PROTECŢIA COPILULUI ŞI A ALTOR CATEGORII DE PERSOANE

NOTE DE CURS PENTRU FORMA DE ÎNVĂŢĂMÂNT ID

Lector univ.dr. Codruţa Hageanu

Editura Universităţii Lucian Blaga Sibiu

GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU

Introducere

Prezentul manual de studiu reprezintă o sinteză a conținutului disciplinei

Dreptul familiei, care este comună învățământului la forma de zi și la forma de

învățământ la distanță, conform planurilor de ănvățământ în vigoare.

El este destinat studenților de la forma de învățământ la distanță (ID) și

constituie materialul bibliografic minim necesar pentru parcurgerea, însușirea și

evaluarea disciplinei respective.

Manualul este structurat în conformitate cu standardele și procedurile de uz

larg în învățământ național și internațional, care se adresează învățării individuale

pe baze interactive.

Parcurgerea manualului, pe baza prezentelor instrucțiuni asigură reținerea

informațiilor de bază, înțelegerea fenomenelor fundamentale și aplicarea

cunosștinețor dobândite la rezolvarea unor probleme specializate.

Manualul este structurat pe module de studiu care reprezintă o parte omogenă

din componența manualului, caracterizată de un număr limitat de termeni de referință

(cuvinte-cheie), care poate fi parcurs și însușit printr-un efort continuu de

concentrare intelectuală care să nu depășească 2-3 ore (intervalul se referă la

conținutul de idei al modulului de studiu și nu ia în calcul întrebările recapitulative,

temele pentru acasă, testele de autoevaluare sau pe cele de evaluare). Unele module

cuprind mai multe capitole.

Fiecare unitate de studiu are o structură proiectată din perspectiva exigențelor

autoinstruirii.

Rezultatele efective ale utilizării manualului se vor suprapune pe rezultatele

așteptate doar cu condiția respectării întocmai a procedurii de parcurgere a modulelor

de studiu, procedură care este prezentate în cele ce urmează.

Procedura de învățare în sistem de autoinstruire

Utilizarea manualului de studiu individual se face pe baza unui program de

autoinstruire.

Recomandăm câteva reguli de bază în procedura de realizare a programului de

autoinstruire pe baza manualului de față:

1. Modulele de studiu se parcurg în ordinea în care sunt prezentate în manual,

chiar în cazul în care studentul apreciază că ar putea ”sări” direct la o altă unitate de

studiu. Criteriile și modalitatea de ”înlănțuire” a modulelor de studiu sunt prezentate

la fiecare modul de studiu și ele trebuie respectate întocmai, sub sancțiunea

nerealizării la parametrii maximali a programului de autoinstruire;

2. Fiecare modul de studiu conține și un test de evaluare și/sau temă pentru

acasă pe care studentul trebuie să le realizeze, cu scopul evaluării gradului și

corectitudinii înțelegerii fenomenelor și proceselor descrise sau prezentate în

modulul de studiu;

3. Întrebările de autocontrol, testele de evaluare sau tema pentru acasă nu sunt

de perspicacitate, deci nu trebuie rezolvate cotra cronometru;

4. Ordinea logică a parcurgerii unității de studiu este următoarea:

se citesc obiectivele și competenețele modulului de studiu

se citesc cuvintele cheie

se parcurg ideile principale ale capitolului sintetizate în rezumat

se parcurge conținutul dezvoltat de idei al capitolului

se parcurge bibliografia recomandată

se răspunde la întrebările recapitulative, revăzând, dacă este necesar,

conținutul dezvoltat de idei

se efectuează testul de autoevaluare şi se verifică, prin confruntare cu

răspunsurile date la sfârșitul manualului, corectitudinea răspunsurilor

se efectuează testul de evaluare și/sau tema de control (după caz)

OBS.: este recomandabil ca, înainte de efectuarea testelor de autoevaluare, să

se facă o pauză de 30 de minute sau o oră.

5. Nu este recomandabil să se parcurgă mai mult de un capitol de studiu pe zi,

pentru a nu se periclita însușirea temeinică și structurală a materiei. În funcție de

necesitățile și posibilitățile de studiu ale studentului, studiul unui capitol poate fi

fracționat pe mai multe zile, dedicând cel puțin 30 de minute pe zi studiului.

PREZENTAREA MANUALULUI DE STUDIU ŞI A DISCIPLINEI

Manualul de studiu ”Protecţia copilului şi a altor categorii de persoane”

reprezintă o sinteză realizată în manieră interactivă a cursului corespondent utilizat la

forma de învățământ zi.

Conținutul de idei nu a fost redus, ci doar sintetizat, în principiu, într-o

manieră mai accentuat enunțiativă, elementele de detaliu sau de explicație (necesare

pentru atingerea scopului pedagogic al fixării și corelării cunoștințelor) putînd fi

găsite de către student în bibliografia de specialitate recomandată.

Obiectul cursului:

Obiectul cursului îl reprezintă prezentarea şi analiza principalelor instituţii ce

fac obiectul de studiu al dreptului familiei, respectiv: adopţia, ocrotirea părintească,

protecţia persoanelor defavorizate, a celor cu deficienţe şi a victimelor războiului.

Obiectivele disciplinei:

- formarea deprinderilor de a analiza instituţiile specifice acestei materii,

individual şi sistematic;

- studiul istoric şi comparat al instituţiilor specifice, aprofundarea unor

noţiuni privind adopţia, protecţia copilului şi a altor categorii de persoane;

- dezvoltarea aptitudinilor de a analiza interdisciplinar aceste instituţii.

- identificarea si definirea principalelor instituţii;

- corelarea notiunilor studiate in anii anteriori la dreptul civil şi dreptul

familiei;

- cunoasterea legislatiei in materie si a propunerilor de modificare a

legislatiei interne pentru a se realiza acordul acesteia cu conventiile europene si

internaţionale.

Descrierea structurii manualului:

Manualul este structurat în conformitate cu rigorile studiului individual

(autoinstruire) și este compartimentat în capitole de studiu. Structura fiecărui capitol

de studiu este următoarea:

1. Obiective (rezultatele modulului)

2. Competențele dobândite de student

3. Cuvinte cheie

4. Rezumat al ideilor principale

5. Conținutul dezvoltat de idei al modulului

6. Bibliografie

7. Întrebări recapitulative

8. Teste de autoevaluare, teste de evaluare, teme de casă

CUPRINS

MODULUL 1

CAPITOLUL I

Noţiunea de copil în legislaţia internă şi internaţională

MODULUL 2

CAPITOLUL II

Protecţia juridică a copilului

- prin părinţi

- protecţia copilului lipsit de ocrotire părintească;

- protecţia specială a copilului

MODULUL 3

CAPITOLUL III

Adopţia

MODULUL 4

CAPITOLUL IV

Protecţia socială a persoanelor defavorizate

CAPITOLUL V

Protecţia socială a persoanlor cu deficienţe fizice şi psihice

CAPITOLUL VI

Protecţia victimelor războiului

CAPITOLUL VII

Protecţia împotriva discriminării

MODULUL 1

Obiective: Introducerea studenţilor în materia studiată, identificarea şi fixarea

noţiunilor de bază, a sediului materiei, a principiilor din legislaţia internă şi

internaţională.

Competenţe: Studenţii dobândesc noţiuni care să îi ajute să delimiteze

instituţia şi să o fixeze în cadrul sistemului de drept actual.

Cuvinte cheie: copil, limitele copilăriei.

Rezumat: Acest capitol introductiv cuprinde definirea noţiunii de copil,

trasează limitele copilăriei indicând şi modul în care s-a ajuns la această delimitare şi

prezintă evoluţia istorică a conceptului de drepturi ale copilului.

1. NOŢIUNEA DE COPIL

În legislaţia naţională, pentru prima oară, noţiunea de copil a fost definită de

legea nr.272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului. Până la

apariţia acesteia în legislaţia noastră se punea semnul egal între noţiunea de mino şi

aceea de copil.

Legea nr. 272/2004 defineşte copilul în art.4 lit.a ca fiind: persoana care nu a

împlinit vârsta de 18 ani şi nu a dobândit capacitatea deplină de exerciţiu, în

condiţiile legii.

Se observă deci că această definiţie oferă noţiunii de copil un sens mai restrâns

decât cel al noţiunii de minor.

În conformitate cu legislaţia internaţională, respectiv cu art.1 al Convenţiei

privind drepturile copilului, prin copil se înţelege orice fiinţă umană sub vârsta de 18

ani cu excepţia cazurilor când în baza legii aplicabile copilului, majoratul e stabilit

sub această vârstă.

Definiţia noţiunii de copil este foarte greu de dat. Copilul este fiinţa umană cea

mai fragilă şi care, datorită faptului că se află în formare, este cel mai uşor de

modelat. De aceea este important cine şi cum va modela personalitatea şi destinul

fiecărui copil în parte, pentru că ficare copil este un viitor cetăţean al ţării sale şi

poate influenţa în bine sau în rău soarta altor oameni.

Când începe şi unde se termină copilăria, cine şi în ce condiţii are grijă de un

copil, ce înseamnă adopţia, care sunt drepturile copilului şi cum putem face ca

exercitarea lor să devină normalitate, iată doar câteva dintre problemele la care va

încerca să răspundă acest curs.

Drepturile omului şi cetăţeanului au constituit una dintre preocupările

fundamentale ale omenirii încă din timpurile străvechi.

Cu toate acestea, despre drepturile copilului nu s-a vorbit foarte mult timp. La

început copilul era considerat un bun al lui pater familias asupra căruia acesta avea,

ca şi asupra femeii şi sclavilor un drept de viaţă şi de moarte.

În formă incipientă, anumite drepturi au fost recunoscute încă din vechime,

însă nu în forma explicită de azi. Astfel, de exemplu dreptul la nume, dreptul la

moştenire cu distincţiile după cum mama era căsătorită sau nu cu tatăl copilului,

anumite drepturi recunoscute minorului cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cum ar fi

dreptul de a face testament pentru o parte din averea sa, dreptul de a încheia acte

juridice de importanţă mai mică şi chiar de a se căsători în anumite condiţii etc.

Abia în 1924, deci la 135 de ani după adoptarea Declaraţiei drepturilor omului

şi cetăţeanului în 1789, Organizaţia Naţiunilor Unite a adoptat Declaraţia drepturilor

copilului care cuprinde o primă enumerare a drepturilor copilului şi a principiilor

reglementării.

Această declaraţie a avut doar caracter de recomandare

În 1959 altă Declaraţie cu privire la drepturile copilului a răma tot la nivel de

recomandare.

În sfârşit, în anul 1989 statele lumii s-au unit şi au adoptat primul act cu forţă

obligatorie pentru statele semnatare

Convenţia cu privire al Drepturile Copilului a fost adoptată de Adunarea

Generală a Naţiunilor Unite la 20 noiembrie 1989 şi ratificată de România la 28

septembrie 1990, deci relativ devreme, ceea ce relevă dorinţa de democratizare a

societăţii şi de respectare a drepturilor atât de importante ale copilului.

I.Stabilirea limitelor copilăriei

În sensul Convenţiei, prin COPIL se înţelege orice fiinţă umană sub vârsta de

18 ani, cu excepţia cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului, majoratul este

stabilit sub această vârstă ( art.1).

1.Începutul copilăriei

Prima discuţie ce se naşte în legătură cu acest text este momentul în care

începe copilăria.

Autorii care au analizat Convenţia, precum şi statele semnatare au purtat

discuţii care aveau ca scop stabilirea faptului dacă începutul copilăriei este:

- în momentul naşterii

- în momentul concepţiei sau

- între cele două.

Discuţia de faţă atinge problema avortului, iar adoptarea unei poziţii rigide în

această privinţă ar fi pus în pericol chiar adoptarea Convenţiei, astfel că nu s-a stabilit

expres momentul începerii copilăriei, pentru a respecta diversitatea tuturor soluţiilor

oferite de legislaţiile naţionale.

Totuşi, în preambulul Declaraţiei cu privire la drepturile copilului s-a arătat că,

dată fiind imaturitatea fizică şi intelectuală a copilului, acesta necesită o serie de

măsuri speciale de protecţie şi îngrijire, inclusiv o protecţie legală adecvată, înainte,

ca şi după naştere.

Cu toate acestea, Convenţia lasă fiecărui stat posibilitatea de a cântări şi de a

alege soluţia referitoare la avort şi planificare familială. E adevărat că majoritatea

prevederilor se aplică doar după naştere, dar mai multe state au considerat necesar să-

şi manifeste rezervele sau să-şi exprime poziţia.

Astfel, Argentina a afirmat că art.1 trebuie interpretat în sensul că numim copil

orice fiinţă umană din momentul concepţiei. Aceasta întrucât Codul civil argentinian,

în paragraful 38 prevede că: existenţa umană începe de la concepţia în uter; şi o

persoană poate dobândi anumite drepturi înainte de naştere, ca şi când ar fi fost deja

născută.

În schimb, Marea Britanie a declarat că ea interpretează Convenţia ca

aplicabilă numai după naşterea unui copil viu.

Chiar dacă prin Convenţie nu se critică şi nici nu se aprobă clar avortul,

comitetul pentru Drepturile Copilului a comentat negativ rata înaltă a avortului,

folosirea avortului ca mijloc de planificare familială, dar şi măsurile punitive aplicate

femeilor care au făcut avorturi ilegale.

2.Sfârşitul copilăriei

Conform Convenţiei, acesta este la împlinirea vârstei de 18 ani, cu excepţia

cazurilor când, în baza legii aplicabile copilului, majoratul este stabilit sub această

vârstă ( art.1).

Comitetul a încurajat statele părţi să revizuiască vârsta majoratului dacă acesta

este sub 18 ani, pentru a mări astfel vârsta până la care se oferă protecţie.( de ex. s-a

arătat preocupat de lipsa de claritate a statutului copiilor între 16 şi 18 ani, sau a

recomandat revizuirea vârstei minime legale pentru căsătorie şi răspunderea penală).

Se mai arată că, vârsta până la care copilul beneficiază de protecţie nu trebuie

să fie nejustificat de scăzută şi că statele nu se pot absolvi de obligaţiile faţă de copiii

sub 18 ani, chiar dacă au atins vârsta majoratului în conformitate cu legislaţia

naţională.

Statele trebuie să stabilească, tot în conformitate cu art.1, limita minimă de

vârstă de la care un copil poate:

- să muncească,

- răspunde penal,

- vârsta minimă la căsătorie,

- consilierea juridică şi medicală fără acordul părinţilor,

- intervenţii chirurgicale fără consimţământul părinţilor,

- sfârşitul educaţiei obligatorii,

- înrolarea în forţele armate,

- privarea de libertate,

- pedeapsa capitală,

- depunerea unei mărturii,

- accesul la informaţii privind familia naturală,

- dobândirea capacităţii de a moşteni,

- alegerea religiei etc.

Convenţia nu dă indicaţii cu privire la vârstă, dar în art.12 se arată că, copiii

capabili să-şi formeze propriile opinii au dreptul să şi le exprime liber în toate

problemele care îi privesc. Opiniilor copiilor trebuie să li se acorde importanţa

adecvată, în conformitate cu vârsta şi maturitatea copilului. E necesară respectarea

capacităţilor în evoluţie ale copilului şi se recomandă ca vârsta minimă prevăzută

pentru diferite activităţi să fie neutre din punct de vedere al diferenţelor de gen

( recomandare făcută Iranului ).

De exemplu, în ceea ce priveşte consilierea medicală, legea franceză permite

minorilor de ambele sexe să aibă acces la contracepţie şi să fie aprovizionaţi cu

contraceptive în mod anonim ( în condiţii de protejare a propriei identităţi. O lege

recentă prevede că, la cererea lor, minorii pot fi testaţi şi trataţi pentru boli cu

transmitere sexuală în mod gratuit şi anonim, iar o fată sub vârsta majoratului trebuie

să-şi exprime consimţământul pentru întreruperea voluntară a sarcinii, consimţământ

ce se dă fără ca părinţii să fie prezenţi.

În Marea Britanie (1989) un copil poate refuza să consimtă la o examinare

psihiatrică sau medicală, dacă se consideră că are un nivel suficient de înţelegere.

Copiii de orice vârstă au dreptul să-şi dea consimţământul pentru tratament medical,

cu condiţia să demonstreze maturitatea de a înţelege implicaţiile acestuia, iar instanţa

poate anula refuzul copilului atunci când refuzul ameninţă viaţa copilului.

În Suedia consilierea contraceptivă este acordată copiilor şi tinerilor fără ca

părinţii acestora să fie informaţi, dacă aceasta este dorinţa copilului.

În Norvegia doctorii au obligaţia să furnizeze pacienţilor în vârstă de peste 12

ani informaţii cu privire la starea prezentă, boală sau tratament, copilul putând cere ca

aceste informaţii să nu fie date părinţilor. O astfel de cerere va fi îndeplinită dacă

medicul consideră necesar, funcţie de gradul de maturitate al copilului.

În ceea ce priveşte vârsta minimă la căsătorie Comitetul pentru Eliminarea

Discriminării împotriva Femeilor a propus ca vârsta minimă să fie de 18 ani,

indiferent de sex şi s-a arătat preocupat de faptul că, de ex. în Madagascar sunt

stabilite vârste diferite pentru băieţi şi fete şi se autorizează căsătoria fetelor la doar

14 ani, astfel că se creează discriminări şi se încalcă principiul interesului superior al

copilului care, după căsătorie e considerat adult şi nu mai beneficiază de protecţie.

Când a recomandat egalizarea vârstelor pentru căsătorie, Comitetul a indicat

creşterea vârstei fetelor şi nu reducerea vârstei băieţilor cum s-a făcut de ex. în

Yemen.

Comitetul s-a mai arătat preocupat de existenţa unor discrepanţe în legislaţia

unuia şi aceluiaşi stat. Astfel, de ex., în Sri Lanka există trei legi diferite – srilankeză,

Kandiană şi musulmană – care reglementează vârsta minimă pentru căsătorie. Aceste

legislaţii stabilesc vârste diferite şi permit chiar căsătoria unei fete de la 12 ani.

Temă de control:

1. Elaboraţi un eseu cu tema „Drepturile copilului, între trecut şi viitor”.

2. Identificaţi în legislaţia română acte normative care cuprind reglementări

privind drepturile copilului.

MODULUL 2

CAPITOLUL II

PROTECŢIA JURIDICĂ A COPILULUI

Obiective: Trasarea cadrului instituţional de ocrotire a copilului, cu accent pe

înţelegerea principiilor din legislaţia internă şi internaţională care guvernează materia.

Cuvinte cheie: autoritate părintească, drepturile părinţilor, drepturile

copilului, măsuri de protecţie specială, plasament.

Rezumat: Autoritatea părintească desemnează totalitatea drepturilor şi

obligaţiilor acordate de lege părinţilor pentru a asigura creşterea şi educarea copiilor.

În cadrul acestui capitol se analizează şi drepturile copiilor şi cele ale părinţilor, dar

şi măsurile de protecţie ce pot fi luate faţă de copii lipsiţi de ocrotire părintească sau

cu ocrotire necorespunzătoare.

Copiii lipsiţi de protecţia părintească sau referitor la care aceasta este exercitată

necorepunzător sunt supuşi măsurilor de protecţie alternativă: tutela, adopţia sau

măsurile de protecţie specială care sunt plasamentul şi plasamentul de urgenţă. Faţă

de minorii care au săvârşit fapte penale, dar nu răspund penal, se pot dispune măsurile

prevăzute de lege, plasamentul sau supravegherea specializată.

1. PROTECŢIA JURIDICĂ A COPILULUI PRIN PĂRINŢI

Drepturile şi îndatoririle părinteşti

§1. Drepturi şi îndatoriri privitoare la persoana copilului

Autoritatea părintească1 fiind concepută să servească în exclusivitate interesele

copilului minor de a fi crescut şi educat în bune condiţiuni, are un cuprins în care

prevalează, pe de o parte, îndatoririle, drepturile fiind recunoscute numai în măsura în

care sunt necesare îndeplinirii îndatoririlor, iar, pe de altă parte, prevalează drepturile

şi îndatoririle la persoana copilului, faţă de cele privitoare la bunurile sale.

Potrivit art.487 NCC, părinţii au dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul,

îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică, psihică şi intelectuală, de educaţia,

învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit propriilor lor convingeri,

însuşirilor şi nevoilor copilului; ei sunt datori să dea copilului orientarea şi sfaturile

necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaşte acestuia.

Drepturile şi îndatoririle părinţilor faţă de persoana copilului, aşa cum se

desprind din textul articolului 487 din Noul Cod civil sunt: dreptul şi îndatorirea de a

creşte copilul; dreptul şi îndatorirea de a îngriji de sănătatea şi dezvoltarea lui fizică,

psihică şi intelectuală; dreptul şi îndatorirea de a educa copilul, respectiv de a-i

supraveghea şi decide educaţia şi pregătirea profesională; îndatorirea de a ţine cont de

însuşirile şi nevoile copilului în exercitarea autorităţii părinteşti; îndatorirea de

informare şi sfătuire a copilului în vederea exercitării corespunzătoare a drepturilor

pe care legea i le recunoaşte.

În plus, din articolele următoare se poate concluziona că părinţii mai au:

dreptul de a îndruma copilul în alegerea religiei; dreptul şi îndatorirea de

supraveghere; dreptul de a cere înapoierea copilului de la alte persoane; dreptul de a

stabili locuinţa copilului şi obligaţia de întreţinere. Chiar dacă nu este prevăzut expres

în această secţiune, în conţinutul autorităţii părinteşti intră şi dreptul de a consimţi la

adopţia copilului lor minor.

1 Într-o altă opinie (I. Albu, Dreptul familiei ..., op. cit., p. 317 şi urm.) drepturile şi îndatoririle părinteşti privitoare la persoana copilului sunt: dreptul de a stabili locuinţa copilului; îndatorirea de a întreţine copilul; îndatorirea de a creşte copilul; dreptul la înapoierea copilului; dreptul de a avea legături personale cu copilul; dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copilului; dreptul de a consimţi la adopţia copilului.

Drepturile şi îndatoririle părinţilor privitoare la bunurile copilului sunt: dreptul şi îndatorirea de a administra bunurile copilului; dreptul şi îndatorirea de a-l reprezenta pe copil sau de a încuviinţa actele sale.

În fine, într-o altă părere (M.N. Costin, Filiaţia ..., op. cit., p. 207 şi urm.) îndatoririle părinteşti referitoare la persoana minorului sunt: îndatorirea de a creşte copilul; îndatorirea de supraveghere a copilului; îndatorirea de întreţinere a copilului.

Drepturile părinteşti cu privire la persoana copilului sunt: dreptul părintelui de a-şi ţine copilul; dreptul de îndrumare; dreptul de a consimţi la adopţia copilului de către alte persoane; dreptul de a reprezenta pe minor în actele civile ori de a-i încuviinţa asemenea acte.

Îndatoririle părinteşti referitoare la bunurile copilului minor sunt: îndatorirea de administrare a bunurilor; alte îndatoriri (întocmirea inventarului, în cazul în care copilul are şi alte bunuri decât cele de uz personal; îndatorirea de a cere autorităţii tutelare stabilirea sumei necesare anual pentru întreţinerea minorului şi pentru administrarea bunurilor lui etc.).

Drepturile părinteşti privitoare la bunurile copilului minor sunt: dreptul de administrare a bunurilor; dreptul de a-l reprezenta pe minor în actele juridice sau de a-i încuviinţa asemenea acte.

În ceea ce priveşte bunurile copilului, părinţii au dreptul şi îndatorirea de a

administra bunurile copilului lor minor precum şi de a-l reprezenta în actele juridice

civile ori de a-i încuviinţa aceste acte, după caz.

1.1. Dreptul şi îndatorirea de a creşte copilul

Îndatorirea de a creşte copilul este de esenţa autorităţii părinteşti. Creşterea

copilului de către părinţii săi reprezintă o îndatorire şi, în acelaşi timp, un drept al

acestora din urmă şi trebuie realizată în astfel de condiţii încât să asigure dezvoltarea

sa fizică, mentală, spirituală, morală şi socială în mod armonios.

Creşterea copilului presupune o sumă de activităţi amintite de legiuitor în

textul acestui articol şi în cel precedent, mai exact acordarea celor necesare traiului1,

îngrijirea sănătăţii şi dezvoltării fizice, psihice şi intelectuale, asigurarea educaţiei,

învăţăturii şi pregătirii profesionale, informarea şi sfătuirea copilului pentru a-şi putea

exercita corespunzător drepturile recunoscute de lege.

Creşterea şi educarea trebuie să se facă în acord cu tradiţia familiei, cu

interesele societăţii şi cu legislaţia statului. Părinţii trebuie să creeze copilului

deprinderile necesare pentru a trăi independent şi pentru a se integra în viaţa socială,

economică şi politică a societăţii, iar pentru atingerea acestui scop trebuie folosită

metoda convingerii. Măsurile disciplinare pot fi folisite numai cu titlul de excepţie şi

cu respectarea demnităţii copilului.

Pentru a asigura creşterea copilului, părinţii sunt obligaţi:

a) să coopereze cu copilul şi să îi respecte viaţa intimă, privată şi demnitatea;

b) să prezinte şi să permită informarea şi lămurirea copilului despre toate actele şi

faptele care l-ar putea afecta şi să ia în considerare opinia acestuia;

c) să ia toate măsurile necesare pentru protejarea şi realizarea drepturilor copilului;

d) să coopereze cu persoanele fizice şi persoanele juridice cu atribuţii în domeniul

îngrijirii, educării şi formării profesionale a copilului.

Art.489 NCC prevede că măsurile disciplinare nu pot fi luate de părinţi decât

cu respectarea demnităţii copilului. Sunt interzise luarea unor măsuri, precum şi

1

aplicarea unor pedepse fizice, de natură a afecta dezvoltarea fizică, psihică sau starea

emoţională a copilului.

1.2. Dreptul de a îndruma copilul în alegerea religiei

Art. 491 NCC prevede că părinţii îndrumă copilul, potrivit propriilor

convingeri, în alegerea unei religii, în condiţiile legii, ţinând seama de opinia, vârsta

şi de gradul de maturitate ale acestuia, fără a-l putea obliga să adere la o anumită

religie sau la un anumit cult religios.

Alineatul al doilea prevede: “Copilul care a împlinit vârsta de 14 ani are

dreptul să îşi aleagă liber confesiunea religioasă”.

Primul alineat al articolului reprezintă o transpunere în legislaţia internă a

art.12 din Convenţia privind Drepturile Copilului. Problema alegerii religiei este

extrem de sensibilă fiind strâns legată de libertatea de gândire şi de conştiinţă şi

devine mai acută în caz de conflict între copil şi părinţi. Ca şi Convenţia privind

Drepturile Copilului, textul are o formulare prudentă, acordând părinţilor un drept de

îndrumare care trebuie să aibă în vedere: convingerile personale ale părinţilor,

reglementările legale, opinia, vârsta şi gradul de maturitate ale copilului. Folosirea

termenului de îndrumare face ca textul să constituie pentru părinţi mai mult un

îndemn sau o invitaţie decât o obligaţie care ar putea fi adusă la îndeplinire prin

intermediul instanţei.

Alineatul al doilea instituie un premajorat religios care reflectă foarte bine

tendinţa actuală de a recunoaşte copilului o autonomie crescândă, pe măsura vârstei

sale. Această asociere sau autonomie a copilului faţă de deciziile care îl privesc

corespunde cu faptul că autoritatea părintească este evolutivă, scăzând în intensitate

pe măsură ce copilul înaintează în vârstă. Aşa cum am mai arătat, de la vârsta de 10

ani copilul este audiat cu privire la toate măsurile care îl privesc, iar de la 14 ani se

instituie un premajorat în ceea ce priveşte alegerea religiei, alegerea învăţăturii, a

pregătirii profesionale şi a locuinţei necesare în acest sens, precum şi a legăturilor

personale (directe sau prin intermediul corespondenţei).

1.3. Dreptul şi îndatorirea de supraveghere a copilului minor (art.493

NCC)

Dreptul şi îndatorirea de supraveghere reprezintă o componentă a îndatoririi pe

care o au părinţii de a creşte copilul1 şi are un dublu rol. În primul rând asigură paza

copilului faţă de orice pericol exterior sau provenind din fapta proprie, suplinind

astfel lipsa de discernământ a acestuia şi, în al doilea rând, supraveghează copilul

pentru ca acesta, prin acţiunile sale, să nu producă prejudicii terţilor.

Îndatorirea părinţilor include obligaţia de a veghea asupra copilului, de a-l păzi

de orice pericol şi de a opri orice acţiune prejudiciabilă pentru copil sau venind

dinspre copil. Corelativ acestor obligaţii, părintele are dreptul să verifice, să

controleze şi chiar să interzică anumite relaţii sau activităţi ale copilului, ţinând cont

de vârsta şi gradul său de maturitate şi în acord cu interesul superior al copilului. De

altfel, interesul superior al copilului este criteriul suprem care trebuie să conducă pe

părinţi în exercitarea drepturilor lor, dar şi o limitare a acestui drept care nu poate fi

absolut.

Această îndatorire este deosebit de importantă pentru că în cazul desfacerii

căsătoriei ea revine doar părintelui care va exercita singur autoritatea părintească în

condiţiile art.398 Noul Cod civil2.

Neîndeplinirea acestei îndatoriri poate fi sancţionată penal dacă, urmare a lipsei

de supraveghere, sănătatea, interitatea corporală sau chiar viaţa copilului au fost

atinse sau puse în pericol, sau civil, prin plasarea copilului la o altă persoană sau într-

o instituţie de ocrotire, ori prin decăderea din drepturile părinteşti, dacă fapta nu

întruneşte elementele constitutive ale unei infracţiuni. O altă sancţiune civilă este

răspunderea părintelui pentru fapta copilului, reglementată de art.1372 Noul Cod

civil, răspundere care intervine în cazul în care copilul a cauzat un prejudiciu unei

terţe persoane3.

În cadrul dreptului de supraveghere se include şi dreptul acordat părinţilor sau

reprezentanţilor legali ai copilului ca, în baza unor motive temeinice, să împiedice

1 I.P.Filipescu, I.A.Filipescu, op.cit., p.640.2 Este vorba despre situaţiile de excepţie în care autoritatea părintească se exercită de către un singur părinte, regula fiind cea a exercitării

în comun.3 Vezi comentariul art.1372 Noul Cod civil.

corespondenţa şi legăturile personale ale copilului în vârstă de până la 14 ani.

Neînţelegerile se soluţionează de către instanţa de tutelă, cu ascultarea copilului, în

condiţiile art. 264 (art.494 NCC). Pentru a justifica o astfel de măsură gravă care

poate aduce atingere dreptului la libertatea de exprimare a copilului (art.13 din

Convenţia cu privire la Drepturile Copilului) sau dreptului la viaţă intimă, familială

sau privată (art.8 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului), titularii acestui

drept trebuie să aibă motive temeinice în acest sens. Întrucât legiuitorul nu prevede

care sunt aceste motive, identificarea şi analizarea lor rămâne în sarcina practicii

judiciare. Criteriul principal care trebuie avut în vedere este interesul superior al

copilului1, făcând abstracţie de interesele celorlalte părţilor aflate în conflict.

În cazul în care există motive temeinice, părinţii sau reprezentanţii legali pot

opri corespondenţa, respectiv comunicaţiile directe sau indirecte (telefon, internet

etc.) ale copilului, deci îl pot împiedica atât să trimită, cât şi să primească veşti în

aceste moduri. În ceea ce priveşte legăturile personale, potrivit art.15 din Legea

nr.272/20042, ele se pot realiza prin:

- întâlniri ale copilului cu părintele ori cu alte persoane ce au dreptul la relaţii

personale cu acesta;

- vizitarea copilului la domiciliul acestuia;

- găzduirea copilului pe o perioadă determinată;

- corespondenţă ori altă formă de comunicare;

- transmiterea de informaţii copilului cu privire la părintele ori la alte persoane ce

au dreptul la relaţii personale;

- transmiterea de informaţii referitoare la copil, inclusiv fotografii recente, evaluări

medicale sau şcolare.

Persoanele care pot avea legături personale cu copilul sunt părinţii sau unul

dintre aceştia, bunicii, alte rude, alte persoane cu care copilul s-a bucurat de viata de

familie sau orice alte persoane, dacă păstrarea legăturii cu acestea este în interesul

copilului. Astfel, părinţii (sau unul dintre ei) pot păstra legături personale cu copilul

în cazul desfacerii sau desfiinţării căsătoriei (art.401 şi 305 Noul Cod civil), în cazul

1 De exemplu, în jurisprudenţa franceză, a fost respinsă cererea bunicilor de a păstra legături personale cu nepotul lor în situaţia în care ura dintre cele două familii era atât de mare încât afecta echilibrul psihologic şi afectiv al copilului ameninţat de acest conflict familial (Cass. Civ. 1re, 13.12.1989 citată de Ph.Malaurie ş.a., op.cit., p.512.

2 În acest act normative sunt definite ca relaţii personale, dar este evident că este vorba despre aceeaşi noţiune.

încredinţării copilului din afara căsătoriei (art.438 Noul Cod civil) sau de luare a

măsurii plasamentului (art. 60 alin.3 lit. c din Legea nr. 272/2004). Părintele sau

adoptatorul decăzuţi din drepturile părinteşti nu au în principiu un astfel de drept.

Acest drept le poate fi îngăduit de instanţă numai pe durata soluţionării cererii de

redare a exerciţiului drepturilor părinteşti şi doar dacă este în interesul superior al

copilului (art.512 Noul Cod civil).

Dreptul bunicilor sau altor rude ale copiilor a fost recunoscut cu oarecare

ezitări de practica judiciară, întrucât Codul familiei ca şi Noul Cod civil nu prevedea

în mod expres acest drept. Tribunalul Suprem1 a recunoscut însă dreptul bunicilor în

acest sens şi a fost urmat şi de alte instanţe cu motivarea că relaţiile referitoare la

familie şi rudenie implică şi pe bunici, ei având datoria, potrivit legii (art. 86 C.fam.),

să contribuie în caz de nevoie la cheltuielile de creştere şi educare a minorului.

Bunicii au aşadar obligaţia şi, în mod corelativ, dreptul de a acorda nu numai sprijin

material, ci şi moral, drept care implică şi pe acela de a vizita sau a lua cu ei minorul

potrivit unui program stabilit de instanţa judecătorească2. Legea nr. 272/2004 prin art.

14 prevede: copilul are dreptul de a menţine relaţii personale şi contacte directe cu

părinţii, rudele, precum şi cu alte persoane faţă de care a dezvoltat legături de

ataşament. În alineatul 3 al aceluiaşi articol se arată că părinţii sau un alt reprezentant

legal al copilului nu pot împiedica relaţiile personale ale acestuia cu bunicii, fraţii şi

surorile ori cu alte persoane alături de care copilul s-a bucurat de viaţa de familie. În

această ultimă categorie trebuie inclus şi cel ce l-a crescut pe copil, în favoarea

căruia, instanţa care admite o acţiune în contestarea filiaţiei poate stabili, dacă este

cazul, o modalitate de a păstra legături personale cu copilul (art.438 alin.2 Noul Cod

civil).

Dreptul de control asupra relaţiilor personale îl vizează pe copilul care nu a

împlinit vârsta de 14 ani. Rezultă că şi în această materie legiuitorul a instituit un

premajorat special, astfel că după împlinirea vârstei de 14 ani copilul poate decide

singur asupra modului de desfăşurare a comunicaţiilor şi legăturilor sale personale,

precum şi asupra cercului de persoane cu care întreţine relaţii sociale.

1 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 198/1982, R.R.D. nr. 10/1982, p. 59-60.

2 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 28/1992, în V. Bogdănescu ş.a., Probleme de drept ..., p. 224. Deciziile îşi păstrează actualitatea şi sub actuala reglementare.

Neînţelegerile se soluţionează de către instanţa de tutelă, cu ascultarea

obligatorie a copilului care a împlinit vârsta de 10 ani. Copilul care nu a împlinit

vârsta de 10 ani, poate fi ascultat dacă autoritatea competentă consideră că acest lucru

este necesar pentru soluţionarea cauzei. Opiniile copilului ascultat vor fi luate în

considerare în raport cu vârsta şi cu gradul său de maturitate.

1.4. Dreptul de a cere înapoierea copilului de la alte persoane

Art. 495 NCC prevede că părinţii pot cere oricând instanţei de tutelă înapoierea

copilului de la orice persoană care îl ţine fără drept. Acest drept este o consecinţă a

îndatoririi de supraveghere pe care o au părinţii şi constă în posibilitatea lor de a cere

oricând, prin intermediul instanţei de tutelă, înapoierea copilului de la orice persoană

care îl ţine fără drept. Această cerere poate fi formulată şi de unul dintre părinţi

împotriva celuilalt părinte, dacă exercitarea autorităţii părinteşti a fost încredinţată

unuia dintre părinţi în condiţiile art.398 Noul Cod civil.

Instanţa de tutelă poate respinge cererea numai dacă înapoierea este vădit

contrară interesului superior al copilului1. Pentru a pronunţa această soluţie nu este

suficientă poziţia exprimată de copil în faţa instanţei, ci este necesar să se dovedească

existenţa unei culpe a părinţilor sau vătămarea interesului superior al copilului.

Ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani este obligatorie.

1.5. Dreptul de a stabili locuinţa copilului

Locuinţa copilului minor este la părinţii săi (art.496 NCC) pentru că altfel nu ar

fi posibilă îndeplinirea corespunzătoare a îndatoririlor părinteşti precum şi exercitarea

drepturilor acestora cu privire la persoana copilului minor. Întrucât legiuitorul nu

foloseşte nici termenul de domiciliu şi nici de reşedinţă2, trebuie să înţelegem că

textul se referă la locuinţa statornică, noţiune de fapt, adică la locul în care copilul

creşte şi este îngrijit efectiv. Dreptul părinţilor de a stabili locuinţa copilului şi de a-l

1 T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia nr. 158/1990, în I. Mihuţă, Culegere … pe anul 1990, p. 51 (în urma decesului mamei, copilul a rămas în continuare la bunicii materni, faţă de care ataşamentul său era mai puternic decât faţă de tată, care a dovedit lipsă de interes pentru el).

2 Definite în art.87 şi 88 din Noul Cod civil.

ţine este garantat şi prin dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană

care îl ţine fără drept1.

Dacă părinţii nu locuiesc împreună, indiferent dacă sunt căsătoriţi, necăsătoriţi

sau divorţaţi, aceştia vor stabili, de comun acord, locuinţa copilului. În caz de

neînţelegere între părinţi, instanţa de tutelă hotărăşte, luând în considerare concluziile

raportului de anchetă psihosocială şi ascultându-i pe părinţi şi pe copil, dacă a

împlinit vârsta de 10 ani. Copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, poate fi ascultat

dacă instanţa de tutelă consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea

cauzei. Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare în raport cu vârsta şi cu

gradul său de maturitate2. Pentru soluţionarea acestei neînţelegeri se vor analiza

comparativ posibilităţile materiale şi garanţiile morale ale părinţilor, vârsta copilului,

comportarea părinţilor faţă de copil şi ataşamentul acestuia faţă de părinţi3.

Chiar şi în caz de divorţ, părinţii stabilesc prin învoiala lor locuinţa copilului,

doar în caz de neînţelegere hotărând instanţa (art.396 Noul Cod civil).

Locuinţa copilului, stabilită prin înţelegerea părinţilor sau de către instanţade

judecată, nu poate fi schimbată fără acordul ambilor părinţi decât în cazurile

prevăzute expres de lege.

Părintele la care copilul nu locuieşte în mod statornic are dreptul de a avea

legături personale cu minorul, la locuinţa acestuia. Acest drept este consacrat cu

valoare de principiu şi în art.262 alin.2 din Noul Cod civil. Instanţa de tutelă poate

limita exerciţiul acestui drept, dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

1.6. Dreptul şi îndatorirea de a educa copilul, respectiv de a-i supraveghea şi

decide educaţia şi pregătirea profesională

Art.498 NCC instituie un alt premajorat special al copilului care a împlinit 14

ani. Acesta poate cere părinţilor să îşi schimbe felul învăţăturii sau al pregătirii

profesionale ori locuinţa necesară desăvârşirii învăţăturii ori pregătirii sale

1 Al. Bacaci ş.a., op.cit., p.310.2 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 1848/1991, Dreptul nr. 5/1992, p. 87.3 T.M.B., secţia a III-a civilă, decizia nr. 63/1990, în I. Mihuţă, Culegere … pe anul 1990, p. 49; T.M.B., secţia a IV-a civilă, decizia nr.

1082/1991, idem, Culegere … pe anul 1991, p. 56-57; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2665/1991, Dreptul nr. 7/1992, p. 82.

profesionale. Şi în acest caz considerăm că s-a fixat o limită de vârstă prea scăzută

pentru finalitatea urmărită.

Dacă părinţii se opun, copilul poate sesiza instanţa de tutelă, iar aceasta

hotărăşte pe baza raportului de anchetă psihosocială. Ascultarea copilului este

obligatorie, opiniile sale urmând a fi luate în considerare în raport cu vârsta şi cu

gradul său de maturitate.

1.7. Dreptul părintelui de a consimţi la adopţia copilului

Consimţământul părintelui firesc reprezintă o condiţie de fond pentru încuviinţarea

adopţiei conform art.11 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 273/2004. Chiar părintele decă-

zut din drepturile părinteşti sau căruia i s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor

părinteşti păstrează dreptul de a consimţi la adopţia copilului lui.

1.8. Obligaţia de întreţinere (art. 499 NCC)

Spre deosebire de îndatoririle pe care părinţii le au faţă de persoana copilului,

întreţinerea este o obligaţie cu caracter patrimonial care revine, în solidar, ambilor

părinţi. Obligaţia de întreţinere se datorează în condiţiile prevăzute de art.524, 525,

526 şi 527 din Noul Cod civil.

Copilul minor care cere întreţinere de la părinţii săi are acest drept, fiind

prezumat în nevoie, dacă nu se poate întreţine din munca sa, chiar dacă ar avea

bunuri. Cu toate acestea, în cazul în care părinţii n-ar putea presta întreţinerea fără a-

şi primejdui propria lor existenţă, instanţa de tutelă poate încuviinţa ca întreţinerea să

se asigure prin valorificarea bunurilor pe care acesta le are, cu excepţia celor de

strictă necesitate.

Dacă creditorul întreţinerii a avut un comportament necorespunzător, respectiv

s-a făcut vinovat faţă de cel obligat la întreţinere de fapte grave, contrare legii sau

bunelor moravuri, el nu mai poate pretinde întreţinere.

De asemenea, întreţinerea este limitată numai la ceea ce este strict necesar în

cazul în care creditorul a ajuns în nevoie din culpa sa.

Pentru debitorul obligaţiei de întreţinere legea prevede o sinură condiţie,

anume să aibă mijloacele pentru a o plăti sau posibilitatea de a dobândi aceste

mijloace.

La stabilirea mijloacelor celui care datorează întreţinerea se ţine seama de

veniturile şi bunurile acestuia, precum şi de posibilităţile de realizare a acestora; de

asemenea, vor fi avute în vedere celelalte obligaţii ale sale.

Obligaţia de întreţinere între rudele în linie dreaptă este reciprocă, dar art.499

reglementează numai obligaţia părinţilor faţă de copilul lor minor pentru că aceasta

intră în conţinutul autorităţii părinteşti.

Creditorul acestei obligaţii este copilul minor care nu se poate întreţine din

munca sa, deci care nu are niciun venit sau are un venit neîndestulător. Minorul care

are un venit propriu îndestulător nu mai poate cere întreţinere de la părinţii săi.

Copilul major aflat în continuarea studiilor, până la terminarea acestora, dar

fără a depăşi vârsta de 26 de ani este asimilat copilului minor. Codul familiei nu

prevedea această limită maximă de vârstă până la care copilul major aflat în

continuarea studiilor poate pretinde întreţinere de la părinţii săi în aceleaşi condiţii ca

şi copilul minor, astfel că doctrina1 şi practica judiciară2 s-au inspirat în această

privinţă din legile speciale privind protecţia copilului aflat în dificultate. Din acest

punct de vedere este salutară încluderea acestei limite în Codul civil pentru a elimina

o jurisprudenţă neunitară.

Conţinutul obligaţiei de întreţinere pe care părinţii o au faţă de copiii lor minori

este mai este mai larg decât al obligaţiei de întreţinere în general3 pentru că presupune

ca părinţii să-i asigure copilului cele necesare traiului, precum şi educaţia, învăţătura

şi pregătirea profesională. Acestea din urmă nu există în cazul altor categorii de

persoane obligate la întreţinere, în mod obişnuit aceasta presupunând doar asigurarea

traiului zilnic. Ca urmare, părinţii trebuie să asigure copiilor lor minori (sau majori în

continuarea studiilor) locuinţă, hrană, îmbrăcăminte, costul îngrijirilor medicale, dacă

sunt necesare, dar şi sumele necesare şcolarizării (rechizite, uniforme, transport,

manuale, costul stagiilor de practică etc.).1 Al.Bacaci ş.a., op.cit., p.277.2 Trib.Suprem, secţ.civ., dec.nr.877/1989, Dreptul nr.3/1990, p.67; T.M.B., secţ. a IV-a civilă, dec.nr.990/1992, în I.Mihuţă, Culegere ....pe anul

1992, p.61-62.3 I.P.Filipescu ş.a., op.cit., p.592; Al.Bacaci ş.a., op.cit., p.278; T.M.B., secţ. a IV-a civilă, dec.nr.82/1991, în I.Mihuţă, Culegere ....pe anul 1991,

p.50.

În caz de neînţelegere, întinderea obligaţiei de întreţinere, felul şi modalităţile

executării, precum şi contribuţia fiecăruia dintre părinţi se stabilesc de instanţa de

tutelă pe baza raportului de anchetă psihosocială. Neînţelegerile între părinţi pot să

apară atunci când părinţii sunt separaţi, dar şi atunci când locuiesc împreună, dacă

unul dintre ei refuză să contribuie la întreţinere. Instanţa de tutelă poate stabili în

sarcina părinţilor atât obligaţia de a executa în natură, cât şi prin echivalent această

obligaţie, modalităţile de executare putând fi diferite pentru părinţi.

1.9. Dreptul de a-l reprezenta pe minor în actele civile

ori de a-i încuviinţa actele juridice

Deşi în literatura juridică1 acest drept a fost socotit ca privind numai bunurile

copilului minor, în ceea ce ne priveşte, întrucât dreptul de reprezentare vizează voinţa

sau consimţământul părţii care se obligă într-un act juridic, elemente care ţin de

persoană şi nu de patrimoniul ei, credem că acest drept trebuie cuprins între cele

privitoare la persoana copilului minor. Prin aceasta nu ignorăm nicidecum faptul că

cel mai adesea el se exercită cu privire la bunurile minorului, astfel de acte juridice

fiind în orice caz mai frecvente2.

Minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani este lipsit de capacitate de exerciţiu şi

va fi reprezentat în actele civile de părinţii săi. După împlinirea vârstei de 14 ani el îşi

exercită singur drepturile şi obligaţiile însă cu încuviinţarea prealabilă a părinţilor. În

cazul actelor pentru care tutorele trebuie să ceară încuviinţarea instanţei de tutelă şi

părinţii au nevoie de aceeaşi încuviinţare3. Dacă se ivesc interese contrare între părinţi

şi copilul minor, la fel ca cele dintre tutore şi minor, care nu sunt de natură să ducă la

înlocuirea tutorelui se va numi un curator care să reprezinte sau să-l asiste pe minor la

încheierea acelor acte juridice4.

În ce priveşte exercitarea drepturilor procesuale ale minorului cu capacitate de

exerciţiu restrânsă, Tribunalul Suprem a decis că minorul trebuie să figureze personal

1 A se vedea: E.A. Barasch ş.a., op. cit., p. 170; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 330.2 Pentru o argumentare mai amplă a opiniei, a se vedea M.N. Costin, Filiaţia ..., op. cit.,

p. 223-224.3 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2033/1967, C.D. 1967, p. 185-186; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 330.4 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2805/1973, R.R.D. nr. 8/1974, p. 66 şi decizia

nr. 2609/1974, C.D. 1974, p. 199. A se vedea şi I. Mihuţă, Probleme de drept din practica Tribunalului Suprem în materia dreptului familiei, R.R.D. nr. 7/1974, p. 34.

în proces, dar părinţii sau tutorele trebuie să-l asiste pe tot parcursul procesului,

nefiind suficientă o încuviinţare prealabilă1.

2. Drepturile şi îndatoririle părinteşti referitoare la bunurile copilului.

2.1 Administrarea bunurilor copilului (art.501 NCC)

Articolul 501 NCC instituie dreptul şi îndatorirea părinţilor de a administra

bunurile copilului şi de a-l reprezenta în actele juridice ori de a-i încuviinţa aceste

acte, după caz.

Acestea sunt drepturile şi îndatoririle părinteşti cu privire la bunurile copilului, spre

deosebire de cele analizate până la acest moment, care se refereau la persoana

copilului.

Sensul noţiunii de administrare este unul mai larg2, întrucât părintele poate

efectua acte de administrare propriu-zise, acte de conservare şi, în anumite condiţii, şi

acte de dispoziţie. Întrucât alineatul 1 prevede că părinţii au dreptul şi îndatorirea de

a-l reprezenta pe copil în actele juridice civile ori de a-i încuviinţa aceste acte şi prin

raportare la art.41 şi 43 din Noul Cod civil putem distinge două situaţii ce pot apare

practic, funcţie de vârsta copilului.

În cazul în care copilul are sub 14 ani el este lipsit de capacitate de exerciţiu,

astfel că părinţii îl vor reprezenta în actele juridice, respectiv vor încheia actele în

numele copilului. Părinţii pot încheia acte de conservare, ca cele necesare pentru

dobândirea sau pentru prevenirea pierderii unui drept, acte de administrare

propriu-zise, cum sunt transmiterea folosinţei unui bun şi culegerea fructelor, şi chiar

unele acte de dispoziţie sau asimilate acestora3.

Minorul care a împlinit 14 ani îşi exercită singur drepturile şi îşi execută

obligaţiile, în condiţiile legii, însă numai cu încuviinţarea părinţilor şi, după caz, a

instanţei de tutelă. Textul nu instituie practic un premajorat în această materie, ci

1 Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 13/1957, C.D. 1957, p. 19-22; I. Silvian, Reprezentarea minorului în exercitarea drepturilor procesuale şi cazurile de încuviinţare prealabilă din partea ocrotitorilor săi legali, L.P. nr. 9/1958, p. 49. Pentru critica acestei concepţii, a se vedea Gr. Porumb, op. cit., p. 158-159.

2 I.P.Filipescu ş.a., op.cit., p.647; Al.Bacaci ş.a., op.cit., p.315.3 Pentru detalii privind actele pe care părinţii le pot face în administrarea bunurilor copilului a se vedea comentariile articolelor 140-150

referitoare la execitarea tutelei cu privire la bunurile minorului care se aplică în mod corespunzător. Singura diferenţă notabilă este aceea că, în cazul ocrotirii copilului prin părinţi nu se instituie Consiliul de familie care are doar rolul de a supraveghea modul în care se exercită tutela.

reprezintă o aplicaţie a regulilor generale referitoare la capacitatea de exerciţiu

restrânsă, reguli cuprinse în art.41 din Noul Cod civil.

Drepturile copilului

Societatea modernă este asiduu preocupată de copil, de apărarea intereselor şi

drepturilor sale, de ocrotirea sa ca fiinţă umană încă neformată pe deplin şi care nu-şi

poate apăra drepturile aidoma persoanei majore. Individualizarea copilăriei ca stadiu

distinct al vieţii omului, cu specificul său biologic, social şi juridic s-a realizat în timp

în funcţie de evoluţia concepţiilor filozofice, sociologice, psihologice, juridice etc. şi

de instituţionalizarea educaţiei. Descoperirea copilului şi a copilăriei de către J.J.

Rousseau a fost considerată o adevărată revoluţie în procesul educaţional. Cunoş-

tinţele despre copil, copilărie, adolescenţă au sporit considerabil, imaginea asupra

acestora s-a îmbogăţit. Psihologia a redefinit copilul: din adult în miniatură în fiinţă

originală şi autonomă, iar dreptul caută să-i configureze un statut juridic aparte.

Documentele O.N.U.1 relevă că şi acum la începutul mileniului trei situaţia

copilului în lume nu este deloc una fericită. Astfel, jumătate din săracii lumii sunt

copii; milioane de copii mor în fiecare an din cauza unor boli sau suferă din cauza

calităţii apei potabile şi a condiţiilor sanitare improprii; peste opt milioane de copii

şi-au pierdut mamele sau ambii părinţi ca urmare a maladiei SIDA; peste 250

milioane de copii din toată lumea muncesc în situaţii uneori periculoase şi în condiţii

de exploatare; peste trei sute de mii de copii sunt soldaţi în conflictele armate de pe

glob; 15 milioane de copii din ţările în curs de dezvoltare mor din cauza foametei;

131 de milioane de copii nu merg la şcoală, fiind victimele analfabetismului, prosti-

tuţiei, consumului de droguri, cerşetoriei, traficului ilegal de persoane, abandonului

de familie şi, uneori, sunt chiar autorii unor acte de terorism.

Imaginea României, din acest punct de vedere, determinată de realităţile

sociale şi economice ale ţării, nu este deloc satisfăcătoare.

1 A se vedea: Nation Unions, Droit de l’enfant, Fiche d’informations nr. 10, p. 2; Formes contemporaines d’escalage, Fiche d’informations nr. 15, p. 3.

Pe de altă parte, din 1990 încoace se remarcă eforturi economice şi legislative

continue îndreptate în scopul îmbunătăţirii ocrotirii drepturilor şi intereselor copilului

în toate planurile. Se remarcă în ultimii ani o preocupare pentru elaborarea unei

jurisdicţii pentru minori, prin crearea unor instanţe specializate, creşterea calităţii

actului de justiţie, asigurarea profesionalismului resurselor umane prin cursuri de

pregătire, perfecţionarea modului de obţinere a informaţiilor privind situaţia familială

sau a identificării abuzurilor asupra minorului.

Ca noţiune juridică, s-a afirmat, protecţia copilului reprezintă un pachet de

măsuri de protecţie, asistenţă şi apărare, preconizat de stat şi pus în aplicare de

organismele sale specializate cu ajutorul factorilor sociali (organizaţii

neguvernamentale, familie etc.) în vederea asigurării unui trai decent pentru fiinţa

umană, constând în dezvoltarea sa armonioasă1.

Dreptul familiei constituie principalul sediu al normelor privind protecţia copi-

lului, dar reglementări având un astfel de scop se regăsesc şi în alte ramuri de drept.

Nu se poate vorbi la ora actuală de un sistem unitar de norme în acest sens. Chiar

termenii de „copil”, „interes al copilului”, „protecţie a copilului” nu sunt utilizaţi în

mod unitar nici în legislaţia internă şi nici în cea internaţională şi nici chiar în

doctrină. Sunt astfel acte normative care utilizează noţiunile de „minor” şi „ocrotire a

minorului” şi acte normative care se referă pur şi simplu la „copil” şi „protecţie a

copilului” sau utilizează concomitent cele două noţiuni considerându-le sinonime2.

S-ar impune înlăturarea acestor ambiguităţi prin folosirea unitară a conceptelor, căci

interesul nu este pur şi simplu numai de ordin teoretic. Pot exista datorită acestor

confuzii şi importante consecinţe de natură juridică.

Prin adoptarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor

copilului, ocrotirea părintească trebuie privită ca un mijloc de realizare a interesului

copilului. Chiar dacă principiul exercitării ocrotirii părinteşti în interesul minorului

reprezenta şi anterior un fundament al instituţiei, legislaţia internă nu consacra expres

drepturile copilului.

1 A se vedea, pentru exemplificări: T. Bodoaşcă, Contribuţii la studiul condiţiilor în care poate fi instituită tutela copilului în reglementarea Legii nr. 272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului, Dreptul nr. 3/2005, p. 52-69; O. Brezeanu, Repere psiho-sociale ale procesului de reeducare şi readaptare socială a minorului delincvent, Themis nr. 1/2006; R. Dascălu, Protecţia copilului în România, Ed. Arves, Craiova, 2003, p. 11.

2 A se vedea S. Hoast-Zenke, G. Karl, Dicţionar de pedagogie, Ed. Polirom, Seria Ştiinţele Educaţiei, Iaşi, 2001, p. 233.

Noua lege prevede că interesul superior al copilului trebuie respectat, inclusiv

în legătură cu drepturile şi obligaţiile ce revin părinţilor copilului, altor reprezentanţi

legali ai săi, precum şi oricăror persoane cărora acesta le-a fost plasat în mod legal.

Acelaşi principiu va prevala în toate demersurile şi deciziile care privesc copiii între-

prinse de autorităţile publice şi de organismele private autorizate, precum şi în

cauzele soluţionate de instanţele judecătoreşti.

Copiii care se bucură de protecţia şi de drepturile consacrate prin această lege sunt:

a) copiii cetăţeni români aflaţi pe teritoriul României;

b) copiii cetăţeni români aflaţi în străinătate;

c) copiii fără cetăţenie aflaţi pe teritoriul României;

d) copiii care solicită sau beneficiază de o formă de protecţie în condiţiile legii

privind statutul şi regimul refugiaţilor în România;

e) copiii cetăţeni străini aflaţi pe teritoriul României, în situaţii de urgenţă consta-

tate de autorităţile publice române competente.

Răspunderea pentru creşterea şi asigurarea dezvoltării copilului revine, în

primul rând părinţilor, iar în subsidiar revine colectivităţii locale care, prin autorităţile

administraţiei publice locale au obligaţia de a sprijini părinţii. Intervenţia statului în

acest domeniu este complementară.

Activitatea de protecţie este desfăşurată deci de familie (părinţi şi copii),

familia extinsă (copilul, părinţii şi rudele acestuia până la gradul IV inclusiv) sau

substitutivă (persoanele care asigură, în condiţiile legii, creşterea şi îngrijirea

copilului, altele decât cele care aparţin familiei extinse), reprezentantul legal al

copilului (persoana desemnată potrivit legii să exercite drepturile şi să îndeplinească

obligaţiile părinteşti faţă de copil) sau de instituţiile cu atribuţii în domeniu. Acestea

din urmă sunt: Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului, comisia

pentru protecţia copilului, direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului,

serviciul public de asistenţă socială.

Modalitatea principală prin care se realizează sprijinirea părinţilor pentru a-şi

creşte copilul în familie este consilierea. Astfel, este consiliată mama care îşi abando-

nează copilul în spital după naştere, părinţii ce doresc să îşi dea consimţământul la

adopţie etc.

Autorităţile statului acţionează în două direcţii principale:

- în primul rând se urmăreşte prevenirea separării copilului de familia sa şi

- în al doilea rând, dacă separarea a intervenit, se urmăreşte integrarea copilului

într-un mediu familial stabil permanent, în cel mai scurt timp posibil.

Garantarea drepturilor copilului trebuie să aibă în vedere următoarele principii:

a) respectarea şi promovarea cu prioritate a interesului superior al copilului;

b) egalitatea şanselor şi nediscriminarea;

c) responsabilizarea părinţilor;

d) descentralizarea serviciilor de protecţie a copilului, intervenţia multisectorială şi

parteneriatul dintre instituţiile publice şi organismele private autorizate;

e) asigurarea unei îngrijiri individualizate şi personalizate pentru fiecare copil;

f) respectarea demnităţii copilului;

g) ascultarea opiniei copilului şi luarea în considerare a acesteia, ţinând cont de

vârsta şi de gradul său de maturitate;

h) asigurarea stabilităţii şi continuităţii, în îngrijirea, creşterea şi educarea copi-

lului, ţinând cont de originea sa etnică, religioasă, culturală şi lingvistică, în cazul

luării unei măsuri de protecţie;

i) celeritate în luarea oricărei decizii cu privire la copil;

j) asigurarea protecţiei împotriva abuzului şi exploatării copilului;

k) interpretarea fiecărei norme juridice referitoare la drepturile copilului în core-

laţie cu ansamblul reglementărilor din această materie.

Conform art. 29 din Legea nr. 272/2004 copilul are dreptul să depună singur

plângeri referitoare la încălcarea drepturilor sale fundamentale, sens în care va fi

informat asupra drepturilor şi a modalităţilor de exercitare.

Drepturile copilului, aşa cum rezultă ele din Convenţia O.N.U. cu privire la

drepturile copilului, ratificată de România prin Legea nr. 18/1990, republicată, şi cum

au fost preluate în Legea nr. 272/2004 sunt cele pe care le vom prezenta în

continuare.

§1. Dreptul la stabilirea şi păstrarea identităţii

Acesta include dreptul copilului la un nume, dreptul de a dobândi o cetăţenie şi, dacă

este posibil, de a-şi cunoaşte părinţii şi de a fi îngrijit, crescut şi educat de aceştia.

Pentru ca acest drept să se realizeze, Legea nr. 272/2004 prevede o serie de măsuri

ce trebuie luate în unităţile sanitare ce au în structură secţii de nou-născuţi şi pedia-

trie, de către medicii ce asistă o naştere în spitale sau în afara acestora, în legătură cu

copilul părăsit de mamă în spital sau găsit abandonat în orice alte condiţii. Măsurile

legale urmăresc identificarea părinţilor pentru ca niciun copil să nu fie lipsit de

identitate (art. 9-13 din Legea nr. 272/2004).

Tot în legătură cu identitatea se recunoaşte dreptul copilului de a-şi păstra relaţiile

de familie, de a-şi cunoaşte rudele şi de a întreţine relaţii personale cu acestea.

Copilul care a fost separat de părinţi printr-o măsură legală are dreptul de a men-

ţine relaţii personale şi contacte directe cu aceştia, cu excepţia situaţiei în care acest

lucru contravine interesului superior al copilului.

Dreptul la identitate este garantat şi prin intermediul unor dispoziţii din Legea

nr. 273/2004. Acestea prevăd obligaţia adoptatorului de a informa copilul că este adop-

tat de îndată ce vârsta şi gradul de maturitate ale acestuia o permit. Mai mult, după

dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, adoptatul poate, cu autorizarea instanţei, să

acceadă la orice informaţie cu privire la identitatea părinţilor fireşti. Aceste informaţii

pot fi dezvăluite şi înainte ca adoptatul să dobândească capacitate deplină de exerciţiu,

dar numai pentru motive medicale (art. 52 din Legea nr. 273/2004).

§2. Dreptul la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime, private şi

familiale (art. 22 din Legea nr. 272/2004)

Copilul are dreptul la protejarea imaginii sale publice şi a vieţii sale intime, private

şi familiale.

Participarea copilului în vârstă de până la 14 ani la dezbateri publice în cadrul unor

programe audiovizuale se poate face numai cu consimţământul scris al acestuia şi al

părinţilor sau, după caz, al altui reprezentant legal.

Copiii nu pot fi folosiţi sau expuşi de către părinţi, reprezentanţi legali sau alte

persoane responsabile de creşterea şi îngrijirea lor, în scopul de a obţine avantaje

personale sau de a influenţa deciziile autorităţilor publice.

§3. Dreptul la libertatea de exprimare

Acest drept permite copilului să caute, să primească şi să difuzeze orice informaţie

ce vizează promovarea bunăstării sale sociale, spirituale şi morale ori sănătatea sa.

Corelativ acestui drept, părinţii au obligaţia de a le asigura informaţii, explicaţii şi

sfaturi, în funcţie de vârsta şi gradul lor de maturitate, precum şi de a le permite să-şi

exprime punctul de vedere, ideile şi opiniile.

Copilul capabil de discernământ are dreptul de a-şi exprima liber opinia asupra

oricărei probleme care îl priveşte.

Este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10 ani în orice

procedură judiciară sau administrativă care îl priveşte. Copilul care nu a împlinit

vârsta de 10 ani poate fi ascultat dacă autoritatea competentă apreciază că audierea lui

este necesară pentru soluţionarea cauzei. Înainte de a fi ascultat, copilul va fi informat

asupra consecinţelor pe care le va avea exprimarea opiniei sale.

Opiniile copilului vor fi luate în considerare în funcţie de vârsta şi gradul său de

maturitate. Refuzul oricărei autorităţi de a asculta un copil trebuie motivat.

§4. Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie

Copilul care a împlinit 14 ani are dreptul de a-şi alege singur religia1. Până la

această vârstă, părinţii îndrumă copilul în alegerea unei religii, potrivit cu propriile lor

convingeri şi cu vârsta şi maturitatea copilului, fără a-l putea obliga să adere la o

anumită religie sau un cult religios. De asemenea, religia copilului care a împlinit 14

ani nu poate fi schimbată fără consimţământul acestuia.

Persoanelor care au obligaţia legală de a acorda copilului protecţie specială le este

interzis să influenţeze convingerile religioase ale copilului.

§5. Libertatea de asociere

Acest drept vizează asocierea în structuri formale şi informale, libertatea de întru-

nire paşnică, iar autorităţile publice şi instituţiile de învăţământ au obligaţia să asigure

exercitarea acestui drept.

1 Legea nr. 272/2004 prevedea v\rsta de 16 ani pentru alegerea liberă a religiei, însă prin adoptarea Codului civil, această limită trebuie să fie cea de 14 ani.

§6. Dreptul la identitate etnică

Acest drept are în vedere copiii aparţinând minorităţilor naţionale, etnice, reli-

gioase sau lingvistice şi presupune dreptul la viaţă culturală proprie, la declararea

apartenenţei sale şi dreptul de a folosi limba proprie în comun cu alţi membrii ai

comunităţii din care face parte.

§7. Dreptul la respectarea personalităţii sale

Respectarea personalităţii şi individualităţii copilului presupune interzicerea pedep-

selor fizice, a tratamentelor umilitoare sau degradante.

Măsurile disciplinare trebuie stabilite în acord cu demnitatea copilului, nefiind

permise sub niciun motiv pedepsele fizice ori acelea care se află în legătură cu

dezvoltarea fizică, psihică sau care afectează starea emoţională a copilului.

§8. Dreptul la un mediu familial

Pentru realizarea acestui drept, părinţii pot fi informaţi, asistaţi în vederea creşterii,

îngrijirii şi educării copiilor lor. Ambii părinţi sunt responsabili pentru creşterea

copiilor lor.

Copilul are dreptul să fie crescut în condiţii care să permită dezvoltarea sa fizică,

mintală, spirituală, morală şi socială. În acest scop, părinţii sunt obligaţi să supra-

vegheze copilul, să coopereze cu el, să îi respecte viaţa intimă şi demnitatea, să-l

informeze şi să ţină cont de opinia lui în actele ce l-ar putea afecta, să întreprindă

toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului lor.

Copilul nu poate fi separat de părinţii săi împotriva voinţei acestora, cu excepţia

cazurilor expres şi limitativ prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare şi

numai dacă este în interesul superior al copilului.

În vederea prevenirii separării copilului de părinţii săi se întocmeşte planul de

servicii şi se asigură părinţilor consiliere şi sprijin, iar pentru copilul separat de fami-

lia sa se întocmeşte planul individualizat de protecţie. Acesta poate avea ca finalitate:

reintegrarea copilului în familie, tutela, măsurile de protecţie specială sau adopţia.

§9. Dreptul la un nivel de trai care să permită dezvoltarea sa fizică, mintală,

spirituală, morală şi socială

Asigurarea acestui drept revine, în primul rând, părinţilor şi apoi comunităţii locale

şi statului. El include: dreptul de a se bucura de cea mai bună sănătate, accesul la

servicii medicale, dreptul de a beneficia de asistenţă socială şi de asigurări sociale, în

funcţie de resursele şi de situaţia în care se află copilul şi persoanele în întreţinerea

cărora se găseşte.

Părinţii sunt obligaţi să solicite, la nevoie, asistenţă medicală sau sprijinul autorită-

ţilor competente.

Copilul cu handicap are dreptul la îngrijire specială, adaptată nevoilor sale.

§10. Dreptul la educaţie

Copilul are dreptul de a primi o educaţie care să îi permită dezvoltarea aptitudinilor

şi personalităţii sale. Părinţii au cu prioritate dreptul de a alege felul educaţiei, dar şi

obligaţia de a asigura frecventarea şcolii. Copilul care a împlinit 14 ani îşi poate schim-

ba felul învăţăturii şi al pregătirii profesionale, cu încuviinţarea instanţei judecătoreşti.

Conform acestui drept, copilului trebuie să i se asigure timp suficient pentru odihnă

şi vacanţă, să participe liber la activităţi recreative proprii vârstei sale şi la activităţile

culturale, artistice şi sportive ale comunităţii.

Exercitarea autorităţii părinteşti

§1. Exercitarea autorităţii părinteşti de către ambii părinţi

ART. 503 NCC prevede că părinţii exercită împreună şi în mod egal autoritatea

părintească. Modul de exercitare a autorităţii părinteşti reflectă principiul

constituţional al egalităţii între sexe, astfel că regula este exercitarea împreună a

tuturor drepturilor şi îndatoririlor pe baza acordului comun. Ambii părinţi au în

principiu aceleaşi drepturi şi îndatoriri pe care trebuie să le pună în practică în

vederea realizării unui scop unic: interesul superior al copilului. Cât timp părinţii sunt

în viaţă şi nu sunt incapabili sau împiedicaţi de circumstanţe obiective să îşi

îndeplinească îndatoririle, ei trebuie să acţioneze împreună pentru binele copilului.

Indiferent care e situaţia juridică a părinţilor (căsătoriţi, necăsătoriţi, divorţaţi etc.)

aceasta nu trebuie să aibă urmări în raportul dintre copil şi părinte. Evident că

prezenţa ambilor părinţi în toate momentele vieţii cotidiene nu este posibilă, astfel că,

pentru simplificarea relaţiilor dintre cei doi şi dintre ei şi terţi, s-a instituit prezumţia

de acord pentru actele curente.

Astfel, alineatul 2 al art.503 NCC prevede că, faţă de terţii de bună-credinţă,

oricare dintre părinţi, care îndeplineşte singur un act curent pentru exercitarea

drepturilor şi îndeplinirea îndatoririlor părinteşti, este prezumat că are şi

consimţământul celuilalt părinte. Această prezumţie face ca părintele ce îndeplineşte

un act curent să fie dispensat de obligaţia de a dovedi acordul celuilalt părinte, iar

pentru terţii de bună-credinţă reprezintă o descărcare de răspundere pentru că nu au

solicitat consimţământul ambilor părinţi. Prezumţia este relativă, părintele care nu a

participat la act poate dovedi că s-a opus. Datorită naturii speciale a acestor acte,

dintre care unele sunt ireversibile1, credem că în caz de conflict între părinţi este

obligatoriu să se apeleze la instanţa de tutelă care să se pronunţe şi cu privire la

valabilitatea actului.

În lipsa unei definiţii sau a unor criterii legale de apreciere, delimitarea noţiunii

de acte curente va ridica probleme în practica judiciară. În literatura şi practica

franceză, care au înregistrat un avans considerabil în aplicarea acestui text, s-a arătat

că nu constituie act curent, actul care schimbând practica anterioară, angajează

viitorul copilului2. Oricum, terţii şi instanţa, în cazul în care conflictul ajunge în faţa

acesteia, trebuie să aprecieze în concret, în funcţie de fiecare caz în parte.

Actele care exced noţiunii de acte curente trebuie îndeplinite cu

consimţământul expres şi prealabil al ambilor părinţi, ceea ce va duce la blocaje şi la

inevitabila intervenţie a instanţei de judecată.

Chiar în cazul divorţului, autoritatea părintească se exercită, ca regulă, tot de

către ambii părinţi şi numai dacă există motive întemeiate, având în vedere interesul

copilului, instanţa de tutelă poate hotărâ ca autoritatea părintească să fie exercitată de

către unul dintre părinţi. Raporturile dintre părinţi şi copiii lor minori în caz de divorţ

sunt reglementate prin art.396-403 din Noul Cod civil.

1 De exemplu botezul copilului într-o anumită religie.2 Cu titlu de exemplu se arată că în cazul educaţiei şcolare, este considerat un act curent reînscrierea copilului la aceiaşi şcoală sau la una de

aceiaşi natură şi că nu este un act curent transferul copilului care a urmat o şcoală publică la o şcoală confesională sau care foloseşte metode pedagogice originale. Problemele întâlnite mai des în practică sunt cele referitoare la religie, iar instanţele au decis că circumcizia unui copil făcută în lipsa consimţământului expres al ambilor părinţi (chiar dacă ambii aparţin aceleiaşi religii) atrage responsabilitatea medicului care a efectuat procedura. Ph.Malaurie ş.a., op.cit., p.522.

În cazul copilului din afara căsătoriei a cărui filiaţie a fost stabilită

concomitent sau, după caz, succesiv faţă de ambii părinţi, autoritatea părintească se

exercită în comun şi în mod egal de către părinţi, dacă aceştia convieţuiesc.

Dacă părinţii copilului din afara căsătoriei nu convieţuiesc, modul de exercitare

a autorităţii părinteşti se stabileşte de către instanţa de tutelă, fiind aplicabile prin

asemănare dispoziţiile privitoare la divorţ.

Instanţa sesizată cu o cerere privind stabilirea filiaţiei este obligată să dispună

asupra modului de exercitare a autorităţii părinteşti, fiind aplicabile prin asemănare

dispoziţiile privitoare la divorţ.

Potrivit art.506 NCC, părinţii se pot înţelege cu privire la exercitarea

autorităţii părinteşti sau cu privire la luarea unei măsuri de protecţie a copilului, dacă

este respectat interesul superior al acestuia şi cu încuviinţarea instanţei de tutelă.

Ascultarea copilului care a împlinit 10 ani este obligatorie.

Prin noul Cod civil, legiuitorul a înţeles să consacre un loc important

înţelegerilor dintre părinţi cu privire la exercitarea autorităţii părinteşti sau cu privire

la luarea unei măsuri de protecţie a copilului, dacă este respectat interesul superior al

acestuia şi cu condiţia încuviinţării acestor înţelegeri de către instanţa de tutelă.

Înţelegerile neomologate de instaţa de tutelă nu pot fi considerate valabile, mai

ales dacă prin ele se renunţă la un drept care aparţine copilului sau este în interesul

acestuia ori se recunoaşte un drept care nu este consacrat legal, datorită caracterului

de ordine publică pe care autoritatea părintească îl are. Evident că problema

valabilităţii acestor înţelegeri nu se pune atât timp cât părinţii le execută voluntar, ci

doar în situaţia în care ei doresc revizuirea acestor acorduri. În aceste situaţii, instanţa

trebuie să constate nulitatea înţelegerii şi să analizeze situaţia la momentul sesizării

sale, hotărând în conformitate cu interesul superior al copilului. Oricum, modificarea

măsurilor luate cu privire la copil, în cazul schimbării împrejurărilor, este un

principiu recunoscut legal prin art.403 Noul Cod civil.

Favorizarea înţelegerilor dintre părinţi în legătură cu copiii lor minori se înscrie

într-o tendinţă de contractualizare a dreptului familiei începută cu divorţul prin acord

şi continuată cu reintroducerea convenţiilor matrimoniale. Tendinţa este firească

având în vedere că legătura de filiaţie este perpetuă, dăinuind şi după ruperea

cuplului, indiferent dacă a fost vorba de căsătorie sau de concubinaj. Instanţa este

chemată să verifice dacă înţelegerea este urmarea exprimării libere a

consimţământului părinţilor şi dacă respectă interesul superior al copilului.

Introducerea acţiunii în tăgăduirea paternităţii1 sau de contestare a filiaţiei nu

suspendă exerciţiul drepturilor şi obligaţilor părinteşti, ele trebuind a fi exercitate pe

tot parcursul procesului, până la rămânerea definitivă a hotărârii prin care o atare

acţiune a fost admisă.

1.1.Neînţelegerile dintre părinţi privitoare la exercitarea ocrotirii părinteşti

Întrucât autoritatea părintească reprezintă un ansamblu de drepturi şi îndatoriri

care aparţin în mod egal ambilor părinţi, există riscul unor blocaje în luarea deciziilor

majore, mai ales în situaţia în care părinţii sunt despărţiţi. Pentru îndepărtarea

acestora, art.486 NCC prevede posibilitatea sesizării instanţei de tutelă care hotărăşte

potrivit interesului superior al copilului, după ce îi ascultă pe părinţi, pe copilul care a

împlinit 10 ani şi luând în considerare concluziile raportului referitor la ancheta

psihosocială.

Termenul de neînţelegeri trebuie interpretat în sens larg şi include şi situaţia în

care anumite măsuri nu pot fi luate de un sinur părinte, iar celălalt părinte nu poate fi

contactat pentru a-şi exprima consimţământul, fără a fi considerat dispărut în sens

legal (de exemplu, reclamantul nu cunoaşte adresa din străinătate a celuilalt părinte

sau acesta, fără a se opune măsurii respective, refuză să colaboreze cu reclamantul

astfel că acesta este obligat să apeleze la instanţă).

Sesizarea instanţei poate fi făcută de unul dintre părinţi, de copil, de Direcţia

pentru Protecţia Copilului sau de alte persoane interesate sau care au cunoştinţă de

neînţelegerile dintre părinţi referitoare la anumite aspecte privind copilul (de exemplu

medicul care trebuie să efectueze o intervenţie strict necesară sau profesorul care

sesizează neînscrierea copilului în ciclul şcolar superior etc.).

Referitor la ascultarea copilului de către instanţa de tutelă, art.264 din Noul

Cod civil prevede că este obligatorie ascultarea copilului care a împlinit vârsta de 10

ani, dar poate fi ascultat şi copilul care nu a împlinit vârsta de 10 ani, dacă autoritatea

1 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1398/1970, R.R.D. nr. 6/1971, p. 153.

competentă consideră că acest lucru este necesar pentru soluţionarea cauzei. Dreptul

de a fi ascultat presupune posibilitatea copilului de a cere şi a primi orice informaţie,

potrivit cu vârsta sa, de a-şi exprima opinia şi de a fi informat asupra consecinţelor pe

care le poate avea aceasta, dacă este respectată, precum şi asupra consecinţelor

oricărei decizii care îl priveşte. Opiniile copilului ascultat vor fi luate în considerare

în raport cu vârsta şi cu gradul său de maturitate.

În litigiile având acest obiect, este obligatorie şi ascultarea părinţilor. Pentru a

se dovedi cele susţinute prin acţiune se poate administra orice mijloc de probă, însă e

obligatoriu să se efectueze şi o anchetă psihosocială. Denumirea folosită de legiuitor

arată că, în fapt, este vorba de două mijloace de probă, unul ştiinţific, respectiv

raportul de evaluare psihologică a copilului şi, dacă e necesar, a părinţilor, precum şi

o anchetă socială, mai exact o evaluare a condiţiilor de viaţă din familia copilului,

anchetă efectuată de asistenţii sociali din cadrul Direcţiei pentru Protecţia Copilului

sau din cadrul altor compatimente cu atribuţii în domeniu din cadrul autorităţilor

publice locale.

§2. Exercitarea ocrotirii părinteşti de către un singur părinte

ART. 507 NCC prevede că dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat mort

prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor

părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa,

celălalt părinte exercită singur autoritatea părintească. Astfel, dacă regula este

exercitarea împreună şi în mod egal a autorităţii părinteşti, excepţia o constituie

exercitarea unilaterală de către unul dintre părinţi.

Exercitarea unilaterală poate fi dispusă de instanţa de tutelă la divorţ sau în

cazul în care se stabileşte modul de exercitare a autorităţii părinteşti faţă de copilul

din afara căsătoriei, numai dacă există motive întemeiate (art.398 Noul Cod civil). În

această situaţie, celălalt părinte mai păstrează dreptul de a veghea asupra modului de

creştere şi educare a copilului, dreptul de a consimţi la adopţia sau căsătoria acestuia

şi obligaţia de întreţinere.

A doua situaţie în care un părinte exercită singur autoritatea părintească este

cea în care celălalt părinte este în neputinţă obiectivă de a-şi exprima voinţa.

Astfel de situaţii apar dacă unul dintre părinţi este decedat, declarat mort prin

hotărâre judecătorească, pus sub interdicţie, decăzut din exerciţiul drepturilor

părinteşti sau dacă, din orice motiv, se află în neputinţă de a-şi exprima voinţa.

Întrucât legea nu precizează ce astfel de împrejurări mai pot fi considerate de natură a

determina exercitarea autorităţii părinteşti de către un singur părinte, considerăm că

acestea sunt cele reţinute de jurisprudenţă sub incidenţa art. 98 alin.2 din Codul

familiei care avea o redactare asemănătoare. Au fost considerate împrejurări care să

determine obiectiv neputinţa exprimării consimţământului dispariţia unui părinte

declarată prin hotărâre judecătorească sau nu; existenţa unei boli grave şi de lună

durată a unuia dintre părinţi, condamnarea la o pedeapsă privativă de libertate sau

contrarietatea de interese dintre minor şi unul dintre părinţi. Această ultimă

împrejurare nu este de natură a înlătura pe părinte de la exercitarea tuturor drepturilor

şi îndatoririlor părinteşti, ci numai de la acelea în legătură cu actul care a generat

contrarietatea de interese, situaţie în care drepturile şi îndatoririle părinteşti vor fi

exercitate de celălalt părinte sau dacă şi acela este în imposibilitate de a-şi manifesta

voinţa, instanţa judecătorească va numi un curator1. În cele ce urmează vom analiza

cazurile cel mai des întâlnite în care exercitarea autorităţii părinteşti se face de către

un singur părinte.

2.1. Moartea unuia dintre părinţi

În mod obiectiv, în cazul morţii fizic constatate a unui părinte sau a morţii decla-

rate prin hotărâre judecătorească, autoritatea părintească, neputându-se exercita de

către ambii părinţi, se va exercita de părintele rămas în viaţă. În acest caz este vorba

desigur de minorii concepuţi până la data decesului, care în situaţia morţii declarate

judecătoreşte este aceea stabilită prin hotărâre judecătorească şi nu aceea a rămânerii

definitive a acesteia. Copiii concepuţi între data stabilită prin hotărâre judecătorească

ca fiind aceea a morţii şi data rămânerii definitive a acestei hotărâri vor fi ocrotiţi de

părintele aflat în viaţă în temeiul prevederii art. 507 NCC. După hotărârea

judecătorească de declarare a morţii, aceşti copii nici nu mai beneficiază de prezumţia

de paternitate, deci bărbatul declarat mort nu mai este socotit tatăl lor2. După

1 Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 6/1959, C.D. 1959, p. 27.2 Trib. pop. Şimleu, sentinţa civilă nr. 1860/1961, J.N. nr. 3/1963, p. 140 cu notă de

I.Gh. Popa, apud I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat ..., op. cit., p. 547.

rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de declarare a morţii, autoritatea

părintească se va exercita de părintele aflat în viaţă, potrivit aceluiaşi text, dar în

ipoteza morţii unuia dintre părinţi1.

În cazul reapariţiei celui declarat mort şi anulării hotărârii judecătoreşti prin care a

fost declarat mort, acesta îşi recapătă drepturile şi îndatoririle părinteşti.

2.2. Decăderea unui părinte din drepturile părinteşti

Aşa cum rezultă din prevederile art.508 NCC, în anumite condiţii, instanţa de

tutelă poate pronunţa decăderea unuia sau ambilor părinţi din exerciţiul drepturilor

părinteşti. Decăderea nu stinge însă drepturile copilului faţă de părintele său, ceea ce

înseamnă că şi obligaţiile părinteşti corelative acestor drepturi rămân în fiinţă. Se

menţine astfel, îndatorirea de a întreţine minorul2 şi dreptul de a consimţi la adopţie.

Părintele nu păstrează, dreptul de a avea legături personale cu copilul.

2.3. Punerea sub interdicţie a unuia dintre părinţi

Punerea sub interdicţie a unuia din părinţi face ca ocrotirea părintească în

totalitatea ei să fie exercitată de celălalt părinte.

În literatura juridică s-a exprimat opinia potrivit căreia şi în această ipoteză, la fel

ca în cazul decăderii din drepturile părinteşti, părintele pus sub interdicţie va putea fi

obligat la pensie de întreţinere3. Chiar dacă nu există pentru acest caz un text care să

consacre menţinerea acestei obligaţii, principiile ce se desprind din Codul civil sunt

suficiente în acest sens.

S-a exprimat însă şi opinia contrară, potrivit căreia părintele pus sub interdicţie nu

poate fi ţinut la întreţinere în favoarea copilului său, întrucât situaţia celui pus sub

interdicţie este diferită de cea a celui decăzut din drepturile părinteşti, iar, pe de altă

parte, câtă vreme pentru această ipoteză nu există un text care să o consacre, la fel ca

în cazul decăderii din drepturile părinteşti, a considera că obligaţia există înseamnă a

adăuga la lege4. În ce ne priveşte, considerăm că şi părintele pus sub interdicţie poate

fi obligat la pensie de întreţinere în favoarea copilului său, cu condiţia, evident, de a

1 A se vedea M.N. Costin, Filiaţia …, op. cit., p. 182.2 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 190/1964, Repertoriu II, p. 88.3 A se vedea: E.A. Barasch ş.a., op. cit., p. 176; I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 325.4 A se vedea M.N. Costin, Filiaţia …, op. cit., p. 185-186.

avea mijloace în acest sens, căci nu capacitatea este fundamentul acestei obligaţii, ci

legătura de filiaţie pe baza căreia legiuitorul a consacrat această obligaţie.

2.4. Neputinţa, din orice împrejurare, a unuia dintre părinţi

de a-şi manifesta voinţa

A. Dispariţia unui părinte

Dispariţia unui părinte duce la imposibilitatea exercitării ocrotirii părinteşti de

către părintele dispărut, fie că acesta a fost declarat dispărut prin hotărâre judecăto-

rească, fie că dispariţia este numai o stare de fapt.

B. Contrarietatea de interese dintre minor şi unul dintre părinţi

Această împrejurare nu este de natură a înlătura pe părinte de la exercitarea tuturor

drepturilor şi îndatoririlor părinteşti, ci numai de la acelea în legătură cu actul care a

generat contrarietatea de interese, situaţie în care drepturile şi îndatoririle părinteşti

vor fi exercitate de celălalt părinte sau dacă şi acela este în imposibilitate de a-şi

manifesta voinţa, instanţa judecătorească va numi un curator1.

C. Împiedicarea unui părinte de a îndeplini un anumit act în interesul minorului

Această împrejurare ar putea apare dacă din cauza bolii sau din alte motive unul

dintre părinţi este împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele copilului, caz

în care celălalt părinte va îndeplini singur aceste drepturi şi obligaţii privind copilul

minor2.

Boala gravă şi de lungă durată este nu numai o împrejurare care îl împiedică pe

părinte să-l reprezinte pe minor sau să-i încuviinţeze actele, ci ea este o cauză de

împiedicare a exercitării autorităţii părinteşti în totalitatea ei3.

D. Condamnarea unui părinte la o pedeapsă privativă de libertate

Privarea de libertate presupune izolarea celui condamnat de societate şi de familia

sa, astfel că, pe durata executării pedepsei, în mod obiectiv ocrotirea părintească va fi

exercitată de celălalt părinte4.

1 Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 6/1959, C.D. 1959, p. 27.2 În sens contrar, M.N. Costin, Filiaţia …, op. cit., p. 188-189.3 Ibidem.4 Fostul Trib. reg. Braşov, decizia civilă nr. 850/1960, L.P. nr. 3/1961, p. 110.

Sancţiuni pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea necorespunzătoare a autorităţii

părinteşti

Sancţiunile care, potrivit legii, se pot aplica părinţilor pentru neîndeplinirea sau

îndeplinirea necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti se clasifică, fie după ramura

de drept căreia îi aparţin, în: sancţiuni de drept penal, sancţiuni de drept administrativ,

civil, ori de drept al familiei, fie după cum ele intervin pentru neîndeplinirea îndato-

ririlor cu privire la persoana copilului sau cu privire la bunurile sale1.

§1. Sancţiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor părinteşti

privitoare la persoana copilului

1.1. Plasamentul copilului la o persoană, o familie, un asistent

maternal sau la un serviciu de tip rezidenţial

Această măsură urmăreşte, în primul rând, ocrotirea acelor minori a căror creştere

şi educare are de suferit datorită neglijenţei şi lipsei de interes a părinţilor, dar, în

acelaşi timp, ea are şi caracterul unei sancţiuni pentru culpa părinţilor în îndeplinirea

necorespunzătoare a îndatoririlor părinteşti.

Instanţele judecătoreşti sunt competente să dispună încredinţarea minorilor unor

rude sau altor persoane în cazul desfacerii căsătoriei, în cazul decăderii din drepturile

părinteşti şi în cazul în care filiaţia din afara căsătoriei a fost stabilită faţă de ambii

părinţi, iar aceştia nu sunt în măsură a asigura creşterea şi educarea copilului minor2.

Această măsură se dispune de către instanţa de judecată la cererea direcţiei generale

de asistenţă socială şi protecţie a copilului [art. 61 alin. (2) din Legea nr. 272/2004].

1.2. Decăderea din drepturile părinteşti

Art. 508 NCC prevede că instanţa de tutelă, la cererea autorităţilor

administraţiei publice cu atribuţii în domeniul protecţiei copilului, poate pronunţa

decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti dacă părintele pune în pericol viaţa,

sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele tratamente aplicate acestuia, prin

consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea abuzivă, prin neglijenţa gravă în

1 A se vedea: I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 331; I.P. Filipescu, A.I. Filipescu, Tratat ..., op. cit., p. 582.2 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 792/1973, C.D. 1973, p. 271-272; L. Mihai,

C. Turianu, op. cit., p. 20.

îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea gravă a interesului superior al

copilului.

Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti este o sancţiune de dreptul

familiei care reprezintă o excepţie de la regula că autoritatea părintească se exercită

de către părinţi şi se poate aplica pentru faptele expres prevăzute în art.508 din Noul

Cod civil. Fiind o excepţie, decăderea se aplică doar pentru abateri grave cu privire la

persoana copilului, nefiind posibilă pronunţarea ei pentru neîndeplinirea obligaţiilor

referitoare la bunurile copilului.

Competenţa de soluţionare revine instanţei de tutelă care judecă de urgenţă, cu

citarea părinţilor şi pe baza raportului de anchetă psihosocială. Participarea

procurorului este obligatorie. În cadrul dispoziţiilor referitoare la contenciosul

familiei din Noul Cod civil, cererea de decădere a părinţilor din exerciţiul drepturilor

părinteşti este singura care se judecă cu participarea procurorului.

Pentru a se pronunţa această sancţiune trebuie să se dovedească faptul că

părintele pune în pericol viaţa, sănătatea sau dezvoltarea copilului prin relele

tratamente aplicate acestuia, prin consumul de alcool sau stupefiante, prin purtarea

abuzivă, prin neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti ori prin atingerea

gravă a interesului superior al copilului. Motivele care atrag decăderea pot fi

clasificate în: fapte de pericol (consumul de alcool sau stupefiante); fapte de rezultat,

care au avut ca urmare o atinere efectivă a vieţii, sănătăţii sau interesului copilului

(rele tratamente, purtare abuzivă, atingere gravă a interesului superior al copilului) şi

fapte omisive (neglijenţa gravă în îndeplinirea obligaţiilor părinteşti). În toate

cazurile, motivele trebuie interpretate strict, pentru că decăderea este o excepţie, dar

şi datorită practicii create de CEDO în aplicarea art.8 din Convenţie, care a statuat că

luarea acestei măsuri presupune o exigenţă primordială, anume satisfacerea

interesului superior al copilului.

Textul nu prevede necesitatea ascultării copilului, însă dacă instanţa de tutelă

apreciază că ascultarea este utilă, o poate face în temeiul art.264 Noul Cod civil.

Aşa cum rezultă şi din denumire, efectul decăderi este acela că părintele pierde

provizoriu exerciţiul drepturilor părinteşti1, cu excepţia dreptului de a consimţi la

1 Art.109 din Codul familiei prevedea decăderea părintelui din drepturi, nu din exerciţiul drepturilor, ceea ce părea să însemne pierderea totală a drepturilor specifice. Formularea actuală este superioară pentru că subliniază efectul real

adopţie (464 alin.2 Noul Cod civil) şi a obligaţiei de întreţinere (art.510 Noul Cod

civil). Dreptul de a avea legături personale cu copilul, recunoscut în practica

anterioară, nu se păstrează, ci poate fi acordat numai pe durata procesului de redarea

exerciţiului drepturilor părinteşti, dacă aceasta este în interesul superior al copilului1.

Autoritatea părintească în întregul său nu poate fi pierdută de părinţi întrucât le

aparţine în mod natural, prin faptul sângelui, şi primordial, înaintea oricăror alte

persoane, rude, bunici, terţi sau societate în ansamblul său. Ca urmare, atât timp cât

filiaţia este legal stabilită, autoritatea părintească aparţine părinţilor care nu o pot

pierde decât în cazurile excepţionale, expres şi limitativ prevăzute de lege. În plus,

decăderea nu vizează efectiv drepturile, ci doar exerciţiul acestora şi este temporară.

Dacă decăderea se dispune numai faţă de unul dintre părinţi, autoritatea

părintească va fi exercitată de celălalt părinte, singur (art.507 Noul Cod civil), iar

dacă acesta se află din orice situaţie în neputinţa de a-şi exprima voinţa sau decăderea

i-a vizat pe ambii părinţi, se va institui tutela.

Un alt efect al decăderii este acela că persoana respectivă nu mai poate fi tutore

(art.113 Noul Cod civil) şi nu mai poate adopta. Această ultimă interdicţie nu a fost

prevăzută expres, dar rezultă implicit din art.461 Noul Cod civil care cere ca

adoptatorul să îndeplinească garanţiile morale necesare creşterii, educării şi

dezvoltării armonioase a copilului.

Decăderea din exerciţiul drepturilor părinteşti este totală şi se întinde asupra

tuturor copiilor născuţi la data pronunţării hotărârii.

Cu toate acestea, instanţa poate dispune decăderea numai cu privire la anumite

drepturi părinteşti ori la anumiţi copii, dar numai dacă, în acest fel, nu sunt

primejduite creşterea, educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a copiilor.

Decăderea parţială, numai cu privire la anumite drepturi părinteşti este

posiibilă, instanţa de tutelă urmând a aprecia în fiecare caz concret în parte.

Dacă decăderea se dispune numai faţă de unul dintre părinţi, autoritatea

părintească va fi exercitată de celălalt părinte, singur (art.507 Noul Cod civil), iar

dacă acesta se află din orice situaţie în neputinţa de a-şi exprima voinţa sau decăderea al măsurii.

1 În pofida acestei dispoziţii din a cărei interpretare per a contrario se desprinde concluzia că pe durata decăderii părintele nu are dreptul la legături personale cu copilul, credem că instanţa de tutelă ar putea analiza posibilitatea acordării acestui drept, dacă este în interesul copilului şi chiar dacă i-ar limita drastic exerciţiul, permiţând, de exemplu, vizite supravegheate la sediul autorităţii administrative.

i-a vizat pe ambii părinţi, se va institui tutela. Dispoziţia este imperativă, deci în toate

cazurile în care copilul este lipsit de îngrijirea ambilor părinţi ca urmare a decăderii

din exerciţiul drepturilor părinteşti trebuie instituită tutela. Acest text trebuie corelat

cu dispoziţiile Legii nr.272/2004, în special cu art.40-42, dar şi cu practica

administrativă şi judiciară anterioară care au decis că, în cazul imposibilităţii

instituirii tutelei, faţă de copil se iau alte măsuri de protecţie alternativă, respectiv

măsurile de protecţie specială prevăzute de art.55 din Legea nr. 272/2004 sau adopţia,

dacă sunt îndeplinite cerinţele legale în acest sens.

Dacă au încetat împrejurările care au dus la decăderea din exerciţiul drepturilor

părinteşti şi dacă părintele nu mai pune în pericol viaţa, sănătatea şi dezvoltarea

copilului se poate reveni asupra măsurii decăderii şi se redau părintelui/părinţilor

exerciţiul drepturilor părinteşti.

Potrivit principiului simetriei, cererea de redare a exerciţiului drepturilor

părinteşti se judecă tot de instanţa de tutelă cu respectarea regulilor instituite prin

alineatul 2 al art.508, respectiv cererea se judecă de urgenţă, cu citarea părinţilor şi pe

baza raportului de anchetă psihosocială, iar participarea procurorului este obligatorie.

Cererea poate fi formulată de părintele decăzut, de copil (dacă are capacitate de

exerciţiu restrânsă) sau de autorităţile administraţiei publice cu atribuţii în domeniul

protecţiei copilului. Ascultarea copilului nu este obligatorie, dar este recomandată,

întrucât el poate ajunge sub autoritatea acelui părinte.

Pe durata procesului având ca obiect redarea exerciţiului drepturilor părinteşti,

instanţa poate îngădui părintelui să aibă legături personale cu copilul, dacă aceasta

este în interesul superior al copilului.

1.3. Răspunderea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor

Articolul 1372 din Codul civil instituie o prezumţie relativă de culpă împotriva

părinţilor, care sunt ţinuţi a răspunde pentru prejudiciul cauzat altor persoane de

copiii lor minori1.

1 A se vedea: E.A. Barasch ş.a., op. cit., p. 154 şi urm.; V. Loghin, Responsabilitatea civilă a părinţilor pentru faptele ilicite ale copiilor lor, L.P. nr. 6/1956, p. 668 şi urm.; I. Anghel, Fr. Deak, M.P. Popa, Răspunderea civilă, Ed. Ştiinţifică, 1970, p. 47 şi urm.; M. Eliescu, Răspunderea civilă delictuală, Ed. Academiei R.S.R., 1972, p. 255 şi urm.

Răspunderea părinţilor este o răspundere civilă delictuală, indirectă, respectiv

pentru fapta altei persoane şi intervine atunci când sunt îndeplinite anumite condiţii.

Condiţiile generale ale răspunderii părinţilor sunt: existenţa prejudiciului, a faptei

ilicite a minorului şi a raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, iar condiţiile

speciale sunt: copilul să fie minor şi să aibă locuinţa la părinţii săi.

După ce s-a făcut dovada îndeplinirii acestor condiţii acţionează tripla prezumţie

legală referitoare la:

- fapta ilicită a părinţilor constând în neîndeplinirea ori îndeplinirea necorespun-

zătoare a obligaţiilor privind supravegherea, educarea sau creşterea minorului;

- existenţa raportului de cauzalitate între fapta părinţilor şi fapta ilicită a minorului

şi

- existenţa vinei părinţilor în neîndeplinirea obligaţiilor1.

Fundamentarea răspunderii părinţilor pentru faptele copiilor lor minori a fost larg

discutată în doctrină şi jurisprudenţă. Opiniile formulate au întemeiat această răspun-

dere pe neîndeplinirea de către părinţi a obligaţiei de supraveghere a copiilor lor

minori2, pe neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere şi a celei de educare a copilului3

sau pe neîndeplinirea obligaţiei de supraveghere şi a celei de creştere a copilului

minor4.

Răspunderea părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori suferă un

proces de extindere în condiţiile actuale ale informatizării societăţii. Astfel, în litera-

tura juridică recentă s-a subliniat, bazat pe studii sociologice şi criminologice, că o

mare parte dintre persoanele care comit fapte ilicite prejudiciabile sunt adolescenţi

pasionaţi de calculator şi, uneori, chiar copii5.

1.4. Răspunderea contravenţională

1 A se vedea C. Stătescu, C. Bîrsan, Teoria generală a obligaţiilor, ed. a VIII-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 234.2 Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 6/1973, C.D. 1973, p. 37; Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 296/1962, C.D. 1962, p. 147.3 A se vedea M. Eliescu, Răspunderea ..., op. cit., p. 256.4 A se vedea: E.A. Barasch ş.a., Ocrotirea ..., op. cit., p. 155-156; R. Petrescu, Examen al practicii judiciare privind conţinutul prezumţiei de

culpă a părinţilor pentru prejudiciul cauzat de copii lor minori, R.R.D. nr. 6/1981, p. 62.5 A se vedea C. Elisei, Implicaţiile informatizării societăţii asupra răspunderii părinţilor pentru prejudiciile cauzate de copiii lor minori, Dreptul

nr. 2/2002, p.70-85. Faţă de aceste noi situaţii şi pe considerente de drept comparat se propune, de lege ferenda, consacrarea concepţiei obiective ca fundament al răspunderii părinţilor, apelându-se la noţiunea de garanţie, bazată pe principiul echităţii.

Potrivit Legii nr. 61/1991 pentru sancţionarea faptelor de încălcare a unor norme

de convieţuire socială a ordinii şi liniştii publice1, următoarele fapte care interesează

ocrotirea părintească sunt considerate contravenţii:

- constituirea unui grup format din trei sau mai multe persoane, în scopul săvârşirii

de acţiuni ilicite, contrare ordinii şi liniştii publice şi a normelor de convieţuire

socială, precum şi actele de încurajare sau sprijinire a acestor grupuri de persoane

care incită la dezordine socială;

- apelarea, în mod repetat, la mila publicului, de către o persoană aptă de muncă,

precum şi determinarea unei persoane la săvârşirea unei astfel de fapte;

- organizarea, îngăduirea sau participarea la jocuri de noroc – altele decât cele

autorizate potrivit legii – de natură să lezeze bunele moravuri;

- atragerea de persoane în vederea practicării de raporturi sexuale cu acestea spre a

obţine foloase materiale, precum şi îndemnul sau determinarea unei persoane la

săvârşirea acestor fapte;

- servirea cu băuturi alcoolice, în localurile publice, a consumatorilor aflaţi în

vădită stare de ebrietate, precum şi a minorilor;

- alungarea din locuinţa comună a soţului sau a soţiei, a copiilor, precum şi a

oricărei alte persoane aflate în întreţinere;

- îndemnul sub orice formă a minorilor la săvârşirea de contravenţii;

- neluarea de către părinţi sau de către persoanele cărora li s-a încredinţat spre

creştere şi educare un minor în vârstă de până la 16 ani sau care au în îngrijire un

alienat ori debil mintal a măsurilor necesare, pentru a-l împiedica de la fapte de vaga-

bondaj, cerşetorie sau prostituţie;

- lăsarea fără supraveghere a unui bolnav mintal periculos (care poate fi şi minor),

de către persoanele care au îndatorirea de a-l îngriji sau păzi;

- desfacerea, comercializarea şi consumul băuturilor alcoolice în locurile publice,

la intrarea în curţile şi în interioarele lor, cum sunt: spitale şi alte unităţi sanitare,

centre de plasament al minorilor, unităţi şi instituţii de învăţământ şi educaţie, lăcaşuri

de cult şi instituţii religioase aferente cultelor care interzic consumul băuturilor alcoo-

lice în practicarea religiei respective, pe trotuarele sau aleile de acces ale acestora.

1 Republicată (M. Of. nr. 387 din 18 august 2000).

Aceste contravenţii pot fi săvârşite de părinţi sau de copiii lor minori şi au o

influenţă negativă asupra ocrotirii părinteşti.

Contravenientului minor trebuie să i se asigure asistenţă juridică în condiţiile legii.

Instanţa va dispune şi citarea părinţilor sau a reprezentantului legal al minorului.

1.5. Răspunderea penală

A. Interzicerea drepturilor părinteşti în cazul săvârşirii de infracţiuni

Printre pedepsele complementare prevăzute de art. 64 C.pen. se află şi interzicerea

drepturilor părinteşti. Astfel cum rezultă din prevederile art. 65 C.pen. pedeapsa

complementară a interzicerii unor drepturi, deci şi a drepturilor părinteşti, se aplică

facultativ atunci când pedeapsa stabilită este închisoarea de cel puţin doi ani şi

instanţa constată că faţă de natura şi gravitatea infracţiunii, împrejurările cauzei şi

persoana infractorului, această pedeapsă este necesară, şi obligatoriu când legea

prevede expres această pedeapsă. Condiţia privitoare la cuantumul pedepsei aplicate,

cerută în cazul aplicării sale facultative, trebuie să fie îndeplinită şi în cazul aplicării

ei obligatorii. Instanţa de judecată poate aplica pedeapsa complementară a interzicerii

unor drepturi în cazul săvârşirii infracţiunilor de rele tratamente aplicate minorului,

prevăzută de art. 306 C.pen., sau incest, prevăzută de art. 203 C.pen. Codul penal

prevede obligativitatea aplicării acestei pedepse în cazul infracţiunii de proxenetism,

prevăzută de art. 329.

Interzicerea drepturilor părinteşti ca pedeapsă complementară începe după execu-

tarea pedepsei principale a închisorii sau după ce această pedeapsă se consideră

executată prin graţiere sau prescripţia executării. Ea este temporară, durata trebuind

să fie indicată în cuprinsul hotărârii judecătoreşti de condamnare1.

Spre deosebire de pedepsele complementare, art. 71 C.pen. prevede interzicerea

tuturor drepturilor prevăzute de art. 64 C.pen., printre care sunt şi drepturile părin-

teşti, ca pedeapsă accesorie. Aceasta operează de drept pe toată durata pedepsei cu

închisoarea, indiferent de cuantumul acesteia şi de gravitatea faptei comise.

B. Interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată

Codul penal, în art. 112 lit. g), se referă la această măsură de siguranţă ce are rolul

de a preveni actele de violenţă fizică sau psihică împotriva membrilor familiei.

1 A se vedea C. Mitrache, Drept penal român.Partea generală, Casa de editură şi presă „Şansa” S.R.L., Bucureşti, 1994, p. 218.

Măsura este reglementată de art. 118¹ C.pen., care prevede că atunci când instanţa de

judecată constată că prezenţa în locuinţa familiei a persoanei condamnate la pedeapsa

închisorii de cel puţin un an, pentru loviri sau orice alte acte de violenţă cauzatoare de

suferinţe fizice sau psihice ori pentru vătămarea corporală, sau pentru act sexual cu

un minor, ori pentru corupţie sexuală săvârşite asupra unui membru de familie,

constituie un pericol grav pentru ceilalţi membri ai familiei, poate lua faţă de aceasta,

la cererea părţii vătămate, măsura interzicerii de a reveni în locuinţa familiei, pe o

durată de până la 2 ani1.

C. Abandonul de familie

Comiterea acestei infracţiuni prevăzută de art. 305 C.pen. este pedepsită alternativ

cu închisoarea strictă sau cu zile-amendă şi constă în săvârşirea de către persoana

care are obligaţia legală de întreţinere, faţă de cel îndreptăţit la întreţinere a uneia

dintre următoarele fapte:

- părăsirea, alungarea sau lăsarea fără ajutor, expunându-l la suferinţe fizice sau

morale;

- neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzută de lege;

- neplata cu rea-credinţă, timp de două luni a pensiei de întreţinere stabilite pe cale

judecătorească.

D. Relele tratamente aplicate minorului

Potrivit art. 306 din Codul penal această infracţiune constă în punerea în primejdie

gravă, prin măsuri sau tratamente de orice fel, a dezvoltării fizice, intelectuale sau

morale a minorului de către părinţi sau de orice persoană căreia minorul i-a fost

încredinţat spre creştere şi educare.

E. Nerespectarea măsurilor privind încredinţarea minorului

Articolul 307 C.pen. incriminează, sub denumirea de nerespectarea măsurilor

privind încredinţarea minorului, în alin. (1) „reţinerea de către un părinte a copilului

său minor, fără consimţământul celuilalt părinte sau al persoanei căreia i-a fost încre-

dinţat minorul, potrivit legii, …”, iar în alin. (2) „fapta persoanei căreia i s-a încre-

dinţat minorul prin hotărâre judecătorească, spre creştere şi educare, de a împiedica în

1 Pentru explicaţii suplimentare, a se vedea: C. Niculeanu, Conţinutul măsurii de siguranţă privind interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată, Dreptul nr. 1/2002, p. 174; O. Predescu, Din nou despre măsura de siguranţă privind interdicţia de a reveni în locuinţa familiei pe o perioadă determinată, Dreptul nr. 5/2002, p. 117-120.

mod repetat pe oricare dintre părinţi să aibă legături personale cu minorul în

condiţiile prevăzute de părţi sau de organul competent”.

F. Punerea în primejdie a unei persoane în neputinţă de a se în griji

Această infracţiune este prevăzută în art. 314 C.pen. şi constă în „părăsirea,

alungarea sau lăsarea fără ajutor, în orice mod, a unui copil sau a unei persoane care

nu are putinţa de a se îngriji, de către persoana care o are sub pază sau îngrijire,

punându-i în pericol iminent viaţa, sănătatea sau integritatea corporală”. Potrivit

art. 314 alin. (2), „Este apărată de pedeapsă persoana care după săvârşirea faptei, îşi

reia de bunăvoie îndatoririle”.

§2. Sancţiuni pentru neîndeplinirea îndatoririlor cu privire

la bunurile copilului

2.1. Răspunderea părinţilor pentru pagubele pricinuite minorului

din culpa lor

Părinţii au, potrivit art. 501 NCC, îndatorirea de a administra bunurile copilului

minor şi de a-l reprezenta în actele civile, dacă nu a împlinit vârsta de 14 ani. La fel

ca tutorele, ei răspund dacă în calitatea lor de administratori au pricinuit minorului

pagube. Răspunderea lor este solidară dacă au administrat împreună şi de comun

acord bunurile minorului.

2.2. Gestiunea frauduloasă

Această infracţiune este prevăzută de art. 214 C.pen. Ea se săvârşeşte ca urmare a

neîndeplinirii în condiţii corespunzătoare a îndatoririi de administrare a bunurilor

minorului de către părinţi sau cei ce au această însărcinare, dacă s-a pricinuit o

pagubă cu rea-credinţă. În actuala reglementare fapta se sancţionează numai cu închi-

soarea, pedeapsa alternativă a amenzii nemaifiind prevăzută.

2. PROTECŢIA COPILULUI LIPSIT DE OCROTIRE PĂRINTEASCĂ

Încadrându-se în politica generală a statului de ocrotire a copilului, legislaţia

actuală cuprinde dispoziţii în acest domeniu atât în Codul civil, care constituie dreptul

comun în materie, cât şi în legi speciale.

Ocrotirea copilului, educarea şi pregătirea sa psiho-fizică pentru a se încadra

firesc în societate şi a respecta normele morale şi de convieţuire socială, precum şi

ordinea de drept constituie o preocupare importantă a tot mai multe organisme şi

organizaţii de stat sau neguvernamentale.

În capitolul anterior ne-am ocupat de ocrotirea copilului exercitată prin părinţi

(sau doar printr-unul dintre ei), însă există şi cazuri în care copiii sunt lipsiţi de părinţi

sau aceştia îşi exercită necorespunzător obligaţiile. În aceste situaţii, se vor lua

măsurile de protecţie alternativă prevăzute de Legea nr. 272/2004, anume: tutela,

măsurile de protecţie specială sau adopţia.

Tutela este o instituţie care a fost studiată în cadrul dreptului civil,

persoanele, astfel că nu o vom analiza în acest capitol.

3. PROTECŢIA SPECIALĂ A COPILULUI

Legislaţia actuală impune instituţiilor statului, respectiv serviciului public de

asistenţă socială şi Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului, să

acţioneze pe două planuri în vederea protejării copiilor.

În primul rând, se urmăreşte prevenirea separării copilului de părinţi şi, în al

doilea rând, dacă separarea a intervenit, se urmăreşte integrarea copilului într-un

mediu familial stabil, permanent, în cel mai scurt timp posibil.

Serviciul public de asistenţă socială va lua toate măsurile necesare pentru

depistarea precoce a situaţiilor de risc care pot determina separarea copilului de

părinţii săi, precum şi pentru prevenirea comportamentelor abuzive ale părinţilor şi

a violenţei în familie.

Orice separare a copilului de părinţii săi, precum şi orice limitare a exerciţiului

drepturilor părinteşti trebuie să fie precedate de acordarea sistematică a serviciilor şi

prestaţiilor prevăzute de lege, cu accent deosebit pe informarea corespunzătoare a

părinţilor, consilierea acestora, terapie sau mediere, acordate pe baza unui plan de

servicii.

Planul de servicii are ca obiectiv prevenirea separării copilului de părinţii săi.

În acest scop serviciul public de asistenţă socială ori, după caz, direcţia generală de

asistenţă socială şi protecţia copilului de la nivelul fiecărui sector al municipiului

Bucureşti sprijină accesul copilului şi al familiei sale la serviciile şi prestaţiile desti-

nate menţinerii copilului în familie.

Planul de servicii poate avea ca finalitate transmiterea către direcţia generală

de asistenţă socială şi protecţia copilului a cererii de instituire a unei măsuri de

protecţie specială a copilului, numai dacă, după acordarea serviciilor prevăzute de

acest plan, se constată că menţinerea copilului alături de părinţii săi nu este posibilă.

În cazul în care copilul a fost separat de familia sa, respectiv este temporar sau

definitiv lipsit de ocrotirea părinţilor săi, în vederea protejării intereselor sale, nu

poate fi lăsat în grija acestora, are dreptul la protecţie alternativă.

Protecţia alternativă include instituirea tutelei, măsurile de protecţie specială

prevăzute de prezenta lege, adopţia. În alegerea uneia dintre aceste soluţii autoritatea

competentă va ţine seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării unei

anumite continuităţi în educarea copilului, precum şi de originea sa etnică, religioasă,

culturală şi lingvistică.

Instituţiile tutelei şi adopţiei au fost analizate în paginile anterioare, ca urmare,

în cele ce urmează, ne vom ocupa doar de măsurile de protecţie specială. Acestea se

stabilesc şi se aplică pe baza planului individualizat de protecţie.

Planul individualizat de protecţie este documentul prin care se realizează

planificarea serviciilor, prestaţiilor şi a măsurilor de protecţie specială a copilului, pe

baza evaluării psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în vederea integrării copilului

care a fost separat de familia sa într-un mediu familial stabil permanent, în cel mai

scurt timp posibil.

Protecţia specială se aplică în situaţia următoarelor categorii de copii:

- copilul ai cărui părinţi sunt decedaţi, necunoscuţi, decăzuţi din exerciţiul

drepturilor părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor

părinteşti, puşi sub interdicţie, declaraţi judecătoreşte morţi sau dispăruţi, când nu a

putut fi instituită tutela;

- copilul care, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în grija

părinţilor din motive neimputabile acestora;

- copilul abuzat sau neglijat;

- copilul găsit sau copilul abandonat de către mamă în unităţi sanitare;

- copilul care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală şi care nu răspunde

penal.

Măsurile de protecţie specială se acordă până la dobândirea capacităţii depline

de exerciţiu, dar pot fi acordate şi în continuare, la cererea copilului care-şi continuă

studiile într-o formă de învăţământ de zi, pe toată durata studiilor, dar fără a depăşi 26

de ani.

Tinerii care nu-şi continuă studiile, dar nici nu pot reveni în propria familie,

fiind confruntaţi cu riscul excluderii sociale pot beneficia, la cerere, de protecţie

specială, pe o perioadă de doi ani.

Serviciile de protecţie specială sunt:

- servicii de zi;

- servicii de tip familial;

- servicii de tip rezidenţial.

Serviciile de zi sunt acele servicii prin care se asigură menţinerea, refacerea şi

dezvoltarea capacităţilor copilului şi ale părinţilor săi, pentru depăşirea situaţiilor care

ar putea determina separarea copilului de familia sa.

Serviciile de tip familial sunt acele servicii prin care se asigură, la domiciliul

unei persoane fizice sau familii, creşterea şi îngrijirea copilului separat, temporar sau

definitiv, de părinţii săi, ca urmare a stabilirii în condiţiile prezentei legi a măsurii

plasamentului.

Serviciile de tip rezidenţial sunt acele servicii prin care se asigură protecţia,

creşterea şi îngrijirea copilului separat, temporar sau definitiv, de părinţii săi, ca

urmare a stabilirii în condiţiile prezentei legi a măsurii plasamentului. Fac parte din

categoria serviciilor de tip rezidenţial centrele de plasament şi centrele de primire a

copilului în regim de urgenţă.

Sunt considerate servicii de tip rezidenţial şi centrele maternale.

Serviciile de tip rezidenţial se organizează pe model familial şi pot avea

caracter specializat în funcţie de nevoile copiilor plasaţi.

Obiectivele planului individualizat de protecţie sunt cu prioritate: reintegrarea

copilului în familia sa, plasamentul în familia extinsă, la un asistent maternal sau la

altă persoană sau familie şi, abia în ultimul rând, plasamentul într-un serviciu de tip

rezidenţial.

Măsurile de protecţie specială a copilului care a împlinit vârsta de 14 ani se

stabilesc numai cu consimţământul acestuia. În situaţia în care copilul refuză să îşi

dea consimţământul, măsurile de protecţie se stabilesc numai de către instanţa jude-

cătorească, care, în situaţii temeinic motivate, poate trece peste refuzul acestuia de

a-şi exprima consimţământul faţă de măsura propusă.

Părinţii, precum şi copilul care a împlinit vârsta de 14 ani au dreptul să atace în

instanţă măsurile de protecţie specială instituite de prezenta lege, beneficiind de asis-

tenţă juridică gratuită, în condiţiile legii.

Măsurile de protecţie specială a copilului sunt:

a) plasamentul;

b) plasamentul în regim de urgenţă;

c) supravegherea specializată.

3.1. Plasamentul

Plasamentul copilului constituie o măsură de protecţie specială, având caracter

temporar, care poate fi dispusă, în condiţiile prezentei legi, după caz, la: o persoană

sau familie; un asistent maternal; un serviciu de tip rezidenţial.

Persoana sau familia care primeşte un copil în plasament trebuie să aibă domi-

ciliul în România şi să fie evaluată de către direcţia generală de asistenţă socială şi

protecţia copilului cu privire la garanţiile morale şi condiţiile materiale pe care

trebuie să le îndeplinească pentru a primi un copil în plasament.

Principiile urmărite la stabilirea acestei măsuri sunt:

a) plasarea copilului, cu prioritate, la familia extinsă sau la familia substitutivă;

b) menţinerea fraţilor împreună;

c) facilitarea exercitării de către părinţi a dreptului de a vizita copilul şi de a

menţine legătura cu acesta.

Este interzis plasamentul copilului sub 2 ani într-un serviciu de tip rezidenţial,

cu excepţia cazului în care acesta prezintă handicapuri grave cu dependenţă de

îngrijiri specializate.

Măsura se instituie de către Comisia pentru protecţia copilului sau instanţa de

judecată.

Măsura plasamentului se stabileşte de către comisia pentru protecţia copilului, în

situaţia în care există acordul părinţilor, pentru situaţiile prevăzute la art. 56 lit. b) şi e).

Măsura plasamentului se stabileşte de către instanţa judecătorească, la cererea

direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului:

a) în situaţia copilului prevăzut la art. 56 lit. a), precum şi în situaţia copilului

prevăzut la art. 56 lit. c) şi d), dacă se impune înlocuirea plasamentului în regim de

urgenţă dispus de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului;

b) în situaţia copilului prevăzut la art. 56 lit. b) şi e), atunci când nu există

acordul părinţilor sau, după caz, al unuia dintre părinţi, pentru instituirea acestei

măsuri.

Efectele măsurii plasamentului sunt următoarele:

- domiciliul copilului se află la persoana sau serviciul ce-l are în îngrijire;

- drepturile şi obligaţiile părinteşti referitoare la persoana şi bunurile copilului

rămân la părinţi, când măsura a fost dispusă de comisia pentru protecţia copilului.

Relativ la copilul pentru care nu a putut fi instituită tutela şi pentru care instanţa a

dispus măsura plasamentului drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate şi,

respectiv, îndeplinite de către preşedintele consiliului judeţean, respectiv primarul

sectorului municipiului Bucureşti1, părinţii păstrând doar dreptul de a consimţi la

adopţia copilului şi obligaţia de întreţinere;

- comisia pentru protecţia copilului sau instanţa stabileşte sumele cu care

părinţii trebuie să contribuie la întreţinerea copilului, conform Codului familiei.

Aceste sume se fac venit la bugetele locale.

3.2. Plasamentul în regim de urgenţă

Plasamentul copilului în regim de urgenţă este o măsura de protecţie specială,

cu caracter temporar, care se stabileşte în situaţia copilului abuzat sau neglijat,

precum şi în situaţia copilului găsit sau a celui abandonat în unităţi sanitare.

Pe toata durata plasamentului în regim de urgenţă se suspendă de drept

exerciţiul drepturilor părinteşti, până când instanţa judecătorească va decide cu

privire la menţinerea sau la înlocuirea acestei măsuri şi cu privire la exercitarea

drepturilor părinteşti. Pe perioada suspendării, drepturile şi obligaţiile părinteşti

privitoare la persoana copilului sunt exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite de către

persoana, familia, asistentul maternal sau de către şeful serviciului de tip rezidenţial

care a primit copilul în plasament în regim de urgenţă, iar cele privitoare la bunurile

copilului sunt exercitate şi, respectiv, sunt îndeplinite de către preşedintele consiliului

judeţean, respectiv de către primarul sectorului municipiului Bucureşti.

Măsura plasamentului în regim de urgenţă se stabileşte de către directorul

direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului din unitatea

administrativ-teritorială în care se găseşte copilul găsit sau cel abandonat de către

mamă în unităţi sanitare ori copilul abuzat sau neglijat, în situaţia în care nu se

întâmpină opoziţie din partea reprezentanţilor persoanelor juridice, precum şi a

persoanelor fizice care au în îngrijire sau asigură protecţia copilului respectiv.

Instanţa judecătorească dispune această măsură numai când se constată că în

legătură cu un copil încredinţat unei persoane fizice sau juridice există o situaţie de

pericol iminent, datorită abuzului sau neglijării. Instanţa se va pronunţa prin ordo-

nanţă preşedinţială.

1 C.A. Bucureşti, secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi familie, decizia nr. 1012/2005 şi nr. 267/2006, P.R. nr. 3/2006, p. 91-95.

În situaţia plasamentului în regim de urgenţă dispus de către direcţia generală

de asistenţă socială şi protecţia copilului, aceasta este obligată să sesizeze instanţa

judecătorească în termen de 48 de ore de la data la care a dispus această măsură.

Instanţa judecătorească va analiza motivele care au stat la baza măsurii

adoptate de către direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului şi se va

pronunţa, după caz, cu privire la menţinerea plasamentului în regim de urgenţă sau la

înlocuirea acestuia cu măsura plasamentului, instituirea tutelei ori cu privire la reinte-

grarea copilului în familia sa. Instanţa este obligată să se pronunţe şi cu privire la

exercitarea drepturilor părinteşti.

3.3. Supravegherea specializată

Măsura de supraveghere specializată se dispune în condiţiile prezentei legi faţă

de copilul care a săvârşit o faptă penală şi care nu răspunde penal.

În cazul în care există acordul părinţilor sau al reprezentantului legal, măsura

supravegherii specializate se dispune de către comisia pentru protecţia copilului, iar,

în lipsa acestui acord, de către instanţa judecătorească.

Faţă de copiii care au săvârşit o faptă penală, dar care nu răspund penal se pot

dispune următoarele măsuri: măsura plasamentului, care a fost analizată anterior, şi

supravegherea specializată. Pentru a alege între cele două măsuri, instanţa sau

comisia pentru protecţia copilului va ţine seama de:

a) condiţiile care au favorizat săvârşirea faptei;

b) gradul de pericol social al faptei;

c) mediul în care a crescut şi a trăit copilul;

d) riscul săvârşirii din nou de către copil a unei fapte prevăzute de legea

penală;

e) orice alte elemente de natură a caracteriza situaţia copilului.

Măsura supravegherii specializate constă în menţinerea copilului în familia sa,

sub condiţia respectării de către acesta a unor obligaţii, cum ar fi:

a) frecventarea cursurilor şcolare;

b) utilizarea unor servicii de îngrijire de zi;

c) urmarea unor tratamente medicale, consiliere sau psihoterapie;

d) interzicerea de a frecventa anumite locuri sau de a avea legături cu anumite

persoane.

În cazul în care menţinerea în familie nu este posibilă sau atunci când copilul

nu îşi îndeplineşte obligaţiile stabilite prin măsura supravegherii specializate, comisia

pentru protecţia copilului ori, după caz, instanţa judecătorească poate dispune plasa-

mentul acestuia în familia extinsă ori în cea substitutivă, precum şi îndeplinirea de

către copil a obligaţiilor prevăzute mai sus. În cazul în care fapta prevăzută de legea

penală, săvârşită de copilul care nu răspunde penal, prezintă un grad ridicat de pericol

social, precum şi în cazul în care copilul pentru care s-a luat deja o măsură săvârşeşte

în continuare fapte penale, comisia pentru protecţia copilului sau, după caz, instanţa

judecătorească dispune, pe o perioadă determinată, plasamentul copilului intr-un

serviciu de tip rezidenţial specializat.Este interzis să se dea publicităţii orice date

referitoare la săvârşirea de fapte penale de către copilul care nu răspunde penal,

inclusiv date privitoare la persoana acestuia.

TEST DE AUTOEVALUARE

1. Care este modalitatea prin care părintele care nu locuieşte cu minorul

poate păstra legături personale cu copilul?

2. Bunicii au dreptul de a avea legături personale cu copilul?

3. În ce condiţii părinţii răspund material pentru prejudiciile produse de

copiii lor minori?

4. Ce drepturi şi ce obligaţii păstrează părintele decăzut din drepturile

părinteşti?

Bibliografie:

1.Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, Ed. CH Beck, Bucureşti,

2012.

Test de evaluare:

1. Căror copii li se aplică măsurile de protecţie specială?

2. Care sunt principiile ce stau la baza luării măsurii plasamentului?

3. În ce constă măsura supravegherii specializate şi în ce cazuri se dispune

aceasta?

Test grilă:

1. Decăderea din drepturile părinteşti este pronunţată de:

a. instanţa de judecată.

b. autoritatea tutelară.

c. comisia pentru protecţia copilului.

2. În ce situaţii se deschide tutela?

a. cand copilul nu are un părinte.

b. când copilul este lipsit temporar sau definitiv de ocrotire părintească, deci de îngri-

jirea ambilor părinţi.

c.cand copilul are bunuri pe care nu le poate administra.

3. Parintele decazut din drepturi are dreptul la legături personale cu copilul?

a. da.

b. nu.

c. da, dar sub supraveghere specială pentru a nu aduce atingere intereselor copilului.

4. Plasamentul, ca măsură de protecţie, se instituie de:

a. instanţa de judecată.

b. autoritatea tutelară.

c. instanţa de judecată sau direcţia pentru protecţia copilului, după caz.

5. Sarcina tutelei poate fi refuzată?

a.Nu.

b.Da.

c.este o sarcină obligatorie, dar poate fi refuzată în cazuri excepţionale.

Bibliografie complementară:

1.I.P. Filipescu, A.I.Filipescu,Tratat de dreptul familiei, Editura All Beck, Bucureşti,

ed. a VIII-a

Răspunsuri corecte grilă: 1.a,2.b,3.c,4.c,5.c.

MODULUL 3

CAPITOLUL III

ADOPŢIA

Obiective: Fixarea unor concepte deosebit de importante în actualul context

internaţional privind protecţia copilului şi adopţia, cu accent pe adopţia

internaţională şi pe procedura adopţiei.

Cuvinte cheie: adopţie, condiţii de fond şi impedimente, procedura

adopţiei, efectele adopţiei şi adopţia internaţională.

Rezumat: Adopţia este o instituţie care a avut o importanţă specială încă din

dreptul roman. Ea este astăzi o măsură de protecţie a copilului, fapt ce se răsfrânge şi

asupra condiţiilor în care se poate încheia şi asupra procedurii. Adopţia se încheie pe

toată viaţa. Efectul principal este naşterea rudeniei civile cu toate urmările acesteia

referitoare la nume, cetăţenie, domiciliu, moştenire etc. Adopţia internaţională este

permisă numai în condiţii extrem de restrictive.

Secţiunea I. Consideraţii introductive

§1. Noţiune

În ansamblul instituţiilor având ca scop ocrotirea copilului, un loc principal îl ocupă adopţia.

Această instituţie s-a născut din nevoia socială de a ocroti copilul, chiar şi în afara unor legături de sânge, iar legăturile ce iau naştere între persoane în baza ei sunt denumite, generic, rudenie civilă.

Sintetizând principiile legislative în această materie, doctrina conferă noţiunii de adopţie o triplă accepţiune, respectiv: de act juridic, de raport juridic şi de instituţie juridică.

Putem defini adopţia ca fiind actul juridic prin care se stabilesc relaţii de rudenie, asemănătoare rudeniei fireşti, între adoptat şi descendenţii săi, pe de o parte, şi adoptator şi rudele acestuia, pe de altă parte.

Legislaţia actuală defineşte adopţia ca fiind operaţiunea juridică prin care se creează legătura de filiaţie între adoptator şi adoptat, precum şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului (art.451 NCC).

În prezent, adopţia este regelementată prin noul Cod civil se reglementează condiţiile şi efectele adopţiei interne în art.451 şi urm., procedura adopţiei şi adopţia internaţională urmând a face obiectul unei legi speciale ulterioare.

§3. Principiile adopţiei (art. 452 NCC)

A. Principiul interesului superior al copiluluiB. Principiul creşterii şi educării copilului într-un mediu familialC. Principiul creşterii şi educării copilului, ţinându-se seama de originea sa

etnică, lingvistică, religioasă şi culturalăD. Principiul celerităţii în îndeplinirea oricăror acte referitoare la procedura

adopţieiE. Principiul informării copilului şi luării în considerare a opiniei acestuia, în

raport cu vârsta şi gradul său de maturitateF. Principiul garantării confidenţialităţii în ceea ce priveşte datele de identificare

ale adotatorului sau, după caz, ale familiei adoptatoare, precum şi în ceea ce priveşte identitatea părinţilor fireşti.

§4. Scopul adopţiei

Aşa cum am subliniat deja, scopul adopţiei este acela de a asigura protecţia inte-reselor patrimoniale şi nepatrimoniale ale copiilor lipsiţi de ocrotire părintească sau de o ocrotire corespunzătoare.

Articolul 452 lit.a NCC prevede că adopţia se încheie numai dacă aceasta este în interesul superior al copilului.

În cadrul raportului juridic al adopţiei există, fără îndoială, şi un interes al adop-tatorului, şi anume acela de a avea o viaţă de familie1. Deşi acesta nu este antagonic intereselor celui adoptat, el este ignorat total de legiuitor, însă trebuie avut în vedere de organele care au un rol în încuviinţarea adopţiei.

Secţiunea a II-a. Cerinţe legale pentru încheierea adopţiei

Pentru încheierea actului juridic al adopţiei este necesară îndeplinirea a două cate-gorii de condiţii:

- de fond şi- de formă.Condiţiile de fond pot fi subclasificate în:- pozitive – care trebuie îndeplinite, deci să existe pentru naşterea acestui act

juridic şi

1 Ibidem, p. 27-32.

- negative – în prezenţa cărora adopţia nu se poate încheia. Ele au fost denumite şi impedimente la adopţie1.

§1. Condiţiile de fond cerute la adopţie

1.1. ConsimţământulÎn cadrul procedurii adopţiei, trebuie să-şi exprime consimţământul părinţii fireşti

ori, după caz, tutorele copilului ai cărui părinţi fireşti sunt decedaţi, necunoscuţi, declaraţi morţi sau dispăruţi ori puşi sub interdicţie, copilul care a împlinit 10 ani, precum şi adoptatorul sau, după caz, familia adoptatoare (art.463 NCC).

A. Consimţământul adoptatoruluiAdopţia poate fi încheiată de o persoană sau de o familie, respectiv de doi soţi, caz

în care ambii vor fi denumiţi adoptatori.O persoană, chiar căsătorită, poate încheia singură actul juridic al adopţiei, numai

ea devenind adoptator2.Conform art.459 NCC, consimţământul adoptatorului trebuie să fie al unei

persoane cu capacitate deplină de exerciţiu şi să fie neviciat. Aşadar, minorul necăsătorit şi persoana pusă sub interdicţie nu pot exprima un consimţământ valabil la adopţie. În plus, persoanele cu bol psihice şi handicap mintal nu pot adopta, chiar dacă nu sunt puse sub interdicţie. Făcându-se referire expresă la bolile psihice, evident că aici se includ şi alienaţia şi debilitatea mintală, boli grave ce afectează discernământul persoanei respective.

Consimţământul adoptatorului sau al familiei adoptatoare se dă în faţa instanţei judecătoreşti, odată cu soluţionarea cererii de încuviinţarea adopţiei [art. 18 alin. (1) din Legea nr.273/2004].

B. Consimţământul soţului adoptatorului [art. 463 lit.d NCC]Articolul 462 NCC prevede, ca dispoziţie de principiu, că adopţia unui copil de

către mai multe persoane este interzisă, însă, prin derogare, ea este îngăduită în cazul în care se face de către soţ şi soţie, simultan sau succesiv. În acest caz, ambii soţi exprimă, în condiţiile precizate mai sus, consimţământul lor ca adoptatori.

Este însă posibilă şi situaţia ca numai unul dintre soţi să aibă calitatea de adoptator. În acest caz, legea cere, ca o condiţie de fond pentru încheierea adopţiei, şi consimţă-mântul celuilalt soţ, care nu devine, prin aceasta, adoptator. Pentru consimţământul soţului persoanei care doreşte să adopte se prevede o cerinţă de formă, respectiv exprimarea sa în faţa instanţei judecătoreşti odată cu soluţionarea cererii de încuviinţarea adopţiei.

Justificarea acestei condiţii de fond se găseşte tot în finalitatea adopţiei, respectiv normala dezvoltare şi interesul adoptatului. Acesta trebuie să se integreze în noua sa familie şi, de aceea, este necesar ca soţul adoptatorului să consimtă la adopţie.

C. Consimţământul părinţilor fireşti ai celui care urmează a fi adoptat sau al tutorelui, dacă este cazul [art. 463 lit.a NCC]

Pentru încheierea valabilă a adopţiei, ambii părinţi fireşti ai copilului care urmează a fi adoptat trebuie să-şi exprime consimţământul în acest sens, chiar şi atunci când

1 A se vedea I.P. Filipescu, Adopţia …, op. cit., p. 7.2 De exemplu, un soţ adoptă copilul celuilalt soţ, copil provenit dintr-o căsătorie anterioară sau din afara căsătoriei (Al. Ţiclea, Consideraţii

privind înfierea copilului celuilalt soţ, Dreptul nr. 6/1991, p. 41).

aceştia sunt divorţaţi sau copilul a fost dat în plasament unei persoane, familii sau instituţii de ocrotire.

Mai mult, chiar şi părintele sau părinţii decăzuţi din drepturile părinteşti sau cărora li s-a aplicat pedeapsa interzicerii drepturilor părinteşti păstrează dreptul de a consimţi la adopţia copilului. În acest caz însă, consimţământul celui care exercită autoritatea părintească este şi el obligatoriu [art. 464 alin.2 NCC].

Chiar părintele minor, în cazul copilului din afara căsătoriei, poate să-şi exprime valabil consimţământul la adopţie, nefiind nevoie să fie reprezentat, dacă este sub 14 ani, sau încuviinţat în prealabil, dacă depăşeşte această vârstă1. S-a argumentat această soluţie prin aceea că părintele este titularul ocrotirii părinteşti, iar instanţa judecătorească va încuviinţa sau nu adopţia în funcţie de faptul dacă aceasta este sau nu în interesul celui care urmează să fie adoptat.

În mod excepţional, instanţa judecătorească poate trece peste refuzul părinţilor fireşti sau, după caz, al tutorelui de a consimţi la adopţia copilului, dacă se dovedeşte, prin orice mijloc de probă, că că acesta este abuziv şi instanţa apreciază că adopţia este în interesul superior al copilului, ţinând seama şi de opinia acestuia, cu motivarea expresă a hotărârii în această privinţă.

Consimţământul părinţilor poate fi exprimat numai după trecerea unui termen de 60 de zile de la naşterea copilului [art. 16 alin. (1) Legea nr.273/2004] şi poate fi revocat de aceştia în termen de 30 de zile de la data înscrisului autentic prin care a fost exprimat [art. 16 alin. (2) Legea nr.273/2004]. După expirarea acestui termen, consimţământul părintelui devine irevocabil.

Revocarea consimţământului după trecerea acestui termen nu mai produce efecte. Totuşi, dacă motivele care au determinat-o sunt întemeiate, instanţa poate să respingă încuviinţarea adopţiei2.

Dacă unul dintre părinţii fireşti este decedat, necunoscut, declarat în condiţiile legii mort sau dispărut, pus sub interdicţie, precum şi dacă se află, din orice împrejurare, în imposibilitate de a-şi manifesta voinţa, consimţământul celuilalt părinte este îndestulător.

Dacă ambii părinţi se găsesc în oricare dintre situaţiile prevăzute mai sus sau dacă este adoptată o persoană majoră, consimţământul părinţilor fireşti ai copilului nu este necesar.

Aceste dispoziţii care reglementează situaţii de excepţie nu trebuie extinse şi la altele, care atrag doar imposibilitatea relativă (subiectivă sau temporară) de manifes-tare a voinţei, în sens contrar s-ar eluda dispoziţiile care cer expres consimţământul ambilor părinţi fireşti la adopţie.

O situaţie deosebită există în cazul în care copilul care urmează a fi adoptat este lipsit de ocrotire părintească. Când acest copil a fost pus sub tutelă, tutorele este cel care va consimţi la adopţie, întrucât el exercită drepturile şi îndatoririle părinteşti. Dacă tutela nu a fost încă instituită, fie se va proceda la instituirea ei, pentru ca apoi tutorele să-şi exprime consimţământul, fie se va încuviinţa adopţia fără să se mai instituie tutela.

1 A se vedea D. Rusu, C. Zira (I), I. Albu (II), Validitatea consimţământului părintelui minor la înfierea copilului minor din afara căsătoriei, R.R.D. nr. 8/1968, p. 61-69.

2 A se vedea I.P. Filipescu, Adopţia …, op. cit., p. 12.

Părinţii fireşti ai copilului sau, după caz, tutorele acestuia trebuie să consimtă la adopţie în mod liber, necondiţionat şi numai după ce au fost informaţi în mod corespunzător asupra consecinţelor adopţiei, în special asupra încetării legăturilor de rudenie ale copilului. Direcţia în a cărei rază teritorială locuiesc părinţii fireşti sau, după caz, tutorele este obligată să asigure consilierea şi informarea acestora înaintea exprimării de către aceştia a consimţământului la adopţie şi să întocmească un raport în acest sens.

O problemă viu discutată în doctrină a fost aceea a naturii juridice a dreptului părinţilor de a consimţi la adopţia copilului lor, cu efecte notabile asupra necesităţii exprimării acestui consimţământ la adoptarea copilului major.

Într-o primă opinie1, s-a arătat că fundamentul dreptului părinţilor fireşti de a con-simţi la adopţie se află în ocrotirea părintească, respectiv în exerciţiul drepturilor părinteşti. Conform acestei opinii, consimţământul părinţilor fireşti la adopţia copilului lor major nu mai este necesar, întrucât a încetat ocrotirea părintească. Opinia este criticată2, considerându-se că reduce raporturile de filiaţie la ocrotirea părintească, făcând abstracţie că filiaţia naturală, bazată pe legătura de sânge dintre părinţi şi copii, este mai complexă şi cu efecte juridice ce depăşesc simpla ocrotire părintească.

Într-o altă opinie3, s-a susţinut dubla semnificaţie a consimţământului părinţilor la adopţia copilului lor ce nu a împlinit 10 ani, anume de reprezentare a copilului şi de renunţare la dreptul propriu, izvorât din raportul de filiaţie. După ce copilul a împlinit 10 ani, în baza unei capacităţi speciale acordate de lege, el trebuie să-şi exprime propriul consimţământ la adopţie, iar consimţământul părinţilor este dat numai cu titlu personal, de renunţare la drepturile decurgând din filiaţia naturală. Ca urmare, consimţământul părinţilor fireşti la adopţie este necesar şi atunci când se adoptă o persoană care a dobândit capacitate de exerciţiu deplină, întrucât acest consimţământ este în primul rând manifestarea unui drept propriu de renunţare la legătura de filiaţie şi abia în al doilea rând o formă de manifestare a ocrotirii părinteşti.

În argumentarea acestei opinii, se invocă, în principal, textul legal care prevede că, după împlinirea vârstei de 10 ani, copilului i se cere consimţământul la adopţie, deci, după această vârstă, părintele consimte nu ca reprezentant al copilului, ci ca titular al unui drept propriu rezultând din filiaţie, drept ce trebuie recunoscut şi după dobândirea capacităţii de exerciţiu depline.

D. Consimţământul celui care urmează a fi adoptatAcest consimţământ se cere, potrivit legii, dacă minorul a împlinit vârsta de 10 ani,

vârstă la care se apreciază că el este în măsură să judece dacă adopţia este în interesul său sau nu.

Articolul 17 din Legea nr.273/2004 prevede că acest consimţământ se dă în faţa instanţei şi înseamnă o simplă ascultare a minorului.

1 A se vedea: I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 272-273; M. Avram, Filiaţia. Adopţia naţională şi internaţională, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001, p. 27-28.

2 A se vedea A. Nicolae, M. Nicolae, Discuţii privind dreptul părinţilor de a consimţi la adopţia copilului lor minor, în lumina deciziei Curţii Constituţionale nr. 277/2001, Dreptul nr. 7/2002, p. 93.

3 Formulată sub vechea reglementare a înfierii P. Anca, M.I. Eremia, Propuneri de lege ferenda cu privire la dreptul părinţilor de a consimţi la înfierea copilului lor, R.R.D. nr. 1/1976, p. 14-18; opinia este considerată conformă şi cu legislaţia actuală A. Nicolae, M. Nicolae, Discuţii privind dreptul…, loc. cit., p. 94

În doctrina elaborată sub vechea legislaţie1, s-a susţinut că acest consimţământ ar putea fi exprimat şi printr-un înscris autentic, anterior sesizării instanţei de judecată.

În ceea ce ne priveşte, considerăm că textul legal la care am făcut referire cuprinde o dispoziţie imperativă, ce nu suportă interpretare. Ca atare, consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani va fi cerut în instanţă, el neputând fi suplinit prin înscrisuri anterioare, chiar autentice.

În acelaşi sens, în literatura juridică2 s-a arătat că este vorba despre o capacitate specială, instituită de lege în favoarea minorului care a împlinit 10 ani, consim-ţământul acestuia având o puternică semnificaţie afectivă. Luarea consimţământului minorului de instanţa de judecată, în mod nemijlocit, reprezintă încă o garanţie oferită de lege că interesul minorului va fi corect apreciat. În plus, se creează premisele unei mai bune cunoaşteri a stării de fapt şi a situaţiei copilului3.

Anterior exprimării consimţământului, direcţia în a cărei rază teritorială domici-liază copilul care a împlinit vârsta de 10 ani îl va sfătui şi informa pe acesta, ţinând seama de vârsta şi de maturitatea sa, în special asupra consecinţelor adopţiei şi ale consimţământului său la adopţie şi va întocmi un raport în acest sens.

1.2. Capacitatea deplină de exerciţiu a adoptatorului sau a familiei (a celor doi soţi) care adoptăNecesitatea îndeplinirii acestei condiţii rezultă din prevederile art.459 NCC, care

arată că nu pot adopta decât persoanele care au capacitate deplină de exerciţiu, dar şi din cerinţa legală ca adoptatorul să exprime un consimţământ valabil la adopţie.

Persoana care are capacitate deplină de exerciţiu poate adopta, indiferent dacă este căsătorită sau nu şi indiferent dacă are sau nu alţi copii. De asemenea, nu există nicio restricţie în ceea ce priveşte sexul, naţionalitatea sau rasa adoptatorului.

1.3. Adoptatorul trebuie să fie cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decât adoptatul (art.460 NCC)Această diferenţă de vârstă urmăreşte să se creeze, prin adopţie, o situaţie similară

cu aceea din familia firească. Legea nu cere decât ca persoanele care adoptă să fie cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decât cei pe care doresc să îi adopte. Nu se cere însă ca adoptatorul să aibă o anumită vârstă după majorat şi nici nu este prevăzută o vârstă maximă a adoptatorului. Totuşi, dacă persoana care doreşte să adopte are o vârstă prea înaintată, instanţa va putea refuza încuviinţarea adopţiei, considerând că scopul acesteia nu poate fi realizat4.

Alineatul 2 al aceluiaşi articol prevede însă că, pentru motive temeinice, instanţa de tutelă poate încuviinţa adopţia, chiar dacă diferenţa de vârstă între adoptat şi adop-tatori este mai mică de 18 ani, dar nu mai puţin de 16 ani.

Legea nu enumeră nici exemplificativ acele împrejurări care ar putea constitui motive temeinice, ele urmând să fie apreciate, de la caz la caz, de instanţa jude-

1 A se vedea I.P. Filipescu, Adopţia …, op. cit., p. 13.2 A se vedea A. Ionaşcu ş.a., Filiaţia …, op. cit., p. 99.3 Importanţa ce trebuie acordată consimţământului copilului la adopţie rezultă şi dintr-o hotărâre a Curţii Europene a Drepturilor Omului, anume

hotărârea din 22 iunie 2004, pronunţată în Cauza Pini, Bertani, Manera şi Atripaldi împotriva României, publicată în M.Of. nr.1245 din 22 decembrie 2004, prin care s-a reţinut că nu există o încălcare a art.8 din Convenţie, deci o încălcare a obligaţiei statului de a asigura reunirea copilului cu părinţii săi, atât timp cât minorele au respins ideea de a se alătura părinţilor lor adoptivi şi de a pleca în Italia.

4A se vedea I.P. Filipescu, Adopţia …, op. cit., p. 13; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 578/1992, Dreptul nr. 2/1993, p. 68.

cătorească. O astfel de împrejurare ar putea fi aceea că persoana căsătorită, minoră, ar dori să adopte1.

În literatura juridică2 s-a apreciat, chiar înainte ca legea să prevadă limita de 16 ani ca diferenţă de vârstă, că nu se va putea încuviinţa adopţia dacă între adoptator şi adoptat nu există nicio diferenţă de vârstă şi nici atunci când diferenţa de vârstă este prea mică.

În statele europene vârsta minimă de la care o persoană poate adopta este, în general, mai mare de 18 ani, fiind între 24 şi 30 de ani. De asemenea, unele state au prevăzut şi o limită maximă de 45 de ani, după care o persoană nu mai poate deveni adoptator. Faptul că în ţara noastră, pentru motive temeinice, o persoană ar putea deveni părinte adoptiv la 16 ani ( un minor căsătorit) ni se pare o greşeală, pentru că la această vârstă adoptatorul ar avea el însuşi nevoie de ocrotire, neputând realiza scopul adopţiei.

1.4. Cel care urmează a fi adoptat să nu fi dobândit capacitate deplină de exerciţiu

Aşa cum dispune art. 455 NCC, „copilul poate fi adoptat până la dobândirea capacităţii depline de exerciţiu”.

Capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte la împlinirea vârstei de 18 ani, deci aceasta este limita până la care copilul poate fi adoptat. Trebuie avute în vedere şi situaţiile în care capacitatea deplină de exerciţiu se dobândeşte anterior vârstei de 18 ani, adică situaţia minoruluicăsătorit (art.39 NCC) şi cea a minorului căruia i se reunoaşte capacitate de exerciţiu anticipată, în condiţiile art.40 NCC.

Această condiţie de vârstă a adoptatului îşi are raţiunea în chiar finalitatea adopţiei, care este aceea de a asigura acelor minori, care sunt lipsiţi de autoritate părintească sau care nu beneficiază de o ocrotire corespunzătoare, condiţiile morale şi materiale pentru o bună creştere şi educare. În principiu, aşadar, adopţia se justifică numai pentru minori, deci pentru persoanele lipsite de capacitate de exerciţiu3.

Prin excepţie, art.455 alin.2 NCC prevede că persoana care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu poate fi adoptată dacă a fost crescută în timpul minorităţii de către cl care doreşte să o adopte.

În literatura juridică4 s-a arătat că prin noţiunea de creştere trebuie să înţelegem nu numai prestarea întreţinerii, ci şi existenţa unor raporturi mai complexe între cel care voieşte să adopte şi cel adoptat, raporturi similare cu cele dintre părinţi şi copii.

Creşterea trebuie să fi avut un caracter de continuitate şi să fi fost de durată, deci să nu fie ocazională sau făcută în alte scopuri decât cel al adopţiei5.

Tribunalul Suprem a decis, sub incidenţa vechii reglementări a adopţiei, cea din Codul familiei, că nu este cazul să anuleze o adopţie, chiar dacă adoptatul avea 51 de ani, iar adoptatorul 71 de ani, atât timp cât adoptatul a fost crescut de adoptator de la

1 A se vedea: Sc. Şerbănescu, op. cit., p. 213; I.P. Filipescu, Adopţia …, op. cit., p. 13.2 A se vedea I. Albu ş.a., op. cit., p. 59.3 Aşa cum am arătat, sfera celor două noţiuni nu este identică. Minoritatea presupune că o persoană nu a împlinit 18 ani, însă, un minor nu este în

toate cazurile lipsit de capacitate de exerciţiu (de exemplu: minora căsătorită, văduvă sau divorţată).4 A se vedea: I.P. Filipescu, Adopţia …, op. cit., p. 14-15; E.I. Popescu, A. Stegărescu, Două probleme în legătură cu înfierea, L.P. nr. 10/1958,

p. 38-40; I. Rucăreanu, Rudenia …, op. cit., p. 203; I. Albu ş.a., op. cit., p. 37-40.5 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1271/1964, C.D. 1964, p. 147; decizia civilă

nr. 111/1970, R.R.D. nr. 2/1971, p. 178 şi decizia civilă nr. 1774/1975, C.D. 1975, p. 160.

vârsta de 11 ani, iar adopţia reprezenta o concretizare, sub formă legală, a raporturilor existente anterior, încă din perioada minorităţii celui adoptat6.

1.5. Adopţia trebuie să fie în interesul superior al celui care urmează a fi adoptat

Articolul 452 lit.a NCC prevede că adopţia se face numai dacă este în interesul supe-rior al copilului, iar din întreaga reglementare cuprinsă în lege rezultă că interesul supe-rior al adoptatului se realizează atunci când cel care adoptă este în măsură să-i asigure o dezvoltare fizică şi morală normală, similară celei asigurate în familia firească.

Instanţa de tutelă este deci chemată să se convingă de faptul că adoptatorul prezintă condiţiile materiale şi garanţiile morale necesare unei dezvoltări armonioase a copilului, în concordanţă cu interesele sale patrimoniale şi nepatrimoniale.

Articolul 52 alin. (1) din Legea nr.273/2004 prevede, pentru părinţii adoptivi, obligaţia de a informa copilul că este adoptat, de îndată ce vârsta şi gradul de maturitate al acestuia o permit.

Dacă scopul adopţiei este crearea unei familii cât mai asemănătoare cu familia firească, s-ar putea reproşa unei astfel de reglementări faptul că impune o conduită asupra căreia membrii familiei ar trebui să decidă singuri.

În ceea ce ne priveşte, considerăm totuşi justă această dispoziţie, dat fiind dreptul copilului de a-şi cunoaşte adevăratul statut civil şi părinţii fireşti.

Fără a adânci discuţia referitoare la oportunitatea acestei dispoziţii, mai menţionăm doar că punerea ei în practică va ridica probleme în ceea ce priveşte criteriile şi persoanele care vor aprecia gradul de maturitate al copilului, precum şi metoda de supraveghere a îndeplinirii obligaţiei.

Adoptatorii şi adoptatul sunt în drept să obţină extrase din registrele publice al căror conţinut atestă faptul, data şi locul naşterii, dar nu dezvăluie în mod expres adopţia şi nici identitatea părinţilor fireşti.

Aceasta poate fi însă dezvăluită chiar înainte de dobândirea capacităţii de exerciţiu depline a adoptatului, dar numai pentru motive medicale, cu autorizarea instanţei judecătoreşti, la cererea oricăruia dintre adoptatori, a adoptatului, soţului sau des-cendenţilor acestuia ori a reprezentantului unei instituţii medicale sau a unui spital.

După dobândirea capacităţii depline de exerciţiu, adoptatul poate solicita tribuna-lului în a cărui rază teritorială se află domiciliul său (sau, dacă acesta nu domiciliază în România, Tribunalului Bucureşti) să-i autorizeze accesul la informaţiile aflate în posesia oricăror autorităţi publice cu privire la identitatea părinţilor săi fireşti.

§2. Impedimente la adopţie

Sunt socotite impedimente acele împrejurări care, dacă sunt prezente, opresc înche-ierea actului juridic al adopţiei. După cum vom arăta, parte din aceste impedimente sunt prevăzute expres de lege, iar altele rezultă din ansamblul reglementărilor privind adopţia.

2.1. Impedimentul izvorând din rudenia firească

6 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 529/1976, C.D. 1976, p. 173.

Articolul 457 NCC prevede expres că „adopţia între fraţi, indiferent de sex, este interzisă”. Raţiunea acestui impediment constă în aceea că, prin adopţie, s-ar crea relaţii ce sunt incompatibile cu rudenia firească existentă între fraţi.

Impedimentul există, indiferent de faptul că este vorba de fraţi din căsătorie sau din afara căsătoriei, de fraţi buni sau numai după unul dintre părinţi, legea nefăcând în acest sens nicio distincţie.

Prevăzând o situaţie de excepţie, impedimentul la care ne referim va trebui strict interpretat. Ca urmare, adopţia este permisă între alte rude1 şi, chiar mai mult, rudenia constituie un criteriu de prioritate pentru adopţie sau încredinţarea copilului în vederea adopţiei.

Adopţia este oprită şi între părintele firesc şi copilul său. Acest impediment rezultă tot din prevederile legale. Articolul 463 NCC prevede, pentru adopţie, pe de o parte, consimţământul celui care adoptă, iar, pe de altă parte, consimţământul părinţilor fireşti ai copilului, ceea ce înseamnă că aceste două calităţi nu pot fi întrunite în una şi aceeaşi persoană. De altfel, în acest mod nu se realizează nici scopul în vederea căruia se încheie adopţia2.

O atare problemă se pune atunci când, după încuviinţarea adopţiei, se stabileşte legătura de filiaţie între adoptat şi adoptator sau se stabileşte că aceştia sunt fraţi din afara căsătoriei3. În aceste situaţii, este necesară o hotărâre judecătorească pentru a constata nulitatea adopţiei.

Concluzionând, arătăm că adopţia este oprită între rudele în linie dreaptă de gradul întâi, ceea ce ar trebui prevăzut expres în legislaţie4, şi între rudele colaterale de gradul doi.

2.2. Impedimentul izvorât din calitatea de soţAcest impediment este expres reglementat în art. 458 NCC, care prevede că

„Adopţia a doi soţi sau foşti soţi de către acelaşi adoptator sau familie adoptatoare, precum şi adopţia între soţi sau foşti soţi sunt interzise.”

Impedimentul a fost prevăzut, întrucât finalitatea adopţiei nu poate fi atinsă în aceste cazuri, dar şi întrucât cei doi, fiind persoane cu capacitate deplină de exerciţiu, adoptatul trebuie să fi fost crescut de celălalt soţ în timpul minorităţii, situaţie care practic este imposibilă.

Adopţia a doi soţi de către aceeaşi persoană sau familie este interzisă, întrucât nu pot fi soţi, copiii aceleiaşi persoane (fraţii), chiar dacă este vorba de rudenie civilă.

2.3. Impedimentul rezultând dintr-o adopţie anterioarăPotrivit art. 462 NCC, copilul, respectiv majorul adoptat de persoana sau familia

care l-a crescut nu poate fi adoptat de mai mulţi adoptatori nici simultan, nici succe-

1 A se vedea I.P. Filipescu, Adopţia ..., op. cit., p. 22.2 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 30/1973, C.D. 1973, p. 252 prin care s-a stabilit că un copil recunoscut de o persoană nu mai poate fi

adoptat de către aceeaşi persoană.3 A se vedea: T. Crăciun, Posibilitatea stabilirii filiaţiei fireşti a înfiatului faţă de înfietor, R.R.D. nr. 3/1971, p. 84-87; I.P. Filipescu, Adopţia ...,

op. cit., p. 23.4 În acelaşi sens, a se vedea I.P. Filipescu, Adopţia ..., op. cit., p. 22-23. În sens contrar, că adopţia nu se poate încuviinţa între rudele în linie

dreaptă, indiferent de grad, a se vedea: I. Albu ş.a., op. cit., p. 62-63; D. Rizeanu, Consideraţii în legătură cu unele soluţii în materie civilă ale Tribunalului Suprem, R.R.D. nr. 7/1976, p. 36-37.

siv. Prin excepţie, poate fi încuviinţată, după caz, adopţia simultană sau adopţii succe-sive, atunci când adoptatorii sunt soţ şi soţie.

Acest impediment se explică prin aceea că, odată cu adopţia, drepturile şi îndatoririle părinteşti trec asupra adoptatorului şi, în cazul în care mai multe persoane ar adopta acelaşi copil, ocrotirea părintească s-ar pulveriza inadmisibil, fapt contrar scopurilor pentru care instituţia adopţiei a fost creată. Acelaşi text legal regle-mentează şi excepţia în cazul soţilor, întrucât este firesc ca ei să exercite autoritatea părintească împreună, alcătuind o familie.

Aşadar, câtă vreme o adopţie este în fiinţă, nu se poate încuviinţa o nouă adopţie, cu excepţia menţionată.

Sancţiunea încălcării acestei dispoziţii este nulitatea absolută a ambelor adopţii încuviinţate, instanţa judecătorească neputând să exercite un drept de opţiune şi să declare validă una dintre adopţii, atâta timp cât ele sunt nule de drept1. Prin excepţie de la aceste dispoziţii, alin.2 al art.462 NCC prevede că poate fi încu-viinţată o nouă adopţie atunci când:

- adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat; în acest caz, adopţia anterioară se consideră desfăcută pe data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de încu-viinţare a noii adopţii;

- adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv. Acest ultim caz trebuie coroborat cu dispoziţiile art. 54, care prevăd că adopţia încetează prin desfacere sau ca urmare a declarării nulităţii acesteia.

Noul Cod civil prevede încă un impediment la adopţie în art. 462 alin.3 care arată că două persoane de acelaşi sex nu pot adopta împreună.

§3. Condiţiile de formă

Condiţiile de formă cerute pentru încheierea adopţiei se referă la:- forma solemnă a actelor juridice ale părţilor şi la- procedura adopţiei.

3.1. Actele juridice ale părţilorActul juridic al adopţiei este un act solemn, pentru validitatea sa fiind necesară

îndeplinirea unor formalităţi. Forma specifică, cerută pentru unele dintre acestea, a fost instituită tocmai pentru a se putea verifica îndeplinirea condiţiilor de fond, pozi-tive şi negative, obligatorii pentru încuviinţarea adopţiei.

a) Consimţământul adoptatorului sau al adoptatorilor se dă în faţa instanţei judecă-toreşti odată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei.

b) Consimţământul soţului persoanei care doreşte să adopte se dă tot în faţa instan-ţei judecătoreşti şi nu este necesar atunci când acesta se află în imposibilitatea de a-şi manifesta voinţa.

c) Consimţământul părinţilor fireşti trebuie exprimat, conform art. 15 alin. (1) din Legea nr.273/2004, în faţa instanţei judecătoreşti odată cu soluţionarea cererii de deschidere a procedurii adopţiei. Acesta nu poate fi exprimat mai devreme de 60 de zile de la data naşterii copilului, înscrisă în certificatul de naştere. În cazul adopţiei copilului de către soţul părintelui firesc, consimţământul părintelui firesc se dă în faţa

1 A se vedea I.P. Filipescu, Adopţia ..., op. cit., p. 24.

instanţei judecătoreşti, odată cu soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei. Cu această ocazie, instanţa va solicita direcţiei şi raportul de consiliere şi informare care confirmă îndeplinirea obligaţiei prevăzute la art.14 Legea nr.273/2004, respectiv cea de consiliere şi de informare a părinţilor fireşti asupra efectelor adopţiei, realizată înainte de exprimarea consimţământului la adopţie.

Părintele poate să revoce consimţământul în termen de 30 de zile de la data expri-mării lui în condiţiile legii. După expirarea termenului, consimţământul părintelui devine irevocabil.

d) Consimţământul copilului ce urmează a fi adoptat, dacă acesta a împlinit 10 ani, va fi cerut de instanţă în faza încuviinţării adopţiei [art. 17 alin. (1) Legea nr.273/2004]. Aşa cum am arătat, aceasta este forma în care consimţământul adoptatului trebuie exprimat, întrucât dispoziţia legală este imperativă.

În doctrină1, sub vechea reglementare, s-a susţinut şi un punct de vedere contrar, conform căruia, consimţământul celui care urmează a fi adoptat poate fi dat în forma declaraţiei autentificate de notarul public, mai ales dacă e vorba de o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu, care va fi adoptată de cel ce a crescut-o.

Anterior exprimării consimţământului, Direcţia de asistenţă socială şi protecţia copilului în a cărei rază teritorială domiciliază copilul care a împlinit vârsta de 10 ani îl va sfătui şi informa pe acesta, ţinând seama de vârsta şi maturitatea sa, în special asupra consecinţelor adopţiei şi ale consimţământului său la adopţie, şi va întocmi un raport în acest sens.

3.2. Procedura adopţieiAstfel cum este reglementată prin Legea nr. 273/2004, procedura adopţiei cuprinde

două faze: – una administrativă şi – una judiciară.A. Procedura administrativăAceastă fază presupune intervenţia anumitor organe administrative cu atribuţii spe-

cifice, care urmăresc ca, prin adopţie, să se realizeze interesul superior al adoptatului.Organizarea şi funcţionarea acestor organe administrative sunt prevăzute de Legea

nr. 272/2004 şi Legea nr. 273/2004.Pentru a înţelege procedura administrativă propriu-zisă, este necesară o prezentare

a acestor organe cu atribuţii în materia adopţiei.a) Oficiul Român pentru AdopţiiAcesta este un nou organ de specialitate al administraţiei publice centrale, cu

personalitate juridică, înfiinţat prin reorganizarea Comitetului Român pentru Adopţii, cu atribuţii de supraveghere şi coordonare a activităţilor referitoare la adopţie.

Oficiul Român pentru Adopţii deţine evidenţa centralizată la nivel naţional a per-soanelor sau familiilor adoptatoare, atestate şi înscrise în Registrul Naţional pentru Adopţii şi preia toate atribuţiile din domeniul protecţiei copilului prin adopţie ale Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Drepturilor Copilului, deci şi cele privind moni-torizarea respectării principiilor şi drepturilor stabilite prin actele internaţionale în materie.

1 Ibidem, p. 13 şi 27.

b) Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţie a copiluluiAceasta este o instituţie publică, cu personalitate juridică, înfiinţată în subordinea

consiliului judeţean, respectiv a consiliilor locale ale sectoarelor municipiului Bucu-reşti, care preia, în mod corespunzător, funcţiile serviciului public de asistenţă socială de la nivelul judeţului (sau sectorului municipiului Bucureşti).

Procedura administrativă propriu-zisă a adopţiei se realizează prin însumarea atri-buţiilor organelor enumerate mai sus.

Ea se desfăşoară pe două planuri:- unul priveşte copilul care ar putea fi adoptat şi- celălalt priveşte persoanele sau familiile care doresc să adopte.Din analiza dispoziţiilor legale în vigoare, se desprinde soluţia că pot fi adoptaţi

copiii aflaţi în evidenţele Direcţiei generale de asistenţă socială şi protecţia copilului şi pentru care s-a elaborat un plan individualizat de protecţie, având ca finalitate adopţia.

Planul individualizat de protecţie reprezintă documentul prin care se realizează planificarea serviciilor, prestaţiilor şi măsurilor de protecţie specială a copilului, pe baza evaluării psihosociale a acestuia şi a familiei sale, în vederea integrării copilului care a fost separat de familia sa într-un mediu familial stabil, permanent, în cel mai scurt timp posibil.

Pe baza acestui plan, direcţia de la domiciliul copilului efectuează demersuri pentru reintegrarea copilului în familie sau pentru plasamentul acestuia în familia extinsă (părinţii, copilul şi rudele fireşti ale acestuia până la gradul IV inclusiv) sau substitutivă (persoanele, altele decât cele care aparţin familiei extinse, care, în condiţiile legii, asigură creşterea şi îngrijirea copilului).

Dacă aceste demersuri au eşuat, se poate stabili ca finalitate a planului individua-lizat de protecţie: adopţia internă.

În ceea ce priveşte persoanele care doresc să adopte, acestea trebuie să obţină un atestat eliberat de Direcţia generală de asistenţă socială şi protecţia copilului în raza căreia domiciliază.

În acest sens, persoana sau familia trebuie să depună o cerere de evaluare, asupra căreia direcţia este obligată să se pronunţe în termen de 60 de zile de la depunere.

Evaluarea va privi garanţiile morale şi condiţiile materiale ale adoptatorului sau familiei adoptatoare şi trebuie să aibă în vedere:

- personalitatea, starea sănătăţii şi situaţia economică a adoptatorului sau familiei adoptatoare, viaţa familială, condiţiile de locuit, aptitudinea de educare a unui copil;

- motivele pentru care adoptatorul sau familia adoptatoare doreşte să adopte;- motivele pentru care, în cazul în care numai unul dintre cei doi soţi solicită să

adopte un copil, celalalt soţ nu se asociază la cerere;- impedimente de orice natură relevante pentru capacitatea de a adopta.Dacă evaluarea este favorabilă, direcţia trebuie să elibereze atestatul de persoană

sau familie aptă să adopte. Acesta este valabil un an şi poate fi prelungit, la cerere, în aceleaşi condiţii.

Când evaluarea este nefavorabilă, adoptatorul sau familia respectivă au dreptul să solicite reevaluarea în termen de 30 zile de la data comunicării rezultatului.

Rezultatul nefavorabil al reevaluării poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la instanţa competentă în materia adopţiei de la domiciliul adoptatorului.

Obţinerea atestatului nu este necesară în următoarele cazuri:

- pentru adopţia prevăzută la art. 455 alin. 3 NCC, adică adopţia unei persoane cu capacitate de exerciţiu deplină de către persoana care a crescut-o;

- pentru adopţia copilului de către soţul părintelui firesc sau adoptiv.Pe parcursul procesului de evaluare, direcţia, în a cărei rază teritorială domiciliază

adoptatorul sau familia adoptatoare, este obligată să asigure acestora serviciile de pregătire/consiliere necesare pentru a-şi asuma, în cunoştinţă de cauză şi în mod corespunzător, rolul de părinte.

B. Procedura în faţa instanţei judecătoreştia) Competenţa materială aparţine tribunalului, conform art. 61 alin. (3) din Legea

nr.273/2004. Referindu-ne la tribunal, avem în vedere instanţa de tutelă. b) Competenţa teritorială Instanţa competentă să încuviinţeze cererea de adopţie este cea în a cărei rază

teritorială se găseşte domiciliul adoptatului [art. 61 alin. (3) Legea nr.273/2004], cu excepţia situaţiei în care nu se poate determina domiciliul adoptatului, caz în care competenţa revine Tribunalului Bucureşti.

c) Procedura propriu-zisă cuprinde trei etape:- deschiderea procedurii adopţiei interne;- încredinţarea în vederea adopţiei şi- încuviinţarea adopţiei.1. Deschiderea procedurii adopţiei interne se face numai dacă planul individua-

lizat de protecţie stabileşte că adopţia este necesară, iar părinţii sau, după caz, tutorele îşi exprimă consimţământul în acest sens.

Evident, consimţământul nu este necesar atunci când unul sau ambii părinţi se află în vreuna dintre situaţiile prevăzute de art. 12 alin. (3) Legea nr.273/2004 şi el poate fi suplinit de instanţa judecătorească, dacă refuzul de a-şi da consimţământul este abuziv (art. 13 Legea nr.273/2004).

Cererea este adresată instanţei, de direcţia în a cărei rază teritorială domiciliază copilul, în termen de 30 de zile de la finalizarea demersurilor privind reintegrarea copilului în familie şi se judecă cu citarea părinţilor fireşti ai copilului sau, după caz, a tutorelui şi a direcţiei în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului.

Asupra cererii instanţa se pronunţă printr-o hotărâre ce poate fi atacată numai cu recurs şi care produce următoarele efecte:

- drepturile şi obligaţiile părinteşti ale părinţilor fireşti sau, după caz, cele exer-citate de persoane fizice sau juridice se suspendă;

- drepturile şi obligaţiile părinteşti sunt exercitate de către consiliul judeţean sau, după caz, consiliul local al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială domiciliază copilul1.

Efectele hotărârii încetează de drept, dacă, în termen de un an de la data rămânerii irevocabile a hotărârii, direcţia nu a identificat o persoană sau familie corespun-zătoare pentru copil şi nu a iniţiat procedurile prevăzute de prezenta lege în vederea realizării unei adopţii interne.

1 Exercitarea drepturilor şi obligaţiilor părinteşti de către Consiliul judeţean a fost, pe bună dreptate, criticată şi considerată o soluţie formală, ineficientă. De lege ferenda s-a propus ca exercitarea acestor drepturi să fie dată Comisiei pentru protecţia copilului. I.Imbrescu, Discuţii şi propuneri privitoare la procedura administrativă, consecinţă a efectelor hotărârilor judecătoreşti prin care a fost încuviinţată procedura deschiderii adopţiei interne sau a fost instituită încredinţarea copilului în vederea adopţiei, revista Dreptul nr.3/2008, p.139.

În acest caz, direcţia este obligată să revizuiască planul individualizat de protecţie a copilului şi să solicite instanţei judecătoreşti, în funcţie de finalitatea acestuia, urmă-toarele:

- menţinerea, modificarea sau încetarea măsurii de protecţie a copilului; - încuviinţarea unei noi proceduri de deschidere a adopţiei.Deschiderea procedurii adopţiei interne, ca etapă prealabilă încuviinţării adopţiei,

nu trebuie îndeplinită în cazul în care persoana majoră este adoptată de adoptatorul sau familia care a crescut-o în timpul minorităţii şi în cazul în care adoptatorul este soţul părintelui firesc sau adoptiv.

În cazul admiterii cererii de deschidere a procedurii adopţiei interne, în dispozitivul hotărârii judecătoreşti se va face menţiune despre constatarea existenţei consimţământului ambilor părinţi, al unui singur părinte, al tutorelui sau, după caz, despre suplinirea consimţământului în condiţiile art. 13 Legea nr.273/2004 şi se va încuviinţa deschiderea procedurii adopţiei interne. Dacă, ulterior rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti de deschidere a procedurii adopţiei, dispare cauza care, potrivit art. 12 alin. (3) Legea nr.273/2004, a făcut imposibilă exprimarea de către unul dintre părinţi a consimţământului la adopţie, împotriva hotărârii se poate face cerere de revizuire. Cererea de revizuire se poate introduce până la data pronunţării hotărârii de încuviinţare a adopţiei de oricare dintre părinţii fireşti ai copilului sau de către direcţia care a solicitat deschiderea procedurii adopţiei interne. Cererea de revizuire se soluţionează în camera de consiliu, cu citarea părinţilor fireşti, a direcţiei care a solicitat deschiderea procedurii adopţiei interne şi, dacă este cazul, a direcţiei în a cărei rază administrativ-teritorială se află domiciliul adoptatorului sau al familiei adoptatoare. Participarea procurorului este obligatorie. Cererea de revizuire suspendă soluţionarea cererii de încredinţare a copilului în vederea adopţiei sau, după caz, de încuviinţare a adopţiei, dacă vreuna dintre acestea se află pe rolul instanţei judecătoreşti. Direcţia care a solicitat deschiderea procedurii adopţiei interne are obligaţia de a informa de îndată instanţa prevăzută la alin. (1) despre depunerea cererii de revizuire. Măsura de protecţie a copilului sau, după caz, încredinţarea în vederea adopţiei se prelungeşte de drept pe perioada soluţionării revizuirii. Dacă instanţa judecătorească dispune revocarea măsurii încredinţării, va hotărî, la propunerea direcţiei generale în a cărei rază administrativ-teritorială se află domiciliul copilului, o măsură provizorie de protecţie a copilului, până la soluţionarea revizuirii. În cazul în care încuviinţează cererea de revizuire, instanţa va solicita consimţământul părintelui care nu şi l-a dat anterior, numai după depunerea de către direcţia în a cărei rază teritorială locuieşte acesta a unui raport de consiliere şi informare în conformitate cu prevederile art. 14 Legea nr.273/2004. Efectuarea unei noi anchete sociale care să vizeze situaţia actuală a părinţilor fireşti, precum şi potenţialul de reintegrare a copilului în familia biologică/extinsă este obligatorie. Efectuarea anchetei sociale şi întocmirea raportului sunt de competenţa direcţiei în a cărei rază administrativ-teritorială locuieşte părintele firesc. În cazul în care, după suspendarea prevăzută de art. 23^2, părintele care s-a aflat în imposibilitate de a-şi exprima consimţământul se opune adopţiei şi nu sunt motive pentru aplicarea art. 13, cererea de încredinţare a copilului în vederea adopţiei sau,

după caz, de încuviinţare a adopţiei se repune pe rol la solicitarea direcţiei în a cărei rază administrativ-teritorială se află domiciliul copilului şi se respinge. Direcţia care a solicitat deschiderea procedurii adopţiei interne are obligaţia de a formula de îndată cerere de revizuire sau, după caz, de a solicita suspendarea oricărei proceduri judiciare, precum şi a oricărui alt demers privind adopţia, dacă ia cunoştinţă, până la data pronunţării hotărârii de încuviinţare a adopţiei, despre încetarea cauzei care a determinat imposibilitatea părintelui de a-şi exprima voinţa cu privire la adopţie.

În ceea ce ne priveşte considerăm că modificările aduse legii privind adopţia sunt numai în parte bine venite, respectiv în ceea ce priveşte posibilitatea de a cere revizuirea atunci când s-a schimbat situaţia avută în vedere la deschiderea procedurii adopţiei interne. În schimb, decizia Curţii Constituţionale şi modificarea legii în sensul reluării consimţământului părinţilor fireşti în faza încuviinţării adopţiei, considerăm că nu se impuneau întrucât forma în care a fost reglementat consimţământul părinţilor fireşti la adopţie prin Legea nr.273/2004 era conformă atât cu actele normative internaţionale, cât şi cu scopul şi finalitatea adopţiei.

Astfel, prin lege era prevăzută o procedură complexă cuprinzând trei etape, fiecare finalizată cu câte o hotărâre judecătorească:

- prima etapă este cea a deschiderii procedurii adopţiei în care se obţine consimţământul părinţilor fireşti NUMAI ÎN FAŢA INSTANŢEI;

- a doua etapă este una intermediară, a încredinţării în vederea adopţiei, în care se determină compatibilitatea dintre copil şi familia sau persoana care doreşte să adopte;

- ultina etapă este cea a încuviinţării adopţiei, etapă în care se verifică de către instanţă consimţământul părinţilor adoptivi, dar şi îndeplinirea celorlalte condiţii de fond şi de formă, inclusiv consimţământul părinţilor fireşti care a fost dat în prima etapă.

Considerăm că întreaga procedură trebuie privită unitar, deci nu se poate susţine că se încalcă drepturile părinţilor fireşti sau nu se respectă interesul copilului cât timp consimţământul se ia în faţa instanţei şi nimic nu împiedică judecătorul ce va încuviinţa adopţia să verifice aceste condiţii din nou atunci când apar situaţii particulare de genul celei existente în speţa care a declanşat sesizarea Curţii Constituţionale1. Scopul acestei reglementări a fost acela de a evita întâlnirea dintre părinţii fireşti şi cei adoptivi în cadrul procedurii adopţiei şi deci de a evita eventualele pretenţii materiale ale celor dintâi. Aplicând legea în forma sa actuală, formă determinată de decizia Curţii Constituţionale, credem că va fi tot mai dificil să se păstreze confidenţialitatea datelor părinţilor fireşti şi adoptivi şi se va ajunge, inevitabil, la contacte nedorite între aceştia.

2. Încredinţarea în vederea adopţiei se dispune de către instanţa de judecată de la domiciliul copilului pentru o perioadă de 90 de zile [art. 28 Legea nr.273/2004]. Cererea de încuviinţare a adopţiei adresată instanţei prelungeşte de drept perioada de încredinţare până la soluţionarea cererii prin hotărâre irevocabilă.

În primul rând, direcţia de la domiciliul copilului va analiza posibilitatea încredin-ţării copilului în vederea adopţiei unei rude din familia extinsă, asistentului maternal 1 În această speţă tatăl biologic al copilului adoptat îşi stabilise paternitatea după deschiderea procedurii adopţiei, deci nu-şi dăduse consimţământul la adopţie.

profesionist la care se află copilul ori unei alte persoane sau familii la care copilul se află în plasament.

Dacă astfel de solicitări nu există, direcţia va face o selecţie dintre persoanele atestate, aflate în evidenţa Oficiului Român pentru Adopţii, ţinând cont de interesul superior al copilului, informaţiile înscrise în atestatul adoptatorului şi de evoluţia copilului până la acea dată.

În urma procesului de selecţie, direcţia de la domiciliul copilului verifică şi constată compatibilitatea acestuia cu adoptatorul sau cu familia adoptatoare.

Determinarea compatibilităţii se realizează luându-se în considerare nevoile copilului, dorinţele şi opiniile exprimate de acesta, acordându-le importanţa cuvenită. Interesul superior al copilului trebuie luat în considerare cu prioritate.

Când se constată că există incompatibilitate, direcţia de la domiciliul copilului ses-izează de îndată instanţa în vederea încetării măsurii.

Judecarea cererilor de încredinţare a copilului în vederea adopţiei interne se face cu citarea direcţiei în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, a direcţiei în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare şi a persoanei ori familiei adoptatoare.

Încredinţarea copilului în vederea adopţiei produce o serie de efecte, şi anume:- domiciliul copilului se va afla la persoana sau familia căreia i-a fost încredinţat,

care va efectua şi actele obişnuite;- dreptul de a reprezenta copilul în actele juridice, precum şi dreptul de a admi-

nistra bunurile copilului se exercită de către consiliul judeţean sau local al sectorului municipiului Bucureşti în a cărui rază teritorială domiciliază persoana sau familia căreia i-a fost încredinţat copilul în vederea adopţiei. Dreptul de administrare poate fi delegat, în mod excepţional, către persoana sau familia căreia i s-a încredinţat copilul pentru efectuarea unor acte speciale, în interesul copilului, care vor fi expres men-ţionate în cuprinsul documentului prin care se acordă delegarea;

- evoluţia copilului va fi urmărită de direcţia de la domiciliul adoptatorului. La sfârşitul perioadei de încredinţare în vederea adopţiei, direcţia întocmeşte un raport final, referitor la evoluţia relaţiilor dintre copil şi adoptatori, pe care îl comunică instanţei competente, în vederea soluţionării cererii de încuviinţare a adopţiei;

- dacă se constată neadaptarea copilului cu persoana sau familia adoptatoare, direc-ţia sesizează de îndată instanţa, care se pronunţă printr-o hotărâre executorie de drept asupra revocării sau prelungirii măsurii încredinţării. Dacă măsura a fost revocată, direcţia este obligată să reia procedura identificării altei familii adoptatoare.

3. Încuviinţarea adopţieiCererea se introduce direct de adoptator sau familia adoptatoare când se adoptă un

major sau copilul celuilalt soţ, în toate celelalte cazuri, cererea putând fi introdusă fie de adoptator, fie de direcţia de la domiciliul acestuia, la sfârşitul perioadei de încre-dinţare în vederea adopţiei.

Cererea trebuie să fie însoţită de următoarele acte:a) certificatul de naştere al copilului, în copie legalizată;b) certificatul medical privind starea de sănătate a copilului, eliberat de unităţi

publice nominalizate de direcţia de sănătate publică;c) atestatul valabil al adoptatorului sau familiei adoptatoare;d) hotărârea judecătorească irevocabilă de încredinţare în vederea adopţiei;

e) certificatele de naştere ale adoptatorului sau ale soţului şi soţiei din familia adoptatoare, în copie legalizată;

f) certificatul de căsătorie al adoptatorului sau al soţilor din familia adoptatoare, în copie legalizată;

g) cazierul judiciar al adoptatorului sau, după caz, al fiecărui membru al familiei adoptatoare;

h) certificatul medical privind starea de sănătate a adoptatorului, eliberat de medi-cul de familie pe lista căruia este înscris;

i) documentele doveditoare cu privire la exprimarea consimţământului părinţilor fireşti, în măsura în care nu s-a pronunţat anterior o hotărâre judecătorească de încu-viinţare a deschiderii procedurii adopţiei interne a copilului.

Direcţia de la domiciliul adoptatorului este obligată să depună rapoartele finale referitoare la evoluţia relaţiilor dintre copil şi adoptatori în perioada de încredinţare şi de a da orice lămuriri necesare pentru soluţionarea cererii.

Instanţa admite cererea doar dacă adopţia este în interesul superior al copilului.Judecarea cererilor de încuviinţare a adopţiei se face cu citarea direcţiei în a

cărei rază teritorială se află domiciliul copilului, a direcţiei în a cărei rază teritorială domiciliază adoptatorul sau familia adoptatoare şi a persoanei ori familiei adoptatoare. Judecarea cererilor de încuviinţare a adopţiei prevăzute la art. 455 alin. 2 NCC se face cu citarea adoptatorului sau a familiei adoptatoare şi a adoptatului, iar judecarea cererilor de încuviinţare a adopţiei copilului de către soţul părintelui firesc se face cu citarea adoptatorului şi a părinţilor fireşti ai adoptatului.

Instanţa poate solicita din nou consimţământul la adopţie al părinţilor fireşti, dacă există indicii că după data la care consimţământul a devenit irevocabil au intervenit elemente noi, de natură să determine revenirea asupra consimţământului iniţial. Direcţia care a solicitat deschiderea procedurii adopţiei interne are obligaţia să aducă la cunoştinţa instanţei, prin intermediul direcţiei în a cărei rază administrativ-teritorială se află domiciliul adoptatorului/familiei adoptatoare, dacă este cazul, existenţa oricăror elemente noi cu privire la situaţia părintelui firesc ori a familiei extinse, care ar putea determina modificarea finalităţii planului individualizat de protecţie. Chemarea părinţilor fireşti în faţa instanţei competente să încuviinţeze adopţia se face prin invitaţie adresată acestora, în camera de consiliu, fără a se indica date cu privire la dosar sau alte date care ar permite, în orice fel, divulgarea identităţii sau a altor informaţii cu privire la persoana ori familia adoptatoare. Instanţa poate invita la aceeaşi dată direcţia competentă.

În cazul în care părinţii se prezintă personal în faţa instanţei şi îşi exprimă refuzul de a mai consimţi la adopţie, instanţa suspendă soluţionarea cererii de încuviinţare a adopţiei. Declaraţia părinţilor fireşti împreună cu încheierea de suspendare se comunică direcţiei competente potrivit art. 22 alin. (3) Legea nr.273/2004, care va formula cerere de revizuire a hotărârii de deschidere a procedurii adopţiei.

Conform art. 61 alin. (4) Legea nr.273/2004, toate cererile prevăzute în cadrul procedurii adopţiei se judecă în primă instanţă potrivit regulilor Cărţii a III-a din

Codul de procedură civilă, „Dispoziţii generale privitoare la procedurile necontencioase”, cu excepţiile prevăzute de prezenta lege.

Cererile sunt scutite de taxă de timbru, se soluţionează cu celeritate, putându-se administra orice mijloc de probă şi, în primul rând, rapoartele de anchetă socială privind copilul.

Judecata se face de complete specializate, în camera de consiliu, cu participarea obligatorie a procurorului.

Funcţie de faza procesuală în care se află cererea, se vor mai cita: - părinţii fireşti ai copilului sau tutorele, după caz;- direcţia de la domiciliul copilului şi cea de la domiciliul adoptatorului;- persoana sau familia adoptatoare şi - copilul adoptat, a cărui ascultare este obligatorie dacă a împlinit 10 ani.Opinia copilului exprimată la judecarea cererilor prevăzute de prezenta lege va fi

luată în considerare şi i se va acorda importanţa cuvenită, avându-se în vedere vârsta şi gradul acestuia de maturitate. În situaţia în care instanţa hotărăşte în contradictoriu cu opinia exprimată de copil, aceasta este obligată să motiveze raţiunile care au condus la înlăturarea opiniei copilului.

Hotărârile pronunţate în cauzele prevăzute de lege sunt supuse recursului. Exerci-tarea recursului suspendă executarea.

Secţiunea a III-a. Efectele adopţiei

Aşa cum am arătat deja, momentul în care se produc efectele adopţiei este acela în care hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei rămâne definitivă.

§1. Întocmirea unui nou act de naştere pentru copil

Serviciul de stare civilă competent va întocmi, în condiţiile legii, un nou act de naştere, în care adoptatorii vor fi trecuţi ca fiind părinţii săi fireşti.

Vechiul act de naştere se va păstra, menţionându-se pe marginea acestuia întoc-mirea noului act [art. 53 alin. (5) Legea nr.273/2004].

§2. Naşterea rudeniei civile

Rudenia civilă este legătura pe care legea o stabileşte între persoane determinate, ca urmare a adopţiei.

Articolul 470 NCC prevede că prin adopţie se stabilesc filiaţia între adoptat şi cel care adoptă şi legături de rudenie între adoptat şi rudele adoptatorului.

Deşi textul nu prevede expres, considerăm că raporturile de rudenie se nasc şi între descendenţii adoptatului, pe de o parte, şi adoptator şi rudele acestuia, pe de altă parte1.

1 Aceasta şi datorită faptului că legislaţia actuală nu mai reglementează decât adopţia cu efecte depline.

Un argument în acest sens este şi acela că noţiunea de filiaţie folosită în textul legal se referă la un număr neîntrerupt de persoane între care faptul naşterii, respectiv actul adopţiei, a stabilit legătura de la părinte la copil1.

Această interpretare extensivă a textului legal pare a fi corectă, întrucât, din ansam-blul reglementării privind adopţia, se desprinde intenţia legiuitorului de a asimila rudenia civilă cu rudenia firească, mai puţin cazurile pe care le vom arăta şi care au fost indicate de doctrină şi jurisprudenţă.

Astfel, potrivit art. 415 alin.3 NCC, recunoaşterea unui copil din afara căsătoriei, după decesul său, poate fi făcută numai dacă a lăsat descendenţi fireşti, nu şi descendenţi din adopţie.

Apoi, conform art. 517 alin.1 NCC, soţul care a contribuit la întreţinerea copilului celuilalt soţ este obligat a continua întreţinerea cât timp copilul este minor şi dacă părinţii săi fireşti, nu şi cei din adopţie, au murit, sunt dispăruţi ori sunt în nevoie.

Ca urmare a naşterii rudeniei civile, legăturile de rudenie firească ale adoptatului şi ale descendenţilor săi cu rudele sale de sânge încetează .

Singurul efect al rudeniei fireşti care se menţine este acela că ea constituie, în continuare, impediment la căsătorie, potrivit legii .

Serviciile publice specializate pentru protecţia copilului, precum şi ofiţerii de stare civilă vor urmări respectarea acestei prevederi.

§3. Drepturile şi obligaţiile părinteşti trec la adoptator

Conţinutul autorităţii părinteşti trece la adoptator, care se va manifesta ca un părinte firesc.

Acest efect al adopţiei rezultă din aceea că adopţia crează efectele unei filiaţii fireşti, iar părinţi au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copiii lor minori, indiferent dacă aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau din adopţie.

În plus, adopţia este instituită în interesul superior al copilului, care trebuie să se integreze firesc în noua familie, iar adoptatorii trebuie să prezinte condiţiile materiale şi garanţiile morale necesare dezvoltării armonioase a copilului.

Articolul 471 NCC prevede în mod expres că adoptatorul are, faţă de copilul adoptat, drepturile şi îndatoririle părintelui firesc faţă de copilul său.

Ca regulă, aşadar, urmare a adopţiei, exercitarea autorităţii părinteşti de către adop-tator exclude exercitarea ei de către părinţii fireşti. Singura excepţie este cea prevă-zută de art. 470 alin.3 NCC, care se referă la situaţia în care adoptatorul este soţul părintelui firesc al adoptatului. În acest caz, drepturile şi îndatoririle părinteşti sunt exercitate împreună de adoptator şi părintele firesc2, iar copilul rămâne în raporturi de rudenie firească cu acesta din urmă. Legăturile încetează doar faţă de un singur părinte firesc şi rudele acestuia.

Dacă adoptatorul nu-şi exercită, potrivit legii, drepturile şi obligaţiile ce-i revin, punând astfel în pericol sănătatea ori dezvoltarea fizică şi psihică a copilului adoptat, întocmai ca şi părintele firesc, el poate fi decăzut din drepturile părinteşti. Decăderea adoptatorilor din drepturile părinteşti nu echivalează şi nici nu duce automat la

1 A se vedea P. Anca, Rudenia ..., op. cit., p. 8.2 A se vedea Al. Ţiclea, Consideraţii privind înfierea ..., op. cit., p. 41-45.

desfacerea adopţiei, întrucât această sancţiune poate fi ridicată de instanţa judecătorească în condiţiile art. 512 NCC.

Dacă decăderea a fost pronunţată doar faţă de unul dintre soţii adoptatori, celălalt va exercita singur drepturile părinteşti. Când sancţiunea îi vizează pe ambii adopta-tori, instanţa judecătorească ce pronunţă decăderea poate, ţinând seama de interesul superior al copilului, să instituie una dintre măsurile de protecţie prevăzute de lege. Ascultarea copilului este obligatorie.

Măsurile de protecţie specială ce pot fi luate faţă de copilul lipsit temporar sau definitiv de ocrotirea părinţilor săi sunt prevăzute de Legea nr. 272/2004 şi se stabi-lesc în baza planului individualizat de protecţie.

În cazul divorţului soţilor adoptatori, autoritatea părintească se va exercita conform art. 396-404 NCC, întrucât copilul adoptat este asimilat celui din căsătorie, bucu-rându-se de aceeaşi ocrotire.

§4. Numele adoptatului

Copilul dobândeşte, prin adopţie, numele celui care adoptă. Dacă adopţia se face de către soţi care au un nume de familie comun, adoptatul va lua acest nume.

Dacă există neînţelegeri între soţii adoptatori cu privire la nume, instanţa jude-cătorească va hotărî, odată cu încuviinţarea adopţiei, ce nume va purta adoptatul.

Pentru motive temeinice, instanţa, încuviinţând adopţia, la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare şi cu consimţământul copilului care a împlinit vârsta de 10 ani, dispune schimbarea prenumelui copilului adoptat1.

Aceleaşi situaţii se disting şi în cazul când un soţ adoptă copilul celuilalt soţ. Nu se poate încuviinţa ca minorul adoptat să poarte vechiul său nume adăugat la cel dobândit prin adopţie2.

Când, după încuviinţarea adopţiei, adoptatorul sau adoptatorii îşi schimbă numele, situaţia numelui copilului adoptat este aceeaşi cu a copilului în propria familie3.

Dacă un soţ, care are numele de familie comun cu celălalt soţ, este adoptat, el va rămâne în continuare cu numele comun dobândit cu ocazia căsătoriei, fără să dobân-dească numele adoptatorului. În cazul în care celălalt soţ consimte, soţul adoptat poate dobândi numele adoptatorului.

Atunci când căsătoria se desface prin divorţ, soţul adoptat, care a purtat numele comun luat cu ocazia încheierii căsătoriei, va reveni la numele adoptatorului, şi nu la numele avut înainte de căsătorie, pentru că rudenia firească a încetat şi s-a născut rudenia civilă4. Soţul adoptat va putea însă purta, după desfacerea căsătoriei, numele comun purtat în timpul căsătoriei.

După decesul celuilalt soţ, soţul supravieţuitor adoptat va purta numele din timpul căsătoriei, şi nu numele adoptatorului.

1 Sub vechea legislaţie, care nu cuprindea un text în acest sens, s-a decis că prenumele adoptatului nu poate fi schimbat prin hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei. În acest sens, a se vedea şi I. Imbrescu, A. Vasile, Inadmisibilitatea schimbării prenumelui adoptatului printr-o hotărâre judecătorească de încuviinţare a adopţiei, Dreptul nr. 6/2000, p. 82-85.

2 Această soluţie a fost adoptată de practică sub imperiul vechii legislaţii, referitor la adopţia cu efecte depline. Întrucât, în prezent, acest tip de adopţie este singurul reglementat legislativ, considerăm că soluţia trebuie menţinută (C.S.J., decizia civilă nr. 2037/1991, în V. Bogdănescu ş.a., Probleme de drept ..., p. 205).

3 Adoptatul minor va dobândi numele de familie schimbat al adoptatorilor, dacă aceştia se înţeleg şi au făcut cerere în acest sens. Cererea trebuie semnată de copilul care a împlinit 14 ani. Dacă adoptatorii nu se înţeleg, va decide instanţa judecătorească.

4 A se vedea I. Deleanu, notă critică la sentinţa civilă nr. 515/1966 a fostului Trib. rai. Gherla, R.R.D. nr. 4/1967, p. 145.

§5. Obligaţia legală de întreţinere

Între rude există obligaţia legală de întreţinere. Întrucât legea nu face nicio distincţie după cum rudenia este firească sau civilă, rezultă că între persoanele determinate de lege ca fiind rude, urmare a adopţiei, există şi această obligaţie.

§6. Vocaţia succesorală

Rudele rezultate din adopţie au vocaţie succesorală reciprocă, la fel ca rudele fireşti1.

Actuala reglementare a adopţiei impune soluţia conform căreia, adoptatorul are dreptul de a-l moşteni pe adoptat, iar părinţii fireşti ai acestuia nu au acest drept2. Aceasta rezultă din asimilarea deplină a rudeniei civile cu rudenia firească (cu excep-ţiile pe care le-am arătat3) şi din aceea că, de la data încuviinţării adopţiei prin hotă-râre judecătorească definitivă, legăturile adoptatului cu rudele fireşti încetează, păstrându-se doar ca impediment la căsătorie.

§7. Cetăţenia adoptatului

Minorul, străin sau fără cetăţenie, adoptat de un cetăţean român sau de doi soţi, cetăţeni români, dobândeşte cetăţenia română (art. 6 din Legea nr. 21/1991 privind cetăţenia română). Când doar unul dintre soţii adoptatori este cetăţean român, adopta-torii vor decide cetăţenia adoptatului, iar în cazul în care nu se înţeleg, decizia va fi luată de instanţa judecătorească ce va încuviinţa adopţia.

Minorul cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin, pierde cetăţenia română, dacă adoptatorul solicită aceasta în mod expres şi dacă adoptatul este considerat, potrivit legii străine, că a dobândit cetăţenia străină [art. 28 alin. (1) din Legea nr. 21/1991].

Schimbarea cetăţeniei adoptatorului produce aceleaşi efecte asupra cetăţeniei adop-tatului ca şi schimbarea cetăţeniei părinţilor fireşti.

Secţiunea a IV-a. Încetarea adopţiei4

Potrivit art. 54 din lege, adopţia încetează prin desfacere sau ca urmare a declarării nulităţii acesteia.

§1. Desfiinţarea adopţiei

1 Pentru amănunte, a se vedea: M. Eliescu, Curs de succesiuni, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997, p. 94; Fr. Deak, Moştenirea legală, Ed. Actami, Bucureşti, 1996, p. 50.

2 În vechea reglementare, s-a ridicat această problemă, întrucât existau două tipuri de adopţie – cu efecte depline şi cu efecte restrânse. Opinia care s-a impus a fost aceea potrivit căreia, în cazul adopţiei cu efecte restrânse, adoptatorii vin la succesiunea adoptatului alături de părinţii fireşti ai acestuia (M. Eliescu, Moştenirea ..., op. cit., p. 95-125; I. Albu, O problemă controversată şi o propunere de legiferare – chemarea înfietorului la succesiunea înfiatului în cazul înfierii cu efecte restrânse de filiaţie firească, J.N. nr. 10/1962, p. 105-109).

3 A se vedea supra, Secţiunea a III-a „Efectele adopţiei”.4 Codul familiei nu reglementa nulitatea, ci doar desfacerea adopţiei. Ca urmare, s-a crezut că adopţia nu poate fi desfiinţată, mai ales că, potrivit

art. 80 C.fam., pentru lipsa consimţământului părinţilor fireşti care, în general, e sancţionată cu nulitatea, se putea cere doar desfacerea adopţiei (V. Niciu, Probleme în legătură cu desfacerea înfierii, J.N. nr. 4/1959, p. 745-747; I. Albu ş.a., op. cit., p. 171-172). Ulterior însă, Tribunalul Suprem a revenit, precizând că, deşi Codul familiei nu prevede, adopţia este supusă regulilor de drept comun privind nulitatea, pentru că ea este un act juridic (Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 16/1955, C.D. 1955, vol. I, p. 242-245).

După cum am văzut, din structura adopţiei fac parte două acte juridice: actul juri-dic al adopţiei, act de dreptul familiei şi hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei, act de drept procesual civil, astfel că nulitatea oricăreia dintre acestea duce la desfiinţarea adopţiei, căci nulitatea actului juridic al adopţiei lipseşte de obiect hotărârea de încuviinţare, iar nulitatea hotărârii antrenează şi ineficacitatea actului juridic al adopţiei1.

Întrucât legea nu reglementează cauzele speciale care pot duce la nulitatea adop-ţiei, se impune concluzia că aceasta este guvernată de regulile privind nulitatea abso-lută şi relativă din dreptul comun.

Soluţia a fost adoptată şi sub vechea reglementare2, deşi aceasta nu se referea expres la nulitatea, respectiv desfiinţarea adopţiei, iar principalul argument invocat în acest sens a fost lipsa unei prevederi derogatorii, aşa cum există în alte domenii3.

Cauzele ce determină nulitatea adopţiei trebuie să fie anterioare sau, cel mult, con-temporane cu hotărârea judecătorească de încuviinţare a adopţiei, aşa cum sunt cauzele de nulitate şi în dreptul comun4.

1.1. Nulitatea absolută a adopţieiCa şi în dreptul comun, nulitatea absolută a adopţiei poate fi invocată de orice

persoană interesată.Sunt considerate persoane interesate: oricare din persoanele participante la actul

juridic al adopţiei, serviciile publice cu atribuţii privind ocrotirea minorilor, precum şi procurorul. De asemenea, instanţa de judecată poate să invoce nulitatea absolută a adopţiei din oficiu, în cursul unui proces început.

Acţiunea în constatarea nulităţii adopţiei este imprescriptibilă.În principiu, nulitatea absolută a adopţiei nu poate fi acoperită. Cu toate acestea,

instanţa va putea respinge cererea de declarare a nulităţii adopţiei, dacă va constata că menţinerea acesteia este în interesul celui adoptat (art.481 NCC).

1.2. Nulitatea relativă a adopţieiNulitatea relativă a adopţiei poate fi invocată numai de către persoanele ocrotite

prin această sancţiune. Există în această privinţă o excepţie faţă de dreptul comun, în sensul că nulitatea relativă poate fi invocată, în cazul adopţiei, nu numai de persoa-nele lipsite de capacitate de exerciţiu sau de cele al căror consimţământ a fost viciat, ci şi de cele al căror consimţământ a lipsit5.

Acţiunea în anularea adopţiei se prescrie în termen de 6 luni de la descoperirea erorii sau a dolului ori de la încetarea violenţei, dar nu mai târziu de 2 ani de la încheierea adopţiei. Nulitatea relativă a actului juridic al adopţiei poate fi acoperită prin confirmarea expresă a actului sau prin abţinerea persoanei îndreptăţite de a invoca nulitatea6. Şi în cazul nulităţii relative, dacă menţinerea adopţiei este în interesul celui adoptat, instanţa va putea respinge cererea de anulare, cu atât mai mult

1 A se vedea I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 276.2 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 422/1961, J.N. nr. 4/1963, p. 163.3 Astfel, atunci când s-a dorit ca, într-o anumită materie, regimul nulităţilor să fie diferit de cel din dreptul comun, legiuitorul a prevăzut

reglementări speciale (aşa există, de exemplu, în Codul familiei referitor la nulitatea absolută şi cea relativă a căsătoriei).4 A se vedea Gh. Beleiu, op. cit., p. 175-176.5 Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 3/1976, C.D. 1976, p. 13-14.6 A se vedea M. Giugariu, Note de practică juridică, R.R.D. nr. 12/1972, p. 139.

cu cât, pentru acelaşi motiv, se poate respinge şi cererea de declarare a nulităţii absolute.

A. Cazuri de nulitate a adopţieiArticolul 480 NCC prevede că este nulă adopţia fictivă, adică încheiată în alt scop

decât cel al ocrotirii interesului superior al copilului, precum şi cea încheiată cu încălcarea condiţiilor de formă sau de fond, dacă, în acest din urmă caz, legea nu o sancţionează cu nulitatea relativă. Cu titlu de exemplu, vom enumera câteva dintre cazurile de nulitate:

a) Lipsa consimţământului uneia dintre persoanele chemate de lege să consimtă la adopţie, duce la nulitatea acesteia.1

În privinţa caracterului nulităţii care intervine, în literatura juridică2 s-a făcut o distincţie, în sensul că:

- lipsa consimţământului părinţilor fireşti, al adoptatorului şi al adoptatului mai mare de 10 ani este sancţionată cu nulitatea absolută, aceste elemente fiind de esenţă în structura adopţiei, iar

- lipsa consimţământului soţului persoanei care adoptă este sancţionată numai cu nulitatea relativă3. Acţiunea în anulare se poate introduce numai de către soţul persoa-nei care a adoptat, acesta putând să şi acopere nulitatea. Tot cu nulitate relativă este sancţionată şi lipsa consimţământului tutorelui4, deşi s-au exprimat şi păreri în sensul că această lipsă nu ar trebui sancţionată5.

b) Adopţia multiplăPrin adopţie se urmăreşte crearea, pentru cel adoptat, a unor relaţii de familie ase-

mănătoare cu cele din familia firească, ceea ce nu s-ar realiza în cazul unor adopţii multiple cu privire la aceeaşi persoană, fie concomitent, fie succesiv, cu excepţia cazului când adopţia este făcută de către doi soţi. Sancţiunea care intervine în acest caz este nulitatea absolută a adopţiei6.

Prin excepţie, poate fi încuviinţată o nouă adopţie când adoptatorul sau soţii adoptatori au decedat sau când adopţia anterioară a încetat din orice alt motiv.

c) Adopţia unei persoane majore care nu a fost crescută în timpul minorităţii de adoptator

Prin excepţie de la regula că un copil poate fi adoptat până la împlinirea vârstei majoratului civil, este permisă adopţia unei persoane majore, însă numai de către persoana sau familia care a crescut-o în timpul minorităţii. Dacă această condiţie nu este îndeplinită, adopţia este sancţionată cu nulitatea absolută, întrucât se încalcă o condiţie de fond cerută de lege pentru valabilitatea adopţiei, privitoare la persoana adoptatului7. În aceste cazuri, instanţa care soluţionează acţiunea în constatarea nulităţii trebuie să stabilească în concret raporturile create între adoptat şi adoptator şi să aprecieze dacă, în perioada în care adoptatul a fost crescut de adoptator, între aceştia s-au creat legăturile afective care caracterizează o familie8.

1 C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3064/1996, B.J. 1996, p. 79-82.2 A se vedea I.P. Filipescu, Adopţia …, op. cit., p. 64.3 Plenul Trib. Suprem, Decizia de îndrumare nr. 3/1974, C.D. 1974, p. 132; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 2505/1995, B.J. 1995, p. 79-80.4 A se vedea I. Albu ş.a., op. cit., p. 188; T.M.B., secţia a III-a civilă, decizia nr. 2488/1983, R.R.D. nr. 7/1984, p. 63.5 A se vedea I. Rucăreanu, Rudenia …, op. cit., p. 146.6 Trib. Suprem, colegiul civil, decizia nr. 1482/1966, C.D. 1966, p. 194-196.7 A se vedea I. Albu, Dreptul familiei, op. cit., p. 278; Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 2969/1973, Repertoriu II, p. 75; Trib. jud.

Hunedoara, decizia civilă nr. 525/1981, R.R.D. nr. 3/1982, p. 62; C.S.J., secţia civilă, decizia nr. 3095/1995, B.J. 1995, p. 77-78.8 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 1625/1981, R.R.D. nr. 8/1982, p. 57.

d) Lipsa condiţiilor cerute de lege în persoana adoptatoruluiTot cu nulitatea absolută se sancţionează şi adopţia încheiată cu nerespectarea

condiţiilor cerute de lege pentru persoana sau familia adoptatoare, respectiv adoptatorul să aibă capacitate deplină de exerciţiu1 şi să fie cu cel puţin 18 ani mai în vârstă decât adoptatul. Pentru motive temeinice, instanţa judecătorească poate încuviinţa adopţia, chiar dacă diferenţa de vârstă dintre adoptat şi adoptatori este mai mică de 18 ani, dar în nicio situaţie, mai puţin de 16 ani.

e) Rudenia în linie dreaptă şi colateralăRudenia în linie dreaptă duce la nulitatea absolută a adopţiei, deşi nu este expres

prevăzută de lege, însă, numai în privinţa adopţiei de către părinţi a propriilor copii. Adopţia între celelalte rude în linie dreaptă, de pildă, între bunici şi nepoţi, este permisă2. Soluţia se deduce din chiar raţiunile acestei instituţii.

În literatura juridică s-a susţinut că, de lege ferenda, se impune ca adopţia între rudele fireşti în linie dreaptă să fie întotdeauna sancţionată cu nulitate absolută, întru-cât constituie o abatere de la rosturile adopţiei3. În ce ne priveşte, credem că adopţia între rudele fireşti în linie dreaptă, cu excepţia celei făcute de către părinţii fireşti ai copilului, trebuie menţinută, deoarece prin ea se urmăreşte crearea unor relaţii mai apropiate decât cele determinate de rudenia firească, efectele juridice fiind multiple, inclusiv cel asupra dreptului la moştenire.

Actuala legislaţie susţine această opinie şi prevede că rudenia dintre adoptator şi adoptat este un criteriu de preferinţă pentru încuviinţarea adopţiei.

Potrivit noului Cod civil este prohibită adopţia între rudele colaterale de gradul al doilea, adică între fraţi şi surori. Încheierea adopţiei cu încălcarea acestei prevederi legale este sancţionată cu nulitate absolută.

f) Adopţia între soţiDeşi adopţia între soţi se sancţionează cu nulitatea absolută, existând

incompatibilitate între raporturile izvorâte din căsătorie şi cele izvorâte din adopţie.g) Adopţia a doi soţi sau foşti soţiAdopţia a doi soţi sau foşti soţi de către aceeaşi persoană sau familie este interzisă.

Anterior Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 25/1997, această interdicţie nu era expres prevăzută, însă, aproape unanim, s-a admis că adopţia este inadmisibilă4.

h) Încălcarea scopului adopţieiScopul urmărit prin adopţie este acela al ocrotirii interesului superior al copilului,

respectiv de a-i asigura condiţiile materiale şi morale necesare dezvoltării sale armonioase. Abaterile de la acest scop care constituie, aşadar, cauza actului juridic al adopţiei, sunt sancţionate cu nulitatea absolută.

În practica judiciară au fost considerate astfel de abateri:- adopţia unui copil de către tutorele său, dacă a fost încheiată în scopul sustragerii

tutorelui de la obligaţia de a prezenta periodic dări de seamă;

1 În această privinţă, reglementarea actuală diferă de cea anterioară în care se cerea ca adoptatorul să fie major (diferenţa dintre persoana majoră şi cea cu capacitate deplină de exerciţiu am subliniat-o anterior).

2 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 30/1973, C.D. 1973, p. 262; I.P. Filipescu, Adopţia …, op. cit., p. 22-23.3 A se vedea: I. Albu ş.a., op. cit., p. 185; D. Rizeanu, op. cit., p. 36; I. Rucăreanu, Rudenia ..., op. cit., p. 211.4 A se vedea I. Albu ş.a., op. cit., p. 186. A existat însă şi opinia contrară, în sensul că adopţia a doi soţi este admisibilă (T.R. Popescu, op. cit., p.

123; I. Rucăreanu, op. cit., p. 205).

- adopţia încheiată pentru a obţine avantaje materiale şi pentru a eluda dispoziţiile legale privind dreptul la moştenire1;

- cazul în care adoptatorii au urmărit realizarea unui profit prin munca ce urma a o depune adoptata în gospodăria lor, iar părinţii ei fireşti au urmărit ca fiica lor să devină unica moştenitoare a adoptatorilor în vârstă de peste 70 de ani2;

- adopţia încheiată pentru ca adoptatorul să obţină o suprafaţă locativă etc.3

i) Viciile de consimţământDeşi apar destul de rar, dată fiind procedura de încuviinţare a adopţiei, viciile de

consimţământ duc la nulitatea relativă a adopţiei.În literatura juridică s-a precizat că eroarea constituie viciu de consimţământ numai

atunci când poartă asupra identităţii fizice a adoptatului4; dolul constituie viciu de consimţământ când provine de la oricare dintre persoanele chemate să consimtă la adopţie, iar simpla temere reverenţioasă nu constituie viciu de consimţământ5.

Eroarea asupra naturii actului încheiat, care s-a ivit în practica judiciară, adoptatorii crezând că încheie un contract de întreţinere, este sancţionată cu nulitate absolută6, în acest caz nefiind vorba de o eroare-viciu de consimţământ, ci de o eroare obstacol, echivalentă cu lipsa consimţământului.

1.3. Procedura de desfiinţare a adopţieiAcţiunea în nulitatea sau în anularea adopţiei este de competenţa instanţelor jude-

cătoreşti, competenţa materială aparţinând tribunalului.Soluţia este întemeiată atât pe principiul simetriei actelor juridice, cât şi pe consi-

derentul că ar fi inadmisibil ca judecătoria, instanţă cu competenţă generală, să desfiinţeze un act a cărui încheiere este încuviinţată de tribunal.

Cauzele privind declararea nulităţii adopţiei se judecă cu citarea:- adoptatorului sau, după caz, a familiei adoptatoare;- adoptatului care a dobândit capacitate deplină de exerciţiu;- direcţiei în a cărei rază teritorială se află domiciliul copilului sau, în cazul adop-

ţiilor internaţionale, a Oficiului.Copilul care a împlinit vârsta de 10 ani va fi întotdeauna ascultat.Hotărârile judecătoreşti privitoare la nulitatea adopţiei, rămase irevocabile, se

comunică Oficiului de către direcţie, în vederea efectuării menţiunilor necesare în Registrul naţional pentru adopţii.

1.4. Efectele desfiinţării adopţieiAtât nulitatea absolută, cât şi cea relativă produc, în principiu, la fel ca în dreptul

comun, efecte retroactive. Totuşi, unele efecte ale adopţiei desfiinţate nu pot fi înlătu-rate datorită specificului actului juridic analizat.

1 Trib. jud. Suceava, decizia civilă nr. 250/1979, R.R.D. nr. 9/1979, p. 63.2 Trib. jud. Suceava, decizia civilă nr. 244/1981, R.R.D. nr. 11/1981, p. 49.3 Trib. Suprem, în compunerea prevăzută de art. 39 alin. (2) şi (3) din fosta Lege pentru organizarea judecătorească, nr. 58/1968, decizia nr.

9/1976, Repertoriul III, p. 31. Într-o altă cauză s-a respins acţiunea în constatarea nulităţii adopţiei, cerere formulată de adoptatori pentru că aceştia au invocat propria lor culpă, respectiv faptul că, la încheierea adopţiei au urmărit sustragerea adoptatorului de la încorporare, decizia nr.2/24.01.2007, C.A. Piteşti, secţia civilă, conflicte de muncă şi asigurări sociale, minori şi familie, http://www.justitie-ag.ro/ca_pit/ca_app/.

4 A se vedea A. Ionaşcu ş.a., Filiaţia ..., op. cit., p. 139 şi urm.5 A se vedea I. Rucăreanu, Rudenia …, op. cit., p. 150.6 A se vedea I. Albu ş.a., op. cit., p. 189.

a) Rudenia civilă se consideră că nu a existat niciodată. Astfel, dacă declararea nulităţii adopţiei are loc după decesul adoptatului sau al adoptatorului, aceasta va influenţa succesiunea lor, respectiv nu va exista vocaţie succesorală între persoanele care numai aparent erau rude la data deschiderii succesiunii.

b) Exerciţiul autorităţii părinteşti este redobândit de părinţi fireşti, care vor exercita drepturile şi îndatoririle părinteşti referitoare la persoana şi bunurile copilului, pierdute de adoptator. Concluzia se impune datorită caracterului retroactiv al nulităţii, adopţia considerându-se că nu a existat niciodată.

Instanţa poate decide, dacă este cazul, instituirea tutelei sau a altor măsuri de protecţie specială a copilului, în condiţiile legii1.

Actele juridice cu caracter patrimonial încheiate de fostul adoptator cu terţe persoane în numele adoptatului sau încheiate de adoptat cu încuviinţarea prealabilă a adoptatorului rămân neafectate de desfiinţarea adopţiei.

c) Numele fostului adoptat. Prin desfiinţarea adopţiei, fostul adoptat va redobândi vechiul său nume de familie. Acest efect se produce doar pentru viitor.

În literatura juridică2 şi în practica instanţelor3, s-a apreciat că, atâta vreme cât nu există o prevedere expresă, instanţa de judecată nu va putea încuviinţa ca fostul adop-tat să poarte şi pentru viitor numele fostului adoptator. Aceeaşi soluţie se aplică şi pentru soţul sau copii adoptatului, dacă aveau nume comun.

De lege ferenda, credem însă că această posibilitate ar trebui recunoscută, fostul adoptat putând avea motive temeinice să pledeze pentru păstrarea numelui purtat în perioada adopţiei desfiinţate.

d) Domiciliul şi locuinţa adoptatului nu vor mai fi la adoptator după declararea nulităţii adopţiei.

e) Obligaţia de întreţinere între adoptat şi adoptator încetează însă numai pentru viitor, fără să se pună problema restituirii a ceea ce, în trecut, s-a prestat, dat fiind caracterul întreţinerii şi a modului ei de prestare succesivă.

f) Suprimarea impedimentelor la căsătorie. Impedimentele la căsătorie izvorâte din adopţie dispar odată cu desfiinţarea adopţiei.

g) Cetăţenia adoptatului. În cazul desfiinţării adopţiei, copilul, cetăţean român, adoptat de un cetăţean străin, dacă nu a împlinit vârsta de 18 ani, este considerat că nu a pierdut niciodată cetăţenia română [art. 28 alin. (3) din Legea nr. 21/1991].

Copilul, cetăţean străin, adoptat de un cetăţean român, dacă nu a împlinit 18 ani până la desfiinţarea adopţiei şi dacă domiciliază în străinătate sau dacă părăseşte ţara pentru a domicilia în străinătate, este considerat că nu a fost niciodată cetăţean român [art. 7 alin. (1) din Legea nr. 21/1991]. Per a contrario, dacă adoptatul a împlinit 18 ani sau dacă domiciliază în ţară, chiar şi în cazul în care nu a împlinit această vârstă, el va păstra cetăţenia română.

§2. Desfacerea adopţiei

1 Aceasta a fost opinia susţinută în doctrină şi sub legislaţia anterioară, care nu prevedea expres această posibilitate. A se vedea I.P. Filipescu, Adopţia …, op. cit., p. 65.

2 A se vedea: E. Lupan, D.A. Popescu, op. cit., p. 107; I. Albu ş.a., op. cit., p. 196; C. Stătescu, op. cit., p. 121.

3 Trib. Suprem, secţia civilă, decizia nr. 403/1982, R.R.D. nr. 1/1983, p. 6; Trib. pop. Orăştie, sentinţa civilă nr. 741/1964, J.N. nr. 8/1966, p. 120-122.

Codul civil reintroducere desfacerea adopţiei ca sancţiune atât împotriva adoptatorului, cât şi împotriva adoptatului.

Astfel, potrivit art.477, adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatorului sau a familiei adoptatoare, dacă adoptatul a atentat la viaţa lor sau a ascendenţilor ori descendenţilor lor, precum şi atunci când adoptatul s-a făcut vinovat faţă de adoptatori de fapte penale pedepsite cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 2 ani. Dacă adoptatorul a decedat ca urmare a faptelor adoptatului, adopţia poate fi desfăcută la cererea celor care ar fi venit la moştenire împreună cu adoptatul sau în lipsa acestuia. De asemenea, adopţia poate fi desfăcută la cererea adoptatului dacă adoptatorul s-a făcut vinovat faţă de adoptat de aceleaşi fapte prevăzute mai sus.

În ceea ce ne priveşte, aşa cum am susţinut anterior credem că desfacerea adopţiei, indiferent de motiv nu se impune, rudenia civilă trebuind să dăinuie veşnic, ca şi rudenia de sânge1.

Secţiunea a V-a. Adopţia internaţională2

Reglementarea actuală a instituit condiţii speciale pentru adopţiile internaţionale, în primul rând, pentru a alinia legislaţia naţională convenţiilor internaţionale la care România este parte3, dar şi pentru a se putea urmări evoluţia copiilor români adoptaţi în străinătate şi a se împiedica traficul cu copii.

Adopţia internaţională vizează două situaţii, şi anume:

1 Legislaţia anterioară Legii nr.273/2004 nu prevedea expres cazuri de desfacerea adopţiei, dar practica judecătorească şi doctrina au determinat împrejurările ce puteau conduce la această finalitate, împrejurări ce trebuiau apreciate de la caz la caz. Astfel de exemple au fost considerate cauze de desfacere a adopţiei: lipsa manifestă de afecţiune a adoptatorului faţă de adoptat; faptul că părintele adoptator a încercat să întreţină relaţii sexuale cu adoptata minoră; asprimea nejustificată a adoptatorilor, care a determinat părăsirea de către copil a domiciliului şi revenirea la părinţii fireşti; neasigurarea de către adoptator a condiţiilor materiale necesare creşterii şi educării adoptatului etc. Legea nr.273/2004 a consacrat principiul încheierii pe viaţă a adopţiei astfel că desfacerea adopţiei era admisă numai în cazul decesului ambilor adoptatori urmat de încuviinţarea unei noi adopţii.

2 Adopţia internaţională a reprezentat şi reprezintă o materie sensibilă, referitor la care, sub presiunea organismelor europene sau internaţionale, au existat numeroase intervenţii legislative, unele reflectând conjunctura politică internaţională. Astfel, înainte de adoptarea Legii nr. 273/2004, prin O.U.G. nr. 121/2001 (M. Of. nr. 633 din 9 octombrie 2001) s-a dispus suspendarea, pe o perioadă de 12 luni de la intrarea în vigoare a ordonanţei, a tuturor procedurilor având ca obiect adopţia copiilor români de către o persoană sau familie de cetăţenie străină ori de către o persoană sau o familie de cetăţenie română şi cu domiciliul sau reşedinţa în străinătate.

Această suspendare a avut scopul, declarat în art. 2 al ordonanţei, de a permite Autorităţii Naţionale pentru Protecţia Copilului şi pentru Adopţie şi Ministerului Justiţiei să reanalizeze regimul juridic al adopţiilor internaţionale, în scopul armonizării legislaţiei interne cu reglementările şi practicile internaţionale în domeniu, încercându-se eliminarea corupţiei şi, în special, stoparea traficului de copii.

Actul normativ a fost completat prin O.U.G. nr. 161/2001 (M. Of. nr. 780 din 7 decembrie 2001), care a dispus ca procedurile aflate deja pe rolul instanţelor judecătoreşti să se soluţioneze conform normelor în vigoare la data introducerii cererilor, precum şi posibilitatea ca, în situaţii excepţionale, impuse de interesul superior al copilului, Guvernul să aprobe transmiterea unor cereri de încuviinţarea adopţiilor internaţionale către instanţele judecătoreşti competente.

Această ordonanţă, care reprezintă, în fond, un pas înapoi în materia adopţiilor internaţionale, a fost respinsă prin Legea nr. 348/2002 (M. Of. nr. 411 din 13 iunie 2002).

Actualele dispoziţii legale, extrem de restrictive în materia adopţiei internaţionale, sunt deja criticate de susţinătorii acestei instituţii, astfel că este posibilă şi previzibilă o nouă intervenţie legislativă.

3 Astfel de convenţii sunt:- Convenţia europeană în materia adopţiei de copii, încheiată la Strasbourg, la 24 aprilie 1967, la care România a aderat prin Legea nr. 15/1993

(M. Of. nr. 67 din 31 martie 1993);- Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale, încheiată la Haga, la 29 mai 1993 şi ratificată de

Parlamentul României prin Legea nr. 84/1994 (M. Of. nr. 298 din 21 octombrie 1994).

- adoptarea unui copil cu domiciliul în România de către o persoană sau familie cu domiciliul în străinătate1, caz în care se aplică dispoziţiile Legii nr. 273/2004, ce vor fi analizate în continuare;

- adoptarea unui copil cu domiciliul în străinătate de către o persoană sau o familie cu domiciliul în România, situaţie în care procedura adopţiei cade sub incidenţa Codului civil art.2607-2610.

Adoptarea unui copil – cu domiciliul în România – de către o persoană sau o fami-lie cu domiciliul în străinătate presupune îndeplinirea unei proceduri în care se cuprind, pe lângă condiţiile generale de fond şi de formă, necesare pentru orice adop-ţie naţională, şi anumite cerinţe speciale.

§1. Cerinţe de fond

În afara condiţiilor generale privind capacitatea, consimţământul, diferenţa de vârstă sau lipsa rudeniei etc., pentru adopţiile internaţionale, Oficiul Român pentru Adopţii şi apoi instanţa judecătorească trebuie să verifice şi dacă:

a) adoptatorul sau unul dintre soţii din familia adoptatoare care domiciliază în străinătate este bunicul copilului pentru care a fost încuviinţată deschiderea procedurii adopţiei;

b) există alte solicitări de adopţie din partea rudelor copilului până la gradul IV, cu domiciliul în România. Asupra acestui aspect, direcţia de la domiciliul copilului va întocmi un raport care va fi analizat de instanţa judecătorească, sesizată cu cererea de încuviinţare a adopţiei;

c) adoptatorul sau familia adoptatoare îndeplineşte condiţiile de eligibilitate pentru adopţie şi este apt să adopte în conformitate cu legislaţia aplicabilă în statul primitor şi a beneficiat de consilierea necesară în vederea adopţiei în statul primitor; este asigurată urmărirea evoluţiei copilului după adopţie pe o perioadă de cel puţin 2 ani; sunt asigurate servicii postadopţie pentru copil şi familie în statul primitor.

Îndeplinirea de către adoptator a acestor condiţii se atestă de autoritatea centrală competentă din statul primitor sau de organizaţiile sale acreditate şi autorizate în condiţiile legii2.

Numai după ce se face dovada acestor atestate, cererea adoptatorului este luată în evidenţă de Oficiul Român pentru Adopţii.

§2. Cerinţe de formă

1 Încuviinţarea adopţiei unei persoane cetăţean român sau străin fără cetăţenie cu domiciliul în România intră în competenţa exclusivă a instanţelor române. Ca urmare, recunoaşterea unei hotărâri străine, în domeniul arătat, poate fi refuzată, conform art.168 alin.1 pct.2 din Legea nr.105/1992. Se exceptează cazul în care soluţia din hotărârea străină nu diferă de soluţia la care s-ar fi ajuns potrivit legii române, caz în care recunoaşterea nu se poate refuza. Î.C.C.J., secţia civilă şi de proprietate intelectuală, decizia nr.2793/8 aprilie 2005 publicată în Dreptul nr.12/2006, p.257. În acelaşisens a se vedea T.Bodoaşcă, Contribuţii la studiul competenţei instanţelor judecătoreşti române în materie de adopţie, în Dreptul nr.8/2007, p.97. Tot referitor la competenţa de a soluţiona cererea de încuviinţare a adopţiei cu element de extraneitate vezi şi deciziile nr.7738/2007 şi 7831/2007 ale Î.C.C.J. secţia civilă şi de proprietate intelectuală, în Pandectele române nr.7/2008, p.106 şi 102.

2 În cazul statelor-părţi ale convenţiei de la Haga. Pentru statele ce nu sunt părţi ale acestei convenţii, Oficiul primeşte cererile prin intermediul

autorităţii desemnate, cu atribuţii în domeniul adopţiei internaţionale, sau prin intermediul organizaţiilor acreditate în acest sens în statul de primire. Oricum, organizaţiile acreditate, indiferent dacă statul de primire este membru al convenţiei de la Haga sau nu, trebuie să fie autorizate şi de Oficiu, în conformitate cu metodologia aprobată prin hotărâre a Guvernului.

Cererile de adopţie, formulate de adoptatorii cu domiciliul în străinătate, se trans-mit Oficiului, prin intermediul autorităţii străine competente şi trebuie însoţite de următoarele documente:

- un raport întocmit de autorităţile competente din statul primitor, cuprinzând infor-maţii cu privire la identitatea persoanelor care doresc să adopte, capacitatea şi apti-tudinea lor de a adopta, situaţia lor personală, familială, materială şi medicală, mediul social, motivele care îi determină să adopte un copil din România, precum şi cu privire la copiii pe care ar putea să-i primească spre adopţie; concluziile raportului vor fi susţinute prin documentele eliberate de autorităţile competente din statul primitor;

- certificatele de naştere şi căsătorie şi actele de identitate ale persoanelor care doresc să adopte, în copie legalizată şi însoţite de traducerea lor legalizată în limba română;

- cazierele judiciare ale persoanelor care doresc să adopte;- raport medical întocmit separat pentru fiecare adoptator;- actul din care să rezulte că există garanţia că adoptatul are posibilitatea să intre şi

să locuiască permanent în statul primitor.Documentele prevăzute mai sus vor fi prezentate în original şi însoţite de tradu-

cerea legalizată în limba română.

§3. Procedura şi efectele adopţiei internaţionale

Cererea de încuviinţare a adopţiei, însoţită de documentele indicate anterior, se înaintează instanţei judecătoreşti de către Oficiul Român pentru Adopţii.

Oficiul are obligaţia de a se asigura că adoptatul va beneficia în ţara străină de garanţiile şi normele echivalente acelora existente în cazul unei adopţii naţionale; la pronunţarea asupra cererii de încuviinţare a adopţiei, instanţa judecătorească va avea în vedere şi documentul care atestă îndeplinirea acestei obligaţii.

Dispoziţiile procedurale incidente în cazul adopţiei interne se aplică în mod cores-punzător. În cadrul procesului de încuviinţare a adopţiei internaţionale se va cita Oficiul Român pentru Adopţii.

Efectele adopţiei internaţionale sunt identice cu cele ale adopţiei naţionale şi vizează numele, domiciliul şi locuinţa adoptatului, obligaţia de întreţinere, vocaţia succesorală şi cetăţenia adoptatului.

Articolul 50 alin. (5) din lege prevede că efectele adopţiei internaţionale şi cele ale anulării adopţiei internaţionale asupra cetăţeniei adoptatului sunt prevăzute în Legea cetăţeniei române nr. 21/1991, republicată.

Pe baza hotărârii judecătoreşti definitive de încuviinţare a adopţiei, Oficiul elibe-rează, în termen de 3 zile de la data comunicării acesteia, un certificat care atestă că adopţia este conformă cu normele Convenţiei de la Haga.

Deplasarea adoptatului din România în statul de domiciliu al adoptatorului sau al familiei adoptatoare este posibilă numai atunci când hotărârea de încuviinţare a adopţiei este irevocabilă. Adoptatul se deplasează numai însoţit de adoptator sau de familia adoptatoare, în condiţii de siguranţă corespunzătoare nevoilor adoptatului.

Oficiul are obligaţia să urmărească evoluţia copilului şi a relaţiilor dintre acesta şi părintele sau părinţii săi adoptivi cel puţin 2 ani după încuviinţarea adopţiei, prin

intermediul autorităţii centrale competente sau al organizaţiei acreditate ori autorizate din statul de domiciliu al părinţilor adoptivi.

În scopul îndeplinirii obligaţiei prevăzute mai sus, Oficiul trebuie să solicite trans-miterea de rapoarte trimestriale autorităţii centrale competente sau organizaţiei acre-ditate şi autorizate din statul primitor.

TEST DE EVALUARE

1. Care este structura adopţiei conform legislaţiei actuale?

2. În ce situaţii nu este necesar consimţământul părinţilor fireşti ai

adoptatului la încheierea adopţiei?

3. O persoană majoră poate fi adoptată?

4. Care sunt etapele procedurii încuviinţării adopţiei în faţa instanţei?

5. Pentru ce perioadă se dispune încredinţarea în vederea adopţiei şi ce efecte

produce această hotărâre?

6.Care este cel mai important efect al adopţiei?

7. Enumeraţi cel puţin două cazuri de nulitate absolută a adopţiei.

8. În ce situaţii este posibilă desfacerea adopţiei?

9. Ce condiţii de fond trebuie să îndeplinească adopţia internaţională?

TEST GRILĂ:

1. În ce cazuri se desface adopţia:

a. În situaţia în care adoptatorul comite fapte deosebit de grave împotriva minorului.

b. în niciun caz.

c. în cazul decesului adoptatorului.

2. Părintele decăzut din drepturile părinteşti mai are dreptul de aconsimţi la adopţia

copilului său:

a. da.

b.nu.

c. doar în anumite situaţii.

3. Prsoana majoră poate fi adoptată:

a.da.

b.nu.

c. da, însă numai dacă adoptatorul sau familia adoptatoare a crescut-o în timpul

minorităţii sale.

4. Adopţia între fraţi este permisă

a. da, fiind chiar un criteriu de preferinţă.

b. adopţia între fraţi este interzisă.

c. numai dacă nu există altă variantă.

5. Consimţământul părinţilor fireşti se mai cere după etapa încuviinţării adopţiei?

a. da, dacă există indicii că după data la care consimţământul a devenit irevocabil au

intervenit elemente noi, de natură să determine revenirea asupra consimţământului

iniţial.

b. nu.

c.da.

BIBLIOGRAFIE MINIMALĂ:

1. Al. Bacaci, V. Dumitrache, C. Hageanu, Dreptul familiei, ediţia a VII a, Editura

CH Beck, Bucureşti, 2012 Capitolul Adopţia;

3. Convenţia asupra protecţiei copiilor şi cooperării în materia adopţiei internaţionale

încheiată la Haga la 23 mai 1993 şi ratificată de România prin Legea nr.84/1994 ( M.

Of. nr.298/21.10.1994).

4. D.Lupaşcu, Aspecte teoretice şi de practică judiciară privind adopţia cu referire

specială la reglementarea stabilită prin Legea nr.273/2004, în revista Pandectele

Române nr.4/2004, p.119-150.

Răspunsuri corecte grilă: 1.c, 2.a, 3.c, 4.b, 5.a.

MODULUL 4

Obiective: Identificarea situaţiilor şi categoriilor de persoane care necesită

protecţie specială – persoanele defavorizate, cu deficienţe fizice şi psihice, a

victimelor războiului şi a pesoanelor discriminate.

Competenţe: Studenţii dobândesc noţiuni care să îi ajute să delimiteze aceste

categorii şi să identifice măsurile de protecţie acordate acestora în cadrul sistemului

de drept actual.

Cuvinte cheie: persoane defavorizate, persoane cu deficienţe fizice şi psihice,

victimă a războiului, discriminare.

Rezumat: În afara copilului există şi alte categorii sociale caracterizate ca fiind

mai slabe şi pentru care legiuitorul a prevăzut anumite măsuri de protecţie socială

specială, dacă sunt îndeplinite condiţiile legale.

Capitolul IV

PROTECŢIA SOCIALĂ A PERSOANELOR DEFAVORIZATE

Noţiunea de persoană defavorizată a fost introdusă în legislaţia noastră

pentru prima dată prin Legea nr.48/2002 pentru adoptarea ORDONANŢEI nr.137/31

august 2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare. În

art. 4.al acestui act normativ se arată că: în înţelesul prezentei ordonanţe, categorie

defavorizată este acea categorie de persoane care fie se află pe o poziţie de inegalitate

în raport cu majoritatea cetăţenilor din cauza originii sociale ori a unui handicap, fie

se confruntă cu un comportament de respingere şi marginalizare generat de cauze

specifice, cum ar fi o boală cronică necontagioasă ori infectarea HIV, statutul de

refugiat sau azilant."

Atât prin acest act normativ, cât şi prin acte normative ulterioare, cum ar

fi Legea nr. 416/2001, privind venitul minim garantat s-au delimitat în mare măsură,

dar nu exhaustiv, situaţiile în care trebuie să se afle o persoană sau o familie pentru a

fi inclusă în categoria persoanelor defavorizate şi pentru a beneficia de ajutor social

corespunzător.

Scopul acordării ajutorului social in conformitate cu prevederile Legii

nr.416/2001 privind venitul minim garantat este combaterea marginalizarii sociale a

persoanelor singure si familiilor defavorizate si cu venituri mici Mai multe rapoarte

si studii efectuate recent de catre O.S.C.E. si Banca Mondiala, evidentiaza

discriminarile la care sunt supuse aceste categorii de persoane. Problemele cu care

acestea se confrunta in domeniul protectiei sociale, asistentei medico-sanitare si

locuintelor, influenteaza starea de sanatate sociala nu doar a acestor persoane ci si cea

a populatiei majoritare care intra in contact permanent cu reprezentantii acestei

categorii.

Astfel de categorii de persoane defavorizate sunt:

- persoanele fara domiciliu sau resedinta si fara locuinta, aflate in situatie de

nevoie;

- familiile si persoanele singure, cetateni romani, al căror venit este sub venitul

minim garantat;

- familiile sau persoanele singure, cetateni ai altor state sau apatrizi, care au

resedinta sau, dupa caz, domiciliul in Romania, in conditiile legislatiei romane;

- familiile si persoanele sarace, fara nici un venit sau cu venituri foarte mici;

- persoanele cu handicap;

- somerii;

- pensionarii;

- copiii lipsiţi de ocrotire părintească sau de alt tip de ocrotire;

- alte categorii.

Niciuna dintre aceste categorii nu este îndreptăţită la ajutor social prin simplul

fapt al încadrării într-una dintre aceste situaţii, ci trebuie dovedită şi starea de nevoie,

coroborată cu imposibilitatea înlăturării acestei stări prin alte mijloace ( cum ar fi de

exemplu vânzara unor bunuri personale care nu sunt de strictă neceitate).

Una dintre cele mai importante măsuri de protecţie ce se acordă, pe lângă

consiliere, reconversie profesională şi sprijin în găsirea unui loc de muncă, este

acordarea ajutorului social lunar, pentru a se asigura venitul minim garantat.

Instituirea venitului minim garantat se intemeiaza pe principiul solidaritatii

sociale, in cadrul unei politici nationale de asistenta sociala.

Nivelul venitului minim garantat este stabilit prin Legea nr.416/2001 şi se

indexeaza anual prin hotarare a Guvernului, in raport cu evolutia preturilor de

consum. Cuantumul ajutorului social se stabileste ca diferenta între nivelul venitului

minim garantat şi venitul net lunar al familiei sau al persoanei singure.

Această lege stabileşte şi sensul noţiunii de familie desemneaza sotul si sotia

sau sotul, sotia si copiii lor necasatoriti, care au domiciliul ori resedinta comuna

prevazuta in actele de identitate si gospodaresc impreuna. Se considera familie si

persoana care locuieste impreuna cu copiii aflati in intretinerea sa si se afla in una

dintre urmatoarele situatii:

a)este necasatorita;

b) este vaduva;

c) este divortata;

d) al carei sot/sotie este declarat/declarata disparut/disparuta prin hotarare

judecatoreasca;

e) nu a implinit varsta de 18 ani si se afla in una dintre situatiile prevazute la lit. a)–

d).

Se considera familie si fratii fara copii, care gospodaresc impreuna si care nu

au domiciliul sau resedinta comuna cu parintii.

Se asimileaza termenului familie barbatul si femeia necasatoriti, cu copiii lor si

ai fiecaruia dintre ei, care locuiesc si gospodaresc impreuna.

Prin termenul copil se intelege copilul provenit din casatoria sotilor, copilul unuia

dintre soti, copilul adoptat, precum si copilul dat in plasament familiei sau persoanei

ori pentru care s-a instituit tutela sau curatela, potrivit legii.

Prin termenul persoana singura se intelege persoana care a implinit varsta de 18 ani,

locuieste si se gospodareste singura. Au dreptul la venitul minim garantat, in

conditiile prezentei legi, si sotii despartiti in fapt, daca ancheta sociala atesta situatia

existenta si justifica acordarea acestuia.

Persoanele apte de munca, ce nu realizeaza venituri din salarii sau din alte

activitati, se iau in considerare la stabilirea numarului membrilor de familie pentru

determinarea nivelului de venit pe familie numai daca fac dovada faptului ca sunt in

evidenta agentiei teritoriale pentru ocuparea fortei de munca, pentru incadrare in

munca, si nu au refuzat un loc de munca ori participarea la serviciile pentru

stimularea ocuparii fortei de munca si de formare profesionala oferite de aceste

agentii. Agentia teritoriala pentru ocuparea fortei de munca va transmite primarilor,

in prima luna a fiecarui trimestru, tabelul nominal cu persoanele care sunt in cautarea

unui loc de munca ori au participat la serviciile pentru stimularea ocuparii fortei de

munca si de formare profesionala oferite de aceste agentii.

Prin persoana apta de munca se intelege persoana care indeplineste

urmatoareleconditii:

a)are varsta cuprinsa intre 16 ani si varsta standard de pensionare;

b)nu urmeaza o forma de invatamant cursuri de zi prevazuta de lege;

c)are starea de sanatate si capacitatea fizica si psihica corespunzatoare, care o fac apta

pentru prestarea unei munci.

Face exceptie de la indeplinirea acestor obligatii persoana apta de munca si

care se afla in una dintre urmatoarele situatii:

a) asigura cresterea si ingrijirea, potrivit legii, a unuia sau mai multor copii in varsta

de pana la 7 ani si pana la 16 ani in cazul copilului cu handicap mediu, dovedit prin

certificat eliberat de Comisia pentru protectia copilului;

b) asigura cresterea si ingrijirea, potrivit legii, a uneia sau mai multor persoane cu

handicap grav sau accentuat, dovedit prin certificat eliberat de Comisia pentru

protectia copilului sau, dupa caz, de Comisia de expertiza medicala a persoanelor cu

handicap pentru adulti;

c) participa la un program de pregatire profesionala;

d) este incadrata in munca.

La stabilirea venitului net lunar al familiei si, dupa caz, al persoanei singure se

iau in considerare toate veniturile pe care membrii acesteia le realizeaza, inclusiv cele

care provin din drepturi de asigurari sociale de stat, asigurari de somaj, obligatii

legale de intretinere, indemnizatii, alocatii si ajutoare cu caracter permanent si alte

creante legale, cu exceptia burselor de studiu si a burselor sociale, precum si a

sprijinului financiar prevazut de Hotararea Guvernului nr.1.488/2004 privind

aprobarea criteriilor si a cuantumului sprijinului financiar ce se acorda elevilor in

cadrul Programului national de protectie sociala «Bani de liceu», cu modificarile si

completarile ulterioare.

In cazul in care familia sau persoana singura are in proprietate numai

categoriile de bunuri cuprinse in lista bunurilor considerate de stricta necesitate

pentru nevoile familiale, aceasta beneficiaza de ajutor social, luandu-se in calcul

veniturile prevazute la alin. (1).

In cazul in care familia sau persoana singura are in proprietate cel putin unul

dintre bunurile cuprinse in lista bunurilor care nu sunt considerate de stricta necesitate

pentru nevoile familiale, aceasta nu beneficiaza de ajutor social.

In cazul in care familia sau persoana singura are in proprietate bunuri ce depasesc

cantitativ bunurile cuprinse in lista prevazuta la alin. (2), la stabilirea venitului net

lunar al familiei sau persoanei singure se iau in considerare veniturile potentiale

provenite din valorificarea bunurilor respective, stabilite potrivit unor limite minime

si maxime, aprobate la nivel national.

Pentru sumele acordate ca ajutor social, conform prevederilor prezentei legi,

una dintre persoanele majore apte de munca din familia beneficiara are obligatia de a

presta lunar, la solicitarea primarului, actiuni sau lucrari de interes local, fara a se

putea depasi regimul normal de lucru si cu respectarea normelor de securitate si

igiena a muncii.

Obligatia de a presta actiunile sau lucrarile de interes local amintite mai sus

poate fi transferata altor persoane din familie, cu acordul primarului, in situatia in

care persoana nominalizata sa efectueze actiunile sau lucrarile de interes local se afla

in incapacitate temporara de munca sau si-a pierdut total ori partial capacitatea de

munca.

Dreptul la ajutor social inceteaza in urmatoarele situatii:

a) in cazul in care beneficiarii nu mai indeplinesc conditiile prevazute de prezenta

lege;

b) in cazul in care plata ajutorului social a fost suspendata si, in termen de 3 luni de la

data suspendarii platii, nu au fost indeplinite obligatiile prevazute de lege.

Alte ajutoare ce se acordă persoanelor defavorizate sunt:

- Ajutorul pentru incalzirea locuintei

- Ajutorul social care se acorda sotiilor celor care satisfac serviciul militar

obligatoriu ( se acordă o sumă lunară soţiilor care sunt însărcinate, au în îngrijire

copii până la 7 ani sau sunt încadrate într-un grad de invaliditate);

- Alocatia pentru copiii nou-nascuti (Mamele au dreptul la o alocatie pentru

fiecare dintre primii 4 copii nascuti vii, in cuantum de 230 lei);

Capitolul V

PROTECŢIA SOCIALĂ A PERSOANELOR CU DEFICIENŢE FIZICE

SAU PSIHICE

Deşi din punct de vedere instituţional protecţia acestei categorii de persoane

continuă să prezinte numeroase inconveniente, din punct de vedere legislativ s-a

realizat o aliniere a legislaţiei noastre la legislaţia europeană şi la convennţiile

internaţionale în materie.

Astfel, deosebit de importante sunt : O.U.G. nr.102/1999 privind protecţia

specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, cu modificările şi

completările ulterioare; Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări

psihice nr. 487/2002 şi H.G. nr.1215/2002 pentru aprobarea Strategiei naţionale

privind protecţia specială şi integrarea socială a persoanelor cu handicap din

România.

Scopul spre care se tinde prin implementarea noii legislaţii este crearea de

şanse egale (reprezintă rezultatul prin care diferite sisteme ale societăţii şi mediului,

precum serviciile, activităţile, informarea şi documentarea, sunt puse la dispoziţia

tuturor, în particular a persoanelor cu dizabilităţi) şi asigurarea unei vieţi

independente, prin deţinerea (de către persoana cu dizabilităţi) a controlului deplin

şi responsabil asupra propriei vieţi.

Dizabilitatea reprezinta afectarea uneia sau a mai multor functii esentiale ale

fiintei umane, de natura sa diminueze libertatea de expresie sau de actiune a acesteia.

In cazul persoanelor cu dizabilitati, exercitarea drepturilor omului trebuie sa conduca

la eliminarea integrala sau la reducerea incidentei dizabilitatii, in functie de caracterul

si gradul acesteia, de activitatea asumata de subiect etc. Oamenii sunt fiinte morale,

deci libere si responsabile, avand prin urmare puterea de a-si depasi handicapul.In

sectorul asistentei sociale pentru persoanele cu handicap, inca cu cateva decenii in

urma, s-a pornit de la ideea clară că trebuie compensat handicapul.Ideea de baza este

asigurarea principiului egalitatii sanselor, astfel incat persoana cu dizabilitati sa aiba

aceleasi conditii de viata ca si cele ale persoanelor fara handicap.

Principiile de baza ale acordării asistenţei sociale pe plan international

(destinate grupurilor celor mai defavorizate de societate) sunt:

-principiul legal;

- principiul evaluarii.

1. Principiul legal consta in asigurarea unei persoane prin inscrierea intr-o casa

de ajutor de somaj, casa de asigurari de boala sau asociatii asemanatoare. Se plateste

o cotizaţie care dă apoi dreptul la o anumita despăgubire in momentul cand se petrece

un eveniment social. Se considera ca aceasta forma de politica este demna si ofera o

siguranta individului in raport cu sistemul asigurat.

2. Principiul evaluării se bazeaza pe evaluarea facuta de autoritati asupra

nevoilor care trebuie satisfacute pentru a ajuta o persoana aflata in stare de handicap.

Drept consecinta, se acorda ajutor economic si servicii pornind de la evaluarea

necesitatilor si a posibilitatilor.

Serviciile de asistenta sociala adresate persoanelor cu handicap se desfasoara

dupa urmatoarele modele:

-centralist (dominat de guvern si parlament);

-descentralizat (bazat pe autonomia locala a promovarii politicilor sociale la

nivel regional–comune,orase,judete) ;

- bazat pe initiativă privată: este mai mobil, observa rapid necesitatile nou

aparute in societate, descopera lacunele in sistemul public şi doreste sa ofere alte

modalitati de ajutorare.

Din cele mai vechi timpuri, oamenii au manifestat grija fata de ceilalti,

incercand sa trateze insecuritatea sau nevoia umana, sa ajute pe cei care se dovedeau

incapabili a-si satisface minimul de cerinte ale traiului. Astfel, chiar si in antichitate

exista o varietate de moduri de alinare a suferintei, de ajutorare a celor aflati in

nevoie; printre altele, existau practici ca alocatiile zilnice si pensiile pentru invalizi.

Ulterior, doctrina religioasa a devenit mai pregnantă, ea propovăduia

indatorirea de a da, de a oferi si dreptul de a primi in cazul celor aflati in nevoie (de

altfel toate religiile, intr-un fel sau altul, postuleaza datoria de caritate fata de cei

defavorizati).

Incepand cu secolul al VI-lea, manastirile au dobândit un rol principal in

alinarea suferintelor. Treptat, spitalul a devenit o sursa importanta in ajutorarea celor

aflati in nevoie. În timpul evului mediu; el nu furniza doar ingrijire medicala celor

bolnavi, ci si pelerinilor, orfanilor, varstnicilor, saracilor. Primele spitale au aparut

de-a lungul principalelor drumuri, atasate manastirilor si doar ulterior ele au fost

infiintate si in orase, fiind luate in grija autoritatilor municipale.

In general, pana in secolul trecut, handicapul era considerat ca o fatalitate si suscita

din partea comunitatii o atitudine de filantropie; recurgerea la internarea in institutii

viza izolarea celui afectat, pentru a nu perturba desfasurarea vietii sociale. Treptat,

datorita initiativei private, au aparut primele servicii pentru invalizi, sub forma

operelor de binefacere, vizand uneori si stabilimentele scolare.

Punand accentul pe valorizarea fiintei umane ca forta de munca, revolutia

industriala a facut necesara o abordare mai sistematica a problematicii legate de

handicap si invaliditate, fapt care a dus la aparitia mecanismelor si instrumentelor

securitatii sociale: asigurarile sociale si asistenta sociala.

În perioada actuală, protecţia persoanelor cu dizabilităţi pune accentul pe

accesibilitate, adică pe înlăturarea obstacolelor care împiedică mişcarea liberă în

mediul ambiant a acestor persoane şi accesibilizarea diverselor zone ale societăţii

cum ar fi: spaţiile de locuit, instituţiile publice, serviciile de transport public,

mijloacele de transport, străzile, mediul exterior etc.

Pentru a delimita cercul persoanelor incluse în categoria analizată şi deci

beneficiarii ajutoarelor sociale de această natură trebuie să recurgem la definiţiile pe

care actele normative în vigoare le dau unor noţiuni cum sunt :

1.Deficienţă – înseamnă absenţa, pierderea sau alterarea unei structuri ori a

unei funcţii (anatomică, fiziologică sau psihologică) a persoanei. Deficienţa poate fi

rezultatul unei maladii, al unui accident, dar şi al unor condiţii negative de mediu.

2.Dizabilitate – termen generic pentru deficienţe (afectări), limitări de

activitate şi restricţii de participare. Ea reprezintă afectarea uneia sau a mai multor

functii esentiale ale fiintei umane, de natura sa diminueze libertatea de expresie sau

de actiune a acesteia.

3.Handicap - se referă la dezavantajul social, la pierderea şi limitarea şanselor

unei persoane de a lua parte la viaţa comunităţii la un nivel echivalent cu ceilalţi

membri. El descrie interacţiunea dintre persoana cu dizabilităţi şi mediu (H.G.

nr.1215/2002 pentru aprobarea Strategiei naţionale privind protecţia specială şi

integrarea socială a persoanelor cu handicap din România).

4.Handicap psihic - incapacitatea persoanei cu tulburări psihice de a face faţă

vieţii în societate, situaţia decurgând direct din prezenţa tulburării psihice (Legea

sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002).

5.Incapacitate – desemnează un număr de limitări funcţionale cauzate de

deficienţe fizice, intelectuale, senzoriale, de condiţii de sănătate ori de mediu.

Limitările pot fi parţiale sau totale şi nu permit ca o activitate să fie îndeplinită în

limitele considerate normale pentru o fiinţă umană (H.G. nr.1215/2002 pentru

aprobarea Strategiei naţionale privind protecţia specială şi integrarea socială a

persoanelor cu handicap din România).

6.Persoană cu tulburări psihice - persoana bolnavă psihic, persoană cu

dezechilibru psihic sau insuficient dezvoltată psihic ori dependentă de alcool sau de

droguri, precum şi persoana care manifestă alte dereglări ce pot fi clasificate, conform

normelor de diagnostic în vigoare din practica medicală, ca fiind tulburări psihice.

(Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002).

7.Persoană cu tulburări psihice grave - persoana cu tulburări psihice care nu

este în stare să înţeleagă semnificaţia şi consecinţele comportamentului său, astfel

încât necesită ajutor psihiatric imediat (Legea sănătăţii mintale şi a protecţiei

persoanelor cu tulburări psihice nr. 487/2002).

8.Persoanele cu handicap - sunt acele persoane pe care mediul social,

neadaptat deficienţelor lor fizice, senzoriale, psihice, mentale, le împiedică total sau

le limitează accesul cu şanse egale la viaţa socială, potrivit vârstei, sexului, factorilor

materiali, sociali şi culturali proprii, necesitând măsuri de protecţie specială în

sprijinul integrării lor sociale şi profesionale (O.U.G. nr.102/1999, privind protecţia

specială şi încadrarea în muncă a persoanelor cu handicap, cu modificările şi

completările ulterioare).

În România, protecţia coordonarea activităţilor de protecţie a persoanelor cu

deficienţe fizice sau psihice o realizează Autoritatea Naţională pentru Persoanele

cu Handicap – organ de specialitate, cu personalitate juridică, ce coordonează la

nivel central activităţile de protecţie specială şi promovare a drepturilor persoanelor

cu handicap, elaborează politicile, strategiile şi standardele în domeniul promovării

drepturilor persoanelor cu handicap, asigură urmărirea aplicării reglementărilor din

domeniul propriu şi controlul activităţilor de protecţie specială a persoanelor cu

handicap (O.G nr. 14/2003 privind înfiinţarea, organizarea şi funcţionarea Autorităţii

Naţionale pentru Persoanele cu Handicap, cu modificările şi completările ulterioare).

Protecţia efectivă se realizează prin centre – instituţii de asistenţă socială

pentru persoanele cu handicap – care se clasifică în:

1. centre pilot

2. centre de îngrijire şi asistenţă 

3. centre de recuperare şi reabilitare

4. centre de integrare prin terapie ocupaţională

5. centre de zi 

6. centre de intervenţie timpurie 

7. locuinte protejate, de tip familial.

La nivel internaţional, documentele care definesc politica privind

egalizarea şanselor pentru persoanele cu dizabilităţi sunt:

1.Carta Socială Europeană (art.15 – partea a doua)

2.Regulile Standard ale Organizaţiei Naţiunilor Unite privind egalizarea

şanselor pentru persoanelor cu handicap – 1993

3.Rezoluţia Consilului Europei şi a reprezentanţilor guvernelor ţărilor membre

în cadrul Consiliului privind Egalizarea Şanselor pentru Persoanele cu Handicap

( 97/C 12/10) - 1996

4.Recomandarea Consilului Europei nr. R (92) pentru o politică coerentă

pentru egalizarea şanselor pentru persoanele cu handicap - 1992

5.Convenţia Organizaţiei Internaţională a Muncii 159 pentru instruirea şi

angajarea persoanelor cu handicap – 1983

6.Programul Mondial de Acţiune privind persoanele cu handicap, adoptat de

Adunarea Generală O.N.U. prin Rezoluţia nr. 37/52 din 3 decembrie 1982 (HG.

nr.1215/2002 pentru aprobarea Strategiei naţionale privind protecţia specială şi

integrarea socială a persoanelor cu handicap din România).

Egalizarea şanselor (crearea de şanse egale) - procesul prin care diferitele

sisteme sociale şi de mediu (infrastructură, servicii, activităţi informative,

documentare) devin accesibile fiecăruia şi, în special, persoanelor cu handicap (HG.

nr.1215/2002 pentru aprobarea Strategiei naţionale privind protecţia specială şi

integrarea socială a persoanelor cu handicap din România).

Acest proces se realizează ţinând cont de următorii factori:

a) Factori contextuali – factori care împreună (mediul şi factorii personali)

constituie contextual complet al vieţii unui individ.

b) Factori de mediu – toate aspectele externe sau intrinseci ale lumii, care

formează contextul vieţii unui individ; ei include: lumea fizică naturală, lumea fizică

artificială (făcută de om), ceilalţi oameni, în diferite relaţii şi roluri, atitudini şi valori,

sisteme şi servicii sociale, politici, legii şi reguli.

Protecţia efectivă se realizează prin crearea unui program individualizat

de reabilitare – secţiune a planului personalizat de servicii care precizează

coordonatele activităţilor de reabilitare, socializare, re/integrare comunitară, familială

şi socio-profesională, care cuprinde:

1.obiectivele pe termen scurt, mediu, lung;

2.activităţi şi procedee recuperatorii;

3.activităţi de consiliere şi sprijin psihoterapeutic acordate membrilor familiei

în vederea optimizării perceperii de către aceştia a persoanei cu handicap şi pentru

antrenarea lor în activităţile de reabilitare;

4.personal implicat în program – specialişti şi personal auxiliar;

5. responsabili de program (persoana care urmăreşte aplicarea programului).

Protecţia specială - cuprinde măsurile luate pentru exercitarea dreptului

persoanelor cu handicap la un regim special de prevenire, de tratament, de readaptare,

de învăţământ, de instruire şi de integrare socială a acestei categorii de persoane.

Prin legislaţia actuală s-a urmărit în primul rând implementarea reformei

instituţionale, un proces alcătuit din 4 etape care se desfăşoară în acelaşi timp,

complementar şi integrat:

1.prevenirea instituţionalizării;

2. restructurarea instituţională ;

3.dezvoltarea sistemului alternativ de asistenţă şi protecţie specială ;

4.dezistituţionalizarea

Reabilitarea - se referă la un proces destinat, a da posibilitatea persoanelor cu

deficienţă să ajungă la niveluri funcţionale fizice, psihice şi sociale corespunzătoare,

furnizându-le acestora instrumentele cu ajutorul cărora îşi pot schimba viaţa în

direcţia obţinerii unui grad mai mare de independenţă în societate.

Servicii :

1.servicii de prevenţie şi intervenţie timpurie 

2.servicii de educaţie şi şcolarizare la domiciliu a persoanelor nedeplasabile 

3.servicii de terapie şi recuperare la domiciliu 

4.servicii de prevenire a abandonului, prin monitorizare, asistenţă pentru

femeia gravidă 

5.servicii rezidenţiale de tip familial 

6.orice alte servicii care să conducă la bunăstarea persoanei cu handicap alături

de familia sa (H.G. nr.1215/2002 pentru aprobarea Strategiei naţionale privind

protecţia specială şi integrarea socială a persoanelor cu handicap din România).

Situaţia de criză, reprezintă, în cazul particular al familiilor în care există

persoane cu handicap, orice eveniment produs în familie care împiedică acordarea

îngrijirii necesare persoanelor cu handicap, ca de exemplu:

1. situaţii conflictuale în familie

2. familie în curs de destrămare

3. epuizare fizică şi/sau nervoasă a părinţilor sau a persoanelor ce au în

îngrijire (asistent personal) asemenea persoane

4. boală

5. deces

6. deplasare în afara localităţii pentru rezolvarea unor probleme de familie

7. mutare într-o nouă locuinţă

8. violenţă intrafamilială

9. familii monoparentale cu şomaj etc.

CAPITOLUL VIII

PROTECŢIA VICTIMELOR RĂZBOIULUI

Războiul reprezintă un fenomen social extrem de vechi, care a apărut aproape

simultan cu apariţia statelor ca forme de organizare socială şi politică. In epoca

moderna razboiul a fost guvernat de regulile inscrise in Conventiile de la Haga (1899

si 1907) si Geneva (1864, 1906, 1929), primele reglementand raporturile dintre

beligeranti si combatanti, iar ultimele regimul persoanelor care au suferit consecintele

ostilitatilor.

Prin aceste conventii războiul este definit ca „situatia legala in care doua sau

mai multe state sunt autorizate sa decida conflictul lor prin folosirea fortei armate, sau

ca fiind o sangeroasa lupta armata intre grupuri organizate”.

Conventia a IV-a de la Geneva din 1949, privitoare la protectia persoanelor

civile în timp de razboi, este prima conventie specializata pentru protectia acestei

categorii de victime ale razboiului şi cuprinde numeroase dispozitii pentru protectia

populatiei civile împotriva abuzurilor în teritoriile ocupate de inamic si împotriva

anumitor efecte ale razboiului. Ea nu-si propunea însa o protectie generala a

populatiei civile împotriva pericolelor rezultate din ducerea luptelor, din folosirea

bombardamentelor aeriene sau a noilor mijloace si metode de lupta. Erau, astfel

protejate numai persoanele civile, care, la un moment dat si indiferent sub ce forma,

se afla în caz de conflict sau de ocupatie sub puterea unei parti beligerante sau a

puterii ocupante, daca sunt cetateni ai partii adverse.

Conflictele armate ce au avut loc dupa al doilea razboi mondial au demonstrat

insuficienta reglementarilor existente si necesitatea abordarii globale a masurilor de

protectie a populatiei civile, în rândurile careia s-au produs cele mai multe victime,

pierderile de vieti omenesti din cadrul acesteia întrecând cu mult pierderile suferite de

fortele combatante.

Ca procedura, in sistemul Coventiilor de la Haga, schema razboiului era

urmatoarea: el incepea printr-o declaratie de razboi sau prin dezlantuirea efectiva a

ostilitatilor, astfel că, intre beligeranti intervenea starea de razboi. Pe plan intern, tara

trecea pe picior de razboi; legislatia din timp de pace era inlocuita cu legislatia din

timp de razboi, care prevedea o serie de restrictii si indatoriri, intra in vigoare dreptul

razboiului; se rupeau relatiile diplomatice, se suspendau relatiile pasnice – acordurile

si tratatele bilaterale si majoritatea celor internationale – cetatenii inamici erau lasati

sa paraseasca tara sau erau internati, ori li se impuneau o serie de restrictii mult mai

mari decat cetatenilor proprii, erau autorizate actele de ostilitate. Razboiul producea

efecte si fata de neutri, care aveau datoria de a pastra o stricta impartialitate fata de

beligeranti si de a se abtine de la orice amestec in actiunile de razboi ale

beligerantilor, inclusiv de a nu face comert cu marfuri care ar intari potentialul militar

al uneia dintre parti.

Conceptul clasic de razboi, inclusiv dreptul de a-l reglementa, nu oglindesc

decat starea de fapt de dinaintea celui de-al doilea razboi mondial. Ori, revolutia

tehnico-stiintifica a adus elemente noi in tehnica razboaielor, cu profunde implicatii si

pe plan juridic.

Violenta, ca mijloc de solutionare a divergentelor dintre state, este prezenta in

atmosfera factorilor politici ai lumii contemporane. Dar, un element nou, totusi, a

intervenit: violenta nu mai poarta denumirea de razboi, ci de conflict armat, urmare a

consacrării acestei denumiri prin CARTA O.N.U.

Crimele de război constituie o categorie importantă de fapte penale prin care se

încalcă în mod grav regulile stabilite prin tratate internaţionale sau cu caracter

cutumiar referitoare la modul de desfăşurare a conflictului armat şi la protecţia

anumitor categorii de persoane şi bunuri în cadrul acestuia.

Principiile şi normele de drept internaţional referitoare la conducerea ostilităţilor, la

mijloacele şi metodele de luptă la care se recurge în cadrul conflictului armat,

inclusiv la limitele în care acestea pot fi folosite, ca şi cele privind protecţia, ta

condiţiile speciale ale acţiunilor de luptă, a anumitor categorii de persoane şi bunuri,

se aplică în mod egal şi nediferenţiat tuturor părţilor implicate ta conflict, menirea

acestor reguli fiind de a limita efectele distructive ale confruntărilor militare şi de a

împiedica producerea de distrugeri inutile, de a umaniza, pe cât posibil, prin limitarea

ostilităţilor şi atenuarea rigorilor acestora, în măsura în care necesităţile militare o

permit, recurgerea la forţa armelor şi de a determina pe combatanţi de a se abţine de

la excese, dincolo de orice raţiune şi justificare. Convenţiile internaţionale în materie

cuprind de aceea îndeosebi obligaţii şi interdicţii pentru participanţii la conflictul

armat, a căror încălcare atrage răspunderea internaţională a statelor implicate în

conflict, dar şi răspunderea personală, cu caracter penal de drept intern

sau internaţional, a fiecărui combatant.

Stabilirea că o anumită faptă concretă constituie o crimă de război, fie că

aceasta este prevăzută în cadrul aceleiaşi convenţii, fie printr-un instrument juridic

separat, trebuie să se facă întotdeauna prin raportarea la regulile convenţionale care

sunt încălcate, configuraţia juridică a crimei respective, conţinutul şi aspectele ei

particulare, conturându-se numai după analiza fiecăreia dintre convenţiile în care sunt

prevăzute normele a căror înfrângere se sancţionează penal. Dreptul conflictelor

armate, bazat timp de secole în principal pe cutume internaţionale, este astăzi într-o

importantă măsură cuprins în instrumente juridice convenţionale, care au fixat

cutumele consacrate şi au dezvoltat succesiv reglementările anterioare.

Principiile fundamentale, precum şi principalele reguli ale dreptului pozitiv în

materie, sunt cuprinse în Convenţia a IV-a de la Haga din 1907 referitoare la legile şi

obiceiurile războiului terestru şi regulamentul anexă al acesteia, precum şi în cele

patru Convenţii de la Geneva din 1949 privind protecţia victimelor războiului, care se

referă lă îmbunătăţirea soartei răniţilor şi bolnavilor din forţele armate în campanie

(I), la îmbunătăţirea soartei răniţilor, bolnavilor şi naufragiaţilor forţelor armate

maritime (II), la tratamentul prizonierilor de război (III), şi la protecţia persoanelor

civile în timp de război (IV), ale căror prevederi au fost reafirmate şi dezvoltate în

1977 prin două protocoale adiţionale, care privesc protecţia victimelor conflictelor

armate internaţionale (I), respectiv neinternaţionale(II).

Principiile şi normele dreptului internaţional umanitar se completează cu

principiul cuprins în Clauza Martens, care figurează în majoritatea reglementărilor

convenţionale şi potrivit căruia în cazurile neprevăzute de convenţii persoanele civile

şi combatanţii rămân sub protecţia şi sub imperiul principiilor dreptului internaţional,

aşa cum acestea rezultă din uzanţele stabilite, din principiile umanitare şi din

exigenţele conştiinţei publice.

1. Principiul fundamental al dreptului conflictelor armate este că părţile aflate

în conflict nu trebuie să cauzeze adversarului daune disproporţionate faţă de scopul

războiului, care este acela de a distruge sau de a slăbi potenţialul militar al inamicului

şi nu inamicul însuşi.

2. Al doilea principiu este acela că persoanele puse in situaţia de afară din luptă

şi cele care nu participă la ostilităţi trebuie să fie tratate cu omenie, protejate şi

respectate.

3. De asemnea este consacrat cu forţa de principiu faptul că părţile unui

conflict armat nu au dreptul nelimitat în alegerea mijloacelor şi metodelor de luptă pe

care le folosesc.

4. Un principiu care decurge din cele de mai sus este că fiecare persoană

protejată are dreptul la respectul vieţii sale, al integrităţii fizice si morale şi a

atributelor inseparabile ale personalităţii .Persoana căzută în luptă este inviolabilă, iar

inamicul căruia i se predă trebuie să i se cruţe viaţa. Nimeni nu trebuie să fie supus la

torturi fizice sau mentale, nici la pedepse corporale sau tratamente crude ori

degradante. Fiecărei persoane trebuie să i se recunoască personalitatea sa juridică, ea

având dreptul la respectul onoarei, al drepturilor sale familiale, al convingerilor şi

obiceiurilor.

Cei care se află în suferinţă trebuie să fie culeşi şi să li se acorde îngrijirile

necesare în raport de starea lor medicală. Asistenţa umanitară acordată persoanelor

victime ale războiului, indiferent de forma pe care o îmbracă, nu constituie niciodată

o ingerinţă în conflict. Deci, o asemenea asistenţă umanitară trebuie să fie încurajată

şi protejată. Fiecare persoană aflată în puterea inamicului are dreptul la informaţii

privind soarta membrilor familiei sale şi la primirea de ajutoare pentru supravieţuire.

Nimeni nu poate fi în mod arbitrar privat de proprietatea sa.

5. Alt principiu este că persoanele protejate trebuie să fie tratate fără nici o

discriminare, fondată pe rasă, naţionalitate, sex, limbă, : clasă socială, avere, opinii

politice, filozofice sau religioase ori pe alt criteriu analog. Singurele derogări de

tratament acceptate sunt cele în beneficiul unor persoane pentru a se înlătura

inegalităţile ce ar rezulta din situaţia lor personală, nevoile lor sau starea medicală

precară.

6. Un ultim principiu este că fiecare individ are dreptul la siguranţa propriei

persoane. Nimeni nu va fi pedepsit pentru acte pe care nu le-a comis. Represaliile,

pedepsele colective, luările de ostateci, deportările sunt interzise, iar în cazul în care

se pune problema pedepsirii, fiecare persoană trebuie să beneficieze de judecata unui

tribunal legal constituit şi de garanţiile judiciare uzuale.

Persoanele protejate, victime ale războiului, nu pot renunţa la drepturile pe care

convenţiile umanitare li le conferă.Principiile menţionate sunt materializate în

prevederile concrete din convenţiile internaţionale prin care sunt reglementate

probleme specifice ale dreptului umanitar.

Statutul juridic al combatanţilor în conflictele armate contemporane

Unul din principiile cu caracter cutumiar ale modului de desăşurare a

conflictelor armate este că trebuie să se facă o netă distincţie între forţele armate

beligerante şi populaţia civilă, iar în cadrul armatei, între combatanţi şi necombatanţi.

Anumite fapte comise de beligeranţi sau de membrii combatanţi ai armatei nu sunt

sancţionate penal. Dimpotrivă, sunt considerate crime de razboi:

- ordinul de exterminare, de aplicare a unor rele tratamente, de deportare sau

de munca fortata pentru civilii din teritoriul ocupat si pentru prizonierii de razboi;

- arestarile masive de civili, relele tratamente si torturile aplicate acestora;

- masacrarea preotilor; executarea combatantilor dupa ce au fost parasutati în

spatele liniilor inamice pentru a executa operatiuni de sabotaj;

- uciderea parasutistilor care se salveaza dintr-un avion doborât;

- aplicarea unei pedepse mai grave decât cea disciplinara prizonierilor care au

evadat sau executarea prizonierilor care încearca sa evadeze;

- torturarea, supunerea la rele tratamente sau executarea unor prizonieri de

razboi;

- neacordarea îngrijirilor sau nerespectarea conditiilor minime de trai pentru

sanatatea prizonierilor ori refuzul îngrijirilor medicale necesare acestora, ca si

detinerea lor în conditii inumane;

- refuzarea asistentei unui preot pentru un prizonier condamnat la moarte;

- expunerea prizonierilor de razboi la pericolul actiunilor inamice prin

neîndepartarea lor de linia frontului sau de obiectivele militare ce urmeaza sa fie

atacate;

- folosirea prizonierilor de razboi pentru îndeplinirea unor sarcini

primejdioase, cum ar fi transportarea munitiei sau operatiunile de deminare;

- neprotejarea prizonierilor de razboi contra insultelor sau curiozitatii publice

ori nerespectarea onoarei acestora.

În afara faptelor menţionate mai sus, sunt considerate crime de război şi

următoarele:

a)Efectuarea de experiente biologice si medicale.

Toate cele patru Conventii de la Geneva din 1949 incrimineaza experientele biologice

efectuate de beligeranti asupra persoanelor aflate în puterea lor. Protocolul aditional I

din 1977 încadreaza printre crimele de razboi faptul de a supune orice persoana

protejata unui act medical care nu ar fi motivat de starea sanatatii sale si care nu ar fi

conform cu normele medicale în general recunoscute, daca sanatatea si integritatea

fizica sau mintala a unei asemenea persoane ar putea fi compromise.Este în special

interzis de a practica asupra acestor persoane, chiar si cu consimtamântul lor, mutilari

fizice, experiente medicale sau stiintifice, prelevari de tesuturi sau de organe pentru

transplanturi, daca acestea nu sunt justificate de ratiuni privind apararea sanatatii

persoanei în cauza. Deasemenea, are caracter criminal constrângerea de a dona sânge

pentru transfuzii sau piele destinata grefelor.

b)Luarea de ostatici.În baza prevederilor art.46 din Regulamentul Conventiei a

IV-a de la Haga din 1907, care prevede ca viata indivizilor trebuie protejata de catre

puterea ocupanta, Statutul Tribunalului de la Nürenberg a prevazut luarea de ostatici

printre crimele de razboi. Conventia a IV-a de la Geneva din 1949 enumara luarea de

ostatici printre infractiunile grave prevazute de art.147 al acesteia. Luarea de ostateci

figureaza si în proiectul Codului crimelor conmtra pacii si securitatii internationale.

c)Deportarea populatiei civile. A fost considerata drept crima de razboi prin

Statutul Tribunalului de la Nürenberg, pe baza reglementarilor mai generale din

conventiile internaţionale anterioare. Conventia a IV-a de la Geneva din 1949

interzice în mod expres în art. 49 deportarea populatiei civile din teritoriul ocupat de

inamic, daca nu se face în propriul interes al acesteia ca urmare a pericolului

operatiilor militare si nu permite ca dislocarea sau deportarea să se faca pe teritoriul

national al statului ocupant. Deportarea ilegala a populatiei civile este considerata

crima de razboi. Conventia interzice si transferul de catre puterea ocupanta al propriei

populatii în teritoriul ocupat, fara a considera, însa, acest act o crima de razboi, lacuna

acoperita de art.85 al Protocolului I de la Geneva din 1977 în cuprinsul caruia sunt

considerate crime de razboi ambele forme de deportare a populatiei civile.

d)Detinerea ilegala a persoanelor civile.Potrivit art.147 al Conventiei a IV-a de

la Geneva, tarile beligerante au dreptul ca, dupa izbucnirea ostilitatilor, daca exista

puternice ratiuni de securitate, sa interneze pe strainii ce se afla pe teritoriul propriu,

iar ulterior, pentru aceleasi ratiuni, sa interneze locuitori din teritoriul ocupat.

Executarea unor acte de detinere ilegala a persoanelor civile de catre oricare dintre

beligeranti, dincolo de limitele – e drept, cam greu de precizat – stabilite prin

conventie constituie o crima de razboi.

Protectia populatiei civile si a persoanelor civile în caz de conflict armat intra

în mod traditional în competenta Comitetului International al Crucii Rosii, însa de ea

s-a ocupat, din ce în ce mai mult, începând din 1968 si Organizatia Natiunilor Unite.

CAPITOLUL IX

PROTECŢIA ÎMPOTRIVA DISCRIMINĂRII

1. NEDISCRIMINAREA

Conform art.2 din Convenţie Statele părţi au obligaţia de a respecta şi garanta

drepturile stabilite prin Convenţie pentru fiecare copil aflat sub jurisdicţia lor,

indiferent de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii,

naţionalitate, etnie, origine socială, situaţie materială, dizabilitate, statut la naştere sau

alte statute, ale copilului, ale părinţilor sau ale reprezentanţilor legali. Statele vor lua

toate măsurile pentru a garanta protecţia copilului împotriva oricărei forme de

discriminare sau de sancţionare bazată pe opiniile sau convingerile sale sau ale

părinţilor.

Comitetul pentru Drepturile Omului a propus ca termenul de discriminare să

fie înţeles ca implicând: orice diferenţiere, excludere, restricţie sau preferinţă bazate

pe motive de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinii politice sau alte opinii,

naţionalitate, etnie, origine socială, situaţie materială, dizabilitate, statut la naştere sau

alte statute ce au ca scop sau ca efect anularea sau împiedicarea recunoaşterii,

deţinerii sau exercitării de către toate persoanele, a tuturor drepturilor şi libertăţilor, în

mod egal.

Comitetul pentru Drepturile Copilului a solicitat Statelor membre ca, în

rapoartele lor periodice privind situaţia copiilor să precizeze şi măsurile luate pentru

reducerea diferenţelor economice, sociale şi geografice, inclusiv între mediul urban şi

cel rural, în vederea prevenirii discriminării copiilor din grupurile cele mai

dezavantajate, incluzând aici copiii aparţinând comunităţilor minoritare şi indigene,

copiii cu dizabilităţi, cei născuţi în afara căsătoriei, copiii de altă cetăţenie, imigranţi

sau aparţinând unor populaţii dislocate, refugiaţii sau solicitanţii de azil, precum şi

copiii care trăiesc şi muncesc pe străzi.

Obligaţia Statelor de a respecta impune ca ele să se abţină de la orice acţiuni

care ar putea viola drepturile copilului, iar obligaţia de a garanta semnifică mai mult,

adică asumarea activă a obligaţiilor şi luarea tuturor măsurilor necesare pentru a

permite exercitarea acestor drepturi.

În activitatea sa Comitetul pentru Drepturile Copilului a identificat diferite

forme de discriminare cum ar fi discriminarea în funcţie de gen existentă când prin

lege se stabilesc vârste minime pentru căsătorie pentru băieţi şi fete, diferenţierea

copiilor născuţi în căsătorie de cei din afara căsătoriei ( Italia, Germania),

discriminarea individuală pentru a limita dimensiunile familiei ( de ex. în Macedonia

se implementează politica celor trei copii, astfel că, al patrulea copil este exclus de la

dreptul de a beneficia de servicii sociale).

De asemenea, în Madagascar au fost identificate forme de discriminare faţă de

copiii cu dizabilităţi sau născuţi într-o anumită zi a săptămânii, considerată a fi cu

ghinion. Comitetul a criticat şi astfel de practici şi prejudecăţi remanente, chiar dacă

ele nu sunt cuprinse în legislaţia Statelor Părţi.

Alte exemple în acest sens pot fi:

- discriminarea bazată pe gen ( practici tradiţionale privind distribuţia rolurilor

între băieţi şi fete, discriminarea mamelor necăsătorite sau a persoanelor infectate cu

SIDA – Jamaica);

- discriminarea fetelor încă de la naştere şi apoi prin căsătorii extrem de

timpurii – Bangladesh;

- discriminare funcţie de castă existentă în India, unde

întâlnim casta cea mai de jos, a celor care nu trebuie atinşi ( untouchables). Indiei i s-

a recomandat prevenirea abuzurilor motivate de cutume ale castelor şi pedepsirea

celor responsabili, pentru că unor caste le era interzis accesul în locuri publice, la

educaţie, sănătate etc.

- sărăcia ca sursă de discriminare ( Republica Dominicană);

- discriminarea funcţie de cetăţenie-astfel, în state ca Norvegia, Belgia,

Danemarca, Portugalia, Suedia s-au identificat reglementări care acordă anumite

drepturi cum ar fi servicii medicale sau de educaţie numai copiilor de naţionalitatea

statului respectiv, nu şi celor de altă naţionalitate sau fără statut legal dar care trăiesc

sub jurisdicţia acestuia;

- se încurajează educarea şi implicarea liderilor religioşi pentru a combate

căsătoriile timpurii sau forţate, cu precădere în mediul rural, interpretarea textelor

islamice referitoare la familie conform cu spiritul Convenţiei ( Iordania, Iran, Egipt);

- discriminarea pentru motivul naşterii în afara căsătoriei ( astfel, în Japonia

există o practică criticată de Comitet conform căreia în documentele oficiale se

menţionează expres această împrejurare, iar copiii din afara căsătoriei moştenesc doar

jumătate din cota la care ar avea dreptul un copil din căsătorie.

2. INTERESUL SUPERIOR AL COPILULUI

Art. 3 al Convenţiei prevede că, în toate acţiunile care îi privesc pe copii,

întreprinse de instituţiile publice sau private de protecţie socială, de instanţele

judecătoreşti, de autorităţile administrative sau de organele legislative, interesul

superior al copilului va avea o importanţă prioritară.

Acesta este un principiu general al Convenţiei, alături de art.2 –

nediscriminare, art.6 – dreptul la viaţă şi art.12 – respectarea opiniilor copilului.

Conform Convenţiei, Statele şi guvernele trebuie să construiască o societate

prietenoasă pentru copii – child-friendly.

Interesul superior al copilului trebuie luat în considerare la:

- separarea copilului de părinţi;

- stabilirea responsabilităţilor părinteşti;

- lipsirea de mediu familial temporar sau permanent;

- adopţie;

- restricţionarea libertăţii;

- audierile în instanţă de natură penală.

Definirea acestei noţiuni a suscitat numeroase discuţii fără a se ajunge la o

concluzie. În instrucţiunile sale, Comitetul a subliniat necesitatea includerii acestui

principiu în toate planurile şi principiile referitoare la copii, precum şi în cadrul

activităţilor parlamentare şi guvernamentale pe plan naţional şi local, mai ales în ceea

ce priveşte elaborarea bugetului şi alocarea resurselor. S-a recomandat de asemenea

evaluarea impactului asupra copiilor şi includerea acestor concluzii în procesul de

elaborare a legilor.

Comitetul nu a încercat propunerea unui criteriu pentru a judeca interesul

superior al copilului, ci a subliniat că în orice context trebuie aplicate valorile şi

principiile generale ale Convenţiei.

Convenţia trebuie privită ca un întreg, astfel că celelalte principii trebuie

folosite pentru determinarea interesului superior al copilului într-o anumită situaţie şi

pentru determinarea intereselor superioare ale copiilor ca grup. Determinarea

interesul superior al copilului trebuie să cuprindă atât evaluarea situaţiei pe termen

scurt, cât şi pe termen lung. Orice interpretare a interesul superior al copilului trebuie

să fie în concordanţă cu spiritul întregii Convenţii şi, în special, cu considerarea

copilului ca persoană cu opinii şi sentimente proprii. Statele nu au voie să interpreteze

interesul superior al copilului într-un sens prea relativist şi cultural şi nu pot folosi

propria lor interpretare pentru a nega drepturile garantate copiilor prin Convenţie.

Iată câteva exemple de situaţii în care Comitetul a considerat că nu se respectă

interesul superior al copilului sau că anumite dispoziţii sunt criticabile:

- în raportul referitor la Austria comitetul regretă că sterilizarea forţată a

copiilor cu dizabilităţi mentale este legală, cu consimţământul părinţilor şi recomandă

revizuirea legislaţiei pentru a permite intervenţia justiţiei în această problemă;

- în Belize nu se permite copiilor şi adolescenţilor să solicite consiliere

medicală sau legală fără consimţământul părinţilor;

- regimul de detenţie şi modul de a depune mărturie reglementat în Bulgaria;

- alocarea de resurse bugetare prea mici pentru protejarea unor grupuri

defavorizate cum sunt copiii sărăci, abandonaţi sau populaţiile indigene ( Bolivia,

Pakistan, Suedia-care făcuse reduceri bugetare în domeniul educaţiei);

- subordonarea drepturilor copilului faţă de interesele adulţilor, neascultarea

opiniilor copiilor ( Bolivia);

- legislaţia familiei care este discriminatorie faţă de mamă – de ex. referitor la

durata custodiei – în Iordania;

- insuficienţa măsurilor de implementare a Convenţiei în domeniile sănătăţii şi

educaţiei ( Marea Britanie).

3.ÎNDRUMAREA PĂRINTEASCĂ ŞI CAPACITĂŢILE ÎN EVOLUŢIE

ALE COPILULUI

Art. 5 din Convenţie prevede că Statele Părţi vor respecta responsabilităţile,

drepturile şi obligaţiile părinţilor sau, acolo unde este cazul şi conform cutumei

locale, ale membrilor familiei lărgite sau comunităţii, ale reprezentanţilor legali sau

ale altor persoane răspunzătoarea din punct de vedere legal pentru copil, de a oferi,

într-o manieră corespunzătoare capacităţilor în evoluţie ale copilului, îndrumarea şi

orientarea necesare în exercitarea de către copil a drepturilor recunoscute prin

prezenta Convenţie.

Acest articol oferă cadrul specific pentru protejarea relaţiei dintre copil, părinţi,

familia sa şi Stat.

Principiile pe care Convenţia le impune Statelor Părţi sunt:

-Ambii părinţi au responsabilităţi comune pentru creşterea şi educarea

copilului;

-Interesul superior al copilului va constitui preocuparea lor principală.

Ceea ce a ridicat probleme Statelor a fost definirea autorităţii parentale,

participarea copiilor la viaţa de familie şi tratamentele necorespunzătoare. Astfel, s-a

arătat că răspunsul la abuz trebuie să meargă dincolo de sancţiunea penală.

Comitetul a considerat că este necesar ca protecţia copilului să creeze

posibilitatea de a se prezenta dovezi împotriva părinţilor sau tutorilor. În Belgia, de

exemplu, art.371 din Codul civil prevedea că un copil de orice vârstă este dator să-şi

onoreze şi să-şi respecte părinţii.

Acest text a fost înlocuit cu altul care prevede că un copil şi mama şi tatăl lui

îşi datorează respect reciproc, indiferent de vârstă. Acest exemplu pune în discuţie

mentalitatea conform căreia părinţii au drepturi absolute asupra copiilor lor,

mentalitate tradiţională în multe societăţi.

O altă situaţie este cea a copiilor din sistemul justiţiei juvenile. Regulile

Standard Minime ale Naţiunilor Unite privind Administrarea Justiţiei Juvenile,

Regulile de la Beijing, cer ca părinţii să fie înştiinţaţi cu privire la arestarea unui

minor şi ca acesta să aibă dreptul ca părintele/tutorele său să fie prezent şi să participe

la procedurile judiciare. De asemenea se prevede că nici un minor nu va fi scos de

sub supravegherea parentală, total sau parţial, în afară de situaţia în care circumstanţe

speciale fac necesar acest lucru.

Definiţia familiei în Convenţie reflectă varietatea de relaţii de rudenie şi

aranjamente comunitare ce există în toată lumea.

Art.5 recunoaşte familia lărgită referindu-se nu numai la părinţi, ci şi la

comunitate, acolo unde aceasta este recunoscută de cutuma locală pentru a oferi

copiilor forme alternative de sprijin, în cazul în care structurile familiale se modifică.

Astfel, Comitetul sugerează să fie încurajate iniţiativele complementare, cum

ar fi grupurile de consiliere formate din elevi în şcoli, programe de conştientizare a

comunităţii cu privire la problemele tinerilor, cum ar fi alcoolul şi suicidul, şi

programe de educaţie a părinţilor ( în raportul referitor la Statele Federative ale

Microneziei).

De exemplu, populaţia din insulele Marshall obişnuieşte să trăiască în grupuri

de familii extinse de trei sau mai multe generaţii. Mama este principala responsabilă

de îngrijirea copilului, dar părinţii sunt ajutaţi şi de ceilalţi membri ai familiei ( în

special femei) la creşterea copiilor. Adesea bunicii îşi adoptă nepoţii ca pe proprii

copii, devenind principalii responsabili de creşterea acestora, în vreme ce părinţii

rămân, sau nu, în cadrul gospodăriei. Aceste adopţii cutumiare sunt foarte răspândite,

iar prin ele contactul cu părinţii naturali nu este rupt. Dacă părinţii adoptivi mor

înainte ca acel copil să devină adult, părinţii naturali îşi reiau rolul de părinte.

În Insulele Fiji comunităţile etnice valorizează relaţiile de apropiere cu

numeroasele lor rude. Evenimentele de familie, manifestările sociale şi sărbătorile

religioase sunt celebrate prin adunări ample ale rudelor. Relaţiile de rudenie definesc

practic majoritatea comunităţilor rurale, iar pentru mulţi copii mici lumea de dincolo

de propriile lor case este formată din mătuşi, unchi, veri, bunici.

Pentru a se realiza o protecţie efectivă a copilului se recomandă interzicerea

bigamiei şi a poligamiei ( în raportul referitor al Burundi).

La nivel internaţional a fost subliniată ideea că nu trebuie considerată copilăria

ca o anticameră a vieţii, ci ea este viaţa înseşi. De aceea situaţia juridică în care

copilul care este pe punctul de a-şi aniversa 18 ani este aproape lipsit de drepturi, iar

a doua zi are drepturi depline, nu mai poate fi acceptată. Este deci necesar să se

creeze condiţii pentru emanciparea diferenţiată şi graduală a copiilor în toate

aspectele vieţii, încercând şi modificarea concepţiilor în acest domeniu fără de care

modificarea legislaţiei ar fi insuficientă.

4. DREPTUL COPILULUI LA VIAŢĂ, SUPRAVIEŢUIRE ŞI

DEZVOLTARE

Dreptul la viaţă este consacrat prin art.6 al Convenţiei şi este un principiu

universal al drepturilor omului.

Expresia drept inerent la viaţă nu poate fi înţeleasă corect într-o manieră

restrictivă, ci protejarea lui necesită adoptarea unor măsuri pozitive de către state. În

acest sens, Comitetul consideră că statele trebuie să ia toate măsurile pentru reducerea

mortalităţii infantile şi creşterea speranţei de viaţă, reabilitarea sănătăţii, furnizarea de

alimente şi apă potabilă. De asemenea se impune statelor şi a se abţine de la privarea

de libertate ilegală, interzicerea pedepsei cu moartea, execuţiile în afara legii, sumare

sau arbitrare.

În acest sens am arătat că, deşi Convenţia nu marchează punctul de la care

începe copilăria, Comitetul s-a arătat preocupat de numărul mare de avorturi din

unele state ( Rusia ), de infanticidul la copiii de sex feminin sau de avorturile

selective (India ) şi se cere statelor să le combată.

În legătură cu pedeapsa cu moartea, textul trebuie interpretat în corelare cu

art.37 care interzice această pedeapsă pentru infracţiunile comise de persoane sub

vârsta de optsprezece ani.

O ameninţare pentru dreptul al viaţă al multor copiii o reprezintă conflictele

armate.

De exemplu, în raportul privind Columbia, Comitetul s-a arătat preocupat de

dispariţia şi tortura comise de poliţie, de purificările sociale comise de grupările

paramilitare asupra copiilor străzii şi de nepedepsirea persistentă a celor ce comit

astfel de crime.

În India se constată un raport inegal între sexe datorat faptului că copiii de sex

feminin sunt privaţi de accesul la servicii medicale, nutriţie şi educaţie, infanticidului

copiilor de sex feminin şi a avortului selectiv.( există cu 7,8 milioane mai mulţi

băieţi, până la 14 ani, astfel că s-a interzis testul de determinare a sexului, în unele

părţi ale Indiei).

Test de evaluare:

1. Ce înţeles are, în sensul legislaţiei actuale, noţiunea de categorie

defavorizată?

2. Ce înseamnă discriminare?

3. Enumeraţi faptele considerate crime de război.

4. Care sunt principiile în conformitate cu care trebuie tratate persoanele

civile în timpul conflictelor armate?

5. Ce include noţiunea de egalizare a şanselor?

6. În ce mod se realizează protecţia socială a persoanelor defavorizate?

Bibliografie complementară:

Al. Bacaci, C.Hageanu, V.Dumitrache, Dreptul familiei, Ed.7, Editura CH

Beck, Bucureşti, 2012

O.G. nr.137/2000

Legea nr.416/2001