149662305-Boncu

CC UU PP RR II NN SS

I. INFLUENŢA SOCIALĂ 1. Facilitarea socială 2. Tehnici de influenţă interpersonală 3. Obedienţa 4. Normalizarea 5. Conformismul 6. Polarizarea 7. Lenea socială 8. Influenţa minoritară

II. PROCESE INTERPERSONALE

1. Auto-îndeplinirea profeţiilor în relaţiile interpersonale 2. Auto-dezvăluirea 3. Atracţia interpersonală 4. Comportamentul de ajutorare 5. Comportamentul agresiv

BIBLIOGRAFIE

CCOONNFF..DDRR.. ŞŞTTEEFFAANN BBOONNCCUU

PP SS II HH OO LL OO GG II EE SS OO CC II AA LL ĂĂ (( II II ))

SCOPUL UNITĂŢII DE CURS • Să ofere cursanţilor noţiuni şi explicaţii pentru a înţelege influenţa socială; • Să înfăţişeze problematica proceselor interpersonale; • Să familiarizeze cursanţii cu metoda experimentală. OBIECTIVE OPERAŢIONALE În urma studierii acestei unităţi de curs, studenţii trebuie să: • cunoască principalele procese de influenţă socială; • distingă domeniul influenţei sociale de domeniul schimbării de atitudine; • discearnă între influenţa manifestă şi influenţa latentă; • descrie mecanismele influenţei în diferitele contexte sociale; • stabilească distincţii între domeniul interpersonal şi domeniul intrapersonal; • identifice procesele interpersonale fundamentale; • definească maniera de administrare a probelor în psihologia socială. EVALUARE

Evaluarea cursanţilor se va face în funcţie de gradul de stăpânire a conceptelor şi teoriilor prezentate în curs.

Forma de evaluare este examenul scris. Întrebările şi activităţile inserate în fiecare unitate de curs pot constitui subiect de examen. În cadrul întâlnirilor tutoriale vor fi dezbătute posibile subiecte de examen.

PSIHOLOGIE SOCIALĂ (II)

127

I. INFLUENŢA SOCIALĂ

I.1. FACILITAREA SOCIALĂ Faptul primordial al ştiinţei psihosociologice este evoluţia individului în mijlocul semenilor. În

forma sa incipientă, ca şi în formele cele mai evoluate, socialul înseamnă con-vieţuire. Este individul afectat de simpla prezenţă a celorlalţi? Constituie co-prezenţa pură o situaţie de influenţă socială? La începutul veacului al XX-lea tânăra disciplină a psihologiei sociale făcea din această întrebare obiectul primelor sale experimente.

Într-un articol din 1898, intitulat “Factori dinamogenetici în competiţie şi în imprimarea ritmului”, psihologul american Norman Triplett a remarcat timpii superiori ai cicliştilor evoluând în compania altora, în comparaţie cu timpii obţinuţi în situaţia de cursă solitară. El a imaginat apoi un context pe care l-a vrut modelul curselor de biciclete, cerând unor copii să acţioneze mulinete, “cât de repede sunt în stare”, singuri sau având alături pe alţii care făceau acelaşi lucru. Cercetătorul a constatat o performanţă superioară în al doilea caz, conchizând asupra influenţei benefice pe care prezenţa altora ce execută o sarcină identică o are asupra individului.

În anii ‘20 Floyd Allport, autorul primului manual de psihologie socială ce-şi întemeia sintezele pe studii experimentale, a dat un nume acestui fenomen - facilitarea socială, semnalându-i prezenţa şi în lumea animală. În principiu, facilitarea socială se referă la ameliorarea performanţei subiectului atunci când ceilalţi sunt de faţă în raport cu situaţia în care subiectul se află singur. Acelaşi psiholog a distins între efectele publicului (ceilalţi asistă pasivi la evoluţia subiectului) şi efectele co-acţiunii (ceilalţi prezenţi fac acelaşi lucru ca şi subiectul).

Î N T R E B Ă R I Prin ce se deosebesc efectele publicului de efectele co-acţiunii? În prezenţa co-actorilor există evaluare? În prezenţa publicului există competiţie?

În perioada dintre cele două războaie mondiale cercetările s-au înmulţit, făcând apel atât la

subiecţi umani, cât şi la subiecţi recrutaţi din diferite specii animale. Totuşi, pe lângă efectele propriu-zise de facilitare socială, s-a constatat curând că există situaţii în care prezenţa altora se soldează cu efecte negative asupra performanţei. Lipsa unei explicaţii unificatoare, precum şi dificultatea de a defini cu exactitate pasivitatea publicului, au condus la dispariţia interesului pentru acest fenomen.

În 1965, când Robert Zajonc publică un articol cu un impact deosebit, studiile asupra facilitării sociale căzuseră în desuetudine şi mulţi le priveau ca pe o eroare a debutului, ca pe o fundătură a cercetării. Prin simplitatea şi nemaipomenita eleganţă a interpretării sale, Zajonc va resuscita preocupările pentru acest domeniu. Astăzi nici o discuţie despre procesele de grup sau despre influenţa socială nu mai poate ocoli problema dificilă a facilitării sociale.

ŞTEFAN BONCU

128

Teoria impulsului. Punctul de plecare al psihologului social american a fost un principiu binecunoscut al psihologiei experimentale: ideea că activarea (sau excitarea fiziologică) întăreşte răspunsul dominant. Potrivit ecuaţiei lui Hull-Spence, tendinţa de a da un răspuns creşte direct proporţional cu puterea obişnuinţei de a-l emite şi cu nivelul impulsului. Creşterea activării îmbunătăţeşte performanţa în activităţile simple, bine învăţate; aici răspunsul către care există propensiune - răspunsul dominant - este cel corect. Dimpotrivă, în sarcinile complexe răspunsul dominant nu mai corespunde celui corect, iar activarea, favorizând emiterea lui, duce la o performanţă slabă sau chiar la eşec. Zajonc a aruncat o punte între cele două domenii de cercetare, observând că prezenţa celorlalţi determină creşterea activării – aceasta este ipoteza fundamentală a modelului său. Prin urmare, compania celorlalţi provoacă răspunsurile dominante, făcând ca individul să se depăşească pe sine în sarcinile simple, pe care le cunoaşte perfect şi să aibă o evoluţie nemulţumitoare în cele complicate, de rezolvare de probleme sau de creativitate. La drept vorbind, facilitarea socială îşi merită numele numai în cazul primului tip de sarcini - în sarcinile complexe ea se transformă într-un serios blocaj extern.

Experiment. În 1969, Zajonc, Heingarten şi Herman au realizat un experiment inspirat din studiile interbelice asupra facilitării sociale la animale: ei au folosit drept subiecţi gândaci de bucătărie. Se ştie că în faţa unei surse de lumină răspunsul dominant al insectelor este fuga. Zajonc şi colaboratorii săi au construit un aparat care conţinea fie un tub drept prin care se puteau deplasa insectele, fie un tub în cruce. În cazul tubului drept, ei au plasat o sursă de

lumină la un capăt, iar la cellalt capăt o cameră întunecoasă, care reprezenta limanul pentru gândacii fotofobi. În aceste condiţii, răspunsul dominant era adaptativ: fugind în linie dreaptă în sensul opus celui din care venea lumina, gândacii se adăposteau în întuneric. Pe de altă parte, în cazul tubului în cruce, camera întunecoasă nu se afla la capătul opus sursei de lumină, ci era plasată lateral: ca să ajungă la adăpost, insectele trebuiau să se întoarcă la dreapta la jumătatea drumului. Dacă ele continuau să alerge înainte, dădeau peste o cameră luminoasă. De data aceasta, răspunsul dominant nu era cel adecvat: îndepărtându-se în linie dreaptă de sursa de lumină, insectele se îndepărtează şi de camera întunecoasă.

Potrivit ipotezei fundamentale a lui Zajonc, prezenţa altora din aceeaşi specie va întări răspunsul dominant. Această întărire va ameliora performanţa în cazul tubului drept, dar va deteriora în cazul tubului în cruce. Experimentatorii au creat două condiţii de prezenţă socială: co-acţiune şi public pasiv. Co-acţiunea presupunea ca insectele să alerge câte două, fie în tubul drept, fie în tubul în cruce. Prezenţa publicului pasiv a fost asigurată prin crearea unor mici cabine de o parte şi de alta a tuburilor din plexiglas, prin care patru insecte priveau la cele care se puneau la adăpost în faţa luminii; evident, insectele din tub puteau percepe această prezenţă socială. Rezultatele acestui experiment bizar pentru psihologia socială au confirmat pe deplin teoria impulsului: în aparatul cu tub drept, prezenţa celorlalţi din aceeaşi specie a făcut ca insectele să ajungă mai repede în camera întunecoasă. Dimpotrivă, insectele care alergau în tubul în cruce şi care trebuiau să emită un răspuns subordonat pentru a ajunge în întuneric, au avut o performanţă mai slabă dacă au fost însoţite sau privite de alte insecte decât dacă au fost singure. Aşadar, prezenţa celorlalţi a crescut probabilitatea răspunsului dominant, fie el corect sau incorect.

Zajonc a insistat asupra rolului simplei prezenţe în facilitarea socială. Potrivit acestui autor, facilitarea socială, deci ameliorarea performanţei subiectului în sarcinile simple şi deteriorarea


129

performanţei lui în sarcinile complexe, are la bază simpla prezenţă a celorlalţi. Simpla prezenţă implică un public total inactiv, ce nu oferă nici un feed-back. Zajonc susţine că fenomenul de facilitare socială are loc, indiferent de ceea ce fac membrii publicului, şi indiferent de ceea ce gândeşte subiectul despre prezenţa lor.

Î N T R E B A R E Credeţi că există în viaţa reală simplă prezenţă aşa cum o descrie Zajonc?

Teoria fricii de evaluare. Principala rivală a concepţiei lui Zajonc este teoria fricii de evaluare,

elaborată de Nicholas Cottrell (1972). Acesta susţine că publicul ca şi co-actorii înseamnă pentru individ înainte de toate posibilitatea de a fi evaluat. Ca atare, autorul menţionat propune o modificare a teoriei simplei prezenţe, avansând ipoteza că celălalt provoacă o creştere a activării (excitării fiziologice) numai dacă este privit ca un potenţial evaluator. Cottrell acceptă ideile lui Zajonc despre rolul activării în situaţiile de facilitare socială (aceasta stimulează răspunsurile dominante), dar neagă faptul că activarea ar fi produsă de simpla prezenţă a celorlalţi.

Experiment. Spre a testa această ipoteză, Cottrell şi colaboratorii săi (1968) au contrastat condiţia de simplă prezenţă cu una în care membrii publicului erau legaţi la ochi, explicându-se subiectului că se pregătesc astfel pentru a participa la o experienţă asupra percepţiei. Spre deosebire de publicul dispunând de posibilitatea urmăririi evoluţiei subiectului, cei lipsiţi de această posibilitate n-au determinat răspunsuri dominante decât într-o măsură foarte redusă; cercetătorii au putut conchide că ei n-au influenţat nivelul de activare al subiectului. Facilitarea socială are la bază, aşadar, evaluarea pe care ceilalţi o fac asupra subiectului, şi nu simpla lor prezenţă.

Î N T R E B A R E Ceilalţi diferă mult între ei în privinţa capacităţii lor percepute de a ne evalua. Ce caracteristici au cei pe care-i în măsură să ne evalueze?

S-a demonstrat, de asemenea, că indivizii cu scoruri înalte la anxietate devin mai anxioşi în

situaţia de evaluare de către un public decât cei ce au această trăsătură mai puţin pronunţată, fapt ce confirmă teoria fricii de evaluare. Cottrell a explicat capacitatea instanţei evaluatoare de a suscita frică prin anticiparea de către actor a rezultatelor negative ale evaluării. Provocând frică, aceste expectanţe produc implicit o creştere a activării. Pe de altă parte, expectanţele cu privire la urmările pozitive ale evaluării implică şi ele o activare, încât ambele tipuri de expectanţe sfârşesc prin a produce efecte de facilitare socială.

Teoria distragere-conflict. O teorie a facilitării sociale ce ţine seama mai puţin decât oricare alta de caracterul social al acestui fenomen este teoria distragere - conflict, aparţinând lui G. Sanders şi R. Baron. Sanders şi Baron se declară şi ei de acord cu Zajonc în ceea ce priveşte efectele activării fiziologice în situaţiile de facilitare socială, dar în viziunea lor activarea apare ca urmare a distragerii atenţiei subiectului de către ceilalţi. În această teorie, concentrarea atenţiei subiectului joacă rolul central. Ceilalţi, în calitate de observatori sau de co-actori distrag atenţia subiectului de la sarcină; astfel ia naştere un conflict, subiectul trebuind să decidă dacă îşi va concentra atenţia în continuare pe

ŞTEFAN BONCU

130

sarcină sau şi-o va focaliza pe ceilalţi. Conflictul, ce corespunde unei supraîncărcări a sistemului cognitiv, cauzează activare (excitare fiziologică) iar aceasta la rândul ei conduce la efectele cunoscute asupra performanţei (îmbunătăţirea performanţei în sarcinile simple şi deteriorarea ei în sarcinile complexe). Şi stimulii non-sociali dispun de potenţial de distragere a atenţiei, încât şi ei pot declanşa activarea, afectând performanţa.

*

Facilitarea socială constituie astăzi obiectul unei vii confruntări de idei. Chiar dacă procesele

de facilitare au loc la nivelul zero al interacţiunii ele constituie forma radicală de influenţă, cea mai simplă, dar căreia cu greu ne putem sustrage.

I.2. TEHNICI DE INFLUENŢĂ INTERPERSONALĂ

În multe situaţii din viaţa cotidiană, în cadrul relaţiilor interpersonale obişnuite, oamenii încearcă să se influenţeze unul pe altul, să obţină ceva de la celălalt sau să-l facă să desfăşoare un anume comportament. Pentru a avea succes, cererile şi rugăminţile trebuie să fie formulate într-un anumit fel şi mai ales în condiţii speciale. Aceste condiţii se referă la contextul în care evoluează cei doi protagonişti. Într-adevăr, în mod obişnuit, un demers de influenţă nu conţine numai transmiterea mesajului, ci o secvenţă mai largă de interacţiune. Dacă sursa nu dispune de putere, simpla adresare a cererii poate să rămână fără răspuns. Şansele de succes sporesc mult dacă ea foloseşte o tehnică sau o strategie de inducere a influenţei. În cele ce urmează vom trata succint tocmai tehnicile folosite de indivizi în viaţa de zi cu zi pentru a face ca rugăminţilor sau cererilor lor de a obţine un obiect, o informaţie sau un serviciu să li se dea curs. Majoritatea studiilor şi manualelor includ tehnicile de influenţă interpersonală în domeniul persuasiunii şi schimbării de atitudine. Noi socotim că ele ţin mai curând de influenţa socială, dată fiind însemnătatea deosebită pe care o dobândeşte contextul interacţiona.

În situaţiile interpersonale la care ne referim evoluează un individ care doreşte să exercite influenţă (sursa) şi unul asupra căruia se exercită influenţă (ţinta; cel căruia îi este adresată cererea sau cererile). Uneori sursa face apel la strategii ce urmăresc construirea unui cadru al interacţiunii în interiorul căruia formularea cererii capătă o eficienţă uluitoare. Robert Cialdini, un psiholog social american ce s-a remarcat în acest domeniu, le-a asemănat tehnicilor de jujitsu, iar influenţa obţinută prin intermediul lor a numit-o influenţă automată sau influenţă instantanee. Mecanismele comportamentale pe care le pun în mişcare aceste scenarii permit declanşarea actului de complezenţă (îndeplinirea cererii sursei) fără exercitarea de presiuni şi, de multe ori, fără ca manipularea să devină evidentă.

Cele mai eficiente tehnici de inducere a complezenţei se bazează pe cererile multiple. În loc de adresa direct o singură cerere, în astfel de tehnici prima cerere are rolul de a pregăti terenul şi a facilita acceptarea de către ţinta influenţei a celei de-a doua cereri.


131

Piciorul în uşă “Piciorul în uşă” constă în a formula o cerere mică, ce nu implică un mare efort din partea

ţintei, urmată de solicitarea obiectului sau serviciului pe care sursa l-a urmărit de la început - are, aşadar, ca nucleu ideea că dacă faci pe cineva să fie de acord cu o cerere mică, persoana va fi mai dispusă apoi să curs unei cereri mai mari.

Experiment. În experimentul lui Freedman ci Fraser din 1966, subiecţii (gospodine) care au fost mai înainte contactaţi pentru a răspunde la câteva întrebări simple privitoare la tipul de săpun pe care-l utilizează, au consimţit într-o mai mare măsură în faţa unei cereri mult mai mari avansate mai târziu, aceea de a primi şase persoane să le facă inventarul ustensilelor de bucătărie. Prin contrast, majoritatea gospodinelor cărora li se adresase de la început

cererea mare (aceea de a accepta ca şase persoane să facă un inventar al obiectelor din bucătărie) au refuzat-o.

Acordul subiecţilor se bazează în principal pe angajamentul lor faţă de decizia luată la început: odată ce au decis să se arate amabili şi să răspundă pozitiv solicitărilor formulate de sursă, le vine foarte greu să abdice de la acest principiu. Deciziile de implicare, chiar cele greşite, se perpetuează prin ele însele, persoana adăugând noi argumente ce justifică persistenţa angajamentului. Consistenţa comportamentelor este valorizată pozitiv de către ceilalţi şi, de aceea, ea funcţionează ca un motiv pentru persoană. Cele două explicaţii anterioare au fost completate făcându-se apel la conceptele teoriei auto-percepţiei. De Jong (1979) a observat că ţinta îşi construieşte cu prilejul primei cereri recepţionate o imagine de sine ca persoană amabilă şi binevoitoare, la care refuzul celei de-a doua cereri ar obliga-o să renunţe.

Low-balling O altă tehnică deosebit de ingenioasă ce foloseşte, de asemenea, procedeul “startului mic”

este tehnica “aruncării mingii joase” (low-balling, un termen preluat din baseball). Low-balling se prezintă ca un scenariu în două acte, în care, după ce ţinta s-a declarat de acord cu o primă cerere, i se dezvăluie un preţ mai mare al obiectului tranzacţionat. Diferenţa în raport cu “piciorul în uşă” constă în faptul că ambele solicitări se referă la acelaşi obiect. Low-balling este mai primitivă şi mai puţin onestă, întrucât agentul de influenţă denunţă înţelegerea şi procedează la un soi de şantaj. Cialdini arată că această tehnică apare în mod obişnuit în arsenalul vânzătorilor americani de maşini uzate. După ce cade la învoială asupra unui preţ, sursa pretinde, de pildă, că a uitat să ia în calcul o piesă şi avansează un nou preţ, mai mare. În mod surprinzător, clienţii se conformează. Dinamica psihologică implicată este aceeaşi angajare în decizie care apare în “piciorul în uşă”.

Experiment. Cialdini a demonstrat experimental eficienţa low-balling cerând unui grup de subiecţi să se prezinte la un experiment asupra memoriei la ora şapte dimineaţa. În condiţia de low-balling a cerut acelaşi lucru, dar numai după ce ei se angajaseră să participe la experiment, i-a informat că acesta va începe la şapte dimineaţa. Aşadar, costurile ascunse (faptul că experimentul are loc la o oră incomodă) sunt dezvăluite după ce ţinta acceptase

propunerea sursei). Al doilea grup a fost mult mai complezent (56% faţă de 31%); în plus, subiecţii din acest grup şi-au ţinut într-o măsură mai mare promisiunea de a fi punctuali la experiment.

ŞTEFAN BONCU

132

A C T I V I T A T E Daţi exemple de proceduri low-balling pe care le-aţi aplicat sau cărora le-aţi căzut victime.

Uşa în faţă “Uşa în faţă” se deosebeşte de “piciorul în uşă” prin ordinea inversată a celor două cereri. Ce

se întâmplă când cererea mare este prezentată prima? În mod surprinzător, şi strategia aceasta se dovedeşte eficientă în inducerea complezenţei. În tehnica uşii în faţă, persoanei-ţintă i se solicită mai întâi un serviciu foarte dificil de îndeplinit şi numai după aceea i se adresează adevărata cerere, mai puţin însemnată, dar care l-a interesat pe agentul influenţei de la bun început. Aparent, această strategie nu ar trebui să funcţioneze, căci ea nu se mai bazează pe principiul startului mic.

Mai cu seamă politicienii sunt maeştri ai acestei tehnici. De pildă, ca să se obţină acceptul populaţiei cu privire la creşterea preţului benzinei cu 50%, se anunţă o majorare de 100%. După ce lumea protestează, se revine şi se procedează la o majorare de 50%, intenţionată de la început. În felul acesta, după ce a fost confruntată cu ameninţarea unei scumpiri catastrofale, populaţia acceptă uşor o creştere a preţului care este şi ea foarte însemnată.

Experiment. Pentru a testa eficienţa acestei tehnici, Cialdini şi colaboratorii săi (1975) au cerut studenţilor întâlniţi pe aleile din jurul universităţii să participe, vreme de doi ani, ca voluntari, într-un program de asistenţă a tinerilor delicvenţi. Aproape nimeni nu a răspuns afirmativ. Totuşi, atunci când aceloraşi subiecţi li se adresează o cerere mai puţin însemnată, aceea de a însoţi un grup de copii delicvenţi într-o seară la grădina zoologică,

50% dintre ei acceptă. Foarte relevant, este că prezentată singură, a doua cerere produce o complezenţă de numai 17%.

Cialdini a precizat o condiţie sine qua non a funcţionării acestei tehnici: cele două solicitări trebuie să fie adresate de aceeaşi persoană. Potrivit acestui autor, mecanismul uşii-în-faţă este pus în mişcare de norma concesiilor reciproce. Resortul influenţei constă în acest caz în iluzia ce se creează persoanei ţintă că solicitatorul a abandonat o cerere relativ importantă pentru a-i solicita un lucru de mai mică însemnătate. Concesia pe care se simte obligată să o facă la rândul ei nu reprezintă altceva decât îndeplinirea serviciului dorit de sursă.

Î N T R E B A R E Ce rol credeţi că joacă în această tehnică contrastul (din punct de vedere al efortului implicat) dintre cele două cereri?

Asta nu-i tot Jerry Burger este un cercetător care, ca şi Cialdini, a studiat tehnicile concrete pe care le

utilizează profesioniştii influenţei interpersonale. Astfel, el a ajuns să propună tehnica “asta nu-i tot” (that’s not all technique). Burger arată că aceasta este o tehnică larg folosită în domeniul vânzării de produse ieftine. Ea constă în a prezenta produsul, în a-i enunţa preţul, apoi, fără a-l lăsa pe client să răspundă, a declara că “asta nu-i tot”: după declararea iniţială a preţului, vânzătorul revine şi fie spune că la preţul anunţat se oferă în plus, pe lângă produsul respectiv, încă un produs, fie micşorează preţul, arătând că aceasta se întâmplă “numai pentru dvs.” sau “doar astăzi”. Desigur, vânzătorul avea de la


133

început intenţia de a vinde cele două produse împreună ori de a vinde primul produs la preţul mai mic, cerut în secvenţa a doua. Experimentele lui Burger au demonstrat că procedând astfel vânzările sunt mai mari decât dacă se prezintă de la început cele două produse ca vânzându-se împreună ori se prezintă de la început preţul mai mic. Potrivit cercetătorului american, “asta nu-i tot” are la bază aceeaşi normă a concesiilor reciproce din “uşa în faţă“: clientul crede că vânzătorul este dispus să negocieze, crede că acesta a făcut o concesie oferindu-i în plus un produs sau reducând preţul şi se simte dator să lase impresia de reciprocitate, acceptând a doua ofertă.

Piciorul în gură Howard a descris în 1990 o tehnică de inducere a complezenţei care ilustrează în manieră

elocventă nevoia de consistenţă comportamentală a indivizilor: tehnica piciorului în gură (foot-in-the-mouth techique). Aceasta, argumentează autorul american, poate fi recomandată celor ce adresează pe stradă trecătorilor cereri de a dona bani în folosul unei cauze sau a unei instituţii. Tehnica se compune, ca şi piciorul în uşă, din două secvenţe: în prima, ţintei i se adresează o întrebare simplă şi care pare formală: ţinta este întrebată ce face ori cum se simte. În a doua secvenţă, se înaintează cererea propriu-zisă. Evident, subiecţii nu se vor arăta complezenţi decât dacă răspunsul din prima fază este de genul: “foarte bine”, “excelent”, “extraordinar” etc. Piciorul-în-gură se bazează pe ideea că ţinta se va comporta în concordanţă cu starea sufletească declarată. Într-adevăr, multe studii de psihologie socială au pus în evidenţă tendinţa indivizilor de a menţine o consistenţă comportamentală. Or, în cazul acesta, declararea publică a unei dispoziţii excelente îl obligă pe subiect să accepte, în secvenţa următoare, cererea sursei. Altminteri, ar însemna să anuleze declaraţia anterioară.

Înfricoşare, apoi eliberare În primul număr pe 1998 al prestigiosului Journal of Experimental Social Psychology, Dariusz

Dolinski şi Richard Nawrat propun o nouă tehnică de inducere a complezenţei, care ar avea o eficienţă egală cu tehnicile clasice: “Înfricoşare, apoi eliberare” (fear-then-relief). Ideea lor fundamentală este de o cuceritoare simplitate: indivizii care trăiesc un sentiment de frică, a cărui sursă este mai apoi brusc eliminată, au tendinţa de a răspunde pozitiv cererilor ce le sunt adresate. În articolul menţionat, autorii raportează patru studii de teren şi un experiment de laborator. Iată rezumatele primelor două studii prezentate:

În primul studiu de teren, subiecţii sunt pietoni care traversează neregulamentar o stradă dintr-un oraş polonez. În timpul traversării, ei aud brusc un fluierat. Bănuind că a fost fluierul unui poliţist, privesc în jur şi se grăbesc să ajungă pe celălalt trotuar. Aici constată că nu există nici un pericol. În acelaşi moment, sunt abordaţi de un experimentator, care le cere să completeze un chestionar, sarcină ce le-ar consuma 10 minute. Rezultatele au arătat că, în comparaţie cu pietonii care nu au auzit fluierul, cei ce-au scăpat brusc de frica de a fi amendaţi s-au dovedit mai disponibili.

Aproximativ acelaşi design se repetă şi în al doilea studiu. De data aceasta, experimentatorii au profitat de tendinţa locuitorilor unui oraş polonez de a-şi parca maşinile în zona centrală, în care parcarea era interzisă. Experimentatorii au plasat foi de hârtie sub ştergătoarele maşinilor parcate neregulamentar şi au aşteptat ca proprietarul să se întoarcă. Acesta bănuieşte că hârtia de pe parbriz este o amendă a poliţiei, se sperie şi răsuflă uşurat când descoperă că e altceva. Evident, subiecţii

ŞTEFAN BONCU

134

abordaţi în acel moment au fost mai înclinaţi să dea curs cererii experimentatorului decât subiecţii care-şi lăsaseră maşina într-o parcare cu plată.

Autorii au încercat să explice aceste rezultate amintind o concluzie din domeniul cercetărilor asupra comportamentelor de ajutorare: indivizii aflaţi într-o stare de bună dispoziţie acordă ajutor într-o măsură mai mare decât cei în dispoziţie proastă sau neutră.

Î N T R E B A R E Mai puteţi găsi alte explicaţii pentru efectul “Înfricoşare, apoi eliberare”?

Tehnica scenariului Un studiu al lui Carroll (1978) a arătat că subiecţii cărora li se cere să-şi imagineze producerea

unui eveniment social (de exemplu, succesul în alegeri al unui candidat) prin intermediul unui scenariu structurat ajung să creadă într-o mai mare măsură că evenimentul se va produce. Autorul a explicat acest rezultat invocând euristica disponibilităţii (availaility heuristic) descrisă de Tversky şi Kahneman (1973): cu cât o idee este mai disponibilă din punct de vedere cognitiv (ne vine în minte repede), cu atât ea este mai folosită în raţionamente şi în acţiunile persoanei. Cerându-le subiecţilor să-şi imagineze producerea unui eveniment, facem de fapt imaginile acestui eveniment mai disponibile în mintea lor şi, ca atare, îi facem să aprecieze că este probabil ca evenimentul să se producă.

Capacitatea unui scenariu (o serie de evenimente legate la un loc într-o formă narativă) de a influenţa probabilitatea judecăţilor poate avea importante consecinţe pentru complezenţa comportamentală: sursa se poate bucura de mai mult succes dacă, înainte de a adresa cererea, convinge ţinta să-şi imagineze un scenariu în care realizează comportamentul pe care sursa îi va cere să-l efectueze. Eficienţa scenariului în amplificarea complezenţei se bazează pe două mecanisme:

1. Scenariul creează expectanţa că evenimentul imaginat se va produce, iar oamenilor nu le place să-şi abandoneze ori să-şi infirme expectanţele. Aşadar, expectanţele stimulează comportamentele consistente.

2. Pe de altă parte, dacă subiecţii sunt făcuţi, prin intermediul scenariului, să creadă că e probabil să efectueze un anumit comportament, ei vor dezvolta o atitudine favorabilă faţă de comportamentul respectiv, pentru a menţine o auto-percepţie consistentă. Schimbarea atitudinii faţă de comportament va determina realizarea lui.

Într-un articol în care fac legătura între capacitatea scenariilor de a spori probabilitatea subiectivă a unui eveniment şi complezenţă, Gregory, Cialdini şi Carpenter (1982) prezintă patru experimente. Vom prezenta succint experimentul prin care autorii verifică efectele scenariului asupra judecăţilor de probabilitate ale subiecţilor, precum şi experimentul care probează direct eficienţa scenariilor în a produce complezenţa.

Experiment. În primul experiment, subiecţilor li se cere să-şi imagineze că au comis o spargere şi că au fost arestaţi. Activitatea imaginară era ghidată de instrucţiuni furnizate prin intermediul unei benzi magnetice (“imaginează-ţi că ţi se cere să te întorci cu spatele, să ridici mâinile, să te lipeşti de maşină; imaginează-ţi că un poliţist verifică dacă eşti

înarmat, etc.). Variabila dependentă era răspunsul subiecţilor la întrebarea “În ce măsură credeţi că este probabil ca într-o zi să fiţi arestaţi pentru o spargere?”. Grupul de control completa numai chestionarul în


135

care era inclusă această întrebare. Conform ipotezelor, în comparaţie cu cei din condiţia de control, subiecţii care şi-au imaginat că au fost arestaţi au apreciat că este probabil să treacă prin această experienţă cândva.

Experiment. Experimentul asupra complezenţei se desfăşura astfel: experimentatorii abordau subiecţii în apartamentele acestora, cerându-le să completeze un chestionar asupra utilităţii televiziunii prin cablu; de fapt, chestionarul îl punea pe subiect în situaţia de a-şi imagina că este utilizator de televiziune prin cablu. La sfârşit, experimentatorul lăsa

subiecţilor o carte poştală cu adresa companiei de televiziune prin cablu, prin care aceştia puteau cere informaţii suplimentare ori instalarea cablului. În comparaţie cu un lot de subiecţi cărora nu le fusese aplicată tehnica scenariului, subiecţii ce completaseră chestionarul solicitau într-o mai mare măsură serviciile companiei.

Complezenţă şi atingere fizică Menţionăm, în finalul acestui capitol, o manieră simplă de a induce complezenţa. O tratăm în

rând cu celelalte tehnici de influenţă interpersonală întrucât şi ea presupune amenajarea contextului în care este lansat mesajul persuasiv - chiar dacă în acest caz este vorba de un simplu gest al sursei.

Începând de prin 1980, psihologii sociali interesaţi de complezenţă ori de puterea socială, ca şi cercetătorii din domeniul comunicării au studiat efectele atingerii. Atingerea ţintei de către sursă pare să aibă un efect deosebit de pronunţat asupra complezenţei. Evident, acest efect depinde de caracteristicile sociale şi personale ale sursei, de felul în care se produce atingerea, de partea corpului ţintei atinsă de sursă. Atingerea oferă informaţii sociale despre putere, agresivitate, dominanţă, dorinţa de intimitate, sentimentele prieteneşti, etc. Ea amplifică în mod semnificativ gradul de atractivitate al celui care o iniţiază. Într-un context medical, atingerea poate avea chiar efecte terapeutice. Atingerea se poate dovedi, mai cu seamă, persuasivă.

A C T I V I T A T E Indicaţi zonele corporale pe care şi le ating bărbaţii în timpul interacţiunilor persuasive.

Experiment. Într-un experiment al lui Willis şi Hamm din 1980, subiecţilor li se cerea pe stradă

să semneze o petiţie. În cele două Condiţii, experimentatorii fie atingeau uşor subiecţii pe braţ, fie le adresau numai cererea de a semna petiţia. Conform ipotezelor, subiecţii pentru care mesajul persuasiv fusese însoţit de atingere au căzut de acord într-o măsură mai mare să semneze. Complezenţa se accentuează în special în cazul subiecţilor bărbaţi care au fost atinşi de o femeie-experimentator.

Explicaţiile psihologice ale acestor efecte se bazează pe creşterea activării fiziologice a ţintei, creşterea implicării ţintei, creşterea atractivităţii iniţiatorului atingerii ori conştientizarea de către ţintă a necesităţii de a sări în ajutor (atingerea s-a dovedit un factor important în declanşarea comportamentului de ajutorare faţă de indivizi pe care donatorul nu-i cunoaşte).

ŞTEFAN BONCU

136

I.3. OBEDIENŢA Obedienţa reprezintă un gen de influenţă socială diferit, prin mecanismele subiacente, în

raport cu facilitarea socială, normalizarea sau conformismul. Situaţiile de obedienţă sunt situaţii în care schimbarea în comportamentul ţintei survine ca urmare a unui ordin venit din partea unei surse de influenţă înzestrate cu autoritate legitimă. Ca atare, diferenţa de statut dintre cele două entităţi devine un factor ce afectează în mod decisiv cuantumul de influenţă obţinut. Majorităţii cantitative din situaţiile de conformism îi ia locul o majoritate calitativă. În relaţia de obedienţă dorinţa sursei de a influenţa comportamentul ţintei este evidentă, resimţită ca atare de aceasta din urmă. Mai mult, personajul autoritar supraveghează de obicei îndeplinirea ordinului, reînnoindu-l atunci când persoana ţintă dă semne de independenţă şi făcând astfel ca situaţia să pară şi mai constrângătoare. În fine, în comparaţie cu situaţiile de conformism, în care membrii grupului şi individul influenţat au acelaşi comportament, în obedienţă nu regăsim această similaritate; autoritatea pretinde ca individul să desfăşoare un comportament pe care ea însăşi nu-l face, cel puţin nu sub privirile acestuia.

A C T I V I T A T E Daţi exemple de surse ce pot induce obedienţă.

Cercetările lui Stanley Milgram asupra obedienţei au avut un ecou cu totul neobişnuit în lumea

ştiinţifică. Milgram şi-a făcut ucenicia pe lângă Asch. De timpuriu, însă, şi-a criticat magistrul, opinând că tipul de sarcină imaginată de acesta pentru studiul conformismului nu are consecinţe pentru conduita cotidiană a subiectului. De aceea, el a preferat, în locul judecăţilor perceptive, un comportament motor - administrarea de şocuri electrice unui partener. În studiile sale, figura autoritară este reprezentată de experimentator.

Î N T R E B A R E În ce sens poate constitui experimentatorul o autoritate? Consideraţi că el poate funcţiona ca autoritate în afara laboratorului?

Experiment. Subiecţii primului experiment al lui Milgram, ca, de altminteri, subiecţii tuturor experimentelor, au fost recrutaţi printr-un anunţ în ziarul local din New Haven. Anunţul preciza că fiecare participant va primi 4 dolari (ceea ce reprezenta plata îndestulătoare pentru o oră de lucru) şi 50 de cenţi pentru transport. Se menţiona că e

necesar ca subiecţii să fie bărbaţi şi să aibă vârsta cuprinsă între 20 şi 50 de ani (numai în experimentul 8 s-au folosit femei în rolul profesorului). Profesiunile subiecţilor au fost din cele mai diverse, de la muncitori la funcţionari şi de la vânzători la oameni de afaceri.

Sosind la laborator, subiectul întâlneşte un bărbat corpolent de 50 de ani, cu o înfăţişare de funcţionar de nivel mediu (de fapt, un complice), care-i mărturiseşte că şi el a venit pentru a lua parte la experiment. Amândoi sunt întâmpinaţi de experimentator – Milgram a preferat să observe totul din spatele pereţilor oglindă, încât rolul experimentatorului l-a jucat un profesor de biologie de 31 de ani. Cu


137

o înfăţişare întrucâtva severă, îmbrăcat într-un halat gri şi purtând cravată, acesta a păstrat mereu o atitudine impasibilă. Experimentatorul le plătea celor doi, precizându-le că orice s-ar întâmpla în experiment, banii le aparţin. Le explica apoi că cercetarea sa poartă asupra influenţei pedepsei asupra învăţării, arătând vag spre un teanc de cărţi de pe birou, pe care subiectul putea zări titluri legate de învăţare. Pentru buna desfăşurare a experimentului, unul din cei doi trebuia să joace rolul profesorului, iar celălalt al elevului. Prin trucarea unei trageri la sorţi, subiectul naiv ajungea întotdeauna să joace rolul profesorului. Elevul era aşezat într-un scaun electric într-o încăpere alăturată. În timp ce i se legau electrozii sub privirile subiectului, bărbatul corpolent mărturiseşte că n-a mai primit niciodată şocuri electrice. Experimentatorul îl linişteşte, spunându-i: “Deşi şocurile pot fi foarte dureroase, nu vă vor provoca răni grave”.

Întors în laborator împreună cu experimentatorul, “profesorul” primea instrucţiunile pentru conduita sa din timpul experimentului de învăţare. I se prezenta generatorul de şocuri electrice, cu cele 30 de comutatoare. Fiecare comutator era etichetat cu un voltaj de la 15 la 450 de volţi, cu o creştere de 15 volţi de la un comutator la altul, de la stânga la dreapta. În afară de aceste etichete, existau alte nouă, din care primele şapte priveau grupuri de câte patru comutatoare: şoc uşor, şoc moderat, şoc puternic, şoc foarte puternic, şoc intens, şoc extrem de intens, pericol: şoc sever. Ultimele două comutatoare erau marcate fiecare cu însemnul XXX.

Elevul trebuia să înveţe perechi de cuvinte. Subiectul naiv sau profesorul citea o listă de cuvinte-perechi, după care rostea primul termen al unei perechi, urmat de alte patru cuvinte. Sarcina elevului era de a stabili care din cele patru cuvinte era perechea termenului enunţat. Aflat în camera alăturată şi neputând comunica verbal, elevul îşi transmitea răspunsul prin apăsarea unuia din cele patru butoane de pe pupitrul din faţa sa. Prin acţionarea acestor butoane, se aprindeau becuri corespunzătoare deasupra generatorului de curent, încât profesorul lua cunoştinţă de răspunsul elevului. Potrivit instrucţiunilor, la fiecare nouă greşeală a elevului, profesorul urma să aplice un şoc electric superior ca intensitate. Înainte ca şedinţa de învăţare să înceapă, pentru a mări credibilitatea montajului experimental, subiectului naiv i se aplica un şoc electric de 45 de volţi. Astfel, subiecţii nu puteau bănui că maşina din faţa lor era doar o simulare a generatorului de şocuri. Să remarcăm, că subiectul este o persoană foarte ocupată: el administrează testul de cuvinte perechi, analizează răspunsurile elevului şi decide dacă sunt sau nu corecte, aplică şocul electric (de fiecare dată cu 15 volţi mai puternic decât precedentul, anunţă într-un microfon rezultatul fiecărei încercări, răspunsul corect dacă elevul a comis o eroare, precum şi intensitatea şocului electric pe care urmează să-l administreze. Milgram însuşi a admis că acest şir de acţiuni desfăşurate într-un timp scurt constituie un factor relativ însemnat în determinarea comportamentului subiectului.

În privinţa feedbackului elevului, acesta furnizează aproximativ trei răspunsuri greşite la unul corect. În acest experiment, subiectul nu are posibilitatea să audă nici un protest al victimei, după cum nu aude răspunsurile ei. Atunci când se aplică şocul de 300 de volţi, victima loveşte în perete, iar subiectul aude izbitura. Zgomotul se repetă după şocul de 315 volţi. După aceste incidente, elevul nu se mai face în nici un fel auzit şi nu mai dă nici un răspuns. Experimentatorul cere subiectului să considere absenţa răspunsului drept răspuns greşit.

Reacţiile de abandon ale subiectului se pot produce la oricare intensitate a şocului, însă, cum vom vedea, în experimentul 1 primii subiecţi (cinci la număr) se opresc la şocul de 300 de volţi. Milgram s-a îngrijit să standardizeze intervenţiile experimentatorului. Atunci când subiectul manifesta prima dată

ŞTEFAN BONCU

138

dorinţa de a renunţa, i se spunea: “Vă rog să continuaţi”. Replicile următoare sunau astfel: “Experimentul cere să continuaţi”, “Este esenţial să continuaţi”, “Nu aveţi de ales, trebuie să continuaţi”. Tonul persoanei înzestrată cu autoritate era ferm, dar, cum ne asigură Milgram, “nu nepoliticos”. Cele patru replici reprezintă, de fapt, operaţionalizarea autorităţii”. E uluitor cum nişte fraze atât de banale pot induce obedienţa. Cineva observa că ultimele două sunt absurde şi că, examinate în afara contextului, ar putea părea că ruinează credibilitatea autorităţii. Întregul montaj experimental trebuie înţeles ca un cadru optim în care poate fi studiat conflictul dintre comenzile experimentatorului de a continua şi cererile victimei de a opri administrarea şocurilor.

Milgram a practicat măsuri dependente extrem de simple, aceasta constituind o caracteristică esenţială a tuturor demersurilor lui empirice. În experimentele asupra obedienţei, măsura dependentă principală a constituit-o intensitatea şocului la care subiectul refuză să mai asculte de ordinele autorităţii. Totuşi, Milgram n-a stăruit asupra diferenţelor dintre, de pildă, subiecţii care se opresc la 150 de volţi şi cei care se opresc la 420 de volţi, numindu-i pe toţi cei care părăsesc experimentul înainte de administrarea şocului maxim “subiecţi neobedienţi”, denumirea de “subiecţi obedienţi” rezervând-o pentru cei ce au aplicat absolut toate şocurile. În afara urmăririi acestei variabile, autorul a făcut observaţii sistematice, notând toate comportamentele neobişnuite. Evoluţia fiecărui subiect a fost înregistrată pe bandă audio. S-au făcut şi fotografii, numai prin peretele oglindă. Autorul a măsurat latenţa şi durata şocurilor.

Rezultatele cele mai cunoscute ale experimentului standard privesc proporţia de subiecţi obedienţi: 26 din 40, ceea ce reprezintă 65%. Cei 14 subiecţi neobedienţi şi-au întrerupt participarea astfel: 5 la 300 de volţi (la acest nivel, elevul loveşte cu piciorul în perete), 4 la 315 volţi, 2 la 330, câte unul la 345, 360 şi 375. Din punctul de vedere al intensităţii şocurilor aplicate, media celor 40 de subiecţi a fost de 375; media numărului de şocuri aplicate de şocuri administrate de un subiect ar valoarea 27 (din 30, cât ar fi fost maximum posibil).

Milgram a raportat, în completarea acestor măsuri dependente, nervozitatea extremă a subiecţilor: “Subiecţii transpirau, tremurau, se bâlbâiau, îşi muşcau buzele, gemeau şi îşi înfingeau unghiile în carne […] Un semn de tensiune l-a constituit apariţia repetă a unor accese de râs nervos. Râsul părea complet deplasat […] Într-unul din cazuri, accesul de râs nervos a fost atât de violent şi convulsiv, încât a trebuit oprit experimentul” (Milgram, 1963, p. 376).

Comentaţi. Un episod cunoscut legat de experimentul 1 este subestimarea accentuată a ratei obedienţei de către specialiştii cărora le este descris designul experimental. Milgram relatează că a contactat 14 psihologi cu diplomă de Yale, furnizându-le detalii cu privire la situaţia experimentală şi cerându-le să facă predicţii asupra comportării a 100 de subiecţi.

Psihologii au dezvăluit expectanţe cu totul eronate în legătură cu felul în care ar reacţiona subiecţii: cei mai pesimişti au apreciat că doar trei subiecţi (din 100) vor aplica şocul de 450 de volţi. Media acestor estimări a fost de 1,2%. Ca atare, discrepanţa dintre expectanţele psihologilor şi realitate a fost colosală: am constatat deja că rata obedienţei s-a ridicat la 65%.

După obţinerea primelor date, autorul a explorat într-o serie de 18 experimente factorii susceptibili să contribuie la diminuarea obedienţei. O primă categorie de factori căreia i-a acordat atenţie sunt cei legaţi de percepţia autorităţii. Astfel, a reieşit importanţa prezenţei fizice a autorităţii pe timpul îndeplinirii ordinului de către subiect. Ordinul transmis prin telefon se dovedeşte mult mai puţin eficient decât cel comunicat prin viu grai, în condiţiile supravegherii nemijlocite (obedienţa scade la


139

20,5 %; amintim că în condiţiile “standard” ale experimentului procentajul obţinut de Milgram însuşi ca şi de majoritatea celor ce-au reluat experimentul a fost de 65 %).

A C T I V I T A T E Explicaţi acest efect. Ilustraţi-l invocând o relaţie de obedienţă din viaţa cotidiană.

O scădere a influenţei, deşi nu atât de semnificativă, se observă şi cu prilejul schimbării

cadrului în care evoluează figura autoritară a experimentului : dacă în loc de a se desfăşura în incinta Universităţii Yale, experimentul se organizează într-un mic birou dintr-un orăşel de provincie, se constată o cifră a obedienţei de 48 %.

Milgram a demonstrat că ordinele contradictorii ale autorităţii stimulează independenţa subiectului - o autoritate reprezentată de doi experimentatori, dintre care unul susţine că experimentul trebuie oprit la 150 de volţi, iar celălalt îi porunceşte subiectului să continue, nu induce ascultare: din 20 de subiecţi testaţi în această condiţie, 18 abandonează în chiar momentul în care discursul autorităţii devine contradictoriu.

O persoană imorală dar având toate însemnele autorităţii este capabilă să inducă ascultarea: subiecţii se supun, chiar dacă mai puţin (40 %), şi unui experimentator ce încalcă promisiunea făcută “victimei” de a opri experimentul în momentul în care ea va solicita acest lucru.

În fine, în condiţia experimentală în care experimentatorul însuşi, din pricină că “elevul” a renunţat brusc să mai participe, se aşează pe locul acestuia, subiecţii abandonează foarte repede, neîndrăznind să agreseze autoritatea ştiinţifică.

Unul din factorii decisivi în situaţia Milgram îl constituie relaţia spaţială dintre elev (victimă) şi cel ce aplică şocurile. Autorul a variat, în mai multe studii (1974), apropierea de victimă, constatând că pe măsură ce distanţa fizică scade iar relaţia devine tot mai directă, refuzul de a da curs cererilor imperioase ale autorităţii se produce tot mai frecvent. Agresiunea are loc când victima este impersonală.

Interpretarea teoretică a obedienţei Milgram a respins de fiecare dată explicaţiile psihologizante ale obedienţei, care susţineau că

ascultarea subiecţilor se datorează personalităţii lor înclinate spre sadism. El a insistat asupra efectelor structurii sociale şi a presiunilor situaţionale. Diferitele condiţii experimentale pe care le-a imaginat n-au făcut decât să probeze că unele situaţii dau naştere la o supunere mai mare în raport cu ordinele autorităţii decât altele şi să excludă ipoteza motivelor personale.

Î N T R E B A R E De ce credeţi că studierea factorilor situaţionali ai obedienţei destructive s-a bucurat de mai multă atenţie decât studierea caracteristicilor personale în obedienţa destructivă?

Unul din factorii ce fac ca individului să-i fie extrem de greu să se desprindă din această

situaţie este natura secvenţială a sarcinii, faptul că la început ascultarea ordinelor autorităţii nu cere un efort deosebit. Mai apoi individul se consideră angajat în raport cu decizia de a se arăta obedient. Dorinţa de a părea consistent în comportament îl face să amâne mereu momentul abandonului.

ŞTEFAN BONCU

140

Î N T R E B A R E Cum credeţi că ar fi reacţionat subiecţii din experimentul standard dacă li s-ar fi cerut să alice de la început şocul de 450 de volţi?

Explicaţiile avansate de Milgram s-au centrat pe noţiunea de “stare agentică“. Aceasta este o

stare psihologică în care individul acceptă “definiţiile realităţii furnizate de autoritate”, se supune indicaţiilor ce-i ghidează conduita, se consideră pe sine un instrument în mâinile ei. În aceste condiţii, tot ceea ce face sub îndrumarea autorităţii este în numele ei iar răspunderea pentru consecinţele actelor lui n-o poate purta decât tot autoritatea. Aşadar, acest “scurt-circuit al sistemului ruşine-vinovăţie al personalităţii” (Milgram, 1974, p. 118) se datorează fenomenului de difuziune a responsabilităţii sau, mai degrabă, transferului responsabilităţii către agentul de influenţă. Dacă subiecţilor li se dau instrucţiuni care-i fac să creadă că responsabilitatea le aparţine în întregime, obedienţa diminuează semnificativ.

Experimentele lui Milgram au fost aspru criticate, invocându-se încălcarea flagrantă a regulilor de etică a cercetării psihologice. Fără îndoială, subiecţii săi trăiesc o stare de stress pe care cercetătorul n-avea dreptul să o inducă. În plus, li se dezvăluie o trăsătură a lor pe care poate n-ar fi trebuit s-o cunoască.

Î N T R E B A R E Consideraţi că obedienţa poate fi studiată în laborator fără să se încalce drepturile subiecţilor?

Milgram a scris multe articole încercând să se apere. El a invocat şi declaraţiile

subiecţilor din chestionarele post-experimentale, din care reiese că majoritatea acestora n-a regretat participarea la experiment. Oricum, dacă îndrăzneţul scenariu al lui Milgram se justifică, cel puţin în opinia unora, prin valoarea ştiinţifică a concluziilor sale, disputa aceasta îndelungată în jurul problemei etice pare să fi avut două urmări : a întărit preocupările comunităţii ştiinţifice pentru protejarea participanţilor în experimentele psihologice, dar a şi descurajat, într-o oarecare măsură, cercetările în domeniul obedienţei.

I.4. NORMALIZAREA Ceea ce ne frapează la un grup social, adică la un ansamblu de persoane aflate în

interacţiune faţă în faţă, este similaritatea atitudinilor şi conduitelor, care face ca, în multe situaţii, grupul să acţioneze aidoma unui singur individ. În mod firesc, cercetările de pionierat în domeniu fenomenelor de grup şi în cel al influenţei sociale şi-au propus să abordeze acest fenomen al uniformităţii. S-a înţeles repede că nici imitaţia (influenţa exercitată de modele superioare), nici facilitarea socială nu pot oferi explicaţii mulţumitoare. Sursele posibile ale acestei uniformităţi de comportament erau în număr de trei: (a) similaritatea afinităţilor pe care membrii le avuseseră înainte de a se constitui grupul - dar aceasta presupunea o viziune individualistă asupra grupului şi un imobilism al acestuia; (b) influenţele similare ce acţionează din exterior asupra fiecăruia din membrii grupului - o explicaţie ce probează aceleaşi deficienţe; (c) influenţa reciprocă a membrilor grupului. Ipoteza din urmă părea cea mai validă şi avea


141

să conducă la constituirea unui domeniu al psihologiei sociale şi mai apoi a unei ştiinţe de sine stătătoare: dinamica grupului. Conceptul crucial, exprimând puterea fiecăruia din membri asupra celuilalt şi a grupului asupra tuturor fusese de mult inventat: norma de grup. Dar până atunci nici o cercetare nu-i oferise un fundament experimental. Cel ce s-a încumetat să o facă, demonstrând magistral forţa şi subtilitatea metodei experimentale, a fost Muzafer Sherif, a cărui credinţă era că normele sociale apar ca să ghideze comportamentul în situaţii ambigue. Sherif a modelat, în 1935, procesul de constituire a normelor în laborator.

A C T I V I T A T E Daţi exemple de norme ale unor grupuri din viaţa reală.

Într-un fel, cercetările în domeniul normalizării se situează în continuarea celor efectuate

asupra facilitării sociale. În orice caz, momentul dispariţiei interesului pentru fenomenele de co-prezenţă şi co-acţiune coincide cu cel al naşterii noii paradigme, ce va domina influenţa socială mai bine de 30 de ani: conformismul. Normalizarea, fenomenul pe care intenţionăm să-l tratăm în aceste rânduri, a fost multă vreme asimilată conformismului. Dacă acceptăm o definiţie a conformismului de tipul “acceptarea de către indivizi a normei de grup”, înţelegem starea de lucruri din epocă.

În general, cei ce ignoră termenul de normalizare şi tratează experimentele lui Sherif în strânsă legătură cu cele ale lui Asch, remarcă totuşi că avem de-a face cu două dinamici diferite, una ilustrând influenţa informaţională, iar cealaltă influenţa normativă. Mai mult, se consideră că normalizarea ilustrează schimbarea profundă a atitudinilor, acceptarea privată, în vreme ce intervenţia sursei în situaţia Asch conduce la conformism public.

Moscovici pledează hotărât pentru specificitatea procesului de normalizare. După opinia acestui autor (1979), influenţa socială se poate manifesta sub trei forme: conformism, normalizare şi inovaţie. Deşi suntem departe de a socoti taxonomia aceasta completă, o acceptăm pentru moment, căci ea furnizează criterii utile pentru înţelegerea formării normelor ca proces distinct de influenţă socială. Din acest punct de vedere, normalizarea (formarea normelor) implică în mod necesar influenţa reciprocă a membrilor grupului. Ea se produce în cazurile în care membrii grupului au competenţă egală şi sunt relativ puţin dispuşi să impună propria poziţie celorlalţi.

Î N T R E B A R E Poate normalizarea să apară într-un grup de prieteni? Dar în grupul şcolar (clasa şcolară)? Dar într-un grup ierarhizat (compania de infanterie, echipajul unui avion intercontinental)?

Fenomenul fundamental în situaţiile de normalizare constă în inexistenţa unei norme stabilite

dinainte, pe care grupul ar impune-o indivizilor fără ca el însuşi să fie sensibil la poziţia acestora. Lipsa consensului majorităţii cu privire la răspunsul corect face ca membrii, nesiguri pe răspunsurile lor, să exercite influenţă unul asupra altuia şi să sfârşească prin a adopta o normă comună, ce întruneşte adeziunea tuturor şi exprimă poziţia grupului faţă de stimulul respectiv.

ŞTEFAN BONCU

142

Î N T R E B A R E Ce norme se nasc atunci când o familie (familia este şi ea un grup mic) se mută într-un nou apartament?

Pentru a reproduce în laborator situaţiile din viaţa cotidiană în care realitatea fizică este

ambiguă, neconstrângătoare, îngăduind alegerea unei poziţii, Sherif a ales efectul auto-cinetic. Acest fenomen, cunoscut până atunci astronomilor şi fizicienilor, constă în faptul că în întuneric deplin un punct luminos fix apare ochiului uman ca aflându-se în mişcare. Distanţa pe care se deplasează punctul diferă de la un individ la altul, dar rămâne relativ constantă la acelaşi individ.

Cercetătorul a organizat şedinţe individuale şi şedinţe de grup. În cadrul celor dintâi el cerea subiecţilor să dea estimări succesive ale deplasărilor punctului luminos. În şedinţele de grup subiectul are de îndeplinit aceeaşi sarcină numai că de data aceasta se află în compania altor doi subiecţi care-şi rostesc şi ei aprecierile cu voce tare. În urma analizei rezultatelor din experimentele individuale, Sherif a ajuns la concluzia că, în decursul mai multor estimări, fiecare individ îşi formează o manieră de a percepe mişcarea punctului luminos, o normă individuală ce guvernează, îndată după ce a fost făurită, percepţia individului asupra deplasărilor. Este evident că norma aceasta îl ajută pe subiect să introducă o structură şi un înţeles în situaţia ambiguă şi, în plus, îl face să fie constant, în acord cu el însuşi. Cât priveşte situaţia în care indivizi cu norme deja construite formează un grup de evaluatori (deci de subiecţi care estimează amplitudinea şi direcţia deplasărilor punctului), se constată că oricât de diferite ar fi percepţiile lor la început, ei ajung să stabilească o normă întrunind adeziunea tuturor, superioară normelor individuale întrucât instaurează consensul. Confirmând o ipoteză foarte îndrăzneaţă, Sherif a arătat că în şedinţele individuale ce urmează şedinţelor de grup, subiecţii utilizează norma colectivă - indiciu convingător al acceptării ei private, întrucât apelul la normă se petrece în lipsa presiunii grupului. Pentru psihologul american, există o analogie perfectă între situaţia din laborator în care subiecţii ajung la consens în privinţa deplasării punctului luminos şi situaţiile reale în care grupurile negociază norme.

Una din consecinţele însemnate ale procesului de normalizare o constituie faptul că având posibilitatea să participe activ la elaborarea normei comune, membrii grupului vor susţine ulterior cu tărie norma şi se vor arăta rezistenţi în faţa schimbării. O a doua consecinţă se referă la întărirea coeziunii grupului (Leyens, 1979). Participând la o negociere în care ceilalţi au făcut tot atâtea concesii ca şi el, şi constatând similaritatea dintre propria opinie şi cea a grupului, subiectul va fi într-o măsură mai mare atras de grup.

În privinţa mecanismelor ce subîntind acest proces, Sherif însuşi n-a oferit prea multe explicaţii. În opinia lui, factorul fundamental îl constituie lipsa criteriului obiectiv pentru determinarea exactităţii judecăţilor. Mecanismul psihologic ce intervine în situaţiile individuale, ca şi în situaţiile de grup este câştigarea certitudinii prin fixarea unor repere.

O explicaţie mai ambiţioasă găsim la Floyd Allport (1924), care în cercetările asupra efectului publicului (cercetări de facilitare socială) constatase şi el o moderare a judecăţilor. În prezenţa altora, subiecţii săi apreciau mirosuri respingătoare ca mai puţin respingătoare şi mirosuri deosebit de plăcute ca mai puţin plăcute. Implicând conceptul de concesii reciproce, ce va face carieră în sfera influenţei sociale, Allport arăta că indivizii converg spre o valoare centrală ca să evite dezacordul cu ceilalţi: o judecată moderată are mai multe şanse de a întruni adeziunea celorlalţi. Deşi efectul de convergenţă


143

descris de Sherif nu presupune neapărat adoptarea valorii centrale ca normă, explicaţia lui Allport merită reţinută. Ea a inspirat o alta, a lui Moscovici şi Ricateau (1972), autori ce susţin că principala trăsătură a procesului de normalizare este evitarea conflictului. În emiterea judecăţilor cu privire la traiectoria punctului luminos, subiecţii ar fi puţin implicaţi şi de aceea, gata la o serie de concesii ce le-ar putea aduce consensul cu ceilalţi.

Sherif considerase evident faptul că indivizii cu statut înalt exercită mai multă influenţă şi deci norma lor se găseşte mai aproape de norma comună decât a oricărui alt membru al grupului, dar subliniase că şi aceşti indivizi sunt influenţaţi de ceilalţi. Sampson (1968) a reluat ideea diferenţelor de statut în efectul de convergenţă şi, utilizând tot un dispozitiv auto-cinetic, a încercat să testeze ipoteza potrivit căreia membrul cu statut înalt impune norma. El a constatat însă că în perechile cu diferenţă de statutare loc o persistenţă a normelor individuale. E adevărat că membrii fiecărei perechi (autorul şi-a realizat cercetarea într-o mănăstire, încât diadele erau compuse dintr-un călugăr şi un novice), în afara statutului se deosebeau şi din punct ideologic, fapt ce ar putea explica lipsa convergenţei.

Un efect interesant a evidenţiat un studiu al lui Lemaine, Lasch şi Ricateau (1971-1972), care a intenţionat să trateze tocmai rolul divergenţei ideologice în normalizare. În cadrul aceluiaşi model experimental ce face apel la efectul auto-cinetic, subiectul se confruntă fie cu un complice despre care deţine informaţii că-i împărtăşeşte opţiunile ideologice, fie cu unul având o orientare opusă. Subiectul se apropie de sistemul de răspunsuri al unui complice cu aceleaşi opţiuni mai mult decât de răspunsurile unui complice neutru. În cazul complicelui cu opinii complet diferite subiectul, spre a se demarca, măreşte diferenţa dintre judecăţile lui şi cele ale partenerului. În final se obţine o divergenţă mai mare decât cea iniţială. Fenomenul acesta de disimilare ce presupune un conflict identitar, va fi reluat în cercetările de influenţă minoritară.

După cum se poate constata, deşi au existat şi studii ce s-au concentrat asupra normei însăşi - de exemplu, Mc.Neil şi Sherif (1976) au demonstrat că o normă non-arbitrară guvernează mai multă vreme comportamentele indivizilor din grup - cercetarea a avut tendinţa, în spiritul ideilor moderne din ştiinţa psiho-socială, de a se ocupa mai curând de caracteristicile sociale ale sursei. La fel ca în domeniul persuasiunii, se consideră că trăsăturile sursei de influenţă, mai ales cele ce ţin de apartenenţa categorială, sunt cel puţin la fel de importante ca şi răspunsul ei.

I.5. CONFORMISMUL Procesul prin care grupul exercită presiuni asupra membrilor să respecte normele de grup

constituie procesul de conformism. Conformismul corespunde unei situaţii în care interacţiunea unui individ cu un grup dă naştere unor presiuni ce se exercită asupra individului spre a judeca sau acţiona în concordanţă cu grupul. Desigur, simplul fapt de a face acelaşi lucru pe care-l fac şi ceilalţi nu reprezintă un comportament conformist. Multe conduite care par conformiste reprezintă de fapt manifestări ale unor uniformităţi naturale, determinate de stimuli fizici.

Exemplu. Faptul că toată lumea poartă haine groase iarna nu constituie conformism. La fel, faptul că majoritatea oamenilor beau cafea dimineaţa se explică prin necesităţile fiecăruia şi prin obişnuinţă, iar nu prin influenţa grupului. Totuşi, este în afară de orice îndoială că indivizii desfăşoară comportamente ca răspuns

direct la demersurile de influenţare ale altora. Conformismul constituie adesea produsul dorinţei de a fi

ŞTEFAN BONCU

144

în mod manifest de acord cu grupul, căci a nu fi “în rând” cu grupul poate implica pierderea statusului sau identificarea ca anormal. Faptul de a fi diferit de ceilalţi din grup are serioase consecinţe pentru recepţionarea recompenselor sau pedepselor. De aceea, există motive pentru care oamenii se supun presiunilor exercitate de grup chiar şi atunci când lumea fizică prezintă alternative clare şi non-ambigue.

A C T I V I T A T E Descrieţi o situaţie în care v-aţi declarat de acord cu grupul din care faceţi parte, deşi nu împărtăşeaţi întrutotul opinia susţinută de grup.

Oricâte studii experimentale s-au efectuat asupra influenţei exercitată de grup, termenul de

conformism a rămas ambiguu. În 1969, Charles Kiesler a stabilit existenţa a trei sensuri distincte ale termenului în literatura psihologică:

a) conformismul ca trăsătură de personalitate. Simţul comun utilizează în mod curent expresii ca non-conformist sau conformist. Aceste expresii şi-au făcut loc şi în unele studii psihologice, deşi acceptarea lor implică o mare responsabilitate: a admite conformismul ca trăsătură echivalează cu a admite existenţa unor persoane care se conformează în mod constant, indiferent de factorii situaţionali. În ultimul timp, majoritatea psihologilor resping o astfel de posibilitate;

b) conformismul ca schimbare cognitivă sau atitudinală; c) conformismul ca respectare a normelor de grup. Ultimele două înţelesuri au în vedere existenţa nivelurilor diferite de influenţă. Conformismul

se poate regăsi numai la nivelul manifest, sau la nivelul manifest şi la nivelul latent. Există foarte multe circumstanţe în care indivizii preiau norma grupului numai în aparenţă, păstrându-şi vechile atitudini neschimbate. Festinger (1953) s-a referit la aceste contexte utilizând termenul de complezenţă şi precizând că aceasta nu presupune acceptarea privată. Distincţia este absolut fundamentală şi o vom relua în paginile următoare.

Experimentul lui Asch asupra conformismului este, probabil, cel mai cunoscut experiment din psihologia socială. Alegerea sarcinii, ingeniozitatea montajului experimental, eficienţa măsurătorilor, limpezimea concluziilor - toate fac din el o cercetare absolut clasică. Trebuie menţionat însă că începuturile au fost şovăielnice: ipotezele de start ale lui Asch anticipau refuzul subiecţilor de a se supune presiunii de grup. Punând, în ceea ce priveşte paradigma Sherif, totul pe seama ambiguităţii stimulului, psihosociologul american considerase că o situaţie bine structurată, înfăţişând un stimul absolut neîndoielnic, îl va ajuta să demonstreze capacitatea indivizilor de a rezista unei norme aberante. Rezultatele au infirmat - din fericire ? - această predicţie experimentală, făcând din efectul Asch un bun exemplu a ceea ce Merton a numit “serendipitate”.

Experiment. Asch s-a dovedit extrem de sensibil la sugestiile lui Sherif. El a lucrat tot cu judecăţi perceptive şi a folosit subiecţi complici, cum făcuse şi predecesorul său. Stimulul se prezintă sub forma a trei linii verticale, din care una este egală ca lungime cu o linie etalon. Subiectul este introdus într-un grup de complici şi i se cere ca, atunci când îi vine rândul, să aprecieze care din cele trei linii corespunde ca mărime segmentului etalon. În total au loc 18

încercări, iar complicii furnizează aprecieri eronate începând cu cea de-a şasea. Deşi sarcina este cât se poate de simplă şi de clară (în grupul de control se observă 0,68 % de răspunsuri greşite), grupul


145

izbuteşte să deformeze judecăţile indivizilor - 32 % din răspunsurile acestora se dovedesc eronate. În medie, cei din grupul de control (în care indivizii emiteau judecăţi fără a fi supuşi influenţei grupului) au comis 0,08 greşeli, faţă de 3,84 greşeli ale celor din grupul experimental (Asch, 1951).

Cercetările ulterioare au avut în vedere, mai cu seamă, caracteristicile individuale şi cele ale situaţiei. În privinţa impactului parametrilor individuali, s-a demonstrat, de pildă, că indivizii se conformează mai mult când nu se simt deplin acceptaţi de grup, când sunt atraşi de grup, când au un statut mai puţin important decât alţi membri ai grupului, când nu se consideră competenţi în sarcină, etc.

A C T I V I T A T E Explicaţi de ce indivizii care se percep ca nefiind competenţi în sarcină sunt conformişti.

Discuţii aprinse a prilejuit relaţia dintre sexul subiecţilor şi gradul de conformism. Tradiţia

sociologică, precum şi studiile clasice în domeniul influenţei sociale au pledat în favoarea ideii că bărbaţii ar fi mai puţin conformişti decât femeile. Sistrunk şi McDavid (1971) s-au situat printre primii care au nuanţat această idee, arătând că efectul apartenenţei sexuale depinde în bună măsură de tipul de itemi utilizaţi în experiment. Femeile se dovedesc mai conformiste numai în sarcinile în care bărbaţii sunt consideraţi experţi. În plus, gradul de conformism al subiecţilor, bărbaţi sau femei, este marcat de sexul experimentatorului. Concluziile lui Eagly, Wood şi Fishbough (1981) arată că atitudinea conformistă a bărbaţilor se accentuează în cazul în care nu sunt supravegheaţi de experimentator, ei dovedindu-se mai preocupaţi decât femeile să lase o impresie de independenţă.

Una din primele preocupări ale lui Asch (1951) a fost aceea de a verifica efectul mărimii grupului asupra cuantumului influenţei. Astfel, el a variat talia grupului, făcând ca subiectul naiv să se confrunte cu 1, 2, 3, 4, 8 sau 15 complici. Rezultatele lui, ca şi rezultatele celor mai multe din studiile ulterioare arată că răspunsurile eronate ale subiecţilor se înmulţesc de la 1 la 4 membri ai grupului ce exercită influenţă, pentru ca apoi să rămână constante. În paradigma Asch, o majoritate de 4 exercită aproximativ aceeaşi influenţă ca şi una de 15. Aceeaşi concluzie se desprinde şi din modelele integraliste recente ale influenţei sociale. De exemplu, teoria impactului social elaborată de Latane şi Wolf descrie influenţa socială ca un rezultat al forţei de constrângere, al apropierii în spaţiu şi timp şi al numărului surselor de influenţă. Ea face predicţia că influenţa creşte, până la un punct, odată cu numărul surselor. Dincolo de acest punct sporirea numărului agenţilor de influenţă rămâne fără efect.

Wilder a oferit o explicaţie interesantă referitoare la relaţia dintre numărul membrilor majorităţii şi impactul lor. Ipoteza lui se axează pe conceptul de independenţă a surselor. Din acest punct de vedere, indivizii ce compun un grup obţin mai multă influenţă dacă sunt percepuţi ca surse diferite decât dacă ţinta îi priveşte ca membri ai aceluiaşi grup, menţinând unanim o opinie. Un grup de patru indivizi are aproximativ tot atâtea şanse de a fi perceput de subiect ca fiind alcătuit din surse independente de influenţă ca şi un grup de 15 membri.

În fine, mai amintim aici un studiu al lui Campbell şi Fairey (1989), ce demonstrează dependenţa efectului mărimii grupului de tipul de sarcină. În sarcinile în care există un singur răspuns corect iar ţinta se aşteaptă la un consens deplin (de exemplu, sarcina folosită de Asch), efectul mărimii grupului corespunde descrierii lui Asch. Dar în sarcinile în care nimeni nu se aşteaptă la un răspuns

ŞTEFAN BONCU

146

unic, cum ar fi judecăţile de gust, influenţa grupului creşte direct proporţional cu numărul membrilor care-l compun.

Unanimitatea grupului reprezintă o condiţie esenţială a succesului demersului lui. Asch însuşi a determinat o scădere absolut semnificativă a cuantumului influenţei (de la 33% la 5,5%) prin introducerea unui complice instruit să dea de fiecare dată răspunsul corect. “Suportul social”, cum s-a numit complicele ce “sparge” consensul majoritar, se dovedeşte eficient chiar şi atunci când răspunsurile sale, deşi diferite, sunt la fel de eronate ca şi cele ale grupului. Asch a pus efectul pe seama dispariţiei fricii de costurile sociale ale devianţei. Această linie de cercetare a fost continuată în special de Vernon Allen. S-a constatat, de pildă, că este de ajuns ca un membru al majorităţii să se abţină pentru ca influenţa să scadă sau că sunt suficiente în sarcina de tip Asch fie şi răspunsurile unui complice total incompetent - purtând ochelari cu multe dioptrii. Aceste date au permis concluzia că devianţa în sine conduce la slăbirea presiunii normative şi deci a conformismului.

Moscovici (1979) a construit o explicaţie alternativă pentru reducerea impactului în situaţii de suport social. Potrivit autorului francez, un grup ai cărui membri nu susţin unanim aceeaşi opinie reprezintă o sursă de influenţă lipsită de consistenţă. Ca atare, un astfel de grup este incapabil să determine un conflict în forul interior al ţintei. O altă explicaţie a efectului de suport social se poate extrage dintr-un studiu al lui Nemeth şi Chiles (1988). Ipotezele acestora, confirmate prin intermediul unui experiment realizat înlăuntrul paradigmei influenţei minoritare, se referă la faptul că expunerea la opiniile minoritare stimulează non-conformismul şi amplifică aderenţa la propriile puncte de vedere. Răspunsul minoritar “relevă voinţa de a rezista presiunii majorităţii şi oferă indicii despre consecinţele non-conformismului” (p. 279). Astfel, ţinta devine mai curajoasă şi îşi proclamă în mod public dezacordul.

A C T I V I T A T E Încercaţi să explicaţi perpetuarea dictaturii comuniste în România plecând de la ideea că unanimitatea este esenţială în conformism.

Multe studii au dovedit rolul matricei culturale în modelarea conformismului. O cercetare a lui

Milgram (1961) a demonstrat, de exemplu, că norvegienii se conformează într-o măsură mai mare decât francezii. Smith şi Bond (1993), într-o sinteză de psihologie socială interculturală, au consemnat la rândul lor impactul normelor culturale asupra nivelului conformismului. Ei au remarcat că, în general, subiecţii aparţinând culturilor individualiste din America de Nord şi Europa apuseană se dovedesc mai independenţi în raport cu normele de grup faţă de subiecţii provenind din culturi axate pe valoarea colectivistă - Africa, Asia, America de Sud.

Bazele influenţei majoritare În cadrul paradigmei clasice, efectele conformismului au fost explicate prin influenţa

informaţională şi influenţa normativă. În ceea ce priveşte primul tip de influenţă, Sherif (1935) a arătat cum într-o situaţie ambiguă, bizuindu-se unii pe alţii ca surse de informaţie validă cu privire la structura stimulului, indivizii construiesc o normă socială. Temelia acestei reguli de comportament adecvată în situaţia respectivă o constituie tocmai informaţiile pe care indivizii şi le oferă unii altora. Festinger va


147

integra ideea fundării informaţionale a normelor în concepţia sa despre procesele de comunicare informală şi despre compararea socială. Indivizii au nevoie de informaţii furnizate de ceilalţi pentru a-şi făuri şi stabiliza opiniile şi atitudinile despre realitatea socială. Prin urmare, din acest punct de vedere, conformismul se bazează pe incertitudinea individului cu privire la realitatea socială şi pe dorinţa lui de consens.

În mod tradiţional, influenţa informaţională a fost pusă în legătură cu nevoia indivizilor de a avea opinii “corecte” din punct de vedere social. Teoria comparării sociale a lui Festinger (1954) reprezintă prima şi cea mai cunoscută tentativă de a explica maniera în care indivizii adună garanţii de corectitudine pentru opiniile lor. De fapt, o definiţie evidentă a ceea ce este “corect” într-o anumită situaţie o găsim în comportamentul celorlalţi. Totuşi, ceilalţi nu fac eforturi să ne indice în mod explicit ceea ce cred ei că este corect şi, de multe ori, nici nu sunt conştienţi că ne raportăm la ei ca surse ale adevărului.

Ilustrare. Soţii Kiesler, autorii unei cărţi esenţiale despre conformism, istorisesc o întâmplare amuzantă care ilustrează acest fapt. Un domn este invitat să ia ceaiul la Casa Albă. El este foarte emoţionat şi neliniştit, din cauză că nu prea ştie cum să se poarte. Se hotărăşte, de aceea, să-l urmărească pe preşedinte şi să facă exact ce face acesta. Preşedintele toarnă lapte în ceai, eroul nostru face acelaşi lucru. Preşedintele pune zahăr, invitatul de asemenea. Preşedintele varsă ceaiul din cană în farfurioară. Deşi uluit, invitatul procedează la fel, de teamă să nu facă notă discordantă. Apoi preşedintele aşează farfurioara pe podea pentru câinele său (Kiesler şi Kiesler, 1969).

Dacă nu suntem siguri cum să ne purtăm într-o anume situaţie, sau ce anume să credem, facem apel la comportamentul celorlalţi. Festinger a distins două tipuri de realitate în legătură cu care ceilalţi ne pot oferi informaţii. Realitatea fizică se distinge prin aceea că nu există decât răspunsuri adevărate sau false în privinţa ei. Răspunsuri cu da sau nu. Realitatea fizică este clară, non-ambiguă, percepţiile asupra ei sunt verificate şi de aceea e puţin probabil ca individul să facă apel la ceilalţi pentru a putea emite o judecată validă asupra ei. Totuşi, bună parte din mediul nostru nu este nici pe departe atât de bine definit. În privinţa realităţii sociale, după Festinger, indivizii caută sprijin informaţional la ceilalţi. Comparându-şi opiniile cu ale altora semnificativi pentru ei, pot să stabilească veridicitatea (socială) şi corectitudinea acestora.

Î N T R E B Ă R I Ideea că politicianul X va câştiga alegerile prezidenţiale din 2004 ţine de realitatea fizică ori de cea socială?

O putem verifica în mod direct în momentul de faţă? Ce rol au cei din jurul nostru în faptul că o acceptăm sau o respingem?

Potrivit lui Festinger, îndată ce apelăm la alţii pentru a obţine informaţie validă cu privire la

realitatea socială, ei dobândesc puterea de a decide - într-o măsură mai mare sau mai mică - asupra acţiunilor noastre. Influenţa informaţională se naşte din incertitudinea subiecţilor cu privire la răspunsul corect, şi din nevoia lor de a avea opinii exacte, în concordanţă cu adevărul obiectiv. O sursă capabilă să exercite influenţă informaţională este o sursă expertă sau care reţine informaţii ce-i lipsesc ţintei. Puterea ei rezidă în argumentele pe care le invocă şi în dovezile pe care le poate prezenta în mod

ŞTEFAN BONCU

148

explicit sau implicit - căci adesea folosirea celuilalt ca sursă de informaţii se produce, aşa cum am constatat, prin simpla observare a comportamentelor lui.

Într-un articol rămas clasic, din 1955, M. Deutsch şi H. Gerard, bazându-se pe concluziile lui Asch, au arătat că dependenţa individului de grup nu este numai informaţională, dar şi normativă. Distincţia se fundamentează pe observaţia că membrii unui grup îşi transmit argumente şi dovezi referitoare la natura stimulului, dar şi expectanţe cu privire la comportamentul adecvat în grup. Influenţa normativă se bazează pe puterea grupului (capacitatea de a respinge şi pedepsi), în vreme ce influenţa informaţională are la bază încrederea în opinia de grup. Influenţa normativă se referă la influenţa cauzată de recompensele şi pedepsele controlate de grup, în timp ce influenţa informaţională se află în legătură cu tendinţa indivizilor de a se încrede în definiţiile realităţii sociale furnizate de grup, mai ales în cele bazate pe consens.

A C T I V I T A T E Argumentaţi în favoarea caracterului predominant normativ al influenţei în experimentul lui Asch.

Acceptarea influenţei altor membri ai grupului de teama pierderii statusului în grup pare mai

aproape de definiţia conformismului decât faptul de a se încrede în alţii în situaţii ambigue. Totuşi, distincţia dintre nevoia de status şi nevoia de informaţie este una deosebit de însemnată. Influenţa socială depinde fie de dorinţa individului de a-şi menţine şi ameliora statusul, fie de utilitatea şi relevanţa informaţiei despre el însuşi şi despre lumea socială şi fizică, pe care alţii o pot furniza. În situaţiile de influenţă normativă persoana se raportează la ceilalţi ca potenţiale surse de recompense sau pedepse. În cele de influenţă informaţională, ea acceptă opinia altora pentru că îi consideră surse stabile de informaţie ce o ajută să evalueze evenimentele din mediu.

Influenţa normativă se bazează pe resimţirea de către subiect a presiunii spre conformism exercitată de grup prin intermediul aşteptărilor pozitive ale celorlalţi membri. În general, grupul pedepseşte non-conformismul prin excludere, care poate fi definitivă sau temporară, totală sau parţială.

Experiment. Schachter (1951) a evidenţiat într-un studiu experimental tendinţa grupului de a ostraciza devianţii. El a creat grupuri de discuţie compuse din studenţi în care a introdus complici instruiţi să se comporte într-un anume fel. A cerut grupurilor să dezbată cazul unui tânăr delicvent, Johny Rocco. În unele grupuri complicii aderau în totalitate la opinia grupului (norma grupului), în altele ei manifestau diferite grade de devianţa. Schachter a manipulat

coeziunea grupurilor şi importanţa problemei pentru grup. Comunicarea cu deviantul a funcţionat ca variabilă dependentă, ceea ce i-a permis experimentatorului să formuleze concluzii interesante cu privire la variaţiile presiunii explicite spre omogenitate. Rezultatele au confirmat teoria lui Festinger: cu cât chestiunea aflată în discuţie este mai importantă şi coeziunea grupului este mai mare, cu atât presiunea spre uniformitate este mai mare; iar cu cât presiunea este mai mare, cu atât creşte tendinţa de a adresa mesaje deviantului. La apariţia poziţiei neconcordante cu norma comună, membrii “ortodocşi” ai grupului fac o serie de încercări de a reintegra punctul de vedere deviant. Dacă deviantul manifestă consistenţă, ceilalţi renunţă să-l mai recupereze şi-l consideră ca nemaifăcând parte din grup. Tendinţa de a comunica şi tendinţa de a-l exclude pe deviant există deodată. Dacă eşuează recuperarea, membrii ortodocşi ajung să “schimbe compoziţia psihologică a grupului”.


149

În grupurile coezive indivizii manifestă într-o mai mare măsură dorinţa de a păstra calitatea de membru şi evită să se identifice cu devianţii. Astfel, influenţa normativă derivă din dorinţa individului de a fi acceptat de grup şi de nevoia lui de aprobare socială.

Conformism public (sau complezenţă) şi acceptare privată În experimentele lui Sherif am remarcat faptul că în şedinţele individuale ulterioare elaborării

normei de grup, indivizii se folosesc de aceasta pentru a aprecia mişcarea iluzorie a punctului luminos. Lucrul acesta probează o influenţă profundă şi durabilă. Pe de altă parte, subiecţii din experimentul lui Asch puşi, după ce se conformaseră normei stabilite de grupul de complici, să emită acelaşi gen de judecăţi perceptive sunt departe de a perpetua norma. Într-un caz avem de-a face cu o schimbare de atitudine în plan privat (latent), în celălalt cu una în plan manifest. Această distincţie are o însemnătate uriaşă căci nivelul şi durata influenţei reprezintă de fapt indicii fundamentali ai acesteia. În plus, din punctul de vedere al aplicaţiilor, un răspuns preluat de către subiect în mod profund şi durabil, integrat în sistemul său de valori şi reiterat de el însuşi în fiecare situaţie adecvată, în lipsa constrângerii sursei de influenţă, reprezintă un succes mai mare decât unul însuşit formal, fără convingere şi lepădat îndată ce presiunea sursei slăbeşte.

Meritul de a fi pus primul problema aspectelor manifest şi latent îi revine lui Festinger (1953). După el, atracţia pe care o resimte individul faţă de grup hotărăşte cuantumul influenţei la nivel privat. Cu cât individul este mai atras de grupul de apartenenţă, cu atât schimbarea privată a atitudinii va fi mai semnificativă. Acest efect este mediat de dorinţa persoanei de a menţine o relaţie pozitivă cu ceilalţi membri ai grupului. Asch, deşi nu s-a angajat în disputa privind nivelurile de influenţă, susţinea o idee cu totul diferită de cea a lui Festinger: nu numai că atracţia faţă de grup nu produce o schimbare de atitudine acceptată în mod privat, dar în general grupul nu poate obţine decât o influenţă manifestă – o complezenţă. Era tot ce-i îngăduiau experimentele sale să afirme. Să observăm, pe de altă parte, că Asch n-a încercat niciodată să măsoare eventualele schimbări perceptuale veritabile şi s-a mulţumit cu o verificare post-grup a percepţiilor subiecţilor şi cu declaraţiile lor din interviurile post-experimentale. În acei ani nu existau tehnici prea sofisticate care să permită captarea influenţei latente. Tehnica rapoartelor verbale retrospective, la care a făcut apel Asch, era cu totul rudimentară: subiectul putea raţionaliza comportamentul trecut, puteau interveni distorsiunile (de exemplu, reconstrucţia memoriei), iar informaţiile relevante puteau rămâne inaccesibile introspecţie.

Nici Deutsch şi Gerard nu au participat direct la polemică, dar din distincţia pe care o propuseseră se putea deduce că singurul rezultat posibil al intervenţiei grupului este exercitarea unei influenţe normative în dauna influenţei informaţionale. Mai mult, deşi nu o spun răspicat, pentru ei influenţa normativă pare să fie echivalentă cu influenţa superficială, iar influenţa informaţională, obţinută în condiţii de anonimat, cu acceptarea privată.

În 1958, Herbert Kelman se hotărăşte să-l înfrunte pe Festinger. El nu se îndoia că grupul poate produce o influenţă profundă, dar contesta ideea că vehiculul acestei influenţe ar fi atracţia. În studiul său, distinge trei procese de influenţă socială: complezenţa, identificarea şi interiorizarea. Cele trei procese corespund unor niveluri diferite de influenţă. 1. Evident, complezenţa este echivalentă cu o influenţă manifestă şi apare din pricina dorinţei persoanei de a obţine reacţii favorabile de la alţii. Ea se produce în cazul în care preluarea răspunsului se bazează pe mijloacele de control pe care sursa le are asupra ţintei, deci pe recompensele şi pedepsele pe care sursa este capabilă să le aplice.

ŞTEFAN BONCU

150

2. Identificarea reprezintă un gen de influenţă prezentă în contextele în care agentul de influenţă atractiv, simpatic sau există o relaţie satisfăcătoare între el şi ţintă. Identificarea este singura din cele trei forme care are la bază atracţia şi de aceea, potrivit teoriei lui Festinger, ar fi trebuit să implice o acceptare privată. Totuşi, Kelman refuză această ipoteză şi afirmă că întrucât identificarea presupune continuitatea unei relaţii satisfăcătoare, ea nu poate duce decât tot la complezenţă. 3. Numai interiorizarea determină acceptare privată pe lângă complezenţă. Ea corespunde unei situaţii în care individul acceptă influenţa întrucât “comportamentul indus este congruent cu sistemul său de valori” (Kelman, 1961, p. 65). Interiorizarea se fundează pe credibilitatea sursei şi pe convergenţa dintre răspunsul ei şi sistemul de valori al persoanei ţintă. Procesul de interiorizare are la bază concentrarea atenţiei subiectului pe conţinutul actului comunicativ.

Interiorizarea este un proces pur cognitiv. Kelman respinge explicaţia bazată pe atracţie ca să pună în loc una ce are drept concept principal cogniţia. Ideea mare a lui Kelman este că un act de comunicare nu produce o schimbare reală a atitudinii decât dacă provoacă o elaborare cognitivă. Argumentele lui sunt completate de concepţia, mai mult implicită, prezentă în multe studii, că influenţa informaţională este o influenţă durabilă şi profundă, cel puţin în raport cu influenţa normativă. De acum încolo, nimeni nu va mai încerca să pună schimbarea privată a atitudinii pe seama atracţiei.

Î N T R E B A R E De ce nu se obţine influenţă profundă şi durabilă decât în condiţiile în care subiectul procesează mesajul sursei? Este uşor de remarcat că interiorizarea prezintă multe similarităţi cu influenţa informaţională

postulată de Deutsch şi Gerard, iar complezenţa poate fi apropiată de influenţa normativă. Într-adevăr, teoriile influenţei sociale au avut tendinţa de a înfăţişa acceptarea privată a judecăţilor sursei ca o consecinţă a influenţei informaţionale (efectul de convergenţă are la bază acest tip de influenţă), iar conformismul public ca un rezultat al presiunii normative exercitate de o sursă dispunând de putere.

În măsura în care influenţa are rădăcini normative, presiunea grupului se soldează cu acordul declarat public al ţintei, dar neînsoţit de o acceptare privată. Acest tip de impact se obţine ori de câte ori sursa are mai multă putere decât ţinta. În situaţiile în care mecanismul subiacent preluării răspunsului sursei are o natură informaţională, conformismul public (sau complezenţa) este însoţit de acceptare privată - subiectul crede realmente în validitatea judecăţilor sursei şi le adoptă ca şi cum ar fi propriile judecăţi. Distincţia dintre conformismul public şi acceptarea privată este fundamentală în conformism. Ea joacă un rol însemnat şi în influenţa minoritară, căci de cele mai multe ori minoritatea nu poate induce decât o schimbare situată dincolo de planul manifest.

I.6. POLARIZAREA DE GRUP Concepţia simţului comun asupra influenţei de grup are la bază ideea că interacţiunea de grup

dă naştere compromisului. După o discuţie intensă, la care au participat mai mulţi indivizi cu opinii diferite, este probabil ca fiecare să fi cedat mai mult sau mai puţin şi ca fiecare să se afle mult mai aproape de medie decât înaintea discuţiei. În fond, concepţia aceasta din cunoaşterea comună este similară concluziilor lui Sherif din 1935. Aplicată în domeniul deciziilor care comportă un anumit grad de


151

risc, ea conduce la presupunerea că grupurile sunt reţinute şi prudente (regresia către medie îi astâmpără pe cei prea curajoşi), iar indivizii sunt relativ dispuşi să rişte.

Trebuie spus însă că problema aceasta, a luării deciziei în grup cu privire la chestiuni riscante, este una din cele care a dat prilejul psihologiei sociale să contrazică simţul comun. Într-adevăr, în ciuda intuiţiilor naive ale fiecăruia din noi, psihologii sociali au demonstrat că grupurile sunt mai puţin conservatoare în deciziile pe care le iau decât indivizii.

A C T I V I T A T E

Imaginaţi-vă reacţia consiliului de administraţie al unei bănci la propunerea unei firme dintr-o ţară africană de a investi în ţara respectivă (investiţie ce comportă, evident, un grad înalt de risc). Credeţi că membrii individuali ai consiliului vor fi mai dispuşi să rişte decât consiliul în ansamblul său?

1. Deciziile riscante ale grupului Câmpul acesta de cercetare - luarea deciziei de grup - a fost inaugurat de James Stoner în

1961. La vremea aceea, Stoner îşi făcea teza de masterat. El a comparat luarea deciziei de către indivizi şi de către grupuri în situaţii care implicau riscuri. În vederea acestei comparaţii, Stoner a folosit dileme decizionale: subiectului individual ori membrilor grupului li se prezenta un scenariu în care evolua un personaj şi li se cerea să dea un sfat personajului respectiv în privinţa alegerii pe care urma să o facă. Iată una din dilemele utilizate de psihologul social american:

“Helen este o scriitoare despre care se spune că are un talent deosebit, dar care până acum n-a făcut decât să-şi asigure un trai confortabil, scriind western-uri pentru studiouri nu tocmai prestigioase. De curând, un cunoscut critic i-a propus să încerce să publice un roman serios. Dacă Helen ar izbuti să se apuce de lucru (are câteva idei grozave), s-ar putea ca volumul ei să fie unul de mare succes, care să-i schimbe cu totul cariera. Pe de altă parte, dacă romanul nu va fi apreciat de critică, va pierde mai bine de un an şi jumătate fără să câştige nici un ban.

Imaginaţi-vă că sunteţi puşi în situaţia de a-i da un sfat Helenei. Alegeţi cea mai slabă probabilitate pe care a-ţi considera-o acceptabilă pentru ca Helen să încerce să scrie romanul.

Helen ar trebui să înceapă lucrul la roman dacă şansele ca acesta să fie un succes sunt de cel puţin: a. 1 din 10; b. 2 din 10; c. 3 din 10; d. 4 din 10; e. 5 din 10; f. 6 din 10; g. 7 din 10; h. 8 din 10; i. 9 din 10; j. 10 din 10. “

După ce alegeau varianta cea mai convenabilă din punctul lor de vedere în 12 astfel de dileme, subiecţii discutau aceleaşi dileme în grupuri de cinci şi luau din nou o decizie, de data aceasta colectivă.

Experimentele acestea simple ale lui Stoner au uimit comunitatea ştiinţifică de psihologie socială. Contrar tuturor previziunilor, Stoner a constatat că grupurile iau decizii mai riscante decât indivizii izolaţi. Astfel, s-a ajuns ca psihologia socială să-şi asume cercetarea acestei teme incitante.

Definiţie Schimbarea riscantă (risky shift) a fost definită ca tendinţa discuţiilor de grup de a produce decizii de grup mai riscante decât media opiniilor membrilor din faza de pre-discuţie.

ŞTEFAN BONCU

152

În deceniul al 7-lea s-au efectuat multe experimente care au confirmat concluziile lui Stoner. Fenomenul schimbării riscante apărea în mod constant, dar câţiva ani psihologii sociali nu au putut formula explicaţii plauzibile. Cele două explicaţii credibile făceau apel la a. ideea de difuziune a responsabilităţii (în grup, responsabilitatea pentru eventualul eşec din cauza deciziei riscante se împarte) sau la b. ideea riscului ca valoare socială (indivizii dispuşi să rişte se bucură de mai mult prestigiu decât cei prudenţi). Miza era foarte mare pentru psihologia socială, căci grupuri de discuţie în care poate apărea schimbarea spre risc sunt, de exemplu, consiliile de administraţie ale firmelor industriale şi ale băncilor, juriile din procesele americane, consiliile de apărare ale statelor etc.

A C T I V I T A T E Explicaţi în ce fel concepţia despre deciziile riscante ale grupurilor intră în contradicţie cu experimentul lui Sherif asupra normalizării.

Treptat, cercetătorii şi-au dat seama că tendinţa grupurilor de a lua decizii riscante nu apare întotdeauna. Mai mult, au fost scoase la iveală situaţii în care grupurile au făcut alegeri mai prudente decât indivizii. Astfel, psihologii sociali au realizat că acest fenomen de grup nu este, aşa cum s-a crezut la început, o schimbare consistentă către opinii mai riscante, ci mai curând o calitate a discuţiilor de grup de a întări opiniile iniţiale ale membrilor. În 1969, într-un articol fundamental, Serge Moscovici şi Marisa Zavalloni au propus termenul de polarizare de grup pentru tendinţa discuţiilor de grup de a produce decizii de grup mai extreme în raport cu media opiniilor membrilor din faza de pre-discuţie, în direcţia favorizată de medie. Riscul în grupuri devenea astfel un caz particular al polarizării de grup.

2. Capacitatea grupurilor de a intensifica opiniile Ideea polarizării de grup este simplă: grupurile au calitatea de a face mai extreme ori de a

intensifica opiniile membrilor în direcţia în care ele înclinau deja înaintea discuţiei de grup. Polarizarea nu semnifică nicidecum că discuţia de grup ar împărţi membrii în două tabere. Ea corespunde grupării opiniilor la un pol (la o extremă), şi anume la polul spre care opiniile membrilor tindeau în faza de pre-interacţiune. De exemplu, o discuţie între câteva feministe are darul de a intensifica atitudinile feministe ale participantelor - ele aveau atitudini moderate în favoarea curentului feminist înainte de schimbul de opinii, iar în timpul discuţiei acestea vor fi întărite.

Două experimente au meritul de a fi lămurit lucrurile. Experiment. Moscovici şi Zavalloni (1969) au măsurat opiniile unor studenţi francezi faţă de Charles de Gaulle şi au constatat că acestea erau pozitive. Ei au cerut subiecţilor, în faza următoare a experimentului, să discute 15 minute despre de Gaulle şi apoi le-au măsurat din nou atitudinile. Rezultatele au arătat că discuţia de grup a făcut ca subiecţii să aibă atitudini şi mai favorabile faţă de fostul preşedinte al Franţei. Pe de altă parte, utilizând

aceeaşi subiecţi, Moscovici şi Zavalloni au luat o măsură a atitudinii lor faţă de americani în condiţie individuală, i-au pus să discute despre americani între ei şi apoi au cules din nou opiniile. În privinţa acestei atitudini, discuţia de grup a avut un efect de sens contrar: dacă în faza de pre-interacţiune subiecţii avuseseră o atitudine negativă, în faza post-interacţiune, ei declarau atitudini şi mai negative. Astfel, autorii au probat că grupurile determină intensificări ale atitudinilor în funcţie de orientarea lor


153

iniţială: pe cele favorabile le face şi mai favorabile, iar pe cele negative, şi mai negative. Remarcăm că în acest experiment se vorbeşte de atitudini şi nu de opinii şi că variabila dependentă s-a schimbat: subiecţilor nu li se mai cere să se pună de acord în privinţa unei alegeri, ci se măsoară atitudinea individuală după faza de discuţie de grup.

Experiment. Myers şi Bishop (1970) au repetat aproximativ designul descris anterior. Aceşti cercetători au selecţionat, pe baza unor chestionare, subiecţi rasişti şi subiecţi non-rasişti şi au format grupuri de discuţie după criteriul prezenţei sau absenţei prejudecăţilor: pe cei rasişti i-au pus să stea de vorbă între ei despre negri, iar pe cei non-rasişti, la fel. Autorii au

observat astfel că discuţiile de grup au mărit diferenţa de atitudine dintre cele două categorii de subiecţi: în urma discuţiilor, rasiştii au devenit mai rasişti, iar non-rasişti şi mai puţin înclinaţi să-i acuze pe negri. Aşadar, interacţiunile între indivizii cu atitudini apropiate au darul de a întări aceste atitudini, adică de a le face să fie mai apropiate de extrema spre care înclinau înainte.

Evident, polarizarea atitudinilor se produce foarte frecvent şi în viaţa cotidiană. Oamenii îşi formează grupuri de prieteni care au aceleaşi atitudini ca şi ei. Această asociere întăreşte atitudinile împărtăşite de membri.

A C T I V I T A T E Daţi exemple de fenomene de polarizare a unor atitudini politice în grupul de prieteni din care faceţi parte.

Revenind la fenomenul schimbării riscante, el este un caz de polarizare întrucât grupul ia

decizia riscantă în funcţie de atitudinile anterioare ale membrilor, care aveau deja tendinţa de a risca în chestiunea respectivă. Discuţia de grup amplifică tendinţa anterioară spre risc a membrilor. Dacă la început, în faza de pre-interacţiune, membrii sunt mai degrabă înclinaţi spre prudenţă, discuţia de grup va polariza atitudinea în direcţia prudenţei: după interacţiune membrii vor fi mai prudenţi decât înainte.

3. Explicaţii ale fenomenului de polarizare În cei 30 de ani de cercetări asupra polarizării au apărut multe teorii. În mare, ele pot fi incluse

în două categorii: teorii ce pun accentul pe influenţa informaţională şi teorii în care accentul cade pe influenţa normativă.

Teoria argumentelor persuasive În privinţa proceselor de influenţă informaţională, multe cercetări au încercat să stabilească

felul în care procesarea informaţiei relevante poate afecta polarizarea de grup. Cea mai sofisticată teorie construită din această perspectivă este teoria argumentelor

persuasive (TAP), propusă şi ameliorată de-a lungul unui deceniu de Amiram Vinokur şi Eugene Burnstein. Potrivit acestor cercetători americani, poziţia unui individ într-o anumită chestiune este determinată de numărul şi capacitatea persuasivă a argumentelor pro şi contra pe care el le actualizează din memorie atunci când îşi formulează poziţia. De pildă, apreciind vinovăţia ori inocenţa unui acuzat, juraţii dintr-un proces american îşi fundamentează decizia lor dinaintea deliberării pe argumentele puţine ori numeroase care există şi pe forţa acestora. Discuţia finală de juriu va determina

ŞTEFAN BONCU

154

schimbarea poziţiei unui jurat într-o anumită direcţie în măsura în care în discuţie se vehiculează argumente persuasive în favoarea acelei direcţii.

Întrucât noţiunea de capacitate persuasivă este fundamentală pentru TAP, Burnstein şi Vinokur au realizat câteva studii pentru a determina caracteristicile care fac ca un argument să fie persuasiv. Ei au stabilit doi factori principali ce determină capacitatea persuasivă a unui argument: validitatea şi noutatea. Validitatea percepută a unui argument se referă la valoarea lui de adevăr, la calitatea unui argument de a se integra în concepţiile anterioare ale persoanei, precum şi la calitatea lui de a decurge logic din faptele şi ideile general acceptate. Pe de altă parte, noutatea percepută a unui argument se referă la calitatea lui de a organiza informaţia într-un mod inedit, la faptul că sugerează idei noi şi la faptul că îngăduie un acces mai bun al individului la informaţia suplimentară stocată în memorie. Argumentele noi au, potrivit celor doi autori americani, mai multă putere de persuasiune. Alături de validitate, noutatea determină măsura în care un argument cauzează schimbarea poziţiei unui individ.

Potrivit teoriei argumentelor persuasive, într-o discuţie de grup, indivizii fac publice argumentele pe care se bazează poziţia lor. Dacă grupul conţine indivizi cu opinii similare, atunci este probabil că fiecare individ va auzi, pe lângă argumentele familiare, câteva argumente noi în favoarea poziţiei sale. În consecinţă, poziţia fiecăruia se va întări, iar poziţia grupului ca întreg se va polariza - deci va deveni mai extremă.

Exemplu. Un individ care se pronunţă în general în favoarea pedepsei cu moartea, va auzi argumente noi în favoarea poziţiei sale dacă va participa la o discuţie cu alţi partizani ai acestei idei şi va ajunge în felul acesta să-şi întărească convingerea. Pe de altă parte, şi el va oferi altora din grup argumente pe care aceştia nu le cunoşteau, încât, putem aprecia că discuţia de grup va reprezenta pentru toţi participanţii un prilej nu numai de confirmare, dar de consolidare a opiniei lor. Compararea socială Teoriile care explică polarizarea prin intermediul influenţei normative mai degrabă decât prin

influenţa informaţională, fac apel la cadrul teoretic generos care este teoria comparării sociale. Potrivit acestei perspective, indivizii sunt motivaţi să se perceapă şi să se prezinte pe ei înşişi într-o lumină favorabilă. Pentru a reuşi acest lucru, indivizii trebuie să observe cum se prezintă ceilalţi şi să-şi ajusteze în consecinţă auto-prezentarea. Unele variante ale teoriei comparării sociale arată că mulţi indivizi au dorinţa de a fi percepuţi ca fiind mai buni decât media celorlalţi. Discuţia de grup indică modele de comportament dezirabile social şi astfel indivizii îşi schimbă poziţia în direcţia grupului pentru a câştiga aprobare şi pentru a eluda dezaprobarea. De exemplu, un individ care se pronunţă în favoarea pedepsei cu moartea, aflat într-un grup care înclină, de asemenea, să susţină pedeapsa capitală, va ajunge la concluzia (nu neapărat validă) că această atitudine este valorizată social. Dezirabilitatea socială a susţinerii pedepsei capitale va determina membrii grupului să devină mai extremişti în partizanatul lor.

Apărătorii explicaţiei bazate pe compararea socială au făcut experimente în care subiectul era expus poziţiei altora, fără să fie expus la argumentele lor. În viaţa de zi cu zi, aceasta se întâmplă, de exemplu, atunci când citim în ziar rezultatele unui sondaj de opinie. S-a demonstrat că indivizii au tendinţa de a-şi ajusta răspunsurile pentru a menţine o poziţie valorizată social chiar şi în situaţia în care află poziţiile altora. Aşadar, polarizarea este posibilă şi în lipsa discuţiei. Este adevărat că polarizarea


155

rezultată din simpla comparare socială este mai puţin intensă decât cea care se produce în timpul unei discuţii. Totuşi, e surprinzător că indivizii nu numai că se conformează normei de grup, dar chiar o depăşesc, tinzând să adopte o poziţie mai extremă.

*

Fiecare din cele două mari explicaţii asupra polarizării este susţinută cu date experimentale.

Există chiar experimente care confirmă una şi o infirmă pe cealaltă. Dar nu se poate susţine că una din explicaţii ar avea un avantaj empiric asupra celeilalte. Cei mai mulţi psihologi sociali cred că ambele sunt corecte - fiecare explică polarizarea în circumstanţe diferite.

I.7. LENEA SOCIALĂ Max Ringelmann, un profesor francez de inginerie agricolă a realizat la sfârşitul veacului trecut

un număr de experimente pentru a stabili eficienţa unor grupuri de mărimi diferite în realizarea sarcinilor din agricultură. Rezultatele acestor studii au fost publicate în 1913 iar după 1970 au fost recuperate de psihologii sociali, care au descoperit în cercetările agronomului francez sugestii preţioase cu privire la fenomenele de influenţă din grupuri. Ringelmann a pus un grup de muncitori agricoli să tragă de funie şi a măsurat cu dinamometre forţa dezvoltată; a măsurat şi forţa dezvoltată de indivizii ce evoluau singuri în aceeaşi sarcină. . El a constatat că indivizii trag mai tare de funie când li se cere să facă asta singuri şi că forţa exercitată de o persoană în grup descreşte pe măsură ce grupul creşte ca număr de membri. “Efectul Ringelmann” sau “lenea socială“ (social loafing), cum l-au numit mai târziu psihologii sociali se referă, aşadar, la reducerea efortului individual ca urmare a creşterii numerice a grupului.

A C T I V I T A T E Comparaţi lenea socială cu facilitarea socială.

Cercetătorii contemporani din domeniul performanţei de grup au reluat această concluzie şi au

sugerat că efectul Ringelmann are două explicaţii posibile: 1. Lipsa de coordonare - în condiţia de grup, subiecţii se pot încurca unii pe alţii trăgând de

aceeaşi funie. Ei nu pot, din cauza celorlalţi, să tragă la fel de tare ca atunci când realizează singuri sarcina.

2. Pierderea motivaţiei - evident, explicaţia aceasta implică mecanisme psihologice. Potrivit ei, subiecţii sunt mai puţin motivaţi să tragă cât de tare pot de funie în situaţia de grup - pur şi simplu, ei nu încearcă să tragă mai tare. Din cauze care rămân a fi elucidate, grupul determină o diminuare a motivaţiei.

Experiment. Pentru a stabili validitatea acestor explicaţii, câţiva cercetători de la Yale University în frunte cu M. Ingham au reluat în 1974 cercetarea lui Ringelmann. Într-una din condiţiile experimentului lor, grupuri de diferite mărimi trăgeau de funie. Într-o altă condiţie, evoluau pseudo-grupuri, alcătuite dintr-un subiect naiv şi din complici ai experimentatorilor. Complicii erau instruiţi să se facă numai că depun efort, fără să tragă realmente de funie.

Subiectul se afla primul în şir şi nu ştia că ceilalţi nu făceau decât să se prefacă. Rezultatele au indicat o

ŞTEFAN BONCU

156

scădere a performanţei individuale în pseudo-grupuri. Întrucât nu se punea problema coordonării, subiectul fiind primul în şir (ideea aceasta ingenioasă a permis operaţionalizarea diferită a lipsei de coordonare şi a pierderii motivaţiei şi disocierea celor două explicaţii), scăderea performanţei nu se datorează lipsei de coordonare între indivizi, ci scăderii motivaţiei.

Studiul acesta este cu atât mai merituos, cu cât unul din specialiştii de marcă în psihologia grupurilor, Ivan Steiner, şi el profesor la Yale, susţinuse într-o carte de succes publicată în 1972 că performanţa individuală mai redusă în grupuri trebuie pusă pe seama imposibilităţii coordonării perfecte. Ingham a recunoscut că în grupurile reale coordonarea eforturilor pune probleme, dar a afirmat că factorul crucial în multe situaţii de grup îl constituie diminuarea motivaţiei.

Începând cu acest experiment, tocmai această scădere a motivaţiei (executând o sarcină de grup, subiectul nu este interesat să depună tot atât efort ca atunci când o realizează singur) a fost numită “lene socială“. Lenea socială ar fi, deci, o reducere a efortului individual atunci când se lucrează în grup şi eforturile fiecăruia se confundă cu eforturile celorlalţi, în comparaţie cu situaţia când individul lucrează singur. Remarcăm de la început că ea nu apare decât în cazul anumitor sarcini colective (trăsătura principală pare să fie imposibilitatea stabilirii exacte a contribuţiilor individuale).

A C T I V I T A T E Încercaţi să caracterizaţi mai exact genul de activitate de grup în care poate apărea lenea socială. Credeţi că acest fenomen se poate manifesta într-un grup de alpinişti ce escaladează un munte prinşi unul de altul cu funii?

Experiment. Bibb Latané şi colegii săi au realizat un alt experiment în care sarcina subiecţilor

consta de data aceasta în a striga cât pot de tare, singuri sau în grupuri de doi, patru, sau şase. Participanţii aveau căşti la urechi, încât nu auzeau nici zgomotul pe care-l făceau ei înşişi, nici strigătele celorlalţi, pe care îi vedeau numai că ţipă. Grupurile se compuneau dintr-un subiect naiv şi din complici ai experimentatorilor, cărora li se ceruse să se facă numai că strigă. S-a constatat că strigătele fiecărui subiect se reduceau în medie, în comparaţie cu situaţia individuală, cu 29% în grupurile de două persoane, cu 49% în grupurile de patru persoane şi cu 60% în grupurile de şase.

La fel ca în experimentul precedent, s-a pus în evidenţă o reducere semnificativă a eforturilor subiecţilor atunci când evoluau în grup. În plus, acest studiu are meritul de a fi demonstrat relaţia dintre efortul individual şi talia grupului precum şi pe acela de a fi impus o paradigmă de cercetare (în experimentele ulterioare se va mai folosi această sarcină). Menţionăm că nu există o relaţie de proporţionalitate directă (cum ar putea sugera experimentul lui Latané şi al colaboratorilor săi) între lenea socială şi numărul indivizilor din grup. De exemplu, intrarea unei a treia persoane într-un grup de doi are consecinţe însemnate asupra performanţei individuale (contribuie la scăderea ei), dar intrarea unei a 20-a persoane într-un grup de 19 are efecte relativ neînsemnate. În general, se consideră că mărimea grupului afectează performanţa atunci când grupul conţine de la 2 la 8 membri.

Russell Geen, un cercetător cunoscut din domeniul agresivităţii şi al facilitării sociale, a propus în 1991 trei explicaţii pentru fenomenul de lene socială:


157

Echitatea rezultatelor Subiecţii îşi ajustează eforturile la ceea ce ei percep a fi nivelul eforturilor altora în grup şi

încearcă să atingă un nivel de echitate. Această explicaţie se bazează pe presupunerea că subiecţii se aşteaptă ca partenerii lor să lenevească şi ca atare lenevesc şi ei mai curând decât să depună un efort mai mare decât al celorlalţi.

Experiment. Rezultatele unui experiment al lui Jackson şi Harkins (1985) demonstrează acest efect. Subiecţii manifestă lene socială strigând mai tare singuri decât în grup, când nu au informaţii despre nivelul de efort pe care intenţionează să-l atingă partenerul. Când sunt informaţi că celălalt intenţionează să depună un efort intens, ei înşişi strigă mai tare. La fel,

efortul lor scade în cazul în care deţin informaţii că celălalt va striga mai slab. Rezultatele acestui experiment probează că ne aflăm într-o situaţie de comparaţie socială:

partenerul, prin comportamentul lui oferă informaţii despre nivelul de efort normal în acest context marcat de ambiguitate. Pe de altă parte, aceleaşi rezultate atestă existenţa aşa-numitului “efect al fraierului” (sucker effect): subiectul poate să creadă că se păcăleşte depunând un efort considerabil, în timp ce celălalt “leneveşte”; ca atare, de teamă că “pică de fraier”, subiectul îşi reduce efortul până la nivelul la care socoteşte că evoluează ceilalţi.

A C T I V I T A T E Explicaţi cum operează “efectul fraierului” în evaziunea fiscală. Credeţi că întreprinzătorii români care nu-şi plătesc impozitele au credinţa că ceilalţi le achită?

Frica de evaluare O altă explicaţie a lenei sociale este aceea că dorinţa de a lenevi reprezintă un răspuns în faţa

unor sarcini neinteresante, plictisitoare, care nu determină implicarea subiectului. În acest caz, lenea socială va apare dacă nu vor exista constrângeri sociale. Prezenţa celorlalţi membri ai grupului oferă acoperirea anonimatului pentru individul nemotivat. De aceea, orice tratament ce îndepărtează anonimatul şi face performanţa individului observabilă, reduce lenea socială.

Experiment. Williams şi colaboratorii săi, într-un experiment din 1981, au testat aceste idei. Ei i-au făcut pe unii subiecţi să creadă că răspunsurile lor, atât cele din condiţia de grup, cât şi cele din condiţia individuală, pot fi măsurate foarte precis. În raport cu cei ce nu aveau această informaţie, subiecţii care se simţeau reperaţi în situaţia de grup au strigat la fel de tare în cele două condiţii.

Î N T R E B A R E Cum ar putea fi aplicată această soluţie de combatere a lenei sociale în experimentul lui Ringelmann?

A face răspunsurile subiecţilor identificabile, creează posibilitatea ca aceste răspunsuri să fie

evaluate. Identificabilitatea determină evaluarea. Dar sunt ele lucruri diferite? Cu alte cuvinte, subiecţii se tem de a fi identificaţi ori de a fi evaluaţi?

Experiment. Harkins şi Jackson (1985) au arătat că indivizii lenevesc în grup chiar şi atunci când contribuţia lor poate fi stabilită cu precizie, dacă au impresia că nimeni nu le evaluează

ŞTEFAN BONCU

158

performanţa. Design-ul celor doi psihologi sociali este foarte ingenios, căci ei reuşesc să separe identificabilitatea de posibilitatea evaluării. Sarcina a fost o sarcină de creativitate obişnuită: a găsi cât mai multe utilizări pentru un obiect. Subiecţii lucrau fie în grupuri de patru, fie singuri - în felul acesta se manipula faptul de a fi sau nu identificat. În condiţiile experimentale în care se urmărea ca subiecţii să creadă că nu pot fi evaluaţi, obiectul pentru care li se cerea să genereze cât mai multe utilizări era diferit de cel al celorlalţi membri ai grupului. În felul acesta, evaluarea devenea imposibilă, căci subiecţii înţelegeau că nu pot fi comparate liste cu utilizări ale unor obiecte diferite. Dimpotrivă, când trebuiau să găsească utilizări posibile pentru acelaşi obiect ca şi ceilalţi, ei simţeau că performanţa lor poate fi nu numai identificată, dar şi comparată cu a celorlalţi. Rezultatele au arătat că subiecţii care lucrau la aceeaşi sarcină ca şi ceilalţi şi a căror performanţă nu putea fi stabilită cu precizie, au furnizat mai multe utilizări decât subiecţii din celelalte condiţii. Aşadar, condiţia în care se provoca teama de evaluare facilita emisia de răspunsuri în contextul de grup.

Apropierea de standard Cea mai recentă explicaţie asupra lenei sociale face apel la conceptul de standard: lenea

socială intervine când standardul de performanţă este necunoscut subiecţilor. Invocarea unui standard de comparaţie poate elimina acest fenomen.

Experiment. Szymanski şi Harkins (1987) au realizat un experiment ce probează efectele cunoaşterii standardului de către subiecţi. Sarcina acestora era de a găsi cât mai multe utilizări ale unor obiecte. Ei lucrau în grup ori singuri. Jumătate din subiecţi au fost informaţi asupra numărului mediu de utilizări generate de studenţii dintr-o cercetare anterioară. Chiar şi atunci când contribuţia lor nu putea fi distinsă de aceea a grupului în ansamblu, subiecţii

cărora le fusese adus la cunoştinţă un standard de performanţă nu au “lenevit”, furnizând în medie tot atâtea utilizări cât subiecţii ale căror răspunsuri individuale puteau fi măsurate.

A furniza indivizilor un standard bazat pe performanţa trecută a altora induce două motivaţii diferite: 1. dorinţa de a afla ce rezultat pot obţine (cât de bine pot realiza sarcina); în acest caz, comportamentul este declanşat de motivaţia de auto-cunoaştere. 2. dorinţa de a obţine un rezultat mai bun decât au obţinut alţii în sarcina respectivă - acest motiv se numeşte auto-validare. În experimentul citat, subiecţii sunt animaţi de ambele motive.

Dar comparaţiile şi apropierea de standard se pot produce nu numai la nivel individual, ci şi la nivel de grup. Teoria identităţii sociale a lui Tajfel şi Turner arată că grupurile care câştigă în competiţia socială sibolică, deci grupurile mai bune decât alte grupuri într-o anumită privinţă, conferă membrilor lor o identitate socială pozitivă. Indivizii sunt motivaţi să caute informaţii despre performanţa grupului tocmai pentru a stabili dacă grupul lor este superior altor grupuri, superioritate ce le-ar aduce o identitate socială pozitivă. Cercetările experimentale au arătat că lenea socială dispare nu numai atunci când se stabilesc standarde personale, dar şi în cazurile în care se face salient un standard pentru grup. Aşadar, formularea explicită a unui standard de performanţă poate elimina lenea socială. Este aceasta o concluzie importantă pentru proiectarea strategiilor de combatere a fenomenului ce afectează atât de grav performanţa de grup.

*


159

Am arătat că împrejurările în care participanţii cred că performanţa individuală poate fi stabilită cu precizie nu sunt propice pentru dezvoltarea lenei sociale. Un alt factor care dizolvă lenea socială este atractivitatea sarcinii pentru individ. Sarcinile de grup pot prezenta interes pentru subiecţi, ori pot fi plictisitoare şi descurajatoare. Din acest punct de vedere, o ipoteză validă ar putea fi aceea că lenea socială dispare când indivizii manifestă interes pentru sarcină - sunt, deci, motivaţi intrinsec. Brickner şi colaboratorii săi (1986) au găsit suport empiric pentru această concluzie. Subiecţii erau elevi de liceu şi au fost rugaţi să includă într-o listă tot ceea ce gândesc despre un nou sistem de bacalaureat. În condiţia de implicare intensă, subiecţilor li s-a spus că acest sistem va fi implementat la şcoala lor şi că ei înşişi vor susţine astfel bacalaureatul. Alţi subiecţi au fost făcuţi să creadă că sistemul de bacalaureat aflat în proiect va fi implementat peste 10 ani şi numai în licee de un tip diferit în raport cu liceul lor. Designul cuprindea condiţii de grup şi individuale. Autorii au constatat, aşa cum anticipaseră, fenomenul de lene socială în condiţia în care existau instrucţiuni non-implicante iar răspunsurile individuale nu puteau fi diferenţiate. Dimpotrivă, posibilitatea diferenţierii nu introduce diferenţe de performanţă între condiţia de grup şi cea individuală atunci când sarcina este implicantă. Lenea socială poate fi eliminată prin introducerea unor sarcini atractive ori implicante.

A C T I V I T A T E Stabiliţi şi alte maniere de combatere a lenei sociale. Imaginaţi-vă că antrenorul unei echipe de rugby caută soluţii pentru a elimina acest fenomen. Ce sfaturi îi puteţi da?

I.8. INFLUENŢA MINORITARĂ

Până la sfârşitul deceniului al 8-lea influenţa socială a fost în bună măsură confundată cu

influenţa exercitată de majoritate. În cadrul a ceea ce Moscovici (1979) a numit paradigma funcţionalistă s-au studiat mecanismele de reglare socială ce asigură perpetuarea normelor, felul în care indivizii aderă la normele majorităţii. Acest tip de abordare, ce are drept axiomă ideea superiorităţii sursei în raport cu ţinta fundează influenţa pe dependenţă normativă sau informaţională. Grupul exercită o puternică presiune spre uniformitate, eliminând orice divergenţă de opinie prin sancţiuni severe (Schachter, 1951). El are mereu câştig de cauză în faţa individului, ce trebuie să renunţe la adoptarea oricărei poziţii deviate şi să se conformeze normei. Schimbarea socială este opera grupului. Ea se produce lent, fără a pune în pericol coeziunea acestuia. Hollander (1960), prin teoria creditului idiosincrasic, este singura voce distonantă în această perioadă. El evită acuzaţia de imobilism, făcând din indivizii cu statut înalt agenţii inovaţiei: liderul are iniţiativa schimbării, dar numai după ce s-a conformat normelor, câştigându-şi astfel poziţia în grup.

A C T I V I T A T E Arătaţi de ce, în principiu, nu se poate explica schimbarea socială cu ajutorul conceptelor conformismului.

Moscovici clădeşte modelul genetic sau interacţionist pe ideea că conflictul social reprezintă

mecanismul general al influenţei. Din acest punct de vedere, indivizii nu numai că îşi adaptează

ŞTEFAN BONCU

160

comportamentele la normele de grup, dar pot propune ei înşişi norme. Argumentând că individul sau grupul restrâns de indivizi devianţi în raport cu norma dominantă se află la originea inovaţiei, această nouă paradigmă vizează să cerceteze condiţiile în care o minoritate lipsită de putere, de status, de competenţă, de credit idiosincrasic poate obţine influenţă.

A C T I V I T A T E Identificaţi cazuri din istorie în care minorităţile (de orice fel, nu neapărat etnice) au avut câştig de cauză.

În primele experimente inspirate de aceste idei, Moscovici a dezvoltat teoria consistenţei.

Asch (1951) arătase că un complice dând răspunsuri eronate în faţa unei majorităţi de subiecţi naivi este luat în derâdere iar impactul său este nul. Potrivit propoziţiei de bază a modelului genetic, conflictul dintre minoritate şi majoritate, întreţinut de prima, provoacă transformarea atitudinilor majorităţii şi deci schimbarea socială. Minoritatea realizează “gestionarea” eficientă a conflictului prin intermediul stilului ei de comportament, a cărui trăsătură principală o reprezintă consistenţa.

Definiţie. Pentru Moscovici, stilul de comportament corespunde organizării intenţionale a semnelor verbale şi non-verbale, ce permit comunicarea unei informaţii directe asupra obiectului, precum şi a intenţiilor persoanei ce-l adoptă.

Experiment. Într-unul din experimentele de debut (Moscovici, Lage şi Naffrechoux,

1969), în care se solicita subiecţilor să aprecieze culoarea unui diapozitiv albastru, o majoritate de 4 subiecţi naivi se confruntă cu răspunsurile eronate a 2 complici. Minoritatea dă dovadă de o neclintită consistenţă, reiterând mereu răspunsul “verde”. În aceste condiţii, 8,42 % din răspunsurile majorităţii se modifică (în condiţia de control se obţin numai 0,25 % răspunsuri “verde”). Impactul minorităţii neconsistente, ce alternase judecăţile false cu cele adevărate se dovedeşte mult mai redus: 1,25 %.

Aşadar, demersul unei minorităţi consistente diacronic şi sincronic (cei doi complici manifestaseră un acord total în judecăţile lor) nu rămâne fără rezultat. Gabriel Mugny a observat că stilul de comportament consistent este o chestiune mai delicată decât simpla repetare a răspunsului deviant, neţinând seama de feed-back-ul receptorului. El a demonstrat că stilul de negociere - flexibil sau rigid - poate decide cuantumul de influenţă în condiţii echivalente de consistenţă.

Dacă primele experimente au avut în vedere numai complezenţa indusă de minoritate, curând s-a înţeles că propriul influenţei minoritare este de a nu se manifesta direct. Ideea că mecanismele acestui tip de influenţă sunt diferite de cele ale conformismului a apărut devreme, dar n-a primit confirmare decât începând cu 1976. În acest an Moscovici şi Lage au publicat rezultatele unei cercetări ce îngăduiau concluzia că minoritatea obţine o influenţă latentă, în vreme ce influenţa majorităţii este manifestă şi directă. Într-o paradigmă albastru-verde subiecţii expuşi mesajului minoritar dau mai multe răspunsuri de verde într-un test ulterior de discriminare a culorilor decât cei aflaţi sub influenţa majorităţii. Moscovici (1980) a numit influenţa indirectă a minorităţii conversiune şi a pus-o pe seama conflictului socio-cognitiv provocat de intervenţia sursei minoritare.

Experiment. Împreună cu B. Personnaz, Moscovici a realizat un experiment deosebit de ingenios pentru a testa această ipoteză. În acest studiu modificarea codului perceptiv al subiecţilor


161

corespunde influenţei latente. S-a demonstrat (deşi nu toţi cercetătorii au obţinut rezultate identice) că sursa minoritară, prin răspunsurile ei “verzi” în faţa diapozitivului albastru, face ca subiecţii să vadă imaginea consecutivă a albastrului ca fiind roşul.

A C T I V I T A T E

Pentru a înţelege efectul imaginii consecutive, folosit în acest experiment ca variabilă dependentă, priviţi vreme de 30 de secunde un disc de culoare verde şi mutaţi-vă apoi brusc privirea pe o suprafaţă albă (o coală de hârtie). Veţi vedea, pentru un timp foarte scurt, culoarea roşie, care este culoarea complementară a verdelui.

Detectarea acestei influenţe “ascunse” a minorităţii a devenit una din preocupările de bază ale

cercetătorilor din acest domeniu. Pentru a o pune în evidenţă ei au studiat impactul minoritar asupra conţinuturilor ce n-au fost explicit abordate de minoritate (influenţă indirectă) sau au măsurat influenţa după un anumit timp (influenţă întârziată).

De ce nu obţine minoritatea influenţă manifestă ? Explicaţia se axează pe procesul de comparare socială cu sursa, ce are loc în orice situaţie de influenţă. Mugny, unul din cei mai cunoscuţi cercetători ai minorităţilor active, a fost printre primii în aplicarea ideilor din studiile asupra categorizării sociale şi comportamentului intergrup la influenţa socială. Compararea socială focalizează atenţia subiectului asupra caracteristicilor sociale ale sursei şi, în cazul sursei majoritare, conduce la “paralizie socio-cognitivă“ şi la conformism public. Dimpotrivă, sursa minoritară provoacă un conflict de identificare; influenţa socială manifestă este compromisă ca urmare a caracteristicilor sale conotate negativ, pe care subiectul refuză să şi le auto-atribuie.

A C T I V I T A T E Explicaţi conflictul de identificare folosind exemple cotidiene. Cu ce surse de influenţă nu dorim să ne identificăm deşi simţim că ar putea avea dreptate?

Spre deosebire de conformismul public, influenţa latentă se bazează pe o activitate socio-

cognitivă complexă, validarea, în cadrul căreia atenţia subiectului se centrează pe obiectul judecăţii minoritare. Întrucât conflictul nu poate fi rezolvat pe plan manifest sau relaţional, el va fi interiorizat. Analiza minuţioasă a răspunsului sursei face ca ţinta să infereze principiile organizatoare ale poziţiei minoritare, pe care le va aplica mai târziu pentru a da răspunsuri aproximativ identice cu cele ale sursei, sau le va folosi în evaluarea unor opinii apropiate de cele ale minorităţii.

Acest “constructivism social” a fost ilustrat de Charlan Nemeth (1987). În mai multe experimente cercetătoarea americană a dovedit că în sarcinile de rezolvare de probleme subiecţii expuşi influenţi minoritare dau răspunsuri mai originale, probând o gândire divergentă, faţă de cei expuşi influenţei majorităţii, la care se constată o gândire mai curând convergentă. Preluând ideea că minoritatea şi majoritatea determină forme diferite de gândire, Butera şi colaboratorii (1991-1992) au analizat impactul celor două tipuri de surse asupra raţionamentului. Pornind de la premisa că în verificarea ipotezelor infirmarea constituie o strategie mai eficientă şi mai precisă decât confirmarea, ei au demonstrat că ţintele influenţei minoritare au tendinţa de a alege infirmarea, iar cele ale influenţei majoritare de a alege strategia opusă.

ŞTEFAN BONCU

162

În ultimii ani au fost propuse două concepte pentru a articula comparaţia şi validarea ca procese cognitive implicate în influenţa minoritară: descentrarea şi disocierea. Conform ipotezei descentrării, majorităţile obţin influenţă în cazul în care ţintele se aşteaptă la consens, în vreme ce minorităţile au succes în situaţiile în care există mai multe răspunsuri corecte posibile. Postulatul de bază al teoriei disocierii este că în anumite situaţii ţinta percepe mesajul ca pe un atribut intrinsec al sursei, iar în altele ea disociază mesajul de sursă. În ultimul caz, după ce a făcut comparaţia între sine şi sursa minoritară, subiectul se poate angaja în activitatea de validare.

Un câmp de studii ce a suscitat multe dispute este cel al efectelor categorizării în influenţa minoritară. Maass şi colaboratorii săi (1982) au distins minorităţile simple (ce diferă de sursa de influenţă numai după opiniile susţinute) de minorităţile duble (ce au, pe lângă opinii diferite, şi un alt background social), ajungând la concluzia că primele obţin mai multă influenţă. Teoria identităţii sociale a oferit un excelent cadru teoretic pentru explicarea mecanismelor influenţei minoritare. Totuşi, Martin (1988) a introdus măsuri indirecte şi a pus în evidenţă o influenţă latentă a minorităţii out-group mai mare decât cea a minorităţii in-group. Minoritatea induce conversiune când i se recunoaşte specificitatea - iar adevărata ei natură este aceea de out-group.

În fine, o altă linie de cercetări, cu rezultate spectaculoase, o constituie aceea a rezistenţelor în faţa influenţei minoritare. Un prim tip de rezistenţă, psihologizarea, se înfăţişează ca opusul disocierii. Ea constă în a pune discursul minoritar pe seama unor caracteristici psihologice ale sursei. Stabilirea acestei corespondenţe de către ţintă face imposibilă conversiunea. Psihologizarea nu are aceleaşi efecte în cazul influenţei majorităţii, ceea ce o recomandă ca o strategie specifică de a se pune la adăpost în faţa mesajelor minoritare.

A C T I V I T A T E

Descrieţi procesul de psihologizare în faţa unor surse ca militanţii în favoarea drepturilor homosexualilor (stabiliţi, deci, câteva caracteristici psihologice ale unor asemenea surse, caracteristici pe seama cărora ar putea fi puse atitudinea lor şi demersul lor de influenţă.

Studiul unei alte forme de rezistenţă, negarea sau discreditarea a prilejuit evidenţierea unor

“efecte perverse”: negarea sau diminuarea valorii unei opinii minoritare are ca rezultat blocarea influenţei la nivel direct, dar amplificarea influenţei indirecte sau întârziate. Concluziile lui Clar (1994), formulate în urma unui studiu asupra cenzurării mesajului minoritar se referă la aceleaşi efecte perverse: intervenţia minoritară cenzurată sau interzisă devine mai eficientă.


163

II. PROCESE INTERPERSONALE

II.1. AUTO-ÎNDEPLINIREA PROFEŢIILOR ÎN INTERACŢIUNILE INTERPERSONALE Auto-îndeplinirea profeţiilor sau confirmarea comportamentală reprezintă un fascinant

complex de dinamici psiho-sociale ce subîntinde, în multe cazuri, interacţiunea dintre indivizi. Psihologia socială a făcut din acest fenomen una din temele ei cele mai incitante.

În interacţiunile cotidiene, oamenii utilizează adesea credinţe şi expectanţe (sau aşteptări) despre ceilalţi ca să-şi ghideze conduitele. Acţiunile lor pot face ca partenerii să se comporte în aşa fel încât să confirme expectanţele iniţiale. Potrivit lui Robert Merton, “Auto-realizarea profeţiilor este la început o definiţie falsă a situaţiei ce produce un nou comportament, iar acesta, la rândul său, determină concepţia iniţial falsă să devină adevărată. Aparenta validitate a unei astfel de profeţii perpetuează eroarea. «Profetul» va invoca fapte prezente ca să dovedească faptul că a avut dreptate de la început. Logica socială poate avea astfel de efecte perverse”. Psihologia socială cognitivistă a arătat că aşteptările pot conduce la distorsiuni perceptuale. Indivizii manifestă în unele cazuri tendinţa de a interpreta, percepe, explica şi de a-şi aminti actele celorlalţi în aşa fel încât ele să fie consistente cu aşteptările lor. Totuşi, fenomenul de care ne ocupăm acum e mult mai complex: el presupune schimbarea în comportamentul unui individ ca urmare a perceperii unor expectanţe la alt individ.

A C T I V I T A T E Descrieţi expectanţele pe care părinţii dvs. le-au avut sau le au în legătură cu dvs. Descrieţi, de asemenea, expectanţele pe care le aveţi cu privire la copiii dvs.

Cercetătorii din ştiinţele comportamentale au depus mari eforturi pentru a pune în evidenţă

calitatea credinţelor şi expectanţelor de a se auto-realiza. Ei s-au preocupat mai cu seamă de modalităţile în care preconcepţiile influenţează evoluţia şi rezultatele interacţiunii, demonstrând că un observator (profet) ce a manifestat iniţial expectanţe greşite despre o altă persoană (actorul), va acţiona în aşa fel în baza acestor expectanţe încât va determina actorul să i le confirme prin comportamentele sale – din această cauză, efectul pe care-l avem în vedere se mai numeşte şi confirmare comportamentală. Credinţele şi expectanţele pot crea realitatea socială, pot influenţa cursul evenimentelor în aşa fel încât, chiar neadevărate, ele sfârşesc prin a se adeveri.

Ilustrare. Dacă A crede că B este prietenos şi sociabil din fire, se va comporta îndatoritor şi amabil ori de câte ori se află împreună. Fără îndoială, B va răspunde la fel. A, probabil, va trage concluzia că felul lui B de a se comporta confirmă părerea lui iniţială. Cu siguranţă că nu-şi va da seama că dacă ar fi crezut că B este rece şi distant, ar fi adoptat un stil de interacţiune distant şi rezervat. Probabil că în cazul acesta B l-ar fi tratat, la rândul său, rece, tratament pe care A l-ar fi interpretat ca o

ŞTEFAN BONCU

164

validare a expectanţelor sale. În oricare din cele două situaţii, A nu este conştient că propria lui conduită generează o realitate care nu face decât să-i confirme aşteptările.

Experiment. Într-un experiment din 1977, Snyder, Tanke şi Berscheid au înmânat unor studenţi fotografii cu fetele pe care urmau să le cunoască prin intermediul telefonului. Una din fotografii înfăţişa o fată foarte frumoasă, cealaltă o fată mai puţin atrăgătoare. Înainte ca subiecţii să înceapă realizarea sarcinii propriu-zise, au ieşit la iveală expectanţele lor legate de înfăţişarea fizică. Cei cărora li s-a prezentat fotografia fetei frumoase îşi imaginau că vor

sta de vorbă cu o fiinţă sociabilă, plină de umor, amabilă, generoasă. Ceilalţi anticipau o întâlnire cu o fată puţin sociabilă, acră şi rigidă. În convorbirile propriu-zise, primii au tratat-o pe conlocutoarea lor plini de căldură, cu umor, fiind mai curând exuberanţi. Cei ce credeau că la capătul firului se află o fată puţin atrăgătoare au fost distanţi şi reţinuţi. Comportamentul băieţilor l-a determinat pe cel al fetelor, care au oferit confirmarea comportamentală pentru expectanţele iniţiale ale băieţilor. Fetele despre care subiecţii au crezut că sunt frumoase s-au arătat foarte prietenoase. Dimpotrivă, fetele despre care partenerii lor credeau că sunt mai puţin atrăgătoare, au fost deranjate de maniera în care le-au tratat băieţii şi au adoptat şi ele o atitudine rezervată în timpul conversaţiei. “În mod clar, apreciază autorii, băieţii din acest experiment au iniţiat ei înşişi un lanţ de evenimente ce au produs confirmarea comportamentală a credinţelor lor” (Snyder, Tanke şi Berscheid, 1977, p. 664).

Interviurile la care participă candidaţii la un post constituie interacţiuni specifice, în cadrul cărora efectele expectanţelor celui ce conduce interviul pot fi deosebit de puternice.

Experiment. Într-un studiu din 1973, complex şi foarte ecologic, Word, Zanna şi Cooper au plecat de la observaţia că, în general, candidaţii negri au performanţe mult mai slabe în astfel de interviuri în comparaţie cu albii. Ipoteza lor punea acest fapt pe seama expectanţelor scăzute ale evaluatorilor. În prima fază a cercetării, subiecţii albi jucau rolul evaluatorului (al celui ce ia interviul). Candidaţii, albi şi negri, erau complici ai experimentatorilor şi fuseseră îndelung antrenaţi în aşa fel încât nu existau diferenţe semnificative între ei din punctul de vedere al performanţelor verbale şi non-verbale. Evident, evaluatorii nu aveau cunoştinţă de complicitatea lor cu cercetătorii, după cum nu aveau cunoştinţă că ei înşişi erau atent observaţi. Analiza comportamentului lor a scos la iveală că ei îi priveau mai mult timp în ochi pe candidaţii albi, se aplecau mai mult spre ei (în tendinţa de a micşora distanţa interpersonală) şi, în general, aveau faţă de aceştia reacţii asociate interacţiunilor pozitive. În plus, interviurile cu albii au durat în medie mai mult decât interviurile candidaţilor de culoare.

În a doua fază a cercetării, subiecţii albi (alţii decât cei din prima fază) jucau rolul candidaţilor, iar complicii pe cel al evaluatorilor. Complicii fuseseră special antrenaţi să ofere unora din subiecţi exact feed-back-ul pe care-l avuseseră candidaţii negri din prima fază a cercetării - mai precis, evaluatorii îi priveau în ochi rareori, nu-i aprobau, nu-i încurajau să vorbească mult, nu repetau întrebările, nu le zâmbeau decât formal, etc. Dimpotrivă, alţi subiecţi se bucurau de cu totul alt tratament: lor le era oferit feed-back-ul candidaţilor albi din prima fază. Evoluţia tuturor subiecţilor era apreciată de judecători obiectivi. S-a constatat că cei ce fuseseră trataţi precum candidaţii negri au avut performanţe foarte slabe. Mai mult, în chestionarele post-experimentale aceşti subiecţi mărturiseau că s-au simţit foarte prost în timpul interviului şi apreciau că ar fi avut foarte puţine şanse să obţină postul.

Aşadar, performanţa slabă a candidaţilor negri se datorează în parte faptului că evaluatorii albi încep interviul cu anumite aşteptări despre felul în care se vor comporta candidaţii.


165

Psihologii sociali ce au lucrat în domeniul confirmării comportamentale au descris astfel mecanismul ce generează auto-realizarea profeţiilor: 1. observatorul dezvoltă anumite expectanţe eronate despre actor; 2. observatorul acţionează ca şi cum aceste expectanţe ar fi adevărate, şi îl tratează pe actor în

consecinţă; 3. opiniile observatorului schimbă conceptul de sine al actorului. Astfel, actorul îşi adaptează

comportamentul la atitudinile şi opiniile pe care le exteriorizează actorul; 4. observatorul interpretează comportamentul actorului ca o confirmare a credinţelor sale iniţiale.

Procese psihologice care subîntind auto-îndeplinirea profeţiilor Probabil că lucrul cel mai nimerit în descifrarea mecanismelor psihologice implicate în auto-

îndeplinirea profeţiilor în situaţiile interpersonale este să pornim încă o dată de la textul lui Merton. Marele sociolog american aprecia cu pătrundere că esenţa fenomenului este prefacerea profeţiei din falsă în adevărată. Adevărată pentru cine? Şi în ce sens? Într-un studiu de sinteză din 1980, John Darley şi Russell Fazio au distins şi ei patru faze ale auto-îndeplinirii profeţiilor în interacţiunile interpersonale:

1. Din teoriile percepţiei sociale şi din teoria atribuirii ştim că percepătorul (observatorul) observă acţiunile actorului, dar le interpretează în lumina dispoziţiilor (a trăsăturilor de personalitate) pe care le-a dedus. Expectanţele ghidează aceste interpretări. Dacă un observator se aşteaptă ca actorul să fie generos, atunci expectanţele vor deforma judecăţile observatorului asupra comportamentelor actorului care nu denotă generozitate. Această influenţă a expectanţelor se numeşte efectul de confirmare perceptuală. El include tendinţa de a vedea comportamentele ambigue ale actorului ca adeverind expectanţele, tendinţa de a nu ţine seama de comportamentele care nu se potrivesc cu aşteptările, ca şi tendinţa de a vedea comportamentele actorului care confirmă aşteptările ca foarte tipice pentru actor.

A C T I V I T A T E Imaginaţi-vă interacţiunea între doi indivizi dintre care unul crede, în mod fals, despre celălalt că este medic ori poliţist.

2. Miezul fenomenului de auto-îndeplinire a profeţiilor în interacţiunile interpersonale este

confirmarea comportamentală. Pentru ca aceasta să apară, este necesar ca expectanţele să conducă la noi comportamente care confirmă aceste expectanţe. Nu numai că observatorul (profetul) ignoră comportamentele actorului care-i contrazic aşteptările, nu numai că el vede comportamentele ambigue ca probându-i aşteptările, dar actorul ajunge să se poarte în conformitate cu expectanţele iniţiale. Acest salt, de la ceea ce crede “profetul” la conduita reală a ţintei (actorului) a dat multă bătaie de cap psihologilor sociali. Mulţi au simţit că aici lipsesc nişte verigi în lanţul teoretic. Totuşi, avem obligaţia ştiinţifică de a descrie şi explica maniera în care percepţiile şi impresiile unui individ determină schimbări în comportamentul altui individ. În mod logic, ar trebui să existe o modificare în comportamentul observatorului care să provoace o modificare în comportamentul actorului. Vom vedea că pentru ca

ŞTEFAN BONCU

166

observatorul să se comporte astfel, el trebuie să se înşele cu privire la sursa comportamentului actorului: să considere că sursa acestor comportamente corespunde trăsăturilor actorului.

Una din verigile lipsă ar putea fi aceasta: eroarea observatorului în legătură cu ceea ce determină de fapt comportamentul actorului. Pentru a o pune în evidenţă trebuie să ne referim la “eroarea fundamentală de atribuire” teoretizată de Lee Ross. Aceasta se referă la tendinţa observatorului de a pune comportamentul actorului pe seama unei trăsături a acestuia şi de a neglija influenţa situaţiei asupra acestui comportament.

Exemplu. Observatorul constată că într-o anume situaţie actorul are o remarcă agresivă la adresa cuiva şi consideră că actorul are trăsătura de agresivitate, mai degrabă decât să pună un anumit comportament al lui pe seama factorilor situaţionali. Astfel, văzând în actor o persoană agresivă, observatorul va acţiona în viitor în modalităţi concordante cu această

expectanţă, provocând răspunsuri ostile şi îndeplinind propria profeţie. Numeroase studii indică tendinţa individului de a supraestima gradul în care comportamentele

actorilor sunt generate de trăsăturile lor şi de a neglija constrângerile situaţionale ce se exercită asupra actorului.

Pentru a înţelege confirmarea comportamentală, trebuie să aprofundăm însă analiza asupra atribuirii greşite pe care o face observatorul. Să remarcăm că în situaţia interpersonală care include interacţiunea celor doi, un factor important situaţional care poate acţiona asupra comportamentului actorului este comportamentul observatorului. Or, în procesul de auto-îndeplinire a profeţiilor observatorul pune comportamentul actorului pe seama personalităţii acestuia, neglijând factorii situaţionali şi, mai ales, neglijând influenţa propriilor acţiuni asupra comportamentului actorului.

Experiment. Un studiu memorabil al lui Gilbert şi Jones din 1986 probează că oamenii pot face această eroare. În acest experiment, observatorii pun întrebări ale căror răspunsuri presupun opţiuni conservatoare ori liberale şi direcţionează actorii să răspundă într-un anumit fel. În chestionarul aplicat după această fază a experimentului, ei atribuie actorilor opţiunile politice care reieşeau din răspunsurile acestora, uitând faptul că aceste

răspunsuri au fost influenţate în bună măsură de ei înşişi. Gilbert şi Jones au numit această tendinţă a indivizilor de a interpreta comportamentele celorlalţi fără să ia în calcul propria influenţă asupra acestor comportamente bias-ul constrângerii induse de observator.

Toate aceste procese cognitive îl determină pe observator să se comporte faţă de actor într-o manieră care provoacă din partea acestuia comportamente ce confirmă aşteptările observatorului. Actorul interiorizează aşteptările observatorului, le include în conceptul de sine şi ajunge să se conceapă pe sine, cel puţin în contextul sau contextele în care-l întâlneşte pe observator, din perspectiva acestor expectanţe. În felul acesta, prăpastia dintre impresiile observatorului şi comportamentele actorului pare să se umple. Oferind confirmarea comportamentală, actorul răspunde, de fapt, unor comportamente vizibile ale “profetului”.

Am văzut deja cum, răspunzând expectanţelor observatorului, actorul îşi schimbă comportamentul (studiile deja expuse ale lui Snyder et al. şi Word et al.).

3. Un efect posibil, care depăşeşte confirmarea comportamentală contextuală este schimbarea în comportamentul actorului ori de câte ori interacţionează cu observatorul. Între cei doi a intervenit, cu expresia lui Goffman, un “contract social implicit”, prin care ei cad de acord să joace


167

anumite roluri unul faţă de celălalt. Expectanţa a devenit pentru actor un rol bine definit. El va intra în acest rol de fiecare dată când interacţionează cu observatorul.

4. În sfârşit, o consecinţă extrem de puternică a expectanţelor observatorului poate fi schimbarea produsă în personalitatea autorului. Actorul poate să tragă concluzia că actele pe care le-a efectuat sub influenţa directă a expectanţelor observatorului reflectă o trăsătură de personalitate a lui.

Experiment. Într-un experiment realizat în 1978, Snyder şi Swann au manipulat expectanţele unuia din membrii diadelor care urmau să interacţioneze. În fiecare diadă, membrul A a fost făcut să creadă că B este fie agresiv, fie amical. De fapt, aceste trăsături nu-l caracterizau neapărat pe B, care fusese ales la întâmplare. Comportamentul lui A, ce reprezenta una din variabilele dependente ale experimentului, a fost în concordanţă cu eticheta ce-i fusese comunicată. De pildă, în diadele în care A fusese informat că B este ostil, subiecţii ce jucau rolul lui A vorbeau mai tare decât indivizii A din celelalte diade. Evident, comportamentul lui A îl determina pe B să se poarte la rândul lui agresiv. Partea interesantă a experimentului efectuat de Snyder şi Swann este însă partea a doua. În această fază, indivizilor B li se cerea să poarte o conversaţie cu un nou partener, care nu avea expectanţe speciale despre B. Astfel, experimentatorii au putut constata că subiecţii B din diadele anteriore agresive se comportau mai agresiv în comparaţie cu subiecţii B din diadele amicale din prima fază a experimentului.

Aşadar, individul care a oferit o confirmare comportamentală într-o interacţiune poate, după aceasta, să se comporte la fel în alte contexte, chiar dacă nimeni nu se mai aşteaptă să se comporte astfel. Studiul lui Snyder şi Swann are meritul de a pune în evidenţă dăinuirea în timp a efectelor expectanţelor interpersonale.

În măsura în care actorii interacţionează regulat cu cei ce le aplică constant aceeaşi etichetă, procesul de confirmare a aşteptărilor observatorului va fi o sursă de regularitate şi consistenţă în comportamentul lor social. Aceşti oameni devin realmente aşa cum şi-i imaginează observatorul, iar comportamentul lor va reflecta consistenţa transsituaţională şi stabilitatea temporală definitorii ce caracterizează trăsăturile de personalitate.

Auto-îndeplinirea profeţiilor în experimentul psihologic Ipotezele privind efectele aşteptărilor în cadrul interacţiunilor interpersonale au fost testate mai

întâi în chiar domeniul experimentului psihologic, arătându-se că subiecţii ce participă la un experiment au tendinţa de a se comporta aşa cum se aşteaptă experimentatorii. Fenomenul acesta introduce o distorsiune serioasă în cercetarea psihologică, dat fiind că experimentatorii urmăresc în general confirmarea ipotezelor.

Î N T R E B A R E Subiecţii pot deforma rezultatele experimentului? În ce fel?

Experimentatorul poate influenţa involuntar rezultatele experimentului, introducând aşa-numitele efecte de experimentator. Între acestea, efectul expectanţelor experimentatorului sunt din cele mai periculoase.

Experiment. Rosenthal şi Fode au demonstrat acest efect într-un experiment din 1963. Subiecţilor li s-a cerut să aprecieze o serie de portrete (fotografii) din punct de vedere al succesului în

ŞTEFAN BONCU

168

viaţă. Scala folosită era în 21 de puncte, de la -10 (eşec total), trecând prin 0, la +10 (succes deplin). Dar adevăraţii subiecţi ai experimentului erau ... experimentatorii, care-i asistau pe subiecţi în timp ce aceştia efectuau sarcina. Un grup de experimentatori a fost făcut să creadă că aprecierile subiecţilor se vor situa în medie la +5, iar altui grup i s-a sugerat că este foarte probabil ca media aprecierilor subiecţilor să fie -5. Deşi aprecierile n-au corespuns întru totul expectanţelor experimentatorilor, între subiecţii asistaţi de primul grup de experimentatori şi subiecţii asistaţi de al doilea grup a existat o diferenţă absolut semnificativă.

S-a petrecut în acest experiment un fenomen de telepatie? Am văzut că există explicaţii raţionale pentru efectele expectanţelor în relaţiile interpersonale.

Concluziilor multiplelor studii efectuate de Robert Rosenhal asupra tendinţei experimentatorilor din ştiinţele comportamentale de a obţine rezultatele pe care le aşteaptă au fost sintetizate într-o carte publicată în 1966, cu titlul “Experimenter effects in behavioral research”. Din acest volum s-au desprins câteva principii metodologice respectate de toate demersurile de cercetare ulterioare: ▪ a face în aşa fel încât experimentatorii care intră în contact cu subiecţii să nu cunoască ipotezele

reale - acest principiu se numeşte dublu orb (double blind), întrucât experimentatorii, ca şi subiecţii, ignoră ipotezele;

▪ a reduce pe cât posibil contactul experimentatorului cu subiecţii (de exemplu, prin înregistrarea pe bandă magnetică a instrucţiunilor);

▪ a folosi experimentatori antrenaţi cu grijă, dar neimplicaţi afectiv în mod exagerat în cercetare. Pygmalion în clasă Ideea auto-realizării profeţiilor şi-a găsit o aplicare imediată în mediul şcolar. Încă la începutul

anilor ’60, liderii negrilor din Statele Unite au susţinut că tinerii negri ar putea fi victime ale aşteptărilor negative pe care profesorii albi din clasa din mijloc le au despre ei.

Experiment. Studiul fundamental în această privinţă a fost realizat de Robert Rosenthal şi Lenore Jacobson şi publicat în 1968 sub titlul “Pygmalion în clasă“. Autorii au administrat unor elevi dintr-o şcoală primară teste de inteligenţă, explicând profesorilor că aceste teste pot prezice care elevi vor face progrese intelectuale vizibile în următoarele opt luni. Fiecărui profesor i-a fost apoi înmânată o listă cu nume de elevi din propria clasă (cam 20%) identificaţi ca având un potenţial intelectual deosebit. În fapt, elevii de pe listă fuseseră aleşi la întâmplare. Examinaţi opt luni mai târziu, la elevii respectivi s-a constatat o creştere spectaculoasă în ceea ce priveşte performanţele şcolare.

Cercetarea a avut un ecou nemaipomenit. Ea demonstra rolul foarte însemnat al profesorilor în modelarea participării elevilor, dar şi - s-a considerat în epocă - în perpetuarea inegalităţilor sociale, căci, într-adevăr, efectele aşteptărilor profesorilor sunt mai puternice în cazul fetelor, copiilor provenind din minorităţile etnice sau rasiale sau celor din familii sărace. Evident, expectanţele negative ale profesorilor conduc la performanţe slabe.

Î N T R E B A R E Consideraţi că în şcolile româneşti există categorii de elevi care sunt mai expuse decât altele la aşteptările negative ale profesorilor?


169

Experiment. Într-un studiu realizat în 1991, Elisha Babad, Frank Bernieri şi Robert Rosenthal au cerut unor profesori de liceu să vorbească timp de câteva minute ca şi cum s-ar afla în faţa unui elev despre care se aşteaptă să aibă performanţe foarte bune la materia lor (în altă condiţie, elevul imaginar era presupus a avea o performanţă foarte slabă). De asemenea, altor profesori li s-a cerut să vorbească despre un elev în legătură

cu care se aşteaptă să fie foarte bun ori foarte slab. Toate discursurile subiecţilor au fost filmate şi din fiecare s-a ales, absolut la întâmplare, secvenţe de 10 secunde. Aceste clipuri au fost apoi vizionate de copii şi adulţi care aveau drept sarcină să aprecieze cât de bun este elevul despre care (sau în faţa căruia) vorbeşte profesorul şi care sunt sentimentele profesorului pentru el. Rezultatele au arătat că evaluatorii nu numai că apreciază exact pe baza mini-clipului de 10 secunde, dar o pot face chiar şi în condiţiile în care filmul rulează fără sonor.

Deşi profesorii au convingerea că-şi pot ascunde sentimentele pe care le au faţă de elevii lor, se pare că lucrurile nu stau deloc aşa. Elevii sunt extrem de sensibili la expresia facială şi la mişcările corporale ale profesorilor.

Întrebările la care au încercat să răspundă studiile ulterioare au fost în număr de două: 1. Ce factori influenţează aşteptările profesorilor? şi 2. Cum sunt comunicate aceste aşteptări? Unul din modelele avansate conceptualizează procesul de transmitere a expectaţiilor în termeni de comportamente observabile (Cooper, 1984): 1. Profesorul dezvoltă aşteptări ce prezic comportamente specifice şi eşecul sau succesul fiecărui elev. 2. Ghidat de aceste aşteptări, profesorul se comportă diferit faţă de fiecare elev. 3. Tratamentul profesorului furnizează informaţii elevului asupra nivelului performanţei aşteptate de la

el. 4. În cazul în care profesorul arată constanţă în maniera sa de relaţionare, iar elevul este înclinat să

adere la normele şcolii şi să interiorizeze aprecierile profesorului, performanţa elevului va ajunge să corespundă credinţei profesorului.

Cele două elemente fundamentale ale situaţiilor de confirmare comportamentală sunt, potrivit acestui model, constanţa conduitei profesorului şi tendinţa elevului de a include în conceptul de sine evaluările profesorului. Această interiorizare a opiniei celuilalt pare să fie veriga principală în procesul de auto-îndeplinire a profeţiilor.

Un alt model, făurit de R. Rosenthal însuşi indică dimensiunile sociale ale comportamentului profesorului ce sunt implicate în acest proces. Rosenthal a stabilit patru factori determinanţi pentru confirmarea comportamentală: atmosfera, output-ul, input-ul şi feed-back-ul.

Potrivit lui Rosenthal, profesorii creează un climat socio-afectiv mai cald pentru elevii pe care-i apreciază. Atunci când îşi imaginează că au de-a face cu elevi buni, le acordă mai multă încredere şi le zâmbesc mai mult decât elevilor pe care-i cred slabi. În general, registrul non-verbal este acela care exprimă atitudinea binevoitoare, ce are la bază expectanţe pozitive.

Din punctul de vedere al factorului input, Rosenthal arată că elevilor slabi li se oferă mai puţine ocazii de a învăţa chestiuni noi şi li se explică mai puţin chestiunile dificile.

Al treilea factor, output-ul verbal se referă la două comportamente ale profesorilor: insistenţa lor de a urmări schimbul de replici până se ajunge la concluzii satisfăcătoare şi frecvenţa cu care se angajează în interacţiunile legate de sarcinile didactice. De exemplu, profesorii au tendinţa de a prelungi discuţia cu cei despre care au aşteptări pozitive după ce aceştia au răspuns greşit la întrebări, de a

ŞTEFAN BONCU

170

acorda mai multă atenţie răspunsurilor lor şi de a repeta întrebările, accentuând anumite părţi ale lor ce pot sugera răspunsul. Ei lasă acestor elevi mai mult timp de gândire înainte de a adresa întrebările rămase fără răspuns restului clasei. În ce priveşte frecvenţa interacţiunilor, elevii - ţintă ai expectanţelor pozitive ale profesorului caută mai des contactele cu acesta, chiar în afara cadrului clasei, decât elevii de la care profesorul nu aşteaptă prea mult.

Feed-back-ul se referă, în principal, la utilizarea de către profesor a laudei şi a criticii. Tendinţa profesorilor este de a lăuda pe cei despre care cred că pot obţine performanţe înalte, chiar când dau răspunsuri inexacte, şi de a critica răspunsurile celorlalţi, chiar când sunt corecte.

În relaţia profesor elev, influenţele trebuie văzute ca bidirecţionale, chiar dacă diferenţa de statut, considerabilă, ne împiedică să-l privim pe elev ca sursă de influenţă. Nu numai expectanţele profesorilor au efect asupra comportamentului elevilor, ci şi expectanţele elevilor pot modela, în anumite limite, evoluţia profesorilor în faţa clasei. O echipă de cercetători canadieni sub conducerea lui David Jamieson a profitat de faptul că la un liceu se aflau mai mulţi profesori nou angajaţi şi a testat ipoteza influenţei expectanţelor elevilor. În cadrul unor interviuri individuale, cercetătorii au manipulat aşteptările elevilor, informându-i că noul profesor a fost apreciat ca extrem de competent şi de empatic atât de elevii şcolii la care lucrase înainte, cât şi de o echipă de experţi. În plus, elevilor li s-a spus că profesorul are atitudini pozitive faţă de noua şcoală şi de clasa din care făcea parte elevul. În comparaţie cu elevii din alte clase, ce nu suportaseră tratamentul experimental, elevii cărora le fuseseră sugerate aşteptări pozitive cu privire la profesor au fost mai atenţi la ore, mai activi şi mai sârguincioşi. Stimulat de aceste comportamente, profesorul a depus mai multe eforturi, a dat explicaţii mai detaliate şi a insistat mai mult pe caracterul formativ al evaluării. La sfârşitul anului şcolar, elevii au avut note mai mari decât cei din grupurile de control şi au apreciat că explicaţiile profesorului au fost foarte clare, iar prestaţia lui deosebită.

În sfârşit, mai semnalăm că un efect deosebit de interesant apare atunci când, aşa cum, desigur, se întâmplă adesea în situaţiile reale, expectanţele pozitive ale profesorului cu privire la performanţa unui elev se dezvoltă şi se manifestă odată cu expectanţele acestuia din urmă cu privire la propria sa performanţă. Această interacţiune se poate solda cu un rezultat neaşteptat: cele două expectanţe pozitive acţionând deodată duc la deteriorarea performanţei (Zanna, Sheras, Cooper şi Shaw, 1975). Explicaţia autorilor experimentului ce a pus în evidenţă acest efect are drept element principal presiunea socială prea mare exercitată asupra elevului. În condiţiile în care elevul se află sub apăsarea propriei expectanţe şi sub aceea a profesorului, impactul unui eşec, oricât de neînsemnat, se amplifică, determinând anxietate şi scăderea performanţei.

În ultimul timp s-au publicat mai multe studii care pledează pentru o înţelegere mai nuanţată a efectului expectanţelor profesorului. Lee Jussim, un cercetător ce s-a afirmat în acest domeniu, susţine că percepţiile profesorilor sunt mai exacte decât s-a considerat până acum şi că expectanţele lor prezic performanţele elevilor pentru că sunt întemeiate, nu pentru că le-ar determina prin mecanismul auto-îndeplinirii profeţiilor. Totuşi, nimeni nu merge până la a nega acest efect.


171

II.2. AUTO-DEZVĂLUIREA Auto-dezvăluirea este o parte deosebit de importantă a interacţiunilor noastre cu ceilalţi. Definiţie. Auto-dezvăluirea este procesul prin care individul comunică altora informaţii despre

el. Cozby o defineşte ca “dezvăluirea verbală intenţionată a materialului auto-descriptiv în faţa unuia sau a mai multor parteneri” (Cozby, 1973, p. 88). Caracteristicile auto-dezvăluirilor (dacă transmitem gânduri, sentimente sau experienţe altor persoane, nivelul de intimitate al acestor dezvăluiri, momentul potrivit pentru a o face, persoana în faţa căreia ne confesăm) au repercusiuni însemnate asupra participării noastre sociale. Ele determină numărul şi calitatea relaţiilor noastre sociale.

Cel mai folosit instrument pentru stabilirea diferenţelor individuale în ceea ce priveşte auto-dezvăluirea este Jourard Self-Disclosure Questionnaire (JSDQ). Instrumentul original, descris în articolul lui Jourard şi Lasakow (1958), cuprindea 60 de itemi, mai precis câte 10 itemi pentru fiecare din următoarele domenii: atitudini şi opinii, gusturi sau interese, muncă (sau studii), bani, personalitate şi corp. Subiecţii răspundeau la fiecare item indicând gradul în care au dezvăluit informaţii faţă de patru persoane-ţintă: mama, tata, cel mai bun prieten de sex opus, cel mai bun prieten de acelaşi sex. Scorurile aveau valori de la 0 la 2: 0 = lipsa dezvăluirii faţă de persoana ţintă; 1 = dezvăluire în termeni generali; 2 = dezvăluire completă privind o anumită chestiune. În afara acestui chestionar standard, unele cercetări au folosit variante ale JSDQ, diferite de chestionarul iniţial în ceea ce priveşte lungimea, persoanele-ţintă, natura itemilor. Din păcate, validitatea predictivă a JSDQ nu este foarte ridicată. Cercetătorii n-au putut evidenţia întotdeauna o relaţie solidă între scorurile subiecţilor la acest chestionar şi dezvăluirea în situaţii reale.

1. Parametri ai auto-dezvăluirii Auto-dezvăluirea poate varia în multe privinţe. Un individ poate releva altuia informaţii despre

foarte multe aspecte ale vieţii sale şi totuşi să-i furnizeze numai informaţii superficiale. Exemplu. Putem să spunem altei persoane că suntem studenţi la psihologie, că ne

place tenisul, că ne place la nebunie să mâncăm pizza şi hamburgeri, că ne-am născut la Deva şi că avem doi fraţi mai mari. Toată această poveste îl face pe celălalt să cunoască multe faţete ale vieţii noastre, dar el nu

va şti nimic despre speranţele, aspiraţiile şi temerile noastre, despre ce ne face să fim o persoană unică. O astfel de dezvăluire este caracterizată de lărgime, dar nu de profunzime. În alte cazuri, dezvăluirea poate fi foarte intimă şi personală, dar să se refere la un singur aspect al existenţei celui ce se dezvăluie – de exemplu, la experienţele lui sexuale.

Cozby (1973) consideră că auto-dezvăluirea este caracterizată de următorii parametri: a. cantitatea de informaţie dezvăluită (lărgimea auto-dezvăluirii); b. caracterul intim al informaţiei dezvăluite (profunzimea dezvăluirii); c. durata dezvăluirii.

În situaţiile concrete de auto-dezvăluire, caracterul intim şi durata dezvăluirii sunt independente – s-a stabilit o corelaţie de 0.42 între cele două variabile. Cât despre relaţia între cantitatea de informaţie şi caracterul intim, ea este de dependenţă inversă: indivizii au tendinţa de a dezvălui foarte puţin despre chestiunile intime.

ŞTEFAN BONCU

172

Morton (1978) face distincţia între două caracteristici ale dezvăluirii ce par să aibă un rol foarte important în actele cotidiene de comunicare. Ea concepe dezvăluirea ca bidimensională: descriere şi evaluare. Pe de o parte, dezvăluirea se poate prezenta ca o descriere, rezumându-se la relatarea unor fapte. Individul poate fi foarte intim cu celălalt, dezvăluindu-i fapte foarte intime despre el (de pildă, o conversiune religioasă, o încercare de sinucidere, detalii despre viaţa sexuală, etc.). Pe de altă parte, dezvăluirile pot să cuprindă evaluări ale subiectului, adică mărturisirea unor emoţii, judecăţi şi opinii ale lui care au fost generate de un fapt sau altul. Putem fi foarte intimi cu cineva mărturisindu-i sentimentele de ruşine pe care le-am încercat într-o anumită situaţie.

A C T I V I T A T E Descrieţi o confesiune factuală şi una evaluativă (pe care le-aţi făcut dvs. înşivă sau care v-au fost făcute).

Cele două dimensiuni sunt relativ independente: o descriere factuală a unei încercări de sinucidere poate sau nu să fie îmbogăţită cu intimitate evaluativă – confesiuni despre trăirile care au însoţit această tentativă. “Să remarcăm, din punctul de vedere al acestei dihotomii, scrie autoarea, că o persoană poate să trivializeze un subiect de discuţie foarte intim (ca viaţa sexuală) folosind exclusiv descrieri, făcând apel la clişee şi informaţie abstractă; dimpotrivă, există şi situaţii în care indivizii personalizează puternic chestiuni banale atunci când se auto-dezvăluie (ca spălatul pe dinţi sau drumul de la birou spre casă), introducând informaţie factuală privată şi mărturisind emoţii foarte intime” (Morton, 1978, p. 73). Slujindu-se de această distincţie, Morton a arătat, de pildă, că, în raport cu dezvăluirile simplelor cunoştinţe, cele ale soţilor sunt mai bogate pe dimensiunea “descriere”, dar nu şi pe dimensiunea “evaluare”.

În cercetările asupra relaţiilor interpersonale se bucură de atenţie o altă distincţie: aceea dintre auto-dezvăluirea personală (dezvăluiri despre propria persoană) şi auto-dezvăluirea relaţională (dezvăluiri despre relaţia cu o altă persoană sau despre interacţiunile individului cu alţii). Auto-dezvăluirea relaţională poate dobândi un rol important în menţinerea şi întărirea unei relaţii, în măsura în care partenerii sunt capabili să comunice despre starea legăturii lor.

2. Teoria penetrării sociale Teoria penetrării sociale este o teorie asupra dezvoltării relaţiilor intime, care pune în evidenţă

amplificarea progresivă a schimburilor dintre parteneri. Ea a fost propusă de Irving Altman şi Dalmas Taylor în 1973 şi afirmă, în esenţă, că relaţiile evoluează de la schimburi superficiale la schimburi intime. Auto-dezvăluirea reprezintă o parte a procesului de penetrare socială, un tip fundamental de schimb social, ce evoluează odată cu relaţia interpersonală.

Pe măsură ce relaţia dintre doi indivizi se dezvoltă, ei vor dezvălui mai multe informaţii şi la niveluri tot mai intime: vor comunica informaţii despre tot mai multe domenii şi în fiecare domeniu vor schimba tot mai multe informaţii. Doi prieteni foarte buni sau un cuplu tânăr armonios schimbă foarte multă informaţie şi de foarte bună calitate – informaţii superficiale, dar şi informaţii intime. Stadiile penetrării pot fi reprezentate ca o serie de “despicături” în personalitatea fiecăruia dintre parteneri. În oricare stadiu, se dezvăluie mai multă informaţie la nivelurile superficiale decât la cele intime. Aşadar,


173

“lărgimea” dezvăluirii descreşte în funcţie de adâncimea sau intimitatea conversaţiei. Pe măsură ce relaţia progresează, de la străini, la cunoştinţe şi la prieteni, dezvăluirea capătă dimensiuni tot mai mari atât în lărgime, cât şi în adâncime. “Despicătura” se lărgeşte şi se adânceşte.

A C T I V I T A T E Descrieţi evoluţia relaţiei cu un coleg de facultate folosind conceptele teoriei penetrării sociale.

Altman şi Taylor au pus în evidenţă şi un proces de depenetrate. Acesta poate să apară, de pildă, în cuplurile pe cale să se destrame. În această situaţie, pattern-ul de auto-dezvăluire este specific. Pe măsură ce insatisfacţia creşte, auto-dezvăluirea scade în lărgime – membrii cuplului discută tot mai puţin. Adâncimea auto-dezvăluirii, însă, poate să crească din cauza sentimentelor negative pe care şi le mărturisesc, uneori cu brutalitate. În timpul conflictului, cantitatea de informaţie pe care şi-o comunică indivizii este foarte redusă, dar informaţiile sunt extrem de intime.

3. Reciprocitatea dezvăluirii Unul din fenomenele cele mai studiate din câmpul teoretic al auto-dezvălurii este

reciprocitatea, pe care Jourard a numit-o “efectul diadic”. Această temă a fost intens studiată în laborator, din cauză că reciprocitatea dezvăluirii între străini într-un experiment de psihologie poate fi văzută ca un model al formării unei relaţii de prietenie. Mulţi cercetători au susţinut că dezvăluirea reciprocă este esenţială pentru dezvoltarea unei relaţii apropiate: dacă nu există reciprocitate în stadiile de început, relaţia nu va evolua.

Î N T R E B A R E Cunoaşteţi relaţii cu auto-dezvăluire univocă? Cum se perpetuează aceste relaţii?

Cercetările asupra reciprocităţii au evoluat de la ipoteza atracţiei interpersonale ca mecanism subiacent la ipoteza mai simplă a normei de reciprocitate. Primele demersuri, iniţiate de Jourard, au sugerat că receptarea informaţiei intime conduce la simpatie şi la o dezvăluire echivalentă. Simpatia pentru partenerul de interacţiune aduce cu sine egalizarea nivelurilor de intimitate ale dezvăluirilor. Atracţia determină reciprocitatea în dezvăluire, iar reciprocitatea determină atracţia.

Împotriva acestei poziţii au argumentat Derlega, Harris şi Chaikin (1973), susţinând că efectul diadic poate să apară şi în absenţa atracţiei interpersonale. Cei trei cercetători au demonstrat că receptarea informaţiei foarte intime duce la o dezvăluire din partea ţintei chiar şi atunci când dezvăluirea persoanei care a iniţiat conversaţia face ţinta să o antipatizeze. Pentru a explica efectul diadic, ei au făcut apel la norma de reciprocitate teoretizată de sociologul american A.W. Gouldner în 1960. O astfel de normă se află la baza multora din comportamentele noastre sociale. În virtutea ei, apar expectanţe cu privire la comportamentul unui individ căruia i s-a făcut un serviciu: ne aşteptăm ca el să exteriorizeze o atitudine pozitivă faţă de cel care l-a ajutat şi să-i întoarcă acestuia serviciul. În privinţa dezvăluirilor, ne aşteptăm ca cel căruia i s-a făcut o dezvăluire intimă să răspundă la fel, altminteri avem tendinţa de a percepe relaţia ca dezechilibrată. Dacă receptarea unei dezvăluiri constituie o

ŞTEFAN BONCU

174

recompensă socială, cel căruia i se adresează dezvăluirea ar trebui să reacţioneze în conformitate cu principiile care guvernează schimburile sociale în general. Chaikin şi Derlega (1976) au arătat că norma de reciprocitate operează într-adevăr în aceste situaţii. Subiecţii care au urmărit un film cu o interacţiune diadică au apreciat dezvăluirea nereciprocă mai nepotrivită şi mai neobişnuită decât dezvăluirea reciprocă.

5. Influenţa apartenenţei sexuale Dorinţa de a dezvălui informaţie despre gândurile, sentimentele, experienţele personale a fost

examinată în funcţie de caracteristicile demografice, de sănătatea mintală, de trăsăturile de personalitate şi de situaţia socială. Un rezultat consistent în câmpul acestor cercetări este dependenţa auto-dezvăluirii de apartenenţa sexuală a individului: femeile se dezvăluie mai mult decât bărbaţii şi valorizează mai mult auto-dezvăluirea. Jourard (1971, apud Derlega et al., 1993) a sugerat că expectanţele de rol îi impun bărbatului să se arate dur, obiectiv, motivat să reuşească, inexpresiv din punct de vedere emoţional, ceea ce îi inhibă tendinţele spre auto-dezvăluire. Pe de altă parte, expectanţele legate de rolul feminin încurajează auto-dezvăluirea. Comportamentul expresiv al femeilor trebuie pus pe seama recompenselor şi aprobărilor pe care le primesc pentru faptul de a se purta astfel. S-a arătat, de exemplu, că femeile sunt mai înclinate să dezvăluie lucruri foarte intime încă de la începutul relaţiei sau că soţii sunt mai fericiţi decât soţiile în căsătorii în care auto-dezvăluirea este foarte slabă. Soţiile sunt mai dispuse decât soţii să discute despre sursele conflictelor din familie (Derlega şi Chaikin, 1976). Pe scurt, “femeia exprimă şi bărbatul reprimă”.

A C T I V I T A T E Imaginaţi-vă două cupluri de 35 de ani între care există relaţii excelente. Soţiile sunt foarte bune prietene şi soţii aşijderea. Credeţi că prietenia dintre bărbaţi este deosebită de cea dintre femei? Argumentaţi.

Judecăţile asupra gradului de adaptare a unei persoane se fac pe baza adecvării

comportamentului său la situaţii specifice. Nepotrivirile dintre comportamentul persoanei şi situaţie, ce reprezintă violări ale expectanţelor sunt utilizate pentru a diagnostica dezordinile psihologice. Mai aproape de ceea ce ne interesează, judecăţile asupra sănătăţii mintale se pot baza pe gradul de devianţa de la rolul de sex.

Experiment. Din acest punct de vedere, Derlega şi Chaikin (1976) au demonstrat că o atribuire de maladie mintală poate să ţină seama de gradul în care individul deviază de la normele de auto-dezvăluire ce reglează comportamentul în grupul său sexual. Mai precis, bărbaţii sunt apreciaţi ca adaptaţi psihologic dacă nu se dezvăluie, iar femeile dacă practică auto-dezvăluirea. Autorii au înmânat subiecţilor un text în care se relata despre interacţiunea dintre două persoane ce călătoreau cu avionul. Una din ele întreba la un moment dat: “Vă face rău zborul?”, iar cealaltă răspundea fie scurt (“Cred că da. N-am zburat de prea multe ori.”), fie povestea pe larg călătoriile sale anterioare, oferind detalii intime despre sine. După ce lecturau textul, subiecţii trebuiau să aprecieze cea de-a doua persoană în privinţa adaptării psihologice, a atractivităţii, a masculinităţii-feminităţii, etc. Derlega şi Chaikin au pus în evidenţă un dublu standard folosit de subiecţi pentru judecarea comportamentelor de auto-dezvăluire: femeile no-expresive şi bărbaţii expresivi au fost percepuţi ca non-adaptaţi, iar femeile expresive şi


175

bărbaţii non-expresivi ca adaptaţi. Mai remarcăm un rezultat interesant al acestui studiu: femeile care s-au dezvăluit au fost simpatizate mai mult decât femeile care nu s-au dezvăluit, în vreme ce bărbaţii care s-au dezvăluit şi bărbaţii care nu s-au dezvăluit au fost simpatizaţi în aceeaşi măsură.

7. Psihofiziologia confesiunii Mărturisirea unor experienţe semnificative a fost întotdeauna considerată benefică din punct

de vedere psihologic. În unele religii, confesiunea reprezintă o practică ce-l ajută pe individ să se elibereze. Biserica ortodoxă, ca şi cea catolică, au propovăduit ideea că mărturisirea păcatelor aduce izbăvirea. Cât priveşte psihoterapia, încă înainte de sfârşitul veacului trecut, Freud a arătat că gândurile refulate produc nevroze ori psihoze. Potrivit întemeietorului psihanalizei, modalitatea optimă de vindecarea a multor maladii mentale constă tocmai în conştientizarea unor gânduri îndelung expulzate din conştiinţă. Cura psihanalitică constituie un set de tehnici prin care psihoterapeutul determină pacientul să renunţe la refulare. Freud are marele merit de a fi semnalat faptul că inhibarea gândurilor şi a comportamentelor necesită investiţii de energie din partea individului. El nu s-a ocupat însă de mecanismele fiziologice adiacente.

În ultimii ani, mulţi cercetători şi-au îndreptat atenţia către relaţia dintre non-dezvăluire şi stress. Ei au ajuns la concluzia că efectele refuzului de a se confesa altora în legătură cu un eveniment apar nu numai în plan psihologic, dar şi în planul sănătăţii fizice a individului. Non-confesiunea presupune o inhibare voluntară. Într-un studiu fundamental, Fowles (1980) a oferit un solid suport empiric ideii că inhibarea comportamentală este direct proporţională cu un parametru fiziologic important, conductibilitatea electrică a pielii. Când individul îşi înfrânează un anumit comportament sau îşi reprimă un anumit gând în viaţa de zi cu zi, activitatea electrodermală creşte. Waid şi Orne (1982) au identificat subiecţi slab socializaţi şi foarte socializaţi folosind scala de socializare din California Psychological Inventory. Efectuând măsurători fiziologice, ei au ajuns la concluzia că subiecţii foarte bine socializaţi (deci, inhibaţi) au o conductibilitate mai mare a pielii decât cei slab socializaţi.

Dacă este adevărat că inhibarea pe termen scurt a comportamentului determină creşterea conductibilităţii pielii, atunci inhibarea activă a comportamentului pe o perioadă mai îndelungată ar putea determina apariţia bolilor legate de stress. Unele cercetări au indicat faptul că subiecţii caracterizaţi ca represivi sau inhibitori sunt mai predispuşi să se îmbolnăvească de cancer, au o tensiune arterială mai mare şi contractează, în general, mai multe boli. S-a arătat, de exemplu, că femeile care trăiesc mai mult după diagnosticul de cancer la sân sunt cele care-şi manifestă deschis depresia. Nedezvăluirea gândurilor şi sentimentelor de-a lungul unei perioade îndelungate corelează cu boala şi mortalitatea ridicată.

Există un instrument psihologic care poate măsura tendinţa indivizilor de a tăinui informaţia considerată negativă ori ameninţătoare. Autorii acestei scale, Larson şi Chastain (1990, apud Derlega et al., 1993) au confirmat ipoteza potrivit căreia maladia fizică se află în legătură cu parametrul pe care ei îl numesc “auto-ascundere”. Scala de auto-ascundere (Self-Concealment Scale) cuprinde zece itemi. Iată câţiva dintre aceştia: “Am un secret important pe care nu l-am împărtăşit nimănui”, “Secretele mele m-ar pune în situaţii penibile dacă ar fi aflate de alţii”, “Când mi se întâmplă ceva, am tendinţa de a ţine acest lucru pentru mine”, “Adesea, mi-e teamă să nu mărturisesc un lucru pe care nu vreau să-l dezvălui”.

ŞTEFAN BONCU

176

Larson şi Chastain au aplicat această scală unor subiecţi, odată cu un chestionar asupra anxietăţii, depresiei şi simptomelor fizice (frecvenţa durerilor de spate, de cap, etc.). Rezultatele au evidenţiat o corelaţie strânsă între răspunsurile subiecţilor la cele două instrumente: persoanele cu scoruri mari la scala de auto-ascundere au raportat mai multe simptome fizice şi s-au dovedit mai anxioase şi mai depresive. Deşi cei doi autori n-au probat o relaţie cauzală, datele lor sunt argumente preţioase în sprijinul ideii că inhibarea are serioase repercusiuni în plan somatic.

James Pennebaker şi colaboratorii săi au construit în deceniul al 9-lea o teorie generală a inhibării comportamentelor şi a proceselor maladive psihosomatice (Pennebaker, 1989). Potrivit acestei teorii, inhibarea sau restrângerea voluntară a comportamentelor, gândurilor sau sentimentelor presupune o activitate fiziologică intensă. “Inhibarea activă, scrie autorul american, trebuie văzută ca unul din stresorii ce afectează mintea şi corpul. Cu cât individul depune mai multe eforturi pentru a se inhiba, cu atât stressul este mai mare” (Pennebaker, 1989, p. 231). Inhibarea pe termen scurt este asociată cu auto-control accentuat, iar inhibarea pe termen lung produce boli şi stress. Dacă refuzul de a discuta evenimentele traumatizante sau stressante este nociv din punct de vedere fiziologic, dezvăluirea acestora este benefică. A vorbi sau a scrie despre dificultăţile majore din viaţă reduce riscul îmbolnăvirilor.

Într-un articol din 1986, Pennebaker şi Beall au încercat să stabilească aspectele dezvăluirii care pot influenţa sănătatea pe termen lung.

Experiment. Cei doi psihologi au cerut unor studenţi (în număr de 46) sănătoşi din punct de vedere fizic să scrie despre experienţele cele mai traumatizante pe care le-au trăit sau despre lucruri cotidiene, ordinare. Subiecţii s-a auto-dezvăluit în patru zile consecutive. Din cei cărora li se ceruse să scrie despre evenimente stressante s-au alcătuit trei grupuri

experimentale: unii au descris fapte brute, fără să pomenească nimic despre sentimentele lor (condiţia “fapte”), alţii au descris emoţiile pe care le-au trăit legate de întâmplarea traumatizantă (condiţia “emoţii”) şi, în sfârşit, alţii au scris despre fapte şi emoţii (condiţia “fapte + emoţii”). După fiecare din cele patru şedinţe, subiecţii din ultimele două condiţii au declarat cel mai mare inconfort psihic. Experimentatorii au măsurat, timp de şase luni după confesiunile subiecţilor, frecvenţa cu care subiecţii s-au adresat medicului pentru orice problemă de sănătate şi au constatat că cei din condiţia “fapte + emoţii” au făcut-o cel mai puţin. Un chestionar aplicat după şase luni a pus în evidenţă că subiecţii din acest grup şi, într-o măsură mai redusă, cei din grupul “emoţii” raportau o stare de sănătate mai bună decât cei cărora li se ceruse să scrie despre chestiuni anodine. Acest studiu demonstrează că dezvăluirea în scris a experienţelor traumatizante, deşi neplăcută pentru individ în momentul confesiunii, conduce la perceperea unei stări ameliorate de sănătate. Pentru ca aceste beneficii pe termen lung să apară, este important ca persoana să relateze şi emoţiile pe care le-au declanşat evenimentele traumatizante, nu numai faptele brute.

Pennebaker şi colaboratorii săi (1987) au relevat, într-un alt studiu, legătura dintre procesele inhibitorii şi cele psihosomatice, investigând efectele pe termen scurt ale dezvăluirii experienţelor neplăcute.

Experiment. Subiecţilor li s-a cerut să vorbească despre evenimentele stressante din viaţa lor şi despre ce vor face după experiment. Fiecare subiect se afla singur şi vorbea la microfonul unui magnetofon. Pe baza aprecierilor unor judecători care au studiat materialul înregistrat, subiecţii au fost clasificaţi în indivizi predispuşi să se auto-dezvăluie şi indivizi predispuşi să evite auto-dezvăluirea.


177

Experimentatorii au măsurat tot timpul confesiunii conductibilitatea pielii, tensiunea arterială şi pulsul. Rezultatele au arătat că mărturisirile despre evenimentele traumatizante au fost însoţite de descreşterea inhibării comportamentale evidenţiată de descreşterea activităţii electrodermale. În plus, dezvăluirea a determinat o activitate cardiovasculară mai intensă.

Şi acest studiu oferă date suficiente pentru a ne determina să admitem că auto-dezvăluirea este benefică pentru starea generală de sănătate fizică. Indivizii predispuşi la auto-dezvăluire îşi inhibă mai puţin gândurile, emoţiile şi comportamentele, ceea ce se soldează cu efecte pozitive atât în plan psihologic, cât şi în plan somatic.

8. Secretele şi efectele suprimării gândurilor Adesea, oamenii îşi reprimă amintirile neplăcute. Pentru a-şi asigura confortul psihic, ei

încearcă să nu se mai gândească la întâmplările neplăcute care i-au afectat. Gândurile despre evenimentele negative din trecut pot arunca îndoieli asupra competenţei ori a ţinutei morale a individului, diminuând stima de sine şi încrederea în forţele proprii. De aceea, reacţia obişnuită este suprimarea conştientă a acestor gânduri. Nu numai că evităm să ne mărturisim secretele, dar le alungăm ori de câte ori ele încearcă să pătrundă în conştiinţă. Cercetările din domeniul controlului mental au arătat că manevrele cognitive necesare pentru a păstra un secret nu au întotdeauna succes. A ţine un secret este un proces activ, resimţit în plan emoţional ca o sarcină dificilă şi neplăcută. Indivizii care încearcă să elimine o informaţie din sfera conştientă pot ajunge mai târziu să fie preocupaţi de informaţia pe care o eludează. În unele cazuri, refularea nu reuşeşte decât să facă informaţia şi mai accesibilă. Acest efect paradoxal a fost numit hiperaccesibilitatea informaţiei refulate.

Daniel Wegner şi colaboratorii săi au construit un model al mecanismului ce subîntinde fenomenul, numit modelul preocupării. Acesta presupune patru faze ale procesului cognitiv al cărui rezultat este preocuparea obsesivă pentru gândul secret: a. dorinţa de a păstra secret un fapt duce la refularea gândului; b. refularea determină apariţia gândurilor intruse, deranjante; c. aceste gânduri inoportune provoacă noi eforturi de refulare; d. fazele b şi c continuă într-o repetiţie ciclică, dat fiind că fiecare apare ca reacţie la apariţia celeilalte.

Experiment. Studiul iniţial care a demonstrat că refularea gândurilor produce gânduri intruse a fost realizat de o echipă de cercetători condusă de Daniel Wegner. Subiecţilor li s-a cerut să verbalizeze fiecare gând care le trece prin minte vreme de cinci minute. În acelaşi timp, ei trebuiau să se abţină să se gândească la un urs polar. Subiecţii se aflau singuri în încăpere şi tot ceea ce verbalizau se înregistra pe bandă de magnetofon. Rezultatele au indicat că ei nu

se pot înfrâna să se gândească la ursul polar: se gândesc la el cel puţin odată pe minut. În plus, după această sarcină, gândurile cu privire la ursul polar sunt foarte numeroase (Wegner, Schneider, Carter, şi White, 1987).

Cercetările ulterioare asupra hiperaccesibilităţii gândurilor refulate au arătat că astfel de gânduri ne vin în minte cu încăpăţânare, mai ales în condiţiile în care efectuăm o sarcină cognitivă dificilă, chiar mai repede decât gândurile asupra cărora încercăm să ne concentrăm. Wegner şi Erber (1992) au pus în evidenţă faptul că participanţii la o sarcină de tip Stroop ce-şi refulează gândul la un anume cuvânt (de pildă, munte) au timpi de reacţie mai mari decât cei ce încearcă să-şi aducă în conştiinţă cuvântul munte. Lor le trebuie mai mult timp să pronunţe numele culorii decât participanţilor

ŞTEFAN BONCU

178

cărora li s-a cerut să se gândească la acest cuvânt. Acest rezultat în sarcina Stroop a fost considerat un argument în favoarea accesibilităţii cognitive crescute a gândurilor refulate. Efectul pare să rezulte dintr-un proces automat de căutare ce însoţeşte refularea, făcând accesibile gândurile ce trebuie refulate.

Reprezentarea potrivit căreia mintea noastră este un loc unde suntem stăpâni s-ar putea dovedi falsă. Controlul gândurilor secrete nu este deloc facil, iar consecinţele cognitive ale faptului de a suprima un gând sunt din cele mai surprinzătoare pentru individ.

*

Am luat cunoştinţă despre argumentele psihologiei sociale contemporane în favoarea auto-

dezvăluirii: 1. dezvăluirea reduce riscul îmbolnăvirilor psihice şi fizice; 2. prin dezvăluire se evită crearea unor secrete hiperaccesibile, dificil de refulat.

Totuşi, există situaţii în care persoana este mai câştigată dacă nu-şi dezvăluie secretele. Unele secrete sunt atât de hidoase, încât individul s-ar compromite definitiv în ochii celui căruia i se confesează. Cum să explicăm altfel faptul că aproape jumătate din persoanele care urmau o terapie de lungă durată, plătind sume imense pentru tratamentul pe care-l primeau, au mărturisit, în chestionare anonime, că au secrete faţă de psihoterapeuţii lor (Kelly şi McKillop, 1996)?

Dacă este adevărat că exprimarea deschisă a disconfortului psihic ne sporeşte şansele de adaptare, este la fel de adevărat că această auto-dezvăluire poate să ne izoleze. Cercetările de psihologie socială din domeniul depresiei au arătat că indivizii care-şi mărturisesc necazurile sunt mai respinşi decât cei ce mărturisesc în faţa celorlalţi că se descurcă forte bine în viaţă. Avem tendinţa de a răspunde negativ în interacţiunile cu cei afectaţi de depresie. Într-un experiment impresionant prin concluziile lui, Strack şi Coyne (1983) au arătat că indivizii afişând depresie provoacă altora depresie, anxietate, ostilitate şi sunt respinşi de aceştia într-o interacţiune care durează numai 15 minute.

Stilul de auto-dezvăluire al individului influenţează decisiv contactele lui sociale. Această concluzie se confirmă şi dacă luăm în seamă o distincţie importantă din psihologia contemporană: aceea dintre indivizii cu afecte pozitive şi indivizii cu afecte negative. Cei ce raportează experienţe implicând mai degrabă afecte pozitive se descriu ca fiind entuziaşti şi încrezători. Ceilalţi se caracterizează pe ei înşişi ca fiind nervoşi, vinovaţi, temători. Watson (1988) a cerut subiecţilor săi să estimeze numărul de ore pe care-l petrec în fiecare zi cu prietenii şi a măsurat, în acelaşi timp, nivelul lor de afecte pozitive ori negative. Analizele lui au relevat că indivizii cu afecte pozitive au contacte sociale prelungi şi frecvente. O corelaţie între afectele pozitive şi activitatea socială au găsit, de asemenea, Berry şi Hansen (1996). Potrivit acestor cercetătoare, evoluţia unui individ cu afecte pozitive în cadrul unei interacţiuni diadice este apreciată de către partener şi de către un observator mai pozitiv decât evoluţia unui subiect cu afecte negative. Pe de altă parte, subiecţii înclinaţi să raporteze în mod preponderent afecte negative au tendinţa de a percepe interacţiunile lor ca implicând un grad înalt de auto-dezvăluire. Deducem din toate acestea o relaţie strânsă între auto-dezvăluire, afecte pozitive şi activitatea socială. Din nefericire, contextele sociale nu-i avantajează pe depresivi şi pe cei cu afecte predominant negative. Pentru ei, nici măcar auto-dezvăluirea nu reprezintă o şansă de sporire a participării sociale.


179

II.3. ATRACŢIA INTERPERSONALĂ Termenul de atracţie se referă la o stare motivaţională: dorinţa de a interacţiona, de a avea

relaţii cu o anumită persoană. Este opusul termenului de respingere (dorinţa de a nu iniţia o relaţie sau de a pune capăt unei relaţii) şi diferit de indiferenţă. Oamenii pot fi atraşi de multe lucruri: de o melodie, de un peisaj, de o clădire, etc. Termenul de atracţie interpersonală denumeşte dorinţa unui individ de a întreţine relaţii pozitive cu alt individ.

Proximitatea ca factor al atracţiei Unul din predictorii cei mai puternici ai atracţiei interpersonale este apropierea în spaţiu a celor

doi parteneri – proximitatea. Proximitatea poate să se afle, de asemenea, la baza actelor de agresiune. În multe astfel de comportamente şi chiar în multe crime sunt implicaţi oameni care trăiesc aproape unul de celălalt. De exemplu, statisticile americane arată că este mai probabil ca armele cumpărate în vederea auto-apărării să fie îndreptate împotriva membrilor familiei (deci a celor ce se află în imediata proximitate) decât împotriva spărgătorilor sau a altor agresori. Totuşi, mult mai frecvent, proximitatea se constituie într-un factor al atracţiei. Sociologii au constatat de multă vreme că majoritatea căsătoriilor leagă vecini, colegi de serviciu sau colegi de clasă.

Festinger, Schachter şi Back (1950) au fost printre primii cercetători care au demonstrat impactul proximităţii asupra atracţiei. Cercetările lor s-au desfăşurat în căminele studenţeşti ale celebrului Massachussets Institute of Technology şi au scos la iveală, bunăoară, că majoritatea locatarilor îşi alegeau prietenii dintre cei ce locuiau pe acelaşi etaj. Totodată, studiul din 1950 a probat ideea că arhitectura (de pildă, aşezarea casei scărilor) influenţează procesele de atracţie interpersonală.

Ilustrare. Segal (1974) a pus în evidenţă efectul proximităţii într-o manieră mai spectaculoasă. Studiul său are un titlu incitant: “Alphabet and attraction”. Psihologul american a cerut studenţilor de la Academia de Poliţie a statului Maryland să numească trei dintre colegii lor care le erau cei mai apropiaţi prieteni. El a constatat o corelaţie extrem de înaltă (0.91) între iniţiala numelui de familie a subiectului şi iniţialele numelor de familie ale prietenilor săi. Explicaţia pentru acest fenomen curios era simplă: camerele de cămin şi locurile în clasă fuseseră atribuite după criteriul alfabetic, ceea ce întărea probabilitatea ca studenţii să-i aibă mereu în imediata apropiere pe cei ce aveau aceeaşi iniţială a numelui ca şi ei.

Nenumărate cercetări şi-au propus să găsească explicaţii pentru efectele proximităţii. De obicei, manualele expun trei explicaţii: accesibilitatea, anticiparea interacţiunii şi simpla expunere.

Accesibilitatea De fapt, nu distanţa geografică este importantă, ci “distanţa funcţională” – frecvenţa

interacţiunilor. Indivizii se împrietenesc cu cei ce folosesc aceeaşi intrare în clădire, acelaşi lift, cu cei pe care-i întâlnesc în staţia de autobuz în fiecare dimineaţă. Într-un studiu al lui Theodore Newcomb din 1961, studenţii de la un colegiu american au fost repartizaţi la întâmplare în camere de doi. Autorul a putut constata că cei ce împărţeau aceeaşi cameră au devenit apropiaţi. Frecvenţa mare a interacţiunilor le-a permis să-şi descopere trăsăturile şi atitudinile similare, să se perceapă ca o unitate socială. Din perspectiva conceptului de distanţă funcţională, psihologii recomandă celor ce vor să-şi

ŞTEFAN BONCU

180

facă prieteni să-şi ia o cameră lângă aceea în care se distribuie corespondenţa pentru întregul cămin sau un birou lângă automatul de cafea. Astfel de poziţii strategice sunt foarte importante, căci permit interacţiuni frecvente şi agreabile.

Frecvenţa interacţiunilor înseamnă de fapt accesibilitatea partenerului. Cei ce locuiesc sau lucrează aproape de noi sunt mai accesibili, interacţiunile cu ei presupun eforturi reduse. Evident, este foarte greu să ajungem să cunoaştem bine o persoană care locuieşte în alt oraş sau învaţă la o altă şcoală.

Anticiparea interacţiunii Proximitatea îngăduie indivizilor să-şi descopere preocupări comune şi să schimbe

recompense. Dar simpla anticipare a interacţiunii conduce şi ea la atracţie pentru celălalt. Experiment. John Darley şi Ellen Berscheid (1967) au descoperit lucrul acesta furnizând unor studente ce le serveau drept subiecţi informaţii ambigue despre o tânără. Într-una din condiţii, studentele erau anunţate că vor întâlni în scurt timp fata descrisă, în cealaltă condiţie nu se făcea un astfel de anunţ. Rezultatele au indicat că studentele care anticipau

interacţiunea manifestau mai multă simpatie pentru fata din textul informativ decât studentele din grupul al doilea.

Experiment. În aceeaşi categorie de studii trebuie inclus experimentul lui Berscheid, Graziano, Monson şi Dermer (1976). Aceşti cercetători îşi invitau subiecţii (masculi) să privească o înregistrare cu o fată despre care li spunea că urmează să-i întâlnească. Un alt grup de subiecţi ce urmăreau acelaşi scurt metraj era făcut să creadă că nu va întâlni niciodată persoana din film. În acord cu ipoteza anticipării interacţiunii, subiecţii din primul grup erau atraşi într-o măsură mai mare de fata filmată.

S-a demonstrat, de asemenea, că simpla anticipare a interacţiunii ne face să-l percepem pe celălalt ca fiind simpatic şi compatibil, sporindu-ne şansele de a întreţine o relaţie recompensatoare. Acest fenomen are o valoare adaptativă. Fiecare din noi intră în relaţie cu parteneri pe care nu i-a ales el însuşi, dar cu care are nevoie să interacţioneze: colegii de clasă, bunicii, profesorii, colegii de birou, etc. Simpatia arătată acestora ameliorează relaţiile cu ei, contribuind astfel la resimţirea de către individ a unei stări de satisfacţie generală.

Simpla expunere În mod obişnuit considerăm că expunerea repetată la un obiect ne plictiseşte şi ne face în cele

din urmă să-l detestăm. Psihologii au demonstrat însă că lucrurile nu stau deloc aşa. Astăzi există peste 200 de experimente care dovedesc proprietatea simplei expuneri de a amplifica atracţia. Robert Zajonc este cel care a realizat, în 1968, primul astfel de experiment. Zajonc a prezentat unor grupuri de subiecţi, studenţi la Universitatea din Michigan, presupuse cuvinte turceşti, ca nansoma, saricik, afworbu, iktitaf, biwojni etc., şi a constatat că subiecţii manifestau preferinţă pentru cuvintele la care fuseseră expuşi cel mai frecvent. În 1970, psihologul social american a repetat acest studiu, folosind idiograme chinezeşti. Cu cât subiecţii săi vedeau mai des o anume idiogramă, cu atât erau mai înclinaţi să considere că ea semnifică ceva pozitiv.


181

A C T I V I T A T E Comparaţi concepţia simţului comun şi cea ştiinţifică asupra expunerii repetate (simplei expuneri).

Aceeaşi simplă expunere este responsabilă pentru faptul că indivizii au tendinţa de a prefera

iniţiala numelui lor altor litere ale alfabetului (Nuttin, 1985). De asemenea, literele frecvent folosite în limbaj, ca e sau a sunt apreciate pozitiv de studenţii francezi; ultima literă în ordinea preferinţelor acestor subiecţi este w, care apare foarte rar în franceză.

S-a demonstrat că avem tendinţa de a-i simpatiza mai mult pe cei ce ne sunt familiari. Experiment. Într-un experiment incitant, Mita, Dermer şi Knight (1977) au fotografiat studente

de la o universitate americană (fotografie-bust) şi au prezentat apoi fiecăreia propria fotografie, precum şi imaginea în oglindă a ei. Întrebate care imagine le place mai mult, majoritatea tinerelor au indicat imaginea în oglindă, cea pe care se obişnuiseră să o vadă. Pe de altă parte, prietenele apropiate ale fetelor au preferat imaginea fotografică normală - cea la care erau expuse frecvent.

Un caz interesant, care confirmă ipoteza simplei expuneri, este alegerea unui oarecare Charles Johnson ca judecător la Curtea Supremă a Statelor Unite. Johnson (echivalentul românesc ar fi Ionescu) era un avocat mediocru, total necunoscut. Totuşi, el l-a învins uşor în alegeri pe un reputat procuror, Keith Callow. După aflarea rezultatului, cel din urmă a explicat simplu: “Din păcate, există incomparabil mai mulţi oameni care se numesc Johnson decât Callow”. Într-adevăr, cărţile telefonice ale metropolelor americane indică existenţa a mii de Charles Johnson. Puşi în situaţia de a alege între doi necunoscuţi, cei mai mulţi electori au preferat numele familiar.

Rolul similarităţii Pe măsură ce indivizii se cunosc unii pe alţii, apar anumiţi factori care hotărăsc dacă relaţia lor

se va transforma sau nu în prietenie. Unul din aceşti factori este similaritatea. “Cine se aseamănă se adună” – spune psihologul naiv, ce pare bine informat asupra rolului

similarităţii. Prietenii, perechile de îndrăgostiţi, soţii au atitudini, credinţe şi valori comune. În cazul cuplurilor căsătorite, cu cât este mai mare similaritatea dintre cei doi parteneri, cu atât ei se declară mai fericiţi şi cu atât este mai puţin probabil să divorţeze. Astfel de studii corelaţionale formulează concluzii deosebit de clare. Dar dacă avem cunoştinţă despre relaţia cauzală, ne-am putea înşela asupra termenilor ei: similaritatea determină atracţia ori invers?

Pentru a discerne între cauză şi efect, trebuie să realizăm experimente. Să ne-o imaginăm pe Laura, o fată de 20 de ani, care discută la o petrecere cu Dan şi Eugen despre religie şi politică. Ea descoperă că are foarte multe opinii comune cu Dan şi foarte puţine cu Eugen. La urmă, fata se gândeşte: “Dan e într-adevăr inteligent. Şi e atât de simpatic! Sper să-l mai întâlnesc”. Donn Byrne (1971) a captat în experimentele sale esenţa trăirilor Laurei.

Experiment. Într-unul din primele sale studii (Byrne, 1961), el a aplicat subiecţilor un chestionar, cerându-le să aleagă pentru fiecare item un răspuns din şase posibile. Chestionarul cuprindea 26 de itemi de felul celui de mai jos:

ŞTEFAN BONCU

182

23. Partide politice (alegeţi o afirmaţie). - Sunt un susţinător înfocat al Partidului Democrat. - Prefer Partidul Democrat. - Am o preferinţă slabă pentru Partidul Democrat. - Am o preferinţă slabă pentru Partidul Republican. - Prefer Partidul Republican. - Sunt un susţinător înfocat al Partidului Republican.

După câteva săptămâni, subiecţii-studenţi erau invitaţi să participe la un experiment despre care li se spunea că era destinat să determine gradul în care oamenii îşi pot forma impresii valide despre o persoană cunoscând numai câteva din atitudinile acesteia. Fiecare subiect primea o copie a unui chestionar completat cu câteva săptămâni în urmă de o persoană pe care nu o cunoştea. De fapt, chestionarul era completat de experimentator, cu scopul de a controla riguros gradul de similaritate sau disimilaritate al opiniilor. Pentru jumătate din subiecţi persoana care completase chestionarul era similară, pentru cealaltă jumătate era disimilară.

Măsurile dependente erau luate pe patru itemi: subiecţilor li se cerea să aprecieze, cu ajutorul unor scale în şase puncte, inteligenţa persoanei în cauză, cunoaşterea pe care aceasta o avea asupra evenimentelor curente, moralitatea şi capacitatea sa de adaptare. La aceşti patru itemi se mai adăugau doi, care măsurau atracţia interpersonală: subiectul era întrebat dacă îl simpatizează sau nu pe cel ale cărui atitudini îi fuseseră aduse la cunoştinţă şi dacă i-ar place să-l aibă drept partener într-un viitor experiment.

Rezultatele acestui studiu sunt foarte clare: cea mai slabă apreciere asupra persoanei similare este mai bună decât cea mai înaltă apreciere a persoanei disimilare. Subiecţii simpatizează semnificativ mai mult pe cei similari decât pe cei disimilari.

Donn Byrne a condus un program de cercetări extrem de vast asupra legăturii dintre similaritate şi atracţie; toate studiile realizate în această paradigmă au evidenţiat o relaţie de dependenţă directă.

Theodore Newcomb a publicat în acelaşi an (1961) o carte în care descria o cercetare de teren confirmând ipotezele lui Byrne. Subiecţii, studenţi în anul I la University of Michigan, au completat mai multe chestionare privitoare la atitudinile şi valorile lor. Primele chestionare au fost completate chiar înainte ca subiecţii să ajungă la universitate. În cursul primului semestru au fost măsurate atracţia interpersonală şi schimbarea de atitudine. Newcomb a constatat că în primele săptămâni atracţia a depins de proximitate. Totuşi, pe măsură ce trecea timpul, atracţia interpersonală nu mai putea fi prezisă cu exactitate decât pe baza similarităţii atitudinilor.

Un experiment rămas celebru în domeniul atracţiei interpersonale a fost cel realizat de Griffitt şi Veitch (1974).

Experiment. Studiul celor doi psihologi se remarcă prin aceea că pune subiecţii într-o situaţie excepţională: 13 tineri sunt plătiţi să rămână 10 zile într-un adăpost anti-atomic. Camera avea dimensiunile de 4×8 metri, iar hrana şi apa le erau furnizate subiecţilor după normele Departamentului Apărării Civile.

Cu o zi înainte de a fi astfel izolaţi, subiecţii au fost examinaţi medical şi au completat un chestionar cu 44 de itemi. De asemenea, ei au completat teste sociometrice în ziua întâia, a cincea şi a noua. Fiecare indica pe trei din colegii săi cu care ar fi vrut să rămână în adăpost şi trei cu care n-ar fi vrut. Cercetătorii au analizat datele, încercând să stabilească în ce măsură subiecţii au atitudini


183

asemănătoare celor pe care îi aleg. Concluzia suportată de date a fost că subiecţii erau similari cu cei pe care îi preferau şi disimilări cu cei pe care-i respingeau. Mai mult, persoana preferată în cel mai înalt grad de un subiect era mai similară acestuia decât cei situaţi pe locurile II şi III în ordinea preferinţelor. Aşadar, similaritatea opiniilor anterioare izolării s-a constituit într-un factor important al atracţiei în timpul celor 240 de ore petrecute în adăpostul anti-atomic.

Nevoia de complementaritate Sociologul american Robert Winch a formulat în 1958 teoria nevoii de complementaritate în

relaţiile interpersonale, opusă teoriei similarităţii. Winch susţinea că oamenii sunt atraşi de cei care le pot satisface nevoile – de pildă, o persoană dominantă îşi va alege un partener înclinat spre supunere.

Cercetările ulterioare nu au confirmat această teorie decât într-o măsură extrem de redusă. S-au comparat nu numai atitudinile şi credinţele partenerilor din relaţiile de dragoste şi prietenie, dar şi vârsta lor, rasa, nivelul economic, educaţia, înălţimea, inteligenţa, înfăţişarea fizică, opţiunea pro-tabac sau anti-tabac etc. În privinţa tuturor acestor aspecte, similaritatea este mai importantă decât complementaritatea.

Totuşi, există cercetători care afirmă că studiile de psihologie înţeleg greşit conceptul de complementaritate într-o diadă. Complementaritatea nu apare în ceea ce priveşte măsurile globale ale caracteristicilor de personalitate (ca inteligenţa, onestitatea etc.; ar fi absurd ca un individ onest să fie atras de altul lipsit de onestitate), ci ea adaptează nevoile specifice ale partenerilor, cele care sunt relevante pentru o relaţie. S-a arătat că satisfacţia maritală este legată de complementaritatea nevoilor cotidiene ale soţilor, deşi nu corelează cu nevoile lor psihologice generale.

Reciprocitatea Adesea, atracţia interpersonală urmează principiul reciprocităţii: îi simpatizăm pe cei care ne

simpatizează şi îi antipatizăm pe cei care ne antipatizează. Experiment. Un experiment al lui Dittes şi Kelley (1956), realizat în câmpul teoretic al conformismului, atestă aceste observaţii. În cadrul unor discuţii de grup, cei doi autori îi fac pe subiecţi, prin intermediul unor evaluări scrise, să creadă că ceilalţi membri ai grupului îi simpatizează ori îi antipatizează. Aşa cum se prezisese, cei ce aveau convingerea că sunt

agreaţi de grup se simţeau mai atraşi de acesta decât cei ce se ştiau respinşi. Evident, principiul acesta al reciprocităţii operează şi în relaţiile interpersonale, nu numai în relaţiile individului cu grupul. Berscheid şi Walster (1978) au demonstrat că sentimentul de iubire este stimulat de aflarea faptului că celălalt nutreşte sentimente pozitive faţă de noi. Subiecţii cărora li se spune că altă persoană îi admiră, resimt afecţiune pentru acea persoană. Berscheid şi colaboratorii săi (1969) au arătat chiar că indivizii îi plac mai mult pe cei care fac opt afirmaţii pozitive despre ei decât pe cei care fac şapte afirmaţii pozitive şi una negativă. De altminteri, acest rezultat este normal, căci informaţiile negative atârnă mult mai mult decât cele pozitive; fiind mai puţin obişnuite, ele atrag într-o măsură mai mare atenţia. Psihologii sociali au evidenţiat că în multe cazuri comportamentul electoral este marcat de impresiile negative despre candidaţi şi mult mai puţin de cele pozitive.

Reciprocitatea în relaţiile de atracţie este influenţată de o variabilă însemnată: stima de sine. Experiment. Elaine Walster (1965) a evidenţiat această dependenţă pornind de la ideea că

aprobarea celorlalţi este recompensatoare mai ales când individul a fost privat de aprobare socială. Ea

ŞTEFAN BONCU

184

a furnizat unor studente analize favorabile ori defavorabile efectuate după aplicarea unui test de personalitate. Apoi le-a cerut să evalueze câteva din cunoştinţele lor; printre persoanele ce urmau a fi evaluate se găsea şi un complice al experimentatoarei, un băiat frumos şi spiritual, care purtase cu fiecare fată înaintea experimentului o conversaţie agreabilă şi ceruse fiecăreia o întâlnire. Fetele care primiseră caracterizarea negativă l-au apreciat pe complice mult mai pozitiv, căci ele aveau nevoie de aprobare socială. Putem explica astfel de ce tinerii se îndrăgostesc foarte repede după ce au fost respinşi de cineva.

Dittes (1959) a obţinut date interesante cu privire la legătura dintre atracţie şi stima de sine. El a găsit că în cazul indivizilor cu stimă de sine ridicată atracţia pentru ceilalţi nu este afectată de acceptare sau respingere. Dimpotrivă, cei cu o slabă stimă de sine se simt foarte atraşi de grup când grupul îi acceptă şi urăsc grupul din tot sufletul când acesta îi respinge. Psihologul american a realizat experimente în care a folosit subiecţi cu diverse grade de stimă de stimă de sine. El îşi plasa subiecţii în condiţii agreabile, în care comportamentul grupului faţă de ei era pozitiv şi în condiţii frustrante, în care aprecierea grupului era vădit negativă. Pentru subiecţii cu o stimă de sine coborâtă, atracţia faţă de grup depindea de maniera în care se purta grupul, în vreme ce sentimentele celor cu o stimă de sine ridicată faţă de grup nu erau marcate de comportamentul grupului.

A C T I V I T A T E Încercaţi să explicaţi acest efect. De ce persoanele cu stimă de sine slabă sunt mai înclinate spre reciprocitate în ceea ce priveşte atracţia decât cele cu stimă de sine ridicată?

Efectele reciprocităţii pot interacţiona cu natura situaţiei. Ipoteza câştig – pierdere reliefează

importanţa succesiunii secvenţelor de atracţie şi respingere: potrivit acestei ipoteze, oamenii au tendinţa de a-i simpatiza cel mai mult pe cei care i-au respins la început, dar care apoi au manifestat simpatie pentru ei, şi de a-i antipatiza cel mai mult pe cei care le-au arătat mai întâi simpatie, dar mai apoi i-au respins. Acest fenomen este curios, căci contrazice modelul întăririi: ne simţim mai puţin atraşi de cei care au manifestat în mod constant sentimente pozitive faţă de noi decât de cei care ni s-au arătat la început ostili pentru ca apoi să ne accepte. Aronson şi Linder au sugerat două explicaţii pentru acest fenomen. Prima dintre acestea are la bază ideea de reducere a anxietăţii. Respingerea provoacă anxietate, iar când ea se preschimbă în acceptare, anxietatea se reduce şi trăim plăcerea de a fi aprobaţi social. Pe de altă parte, este posibil să-i privim pe cei care ne simpatizează în mod constant ca nefiind capabili să facă deosebirea dintre ceea ce este merituos şi ceea ce nu este, iar aceasta micşorează valoarea consideraţiei pe care ne-o arată. Dimpotrivă, cei ce încep prin a ne antipatiza pentru ca apoi, pe măsură ce ajung să ne cunoască, să ne reevalueze, sunt oameni care înţeleg meritul şi aprecierea lor valorează mai mult.

Atracţia fizică Ce anume caută oamenii la partenerii lor într-o relaţie de dragoste? Cercetările de psihologie

socială arată, în ciuda ideii că “frumuseţea trece”, că suntem cu toţii extrem de sensibili la înfăţişarea fizică a celorlalţi. În general, atractivitatea fizică a unei femei este un predictor mulţumitor pentru succesul ei în relaţiile cu sexul opus, în timp ce atractivitatea fizică a bărbatului marchează într-o


185

măsură mai redusă relaţiile lui cu femeile. Femeile valorizează şi alte calităţi ale bărbaţilor decât înfăţişarea (în special statusul socio-economic, caracterul, etc.).

Experiment. Într-un studiu foarte complex, Elaine Hatfield (Walster) şi colaboratorii ei (1966) au organizat o serată pentru studenţii din anul I, care nu se cunoşteau între ei. Mai înainte, subiecţii (în număr de 752, jumătate fete, jumătate băieţi) au trecut teste de personalitate şi de aptitudini. Cercetătorii au alcătuit cupluri la întâmplare. La serată, tinerii

au dansat şi au stat de vorbă timp de două ore şi jumătate. La sfârşit, ei au completat un chestionar, prin intermediul căruia cercetătorii încercau să afle în ce măsură un anumit tip de personalitate ori anumite aptitudini pot prezice atracţia. Au mai mult succes extravertiţii sau cei cu o stimă de sine ridicată sau cei foarte puţin anxioşi? Autorii studiului n-au putut pune în evidenţă decât un factor ce a marcat în mod constant aprecierile pe care fiecare membru al unei perechi le făcea asupra celuilalt membru: atractivitatea fizică. Cu cât o fată era mai frumoasă, cu atât era apreciată mai pozitiv de partenerul ei şi cu atât mai mult acesta dorea să o întâlnească din nou. Aceeaşi observaţie a fost valabilă şi în cazul băieţilor.

Cine este atractiv? Atractivitatea fizică nu este o calitate obiectivă, ca înălţimea, de pildă. De fapt, atractivitatea

este ceea ce indivizii dintr-o anume epocă şi dintr-un anume loc găsesc atractiv. De aceea, standardele de apreciere a atractivităţii cunosc o largă variaţie.

Totuşi, există într-o anumită măsură un acord universal. În general, trăsăturile feţei şi măsurile corpului considerate atractive nu se depărtează foarte mult de medie. Percepem nasurile ori picioarele care nu sunt exagerat de mari ori exagerat de mici ca atractive. Studii foarte minuţioase au demonstrat că măsurile medii sunt realmente atractive.

Aprecierea atractivităţii depinde în bună măsură de standardul de comparaţie. Într-un articol intitulat “Când frumuseţea devine o problemă socială”, Douglas Kenrick şi Sara Gutierres (1980) au pus în evidenţă maniera în care standardele personale de apreciere a atractivităţii fizice pot fi influenţate de mass-media.

Experiment. Unul din experimentele lor se desfăşura în sufrageriile căminelor studenţeşti de la Montana State University. Studenţii priveau la televizor un serial foarte popular, în care apăreau ca personaje principale trei actriţe extrem de frumoase. Un complice al experimentatorului îi aborda, într-o pauză de publicitate, cu următoarele explicaţii: “Un prieten de-al meu vine săptămâna aceasta în oraş şi aş vrea să-i fac cunoştinţă cu o fată. Ezit totuşi, căci nu ştiu dacă fata e destul de frumoasă. M-am hotărât să fac o mică anchetă, aşa că vă rog pe voi să-mi spuneţi cum o găsiţi”. Complicele le arăta studenţilor fotografia unei fete de o frumuseţe medie. Rezultatele indică faptul că cei expuşi la modelele foarte atractive evaluau fata din fotografie ca fiind mai puţin frumoasă decât cei ce priveau un film fără actriţe frumoase. Autorii au numit acest efect de contrast “factorul Farrah” după actriţa Farrah Fawcett-Majors.

Şi experimentele de laborator au confirmat acest efect. Bărbaţii care privesc prezentări de modă feminină îşi evaluează soţiile ca fiind mai puţin atractive. Dolf Zillmann a arătat că expunerea repetată la filme pornografice determină scăderea satisfacţiei maritale. Auto-percepţiile ascultă şi ele de efectul de contrast: după ce au fost expuşi la o persoană foarte atractivă de acelaşi sex, indivizii se

ŞTEFAN BONCU

186

evaluează pe ei înşişi ca fiind mai puţin atrăgători decât după expunerea la o persoană medie din punctul de vedere al atractivităţii.

COMENTAŢI. “În multe cazuri, mass-media sugerează că numai indivizii foarte frumoşi sunt potriviţi ca parteneri într-o relaţie de dragoste. De aceea, apare un raport de proporţionalitate inversă între expunerea la mass-media şi măsura în care standardele de apreciere a atractivităţii partenerului din viaţa de zi cu zi sunt realiste” (Kenrick şi Gutierres, 1980). II.4. COMPORTAMENTUL DE AJUTORARE Pentru a desemna comportamentele efectuate în folosul altor persoane se utilizează, în

literatura de specialitate, trei termeni: comportament prosocial, comportament de ajutorare şi comportament altruist.

Comportamentul prosocial desemnează o categorie foarte vastă de comportamente şi se referă la acte valorizate pozitiv de societate. Comportamentele prosociale au consecinţe sociale pozitive şi contribuie la binele fizic şi psihologic al altor persoane. Această categorie include: ajutorarea, altruismul, intervenţia trecătorului, atracţia interpersonală, prietenia, caritatea, cooperarea, sacrificiul, simpatia, încrederea, etc. Factorul determinant rămâne criteriul social: agresiunea, de pildă, este considerată de obicei un comportament antisocial, dar dacă este valorizată de societate (ca atunci când individul trebuie să lupte pentru a-şi apăra ţara), ea devine comportament prosocial. Comportamentul de ajutorare reprezintă o subcategorie în cadrul comportamentului prosocial. El poate fi definit ca un act intenţionat efectuat în folosul altei persoane. Intenţia deţine rolul fundamental în definirea comportamentului de ajutorare.

Ilustrare. Dacă pierdem nişte bani şi cineva îi găseşte, nu înseamnă deloc că am efectuat un comportament de ajutorare a persoanei respective.

La rândul lor, comportamentele altruiste sunt o subcategorie a comportamentelor de ajutorare. Ele se referă la acte motivate de dorinţa de a-i face un bine celuilalt şi efectuate fără a aştepta câştiguri personale. Evident, caracterul altruist al unui comportament este dificil de demonstrat, întrucât pot exista recompense cunoscute numai de subiect, ca a se simţi virtuos, a avea convingerea că merită aprecierea celorlalţi, etc.

Î N T R E B A R E Cum apreciaţi gestul celui ce donează o icoană unei biserici şi pune să se scrie în marginea icoanei numele lui ca donator? Este acesta un comportament altruist?

Primele cercetări psihosociale asupra comportamentului de ajutorare au apărut la sfârşitul

anilor ‘50. Cercetările ulterioare au fost mult stimulate de un eveniment trist petrecut în 1964 la New York: o tânără, Kitty Genovese, a fost ucisă bestial într-o seară pe stradă, iar anchetatorii au constatat că 38 de persoane asistaseră din dosul perdelelor fără să intervină.


187

a. Explicaţii ale comportamentului de ajutorare Explicaţiile pentru comportamentul de ajutorare au fost elaborate de pe două poziţii teoretice:

abordarea biologică şi abordarea învăţării sociale. În ultimele două decenii s-a dezvoltat o a treia abordare, ce combină elemente din primele două.

1. Abordarea biologică Sociobiologii cred că multe comportamente umane îşi au originea în zestrea genetică - ele

sunt înnăscute şi nu învăţate. În ceea ce priveşte comportamentul de ajutorare, ei susţin că fiinţele umane au o predispoziţie biologică de a-i ajuta pe alţii care suferă. Aşa cum există tendinţe înnăscute de a mânca sau a respira, tot aşa există tendinţa de a-i ajuta pe semeni. Această concluzie contrazice vechea teorie evoluţionistă, care vedea o corespondenţă strânsă între selecţia naturală şi egoism. Totuşi, ideea că nevoia de a-i ajuta pe ceilalţi explică succesul speciei umane pe drumul evoluţiei, se bucură de tot mai mult interes.

Î N T R E B A R E În lumea animală se pot găsi exemple de comportamente de ajutorare?

2. Învăţarea socială a comportamentului de ajutorare Majoritatea psihologilor sociali resping ideea că ajutarea celuilalt ar deriva din ceva înnăscut.

Ei încearcă să demonstreze că acest comportament social îşi are originile în procesul de socializare - deci este învăţat. Cele mai multe cercetări realizate din această perspectivă au folosit copii drept subiecţi - copilăria fiind socotită o perioadă foarte importantă pentru învăţarea acestor comportamente.

Cerând pur şi simplu copiilor să se comporte în manieră altruistă, creşte probabilitatea comportamentului de ajutorare. Faptul de a indica unui copil care este comportamentul adecvat naşte copilului o expectanţă şi poate să-i ghideze conduita ulterioară. O metodă mai eficientă de învăţare a comportamentelor de ajutorare o constituie folosirea recompenselor (întăririlor). Există şanse mari ca un comportament recompensat să fie repetat. Dacă, într-o situaţie din viaţa cotidiană, copiii sunt recompensaţi pentru faptul de a fi oferit ajutor, este foarte probabil că o vor face din nou în alte situaţii.

Indivizii pot învăţa, de asemenea, să acorde ajutor urmărind o altă persoană efectuând un comportament de ajutorare. S-a demonstrat experimental că observarea unui model adult care se comportă în manieră altruistă îi face pe copii să se comporte identic. Filmele cu mesaj prosocial au, de aceea, eficienţă - a privi la televizor comportamente de ajutorare întăreşte atitudinile pozitive ale copiilor faţă de comportamentele de acest gen. Albert Bandura a arătat în numeroase studii că observarea şi repetarea comportamentului modelului nu înseamnă o imitare mecanică. Individul analizează atent comportamentul şi urmările comportamentului modelului şi se comportă în consecinţă.

Experiment. Într-un experiment din 1970, Hornstein a prezentat subiecţilor un film cu un individ care înapoia proprietarului un portofel găsit. În cele trei condiţii, cel ce găsise banii era fie foarte bucuros, fie supărat şi reţinut, fie indiferent. La ieşirea din sala de proiecţie, subiecţii găseau ei înşişi un portofel. Rezultatele au arătat că cei ce au văzut filmul în care erau prezentate consecinţe plăcute ale acordării ajutorului restituiau în mai mare măsură banii decât cei cărora le fuseseră prezentate consecinţe neplăcute.

ŞTEFAN BONCU

188

Un factor important al comportamentului prosocial îl constituie normele sociale. Evident, acestea sunt învăţate de individ, şi nu înnăscute. O normă este un standard de acţiune care specifică ce comportament este “aşteptat” sau “normal” şi ce comportament este “anormal” (nu corespunde prescripţiilor normei). Normele sunt, aşadar, expectanţe sociale ce prescriu comportamentul social adecvat.

În comportamentul de ajutorare sunt implicate, în principal, două norme: 1. Norma de reciprocitate, potrivit căreia trebuie să-i ajutăm pe cei ce ne ajută. Sociologul

american Gouldner, care a publicat un articol celebru în 1960 despre această normă, arăta că ea este universală, asemenea interdicţiei privind incestul, de exemplu. În virtutea normei de reciprocitate, ne simţim datori să întoarcem serviciul cuiva care ne-a ajutat.

2. Norma de ajutorare socială precizează că trebuie să-i ajutăm pe cei ce au nevoie, fără să ne gândim la interacţiunile noastre viitoare cu ei. Membrii unei comunităţi, de exemplu, se simt adesea datori să-i ajute pe cei nevoiaşi din comunitatea lor chiar atunci când rămân anonimi şi nu au aşteptări cu privire la o recompensă socială viitoare.

3. Empatie şi excitare La fel ca în cazul altor comportamente, în comportamentele de ajutorare sunt implicaţi atât

factorii genetici, cât şi factorii de mediu. De aceea, au apărut teorii care încearcă să găsească un compromis între abordarea sociobiologică şi cea a învăţării sociale. Mecanismele biologice pot predispune o persoană să acţioneze, dar felul în care ea răspunde depinde de experienţele ei trecute şi de circumstanţele imediate.

Mulţi cercetători au convingerea că o precondiţie a conduitei de ajutorare este o stare de activare (de excitare fiziologică). Aceasta ar putea fi empatia, care în multe cazuri reprezintă principala motivaţie a comportamentului de ajutorare.

Definiţie. Empatia corespunde abilităţii de a sesiza trăirile altuia, de a ne identifica emoţional şi cognitiv cu o altă persoană. Ea poate fi înţeleasă ca un răspuns emoţional la suferinţa altuia. Studiile care au arătat că adulţii, ca şi copiii, răspund în mod empatic la suferinţa altuia sunt extrem de numeroase. Majoritatea acestor studii arată că pentru fiinţele umane este neplăcut să-l vadă pe altul suferind. Din acest punct de vedere, atunci când acordăm ajutor, încercăm să facem să dispară sentimentul neplăcut pe care ni-l provoacă durerea altuia.

Unul din modelele cele mai cunoscute ale comportamentului de ajutorare se bazează pe

această idee: indivizii intervin într-o situaţie de urgenţă pentru că aceasta declanşează o stare neplăcută de care ei încearcă să scape. Ca urmare, un astfel de comportament nu este deloc altruist, fiind declanşat mai curând de interesul personal. Individul ajută din dorinţa de a scăpa de o emoţie neplăcută, comportamentul de ajutoare fiind un comportament ce reduce prompt starea de inconfort psihic.

Empatia este mediată, în bună măsură de similaritate: empatizăm mai uşor cu o persoană pe care o percepem ca fiindu-ne similară. S-a demonstrat, de pildă, că la subiecţii ce asistă la aplicarea de şocuri electrice unor persoane similare (în privinţa vârstei, aspectului fizic, îmbrăcăminţii) apare o stare de excitare fiziologică, direct proporţională cu similaritatea percepută.


189

Ilustrare. Din perspectiva acestei teorii, se poate explica de ce mai curând cei săraci îi ajută pe cerşetori decât cei avuţi: pentru că numai primii pot empatiza cu cerşetorii, fiind mai similari cu ei.

b. Un model situaţional al comportamentului de ajutorare Asasinarea tinerei din New York în 1964 în prezenţa atâtor spectatori pasivi a stimulat

cercetările asupra intervenţiei trecătorului, ce încercau să stabilească în ce condiţii individul acordă ajutor într-o situaţie de urgenţă. La început s-a pus accentul pe studierea ajutorului în aceste situaţii. Astăzi cercetătorii se interesează în general de comportamentul de ajutorare, explicând intervenţiile indivizilor şi în situaţii de non-urgenţă.

Studiile asupra situaţiilor de urgenţă au avut la bază ideea potrivit căreia comportamentul de ajutorare depinde în bună măsură de situaţia în care se află individul. Comportamentul social are o determinare complexă: poate fi determinat de trăsăturile de personalitate ale individului, de situaţie sau de ambele. Psihologii sociali n-au negat niciodată importanţa trăsăturilor de personalitate, dar au susţinut că împrejurările îşi pun apăsat amprenta asupra conduitei umane. În privinţa comportamentului de ajutorare, ei au arătat că există situaţii în care, indiferent de caracteristicile de personalitate ale individului (fie că este generos, fie că nu este), el va acorda ajutor altuia, după cum există situaţii în care, indiferent de profilul de personalitate al individului, el nu va acorda ajutor.

Exemplu. În clădirea Mitropoliei din Iaşi, există o sală în care credincioşii pot aprinde lumânări. Femeia care face curăţenie cere bani oamenilor în momentul în care aceştia părăsesc încăperea. Aceasta este o situaţie în care se exercită presiuni foarte puternice asupra persoanei de a acorda ajutor: aproape orice individ, indiferent dacă este foarte generos sau foarte avar, va răspunde pozitiv cererii femeii.

În cadrul studiilor asupra situaţiilor de urgenţă, factorul care s-a bucurat de cea mai mare atenţie a fost prezenţa celorlalţi - mai precis, dacă potenţialul donator (de ajutor) este singur sau în compania altora. Cercetătorii au pus repede în evidenţă efectul de trecător (bystander effect): este mult mai puţin probabil ca indivizii să acorde ajutor într-o situaţie de urgenţă atunci când se află împreună cu alţii decât atunci când sunt singuri. Cu cât numărul celor prezenţi este mai mare, cu atât mai puţin probabil este că cineva va interveni în timp util. Dintre modelele ce şi-au propus să explice influenţele situaţionale asupra intervenţiei trecătorului, cel mai cunoscut este cel elaborat de Latané şi Darley în 1970.

Înainte de a cerceta factorii situaţionali ai intervenţiei, cei doi psihologi sociali au încercat să distingă elementele caracteristice ale situaţiilor de urgenţă: 1. O situaţie de urgenţă poate implica pericol pentru o persoană sau pentru bunurile din proprietatea ei. 2. Este un eveniment neobişnuit, trăit rareori de persoanele obişnuite. 3. Situaţiile de urgenţă sunt foarte diferite, de la o clădire în flăcări la agresarea unei femei pe stradă şi

de la un accident de automobil la alunecarea unei persoane pe gheaţă. 4. Nu pot fi prevăzute, încât nu se poate face dinainte o planificare a acţiunilor. 5. Impun acţiuni imediate; cântărirea pe îndelete a alternativelor nu este posibilă.

Î N T R E B A R E Reprezintă tamponarea a două automobile o situaţie de urgenţă? Explicaţi.

ŞTEFAN BONCU

190

Se poate sesiza uşor similaritatea dintre astfel de situaţii şi situaţia de formare a normelor de grup studiată de Sherif: ambele tipuri de contexte sociale implică nesiguranţă, ambiguitate, lipsa unui fundament pentru judecată şi acţiune. În aceste condiţii, creşte probabilitatea ca individul să facă apel la ceilalţi pentru a afla cum trebuie evaluaţi stimulii şi cum trebuie acţionat. De aceea, o predicţie care s-a impus imediat pentru situaţiile de urgenţă a fost aceea că individul reacţionează diferit în funcţie de prezenţa sau absenţa altora.

Bibb Latané şi John Darley şi-au dat seama de la început că nu pot invoca drept explicaţie simpla apatie a spectatorilor din situaţiile de urgenţă. Ei au pus în evidenţă dependenţa intervenţiei de numărul celor prezenţi. În plus, au construit un model cognitiv al intervenţiei trecătorului, arătând că intervenţia depinde de o serie de decizii. În fiecare din cele cinci etape descrise în modelul lor, trecătorul ia decizii, iar ajutorul depinde de decizia luată în fiecare etapă. 1. Trecătorul (donatorul) trebuie să observe evenimentul. El poate, foarte simplu, să ignore o situaţie

care necesită intervenţie. 2. Definirea situaţiei ca urgenţă. Este foarte probabil ca donatorul să definească situaţia ca urgenţă (şi,

foarte probabil, să ajute) când crede că situaţia victimei este gravă şi că se deteriorează repede. Apatia trecătorului se reduce în mod semnificativ odată ce interpretează situaţia ca situaţie de urgenţă.

3. Asumarea responsabilităţii. În această etapă se ia decizia cu privire la asumarea responsabilităţii personale de a ajuta. Ca şi în etapa precedentă, influenţa celorlalţi constituie un factor hotărâtor. Uneori persoana care asistă la o situaţie de urgenţă ştie că mai există şi alţi spectatori, dar nu poate vedea reacţiile acestora - aşa s-a întâmplat, de exemplu, în cazul fetei ucise pe străzile New York-ului. Adesea, decizia de a-şi asuma răspunderea este determinată de cât de competent se simte trecătorul într-o situaţie specifică.

4. Decizia cu privire la ceea ce trebuie făcut efectiv. 5. Acordarea propriu-zisă a ajutorului.

Î N T R E B A R E Imaginaţi-vă un individ care asistă la un accident de automobil şi care ia decizia să telefoneze la Salvare. Ce anume l-ar putea împiedica să intervină în mod direct asupra celor răniţi?

Experiment. Într-un experiment din 1970, Latané şi Darley au invitat studenţi la un interviu

despre viaţa în campusul universitar. În timp ce subiecţii completau un chestionar, experimentatorii au introdus fum în cameră printr-un orificiu special. După câteva minute, încăperea în care se aflau subiecţii era plină de fum. În funcţie de condiţia experimentală, subiecţii se aflau fie singuri, fie cu alţi doi subiecţi pe care nu-i cunoşteau, fie cu doi complici ai experimentatorului care primiseră instrucţiuni să ignore total fumul. Variabila dependentă era reacţia subiecţilor şi timpul scurs până ce reacţionau. Autorii făcuseră ipoteza că într-o astfel de situaţie, indivizii se lasă influenţaţi de ceilalţi pentru a decide ce vor face. Rezultatele au confirmat această idee. Subiecţii care se aflau singuri au anunţat mult mai repede experimentatorului existenţa fumului decât cei ce se aflau în grup: 75% din subiecţii singuri au acţionat imediat, în vreme ce numai 38% din subiecţii aflaţi împreună cu alţi subiecţi reali au intervenit.


191

Influenţa complicilor ce se arătau pasivi a fost covârşitoare: numai 10% din subiecţii din această condiţie au luat atitudine.

Latané şi Darley au interpretat aceste rezultate apreciind că prezenţa altora poate inhiba răspunsul indivizilor într-o situaţie de urgenţă: cu cât se află mai multe persoane în jur, cu atât reacţia întârzie. Mai grav încă, mulţi din subiecţii care n-au reacţionat, fiind influenţaţi de pasivitatea celorlalţi, nu au evaluat situaţia ca fiind o situaţie de urgenţă.

Experiment. Într-un articol celebru din 1969, intitulat “O doamnă la ananghie” (“A lady in distress”), Bibb Latané şi Jane Rodin au arătat că indivizii pot rămâne pasivi chiar atunci când celălalt este în pericol. Subiecţii masculi completau un chestionar, singuri sau alături de alţii. În vremea aceasta, una din funcţionare lua o scară din încăperea în care se aflau subiecţii, motivând că are nevoie de un dosar de pe raftul de sus al bibliotecii. După un

minut, subiecţii auzeau cum femeia cade cu zgomot în biroul vecin. Dintre cei ce se aflau singuri, 70% au sărit în ajutorul femeii, iar dintre cei ce se aflau împreună cu un alt subiect real, numai 40%. În condiţia în care s-a manipulat percepţia situaţiei ca non-urgenţă, introducându-se un complice pasiv, numai 7% din subiecţi au acordat ajutor.

Experiment. Primul experiment al lui Darley şi Latané, realizat în 1968, a fost inspirat direct de moartea lui Kitty Genovese şi a testat influenţa prezenţei fizice ori numai presupuse a celorlalţi asupra comportamentului de ajutorare. Subiecţii se aflau în cabine individuale şi puteau comunica între ei. În funcţie de condiţie, în cabine se află doi subiecţi (subiectul real şi un complice), patru (subiectul real şi trei complici) sau şase (subiectul real şi cinci complici). În toate condiţiile, unul din complici mărturiseşte că este epileptic şi, după puţin timp, din cabina lui se aud gemete şi trosnituri, ca şi cum s-ar fi declanşat o criză. Experimentatorii urmăreau să pună în evidenţă relaţia dintre numărul presupus al celorlalţi care au cunoştinţă de criză şi timpul care se scurge până la intervenţia subiectului. Rezultatele au confirmat ipoteza lor: cu cât numărul presupus al celorlalţi este mai mare, cu atât reacţia subiectului întârzie. Înainte de sfârşitul crizei, 85% din subiecţii care ştiau că sunt singuri cu victima au acţionat, 62% din cei ce ştiau că mai sunt alţi doi prezenţi şi 31% din cei ce aveau cunoştinţă de prezenţa altor patru subiecţi. După şase minute, procentajele erau: 100%, 81% şi 61%.

Pentru a răspunde adecvat într-o situaţie de urgenţă, indivizii trebuie să-şi înceteze activitatea curentă şi să se angajeze într-un comportament neobişnuit. Individul izolat o face, adesea fără să ezite. De ce însă grupurile inhibă comportamentul de ajutorare în astfel de situaţii? Latané şi Darley au oferit trei explicaţii:

1. Difuziunea responsabilităţii - în situaţia de urgenţă, prezenţa celorlalţi oferă individului posibilitatea de a transfera responsabilitatea de a acţiona sau de a nu acţiona. Pentru ca aceasta să se producă, nu este necesară prezenţa fizică a celorlalţi, ci este suficient ca individul să ştie că ei asistă, chiar dacă nu-i vede. Individul singur intervine pentru că lui îi revine întreaga responsabilitate.

Î N T R E B A R E Ce alte fenomene sociale pot fi explicate invocând procesul de difuziune a responsabilităţii.

ŞTEFAN BONCU

192

2. Inhibarea produsă de public - ceilalţi spectatori pot să-l facă pe individ conştient de acţiunea pe care o desfăşoară. În aceste condiţii, poate să apară teama de a nu face o gafă: nimeni nu vrea să pară stupid, acţionând nepotrivit. Din acest punct de vedere, o reacţie exagerată, de exemplu, poate constitui o greşeală ridicolă, la care ceilalţi sunt martori.

3. Influenţa socială - celelalte persoane care asistă la o situaţie de urgenţă oferă individului un model de acţiune. Dacă ele nu se arată îngrijorate şi afişează pasivitate, situaţia poate să pară mult mai puţin gravă decât este în realitate.

c. Personalitate şi comportament de ajutorare Foarte multe cercetări din acest domeniu s-au aplecat asupra factorilor situaţionali. Totuşi,

comportamentul este determinat atât de mediu, cât şi de personalitatea indivizilor. În privinţa influenţei acesteia din urmă, comportamentul de ajutorare a fost raportat la stările psihologice tranzitorii, cât şi la trăsăturile de personalitate.

1. Stările psihologice tranzitorii Cu toţii avem zile în care totul pare să meargă perfect ori zile în care totul iese prost şi ştim

foarte bine că astfel de dispoziţii influenţează maniera noastră de a interacţiona cu alţii. Cercetările asupra comportamentului de ajutorare au arătat că indivizii aflaţi în dispoziţie bună sunt mult mai înclinaţi să acorde ajutor decât cei aflaţi în dispoziţie proastă.

În privinţa influenţei bunei dispoziţii, abordarea experimentală tipică presupune modalităţi de a-i face pe subiecţi să creadă că au avut succes ori că au eşuat într-o sarcină specifică. În majoritatea studiilor, cei ce cred că au avut succes acordă ajutor într-o mai mare măsură decât cei cu eşec.

Experiment. Alice Isen, o cercetătoare recunoscută în domeniul emoţiilor, a procedat în felul acesta cu profesori de gimnaziu. Cei ce s-au dovedit competenţi în sarcină şi au avut scoruri mari au contribuit ulterior semnificativ mai mult într-o campanie de strângere de fonduri pentru şcoală. Când oamenii se simt bine, ei sunt mai puţin preocupaţi de ei înşişi şi mai sensibili la nevoile şi problemele altora. A fi într-o dispoziţie bună echivalează cu

focalizarea atenţiei pe aspecte pozitive. Cunningham, în 1979, a demonstrat chiar că vremea frumoasă, însorită induce o stare de bună dispoziţie, care-i determină pe indivizi să-i ajute pe ceilalţi, iar vremea mohorâtă, cu cer acoperit provoacă proastă dispoziţie şi inhibă comportamentul de ajutorare.

Indivizii ce se simt trişti ori indispuşi se concentrează mai mult asupra lor înşile, asupra grijilor şi problemelor lor, sunt mai puţin preocupaţi de binele altora şi sunt mai puţin înclinaţi să-i ajute pe alţii.

2. Caracteristici şi atribute ale persoanei Tendinţa generală a psihologilor sociali este aceea de a pune multe comportamente pe seama

factorilor situaţionali. Totuşi, există caracteristici stabile de personalitate ce marchează maniera individului de a interacţiona cu ceilalţi. În domeniul comportamentului de ajutorare, psihologii sociali au încercat să contureze un portret-tip al “samariteanului milos”, deci al personalităţii înclinate să efectueze acte altruiste.

În privinţa variabilelor demografice, de exemplu, Latané şi Darley au arătat că nu există decât o corelaţie extrem de slabă, total nesemnificativă, între ocupaţia tatălui ori mărimea familiei (numărul de fraţi şi surori) şi comportamentul de ajutorare. În mod surprinzător, mărimea oraşului de origine al subiectului are oarecare influenţă asupra acestui tip de comportament: subiecţii care au copilărit în oraşe mici au o tendinţă mai pronunţată de a ajuta în raport cu cei originari din metropole.


193

Relaţii pozitive, deşi slabe, cu tendinţele altruiste au judecata morală matură, nevoia de aprobare socială, stima de sine, tendinţa de a-şi asuma responsabilitatea pentru binele altora. Totuşi aceste corelaţii nu sunt suficient de puternice pentru a distinge “samariteanul milos” de restul indivizilor. Comportamentul de ajutorare pare să fie rezultatul interacţiunii caracteristicilor situaţiei şi ale celui ce are nevoie de ajutor cu trăsăturile de personalitate ale donatorului.

Printre puţinele atribute de personalitate acceptate de psihologi ca fiind predictive pentru comportamentul de ajutorare este competenţa percepută specifică. Sentimentul capacităţii de a stăpâni situaţia afectează probabilitatea acordării ajutorului. Indivizii care se simt competenţi cred că pot reduce costurile potenţiale ale comportamentului de ajutorare; or, s-a demonstrat că acestea constituie un factor esenţial al acordării ajutorului.

Experiment. Doi cercetători americani au manipulat competenţa percepută a subiecţilor în ceea ce priveşte suportarea de şocuri electrice - pe unii i-au făcut să creadă că au o toleranţă ridicată la şocuri electrice. Aceşti subiecţi s-au oferit să ajute la aşezarea în rafturi a unor obiecte încărcate electric într-o măsură mai mare decât subiecţii care nu fuseseră

informaţi asupra capacităţii lor de a suporta şocurile. În plus, s-a arătat că există posibilitatea ca indivizii să-şi extindă competenţa specifică, fiind înclinaţi să ajute şi în situaţii despre care nu cred că le stăpânesc.

A deţine poziţia de lider într-un grup sau într-o organizaţie reprezintă un atribut de personalitate (chiar dacă nu definitiv) şi totodată presupune competenţă. Ne putem gândi că un lider este prin definiţie mai competent decât alţi membri ai grupului şi mai înclinat să iniţieze acţiuni, inclusiv acordarea ajutorului în cazuri de urgenţă. Baumeister şi colaboratorii săi (1988) au pus în evidenţă o caracteristică a rolului de lider ce depăşeşte explicaţia de tipul “cine are competenţă, ajută“: tendinţa de a-şi asuma în general responsabilitatea. Astfel, autorii au arătat că într-o situaţie de urgenţă liderul nu resimte difuziunea responsabilităţii la fel ca toţi ceilalţi membri ai grupului.

A C T I V I T A T E Daţi exemple de situaţii de urgenţă în care liderii grupurilor au intervenit înaintea celorlalţi membri.

În sfârşit, discuţia asupra relaţiei dintre atributele de personalitate şi comportamentul de

ajutorare ar trebui să facă referiri şi la efectele apartenenţei sexuale a indivizilor. Multe studii au pus în evidenţă faptul că bărbaţii sunt mai înclinaţi să le ajute pe femei decât sunt femeile să-i ajute pe bărbaţi. Experimentele tipice în această privinţă presupun un scenariu în care o femeie sau un bărbat rămân în pană cu maşina pe autostradă şi sunt nevoiţi să apeleze la ceilalţi şoferi. Femeile au un succes mult mai mare decât bărbaţii în această situaţie: cei ce opresc sunt de obicei bărbaţi singuri. Astfel de rezultate contrazic în oarecare măsură concluziile multor studii care arată că femeile au o capacitate empatică mai mare decât a bărbaţilor. De aceea, unii cercetători au presupus că o variabilă importantă în aceste situaţii este motivaţia sexuală a bărbaţilor.

ŞTEFAN BONCU

194

Experiment. Un experiment efectuat pentru a testa această ipoteză a manipulat starea de excitare sexuală a subiecţilor. Subiecţilor li se prezenta, în funcţie de condiţie, un film cu scene sexuale sau un film non-erotic. După ce părăseau laboratorul, subiecţii, bărbaţi ori femei, întâlneau un complice al experimentatorului, bărbat ori femeie, care scăpa pe jos un teanc de hârtii. Rezultatele au arătat că în condiţia în care un bărbat ce a privit filmul erotic

întâlneşte un complice-femeie, se acordă ajutor într-o măsură mai mare decât în celelalte condiţii ale experimentului. Mai mult, bărbaţii din această condiţie petrec în medie şase minute ajutând femeia, în vreme ce bărbaţii care ajută un complice bărbat rămân cu acesta în medie 30 de secunde.

În rezultatele acestui experiment mai apare un contrast frapant: cu cât bărbaţii se simt mai excitaţi sexual, cu atât ei rămân mai mult timp ajutând femeia; dimpotrivă, cu cât femeile resimt mai mult starea de excitaţie, cu atât petrec mai puţin timp ajutând un bărbat. Autorii au tras concluzia că bărbaţii confundă altruismul faţă de femei cu dorinţa de a se arăta curtenitori. Cât despre reacţia femeilor, trebuie pusă pe seama experienţelor de socializare specifice: ele au învăţat că nu trebuie să rămână prea mult timp cu bărbaţi pe care nu-i cunosc.

II.5. COMPORTAMENTUL AGRESIV

1. Definiţii şi măsurare Agresiunea reprezintă unul din comportamentele sociale extrem de greu de definit. Înţelesul

acordat de un cercetător sau altul depinde de perspectiva teoretică adoptată. În plus, ceea ce este considerat a fi agresiv depinde de standardele sociale şi culturale ale percepătorului. Există culturi care privesc violenţa ca pe ceva firesc, chiar necesar, după cum în toate culturile există comportamente agresive valorizate pozitiv (faptul de a-şi apăra ţara pe câmpul de luptă, faptul de a evolua cu succes într-o confruntare pugilistică).

Iată câteva definiţii: un comportament care determină vătămarea unei persoane sau distrugerea unui bun al ei. un comportament desfăşurat cu intenţia de a face rău altuia din aceeaşi specie. un comportament ce are drept scop de a face rău ori de a vătăma o altă persoană, care este

motivată să se eschiveze de la un astfel de tratament. un comportament care presupune a face rău altora.

Reţinem, ca numitor comun al acestor definiţii, intenţia de a face rău.

Î N T R E B Ă R I Este intervenţia chirurgului un comportament agresiv? Dar comportamentul părintelui care-şi pedepseşte copilul lovindu-l?

Definiţiile operaţionale ale conceptelor sunt adesea de o importanţă covârşitoare pentru

succesul cercetării. În experimentele de laborator asupra comportamentului agresiv, acesta a fost operaţionalizat astfel:


195

- a lovi o păpuşă de plastic (în experimentele lui Bandura) - a apăsa un buton prin intermediul căruia se aplică un şoc electric cuiva. Aceasta este cea

mai folosită măsură şi a fost propusă de Arnold Buss în 1961. - aprecierea cu ajutorul unei scale a nivelului agresivităţii cuiva, efectuată de cei ce-l cunosc. - exprimarea de către subiect a intenţiei de a folosi violenţa în cadrul experimentului. 2. Teorii asupra comportamentului agresiv Explicaţiile privind comportamentul agresiv fac parte din două mari clase: sunt fie de factură

biologică, fie socială. Psihologii sociali se interesează în mod prioritar de factorii sociali ai agresiunii, deci construiesc teorii bazate pe învăţarea acestui comportament. Totuşi, teoriile biologice nu pot fi ignorate. În fond, violenţa este o reacţie care ţine mai mult de corp decât de psihic. În plus, unele teorii biologice sunt exclusiviste, ameninţând orice teorie socială.

A. Explicaţii biologice Teoriile biologice consideră agresivitatea o tendinţă înnăscută de acţiune. Agresivitatea este

un instinct - un pattern predeterminat de răspunsuri ce sunt controlate genetic.

A C T I V I T A T E Încercaţi să caracterizaţi instinctele în general. De ce, în psihologie, explicaţiile bazate pe instinct sunt irelevante?

Una din poziţiile biologice cunoscute este cea a lui William McDougall, exprimată într-o carte

din 1908. Potrivit psihologului englez, toate comportamentele umane, inclusiv cele agresive se află sub controlul a 18 instincte diferite. Criticii acestei poziţii teoretice au replicat că a pune totul pe seama unui instinct de agresivitate nu explică declanşarea comportamentului agresiv.

Abordarea psihanalitică - După 1920, Freud a dezvoltat o concepţie bizară despre conduita umană, având la bază două instincte fundamentale, instinctul vieţii, Eros şi instinctul morţii, Thanatos. Aparent, acesta din urmă contrazice existenţa unui instinct de conservare, ale cărui manifestări sunt atât de uşor de observat în viaţa cotidiană. Ca medic, Freud a cercetat procesul lent de degradare a organismului uman odată cu trecerea anilor. El a postulat că acest proces este dirijat de o forţă psihică, de instinctul morţii, îndreptat spre auto-distrugere (prin auto-distrugere trebuie înţeles în acest context pur şi simplu deteriorarea treptată a celulelor organismului). În anumite condiţii, acest instinct determină comportamente îndreptate spre distrugerea altora, deci comportamente agresive. Teoria lui Freud este uni-factorială: agresivitatea apare în mod natural, din tensiunile fiziologice şi trebuie să se manifeste pentru ca individul să se detensioneze.

Teoria etologică - etologia este o ramură a biologiei care studiază instinctele sau modelele fixe de acţiune. Potrivit etologilor, comportamentul animal trebuie cercetat atât în mediul fizic în care evoluează specia, cât şi în mediul social. Comportamentul este determinat genetic şi controlat de selecţia naturală.

ŞTEFAN BONCU

196

Etologii au evidenţiat aspectele pozitive, funcţionale ale agresivităţii. Instinctul agresiv se află la baza unor funcţii vitale, ca protejarea teritoriului împotriva invaziilor, apărarea progeniturilor şi competiţia sexuală în care se selectează cele mai puternice exemplare pentru reproducere.

Konrad Lorenz este cunoscut pentru analiza comportamentului agresiv uman din perspectiva etologiei. Potrivit lui Lorenz, manifestarea acestui instinct la om este defectuoasă. În multe culturi, normele sociale reprimă orice formă de agresiune. De aceea, impulsul este refulat până ce răbufneşte puternic şi deosebit de nociv. La multe specii animale, agresivitatea este limitată de anumite semnale de capitulare şi supunere din partea învinsului, ceea ce face ca învingătorul să renunţe să-şi ucidă inamicul. În cazul speciei umane, această inhibiţie s-a pierdut. De multe ori oamenii luptă la distanţă de inamicii lor, încât cei mai puternici nu pot vedea posturile de supunere ale învinşilor.

Sociobiologia - este şi ea o ramură a ştiinţelor biologice. Ea şi-a propus să pună în evidenţă baza biologică a comportamentelor sociale. Postulatul fundamental al sociobiologiei este că agresivitatea, altruismul şi alte comportamente sociale au funcţia de a facilita supravieţuirea genelor individului. Inspiraţi de teoria darwiniană, sociobiologii demonstrează că multe comportamente au apărut pentru că ele înlesnesc existenţa genelor ce permit individului să trăiască cel puţin atât cât e necesar pentru a transmite genele sale generaţiei următoare. Agresivitatea este adaptativă pentru că îl ajută pe individ să trăiască cel puţin până la vârsta când poate procrea. De exemplu, agresivitatea facilitează accesul la resurse, iar sănătatea şi capacitatea de reproducere a individului depind de acestea.

În general, cercetătorii din ştiinţele sociale resping explicaţiile agresivităţii fondate exclusiv pe instinct, argumentând că:

- instinctul depinde de o energie necunoscută şi care nu poate fi măsurată; - astfel de explicaţii nu sunt sprijinite de date empirice suficiente; - ele au o utilitate redusă în prevenirea şi controlul agresivităţii; - ele se bazează pe o logică circulară, propunând legături cauzale nedemonstrate empiric. B. Explicaţii sociale şi bio-sociale ale comportamentului agresiv Psihologii sociali nu preţuiesc prea mult teoriile biologice, preferând teorii care pun accentul pe

procesul de învăţare şi pe anumiţi factori din contextul social legaţi de agresivitate. Chiar dacă ideea instinctului este respinsă, există cercetători care acceptă că agresivitatea trebuie privită ca o tendinţă învăţată ori înnăscută, a cărei manifestare e declanşată de circumstanţe sociale specifice. Întrucât o astfel de abordare include un element biologic, astfel de teorii sunt teorii bio-sociale.

a. Frustrare şi agresivitate Teoria frustrare–agresiune a fost una din cele mai influente din acest domeniu. Ea a fost

propusă în 1939 de un grup de oameni de ştiinţă de la Yale University (Dollard, Doob, Miller, Mowrer şi Sears). Este important să remarcăm că ea a apărut ca o reacţie la teoria freudiană. În esenţa ei, este teribil de simplă: se afirmă că orice frustrare duce la agresiune şi orice comportament agresiv are la bază o frustrare.

Definiţie. Frustrarea a fost definită ca orice eveniment ce interferează cu atingerea scopului.


197

Psihologii de după război au arătat că există şi alţi factori în afara frustrării care pot determina comportamentul agresiv. De altminteri, imediat după publicarea volumului celor cinci psihologi s-au găsit critici care să observe că frustrarea nu duce întotdeauna la agresiune, că există şi alte reacţii posibile: apatia, strigătul de neputinţă, etc.

A C T I V I T A T E Descrieţi o situaţie în care frustrarea n-a fost urmată de comportament agresiv.

În plus, frustrarea nu este prezentă ca factor cauzal în toate cazurile de agresiune: de

exemplu, un asasin plătit nu a fost în nici un fel frustrat de victimă. b. Teoria indice-excitare (cue-arousal theory) În urma obiecţiilor formulate de mulţi din colegii lor, înşişi autorii teoriei frustrare-agresiune au

acceptat că frustrarea creează un set, o stare în care individul este pregătit să se arate agresiv, dar manifestarea propriu-zisă a agresivităţii în comportamente depinde de condiţiile specifice.

Această idee a fost preluată şi dezvoltată de Leonard Berkowitz, probabil psihologul social cu cele mai valoroase contribuţii în domeniul agresivităţii. Între frustrare şi comportamentul agresiv, Berkowitz a introdus o verigă intermediară: condiţiile de mediu adecvate pentru agresiune. Frustrarea nu evocă imediat agresivitate, ci generează în individ o stare de excitare (activare) emoţională: furia. Aceasta produce la rândul ei o stare de pregătire (readiness) pentru comportamentul agresiv. Dar comportamentul agresiv va fi efectuat numai dacă în contextul social respectiv există stimuli cu o conotaţie agresivă - indici asociaţi cu furia. Stimulii ajung să funcţioneze ca indici de agresivitate prin condiţionare clasică: în principiu, orice obiect ori persoană pot deveni un indice de agresivitate de acest fel.

Î N T R E B A R E Credeţi că există şi alte emoţii, în afara furiei, ce pot determina comportamente agresive?

Ca atare, potrivit lui Berkowitz, un act agresiv are două surse: 1. starea de excitare emoţională

(furia) şi 2. indicii din situaţie. Cel mai cunoscut experiment efectuat de psihologul social american pentru a-şi argumenta poziţia teoretică a fost realizat în 1967 şi a demonstrat aşa-numitul efect al armelor (weapons effect). Potrivit lui Berkowitz, anumite obiecte ajung, prin învăţare socială, să fie asociate cu agresiunea; ele capătă o valoare de indici de agresivitate. Armele, cu deosebire pistoalele, sunt exemplele cele mai evidente. Faţă de cuţite, de pildă, pistoalele au o întrebuinţare foarte precisă. Prezenţa pistoalelor, ca obiecte având o conotaţie agresivă ar trebui, prin urmare, să declanşeze o agresiune mai intensă decât prezenţa altor obiecte conotate neutru.

Experiment. În experimentul din 1967, realizat în colaborare cu Le Page, subiecţilor (cu toţii studenţi) li se cerea să execute o sarcină iar performanţa le era evaluată de un complice al experimentatorilor. Evaluarea, ce consta în aplicarea unor şocuri electrice, nu ţinea seama de performanţa reală a subiecţilor şi avea menirea să provoace grade diferite de furie. Subiecţii care primeau pe nedrept multe şocuri deveneau mai furioşi decât cei ce primeau un

ŞTEFAN BONCU

198

singur şoc. În a doua fază a experimentului, aceşti subiecţi (atât cei furioşi cât şi cei foarte puţin furioşi) ajungeau să evalueze la rândul lor (în aceeaşi manieră) performanţa complicelui.

În această etapă a experimentului, în funcţie de condiţie, se introduceau indici de agresivitate ori obiecte conotate neutru. Într-una din condiţii, alături de subiect, pe o masă, se afla un pistol, iar subiectului i se spunea că el aparţine complicelui şi că nu trebuie să-l ia în seamă. Astfel, arma era asociată cu oponentul. Într-o a doua condiţie, aceeaşi armă era vizibilă, dar nu mai era asociată cu celălalt. A treia condiţie funcţiona ca o condiţie de control: nu se prezenta nici un obiect. În sfârşit, într-o a patra condiţie, numai pentru subiecţii foarte furioşi s-a pus la vedere o rachetă de badminton - deci, un obiect neutru din punct de vedere al agresivităţii. Rezultatele au fost relevante. În primul rând trebuie notat că subiecţii furioşi aplică semnificativ mai multe şocuri electrice în comparaţie cu cei foarte puţin furioşi. Apoi, a reieşit clar că în cazul celei de-a doua categorii prezenţa armei nu are nici un efect, în vreme ce subiecţii furioşi pentru care e vizibilă arma aplică mai multe şocuri decât cei la fel de furioşi, dar care nu au văzut arma. În fine, subiecţii furioşi se arată mai agresivi în prezenţa armei decât în prezenţa rachetelor de badminton.

Toate aceste rezultate sprijină ipoteza despre rolul indicilor de agresivitate în declanşarea agresiunii. Efectul armelor a fost confirmat de Leyens şi Parke în 1975; grăitor este faptul că aceşti cercetători nu au folosit pistoale reale, ci diapozitive care înfăţişau pistoale – acest rezultat are o relevanţă deosebită pentru studiile asupra violenţei filmate. O confirmare îngrijorătoare a venit din partea unor psihologi care au folosit copii drept subiecţi şi arme-jucărie în locul pistoalelor reale.

c. Teoria transferului excitării Influenţat de teoria celor doi factori ai emoţiei a lui Schachter, Dolf Zillmann a dezvoltat printr-

un program vast de cercetări, teoria transferului excitării. Potrivit acestei teorii, indivizii pot transfera excitaţia (activarea) fiziologică reziduală produsă de o sursă, atribuind-o unei alte surse de excitaţie. Aşadar, excitaţia rămasă dintr-o situaţie trecută poate fi adăugată excitării produse într-o nouă situaţie. Zillmann a explorat minuţios condiţiile în care transferul excitării poate amplifica agresivitatea.

El a demonstrat, de exemplu, că transferul excitării reziduale la o nouă situaţie creşte agresivitatea numai când comportamentul agresiv este răspunsul dominant în noua situaţie. Exemplu. Să ne imaginăm un individ care a petrecut o oră în sala de forţă. În parcare, constată că un alt şofer i-a blocat maşina. Deşi o astfel de întâmplare nu are consecinţe extrem de grave, este probabil că omul nostru va reacţiona în exces, manifestând violenţă verbală exagerată.

Aşadar, când un individ este deja pregătit să acţioneze agresiv (altercaţiile dintre conducătorii auto sunt la ordinea zilei), transferul excitării reziduale va creşte probabilitatea răspunsului agresiv. Zillmann şi colaboratorii săi au furnizat un suport empiric acestei idei într-un experiment din 1972.

Experiment. O parte din subiecţii lor erau provocaţi de un complice. Apoi, subiecţii astfel provocaţi, ca şi cei neprovocaţi, în funcţie de condiţie, pedalau trei minute la o bicicletă de cameră ori priveau o serie de diapozitive neutre. În a doua parte a experimentului li se oferea prilejul să aplice complicelui şocuri electrice. Confirmând ipotezele experimentatorilor,

rezultatele au arătat că subiecţii care au fost provocaţi şi care au făcut exerciţiul fizic au fost cei mai agresivi: excitaţia transferată a amplificat gradul de violenţă al celor ce aveau deja tendinţa de a se comporta agresiv.


199

Un al doilea experiment efectuat de Zillmann şi colaboratorii săi (Zillmann, Johnson şi Day, în 1974) a testat o ipoteză mai subtilă printr-un montaj mai ingenios. Contribuţia excitării anterioare la intensificarea comportamentului agresiv depinde de felul în care individul interpretează excitaţia. Dacă, de exemplu, ca răspuns la o acuzaţie nejustificată, ne simţim pulsul crescut şi ne înroşim la faţă, vom interpreta această stare de excitare drept furie. Furia etichetată ca furie creşte probabilitatea răspunsului agresiv. Dar aceleaşi semne de activare fiziologică pot să apară atunci când suntem înştiinţaţi că trebuie să vorbim peste câteva minute în faţa unui public. În cazul din urmă interpretarea corectă este frica şi răspunsul agresiv devine foarte improbabil.

Experiment. Zillmann, Johnson şi Day au creat condiţii experimentale care i-au făcut pe subiecţi să atribuie cauza activării fie unui stimul cu înţeles agresiv, fie unui stimul neutru. Ipoteza lor era că numai în primul caz transferul excitării reziduale va intensifica agresiunea. La fel ca în studiul prezentat anterior, subiecţii (studenţi) au fost provocaţi de un complice şi mai târziu au avut posibilitatea să-i aplice şocuri electrice. Între cele două faze, li s-a cerut să pedaleze timp de două minute, pentru a se obţine o stare de excitare fiziologică. În plus, experimentul mai cuprinde o etapă de 6 minute de odihnă, care pentru jumătate din subiecţi a fost aşezată înaintea exerciţiului fizic, iar pentru cealaltă jumătate după exerciţiul fizic. Aşadar, pentru cele două grupuri experimentale, succesiunea secvenţelor de experiment e următoarea: Grupul I: Provocare - Relaxare - Exerciţiu - Reacţie Grupul II: Provocare - Exerciţiu - Relaxare - Reacţie

Zillmann şi colegii lui au făcut predicţia că în cazul grupului II excitaţia reziduală resimţită în faza de reacţie (aceasta corespunde secvenţei de experiment în care se aplică şocuri complicelui) va fi interpretată ca furie, căci perioada de odihnă a oferit posibilitatea dispariţiei semnelor activării provocate de exerciţiul fizic. Dimpotrivă, în cazul grupului I, excitaţia resimţită de subiecţi când sunt puşi în situaţia de a aplica şocuri complicelui poate fi pusă uşor pe seama exerciţiului şi nu ne putem aştepta la o creştere a agresivităţii. Rezultatele au confirmat aceste predicţii: subiecţii din grupul II s-au manifestat mai agresiv faţă de complice.

Forţa demonstraţiei autorilor americani devine mai evidentă dacă ne gândim că între cele două grupuri experimentale apar diferenţe clare în comportamentul agresiv, deşi toţi subiecţii au fost provocaţi la fel şi toţi au fost excitaţi fiziologic în aceeaşi măsură.

Experimentul acesta presupune o sursă non-emoţională a excitării (exerciţiul fizic) şi o sursă emoţională (provocarea). El are meritul de a stabili limitele transferului excitării. Zillmann şi colegii săi au arătat că dacă situaţia conţine factori ce-l determină pe subiect să atribuie corect excitaţia unei surse, transferul nu mai are loc.

Exemplu. Un astfel de factor este timpul: dacă, de exemplu, pedalăm câteva minute şi apoi urmărim un film erotic, există puţine şanse să atribuim excitaţia produsă de exerciţiu filmului. Dar dacă vizionăm filmul după 20 de minute de la încheierea exerciţiului fizic, excitaţia provocată de exerciţiu este mai puţin resimţită şi nu va mai fi atribuită exerciţiului, ci filmului.

În experiment, se demonstrează că circumstanţele care favorizează transferul excitării sunt: exerciţiu urmat de o perioadă suficient de lungă pentru ca semnele evidente ale exerciţiului să dispară şi apoi expunerea la un stimul emoţional.

ŞTEFAN BONCU

200

Deşi pare foarte sofisticată, teoria lui Zillmann este extrem de simplă şi corespunde cunoştinţelor noastre din viaţa cotidiană: ştim foarte bine că avem o tendinţă mai accentuată de a răspunde agresiv cuiva când altcineva (cu sau fără legătură cu cealaltă persoană) ne-a supărat deja. Zillmann numeşte mecanismul psihofiziologic ce funcţionează în această situaţie transferul excitării.

d. Teoria învăţării sociale Teoria învăţării sociale reprezintă o abordare foarte influentă în psihologie, ce explică

procesele prin care: 1). se achiziţionează un comportament sau o secvenţă de comportament; 2). se iniţiază comportamentele; 3). se menţin pattern-urile de comportament. Cel mai cunoscut psiholog din acest perimetru teoretic este Albert Bandura, care a aplicat teoria învăţării sociale şi în studierea agresivităţii. Potrivit lui Bandura, comportamentul social nu este înnăscut, ci învăţat de la modele adecvate. Accentul cade pe experienţele de învăţare ale individului, care pot fi directe sau indirecte (vicariante). Prin socializare, copilul învaţă comportamentul agresiv întrucât este recompensat direct ori observă că ceilalţi sunt recompensaţi pentru conduite agresive.

Ideea învăţării din experienţă directă se bazează pe principiile întăririi operante formulate de Skinner. Dacă, de exemplu, o fetiţă îi ia alteia biscuitul şi nimeni nu intervine, prima este recompensată pentru conduita agresivă, căci are acum biscuitul. Cât despre învăţarea prin experienţă vicariantă (termenul de vicar există şi în limba română, desemnând un rang în ierarhia eclesistică; la origine, el echivala cu reprezentant sau locţiitor), ea reprezintă o contribuţie a teoreticienilor învăţării sociale, referindu-se la achiziţionarea unui comportament, achiziţionare ce urmează observaţiei că un act făcut de altul conduce la o recompensă. Conceptul de imitaţie n-a fost introdus în ştiinţele sociale de aceşti teoreticieni. Ei îl inovează în oarecare măsură, arătând că nu imităm decât comportamente ce au fost recompensate. Copiii au tendinţa de a-i imita pe părinţi, pe fraţi, pe colegii lor de la grădiniţă ori de la şcoală. În plus, ei imită - şi nu numai ei, dar şi adulţii - comportamentele de pe ecranul televizorului.

Î N T R E B A R E Ce legătură există între socializare şi învăţarea vicariantă?

Potrivit lui Bandura, comportamentul agresiv al unei persoane într-o situaţie specifică depinde de:

- experienţele trecute ale persoanei asupra acţiunilor violente, incluzând propriile conduite agresive şi cele observate la alţii;

- gradul de succes al comportamentelor agresive efectuate ori observate la alţii; - probabilitatea actuală ca agresivitatea să fie recompensată sau pedepsită; - factorii cognitivi, sociali şi de mediu din situaţie. Bandura a efectuat multe experimente asupra modelării (tendinţa persoanelor de a reproduce

acţiuni, atitudini şi răspunsuri emoţionale ale unor modele reale ori simbolice), reliefând uşurinţa cu care copiii repetă actele agresive ale altora. Adulţii sunt modele agresive prin excelenţă pentru copii, dat fiind că sunt percepuţi ca responsabili şi autoritari.


201

3. Factori personali şi situaţionali în agresivitate Personalitatea - Este foarte simplu să explicăm conduita agresivă prin personalitatea

agresivă. Pentru fiecare din noi este facil să stabilim diferenţe între cei pe care-i cunoaştem din punctul de vedere al agresivităţii, apreciind că unii sunt foarte agresivi sau că alţii sunt foarte puţin agresivi. Totuşi, nu trebuie uitat că întotdeauna comportamentul este rezultatul interacţiunii dintre personalitate şi mediu.

Cercetările din ultimii 25 de ani au atestat existenţa a două tipuri fundamentale de personalitate, tipul A şi tipul B. Primul tip este predispus la boli coronariene. Persoanele din această categorie sunt foarte active şi extrem de dispuse să intre în competiţie cu alţii; se pot arăta adesea agresive cu cei care intră în competiţie cu ele. Indivizii de tip A preferă să lucreze singuri când sunt stresaţi, pentru a evita conflictul cu ceilalţi din cauza incompetenţei acestora şi pentru a controla situaţia.

Î N T R E B A R E Încercaţi să distingeţi indivizii de tip A şi cei de tip B între colegii dvs. de serviciu ori de facultate.

Sexul – Sexul reprezintă o sursă importantă de diferenţe de agresivitate între indivizi. În cursul

procesului de socializare, băieţii sunt încurajaţi pe căi directe ori subtile să se arate agresivi, în vreme ce fetele sunt constant descurajate. Mărimea diferenţei de agresivitate dintre cele două sexe variază în funcţie de tipul de agresivitate: bărbaţii manifestă incomparabil mai multă violenţă fizică şi au atitudini mai agresive; totuşi, femeile sunt la fel de dispuse ca şi bărbaţii să folosească un atac verbal într-un context similar.

Observaţie. O idee interesantă, care a câştigat mulţi adepţi în ultimul timp este aceea că emanciparea femeii a contribuit la înmulţirea actelor de violenţă comise de femei. Redefinirea rolurilor de sex a condus, se pare, la desfiinţarea constrângerilor care afectau asertivitatea şi agresivitatea femeilor şi, implicit, la o rată a delicvenţei crescută în rândul acestora. Totuşi, cum această tendinţă este mult mai pronunţată în rândul femeilor cu status soco-economic inferior şi cum mişcarea feministă a avut un impact scăzut tocmai în rândurile acestei categorii, legătura cauzală dintre emancipare şi delicvenţă feminină rămâne îndoielnică.

În privinţa factorilor de mediu, cercetătorii s-au aplecat cu deosebire asupra influenţei zgomotului, căldurii şi aglomeraţiei. ▪ Zgomotul – Ştim din viaţa de zi cu zi că persoanele expuse la stimuli neplăcuţi devin agresive.

Experiment. Pentru a explora impactul zgomotului, Donnerstein şi Wilson au realizat un experiment, ce cuprindea două faze. În prima fază, jumătate din subiecţi au fost provocaţi de un complice. În faza a doua, subiecţii, atât cei ce fuseseră provocaţi cât şi ceilalţi, aveau posibilitatea să aplice şocuri electrice complicelui. Numărul şi intensitatea acestor şocuri reprezentau variabilele dependente. Trebuie precizat că în această fază subiecţii purtau căşti prin intermediul cărora erau transmise zgomote variind ca intensitate. Concluzia experimentatorilor a fost că zgomotul amplifică agresivitatea numai pentru indivizii care au deja tendinţa de a acţiona agresiv.

ŞTEFAN BONCU

202

▪ Căldura - În ceea ce priveşte influenţa temperaturii asupra agresivităţii, studiile corelaţionale arată că agresivitatea creşte pe măsură ce creşte temperatura. De pildă, potrivit statisticilor din oricare ţară occidentală, în zilele călduroase se comit mai multe crime. Ipoteza legăturii cauzale dintre căldură şi agresivitate a fost testată în multe studii experimentale. Concluziile precizează, ca şi în cazul altor factori ai agresivităţii, că trebuie ţinut seama de starea de pregătire a individului de a se comporta agresiv.

▪ Aglomeraţia - Cel puţin la prima vedere, studiile asupra influenţei aglomeraţiei nu sunt consistente. De pildă, studiile corelaţionale demonstrează o relaţie directă între agresivitate şi densitate. Totuşi, acest efect dispare de îndată ce se ia în calcul statusul socio-economic sau nivelul de educaţie. S-a arătat că în condiţii de aglomeraţie, un factor crucial îl constituie percepţia subiectivă - aglomeraţia poate fi cu totul neplăcută (în tramvai, la o oră de vârf) sau deosebit de plăcută (la discotecă). Când aglomeraţia blochează îndeplinirea planurilor persoanei, tendinţele agresive se accentuează. În acelaşi timp, tendinţa de a părăsi situaţia constituie o alternativă.

BIBLIOGRAFIE

▪ Allport, F.H., 1924, Social psychology. Boston: Houghton Mifflin. ▪ Altman, I. şi Taylor, D.A., 1973, Social penetration: The development of interpersonal relationships.

New York: Holt, Rinehart and Winston. ▪ and private responses. European Journal of Social Psychology, 18, 39-52. ▪ Aronson, E. şi Linder, D., 1965, Gain and loss of esteem as determinants of interpersonal

attractiveness. Journal of Experimental Social Psychology, 1, 156-171. ▪ Asch, S., 1951, Effects of group pressure upon the modification and distortion of judgment. În H.

Guetzkow (ed.), Groups, leadership and men. Pittsburgh: Carnegie Press. ▪ Berkowitz, L. şi LePage, A., 1967, Weapons as aggression-eliciting stimuli. Journal of Personality

and Social Psychology, 7, 2, 202-207. ▪ Berry, D.S. şi Hansen, J.S., 1996, Positive affect, negative affect and social interaction. Journal of

Personality and Social Psychology, 71, 4, 796-809. ▪ Berscheid, E., Graziano, W., Monson, T. şi dermer, M., 1976, Outcome dependency: ttention,

attribution and attraction. Journal of Personality and Social Psychology, 34, 978-989. ▪ Brickner, M.A., Harkins, S.G. şi Ostrom, T.M., 1986, Effects of personal involvement: Thought-

provoking implications for social loafing. Journal of Personality and Social Psychology, 51, 4, 763-769.

▪ Butera, F., Legrenzi, P., Mugny, G. şi Perez, J.A., 1991-1992, Influence sociale et raisonnement. Bulletin de Psychologie, 45, 144-154.

▪ Campbell, D.J., şi Fairey, P.J., 1989, Informational and normative routes to conformity: The effect of faction size as a function of norm extremity and attention to the stimulus. Journal of Personality and Social Psychology, 57, 457-468.

▪ Carroll, J.S., 1978, The effect of imagining an event on expectantions for the event: An interpretation in terms of the availability heuristic. Journal of Experimental Social Psychology, 14, 88-96.

▪ Chaikin, A.L. şi Derlega, V.J., 1976, Self-disclosure. În J.W. Thibaut, J.T. Spence şi R.C. Carson (eds.), Contemporary topics in social psychology. Morristown: General Learning Press.


203

▪ Cialdini, R.B., Vincent, J.E., Lewis, S.K., Catalan, J., Wheeler, D., & Darby,B.L., 1975, Reciprocal concessions procedure for induncing compliance: The door-in-the-face technique. Journal of Personality and Social Psychology, 31, 308-315.

▪ Clark, R.D.III (1994, The role of censorship in minority influence. European Journal of Social Psychology, 24, 331-338.

▪ Cooper, H., 1983, Teacher expectation effects. În L. Bickman (ed.), Applied Social Psychology Annual. Beverly Hills: Sage.

▪ Cottrell, N.B., 1972, Social facilitation. În C.G. McClintock (ed.) Experimental social psychology. New York: Holt.

▪ Cottrell, N.B., Wack, D.L., Sekerak, G.J. şi Rittle, R.H., 1968, Social facilitation of dominant responses by the presence of an audience and the mere presence of others. Journal of Personality and Social Psychology, 9, 3, 245-250.

▪ Cozby, P.C., 1973, Self-disclosure: A literature review. Pychological Bulletin, 79, 2, 73-91. ▪ Darley, J.M. şi Berscheid, E., 1967, Increased liking as a result of the anticipation of a personal

contact. Human Relations, 20, 29-40. ▪ Darley, J.M. şi Latané, B., 1968, Bystander intervention in emergencies: Diffuison of responsibility.

Journal of Personality and Social Psychology, 8, 4, 377-383. ▪ Davis, J.D., 1978, When boy meets girl: Sex roles and he negotuiation of intimacy in an

acquaintance exercise. Journal of Personality and Social Psychology, 36, 4, 684-692. ▪ DeJong, W., 1979, An examination of self-perception mediation of the foot-in-the-door effect.

Journal of Personality and Social Psychology, 37, 2221-2239. ▪ Derlega, V.J. şi Chaikin, A.L., 1976, Norms affecting self-disclosure in men and women. Journal of

Consulting and Clinical Psychology, 44, 3, 376-380. ▪ Derlega, V.J., Harris, M.S. şi Chaikin, A. L., 1973, Self-disclosure reciprocity, liking and the deviant.

Journal of Experimental Social Psychology, 9, 277-284. ▪ Derlega, V.J., Metts, S., Petronio, S. şi Margulis, S.T., 1993, Self-disclosure. Newbury Park: Sage. ▪ Deutsch, M., şi Gerard, H., 1955, A study of normative and informational influence upon individul

judgment. Journal of Abnormal and Social Psychology, 51, 629-636 ▪ Dolinski, D. şi Nawrat, R., 1998, “Fear-then relief” procedure for producing compliance: Beware

when the danger is over. Journal of Experimental Social Psychology, 34, 27-50. ▪ Donnerstein, E. şi Wilson, D.W., 1976, Effects of noise and perceived control on ongoing and

subsequent aggressive behavior. Journal of Personality and Social Psychology, 34, 5, 774-781. ▪ Eagly, A.H., Wood, W. şi Fishbaugh, L., 1981, Sex differences in conformity: surveilance by the

group as a determinant of male nonconformity. Journal of Personality and Social Psychology, 40, 384-394.

▪ Festinger, L., 1953, An analysis of compliant behavior. În M. Sherif şi M.O. Wilson (eds.), Group relations at the crossroads. New York: Harper and Row.

▪ Festinger, L., 1954, A theory of social comparison processes. Human Relations, 7, 117-140. ▪ Festinger, L., Schachter, S. şi Back, K.W., 1950, Social pressure in informal groups. New York:

Harper. ▪ Fowles, D.C., 1980, The three arousal model: Implications of Gray’s two-factors theory for heart

rate, electrodermal activity and psychopathy. Psychophysiology, 17, 87-104. ▪ Freedman, J.L., Fraser, S.C., 1966, Compliance whithout pressure: The foot-in the-door technique.

Journal of Personality and Social Psychology, 4, 195-202. ▪ Geen, R.G., 1991, Social motivation. Annual Review of Psychology, 42, 377-399. ▪ Gouldner, A.W., 1960, The norm of reciprocity: A preliminary statement. American Sociological

Review, 25, 161-178. ▪ Gregory, W.L., Cialdini, R.B. şi carpenter, K.M., 1982, Self-relevant scenarios as mediators of

likelihood estimates and commpliance: Does imagining make it so? Journal of Personality and Social Psychology, 43, 1, 89-99.

ŞTEFAN BONCU

204

▪ Griffitt, W. şi Veitch, R., 1974, Preacquaintance attitude similarity and attraction revisited: Ten days in a fall-out shelter. Sociometry, 37, 2, 163-173.

▪ Harkins, S.G. şi Jackson, J.M., 1985, The role of evaluation in eliminating social loafing. Personality and Social Psychology Bulletin, 11, 4, 457-466.

▪ Hollander, E.P., 1960, Competence and conformity in the acceptance of influence. Journal of Abnormal and Social Psychology, 61, 360-365.

▪ Ingham, A.G., Levinger, G., Graves, J. şi Pecham, V., 1974, The Ringelmann effect: Studies of group size and group performance. Journal of Experimental Social Psychology, 10, 371-384.

▪ Jackson, J.M. şi Harkins, S.G., 1985, Equity in effort: An explanation of the social loafing effect. Journal of Personality and Social Psychology, 49, 5, 1199-1206.

▪ Jourard, S.M., 1971, Self-disclosure: An experimental analysis of the transparent self. New York: Wiley-Interscience.

▪ Jourard, S.M. şi Lasakow, P., 1958, Some factors in self-disclosure. Journal of Abnormal and Social Psychology, 56, 91-98.

▪ Kelly, A.E. şi McKillop, K.J., 1996, Consequences of revealing personal secrets. Psychological Bulletin, 120, 3, 450-465.

▪ Kelman, H.C., 1958, Compliance, identification and internalization. Journal of Conflict Resolution, 2, 51-60.

▪ Kelman, H.C., 1961, Processes of opinion change. Public Opinion Quarterly, 25, 57-78. ▪ Kenrick, D.T. şi Gutierres, S.E., 1980, Contrast effects and judgements of physical attractiveness:

When beauty becomes a social problem. Journal of Personality and Social Psychology, 38, 1, 131-140.

▪ Kiesler, C.A. şi Kiesler, S.B., 1969, Conformity. Reading:Addison - Wesley. ▪ Larson, D.G. şi Chastain, R.L., 1990, Self-concealment: Conceptualization, measurement and

health implications. Journal of Social and Clinical Psychology, 9, 439-455. ▪ Latané, B. şi Darley, J.M., 1968, Group inhibition of bystander intervention in emergencies. Journal

of Personality and Social Psychology, 10, 3, 215-221. ▪ Latané, B. şi Darley, J.M., 1970, The unresponsive bystander : Why doesn’t he help ? New York:

Appleton-Century-Crofts. ▪ Latané, B., Williams, K. şi Harkins, S., 1979, Many hand make light the work: The causes and

consequences of social loafing. Journal of Personality and Social Psychology, 37, 6, 822-832. ▪ Lemaine, G., Lasch, E. şi Ricateau, P., 1971-1972, L’influence sociale et les systèmes d’action: Les

effets d’attraction et de repulsion dans une expérience de normalisation avec l’”allocinetique”. Bulletin de Psychologie, 25, 482-493.

▪ Maass, A., Clark, R.D.III, şi Haberkorn, G., 1982, The effects of differential ascribed category membership on minority influence. European Journal of Social Psychol ogy, 12, 89-104.

▪ MacNeil, M.K. şi Sherif, M., 1976, Norm change over subject generations as a function of arbitrariness of prescribed norms. Journal of Personality and Social Psychology, 34, 5, 762-773.

▪ Martin, R., 1988, Ingroup and outgroup minorities: Differential impact upon public ▪ Milgram, S., 1963, Behavioral study of obedience. Journal of Abnormal and Social Psychology, 67,

371-378. ▪ Milgram, S., 1965, Some conditions of obedience and disobedience to authority. Human Relations,

18 , 1, 57-75. ▪ Milgram, S., 1974a, Obedience to authority: An experimental view. New York: Harper & Row. ▪ Mita, H., Dermer, M. şi Knight, J., 1977, Reversed facial images and the mere-exposure hypothesis.

Journal of Personality and Social Psychology, 35, 597-601. ▪ Morton, T.L., 1978, Intimacy and reciprocity in exchange: A comparison of spouses and strangers.

Journal of Personality and Social Psychology, 36, 1, 72-81. ▪ Moscovici, S., 1979, Psychologie des minorités actives. Paris: Presses Universitaires de France.


205

▪ Moscovici, S., 1980, Toward a theory of conversion behavior. În Berkowitz, L., ed.), Advances in experimental social psychology (vol. 13, New York: Academic Press.

▪ Moscovici, S. şi Zavalloni, M., 1969, The group as a polarizer of attitudes. Journal of Personality and Social Psychology, 12, 2, 125-135.

▪ Moscovici, S., Lage, E., şi Naffrechoux, M., 1969, Influence of a consistent minority on the responses of a majority in a colour perception task. Sociometry, 32, 365-380.

▪ Moscovici, S., şi Personnaz, B., 1980, Studies in social influence V: Minority influence and conversion behavior in a perceptual task. Journal of Experimental Social Psychology, 16, 270-282.

▪ Myers, D.G. şi Bishop, G.D., 1971, Enhancement of dominant attitudes in group discussion. Journal of Personality and Social Psychology, 20, 3, 386-391.

▪ Nemeth, C., şi Chiles, C., 1988, Modelling courage: The role of dissent in fostering independence. European Journal of Social Psychology, 18, 275-280.

▪ Newcomb, T.M., 1961, The acquaintance process. New York: Holt, Rinehart & Winston. ▪ Nuttin, J.M., 1985, Narcissism beyond Gestalt and awareness: The name letter effect. European

Journal of Social Psychology, 15, 353-361. ▪ Pennebaker, J.W., 1989, Confession, inhibition and disease. În L. Berkowitz (ed.), Advances in

experimental social psychology (vol. 22, New York: Academic Press. ▪ Pennebaker, J.W. şi Beall, S., 1986, Cognitive, emotional and physiological components of

confiding: Behavioral inhibition and disease. Journal of Abnormal Psychology, 95, 274-281. ▪ Pennebaker, J.W., Hughes, C.F. şi O’Heeron, R.C., 1987, The psychophysiology of confession:

Linking inhibitory and psychosomatic processes. Journal of Personality and Social Psychology, 52, 4, 781-793.

▪ Ringelmann, M., 1913, Recherches sur les moteurs animés: Travail de l’homme. Annales de l’Institut National Agronomique, 2e série, tom XII, 1-40.

▪ Schachter, S., 1951, Deviation, rejection and communication. Journal of Abnormal and Social Psychology, 46, 190-207.

▪ Segal, M.W., 1974, Alphabet and attraction: an unobtrusive measure of the effet of propinquity in a field setting. Journal of Personality and Social Psychology, 30, 654-657.

▪ Sherif, M., 1935, A study of some social factors in perception. Archives of Psychology, 187, 5-60. ▪ Sistrunk, F., şi McDavid, J.W., 1971, Sex variable in conforming behavior. Journal of Personality

and Social Psychology, 2, 200-207. ▪ Snyder, M. şi Swann, W.B., 1978, Behavioral confirmation in social interaction: From social

perception to social reality. Journal of Experimental Social Psychology, 14, 148-162. ▪ Snyder, M., Tanke, E.D. şi Berscheid, E., 1977, Social perception and the interpersonal behavior:

On the self-fulfilling nature of social stereotypes. Journal of Personality and Social Psychology, 35, 9, 656-666.

▪ Steiner, I.D., 1972, Group process and productivity. New York: Academic Press. ▪ Strack, S. şi Coyne, J.C., 1983, Social confirmation and dysphoria: Shared and private reactions to

depresion. Journal of Personality and Social Psychology, 44, 5, 798-806. ▪ Szymanski, K. şi Harkins, S.G., 1987, Social loafing and self-evaluation with a social standard.

Journal of Personality and Social Psychology, 53, 5, 891-897. ▪ Triplett, N., 1898, The dynamogenetic factors in pacemaking and competition. American Journal of

Psychology, 9, 507-533. ▪ Waid, W.M. şi Orne, M.T., 1982, Reduced electrodermal response to conflict, failure to inhibit

dominant behaviors and delinquent proneness. Journal of Personality and Social Psychology, 43, 5, 769-774.

▪ Walster, E, Arionson, V., Abrahams, D. şi Rottman, L., 1966, Importance of physical attractiveness in dating behavior. Journal of Personality and Social Psychology, 4, 508-516.

ŞTEFAN BONCU

206

▪ Watson, D., 1988, Intraindividual and interindividual analysis of positive and negative affect: Their relations to health complaints, perceived stress and daily activities. Journal of Personality and Social Psychology, 54, 7, 1020-1030.

▪ Wegner, D.M. şi Erber, R., 1992, The hyperaccessibility of suppressed thoughts. Journal of Personality and Social Psychology, 63, 6, 903-912.

▪ Wegner, D.M., Schneider, D.J., Carter, S.R. şi White, T.L., 1987, Paradoxical effects of thought suppression. Journal of Personality and Social Psychology, 53, 1, 5-13.

▪ Williams, K., Harkins, S. şi Latané, B., 1981, Identifiability as a deterrent to social loafing: Two cheering experiments. Journal of Personality and Social Psychology, 40, 2, 303-311.

▪ Word, C.O., Zanna, M.P. şi Cooper, J., 1974, The nonverbal mediation of self-fulfilling prophecies in interracial interaction. Journal of Experimental Social Psychology, 10, 109-120.

▪ Zajonc, R.B., 1965, Social facilitation. Science, 149, 269-274. ▪ Zajonc, R.B., 1968, Attitudinal effects of mere exposure. Journal of Personality and Social

Psychology, 9, Monograph Suppl. No 2, part 2. ▪ Zajonc, R.B., Heingartner, A. şi Herman, E.M., 1969, Social enhancement and impairment of

performance in the cockroach. Journal of Personality and Social Psychology, 13, 83-92. ▪ Zanna, M.P., Sheras, P.L., Cooper, J. şi Shaw, C., 1975, Pygmalion and Galatea: The interactive

effect of teacher and student expectancies. Journal of Experimental Social Psychology, 11, 27-287. ▪ Zillmann, D., Johnson, R.C. şi Day, K.D., 1974, Attribution of apparent arousal and proficiency of

recovery from sympathetic activation affecting excitation transfer to aggressive behavior. Journal of Experimental Social Psychology, 10, 503-515.

▪ Zillmann, D., Katcher, A.H. şi Milavsky, B., 1972, Excitation transfer from physical exercise to subsequent aggressive behavior. Journal of Experimental Social Psychology, 8, 247-259.

149662305-Boncu

Documents

Transcript of 149662305-Boncu