa omenească... Pildele sunt mai ales pentru aceasta. Cu firile închircite, cu cârcotaşii şi cu detractorii, niciodată ni­

mica nu s'a făcut, un pas nu s'a înaintat. Da însă, cu inimile avân­tate, în cari are loc larg, şi nu strică să fie oricât de larg, însufleţirea pentru frumos şi adevăr, încântarea pentru acestea... Aci e armata cu care cele ce trebuie să biruiască vor birui, — şi pe aceasta nu ne-fe va strica, nu o va învenina, nu ne-o va înstrăina, nicio picătură, şi — dac'ar fi să fie — niciun ocean de otravă.

ION GORUN

4 7 0 © BCUCluj

Drumul politicei naţionale Ministerul instrucţiunei a luat faţă de şcolile secundare minori­

tare măsuri cari au provocat adânci nemulţumiri în cercurile biseri-. ceşti şi culturale maghiare. Prin acele dispoziţii ministerul le-a pus în vedere, că le va lua'dreptul de publicitate, dacă ni#se vor conforma planului de învăţământ al statului. - v

Nu căutăm dacă asemenea măsuri au fost îndreptăţite sau ••na, dat fiind că şcolile, secundare ale minorităţilor au desconsiderat o serie de alte măsuri, pe care ministerul a fost în drept să le ia în vederea unei normalizări a mersului instrucţiunii. Desigur, că ministerul şi-a avut motivele^ sale, dacă a putut să*'ia astfel de dispoziţiuni ;aspre faţă de şcolile minoritare şi nu s'a înspăimântat nici de tulburarea pe care aceste le provoacă în sânul poporaţiunei neromâneşti. .:

Ceace ne interesează este împrejurarea, că ordonanţa ministerului a avut un mare resunet şi în cercurile româneşti de dincoace, cari dis­cută cu aprindere oportunitatea unor astfel de dispoziţii, menite ne îndepărta şi mai mult dela o înţelegere pacinică cu concetăţenii noştri maghiari. ' : V

O bună parte a românilor noştri condamnă pe faţă astfel de mă­suri draconice, alţii dimpotrivă au humai cuvinte de aprobare la adresa ministerului, care în sfârşit s'a hotărât să pună capăt unei stări de lu­cruri anarhice şi să facă dovadă că în statul român toleranţa încă îşi are marginile ei.

Nu vom examina motivele şi argumentele pro şi contra, cari se spun din partea celor ce discută chestiunea. Simptomatic e, că o mă­sură atât de importantă nu întâmpină aprobarea tuturor, deşi e făcută în numele culturii şi al şcolii româneşti atât de ferecată în lanţurile

% nui trecut de robie seculară. ' ' • Chestiunea naţională din Transilvania ca principiu se rezumă în

câteva cuvinte: Restabilirea unui echilibru cultural prin contingentarea şi proporţionalizarea justă a şcolilor minoritare.

Prin afirmarea acestui principiu s'a enunţat că actualmente un astfel de echilibru nu există, că reţeaua şcolară cu întreg sistemul ei nu corespunde intereselor statului român, în care masele mari de po-

4 7 1

© BCUCluj

pulajiune românească cer deschiderea şi pe seama lor a tuturor porţilor de şcoală şi cultură. Căci numărul şi dislocaţia şcolilor minoritare este în con­trazicere cu justele pretenţii culturale ale minorităţilor şi au rămas ca un anacronism a unui stat minoritar, care prin aceste şcoli urmărea ' scopuri de propagandă naţională maghiară; deci contingentarea şi pro-porţ'onalizarea acestor şcoli e o cerinţă logică şi dreaptă a noii orân-dueli a lucrurilor.

Chestiunea ca principiu este atât de piară, încât orice for compus • din oameni nepreocupaţi şi lipsiţi de patimă, va trebui să "o adopte. Cât priveşte consecinţele ei pentru cârmuire, e cert că statul e dator, iar mâine va fi chiar silit să caute a traduce acest principiu în reali­tate, deoarece energiile populare româneşti, cari tot mai mult se tre-)^ zesc le o vieaţă naţională, îşi reclamă partea lor din această plenitu­dine de vieaţă, şi vor sili orice cârmuire ca să deslege această pro­blemă în sensul indicat de ele.

Pentru guvern deci, nu principiul este de importanţă, căci el a ră-~ sărit din germenele aspiraţiunilor noastre naţionale, pentru guvern este de importanţă feţiul cum va da vieaţă acestui principiu şi tactica ce o urmăreşte pentru a ajunge la ţintă.

Ca lămurire pentru cei mulţi, cari se preocupă de această che-stiune trebue să spun dinainte că deslegarea unei. astfel de chestiuni reclamă timp. Dacă în chestii de ordin material o mică aranjare po­trivită unei alte orândueli cere timp şi răbdare, cum ne gândim că în chestii cari privesc sufletul, credinţa, 'unde armele de luptă au fost în­totdeauna patima, ura, mânia şi revolta, că aceste vor putea fi rezol-

. vite ca o simplă ordonanţă, care dispune încasarea unui impozit. Timpul a adus cu sine în toate statele moderne, ca ministerul in­

strucţiunii să aibă întotdeauna un caracter naţional, care să continue opera începută, fără considerare la veleităţi de partid sau de favoruri făcute în dauna idealului naţional. Dacă deci la toate lucrurile ome­neşti se cere răbdare şi timp, ce vom zice la problema aceasta, ale cărei roade le vor culege de abia copiii şi nepoţii noştri?

Chestiunea ce se pune pentru oricare guvern e: Care e tactica cea potrivită, care să mă ducă la ţel fără multă sguduire şi fără ca să fi făcut vre-un act de nedreptate celor, pe cari îi priveşte mai de-aproape operaţiunea? Căile, sunt două: Sau aplic legile existente şi . creez noi legi,'pe cari le execut cu toată rigoarea indiferent de valul ce-1 lasă în urmă, sau caut să sprijinesc cursul unei evoluţii, care ră­sare dela sine, de câteori o situaţie artificială se ridică ca un anacro­nism în faţa unei desvoltări normale.

Calea cea dintâi a fost urmată de guvernele ungureşti. Maghiar^ în străduinţa lor de a crea statul unitar naţional, de a na'ţionaliza ma­sele uriaşe nemaghiare, au crezut orbeşte în biruinţa acestui sistem,, care preferă asprimea legilor faţă de o evoluţie naturală. In consecinţă dela 1867 încoace au legiferat mereu, grijind ca organele statului să aplice cu rigoare paragrafii draconici, meniţi să desfiinţeze un popor cu toate tradiţiile, credinţele şi fiinţa sa specifică şi să-1 înregimenteze în

4 7 2 © BCUCluj

alt popor, care trebuia să-şi mărească numărul pe toate căile, dacă voia ca să-şi menţină rolul dominant în ţară.

Şi dacă n'ar fi răsunat nicicând vre-un protest împotriva acestui sistem de violenţă, menit a înăduşi în suflet tot ceace se zice comoară sufletească, ar rămânea ca pildă eternă adunarea dela Alba-lulia, drept efect contrar al unei maghiarizări cu forţa, ca să vestească istoriei, că tot ce e volnic, anticultural, nenatural se prăbuşeşte-în faţa conştiinţii treze a unui popor.

Mai există un motiv, care mă avertizează, că nu violenţa şi nu paragraful este singurul argument, ca să fac o rânduială în stat.'

*r Ce nevoe avem noi, un stat naţional, cu o covârşitoare majori­tate românească de mijloace artificiale pentru a ne erija în feliul acesta de opresori? Masele aceste de români, cari stăpânesc cu graiul, timbrul culturii lor teritoriile dela Nistru până la Tisa, sunt doară destulă ga­ranţie ca să nu poată fi discutat nici când caracterul românesc al aces­tei ţări. . • . " ,

Rămâne deti ca metod de a ajunge la echilibrul cultural, partea a doua a ipotezei.

Orice om, care îşi aruncă ochii pe harta etnografică a Transil­vaniei va observa un lucru. Transilvania e locuită hi sudost de mase compacte secueşti, maghiarii sunt răsleţiţi în mici şi neînsemnate in­sule pe vestul harţei. Câteva oraşe sunt, unde pbpulaţia maghiară îşi va mai menţine încă poziţiile, cum e Clujul, Sătmarul, Oradea Mare, Aradul, Timişoara, celelalte nu mai prezintă nici o însemnătate pentru maghiarism. Sunt convins că în acest punct toţi conducătorii ma­ghiarilor mă vor contrazice, fiindcă toţi sunt preocupaţi mai mult de soarta şi viitorul acestor răsleţe insule ungureşti, decât de soarta Secuilor.

Aceasta însă deloc nu va altera procesul unei evoluţii, care se desenează.

E lucru ştiut, că guvernele ungureşti au luat sub ocrotirea lor specifică micile oraşe de provincie, pe cari le-au încărcat cu şcoli, cu călugări, oficiali, dându-le tot ajutorul, ca acele să devină adevărate -focare de cultură şi propagandă naţională ungurească pentru întreg ţinutul. 1

' ' S'a contat în primul rând la grabnica maghiarizare a elemente­lor importate în aceste orăşele, cum sunt şvabii, nemţii, slovacii, evreii, cari avizaţi fiind veşnic la bunăvoinţa guvernelor au fost de­grabă asimilate, iar cu ajutorul bisericei catolice, reformate şi unitare, ţi­nute în credinţă faţă de statul maghiar.

Cu venirea imperiului românesc, aceste cuiburi de propagandă naţională maghiară şi-au pierdut baza de existenţă şi s'au găsit în •faţa maselor româneşti din jur, şi a puterii de stat român. Terenul nu l'au evacuat încă, agenţii mai ţin sufletul în ei cu fantastice prog­nosticuri, spiritul de jertfă al lor depune încă banul pe altarul şcolii părăsite şi tot mai puţin populate, dar evenimentele implacabile rod cu înverşunare la rostul unei credinţe a învierii fostului stat.

© BCUCluj

E timpul aproape, foarte aproape, când maghiarii se vor retrage depe aceste meleaguri create de un guvern duşmănos.' nouă şi vor cere să-şi reconstruiască frontul în jurul oraşelor mari transilvănene, apărându-şi baremi redutele aceste cu ultima'îndârjire.

In faţa acestui proces, foarte firesc, ce datorie are oricare guvern român;?

Nimic mai mult, decât ca să-1 promoveze cu foarte mult sânge rece, cu foarte multă judecată şi cu cât mai puţini nervi. Nervozitatea a fost întotdeaun elementul cel mai periculos pentru guvernare şi sgu-duirile mari din istorie au fost de multe ori provocate de către un acces de nervi.

Când guvernele vor căuta a sprijini acest proces de selecţionare' şi concentrare a forţelor conform importanţei ce o are în stat fiecare popor, suntem pe calea cea mai bună de a desleg'a o chestiune fără sguduiri şi fără supărare.

Maghiarii nu vor mai avea motiv de nemulţumire fiindcă nu se mai pot susţine acolo, unde nu au popor, iar statul va fi vesel că a rezolvat o chestiune fără mijloace artificiale şi fără violenţă.

Toate se pot face cu prudenţa cuvenită, altcum se compromite şi concepţia cea salutară la cel dintâi pas chiar, şi când acela a răcut în numele sfânt al politicei naţionale.

OCTA VIAN PRIE

4 7 4 © BCUCluj

Slroîe pentru line ' Jnieriop

O, iar se face seară... Tiptil, printre perdele, Apusul se destramă uşor, ca'ntr'o 'ncăpere In care-şi doarme somnul lipsit de mângăere, Un biet bolnav, cu pieptul zdrobit, cu pleoape grele...

bn trandafir tânjeşte, uitat intr'un pahar, Pe pianul vechi, alături de-o albă statuietă, Unde-a venit să moară, sfioasă şi discretă, O rază ce surâse odăii în zadar.

încet se prinde nqaptea de zidurile reci, Un vals banal subt geamuri suspină tot mai tare... Odaie tristă, tristă ca şi odaia 'n care Atât de bine suferi, că nu te 'nduri să pleci...

O jucărie primejdioasă

In umbră, îmi păreai aseară o delicată miniatură, Zâmbind din colţul tăuluminei, cum mi-ai zâmbit întâia oară: Cu ochii 'nchişi pe jumătate, c'o pată de carmin pe gură — Ca o păpuţe japoneză, rotundă, albă şi uşoară...

De farmecul privirei tale întregul suflet mi-era plin, Dar ne'nţelesul jucăriei e taina care mă 'nfioară: Căci tu ai inima ascunsă intr'un aluat de caolin, — Ca o păpuşe japoneză, rotundă, albă şi uşoară...

4 7 5

© BCUCluj

Şi-aşa cum se 'ntindea amurgul din clipă'n clipă mai aproape. Simţeam urcând din nou în mine pornirea care mă omoară: Şă te ridic încet pe braţe, iar tu să'nchizi a tale pleoape — Ca o păpuşe japoneză, rotundă, albă şi uşoară...

'După-amiază de Rugaşi

O zi, o zi întreagă, şi iar n'am să te văd... Şi sufletul meu vitreg iar va pleca de-acuma Fugind de mine însumi, speriat ca de-un prăpăd, Pornind să se topească, in mâna ta, ca spuma...

Tăcerea încropită sporeşte val cu val, Şi arşiţa şi-abate din cer, chinuitoare, Căldura-i .de repaos deşert, duminical, In liniştea de vară, ce-a leşinat la soare.

Nisipuri orbitoare în jur de mine cresc... O, lăcomia sfântă de'ntărziat în cale Cu care-aş vrea arsura din piept să-mi răcoresc, Sorbind o sărutare din golul palmei tale...

ALEX. VLAD

4 7 6 © BCUCluj

Drepturile bisericei noastre — O operă de nivelare ,a nedreptăţilor trecute —

Frământarea nervoasă şi atât de agitată deslănţuită în jurul Constituţiei a scos la suprafaţă unul din principiile de căpetenie cari stau la baza statiilui nostru românesc : chestia religioasă. Şi s'a do­vedit că o mare parte dintre părinţii patriei şi giranţii opiniei publice sufăr de boala unei totale desorientări în materia aceasta. Guvernul de­ţinător al puterii de stat în zilele acestea a prezentat într'adevăr un proiect lapidar, prins în frazele unui democratism deplasat, lipsit de vlaga concisiunii, care să determine precis raportul de credinţă al cetăţenilor statului. Iar cele două partide răsboinice de opoziţie, în plină frăţietate cu anumite cercuri semite, au sfidat cu un adorabil zâmbet de nepăsare toată chestiunea aceasta. Intervenţia energică a arhierilor ortodoxi a salvat în noua Constituţie pe seama bisericei ortodoxe atribnţiile de biserică dominantă a statului.

Făcând abstracţie dela consideraţiile de oportunism politic faţă de noua Constituţie, pe care unii o declară desăvârşită şi de-o nece­sitate absolută, alţii de nulă şi neavenită, chestia religioasă în mod principiaf reclamă în statul nostru un aranjament precis şi bine de­terminat,, câtă vreme convingerile religioase, ale cetăţenilor noştri pre­zintă concepţii confesionale de diferite nuanţe.

Statul nostru este un stat creştin, el stă pe temelia învăţăturilor lui Hristos cari la rândul lor preconizează cel mai desăvârşit prin­cipiu al democraţiei. La temelia lui stă principiul egalei îndreptăţiri şi în politică şi în chestiile religioase. Dar această egală îndreptăţire reclamă încadrarea diferitelor confesiuni în organismul statului în pro­porţia numerică a respectivilor credincioşi luând în seamă interesele superioare ale statului precum şi contribuţia efectivă a fiecăreia la consolidarea şi întărirea statului şi la raporturile de bună convieţuire a cetăţenilor de diferite credinţe fără jicnirea principiului de absolută dreptate faţă de una sau faţă de alta dintre confesiuni.

Principiile acestea încă nu şi-au aflat soluţia corăspunzătoare spi­ritului democratic care călăuzeşte statul nostru. Mai'ales aci în Ardeal

4 7 7

© BCUCluj

unde caleidoscopul confesional e mai pronunţat persistă şi astăzi inegalitatea şi nedreptatea inoculată în raporturile de convieţuire religioasă de către autocraţia habsburgică a stăpânirii ungureşti. Pentrucă nimenea nu poate considera ca egală îndreptăţire faptul că biserica catolică din România mare dispune de 856.720 jug. avere proprie, biserica luterană 32.822 jug. biserica unitară 956 jug. cea ortodoxă cu aproape 2 milioane credincioşi abia 1012 jug. Câtă vreme catolicilor le revine un jugăr de pământ'la 6 suflete, unitarilor la 78 suflete, reformaţilor la 89 suflete, luteranilor la 325, ortodoxilor români abia la 1777 suflete un jugăr de pământ. Inegalitatea e atât de evidentă, încât nu poate reclama nici un alt fel de consideraţii.

Noi ştim că în direcţia aceasta s'a conceput un plan de nivelare din partea' dlui O. Goga pe când deţinea în calitate de ministru de­partamentul cultelor. Dar cu plecarea dânsului dela minister, planul acesta a căzut în disgraţia urmaşilor şi astăzi îşi doarme somnul profund în fundul vreunui sertar înămolit în coblul lipsei de orientare a celor chemaţi în materia aceasta dificilă.

Nedreptatea aceasta aşteaptă însă o grabnică soluţionare din partea statului în interesul său propriu. Nivelarea aceasta este o nece­sitate de stat, care pretinde crearea unui echilibru firesc între toate confesiunile cari fac parte din corpul statului. Şi mai presus de toate statul e dator să facă dreptate egală pentru toţi cetăţenii săi.

Nouă ortodoxilor, cari de patru ani solicităm mereu această drep­tate, cari am reclamat pe seama bisericei noastre atribuţiile de bise­rică dominantă, ni s'au aruncat din multe părţi învinuirile unei tendinţe de autocraţie, de jefuire, de acaparare a unor prerogative speciale în statul românesc.

Nu-i adevărat! N'am cerut şi nu cerem nici favoruri, nici hatâruri, decât ştergerea unei stări de lucruri medievale şi întronarea unei drep­tăţi absolute în proporţia contribuţiei morale şi materiale ce o ofere fie'care biserică statului.

Şi o cerem cu atât mai vârtos cu cât experienţa zilnică ne do­vedeşte cu prisosinţă că contribuţia unora dintre bisericile patriei noas­tre faţă de statul românesc nu este lipsă de o condamnabilă prihană străină ba chiar duşmănoasă statului. Afirmaţia aceasta o confirmă mai ales acţiunea subversivă de iredentism politic menajată de corifeii bi­sericei catolice. Amintim numai cazurile mai proaspete începând cu atitudinea dârză şi puţin cuviincioasă a prelaţilor catolici la actul încoro­nării, iredentismul clandestin dela „Marianum", din Cluj, bruscarea limbei române în liceul dela Oradea Mare, unde intuiţia limbei noastre se făcea cu ajutorul lătratului de câni, uneltirile liceelor catolice din Deva, Dej, Turda, Arad şi Cluj, cărora li s'a retras dreptul de publicitate, pe motive destul de binecuvântate, apoi pastorala episcopului Glattfelder care din adăpostul paravanului de graniţă mărturiseşte sincer, care este dragostea bisericii sale către ţara românească, duplicitatea de senator la Bucureşti şi Budapesta a episcopului Szechenyi, declaraţia nunţiu­lui papal Marmaggi în inima Blajului, că a venit în mijlocul popo'ru-

:47;8

© BCUCluj

lui românesc pentru â-1 scăpa de ortodoxia lui neortodoxă şi alte multe. Pomelnicul ar Ti inepuisabil, continuându-1.

Nu facem încriminări nedrepte nimărui. Nu vrem spoliarea bise-ricei catolicei de drepturi, cum a făcut Franţa atunci când s'a convins că biserica ei catolică ascultă de porunci „din afară", după cum Ger­mania a rupt concordatul pe acelaş motiv şi după cum tot pentru aceiaş cauză e acum pe cale Spania să rupă legăturile cu Vaticanul.

Nu .cerem fraţilor uniţi să rupă peceţile dela 1700. Trecerile zil­nice la ortodoxism, cererile nenumărate înregistrate la birourile consis-toarelor noastre dela particulari, ţărani şi intelectuali, dela comune întregi, numărul de aproape 2000 suflete revenite la biserica ortodoxă numai într'o singură eparhie în cursul unui an, e un semn al vremii, o confirmare a reacţiunei istorice, pornite de jos în sus, care mai curând sau mai târziu va duce la isbândă. Poporul ro­mân va rămânea legat de comunitatea sufletească cu biserica naţională în care a odrăslit sufletul lui cu toate credinţele şi aspiraţiile lui, iar de latinitatea apusului va rămânea legat prin firele vechei sal'e origini.

In temeiul consideraţiilor de mai sus prin urmare suntem în drept să aşteptăm dela cei ce mânuesc cârma statului nostru să iasă din cămăruţa intereselor de partid în largul ţării şi punând în aplicare cumpăna dreptăţilor sociale să creeze raporturi'morale şi materiale egalitare între confesiunile acestei patrii, realizând prin- aceasta o de­săvârşită operă de dreptate internă de care ţara are absolută nevoie. Reforma aceasta va pretinde unele dureri de smerenie celor ce s'au înălţat în trecut pe scara unor privilegii nemuncite. Orice rană însă nu se poate tămădui decât prin dureri.

Câtă vreme ţara noastră e o ţară creştină şi religioasă, pronunţat religioasă, chestia credinţei nu poate fi eliminată fără a se produce grave perturbaţiuni în stat. Consolidarea lui atârnă în primul Ioc dela feliul în care va şti acest stat să întruchipeze echilibrul politic şi re­ligios între cetăţenii săi de feliurite credinţe, înlăturând toate privile­giile robiei medievale din trecut şi înturnând în hotarele ţării măsuri de dreptate si egalitate pentru toti.

SEB. STANCA

4 7 6 © BCUCluj

Scrisoare din Budapesta — O privire asupra situaţiei politice —

Budapesta, Aprilie.

Evenimentele din ultimele săptămâni, petrecute în Ungaria, par a duce la o limpezire. Tensiunea politică a luat proporţii irepara­bile; nu însă între partidul guvernamental şi diferitele fracţiuni ale opo­ziţiei, ci între grupurile disparate cari formează actualul partid unitar.

In acest partid se găsesc reuniţi reprezentanţi gălăgioşi ai „Un­gurilor, cari se deşteaptă", reacţionari extremişti, partizani sinceri ai liberalismului şi oameni de încredere ai capitalului evreesc. Patru sute de ani s'au găsit ungurii în cuscrie politică cu austriecii, având atâtea orânduieli de guvernământ comune, totuşi după faimosul divorţ din 1918, se prezintă înaintea opiniei publice mondiale, ca un popor, care nu este capabil să se adapteze principiilor de guvernare europene.-Cârmuitorii poporului maghiar nesocotesc consecinţele, pline de învă­ţăminte amarnice pentru ei, ale răsboiului. Ei continuă a guverna conform sistemului fostului partid al lui Tisza, deşi ar fi fost de aş­teptat o infuziune de principii mai largi în direcţia democratică, de­oarece în partidul unitar au o largă participare şi micii agrarieni şi partidul ţărănesc ungar. Dar funcţiunea ţărănistă în loc de a imprima noui curente, s'a lăsat ea influenţată de vechile procedeuri, făcând fel de fel de concesii pentru a avea' o largă parte la cointeresarea în di­versele întreprinderi de stat.

Partidul unitar a fost înjghebat prin abilitatea contelui Bethlen, căruia se datoreşte şi coeziunea partidului, răuşind cu o deosebită supleţă a menţine această alcătuire paradoxlă. — De trei ani de zile s-au perindat o jumătate de duzină de guverne la cârma ţării. Ni­meni însă n'a pătruns încă în tainele dispariţiilor lor. O pu­tere ocultă apărea pe scenă şi conform vrerei ei misterioase se de­cidea asupra destinului cârmuitorilor. Această putere este camarila

4 8 0

© BCUCluj

militară, emanată dela „Ungurii cari se deşteaptă" şi dela ofiţerimea ar­matei naţionale care după seria de „putchuri" habsburgiste a ajuns să fie în'mare parte hortyistă. Bethlen, tactician dibaciu cum este, a în­cheiat un acord cu „eTiredeii", şi totodată a câştigat pentru participare la •guvernământ elementele liberale din fostele partide istorice. Acestui fapt se datoreşte că s-a menţinut la putere relativ timp mai îndelungat. Sub guvernarea Iui însă ţara n-a intrat în o epocă de consolidare. „Ungurii care se deşteaptă", societate care numără aproape două mi­lioane de membrii, au continuat să săvârşească acte de teroare şi atentate, fără să fie descoperiţi, sau urmăriţi din partea autorităţilor. Deşi publicul cunoaşte foarte bine pe terorişti sau atentatori, aceştia isunt ,;amnestiaţi" şi se bucură de agrementul cercurilor de sus. După aten­tatul săvârşit la Teatrul liric al Capitalei (Fovârosi operettszinhâz) opoziţia unită a-pretins energic desfiinţarea societăţii „Ebredo", mi­nistrul de interne Rakovszki Ivân (şi nu Istvân, cum scrie presa noastră) a declarat însă categoric că societatea având statute aprobate, nu există nici un motiv, pentru ca ea să fie desfiinţată. Chiar şi fra­cţiunea liberală a partidului pretindea răfuiala definitiva cu „ebredeii". Bethlen răspundea evaisv şi juca mai departe echilibristica de gu­vernare.

Dezastrul financiar, prăbuşirea coroanei, consecinţe politice Deprecierea vertiginoasă de 50% a coroanei ungare din ultimele

săptămâni provocând o scumpete ne mai pomenită a avut ca urmare o nemulţumire aproape revoluţionară a diverselor straturi sociale. Frac­ţiunea liii GombOs, Eckhardt şi Wolff (extrema dreaptă) a pornit o campanie acerbă co itraspeculatiunei, contra capitalului evreiesc, şi contra Bursei, aceasta fiind considerată drept cauza principală a tuturor relelor, de care sufere ţara. Ziarele „A Nep" şi „Szozat" pretindeau închiderea Bursei şi spânzurarea „şiberilor" în faţa ei... Această campanie este inspirată de cercurile naţionaliste germane al căror reprezentant este cunoscutul industriaş Stinnes, care vrând să acapareze debuşeurile industriale maghiare, lucrează prin exponentul său Kraus Sim'on di­rectorul băncei „anglo-maghiare" Triumviratul amintit, paralel cu cam­pania de presă, a organizat dându-i chiar arme pe studenţimea uni­versitară pentru a-şi ajunge scopul: răsturnarea'lui Bethlen. Prilejul pentru manifestaţii de stradă s'a dat la 15 Martie, sărbătoarea na­ţională a ungurilor, când s'a comemorat şi centenarul Iui Petofi. Stu­denţimea organizată în diferite societăţi de camaraderie: „Csaba", „Turul", „Turân", „Gâbor Aron" a parcurs străzile principale ale Ca­pitalei dela malul Dunării, unde se află statuia poetului, până la re- . dacţiile ziarelor „A Nep" şi „Szozdt". In drum a făcut ovaţii căl­duroase lui Hprthy şi Hejjas. Ajungând la redacţiile consorţiului „Az Est" manifestanţii au insultat pe ovrei şi au încercat să distrugă vitrinele acelor ziare.

Poliţia a atacat pe studenţi rănind pe şapte inşi dintre ei. A doua zi s-au repetat scenele de manifestaţie contra evreilor, po-

4 8 1

© BCUCluj

liţia a intervenit din nou mai rănind vre-o cîţiva studenţi. La univer­sităţi s-a-u reînceput legitimările şi maltratările studenţilor evrei, iar rectorii drept consecinţă a acestor procedeuri au închis universităţile. S-au pornit cercetări în urma stăruinţei energice a opoziţiei din Par­lament, dar rezultatul a fost ca şi cele din trecut: un compromis între ebredo şi Bethlen. Nimeni nu a fost vinovat. In acest timp se svonise cu Gombos, Eckhardt şi Wolff au obţinut autorizaţia lui Horthy pentru a prelua puterea. Se colportase chiar şi noua listă ministerială.

Audienţa lui Bethlen la GodOlo a avut ca rezultat menţinerea deocamdată a actualului guvern.

Lupta însă nu este socotită ca încetată. In 10 Aprilie va avea loc conferinţa majorităţilor parlamentare, cu prilejul căreia GombOs. va sili pe Bethlen să se angajeze sincer pentru o politică fie de „dreapta", fie liberală. In numele partizanilor „apărărei de rasă" vor cere să fie înlocuiţi miniştrii liberali: Kallay Tibor, Klebelsberg Kuno, Walko Lajos şi Belitska, ministrul de război.

Acestea sunt postulatele personale. In privinţa guvernământului se va cere să se aplice măsuri reglementare energice pe tărâmul eco­nomic, deci şi închiderea Bursei. Pe terenul financiar întreprinderile in­dustriale; şi comerciale creştine să fie sprijinite mai intensiv, să se acorde credite pentru producţiile agrare, mai ales să se încurajeze miş­cările cooperative.

Guvernul să dea garanţii materiale că va suprima orice acţiune subversivă, — care actualmente funcţionează clandestin _— a organi­zaţiilor iudeo-francmazone. In general partizanii lui GombOs vor ca guvernul să-şi înscrie ca principii programatice de guvernare: ideea naţională-creştină.

Presa liberală şi evreiască, precum şi elementele progresiste din partidul unitar prezintă pe Gftmbos ca şi când acesta ar pregăti o lovitură de stat. Acuzările precise contra lui au fost formulate într'o scrisoare deschisă apărută la Paşti şi iscălită de Wild Jozsef, deputat guvernamental, fost căpitan de stat major; acesta previne pe GOmbos să nu încerce a întrona reacţiunea prin aducerea la putere a ele­mentelor extremiste din dreapta.

In cazul când Bethlen nu va reuşi să ajungă şi de data aceasta la un acord cu dreapta extremă, aderenţii lui Gombos vor trece în opoziţie formând frontul unitar creştin, iar în partidul guvernamental vor intra grupul contelui Zichy Jânos şi al lui Heinrich Ferentz, foşti miniştri.

'Astfel se prezintă criza partidului lui Bethlen, criză care devine tot mai acută din pricina dezastrului economic, la care a ajuns Un­garia în timpul recent. v

Deficitul bugetar. — Scumpetea Politica financiară inaugurată de Kâllay prin stabilirea coroanei

şi prin observarea posibilă a deflaţiunei monetare părea că a dus gospodăria de stat la un anumit echilibru.

4 8 2

© BCUCluj

Aceasta l'a îndemnat pe Kâllay să prezinte Adunării un buget pe anul 1922-23. Cheltuelile acestui buget sunt calculate pe cursul coroanei de 0,23 la Zurich. Deficitul bugetar a fost 45 miliarde, care corespunde pe cursul de azi 0,11—0,12,1a 90 miliarde. Numai aprovi­zionarea funcţionarilor publici a costat statul maghiar 35 miliarde co­roane, iar cel mal important impozit, acela pe cifr? de afaceri (for-galmi ad6) aproape în întregime a fost întrebuinţat pentru acoperirea cheltuelilor aprovizionării funcţionarilor. O problemă grea de rezolvit este aceea a funcţionarilor dela căile ferate. Întreprinderea aceasta în regia statului a avut 22 miliarde deficit, dispunând de un surplus de funcţionari de 23% faţă cu numărul din timp de pace. (_ Funcţionari fără ocupaţie se găsesc în toate serviciile de stat, aranjarea situaţiei lor se trăgănează de mult timp, până când ultimul consiliu de miniştrii a hotărît concedierea a 20% din actualul efectiv al funcţionarilor.

Această hotărîre a provocat protestări desperate din partea tuturor organizaţiilor, naţionale ale funcţionarilor („K. A. N. Sz.") cari ameninţă cu grevă generală, dacă nu li-se vor satisface postulatele lor.

La Zurich s'a menţinut mult timp coroana la 0,20—0,22, pe când valoarea ei achizitivă scădea vertiginos, iar scumpetea creştea din zi în zi. Dificultăţile create de centrala devizelor creditului şi producţiei industriale au contribuit asemenea ca specula să se înstăpânească pe piaţa economică şi financiară. Aproape toate categoriile populaţiei au început să joace nebuneşte la Bursă, plasându-şi economiile în efecte, fiind convinşi de prăbuşirea coroanei. Urmându-se tenace po­litica de deflaţiune din partea' guvernului, pe piaţă s'a simţit grozav lipsa de numerar, astfel se acordau interese de câte 8—12% pe săp­tămână (aşanumitul: kosztpenz). In urma speculaţiei nesăbuite a urmat crahul coroanei si la Zurich, depreciindu-se până la 0,10—0,12. In intervalul lunei Martie viaţa s'a scumpit cu 60%. Untura este de 1317 ori mai scumpă ca şi în timp de pace, iar zahărul de 1315 ori. Căr­bunii contează de 320 ori mai mult decât preţul normal, iar tutu­nul de 520 de ori. Rufăria este de 1680 ori mai scumpă ca odi­nioară.

Frământările muncitoreşti: iar Internaţionala -Convulsiile economice provocate de dezastrul coroanei au reper-

cursiuni nefaste şi în viaţa socială, unde se pot constata tot mai pro­nunţat simptome'le luptei de clasă. Aproape în toate branşele de in­dustrie muncitorii, au făcut greve. Lupta amarnică cu caracter po­litic s'a dat în industria metalurgică 70—80 mii de muncitori au fost excluşi din fabricile de fer. Patronii au fost încurajaţi de guvern, ca să demoralizeze organizaţiile sindicaliste ale muncitorilor. Aceştia exas­peraţi au eşit şi ei la stradă manifestând contra guvernului'şi fabri­canţilor şi s'a întâmplat evenimentul de necrezut: Budapesta â ascul­tat din nou acordurile Internaţionalei atât de urgisite în acest oraş...

4 8 3

© BCUCluj

Industria metalurgică a păgubit în urma grevei, care a durat 4 săptămâni 8 miliarde coroane, iar muncitorimea 2 miliarde. Acordul la care s'a ajuns, prin o acordare de spor de 25% este derizoriu, deoarece s'a calculat pe cursul de 0,18 al coroanei, iar azi este 0,1 L Noui sguduiri par a se ivi în viitor, dacă guvernul şi majorităţile nu vor încerca să accepte principiile democratice, pe baza cărora s'ar putea ajunge la consolidare.

In felul acesta orânduirea de stat este şubredă, economia naţio­nală sguduită de deprecierea monedei vertiginoasă, speculaţiunea ban--cară în deplină activitate, sarcinile de impozit aproape insupor­tabile, scumpetea de neînvins, nivelul de viaţă al diferitelor categorii ale populaţiei tot mai redus, drept consecinţă a acestora nemulţumirea maselor se va pronunţa fatal şi Ungaria va trece prin încercări, cari> reclamă o altă mentalitate, decât aceea pe care i-o cunoaştem în prezent.

M. RUCĂREANU

4 8 4

© BCUCluj

Viaţa literară

In pragul poeziei nouă — O interesantă parodie: „Inscripţii" de N. Davidescu —

înainte de 1914, doi spirituali scriitori francezi, Charles Miiller şi Paul Reboux, au cunoscut un răsunător succes de librărie, cu o pereche de adorabile volume de parodii literare, intitulate  la ma­niere de... Unul dintre fondatorii acestei amuzante colaborări a murit, tragic, pe câmpul de onoare. „A la maniere d'un brave soldat fran-cais", am adăuga noi. Tovarăşul său mai norocos, nu ştim dacă stă-ruieşte în născocirile acestea de o vervă drăcească, (perseverare dia-bolicum), în cari se imitau, cu .exagerarea cuvenită humorului, întorsă­tura de frază şi ideile obişnuite ale maeştrilor scrisului francez. Dela Ronsard şi până la contesa de Noailles, '— poeţii. Dela Rabelais până la Anatole France, — prozatorii. O jonglerie, cu delicioase efecte vesele, pe care a încercat-o de curând, la noi, şi dl Gh. Topârceanu.

Inscripţiile* dlui N. Davidescu ne fac să ne gândim la acest procedeu de surprindere a tainelor de construcţie, proprii fiecărui om de litere, aplicat de data aceasta cu toată seriozitatea de către cel mai de seamă concurent al d-lui Ion Minulescu la şefia şcoalei simboliste din România. Iată, d. N. Davidescu, a cărui inteligenţă critică şi pătrundere a resorturilor scrisului le-am apreciat de curând la rubrica cronicelor literare din Flacăra, a reuşit de minune să paro-dieze, într'un întreg volum, pe marele pontifice al desgustului de viaţă: Charles Beaudelaire.

Nu e desigur o întâmplare, această preferinţă. Autorul Inscripţii­lor are, faţă de preocupările generale artistice, o concepţie pe care şi-o mărturiseşte şi îtj public. El vrea o poezie nouă, descătuşată de făgaşul tradiţiei, ruptă din rădăcinile care o leagă de poruncile rasei, emancipată de orice oprelişti morale. Liberă, capricioasă şi nelămu­rită, poezia aceasta are drepturi nelimitate de a se adânci în im­precis şi 'în exotism. Ea pluteşte în spaţiu, ciudată şi încărcată vege­taţie, ca grădinile Semiramide'i. D. N. Davidescu â vrut, de-a bună-

4 8 5

© BCUCluj

seama, să-şi legitimeze crezul său artistic, rimând. Aproape toate căpe­teniile diferitelor „curente", au fost şi creatori în literatură. Roman­tismul a fost codificat într'o prefaţă, de Victor Hugo, metodele natura­lismului şi-au găsit expresia dogmatică într'un studiu de Emile Zola, simbolismul francez a vrut să se facă înţeles prin Stephane Mallarme, Printr'o serie de cercetări asupra poeţilor reprezentativi ai liricei noastre moderne, d. N. Davidescu a ţinut să devină doctrinarul sim­bolismului român. Nu ne destăinuim aci, în ce măsură am fost con­vinşi de sinceritatea sa. In faţa mărturisirilor, ceva mai autentice, cu­prinse în versurile sale strânse în Inscripţii, ne aducem aminte că mo­delul ales pentru copie, nu e un simbolist. Les fleurs du-mal n'au purtat această etichetă, niciodată..

Asemănarea cu Beaudelaire a Inscripţiilor dlui N. Davidescu e însă bătătoare la ochi. Acelaş scepticism brutal, aceeaş atmosferă bol­navă, aceeaş biruinţă neîncetată a materiei trecătoare asupra puterei sufleteşti, întemniţată în ea.

Z'ice, d. Davidescu, despre femee:

Visez femeia 'n care să ador Sclipirea putrezitelor organe Şi sâ respir prin vine diafane Miresmele dorinţelor ce m o r ;

Să văd cum creşte tragicu-i final Într'un sughiţ de sânge şi salivă Şi cum, în sărutarea-mi corosivă Se stinge frumuseţea de spital";

Apoi să simt cum frigul mă străbate Şi 'ncolâcit de corpu-i îngheţat Să mor într'un târziu, intoxicat De dragoste şi de morbiditate.. .

Morbiditatea... Frumuseţade spital... Putrezitele organe... Nu recu­noaşteţi aci cunoscutele clişee „beaudelairiane", transplantate în civi­lizaţia blazată şi obosită de pe rău canalizatele maluri ale Dâmbo-viţei? Nu revedeţi aceste figuri, împrumutate din altă lume, defilând în tavernele inspiraţiei lirice indigene?

Femei cu masca roasă de fard, cu gesturi grave Rostogolindu-şi ochii în cearcăne de K'hol, Ne 'nvăluie 'n tristeţea privirilor bolnave. Şi turbure de-albastrul vaporilor de-alcool...

Şi acest „râs de cobe", nu pare el oare importat:

Eu mestec azi un râs amar In gura-mi putredă de absint..

...după cum însuş absintul este o băutură de import? Aceasta nu însemnează că d. N. Davidescu nu se înfăţişează cu

personalitatea sa proprie care întregeşte şi uneori scapă chiar de subt

4 8 6 © BCUCluj

sugestiunea împrumutului de stări afective şi de atitudini faţă de existenţă.. Atunci, versul e plin şi armonios, cu o gravă resonanţă de sonoritate profundă, scoţând la iveală imagini bogate şi evocatoare ca: Lin eram se prăbuşeşte, iar înţelesul acestor ritmuri rotunde, se ridică adese, până la suprinzâtoare accente de misticism creştin, cari par să arunce o pată de lumină personală şi preţioasă peste morbideţa fondului parodiat:

Sunt dureros de singur şi de strivit, părinte. Un semn că nu eşti numai o ploaie de cuvinte Trimite-mi din albastru, ca mana ce cândva Trimis-a peste jidovi temutul Iehovah, Şi fă să simt suflarea ta caldă de 'ndurare

i- Cum simte spicul raza puternicului soare. Cuvântul tău să fie răcoritorul vânt, Şi ploaia peste brazdă să fie-al tău cuvânt Menit să se reverse şi-adânc să mi-se sape Ca văile săpate de curgătoare ape, Prin inima-mi bătută de vântul nopţilor, Făcând din ea, cu timpul, dumnezeesc ogor.

Poate că urmând pe această cale, Inscripţiile diui N. Davidescu n'ar rămâne simple urme pe nisip, ci s'ar încrusta, adânc în aurul greu al sinceritătei.

N'ar fi într'adevăr un câştig, pentru lămurirea neînţelegerilor cu privire la şefia şcoalei simboliste în România. Dar, am avea un ade­vărat poet mai mult. Darul aceasta, niciodată nu e de dispreţuit.

' al. h.

4 8 7

© BCUCluj

Scumpetea Nimic mai plictisitor nimic mai banal. La fiecare pas, la fiecare mişcare, ne izbim de această realitate

supărătoare. Şi totuş n'a fost vreodată subiect mai frământat şi mai dezbătut, deopotrivă de cei nechemaţi caşi de cei chemaţi, — mai ales de cei chemaţi. Căci n'a rămas o zi în anii din urmă, fără să nu întâlneşti acest titlu ia locul de onoare, ori într'o revistă ori într'un ziar.

Dela cea mai veche până la cea mai nouă, toate doctrinele au fost puse la contribuţie. Economiştii noştri cei mai autorizaţi s'au întrecut în a enunţa sisteme şi a da soluţiuni. Iar publicul optimist pe toate le-a primit rând pe rând cu aceiaş entusiasm şi le-a aruncat apoi cu aceiaş dureroasă desamăgire.

Iată dece astăzi acest subiect nu mai trezeşte interes decât în revistele umoristice şi dece economiştii specialişti au ajuns să fie întâmpinaţi cu un zâmbet şi o privire de sarcastica compătimire.

Se pare că scumpetea a devenit o boală incurabilă pentru epoca actuală. Când doctorii cei mai celebri încrucişează neputincioşi braţele nouă nu ne.-ar mai rămăne decât să ne resignăm.

Să punem însă următoarea întrebare: „Când simţim scumpetea?" Negreşit că numai atunci când ceia ce noi câştigăm — contravaloarea producţiei şi muncei noastre — nu formează un quantum, din care să se poată acoperi cu îndestulare costul a tot ceia ce reprezintă nece­sităţile noastre. Dacă nu câştig nici atât cât am nevoie să-mi satisfac cele mai stricte trebuinţe, mă voiu plânge de scumpete. Dacă dimpotrivă produsul muncii mele va putea acoperi toate aceste chel­tuieli şi îmi va rămâne şi un excedent, fără îndoială, că atunci nu voiu avea nici un motiv să protestez.

Industriaşul, comerciantul, liber-profesionistul, meseriaşul, cari pot să-şi vândă produsele şi munca lor cu un preţ ca're săle' acopere cu prisosinţă toate trebuinţele de traiu, rămânând încă şi cu economii nu se plâng şi nu se vor plânge niciodată de scumpete. Funcţionarul, lucrătorul şi agricultorul, ale căror câştig şi salariu sunt mai prejos decât necesităţile vieţii lor, întotdeauna se vor agita şi îşi vor mani­festa nemulţumirea. Iar nemulţumirile acestea, prelungite şi acumulate vor produce în mod fatal o stare bolnăvicioasă şi de frământări în Stat, căci nu este cu putinţă ca omul să şe priveze la infinit de lu­crările cele mai necesare şi să trăiască într'un continuu deficit.

Reiese deci că pentru a face să dispară scumpetea, trebuie să se realizeze acel raport de proporţie satisfăcătoare între câştigul şi cheltuielile fiecăruia. Conducătorii Statului au prin urmare imperioasa datorie să întrebuinţeze toate mijloacele cari pot facilita realizarea acestui raport de echilibru la toate clasele muncitoare şi producătoare ale societăţii. Şi atunci s'a propus această soluţie:

Statul — adică guvernul său — ar putea să nu stânjenească cu nici o măsură restrictivă liberul schimb al produselor interne, aşa ca

4 8 8 © BCUCluj

să se poată realiza din ele maximum de valoare, asigurând o cât mai intensă circulaţie a acestor produse, în primul rând dând cea mai mare dezvoltare căilor de comunicaţie şi facilitând desfacerea produselor noastre pe pieţele străine, în condiţiunile,cele mai favorabile, creiând debuşeuri şi obţinând înlesniri de schimb şi tarife vamale cât mai avantajoase prin tratate comerciale cu diversele ţări.

Produsele indigene, circulând liber şi repede în interior, se vor vinde consumatorilor pe valoarea lor realăi diminuându-se asfel specula. Aceleaşi produse, exportându-se cu înlesnire şi pe preţul curent mon­dial, . fără numărul nesfârşit de intermediari de astăzi şi fără bacşişurile pentru permise, vor aduce înflorirea industriilor petrolifere, forestiere, a agriculturii, viticulturii şi a tuturor întreprinderilor pro­ducătoare. Implicit din această înflorire, prin mărirea câştigurilor, vor reieşi mai multe posibilităţi , de bun traiu pentru ioţi acei cari trăiesc din acele întreprinderi, proprietari şi lucrători. 'Raportul de proporţie satisfăcătoare între câştigul şi nevoile lor le va fi asigurat, căci printr'o astfel de politică economică, ei vor putea obţine o contra­valoare justă şi reală pentru munca si produsele lor.

Dar concomitent cu aplicarea acestei politice economice, Statul are datoria să asigure o existenţă omenească demnă tuturor acelor cari ÎI slujesc. Fără munca lor conştincioasă, Statul nu-şi poate înde­plini rolul său. Când funcţionarii, din cauza lipsurilor de traiu, sunt aduşi în situaţia de a luneca pe panta conrupţiei, Statul şi societatea vor fi cei păgubiţi de această cădere morală.

Reţeta e poate prea îndresneaţă. In orice caz, nu mărind salariile cu 50, cu 75, cu 100 la sută azi la o categorie de funcţionari, mâne la alta — după cum se agită de violent fiecare — se poate rezolva ches­tiunea aceasta, ci numai aplicând aceiaşi normă prin care Statul să asigure funcţionarilor săi acel quantum de salariu, din care, să poată face faţă pe deplin scumpetei vieţii ! Statul să recunoască funcţionari­lor săi, dreptul Ia contractul colectiv de muncă, după care salariile acestora să se poată mări sau micşoră în fiecare an, în proporţie cu media generală de scumpete, stabilită şi recunoscută în mod oficial, faţă de vremurile normale de dinainte de războiul

Acest drept a fost recunoscut lucrătorilor de patronii celor mai multe întreprinderi particulare. Graţie acestei recunoşteri, aproape că nu mai auzim de greve la noi în ţară, căci lucrătorii nu mai au motive să se plângă de scumpetea vieţii.

Când Statul va ajunge să recunoască şi el funcţionarilor dreptul •la un salariu potrivit cu necesităţile vieţii, atunci se va putea spune căscumpetea a dispărut în sfârşit şi din acel tărâm, unde erâ cel mai

w mult resimţită. Vor rămâne în urmă să se mai plângă indivizii cari. nu muncesc şi cari nu produc, dar nu din ei şi nici pentru ei fiinţează Statul.

UN PROFAN

4 8 9 © BCUCluj

Cronica politică

Metamorfoza unui şef de partid D-1 Iuliu Maniu n'a fost niciodată bărbatul vorbelor respicate sau al fapte­

lor temerare. încă din Camera dela Budapesta, ne-aducem aminte, şeful de astăzi al partidului naţional îşi crease o reputaţie de om agreabil, mulţumită tempera­mentului său inofensiv; cuvântările pe cari le rostea, pieptănate totdeauna cu a c e a . politeţe caracteristică a conducătorilor de cadriluri, nu răscoleau nicicând indignarea duşmanilor noştri milenari; ba, se repeta chiar adeseori (şi în unele locuri ale Ardealului observaţia aceasta pricinuia o reală mândrie) că niciunul dintre ceilalţi oratori români nu reuşea să se facă ascultat de către colegii săi maghiari cu un atât de rafinat meşteşug de a nu indispune auditorul. Fraza cur­gea fără sforţări, cumpănită ca o precupeaţă experimentată şi gestul o însoţea pretutindeni, elegant ca un bărbier de suburbie . . .

Aceste nevinovate însuşiri, t ransportate pe malul Dâmboviţei în fierberea luptelor noastre politice şi-au regăsit în scurtă vreme succesul lor calm de a l tă­dată. D-1 Iuliu Maniu a continuat să fie şi în Parlamentul român acelaş campion al tribunei orişicând pregătit să ţină un discurs inutil de două ore; s'a arătat acelaş maestru al „pertractărilor" pururea dispus să stea la tocmeală şi foarte greu să se hotăreascâ. Lumea aşteptase zadarnic din partea acestui şef de partid, o soluţie limpede sau un cuvânt de ordine categoric, o caracterizare feri­cită a situaţiei sau o lozincă precisă. In Ioc de toate acestea, i s'au oferit in total, două articole ocazionale, searbede, douăze.ci de expozeuri în chestiune de regu­lament şi o sută de târguieli fără rezultat. In mai puţin de doui ani, d. Iuliu Maniu a ajuns astfel cel mai bun client al cupletelor humoristice de pe scena teatrelor de vară ; e drept, că aici îşi împărţea celebritatea, frăţeşte, cu mucalitul Tănase dela „Cărăbuş" . . .

Se vede insă, că soiul acesta de celebritate plictiseşte dela o vreme pe norocosul ei beneficiar, căci o bruscă transformare e pe cale să se opereze şi conducătorul comitetului de-o sută dela Cluj, lepădând nehotărârea sa de firav Hamlet al celor două Târnave, e gata s ă ' dev ină îndrăsneţ şi tranşant. Ultimele

4 9 0

© BCUCluj

declaraţii făcute d-lui iacob Rozenthal dela Adevărul, par să constituie semnalul unei surprinzătoare metamorfoze. Cazul devine astfel patologiceşte interesant, şi se cade să-1 urmărim.

• * * •

Printr'un obişnuit capriciu al firilor cari trec brusc dela o stare sufletească la alta, d. Iuliu Maniu bate dintr'odată foarte sus. E un periculos exerciţiu pentru un fost vânător de vrăbii . . .

— Tot ce s'a întâmplat (zice d. Iacob Maniu prin intermediul d-lui Iuliu Rosenthal) este că partidul liberal a reuşit pentru un moment să sape o prăpastie între popor şi suveranul său. E cât se poate de dureros acest fapt şi năzuinţa noastră cinstită, patriotică, dinastică, nu poate fi alta decât să astupăm această prăpastie prin înlăturarea regimului liberal . . .

Aţi. înţeles cred, fără greutate, rostul acestor recente manifestări de curaj, din cari nu lipseşte totuşi o mică şi necesară picătură de prudenţă. Noua înfăţi­şare de revoluţionar a d-lui Iuliu Maniu nu pare să fie atât de primejdioasă. în­grijitoarea „prăpastie" dintre popor şi suveran s'a deschis numai . . . pentru un moment; se găsesc însă şi oameni (cinstiţi, patrioţi şi dinastici) cari se ofere de pe acum să ia în antrepriză, — în condiţii foarte avantajoase, — „astuparea" neplă­cutului accident de teren . . . Pentru aceasta, e destul să fie trimişi la plimbare antreprenorii dela clubul liberal; cei dela Majestic stau gata să salveze comuni­caţia întreruptă între palatul regal şi sala „Dacia" . . .

Dar, dacă d. Iuliu Maniu este îndestul de amabil şi de prevenitor cu regele, căruia îi Iasă o portiţă de scăpare, — faţă de chestiunea constituţională atitudinea sa e intransigentă. In această privinţă, marele maestru de ceremonii al tuturor tratativelor a devenit.dintr'odată — intratabil!. . . Constituţia cea nouă, pe care a acceptat-o regele, dar n'o recunoaşte d. Aurel Dobrescu dela Braşov e cu de­săvârşire inexistentă, aşa după cum încoronarea dela Alba Iulia n'a fost decât o parodie, pentru că d. Romulus Boilă, supărat caşi Ahile, a stat atunci la Dicio-Sân-Mărtin, retras în cortul său.

Dar, se va întreba cetitorul, dacă noua Constituţie n'are putere de lege, pe ce temei funcţionează viaţa noastră de stat?

— Starea de drept, precizează d. iuliu Maniu, e următoarea: In vechiul Regat e în valoare vechia Constituţie. Provinciile unite sunt şi funcţionează in organismul României întregite în baza şi în conformitate cu hotărârile lor de unire

Vedeţi, deci, cum s'ar realiza o situaţie legală: să pornim îndărăt, la 1 De­cembrie 1918! La Bucureşti, — să fie guvernul care s'o întâmpla; la Sibiu, — răpo­satul Consiliu dirigent. Astfel în „conformitate şi in baza hotărârilor de unire" (ce stil de notar rural!) toţi verii şi nepoţii dela resorturile de alimentare ar avea dreptul de a elibera permise valabile, trenuri cu slănină s'ar mai putea exporta incă la Budapesta, realizându-se măiîoase câştiguri pe seama partidului, Menedes-urile primite cadou ar funcţiona şi azi cu benzină publică, sarea şi soda caustică ar mai fi încă speculate peste graniţă în admirabile condiţii va lutare . . .

Din nenorocire, toate sunt numai visuri apuse şi mirajii fără consistenţă, ecouri ale unor bucurii înmormântate demult. „Starea de drept" e nesocotită şi dispreţuită. „Starea de fapt" nu vrea să ştie, că a existat vreodată un guvern provincial la Sibiu, faţă de care însuş partidul naţional a hotărât desfiinţarea lui.

Noi, pricepem foarte bine că d. Iuliu Maniu nu vrea să recunoască alt

4 9 1 © BCUCluj

iemei de drept constituţional în România întregită, decât cele nouă hotărâri dela Alba Iulia. Astăzi, când ştim, după mărturia d-lui Vasile Goldiş, cu câtă greutate a renunţat la proectul de autonomie a Ardealului, ne mirăm chiar, că şeful par­tidului naţional nu cere punerea în vigoare a acelor prime „condiţii", redactate în odaia dela hotel Ungaria cari au^trebuit să fie aruncate la coş, subt presiunea entusiasmului popular. Căci, aşa par să se petreacă' lucrurile. Ţara întreagă, scu­turată de enervarea în care a împins-o votarea nouei Constituţii şi nerăbdătoare să treacă înainte, a primit pactul fundamental votat de actualul Parlament, numai să poată vedea începută odată opera reală de normalizare a vieţei publice. O antipatică răscruce a fost trecută. Numai d-1 Iuliu Maniu, cuprins de un subit şi tardiv acces de energie, strigă: — „S'a deschis o prăpastie între popor şi rege! Nu recunoaştem noua Constituţie! Hotărârile dela Alba Iulia, iată Constituţia noas tră . . ."

. * . într'un moment, când o dorinţă de progres se manifestă pretutindeni, când

repararea grabnică a neplăcerilor trecutului e o obştească necesitate, d. Iuliu Maniu crede că e nimerit să pornească o luptă grozavă (urcându-se la nevoie şi pe baricade) pentru a ne transporta cu aproape cinci ani in urmă, exact în pun­ctul unde eram la 1 Decemvrie 1918. Nu credem că greşim când afirmăm că pre­ocupările opiniei noastre publice se îndreaptă cu totul în altă parte. D. Iuliu Maniu ne vorbeşte despre „politicianismul blestemat", caşi când domnia sa ar pluti pe tărâmul filosofiei, ca d-1 Einstein, s'ar ocupa cu desgroparea mormintelor farao­nilor ca răposatul lord Carnavorn, sau caşi când ar avea întradevăr o altă meserie de cât aceea de a comanda „tiribombele" dela Cameră şi de-a înfrunta „tulum­bele" pompierilor, în piaţa Teatrului naţional... Dar, ce poate să caracterizeze mai evident „politicianismul" acesta, decât însăş acţiunea de până azi a partidulu naţional, care nu face altceva, de când e în opoziţie, decât să pună beţe în roate consolidării statului? Eri, d. Iuliu Maniu purta steagul răsboiului împotriva „regă­ţenilor". Azi porneşte la atac împotriva Coroanei. D. Iacob Rozenthal dela Ade­vărul are pentru ce să fie mulţumit; căci patriotul nostru confrate e şi regionalist, şi antidinastie. Şeful partidului naţional ar putea să recunoască însă, că debutul în noua sa atitudine hotărâtă şi combativă, n'a fost fericit. II sfătuim, sincer, să revină la vechia sa specialitate: cuvântările in chestiune de regulament. Nimeni nu trebuie să-şi contrazică temperamentul. Şi, apoi, de pe baricade „petractăriie" sunt cam nesigure şi cam incomode...

ION BALINT

4 9 2 © BCUCluj

G A Z E T A R I M A T Ă

O robie nouă „E mai rău ca subt Unguri!" Proverb al partidului naţional

Vaduceţi cred, cu toţi aminte, Ce-am suferit odinioară, Căci eu nu pot găsi cuvinte Să spun povestea milenară: Atâtea vise'ntemniţate, — Bieţi cerşetori în straie rupte — Şi vai, atâta strâmbătate, Şi-atâtea necurmate lupte! Strigam şi ne sbăteam amarnic, Dar tot speram să biruiască Destinul nostru drept şi darnic, — Subt stăpânirea ungurească!

A fost înfrânt de-atunci, Maghiarul, Şi România, întregită; — Ne-am rotunjit, amici, hotarul, Dar lumea tot nu-i fericită... Ne-a dat, cu mâinile — amândouă, Istoria, 'mbelşugate roade Şi totuş, o sclavie nouă, Ardealul nostru scump îl roade, vrăşmaşii neamului în lume Pismaşi, ne urmăresc etern: Ei poartă astăzi alte nume: Sunt Renner, Marmorosch şi Stern!

4 9 3

© BCUCluj

Ar vrea să spună şi el, Vaida, C'avem prea mulţi străini în casă II chiamă studenţimea: halda! Dar dividendele nu-l lasă, S'ar repezi c'aşa i-e firea Şi-ar face mare agitaţie, Dar ar stârni nemulţumirea Consiliului de-administraţie. — „Ilustre domn, cu ţara suferi, Dar pui durerile la coş: Când incasezi, nu poţi să superi Pe Renner, Stern şi Marmorosch!"

Maniu, dr fi dorit să facă Politică naţionalistă, Căci o ştiu bine, nu-l împacă Tovărăşia ţărănistă. In Rege, trage cu sudalme, Dar toţi nepoţii lui,, ca leii, Sunt gata să omoare'n palme Pe cel ce strigă: — Jos ovreii!" De patru ani se tot gândeşte Cum să ajungă la guvern, — Şi ştie că nu se glumeşte Cu Renner, Marmorosch şi Stern...

Martirii vremilor aceste Nici să mai ţipe nu-s în stare, Căci pimniţa de bancă, este O nemiloasă închisoare; încătuşaţi de tantieme Ei stau acoperiţi de lanţuri, Onoarea lor română geme Înăbuşită în bilanţuri, Şi'n buzunarele lor pline Revolta vrea să isbucnească, — Dar spune — atât:

— „Era mai bine, Subt stăpânirea ungurească."

ŞMIL FĂGUREANU om de litere şi expett

de comerţ

4 9 4 © BCUCluj

ÎNSEMNĂRI Mişcarea s tudenţească . S'ar părea

că după o lungă încordare, pe care noi am urmărit-o cu toată simpatia înţe­legătoare faţă de resorturile ei sufle­teşti, mişcarea studenţească e pe cale s ă intre într'un făgaş de normalitate. O parte din cererile tinerimei noastre universitare au fost satisfăcute. Altele

^ au fost mulcomite cu făgăduieli guver­namentale. Insfârşit, numerus clausus a fost abandonat. După cum anunţă ziarele, Luni 16 Aprilie, a doua zi după sfârşitul vacanţei obişnuite a Paştilor, cursurile diferitelor Facultăţi vor fi re­luate. E o ştire mulţumitoare, şi ne place să credem în realitatea ei. Stu­denţimea îşi vede împlinite o parte din revindecările e i : regularea distri-buirei de valute streine, înscrierea în buget a unei' sume importante pentru Universităţi, înfiinţarea de noui cămi-nuri şi cantine, şi aşa mai departe.

Frământarea insă, nu credem câ se va opri aci. In sălile de studii, cari se redau legitimei lor destinaţii, in labo­ratoarele cari vor mişuna din nou de avântul spre ştiinţă al unor copii să­raci, ecourile unui asediu atât de lung vor dăinui încă; pricinele răului nu pot fi tăiate dintr'odată, dela rădăcină, şi, ca o consecinţă firească, gândurile vor palpita încă de năzuinţele neîmpli­nite pe de'ntregul.

O vie dorinţă a tuturor celor cari în­ţeleg sufletul acestor conducători de mâine ai destinelor neamului, se reali­zează însă odată cu redeschiderea Uni­versităţilor. Aceasta nu e o înfrângere a

^studenţilor, — ci tocmai o biruinţă a scopurilor pe cari le slujesc entuziaştii fanatici ai ideei naţionale. Cultura ră­mâne cea mai credincioasă pârghie a acesteia.

Dacă făgăduieiile ce se fac vor fi însă realizate.

Revoluţie în România. Teribila ştire a fost transmisă, zilele trecute, în cele patru unghiuri ale globului, prin ama­bila mijlocire a serviciilor telegrafice maghiare. In România a izbucnit re­voluţie ! După ce a făcut ocolul presei germane şi engleze, funesta noutate a scos capul acum şi in gazetele din Paris. Bunii noştrii prietini şi aliaţi se vor fi alarmat, fără îndoială, şi ne vor fi compătimit din toată inima. Străne­poţii sanchiloţilor dela 1793 ştiu ce va să zică o revoluţie...

Noi însă, cari nu aflasem nimic, căci după modestele noastre informaţii, în ţară nu s'a petrecut niciun fapt care să îndreptăţească o astfel de ver­siune, am căutat să ne lămurim asupra eroarei. Ne-am dumirit repede. Asta e revoluţia dela „Dacia", ne-am zis, şi am surâs. De departe, te pomeneşti, serpentinele asvârlite la Cameră au făcut impresia unor flamuri revoluţio­nare, „tiribombele" au răsunat par'că ar fi fost trâmbiţe de alarmă, pompele de apă ale Primăriei s'au profilat ca nişte primejdioase... guri de foc, popa Man, văzut de departe, a fost con­fundat cu Robespierre.

Nu, nu, simpatici cetitori ai telegra­melor pornite din Budapesta, nu vă lăsaţi amăgiţi de asemenea erori vi­zibile. Pe ambele versanturi ale Car-paţilor e multă nepricepere şi mult ri­dicol, dar e linişte, complectă linişte.

Declaraţii şi comentari i . După o scurtă şi binevenită pauză, din prilejul sărbătorilor Invierei. aşa numita opo­ziţie unită anunţă noui întruniri publice în Capitală, pentru a protesta împo­triva Constituţiei. Rămâne să ve­dem întrucât această temă, pe care s'a cântat până şi cu trâmbiţele de bâlci, va mai stârni curiozitatea, publicului.

4 9 5

© BCUCluj

In orice caz, e demn de reţinut faptul, că, dacă înainte de votarea Constituţiei campania naţional-ţărănistă ţintea îm­potriva guvernului, astăzi, după ce Constituţia a fost sancţionată de rege, atacurile sunt îndreptate direct împo­triva Coroanei.

Declaraţiile şi comentariile „şefilor" sunt categorice în această privinţă.

Vorbim în altă parte de un recent „interview" al dlui Iuliu Maniu, publi­cat în Adevărul. Nici Lupta nu s'a lă­sat însă mai pe jos (e, în privinţa a-ceasta o nobilă rivalitate între dnii Iacob Rozenthal şi Albert Honigman) şi a făcut loc, la rândul ei, unor inteligente mărturisiri politice. Astfel, jil Dr. Lupu crede că „suntem o ţară de operetă" (caşi cum n'ar fi alte spectacole în Ro­mânia decât cele aranjate în sala Da­cia); dl Sever Dan vorbeşte de „Con­stituţia dela Buftea" (localitate în care s'au ilustrat calităţile oratorice al pă­rintelui Man dela Gherla) iar dl Virgil Madgearu anunţă grav, că „s'a creiat un conflict între suveran şi democraţie" (democraţia fiind, în mod firesc, repre­zentată prin d. Mihail Cnntacuzino).

In ceeace ne priveşte, n'am avut ni­ciodată mania colecţionărilor. Credem, totuş, că unele din aceste mici perle ar trebui păstrate cu titlul de document.

Competenţe le evanghel ice . Am fost, de când ne-am pomenit pe lume, cei mai convinşi admiratori ai specialişti­lor. Am aplaudat, de pildă, pe d-1 Mihai Popovici ori de câte ori se re­pezea să rezolve grele probleme fi­nanciare, am urmărit cu emoţie acti­vitatea diplomatică a d-lui Coltor la Londra şi am tresărit de mândrie pe vremea când d. Ciceo Popp deţinea resortul Răsboiului în Consiliul diri-

gent dela Sibiu. Există o distribuire normală de competenţe, căreia înţe­legem să ne supunem, fără murmur.

Iată pentruce am înregistrat cu o> deosebită satisfacţie, cugetările creş­tine publicate^ de d-1 Emil D. Fagure {alias Honigman) în ziarul Presa, c u prilejul Paştilor noastre. Distinsul con­frate, care s'a mai făcut apreciat ş i altădată prin câteva binevenite studii, asupra problemelor', confesionale din Ardeal, era cel mai indicat să tălmă-x ceaşcă, pentru evlavioşii săi. cetitori, nobilele învăţături al e Mântuitorului.

Fiecare, deci, cu specialitatea lui: d. Romulus Boilă cu Constituţia, d-1 Honigman (recte Fagure) cu Evan­ghelia. E bine, e foarte bine a ş a . . .

S e schimbă directori i . — Ziarele au anunţat că în locul de director general al Teatrului naţional din Ca­pitală, rămas vacant prin demisia dlui. Al. Mavrodi, a fost numit d. I. Vasi-lescu-Valjean, un cunoscut advocat bucureştean, autor al câtorva comedii .într'un act, şi, mai cu seamă, deputat liberal, ales în Ardeal fără contra­candidat. Fcstul director lasă, după cât se pare, o moştenire financiară grea: peste un milion de Iei deficit. Lucrul e cu atât mai îngrijitor, cu cât nici măcar nu se poate' spune că din această jertfă bănească a ieşit un real folos pentru literatura noastră drama­tică originală. D. Valjean promite s'o încurajeze în viitor. Din nefericire însă, la Teatrul naţional nu e ca în Maramureş: d. Vasilescu are aci un contra candidat serios, şi s'ar putea să piardă prilejul de a-şi pune proec-tele în aplicare. ^

Culisele vieţei politice ascund sur­prize mai dureroase decât cele dela teatru . . .

4 9 6 © BCUCluj