3.2.2. Tehnologia de cultivare a grâului

3.2.2.1. Rotaţia

Grâul este pretenţios faţă de planta premergătoare deoarece trebuie semănat toamna, destul de devreme, astfel încât până la venirea frigului să răsară, să înfrăţească şi să se călească pentru a rezista peste iarnă, în plus, planta de grâu are un sistem radicular destul de slab dezvoltat, cu putere mică de străbatere în profunzimea solului şi de absorbţie a substanţelor nutritive din sol.

Din aceste motive, grâul de toamnă preferă premergătoarele cu recoltare timpurie, care lasă solul structurat, bogat în substanţe nutritive, permit lucrarea devreme a solului, astfel încât, până în toamnă acesta să acumuleze apă, nitraţi, să se aşeze, să fie distruse buruienile, să fie mărunţite şi încorporate resturile vegetale.

Plante foarte bune premergătoare pentru grâu. Dintre acestea fac parte: mazărea, fasolea, borceagul, răpită de toamnă, inul pentru ulei, inul pentru fibră, cartoful timpuriu şi de vară, trifoiul, cânepa pentru fibră, la care se adaugă alte plante, cultivate pe suprafeţe restrânse: muştarul, năutul, bobul, sfecla pentru sămânţă, porumbul pentru masă verde, tutunul, macul, coriandrul, anasonul, chimenul.

Mazărea. Leguminoasă specifică zonei cernoziomurilor şi deci a zonelor foarte favorabile pentru grâu, este o premergătoare excepţională deoarece, după recoltare, solul rămâne bogat în azot şi cu umiditate suficientă pentru a rezulta o arătură de calitate. După mazăre, nu rămân pe teren buruieni sau resturi vegetale care să îngreuneze lucrarea solului..

Fasolea. Este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi mazărea. Lasă solul ceva mai uscat din cauza recoltării mai târzii, astfel încât acesta se lucrează mai greu şi arătura poate ieşi mai bulgăroasă. Dacă lucrările de întreţinere au fost corect efectuate în cultura fasolei, atunci nu sunt probleme cu buruienile.

Borceagul (de toamnă sau de primăvara). Este o premergătoare excepţională pentru grâul de toamnă. Este adevărat, în ultimele decenii borceagul a fost cultivat pe suprafeţe restrânse; în ultimul deceniu, dezvoltarea creşterii animalelor în exploataţiile agricole mici şi mijlocii a condus la extinderea firească a culturii borceagului, care furnizează un furaj foarte valoros. După recoltare, terenul rămâne foarte curat de resturi vegetale, îmbogăţit în azot şi cu umiditate suficientă, astfel încât se lucrează în condiţii foarte bune.

Rapiţă de toamnă. Este o premergătoare aproape la fel de bine apreciată ca şi mazărea; în acest caz, solul rămâne ceva mai sărac în substanţe nutritive. Arealul său de cultivare în România coincide cu cel al grâului. După recoltare, terenul este curat de buruieni, cu umiditate suficientă şi îmbogăţit cu o cantitate mare de masă organică (rădăcini + mirişte). Prin recoltarea timpurie şi lucrarea devreme a solului, sunt create condiţii favorabile pentru descompunerea substanţelor organice şi pentru acumularea nitraţilor.

Inul pentru ulei. Este cultivat în zonele de câmpie, îndeosebi în sudul ţării şi este o premergătoare aproape la fel de bună ca şi răpită, cu condiţia respectării unei tehnologii foarte corecte de cultivare. Sub acest aspect, trebuie acordată atenţia cuvenită combaterii buruienilor din cultura inului, deoarece acesta este o plantă care luptă slab cu buruienile. De asemenea, după recoltarea inului solul rămâne destul de

uscat (în fazele de maturitate, plantele de in nu protejează suprafaţa solului de pierderile de apă prin evaporare). În plus, terenul trebuie foarte bine curăţat de resturile de tulpini rămase după recoltare, deoarece acestea pot crea unele dificultăţi la pregătirea terenului şi semănatul grâului.

Inul pentru fibră. Cultivat în zonele mai umede şi răcoroase, oferă aceleaşi avantaje şi pune aceleaşi probleme ca şi inul pentru ulei.

Cartoful, timpuriu şi de vară. Este o premergătoare excelentă pentru grâu, lăsând terenul afânat, curat de buruieni, într-o stare bună de fertilitate, în mod frecvent însă, după recoltarea cartofului, suprafeţele respective sunt destinate pentru culturi succesive.

Cânepa pentru fibră. Recoltată în luna august este o premergătoare foarte bună pentru grâu; după recoltare, terenul este foarte curat de buruieni, iar în sol rămâne o cantitate mare de masa organică, sub formă de rădăcini şi frunze. O deficienţă o reprezintă faptul că lasă solul destul de uscat, ceea ce poate crea unele probleme la efectuarea lucrărilor solului.

Trifoiul roşu. Este o premergătoare excelentă pentru grâul cultivat în zonele umede, cu condiţia ca trifoiul să fie întors după coasa a doua. Solul rămâne bogat în azot şi masă organică, structurat, permeabil. Rotaţia grâu + trifoi cultură ascunsă - trifoi - grâu are tradiţie în multe zone agricole ale ţării (îndeosebi în zona colinară) şi dă foarte bune rezultate.

Trebuie menţionat că în agricultura României se pot însuma anual peste 250 - 300 mii hectare cu premergătoare foarte favorabile pentru grâu, ceea ce ar reprezenta 12 - 20% din suprafaţa totală cultivată cu grâu. în practică însă, din diferite motive (imposibilitatea pregătirii la timp a terenului din cauza secetei sau a dotării insuficiente cu mijloace mecanice, amplasarea culturilor succesive), rareori se seamănă mai mult de 150 - 200 mii hectare de grâu, după premergătoare foarte favorabile.

Plantele bune premergătoare pentru grâul de toamnă. Dintre acestea, menţionăm: soia, sfecla pentru zahăr, sfecla pentru furaj, cartoful de toamnă, floarea-soarelui, porumbul pentru boabe şi pentru siloz, cânepa pentru sămânţă. Toate aceste culturi trebuie recoltate până la 10 - 15 septembrie, pentru a rămâne un interval de cel puţin 2-3 săptămâni până la semănatul grâului.

Soia. Este o premergătoare bună pentru grâul de toamnă, cu condiţia să fie semănate soiuri cu perioadă mijlocie de vegetaţie, recoltate în prima jumătate a lunii septembrie, terenul să rămână curat de buruieni, resturile vegetale să fie adunate sau tocate şi bine încorporate în sol. Dacă sunt respectate aceste condiţii, soia poate deveni o foarte bună premergătoare pentru grâu. De asemenea, pe terenurile cultivate cu soia şi foarte bine întreţinute, arătura poate fi înlocuită printr-o lucrare cu grapa cu discuri grea.

Sfecla pentru zahăr (şi pentru furaj). Este o premergătoare bună pentru grâu, cu condiţia să părăsească terenul suficient de timpuriu. După recoltarea sfeclei, terenul rămâne nivelat, afânat (inclusiv prin lucrările de recoltare a rădăcinilor), curat de buruieni, fără resturi vegetale, bogat în elemente nutritive care provin din îngrăşămintele aplicate sfeclei. În mod frecvent, recoltarea prea târzie a sfeclei nu permite efectuarea la timp a pregătirii solului pentru semănat. Dacă sunt respectate condiţiile cerute, sfecla poate deveni o premergătoare foarte favorabilă pentru grâu. Şi

în cazul sfeclei, pe terenurile bine lucrate, arătura poate fi înlocuită prin lucrări cu grapa cu discuri grea.

Floarea-soarelui, considerată timp îndelungat ca premergătoare mai slabă decât porumbul, deoarece lasă solul uscat şi sărac în substanţe nutritive, oferă avantajul că se recoltează la sfârşit de august-început de septembrie, mult mai devreme decât porumbul, ceea ce permite lucrarea mai timpurie a solului. Floarea-soarelui se cultivă pe suprafeţe mari în zonele foarte favorabile şi favorabile de cultură a grâului. După floarea-soarelui, trebuie acordată atenţie mărunţirii şi încorporării resturilor vegetale; totodată, solul rămâne destul de sărăcit în elemente nutritive, fiind obligatorie aplicarea îngrăşămintelor, prin care este favorizată şi descompunerea resturilor vegetale încorporate în sol.

Porumbul pentru boabe este o premergătoare mediocră pentru grâu, pe de o parte din cauza recoltării târzii, iar pe de altă parte, solul rămâne uscat, cu o cantitate mare de resturi vegetale şi uneori cu multe buruieni, în condiţiile din România, este inevitabilă amplasarea grâului după porumb din cauza suprafeţelor mari care se cultivă cu aceste plante, precum şi datorită faptului că zonele importante de cultură coincid. Este, însă, obligatorie respectarea anumitor condiţii care pot transforma porumbul într-o bună premergătoare pentru grâu: cultivarea unor hibrizi cu perioadă ceva mai scurtă de vegetaţie, prin comparaţie cu potenţialul termic al zonei; semănarea porumbului în epoca optimă, în arătură adâncă de toamnă; administrarea la porumb, în optim, a îngrăşămintelor, organice şi minerale; combaterea foarte bună a buruienilor; recoltarea la timp, eliberarea terenului imediat şi bine de resturile vegetale.

O serie de restricţii limitează amplasarea grâului după porumb, în primul rând, grâul este foarte sensibil la efectul remanent al erbicidelor pe bază de Atrazin; ca atare, în succesiunea porumb-grâu, se recomandă să nu fie depăşită doza de 1,5 kg/ha Atrazin. Totodată, trebuie evitată amplasarea culturilor de grâu pe terenurile infestate cu Fusarium, boala fiind comună şi deosebit de păgubitoare ambelor culturi.

Nu se recomandă să fie amplasat grâul după culturi care lasă solul sărac în apă şi elemente nutritive, cum ar fi sorgul, iarba de Sudan, meiul (unele dintre acestea recoltându-se şi destul de târziu). Totodată, este contraindicat semănatul grâului după orz, din cauza bolilor şi dăunătorilor comuni, nici după lucerna sau pajişti semănate, culturi care lăstăresc puternic după desfiinţare şi care lasă solul uscat.

Monocultura de grâu este acceptată, de regulă, numai 2 ani şi numai la culturile destinate consumului; în nici un caz nu se va amplasa grâul după grâu, pe suprafeţele destinate producerii de sămânţă sau pe terenurile infestate puternic cu boli. Trebuie menţionat că în toamnele foarte secetoase (frecvente în România), adesea este dificil de a evita cultivarea grâului după grâu, deoarece nu este posibilă pregătirea terenului după premergătoarele destinate iniţial.

Cultivarea repetată a grâului după grâu are o serie de efecte negative: îmburuienarea terenului cu buruieni specifice (tab 3.10, după I. BOERIU, N. EUSTAŢIU, 1973); înmulţirea bolilor şi a dăunătorilor; acumularea unei flore rizosferice cu efect dăunător. Dintre boli, se menţionează: fuzarioza, mălura, tăciunele, fǎinarea, iar dintre dăunători: gândacul ghebos, ploşniţele, viermele roşu al paiului, viermii sârmă (tab. 3.11, după MĂRIA POPESCU şi V. POPESCU, 1991).

În situaţiile în care, din diferite motive, trebuie semănat grâu după grâu, este

bine ca premergătoarea pentru primul an de grâu să fie o leguminoasă, efectul favorabil al acesteia menţinându-se şi în anul al doilea de grâu. Oricum, în asemenea situaţii este obligatorie o foarte bună disciplină a înlăturării paielor, care reprezintă, frecvent, un mijloc de vehiculare a agenţilor patogeni.

Tabelul 3.10Relaţia dintre proporţia suprafeţei de grâu în structura culturilor şi gradul de

îmburuienare a terenului la I.C.C.P.T. FunduleaProporţia grâului în

structura culturilor (%)Numărul de buruieni la m2 Masa buruienilor (tone masă

proaspătă/ha)25 66 1,2

33 87 1,4

50 200 1,5

66 334 3,1

100 660 12,7

Tabelul 3.11Influenţa asolamentului asupra atacului unor boli la grâu

Rotaţia Fundulea Şimnic (frecvenţa atac) (%) SuceavaFusarium sp.

% boabe atacate

Fusarium sp.: Cercosporella herpotricoide

s

Erisiphe gmminis

(intensitate atac (%))

pe boabe

pe spice

Monocultura de grâu 20 70 80 80 25

Porumb-grâu 19 62 70 76 16

Asolament de 3-5 ani

9 30 31 69 12

La rândul său, grâul este o bună premergătoare pentru majoritatea culturilor, deoarece se recoltează timpuriu şi lasă solul curat de resturi vegetale şi de buruieni şi într-o stare bună de fertilitate.

3.2.2.2. Fertilizarea

Grâul este cunoscut ca o plantă care reacţionează foarte bine la aplicarea îngrăşămintelor minerale şi organice, deşi consumul specific de elemente nutritive este relativ redus: 2,3 - 3,3 kg N, 1,1 - 1,8 kg P2O5, 1,9 - 3,7 K2O/100 kg boabe + paiele aferente (după GH. BÂLTEANU, 1991). Consumurile corespunzătoare de elemente nutritive pentru diferite producţii sunt prezentate în tabelul 3.12 (după R. LALOUX, A. FALISSE, J. POELAERT, 1980).

Totuşi, grâul este pretenţios la îngrăşare din cauza anumitor particularităţi; în primul rând, sistemul radicular al grâului este slab dezvoltat, explorează un volum redus de sol şi are o putere mică de solubilizare şi absorbţie a elementelor nutritive din rezerva solului, în plus, consumul maxim de elemente nutritive al plantelor de grâu are loc într-o perioadă scurtă de timp, de la alungirea paiului şi până la coacere, interval în

care sunt absorbite circa 80% din azot, peste 80% din fosfor şi peste 85% din potasiu; în acest interval, grâul trebuie să aibă la dispoziţie cantităţile necesare de elemente nutritive şi în forme uşor accesibile.

Îngrăşămintele minerale. Azotul este principalul element nutritiv care trebuie administrat pe solurile din România.

Azotul influenţează dezvoltarea vegetativă a plantelor, formarea de plante viguroase, mai înalte, bine înfrăţite, cu frunze late, de culoare verde-închis, favorizează procesul de fotosinteză, formarea componentelor de producţie (elementele productivităţii), conţinutul boabelor în substanţe proteice.

Insuficienţa azotului conduce la formarea de plante mai slab dezvoltate, de culoare verde-gălbuie, care produc puţin. Excesul de azot determină dezvoltarea vegetativă prea puternică, înfrăţirea este exagerată, culturile fiind predispuse la cădere, au un consum mare de apă, se amplifică atacul de boli foliare şi ale paiului, creşte pericolul de şiştăvire prin întârzierea vegetaţiei.

Tabelul 3.12 Cantităţile de elemente nutritive absorbite din sol de plantele de grâu (kg s.a./ha)

N P205 K2O CaO MgO S

100 kg - boabe- boabe + paie

1,92,4

1,01,25

0,51,7

0,150,75

0,150,40

0,250,45

5. 000 kg - boabe- boabe + paie

95120

5063

2585

838

820

1323

8.000 kg - boabe - boabe + paie

152192

80100

40136

1260

1232

2036

Grâul absoarbe azot atât din îngrăşăminte le minerale aplicate, cât şi din rezervele solului, care provin în mare măsură din mineralizarea substanţelor organice.

Absorbţia azotului se face sub formă nitrică şi amoniacală şi urmează o curbă caracteristică (fig.35, după ,,Techniques agricoles”, 1993). Se consideră că pentru recolte de până la 4.000-5.000 kg boabe/ha, absorbţia azotului se încheie, de obicei la înflorit, iar pentru recolte mai mari, absorbţia azotului se prelungeşte până în faza de umplere a bobului.

Fig.3.35. - Cantităţile de azot conţinute în diferite organe aeriene ale plantei de grâu

Trebuie subliniat că, în condiţiile în care fosforul şi potasiul sunt în cantitate suficientă, mărimea recoltelor este dată de continuitatea nutriţiei cu azot.

Ca urmare, la stabilirea dozelor de azot şi la fracţionarea acestora trebuie să se ţină cont de: cerinţele plantelor de grâu pe faze de vegetaţie, cantitatea de azot din sol accesibil plantelor de-a lungul vegetaţiei, mobilitatea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime, cu apa din precipitaţii.

La îngrăşarea cu azot a grâului se pot distinge 4 perioade (după M. SEIFFERT, 1981).

Prima este toamna (înainte de semănat şi la începutul vegetaţiei), când azotul administrat are ca efect o mai bună dezvoltare a plantelor în fazele de înrădăcinare-înfrăţire şi până la intrarea în iarnă, în condiţii normale, pe terenurile agricole bine exploatate, îngrăşarea de toamnă cu azot ar trebui să nu fie necesară, deoarece cerinţele plantelor sunt satisfăcute de azotul eliberat prin descompunerea substanţelor organice din sol (rădăcini, resturi vegetale), de rezervele solului, de remanenta îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare (fig.3.36, după D. SOLTNER, 1990).

Fig. 3.36. - Evoluţia cerinţelor plantei de grâu faţă de azot şi momentele reper de administrare a îngrăşămintelor

A doua perioadă importantă în nutriţia cu azot a grâului este la reluarea vegetaţiei în primăvară; în acest moment, este obligatorie administrarea îngrăşămintelor cu azot, urmărindu-se să se asigure plantelor de grâu necesarul de azot pentru reluarea vegetaţiei şi începutul alungirii paiului (fazele de înfrăţit şi formarea primului internod). Momentul administrării acestei fracţiuni depinde de mijloacele, terestre sau aeriene, cu care se face împrăştierea; în cazul administrării terestre, trebuie ca solul să fie îngheţat sau zvântat; ca atare, pentru fertilizarea suprafeţelor deosebit de mari cultivate cu grâu în România, lucrarea se începe încă din partea a doua a iernii, pe teren îngheţat sau acoperit cu strat subţire de zăpadă.

În anumite situaţii, în faza de alungire a paiului, se recomandă administrarea unei fracţiuni reduse de azot, prin care se urmăreşte să se acopere cerinţele în azot până la înspicat-înflorit.

În sfârşit, o aplicare târzie în fazele de înspicat şi până la înflorit, urmăreşte creşterea conţinutului boabelor în azot şi proteină. Trebuie menţionat că, după cercetări mai noi, prin aplicările târzii de azot sunt influenţate, în primul rând, calităţile furajere ale boabelor de grâu şi mai puţin însuşirile de panificaţie.

Aceasta este fracţionarea optimă a dozelor de îngrăşăminte cu azot, greu de realizat actualmente în condiţiile din ţara noastră deoarece: ultimele două fracţiuni

sunt prea costisitoare; nu este posibilă, tehnic, administrarea sau nu sunt disponibile îngrăşămintele necesare; la fracţiunile târzii insuficienţa apei (seceta) întârzie absorbţia azotului, acesta dizolvându-se şi fiind absorbit prea târziu pentru a mai putea fi utilizat de către plante.

Stabilirea dozelor de îngrăşăminte cu azot este o problemă de bilanţ la întocmirea căruia trebuie să se ţină seama de conţinutul solului în azot total şi în forme mobile, accesibile grâului de-a lungul vegetaţiei şi care depinde, la rândul lui, de: fertilitatea naturală a solului; planta premergătoare; sistemul de îngrăşare aplicat în anii anteriori; caracteristicile climatice ale anului anterior; mobilitatea azotului în sol şi pericolul deplasării sale în adâncime cu apa din precipitaţii; soiul cultivat, şi în primul rând rezistenţa sa la cădere şi boli; asigurarea cu apă (cantitatea anuală de precipitaţii, regimul precipitaţiilor, aportul freatic, posibilitatea aplicării udărilor); producţia scontată a se obţine şi consumul specific.

Pentru calcularea dozelor de azot este recomandată următoarea formulă (după I.C.C.P.T. Fundulea, 1990) :

DN = 30xRs - Ns -Ngg + Npr,în care: DN este doza de azot, în kg/ha; Rs = recolta scontată, în t/ha; Ns = aportul solului în azot, care este apreciat la 20 kg/ha pe solurile sărace şi 60 kg/ha pe solurile fertile; Ngg = aportul în azot al gunoiului de grajd, care este apreciat la 2 kg N/t de gunoi de grajd administrat direct grâului; l kg N/t de gunoi aplicat plantei premergătoare şi 0,5 kg N/t de gunoi aplicat la planta antepremergătoare; Npr = corecţia în funcţie de planta premergătoare; şi anume, se scad 30 kg N/ha după leguminoase pentru boabe; se scad 20 kg N/ha după borceag şi trifoi; se adaugă 20 - 25 kg N/ha după premergătoare târzii nefertilizate.

Pentru condiţiile din România, mărimea optimă a dozelor de azot este cuprinsă între 50 şi 160 kg/ha (tab. 3.13, după CR. HERA, citat de GH. BÂLTEANU, 1989); pe terenurile agricole bine cultivate şi după premergătoare favorabile, în principiu, nu ar trebui administrate îngrăşăminte cu azot în toamnă; în orice caz acestea nu se vor aplica dacă premergătoarea este o leguminoasă. Dacă, totuşi, este necesar, atunci se va administra 1/3 din cantitatea totală (circa 30 - 40 kg N/ha) înainte de semănat, îndeosebi după premergătoarele cu recoltare târzie. Restul de 40 - 80 kg N/ha se administrează la sfârşitul iernii sau la desprimăvărare. In anumite situaţii (condiţii de irigare, zonă ceva mai umedă), se mai poate aplica o doză târzie, de 10 - 30 kg N/ha, primăvara, la alungirea paiului.

Mărimea dozei din primăvară se stabileşte în funcţie de mersul vremii în iarnă şi la desprimăvărare (levigare, mineralizare) (tab.3.14 după D. SOLTNER, 1990), de conţinutul în azot al solului în momentul desprimăvărării şi de starea de vegetaţie a culturii. Ca urmare, în primăvară este necesară recalcularea dozei totale de azot, în funcţie de toate aceste elemente, inclusiv în funcţie de recolta scontată a se obţine.

Tabelul 3.13 Dozele (în kg/ha substanţă activă) de azot şi fosfor cu care s-au obţinut producţii optime economic la grâu (medii pe 5 ani)

Specificare Doza de îngrăşământ economic

N P205

Fundulea (cernoziom cambie) 108 83

Lovrin (cernoziom freatic- umed) 106 92

Turda (cernoziom levigat) 119 84

Podu-Iloaiei (cernoziom levigat) 96 58

Şimnic (brun-roşcat) 85 75

Oradea (brun-argilic) 77 69

Livada (brun-podzolit) 95 65

Tabelul 3.14Procentul din doza de azot aplicat toamna care se pierde prin levigare, în funcţie de

cantitatea de precipitaţii (%)Cantitatea de precipitaţii căzute între

prima şi a doua fracţiune de azotTipul de sol (sub aspectul texturii)

Sol greu Sol mijlociu Sol uşor

50 mm 0 0 0

100 mm 0 20 50

150 mm 10 40 70

200 mm 30 60 80

300 mm şi peste 50 80 80

Azotul poate fi administrat şi sub formă de îngrăşăminte lichide (după recomandările ICCPT. Fundulea). Îngrăşămintele lichide cu azot de tipul A.300 se administrează în concentraţie de 100% produs comercial, înainte de semănat, după semănat sau înainte de desprimăvărare. De asemenea, aceste îngrăşăminte pot fi aplicate concomitent cu erbicidarea, în doze de până la 15 kg N/ha, în concentraţie de maximum 20% produs comercial. In acest mod se pot efectua îngrăşările târzii, inclusiv concomitent cu tratamentele pentru combaterea ploşniţelor şi a bolilor foliare.

Fosforul. Alături de azot, îngrăşarea cu fosfor este obligatorie pe toate tipurile de sol din ţara noastră. Se consideră ca grâul este cereala cea mai sensibilă la insuficienţa fosforului, aceasta afectând în primul rând plantele tinere, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat. La începutul vegetaţiei, plantele tinere de grâu absorb fosforul uşor solubil din îngrăşăminte şi abia mai târziu au capacitatea de a folosi fosforul din rezervele solului. Fosforul echilibrează efectul azotului, îmbunătăţeşte rezistenţa la iernare, cădere şi boli, favorizează dezvoltarea sistemului radicular şi înfrăţirea, îmbunătăţeşte calitatea recoltei, grăbeşte maturitatea.

La stabilirea dozelor de fosfor se ţine cont de conţinutul solului în fosfor mobil, îngrăşarea cu gunoi de grajd, producţia scontată şi consumul specific. Formula de calculare a dozelor este următoarea:

DP= 15xRs- Pgg,în care: DP este doza de fosfor, în kg P2O5/ha; Rs - recolta scontată, în t/ha; Pgg = aportul gunoiului de grajd în fosfor, apreciat la 1,2 kg P2O5/t de gunoi de grajd, dacă acesta a fost administrat direct grâului şi 0,8 kg P2O5/t de gunoi, dacă a fost aplicat la planta premergătoare. Doza rezultată din calcul se majorează cu 20 - 40 kg P2O5/ha pe solurile cu mai puţin de 5 mg P2O5/100 g sol.

Mărimea dozei de fosfor este cuprinsă, de regulă, între 60 şi 320 kg/ha, fosforul fiind încorporat în mod obişnuit sub arătură. Sub formă de îngrăşăminte complexe, fosforul se poate administra şi la patul germinativ.

Potasiul. îngrăşarea cu potasiu este necesară numai pe solurile insuficient aprovizionate cu potasiu (sub 15 mg K2O accesibil/100g sol). Potasiul favorizează sinteza glucidelor, sporeşte rezistenţa la ger, cădere şi boli. Insuficienţa potasiului determină încetinirea creşterii, scurtarea internodiilor, cioroză, necroza marginală a frunzelor.

În situaţiile în care compoziţia chimică a solului impune, se pot aplica 40 - 80 kg K2O/ha, sub formă de sare potasică sub arătură sau sub formă de îngrăşăminte complexe, Ia pregătirea patului germinativ. Trebuie subliniat că, într-un sistem intensiv de agricultură, pentru a obţine producţii mari, se apreciază că administrarea potasiului devine o măsură obligatorie pe toate tipurile de sol.

Îngrăşămintele organice. Cele obişnuit folosite: gunoiul de grajd semifermentat şi mustul de gunoi sunt bine valorificate de cultura grâului. Aceste îngrăşăminte pot fi aplicate direct în cultura grâului, sau, mai frecvent, la planta premergătoare (porumb, sfeclă), urmând ca grâul să beneficieze de efectul remanent.

Administrarea îngrăşămintelor organice este importantă îndeosebi pe solurile argiloiluviale (acide, cu multă argilă), precum şi pe solurile erodate sau prea uşoare, deoarece pe lângă aportul de elemente nutritive, ele îmbunătăţesc proprietăţile fizice, chimice şi biologice ale solului.

Dozele administrate pe terenurile destinate culturilor de grâului sunt de 15-20 t/ha, încorporate sub arătură, iar sporurile de recoltă pot depăşi 1.500 kg boabe/ha.

Împrăştierea îngrăşămintelor organice este o operaţiune destul de costisitoare; ca urmare, ea prezintă interes în primul rând pentru exploataţiile agricole care dispun de gunoi de grajd şi care folosesc, deci, o sursă proprie (şi convenabilă sub aspect economic) de substanţe fertilizante.

Aplicarea amendamentelor calcaroase. Este necesară pe solurile acide, cu pH sub 5,8 şi cu un grad de saturaţie în baze sub 75%. Pentru ca lucrarea să fie economică trebuie ca, prin amendare, să se urmărească neutralizarea a 50% din aciditatea hidrolitică. Se administrează, de regulă, 4 t/ha carbonat de calciu (piatră de var, dolomit). Împrăştierea foarte uniformă şi amestecarea cât mai bună cu solul, urmate de încorporarea sub arătură, sunt condiţii esenţiale pentru reuşita amendării.

3.2.2.3. Lucrările solului

Se poate afirma că, de starea în care se prezintă solul în momentul semănatului depinde în cea mai mare măsură felul cum vegetează plantele de grâu în toamnă şi, implicit, capacitatea lor de a trece peste perioada de iarnă.

Pregătirea terenului pentru semănatul grâului pune adesea probleme deosebite din cauza timpului rămas de la recoltarea premergătoarei şi până la semănat, a condiţiilor meteorologice dificile din perioada de efectuare a lucrărilor (seceta de la sfârşitul verii şi începutul toamnei) şi a suprafeţelor mari care trebuie pregătite şi semănate într-un interval relativ scurt de timp.

Grâul cere un sol afânat pe circa 20 cm adâncime, cu suprafaţa nu foarte

mărunţită, dar fără bulgări în sol, aşezat, nivelat, fără resturi vegetale pentru a permite semănatul în bune condiţii.

În cazul premergătoarelor timpurii. După recoltare se recomandă o lucrare de dezmiriştit, efectuată imediat după eliberarea terenului (cel mult l - 2 zile întârziere). Prin această lucrare se urmăreşte mărunţirea resturilor vegetale şi amestecarea lor cu solul, afânarea stratului superficial al solului pentru a împiedica pierderea apei prin evaporaţie, distrugerea buruienilor existente şi crearea condiţiilor favorabile pentru germinarea seminţelor de buruieni aflate în sol şi a samulastrei, care vor fi distruse prin lucrările ulterioare. Dacă se întârzie cu efectuarea lucrării, solul pierde repede rezerva de apă, se întăreşte şi de multe ori nu mai poate fi arat sau arătura iese bulgăroasă; ca urmare, se amplifică pierderile de apă prin evaporaţie din cauza suprafeţei bulgăroase a arăturii şi apar dificultăţi la lucrările ulterioare ale solului.

În continuare, solul se ară imediat, la 20 - 22 cm adâncime, cu plugul în agregat cu grapa stelată, întârzierea arăturii are efecte nedorite: îmburuienare; pierderea rapidă a umidităţii din solul care nu mai este protejat de plante; solul se întăreşte şi nu se mai poate ara; orice întârziere a efectuării arăturii conduce la scăderi progresive de recoltă.

În situaţiile în care solul este prea uscat şi nu se poate ara imediat sau prin arătură se scot bulgări mari, atunci se efectuează numai o lucrare de dezmiriştit şi se aşteaptă căderea unor precipitaţii ceva mai importante, care să îmbunătăţească condiţiile de umiditate din sol şi care să permită o arătură de calitate. Grâul nu necesită arături prea adânci. Ca urmare, adâncimea arăturii trebuie stabilită în câmp, în funcţie de starea terenului, astfel încât să fie încorporate resturile vegetale (miriştea şi buruienile) şi fără a scoate bulgări, în condiţiile unor terenuri bine lucrate an de an, se poate ara doar la 18 - 20 cm adâncime.

Trebuie realizată afânarea solului pe urmele compactate de trecerile repetate cu tractorul (pentru lucrările de îngrijire din timpul vegetaţiei şi la recoltare). Dezvoltarea sistemului radicular al plantelor de grâu şi pătrunderea rădăcinilor în profunzime sunt favorizate de afânarea adâncă a solului; ca o consecinţă, gradul de compactare a solului influenţează în mare măsură dezvoltarea în ansamblu a plantelor şi formarea componentelor de producţie (fig. 3.37, după D. SOLTNER, 1990).

Până în toamnă, arătura trebuie prelucrată superficial, pentru mărunţirea bulgărilor, nivelarea terenului, distrugerea buruienilor care răsar. Lucrările sunt efectuate la noi, cel mai adesea, cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi reglabili şi lamă nivelatoare. Se recomandă ca primele lucrări să fie făcute perpendicular sau oblic faţă de direcţia arăturii, pentru a asigura nivelarea terenului.

Fig. 3.37. - Influenţa compactării solului asupra dezvoltării în profunzime a rădăcinilor şi asupra formării unor componente de producţie la grâu

Pregătirea patului germinativ se face chiar înainte de semănat, prin lucrări superficiale cu combinatorul (de preferat) sau cu grapa (grapa cu discuri în agregat cu grapa reglabilă şi lamă nivelatoare); de regulă, se recomandă ca această ultimă lucrare să fie efectuată perpendicular pe direcţia de semănat. Trebuie să se urmărească realizarea unei suprafeţe nivelate, curate de buruieni, afânată pe adâncimea de semănat, dar nu prea mărunţită, şi ceva mai tasată sub adâncimea de semănat, pentru a asigura ascensiunea apei (spre seminţele în curs de germinare).

Prezenţa bulgăraşilor este importantă deoarece: protejează suprafaţa solului pe timpul iernii, prin reţinerea zăpezii şi reducerea eroziunii eoliene; diminuează compactarea în timpul sezonului rece, îndeosebi în regiunile bogate în precipitaţii.

După premergătoarele târzii (floarea-soarelui, porumb, sfeclă de zahăr, cartofi de toamnă, soia). Este necesară curăţirea cât mai bună a terenului de resturi vegetale, urmată de discuiri repetate (1-2 lucrări) pentru mărunţirea resturilor de plante şi a buruienilor.

Arătura se efectuează imediat, ceva mai adânc, la 20 - 25 cm adâncime, cu plugul în agregat cu grapa stelată, urmărindu-se încorporarea resturilor, fără însă a scoate bulgari; până la semănat ar trebui să rămână cel puţin 2-3 săptămâni, pentru ca pământul afânat prin arătură să se aşeze.

În continuare, arătura se lucrează în mod repetat, cu diferite utilaje (grape cu discuri, combinatoare) pentru mǎrunţire, nivelare şi pregătirea patului germinativ.

Pe terenurile bine lucrate în anii anteriori (arate adânc, afânate, nivelate), arătura poate fi înlocuită prin două lucrări cu grapa cu discuri grea sau medie; această lucrare permite mobilizarea solului până la 12 - 16 cm adâncime, realizându-se, concomitent, şi încorporarea îngrăşămintelor minerale şi, eventual, a resturilor vegetale, bine mărunţite anterior. În continuare, se fac lucrări de întreţinere a arăturii şi pregătirea patului germinativ (cu grapa sau combinatorul), conform celor prezentate anterior. Aceeaşi tehnologie se recomandă în toamnele secetoase, atunci când solul este foarte uscat şi nu se poate ara sau prin arătură ar rezulta bulgări greu de mărunţit.

Pregătirea terenului prin discuit este, uneori, preferabilă arăturii şi pentru a nu întârzia semănatul grâului. Se obţine o viteză mare de lucrare a solului, acesta se aşează mai repede ca după arat, terenul rămâne mai nivelat, economia este de 0,3 până la 0,5 pentru forţa de muncă şi de 11 - 14 l motorină/ha (după GH. BÂLTEANU,

1989). Această lucrare se efectuează cu bune rezultate după soia, sfeclă, cartof, dar este mai dificil sau chiar imposibil de efectuat după floarea-soarelui sau după porumb (rămân cantităţi mari de resturi vegetale).

3.2.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de grâu destinată semănatului trebuie să aparţină unui soi zonat, să provină din culturi special destinate producerii de sămânţă (loturi semincere), din categoriile biologice „sămânţă certificată a primei şi celei de-a doua înmulţiri”, să aibă puritatea fizică minimum 98%, facultatea germinativă minimum 85% şi MMB cât mai mare.

Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie. Tratamentele se pot diferenţia în funcţie de agentul patogen şi de modalitatea de infestare. In prezent, atât împotriva agenţilor patogeni transmisibili prin sămânţa, cu spori pe tegumentul seminţei, cum sunt mălura comună (Tilletia spp.) şi fuzarioza (Fusarium spp.), cât şi în cazul agenţilor patogeni cu spori în interiorul bobului, cum ar fi tăciunele zburător (Ustilago tritici), se recomandă tratamente cu preparate pe bază de carboxin (Vitavax 200, 2,0 l/t de sămânţă), oxichinoleat de cupru (Quinolate 15 PUS, 2 kg/t de sămânţă) sau prochloraz + carbendazin (Prelude SP, 2,0 kg/t de sămânţă).

Pentru agenţii patogeni transmisibili prin sol, cum ar fi mălura comună, fuzarioza şi mălura pitică (Tilletia controversa) este posibilă tratarea seminţelor înainte de semănat, cu produse speciale, dar aceste tratamente au eficacitate redusă. Ca atare, în cazul infestării puternice a solului este necesar un interval mai mare de pauză înainte de revenirea grâului pe acelaşi teren.

Pe terenurile unde este frecvent atacul de dăunători în toamnă, îndeosebi pe terenurile cu o încărcătură mare de păioase (sau la grâul cultivat după grâu), unde infestarea cu gândac ghebos (Zabrus tenebrioides) sau viermi sârmă (Agriotes ssp.) este puternică, se recomandă tratarea seminţelor cu preparate insectofungicide, cum ar fi lindan + tiophanat methyl + thiuram (Tirametox, 3,0 kg/t de sămânţă), lindan + oxichinoleat de cupru + lindan (Chinodintox PTS, 2,5 Kg/t sămânţă) sau lindan + carboxin + thiuram (Vitalin 85 PTS). Sunt controlate astfel bolile transmise prin sămânţă şi dăunătorii care atacă în toamnă (gândacul ghebos, viermii sârmă, muştele cerealelor).

Tratamentele se efectuează imediat înainte de semănat, urmărindu-se cu mare atenţie amestecarea cât mai uniformă a preparatelor cu sămânţa.

Epoca de semănat a grâului se stabileşte astfel încât, până la venirea iernii să rămână 40 - 50 zile în care plantele să vegeteze normal, în care să se acumuleze 450 - 500°C temperaturi pozitive, astfel încât, la intrarea în iarnă plantele de grâu să ajungă în stadiul de 2 - 3 fraţi şi 3 - 4 frunze (fără ca fraţii să fie prea dezvoltaţi).

Dacă se întârzie semănatul faţă de perioada optimă recomandată, plantele răsar târziu, nu înfrăţesc, intră în iarnă neînfrăţite şi necălite, fiind sensibile la ger, primăvara lanul va avea o densitate mică şi se îmburuienează mai uşor, vegetaţia se întârzie şi se prelungeşte spre vară, apare pericolul de şiştăvire a boabelor. De asemenea, boabele de grâu aflate în curs de germinare sunt foarte sensibile la temperaturi scăzute; aceeaşi sensibilitate manifestă plăntuţele răsărite dar neînfrăţite, cu sistemul radicular încă slab dezvoltat.

Dacă se seamănă prea devreme, plantele de grâu se dezvoltă prea puternic, sunt expuse încă de la începutul vegetaţiei atacului de dăunători (afide, muşte) şi boli, lanul se îmburuienează din toamnă; masa vegetativă bogată face ca plantele să fie sensibile la ger şi asfixiere pe timpul iernii; în primăvară lanul este foarte des, plantele sunt predispuse la cădere şi sensibile la boli, boabele rămân mici datorită densităţii exagerate.

Indiferent de zona de cultivare, epoca optimă de semănat a grâului de toamnă în România este l - 10 octombrie. Pentru zonele din sud, vest şi Câmpia Transilvaniei, intervalul care trebuie luat în calcul este 25 septembrie - 10 octombrie; pentru zona colinară, nordul ţării şi depresiunile intramontane, se recomandă să se semene ceva mai devreme, în intervalul 20 septembrie - 5 octombrie.

Densitatea de semănat la grâu trebuie stabilită astfel încât să se asigure, la recoltare, o densitate de 500 - 700 spice/m2. Pentru a realiza acest lucru trebuie să fie semănate 450 - 600 boabe germinabile/m2. Între aceste limite, densitatea de semănat se stabileşte în funcţie de capacitatea de înfrăţire a soiului, data semănatului (faţă de epoca optimă), calitatea pregătirii patului germinativ, umiditatea solului (asigurarea umidităţii pentru un răsărit rapid). De asemenea, trebuie luat în calcul un procent mediu de răsărire în câmp, pentru condiţii bune de semănat, de 85-95% (din boabele germinabile semănate). Procentul de răsărire în câmp depinde în cea mai mare măsură de: tratamentele efectuate la sămânţă; starea solului la semănat, sub aspectul asigurării umidităţii şi a calităţii patului germinativ, şi care depinde, la rândul său de utilajele cu care s-a lucrat (tab. 3.15, după K. BAEUMER, 1971).

Grâul are capacitatea ca, prin^ înfrăţire să-şi corecteze, între anumite limite, densităţile nefavorabile. In asemenea situaţii, administrarea îngrăşămintelor în primăvară, în doze ceva mai ridicate stimulează dezvoltarea vegetativă şi productivitatea plantelor existente; prin administrarea de îngrăşăminte se urmăreşte să se asigure o nutriţie foarte bună a plantelor pentru ca numărul mic de fraţi şi spice la m2 să fie compensat prin numărul mare de boabe în spic, cu MMB cât mai ridicată. Totodată, combaterea buruienilor prin erbicidare trebuie efectuată cu mai mare atenţie în culturile rare, pentru a elimina, pe cât posibil, concurenţa buruienilor.

Tabelul 3.15Corelaţia între facultatea germinativă, determinată în laborator şi răsăritul în câmp, la

sămânţa de grâu tratată şi netratată

Anul Facultatea germinativă (%)

Răsărirea în câmp (%)

Sămânţă netratată

Sămânţă tratată

1966 97 53 8690 53 63

80 53 57

1967 95 71 7388 67 69

1968 95 67 7687 53 72

78 49 65

La densităţi de semănat prea mari, consumurile de sămânţă sunt exagerate, costisitoare şi nejustificate, concurenţa dintre plante este prea puternică, apare pericolul căderii şi se amplifică atacul de boli.

În cazuri extreme, îndeosebi la semănatul întârziat, precum şi în toamnele foarte secetoase sau în situaţia când se seamănă în teren bulgăros, se poate mări densitatea până la 700 boabe germinabile/m2. Trebuie reţinut, însă. că erorile tehnologice (întârzierea semănatului, pregătirea unui pat germinativ defectuos) pot fi corectate numai parţial, prin mărirea densităţii de semănat.

Cantitatea de sămânţă la hectar (norma de semănat) rezultată din calcul (pe baza densităţii stabilite şi a indicilor de calitate a seminţei) este cuprinsă, de regulă, între 200 şi 250 kg sămânţă/ha.

Adâncimea de semănat a grâului depinde de umiditatea solului, textură, soi, mărimea seminţei, data semănatului (faţă de epoca recomandată), în condiţiile din România, grâul este semănat Ia 4 - 5 cm adâncime pe terenurile cu umiditate suficientă şi textură mijlocie spre grea, unde apa pentru germinare este asigurată, iar străbaterea germenilor spre suprafaţă este ceva mai dificilă; pe terenurile cu umiditate insuficientă la suprafaţă şi textură mai uşoară, precum şi în cazul semănăturilor timpurii, se recomandă să se semene ceva mai adânc, la 5 -6 cm.

Din anumite motive (teren uscat, bulgăros, neaşezat suficient după arat datorită recoltării târzii a premergătoarei), grâul este semănat, în mod frecvent, prea adânc; consecinţele sunt răsăritul întârziat, plantele nu mai au timp să înfrăţească şi să se pregătească pentru iarnă, sau grâul înfrăţeşte târziu şi puţin.

În legătură cu adâncimea de semănat, trebuie semnalat că, în România există în cultură soiuri de grâu (Flamura 85, Lovrin 34, Fundulea 4, Lovrin 41) care se caracterizează prin formarea unui coleoptil mai scurt; la aceste soiuri, adâncimea de semănat trebuie să fie maximum 4 cm şi foarte uniformă, pentru a asigura străbaterea tuturor germenilor până la suprafaţă.

Distanţele de semănat la grâu, pe plan mondial, sunt cuprinse între 10 şi 18 cm (după W. BROUWER, 1970), fără a rezulta diferenţe importante de producţie. Ca atare, distanţa dintre rânduri trebuie aleasă între aceste limite, în funcţie de maşinile de semănat aflate la dispoziţie, în România grâul este semănat, în mod obişnuit, la 12,5 cm (distanţa pentru care sunt construite semănătorile universale existente mai frecvent în dotare).

In anumite situaţii (culturi semincere) se recomandă distanţe de semănat ceva mai mari (25 cm), pentru a favoriza înfrăţitul şi a asigura înmulţirea mai rapidă a seminţei.

O metodă de semănat mult extinsă în ţările cu tradiţie în cultura grâului este semănatul în cărări. Această metodă, folosită în prezent, pe suprafeţe în creştere în România, a apărut din necesitatea de a asigura efectuarea, cu mijloace terestre, a lucrărilor de împrăştiere a îngrăşămintelor, de combatere a bolilor şi dăunătorilor, de erbicidare, a tratamentelor pentru prevenirea căderii), în mod foarte precis, ca uniformitate de împrăştiere, până în faze de vegetaţie mai avansate (chiar până la începutul formării boabelor). Trebuie reţinut că în tehnologiile intensive se poate ajunge până la 5 - 8 treceri în cursul perioadei de vegetaţie, pentru efectuarea diferitelor lucrări de îngrijire.

Nu există o schemă standard pentru semănatul în cărări; schema poate fi adaptată de fiecare agricultor la setul de maşini agricole pe care îl au la dispoziţie; şi anume, la semănatul în cărări, se lasă câte 2 benzi nesemănate, obţinute prin închiderea tuburilor semănătorii pe urmele roţilor tractorului; lăţimea unei cărări corespunde cu lăţimea pneurilor tractorului (de regulă, este suficient să fie închise 2 tuburi ale semănătorii), iar distanţa dintre două cărări este egală cu ecartamentul roţilor tractorului şi al maşinilor cu care se vor face diferitele lucrări de îngrijire în vegetaţie. Distanţa dintre perechile de cărări trebuie să corespundă cu lăţimea de lucru a maşinilor cu care se fac tratamentele.

În figura 3.38 (după G. FISCHBECK, K.-U. HEYLAND şi N. KNAUER, 1975) este prezentată o schemă de semănat în cărări, în cazul în care se lucrează cu un singur tractor, cu o semănătoare cu lăţimea de lucru de 3 m; maşina pentru administrat îngrăşăminte are 6 m lăţime de lucru, maşina pentru erbicidare are 12 m lăţime de lucru.

Acolo unde există posibilitatea de a efectua lucrările din vegetaţie cu mijloace „avio” (şi se prevede acest lucru), se recomandă să se lase, de la semănat, urme de orientare, de 30 - 40 cm (două tuburi de la semănătoare suprimate), urme care sunt vizibile până în faze mai avansate de dezvoltare a plantelor; distanţa dintre două urme va fi egală cu lăţimea de lucru a mijloacelor avio folosite pentru aplicarea tratamentelor.

Fig. 3.38. - Schema pentru semănatul în cărări

3.2.2.5. Lucrările de îngrijire

Grâul este o cultură cu o tehnologie total mecanizabilǎ, deosebit de rentabilă sub aspectul consumului de forţă de muncă. Felul lucrărilor de îngrijire care se aplică grâului şi numărul acestora depinde de foarte mulţi factori (calitatea patului germinativ; dezvoltarea plantelor în toamnă şi starea de vegetaţie la desprimăvărare; mersul vremii şi al vegetaţiei în primăvară; rezerva de buruieni, infestarea cu boli şi dăunători; dotarea tehnică, posibilităţile materiale şi calificarea cultivatorilor). Sunt

situaţii în care sunt necesare sau sunt efectuate numai l - 2 lucrări de îngrijire şi sunt situaţii în care sunt efectuate foarte multe lucrări (7-8 treceri).

Tăvălugitul semănăturilor de grâu imediat după semănat apare ca necesar atunci când s-a semănat în sol afânat şi mai uscat, şi se face cu scopul de a pune sămânţa în contact cu solul şi de a favoriza, astfel, absorbţia apei.

Controlul culturilor pe timpul iernii şi eliminarea apei pe porţiunile depresionare sau microdepresionare sunt operaţiuni de bună gospodărire, care se fac de către orice bun cultivator de grâu. La amplasarea culturilor de grâu trebuie evitate, pe cât posibil terenurile unde pe timpul iernii apar băltiri.

Tăvălugitul la desprimăvărare este necesar numai în situaţii extreme când, din cauza alternanţei temperaturilor negative cu cele pozitive pe timpul iernii, rădăcinile plantelor de grâu au fost desprinse de sol (plantele sunt descălţate); ca urmare, la încălzirea vremii la desprimăvărare poate apare ofilirea şi uscarea plantelor de grâu, parţial dezrădăcinate; fenomenul este mai frecvent pe solurile argiloiluviale (podzolite). Atunci când situaţia o impune, lucrarea de tăvălugii trebuie efectuată pe sol bine scurs, dar încă reavăn, pentru a realiza aderarea rădăcinilor şi a nodului de înfrăţire la sol, dar fără a tasa suprafaţa solului.

Grăpatul culturilor de grâu la desprimăvărare este o lucrare din tehnologia clasică de cultivare, în prezent, grăpatul a fost scos din tehnologia recomandată, deşi continuă să fie efectuat de unii cultivatori de grâu de la noi. în majoritatea cazurilor se consideră că lucrarea de grăpat a semănăturilor de grâu la desprimăvărare, nu este necesară, iar consecinţele negative sunt, adesea, importante: multe plante de grâu sunt distruse, altele sunt dezrădăcinate; terenul, încă umed, este tasat prin trecerea tractorului; cresc costurile.

Combaterea buruienilor este principala lucrare de îngrijire din cultura grâului. Pierderile de recoltă la grâu din cauza concurenţei buruienilor sunt, în mod obişnuit, de 10 - 20%, dar pot ajunge în situaţii extreme până la 60 - 70%. Ca urmare, reducerea rezervei de buruieni şi împiedicarea apariţiei acestora în culturile de grâu trebuie urmărite prin toate mijloacele: rotaţie, lucrările solului, semănatul în epoca şi cu densitatea optimă, combatere chimică.

În cultura grâului, combaterea chimică a buruienilor este o lucrare obligatorie. Buruienile dicotiledonate ridică cele mai multe probleme în condiţiile din ţara noastră; speciile mai frecvente în cultura grâului sunt: Sinapis arvensis, Raphanus raphanistrum, Capsella bursa pastoris, Cirsium arvense, Thlaspi arvense, Centaurea cyanus, Atriplex sp., Chenopodium album, Rubus caesius.

Pentru combaterea acestora, frecvent se recomandă să se administreze preparate care conţin acidul 2,4-D (SDMA-33, 1,5-2,5 i/ha). Administrarea se face primăvara, când plantele de grâu sunt în faza de înfrăţit şi până la formarea primului internod, iar buruienile sunt în faza de cotiledoane sau rozetă; temperatura aerului trebuie să fie mai mare de 10°C, vremea liniştită, fără vânt, timpul călduros şi luminos. Cu bune rezultate se pot folosi şi preparate conţinând MCPA (Dicotex, 1,5-2,5 l/ha) sau bentazon (Basagran, 2-4 l/ha).

Alături de dicotiledonate menţionate, în culturile de grâu apar şi specii de buruieni rezistente la 2,4-D, cum ar fi Matricaria chamomilla, M. inodora, Agrostemma githago, Sonchus arvensis, Galium aparine, Papaver rhoeas, Stellaria media, Veronica sp., Bifora radians, Polygonum ssp. În asemenea situaţii, se

recomandă aplicarea unor erbicide pe bază de 2,4-D + dicamba (Icedin Forte, 2 l/ha), tribenuron metil (Granstar 75 DF, 20-25 g/ha), triasulfuron + 2,4-D (Longran 60 WP, l l/ha), clorsulfuron (Glean 75 DF, 15-20 g/ha) sau amido-sulfuron (Grodyl, 20-40 g/ha).

Buruieni dicotiledonate problemă în cultura grâului sunt considerate speciile Galium aparine şi Galeopsis tetrahit, pentru combaterea cărora se recomandă preparatele conţinând fluoroxipix + 2,4-D + dicamba (Starane 200 + Icedin Forte, 0,6 + 2,0 l/ha) sau 2,4-D + dicamba (Oltisan Extra, l l/ha).

Administrarea acestor preparate se face în aceleaşi faze de vegetaţie ale grâului şi ale buruienilor menţionate mai sus, tratamentele putând începe mai devreme, când temperatura a depăşit 6°C. Se subliniază că, întârzierea aplicării erbicidelor până la formarea celui de-al doilea internod poate determina apariţia unor efecte fitotoxice la grâu.

Combaterea buruienilor monocotiledonate apare ca necesară doar în anumite zone limitate din România. Speciile respective: Apera spica venii (iarba vântului) şi Avena fatua (odosul) găsesc condiţii favorabile de 'dezvoltare în zonele colinare, umede din Banat, Transilvania, Bucovina.

Pentru combaterea ierbii vântului se fac tratamente cu erbicide pe bază de tralkoxidim (Grasp CE, 2 - 2,5 l/ha), fenoxapropetil (Puma CE, 0,8 - 1,0 l/ha), diclofopmetil (Illoxan CE, 2,5 l/ha), aplicate primăvara, când buruiana are l - 3 frunze. Se mai pot folosi trialat (Avadex BW, 5-6 kg/ha), aplicat înainte de semănat şi încorporat în sol, sau terbutrin (Granarg 50 PU, 3-5 kg/ha), aplicat fie toamna, imediat după semănat sau după răsărit, sau primăvara în faza de l - 3 frunze ale buruienii.

Pentru combaterea odosului se recomandă preparatele pe bază de trialat, aplicate înainte de semănat, cu încorporare cu grapa cu colţi la 2 - 4 cm adâncime, sau preparatele Puma S sau Grasp, aplicate după recomandările prezentate la iarba vântului.

În mod obişnuit, tratamentele contra buruienilor dicotiledonate şi monocotiletonate se efectuează combinat (de exemplu, Grasp + Icedin Forte, 20 g + 2,5 l/ha sau Puma S + Icedin Forte, 0,8-1,0 + 2,0 l/ha).

Combaterea dăunătorilor din culturile de grâu se realizează prin măsuri preventive şi curative. Pentru diminuarea atacului de gândac ghebos (Zabrus tenebrioides Goeze), trebuie evitată amplasarea grâului pe terenurile infestate şi, de asemenea, se tratează sămânţa înainte de semănat, în cazuri extreme, când în toamnă se constată un atac puternic de larve de gândac ghebos, se recomandă tratamente cu insecticide organofosforice (Dursban 480 EC sau Pirimex 48 EC , 2,5 l/ha; Basudin 600 EW, 2 l/ha), la avertizare; pragul economic de dăunare (PED) este de 5% plante atacate.

Împotriva ploşniţelor cerealelor (Eurygaster spp. şi Aelia spp.) se efectuează tratamente împotriva adulţilor hibernanţi, la avertizare, la un PED de 7 exemplare/m2

şi numai după ce peste 80% din populaţia de ploşniţe a părăsit locurile de iernare (pădurea), de regulă, în a doua decadă a lunii aprilie, când temperatura depăşeşte 10°C. Tratamentele împotriva larvelor se fac la avertizare, la începutul lunii iunie, după ce acestea au trecut de vârsta a 2-a, la un PED de 3 larve/m2; adesea este necesară repetarea tratamentului, după un interval de maximum 7-10 zile, daca după primul tratament au mai rămas peste 3 larve/m2 (l larvă/m2pentru culturile

semincere).Se recomandă folosirea insecticidelor conţinând triclorfon (Onefon 90 PS, 1,2

kg/ha), dimetoat (Sinoratox 35 CE, 3,5 l/ha), deltametrin (Decis 2,5 EC, 0,3 l/ha), alfametrin (Fastac 10, 150 ml/ha), lambda-cihalotrin (Karate 2,5 EC, 0,3 l/ha).

Viermele roşu al paiului (Haplodiplozis marginala), este un dăunător periculos, a cărui prezenţă este semnalată mai frecvent pe terenurile grele, argiloase din judeţele Argeş, Teleorman, Buzău, Prahova, Dâmboviţa, Olt; se recomandă evitarea monoculturii şi recoltarea mai timpurie a lanurilor atacate înainte de migrarea dăunătorului în sol. Pe terenurile cu peste 5-6 larve/plantă, se fac 3 tratamente, primăvara, la avertizare, în perioada de zbor a adulţilor şi de apariţie a larvelor, cu preparatele menţionate la combaterea ploşniţelor.

Gândacul bălos al ovăzului (Lema (Oulema) melanopa) extins mult în ultimele decenii în culturile de grâu din ţara noastră se combate prin tratamente repetate, împotriva adulţilor şi a larvelor. Adulţii apar atunci când temperatura trece de 9 - 10°C, de obicei începând din a doua jumătate a lunii aprilie; PED este de 10 adulţi hibernanţi/m2 şi de 250 larve/m2 în cazul atacului în vetre. Tratamentele se fac cu preparate pe bază de dimetoat, deltametrin, lambda-cihalotrin, quinalfos (Ecalux CE, 1,25 l/ha).

Cărăbuşeii cerealelor (Anisoplia ssp.) se combat prin tratamente efectuate la apariţia adulţilor (sfârşit de mai, început de iunie) la un PED de 3 exemplare/m, folosind aceleaşi preparate recomandate pentru combaterea ploşniţelor.

Muştele cerealelor (musca neagră - Oscineila frit; musca de Hessa -Mayetiola destructor) sunt dăunătoare în cazul atacului de toamnă, care este cel mai păgubitor prin larve, mai ales în situaţiile în care grâul a fost semănat timpuriu şi toamna este lungă şi călduroasă. Foarte importante sunt măsurile preventive, precum şi tratamentele la sămânţă.

Şoarecii de casă (Microtus arvalis) se combat cu fosfura de Zn, 3%, administrată sub formă de momeli.

Combaterea bolilor se face în mod eficient prin combinarea metodelor preventive cu cele curative (combatere integrată).

Făinarea (Erysiphe graminis), boală cu transmitere prin sol, se manifestă îndeosebi în perioada creşterii intense a plantelor de grâu, când acestea sunt foarte sensibile. Atacul este favorizat de o densitate prea mare a lanului, de aplicarea unor doze prea mari de azot, de vremea răcoroasă, umedă şi cu nebulozitate ridicată.

Măsurile preventive constau din cultivarea de soiuri rezistente, respectarea rotaţiei, distrugerea samulastrei, asigurarea densităţii normale a lanului, fertilizarea echilibrată.

În cazul unui atac puternic de fǎinare, tratamentele de combatere se fac cu produse pe bază de prochoraz (Sportak 45, l l/ha), propiconazol (Tilt 250 EC, O,5 l/ha), trimorfamid (Fademorf 20 EC, 2 l/ha), triadimafon (Bayleton 25 WP, O,5 kg/ha) (uftimile două preparate speciale pentru fǎinare). Pragul economic de dăunare este considerat la: 25% pete pe ultimele trei frunze, după înfrăţit; 25% pete pe frunza stindard, înainte de înflorit.

Fuzarioza (Fusarium graminearum, cu forma perfectă Giberella zeae) se transmite prin sol şi prin sămânţă şi produce fuzarioza rădăcinilor, a coletului, frunzelor şi spicului. Deosebit de eficiente sunt măsurile preventive, cum ar fi

cultivarea de soiuri tolerante la boală, folosirea unei seminţe sănătoase, tratată înainte de semănat, fertilizarea echilibrată, cultivarea de soiuri tolerante, respectarea rotaţiei. Tratamentele la sămânţă sunt obligatorii, dar parţial eficiente, iar tratamentele în vegetaţie sunt eficiente, dar costisitoare.

Înnegrirea bazei tulpinii şi pătarea în ochi şi îngenuncherea tulpinii (Ophiobolus graminis, Cercosporella herpotrichoides) sunt boli care se transmit prin sol, astfel încât se recomandă, în primul rând, distrugerea samulastrei, respectarea rotaţiei, precum şi îngrăşarea echilibrată; în situaţii extreme, se recomandă tratamente cu preparate conţinând benomil.

Septoriozele (Septoria tritici şi S. nodorum) este o boală care se transmite prin sămânţă sau prin sol, pe resturile de plante. Măsurile preventive (distrugerea samulastrei, a resturilor de plante, respectarea rotaţiei, aplicarea unor doze moderate de azot) sunt importante pentru limitarea atacului. De asemenea, se recomandă tratamente la sămânţă (Vitavax 75, 2,5 kg/t sămânţă sau Chinodin, 2,5 kg/t sămânţă), precum şi tratamente în vegetaţie, în faza de înspicat, şi apoi la un interval de 14 zile, folosind preparatele recomandate pentru combaterea fǎinării. Pragul economic de dǎunare este apreciat la 10% intensitatea atacului la înflorit.

Prevenirea căderii plantelor. Este o lucrare de îngrijire efectuată pe suprafeţe mari în culturile de grâu din climatele umede, precum şi unde se aplică doze mari de îngrăşăminte cu azot.

Aplicarea unei tehnologii corecte de cultivare este esenţială pentru evitarea căderii. De asemenea, se recomandă tratamente preventive, folosind anumite substanţe cu efect retardant (nanizant). Cel mai frecvent sunt folosite produsele pe bază de clorură de clorcholină (Stabilan-Austria; Cycocel-Germania; CCC-Franţa, Belgia; Chlormequat-Anglia). Se efectuează stropiri foliare, în perioada de alungire a paiului (când plantele au 20 - 25 cm înălţime), pe vreme liniştită, fără vânt, cu soare nu prea puternic, de dorit seara sau dimineaţa. Se aplică 1,6 - 2,3 l/ha preparat în 800 - 1.000 l apa, în cazul tratamentelor terestre şi 300 - 400 l în cazul tratamentelor „avio”.

Prin aceste tratamente se obţin: reducerea înălţimii plantelor cu 25 - 30 cm, scurtarea şi îngroşarea internodurilor bâzâie, dezvoltarea ţesutului sclerenchimatic şi deci mărirea rezistenţei la cădere, redistribuirea asimilatelor între organele plantei şi ca urmare, creşterea suprafeţei foliare, a numărului de boabe în spic, a MMB şi a producţiilor. Se obţin culturi cu rezistenţă sporită la cădere şi care pot fi recoltate mecanizat, fără dificultate.

În prezent, pentru prevenirea căderii există şi preparate pe bază de ethephon (Camposan, Terpal) sau ethephon + chlormequat (Phynazol) care pot fi aplicate cu bune rezultate şi în faze de vegetaţie mai avansate.

În România, aplicarea tratamentelor pentru prevenirea căderii nu s-au extins deşi cercetările au ilustrat unele efecte pozitive asupra producţiei la grâu (GH. V. ROMAN, 1969 - 1970); în majoritatea zonelor de cultură a grâului căderea se petrece destul de rar, numai în anii cu primăvara şi începutul verii gloioase şi cu vânturi puternice, care favorizează căderea.

Irigarea este o lucrare din tehnologia de cultivare a grâului care prezintă interes pentru majoritatea zonelor de cultură a grâului din România. Necesarul de apa al grâului este de 3.500 - 4.500 m /ha pe întreaga perioadă de vegetaţie şi este acoperit, de obicei în proporţie de 70 - 75%, din rezerva de apă a solului la semănat şi

din precipitaţiile căzute în timpul perioadei de vegetaţie.Udările de toamnă aplicate în cultura grâului sunt cele mai eficiente, în

situaţiile în care solul este prea uscat şi nu permite efectuarea arăturii sau dacă s-a arat, dar nu se poate pregăti patul germinativ, se recomandă administrarea unei udări de umezire, cu norme de 400 - 600 m3/ha. în situaţiile în care pregătirea patului germinativ s-a făcut corespunzător, dar s-a semănat în sol uscat şi grâul nu răsare din lipsa apei, se recomandă o udare de răsărire cu norme de 300-500 m3/ha.

Udările de primăvară se aplică în funcţie de situaţia concretă din primăvară (apa acumulată în sol în sezonul rece, regimul precipitaţiilor în primăvară), cu norme de 500-600 m3/ha. Se aplică 1-3 udări în fazele de alungirea paiului (în luna aprilie, mai rar, numai în primăverile secetoase şi după ierni sărace în precipitaţii), înspicat-înflorit (luna mai) şi la formarea bobului (luna iunie). Metoda de udare folosită la grâu în ţara noastră este aspersiunea.

3.2.2.6. Recoltarea

Momentul optim de recoltare a grâului este la maturitatea deplină, atunci când boabele ajung Ia 14 - 15% umiditate; în acest stadiu maşinile de recoltat lucrează fără pierderi şi boabele se pot păstra în bune condiţii, fără a fi necesare operaţiuni speciale de uscare. De regulă se începe recoltatul mai devreme, când boabele au 18% umiditate, din cauza suprafeţelor mari cu grâu care trebuie recoltate, pentru a preîntâmpina întârzierea şi a limita pierderile de boabe prin scuturare (datorită supracoacerii sau a vremii nefavorabile); în acest caz, este absolut necesară uscarea boabelor, pentru a le aduce la umiditatea de păstrare şi a evita deprecierea calităţii lor.

Lucrarea de recoltare trebuie încheiată când boabele au ajuns la circa 12 -13% umiditate; mai târziu grâul trece în faza de supracoacere şi se amplifică pierderile prin scuturare. Perioada optimă de recoltare a unui lan de grâu este de aproximativ 5-8 zile.

Lanurile de grâu sunt recoltate, dintr-o singură trecere, cu ajutorul combinelor universale autopropulsate. Trebuie respectate recomandările de a reface reglajele combinei de 2 - 3 ori pe zi (în funcţie de evoluţia vremii), cu scopul de a realiza treieratul fără a sparge boabele. Recoltarea directă cu combina se efectuează în condiţii bune în lanurile dezvoltate uniform, neîmburuienate şi necăzute.

În situaţiile când nu sunt întrunite aceste condiţii, se apelează la recoltarea divizată (în două faze), care se realizează prin secerarea (tăierea) plantelor cu vindroverul Ia înălţime de 15 - 20 cm, lăsarea lor în brazdă câteva zile pentru uscare, urmată de treieratul cu combina, prevăzută cu ridicător de brazdă.

În tehnologia de recoltare folosită la noi, după recoltare paiele rămân pe teren în brazdă continuă.

Strângerea paielor şi eliberarea terenului sunt lucrări importante în cultura grâului. Trebuie luat în calcul un raport general acceptat de 1:1 între boabe şi paie, care însă depinde de condiţiile anului, soi, înălţimea de tăiere la recoltare ş.a. Lucrarea este foarte dificilă şi destul de costisitoare; în tehnologia mai frecvent folosită (presarea paielor cu presa pentru furaje, încărcarea manuală şi transport), aceste operaţiuni pot reprezenta 48% din consumul de muncă din întreaga tehnologie de cultivare a grâului, faţă de circa 8,3% cât reprezintă recoltatul şi transportul boabelor (după D. TOMA, citat de GH.BÂLTEANU, 1989).

Pentru adunarea paielor se folosesc diferite utilaje (presa de balotat pentru furaje, maşina pentru balotat cilindrică, maşini pentru adunat şi căpiţat). Ulterior paiele sunt transportate pentru a fi folosite ca materie primă pentru diferite industrii, ca aşternut sau furaj pentru animale, ca material pentru prepararea composturilor.

În multe ţări cultivatoare de grâu, la combina sunt montate dispozitive speciale pentru tocarea paielor şi împrăştierea acestora pe lăţimea de lucru a combinei, concomitent cu recoltatul. Ulterior, se realizează, fără dificultate, încorporarea în sol, prin arătură, a paielor bine mărunţite, de dorit împreună cu doze moderate de îngrăşăminte cu azot pentru a facilita descompunerea paielor în sol.

Arderea miriştii (deci a materiei organice rămase după recoltarea grâului) nu este justificată; această soluţie este acceptată numai în cazuri extreme, cum ar fi un atac puternic de vierme roşu.

Producţii. Producţia medie mondială la grâu a fost în ultimii ani înjur de 2.600 kg boabe/ha (1997 - 1999). Prin comparaţie, producţia medie în Europa a fost 5.115 kg/ha, din care 6.030 kg/ha în ţările Uniunii Europene şi 3.480 kg/ha în ţările Europei de Est. Numeroase ţări europene realizează peste 7.000 kg boabe/ha (Belgia, Danemarca, Franţa, Germania, Irlanda, Olanda, Marea Britanic). Prin comparaţie, principalele ţări cultivatoare (şi exportatoare) de grâu pe plan mondial (SUA, Canada, Argentina) nu depăşesc producţii medii de 2.240 - 2.900 kg/ha.

În cultura grâului în România, în ultimele decenii, producţiile medii au oscilat, de regulă, între 1.760 kg/ha şi 3.300 kg/ha, fiind supuse influenţei variaţiilor climatice destul de mari de la un an la altul. Reţin atenţia, îndeosebi, producţiile medii realizate în anii 1977 (2.820 kg/ha), 1990 (3.301 kg/ha) şi 1995 (3.082 kg/ha). De asemenea, sunt unităţi agricole care recoltează, în-anii favorabili, 5.000 - 6.000 kg boabe/ha, în medie pe mii de hectare.

3.3.2. Tehnologia de cultivare a secarei

3.3.2.7. Rotaţia

Secara este o plantă puţin pretenţioasă faţă. de sol şi planta premergătoare. Ea are un sistem radicular bine dezvoltat şi cu putere mare de absorbţie.

Pe baza numeroaselor cercetări s-au stabilit premergătoarele cele mai bune pentru secară, în diferite zone de cultură, astfel: pe soluri nisipoase leguminoasele, porumbul timpuriu şi pepeni verzi; pe solurile cernoziomoide (din nordul ţării) borceagul, inul pentru fibre şi cerealele; pentru solurile acide sărace (podzoluri şi brune podzolite) cartofii timpurii, iar pentru solurile din zona de stepă borceagul de toamnă, răpită, floarea-soarelui şi porumbul timpuriu.

Secara, la rândul ei, este o bună premergătoare pentru toate plantele din zona ei de cultură, deoarece eliberează terenul devreme, lasă solul curat de buruieni şi permite executarea lucrărilor solului la timp şi de bună calitate.

3.3.2.2. Fertilizarea

Consumul de elemente nutritive pentru 100 kg boabe şi paiele aferente este de 2 - 3 kg N, l - 1,5 kg P2O5 şi 2 - 3 kg K2O, fiind apropiat de cel al grâului.

Deşi capacitatea de absorbţie a elementelor nutritive este mare, prin faptul că secara se cultivă pe soluri sărace (nisipuri, podzoluri), reacţionează bine la îngrăşăminte.

Pe baza cercetărilor din ultimii ani, se recomandă aplicarea îngrăşămintelor în dozele prezentate în tabelul 3.18.

Superfosfatul şi sarea potasică se aplică toamna la arătură, iar azotul, fie în întregime primăvara pe solul îngheţat, fie 1/3 - 1/2 toamna la arătură, iar diferenţa primăvara la pornirea în vegetaţie.

Tabelul 3.18Dozele de îngrăşăminte chimice la secară

Fertilitatea soiului

Dozele de substanţă activă (kg/ha)

N P2O5 K2O

Ridicată 40-50 40-60 -

Mijlocie 50-60 50-70 40-50

Scăzută 60-80 70-90 60-80

3.3.2.3. Lucrările solului

Pregătirea terenului pentru secara de toamnă se face ca şi pentru grâul de toamnă. Trebuie, însă, ca patul germinativ să fie mai bine tasat şi mărunţit, deoarece secara formează nodul de înfrăţire mai la suprafaţă şi, deci, pericolul dezgolirii lui prin tasarea solului „înfoiat” (datorită ploilor şi zăpezii) este mai mare decât la grâu.

3.3.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa trebuie să aibă puritatea de minimum 98% (lipsită de cornul secarei), iar germinaţia să fie de peste 85%. Tratamentele la sămânţă se fac ca şi la grâu.

Epoca de semănat a secarei de toamnă este cu circa 10 zile înaintea grâului de toamnă, pentru înrădăcinare şi înfrăţire (are nevoie de 45 - 50 zile de vegetaţie), şi pentru faptul că pericolul atacului de muscă (suedeză) este minim, în zonele subcarpatice secara se seamănă între 15-25 septembrie, iar în zonele sudice între 25 septembrie - 5 octombrie. Semănatul prea timpuriu duce la formarea unei mase vegetative prea bogate, plantele fiind mai expuse asfixierii sau epuizării sub stratul gros de zăpadă.

Densitatea recomandată pentru secară este de 500 - 600 boabe germinabile la m2.

Distanţa între rânduri este de 12,5 cm, ca şi la grâu.Adâncimea de semănat: 2-3 cm pe solurile grele, 3-4 cm pe solurile mijlocii şi

5 - 6 cm pe solurile uşoare. Deoarece secara formează nodul de înfrăţire mai la suprafaţă, nu este justificat semănatul Ia adâncime mai mare. Un semănat mai adânc de 2 - 3 cm, pe soluri mai grele şi umede, duce la întârzierea răsăririi, reducerea densităţii şi apariţia atacului de fuzarioză.

Cantitatea de sămânţa la hectar este în funcţie de densitatea stabilită, de MMB şi valoarea culturală, fiind cuprinsă între 140 - 200 kg/ha. La secara poliploidă (cu MMB de circa 50 g) cantitatea de sămânţă este mai mare. Cantitatea de sămânţă se

măreşte cu 10 - 15%, când secara se seamănă mai târziu sau într-un pat germinativ mai puţin corespunzător.

3.3.2.5. Lucrările de îngrijire

Sunt ca şi cele pentru grâul de toamnă, fiind executate după aceeaşi tehnică şi cu aceleaşi mijloace. Deşi secara este o plantă cu o bună rezistenţă la iernare, se impune un control permanent al semănăturilor pe timpul iernii, deoarece cultivându-se în zone submontane şi stând mai mult timp sub zăpadă, plantele sunt expuse mai mult mucegaiului de zăpadă şi autoconsumului, mai ales dacă plantele au intrat în iarnă cu o masă vegetativă prea bogată. De asemenea, la secară, nodul de înfrăţire fiind mai la suprafaţă, plantele sunt mai expuse dezrădăcinării, în primul caz se impune fertilizarea suplimentară cu azot la ieşirea din iarnă, iar în al doilea caz tăvălugirea semănăturii, la desprimăvărare.

Erbicidele, dozele şi tehnica aplicării lor sunt ca şi la grâu. Având un ritm de creştere rapid, secara luptă bine cu buruienile (înăbuşe chiar şi pălămida). obţinându-se, în general, culturi curate.

Irigarea secarei, unde este cazul, se face în condiţiile prezentate la grâul de toamnă.

3.3.2.6. Recoltarea

Se execută cu combina, când umiditatea boabelor este de 14%. Dacă umiditatea depăşeşte 15%, sămânţa se va usca la soare sau în uscătoare, pentru a putea fi păstrată în condiţii bune. Tehnica de recoltare este cea prezentată la grâu, cu unele particularităţi.

Deoarece secara înfrăţeşte, practic, toamna, ritmul de creştere, primăvara, fiind rapid la toi fraţii, ea ajunge mai uniform (şi cu 5 - 7 zile mai repede) decât grâul la maturitate. Boabele fiind mai puţin prinse în palee, pericolul de scuturare este mai mare decât la grâu. Secara se recoltează cu combina la sfârşitul coacerii în pârgă.

Secara având talia mai mare decât grâul, pentru a nu înfunda combina, miriştea se taie mai sus (luând circa 80 - 100 cm din lungimea plantelor), iar în unele situaţii lăţimea brazdei trebuie să fie mai mică.

Producţia de boabe este mai mică decât la grâu, atât pe plan mondial, cât şi la noi în ţară; aceasta şi din cauza cultivării secarei în condiţii pedoclimatice mai vitrege decât grâul de toamnă. Potenţialul de producţie al actualelor soiuri de secara este de peste 60 q/ha (400 spice/m cu 1,5 - 2 g fiecare).

La noi în ţară, în arealul ei de cultură (podzoluri, nisipuri), secara dă producţii de 30 - 50 q/ha boabe, însă media pe ţară este mai mică (circa 20 q/ha). Producţia de paie la secară este de circa doua ori mai mare.

Tehnologia de cultivare a triticalei

3.4.2.1. Rotaţie

Pentru a se putea însămânţa în perioada optimă, triticale se amplasează în rotaţie după plante premergătoare care eliberează terenul mai timpuriu: leguminoase anuale şi perene, in pentru fibre şi ulei, răpită, cartof şi porumb timpuriu, floarea-soarelui şi sfeclă pentru zahăr recoltate timpuriu, cânepă pentru fibre etc. Triticale nu se cultivă după cereale de toamnă sau de primăvară, datorită în special sensibilităţii la fuzarioză.

3.4.2.2. Fertilizare

Triticale are următorul consum specific pentru 1.000kg boabe: 28 kg N, 10 kg P2O5 şi 31 kg K2O (GH. BÎLTEANU, 1989). Deoarece soiurile actuale de triticale cultivate în ţara noastră au rezistenţă la cădere inferioară grâului (având talia mai înaltă), un sistem radicular bine dezvoltat şi cu putere -mare de valorificare a elementelor nutritive din sol, dozele de fertilizare trebuie să fie moderate, în funcţie de fertilitatea solului (tab. 3.21, după C. VASILICĂ, 1991).

Fosforul şi potasiul se aplică sub arătură, iar azotul se fracţionează în două reprize: 1/3 toamna şi 2/3 primăvara (la începutul alungirii paiului).

Tabelul 3.21 Dozele de îngrăşăminte la triticale (kg/ha)

Fertilitatea solului N P205 K20

Scăzută 80-100 70-90 50-60

Mijlocie 70-80 60-70 40-50

Ridicată 60-70 40-60 -

3.4.2.3. Lucrările solului

Lucrările de bază, cât şi cele privind pregătirea patului germinativ pentru triticale sunt similara cu cele care se efectuează pentru grâul de toamnă.

3.4.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de triticale trebuie să aibă germinaţia peste 85%. înaintea semănatului sămânţa se tratează cu produsele şi în dozele folosite la grâul de toamnă.

Epoca de semănat este între 15 septembrie - l octombrie în zonele mai reci (colinare) ale ţării şi l - 10 octombrie în zonele mai calde din sudul şi vestul ţării. Semănatul mai timpuriu reduce rezistenţa la iernare, iar întârzierea semănatului nu permite înfrăţirea şi călirea normală a plantelor, având efecte negative asupra rezistenţei la ger, a înfrăţirii şi a capacităţii de producţie.

Adâncimea de semănat este 5-7 cm, în funcţie de textura şi umiditatea solului.Densitatea la semănat este cuprinsă între 450 - 650 boabe germinabile la

2m2.Distanta între rânduri este de 12,5 cm.

Cantitatea de sămânţă la hectar este cuprinsă între 230 - 280 kg, în funcţie de densitate, mărimea seminţelor şi de sămânţa utilă.

3.4.2.5. Lucrările de îngrijire

Obiectivele şi tehnica de aplicare a lucrărilor de îngrijire pentru triticale sunt similare cu cele prezentate la grâul de toamnă. O atenţie deosebită trebuie să se acorde prevenirii căderii plantelor, respectării dozelor şi momentul optim de erbicidare în timpul vegetaţiei (sfârşitul înfrăţitului - sfârşitul alungirii primului internod al paiului), pentru a preveni efectele fitotoxice ale erbicidelor.

Irigarea se face ca şi la grâul de toamnă, aplicându-se în zonele şi în toamnele secetoase o udare de răsărire (cu 300 - 400 m3 apă Ia ha), iar în timpul vegetaţiei se menţine umiditatea solului la plafonul minim de peste 50% al I.U.A. (cu l - 2 udări, folosind 500 - 800 m apă/ha în timpul fazelor critice pentru apă).

3.4.2.6. Recoltare

Triticale se recoltează Ia începutul coacerii depline a boabelor, însă nu se întârzie recoltarea peste această fază deoarece se produc pierderi. Triticale, fiind mai sensibilă la încolţirea în spic (în zonele şi în anii ploioşi), se recoltează înainte ca umiditatea seminţelor să scadă sub 16%.

3.7.2. Tehnologia de cultivare a porumbului

Condiţiile climatice şi cele edafice din majoritatea zonelor ţării noastre şi potenţialul productiv al hibrizilor din cultură, în condiţiile aplicării unor tehnologii moderne de cultivare, pot asigura realizarea unor recolte la nivelul celor mai avansate ţări ale lumii.

7.3.2.1. Rotaţia

Porumbul este mai puţin pretenţios faţă de planta premergătoare. Rezultatele cele mai bune se obţin după leguminoasele anuale pentru boabe şi furajere, după care urmează, cerealele păioase de toamnă, inul, cânepa, cartoful, sfecla şi floarea-soarelui.Lucerna, dintre leguminoasele perene, deşi asigură importante cantităţi de azot (120 - 160 kg/ha) şi contribuie la refacerea structurii, datorită consumului mare de apă, nu este considerată o premergătoare potrivită pentru porumb în zonele mai secetoase, fără condiţii de irigare.Rotaţia grâu-porumb este obligatorie, din cauza ponderii de circa 60% a celor două culturi, în această rotaţie porumbul este favorizat, fiind cultivat după o premergătoare timpurie, în culturile atacate de fuzarioză, boală comună ambelor specii, această rotaţie se întrerupe după 4-5 ani.Porumbul nu se poate cultiva după sorg şi iarbă de Sudan.Monocultura, de porumb în ţara noastră s-a extins pe solurile fertile, mai joase, cu apa

freatică la mică adâncime, supuse în primăverile mai ploioase excesului temporar de umiditate - terenuri pe care grâul nu le valorifică în aceeaşi măsură ca porumbul.În S.U.A., în „cordonul porumbului”, cât şi în sudul Franţei şi în Italia, pe soluri fertile, permeabile, structurate, bogate în humus, cu pH 6,5 - 7,5, fertilizate raţional şi irigate, se practica monocultură îndelungată, cu rezultate bune.Se poate aprecia, însă, că prin monocultură prelungită se reduce conţinutul de humus, se degradează structura, are loc o acidifiere progresivă a solului, se epuizează solul în macroelemente şi unele microelemente, se înmulţesc bolile şi dăunătorii specifici, impunându-se, deci utilizarea unor doze mărite de îngrăşăminte şi tratamente costisitoare.Rezultatele din ţara noastră reliefează că cele, mai eficiente producţii se realizează în asolamente de 4 - 6 ani, fapt rezultat şi din datele prezentate în tabelul 3.35.

Tabelul 3.35.Producţia de porumb în funcţie de rotaţie

Staţiunea experimentală

Sistemul de cultivare

Recolta q/ha în:

monocultură grâu - porumbasolament de

4 - 6 aniFundulea (cernoziom cambie)

neirigat irigat

49,0 69,6

55,7 78,4

60,2 80,7

Şimnic (brun roşcat) neirigat irigat

46,6 27,9

52,0 33,5

57,5 46,8

La rândul său, porumbul este o bună premergătoare pentru culturile de primăvară şi chiar pentru grâul de toamnă, caz în care se vor cultiva hibrizi cu perioadă de vegetaţie mai scurtă în rotaţia porumbului. Cu alte culturi se va acorda atenţie utilizării erbicidelor triazinice şi prevenirii infestării cu gărgăriţă.

3.7.2.2. Fertilizarea

Datorită producţiei mari de masă uscată la unitatea de suprafaţă, porumbul este o plantă mare consumatoare de substanţe nutritive.F. ANGELINI (1965) apreciază porumbul ca fiind o plantă „vorace prin excelenţă”.Consumul de NPK în kg/t de boabe şi producţia secundară aferentă, în funcţie de nivelul recoltei, după CR. HERA şi colab. (1980), sunt prezentate în tabelul 3.36. Rezultă că porumbul este o mare consumatoare de azot (18 - 28 kg/t) şi potasiu (23 - 36 kg/t).

Tabelul 3.36.Consumul specific de elemente nutritive, în kg/t, de către boabe şi părţile aeriene

aferente, în funcţie de nivelul producţieiElementul

chimicProducţia de boabe (t/ha)

3-4 5-6 7-8 9-10 11 - 12 13- 14 >14

N 28-26 24-23 22-21 21-20 20-19,5 19-18,5 18

P205 14-11 10,5-10,1 9,8-9,6 9,5-9,0 8,9-8,8 8,7-8,6 8,6

K2O 33-36 30-28 27-26 25,5-24,8 24,6-24,4 24,2-24,0 23,9

Azotul este principalul element în fertilizarea porumbului, care asigură formarea unei mase foliare bogate, colorată în verde intens şi care influenţează favorabil acumularea substanţelor proteice. Carenţa se manifestă prin îngălbenirea limbului de la vârf spre bază, de-a lungul nervurii mediane care se deschide la culoare. Plantele rămân firave, cu ştiuleţii mici. Excesul de azot intensifică transpiraţia, creşterea, este luxuriantă plantele devin sensibile la secetă şi boli.şi întârzie maturitatea.Absorbţia azotului este intensă de-a lungul întregii perioade de vegetaţie.Fosforul joacă un rol multiplu în creşterea si fructificarea porumbului. Insuficienţa lui se manifesta prin înroşirea frunzelor de la vârf spre bază, sistemul radicular este slab dezvoltat, ritmul de creştere este scăzut, se accentuează protandria. Excesul fosforului determină insuficienţa zincului.Potasiul măreşte rezistenţa la cădere, secetă şi boli. Carenţa se manifestă prin îngălbenirea frunzelor de la vârful lor spre bază, iar sistemul radicular rămâne slab dezvoltat.Dintre microelemente, frecvent pe cernoziomurile cambice apare carenţa de zinc, manifestată prin apariţia dungilor gălbui între nervurile jumătăţii inferioare a frunzelor, până la necrozarea lor. Carenţa este favorizată de temperaturile scăzute din mai-iulie, de monocultură şi de excesul de fosfor şi azot.Fertilizarea organică a porumbului. Gunoiul de grajd, este indicat pe toate tipurile de sol din ţară, aplicat în doză de 20 - 40 t/ha. Dozele mai mari se aplică pe solurile erodate, luvisoluri, la culturile irigate etc.Aplicarea bălegarului se face direct culturii porumbului, „proaspăt” sau fermentat, o dată la 4 - 5 ani, efectul resimţindu-se şi în anul al treilea de la aplicare în condiţii de monocultură.Fertilizarea organo-minerală. Mineralizarea materiei organice prin procese microbiologice şi prezenţa îngrăşămintelor chimice conduc la obţinerea unor sporuri mari de recoltă. Rezultate deosebite pe solurile nisipoase, cât şi pe cele erodate s-au obţinut prin aplicarea împreună a 20 t de gunoi de grajd + N32-48 P32-48.Îngrăşămintele verzi au rol asemănător gunoiului de grajd, fapt pentru care sunt mult aplicate în S.U.A., Italia, Ungaria. Ele sunt mai economice când se produc în culturi ascunse sau sunt cultivate în mirişte. Pentru culturi ascunse se recomandă utilizarea sulfinei, iar pentru culturi duble se recomandă lupinul alb.Fertilizarea chimică. Rezultatele de sinteză reliefează că, pe toate tipurile de sol, fertilizarea cu azot şi fosfor se înscrie cu sporuri semnificative de recoltă; potasiul asigură sporuri semnificative pe solurile luvice, pe cele nisipoase şi în condiţii de irigare (tab. 3.37).Sporul producţiei de boabe la l kg îngrăşământ este variabil, în funcţie de tipul de sol, condiţiile climatice şi hibridul cultivat.În figura 3.66. este prezentat sporul producţiei de boabe datorită îngrăşămintelor cu azot, aplicate pe fond constant de P70K80 (BORCEAN şi colab.992).

Tabelul 3.37.

Sporul de boabe pentru 1 kg s.a. îngrăşământTipul de sol N P2O5 K2O

Cernoziomuri Aluvial Brun-roşcat argilo-iluvial Brun argilo-iluvial

121399

6546

0-50-536

Fig.3.66. - Efectul îngrăşămintelor cu azot asupra recoltei

Cu referire la hibrizi, se poate afirma că hibrizii simpli, intensiv cultivaţi, pe fond nefertilizat, sunt depăşiţi în producţie de către hibrizii dubli extensivi, dar în condiţii de fertilizare locurile se inversează.La stabilirea dozelor de îngrăşământ se vor avea în vedere: tipul de sol, nivelul producţiei scontate, rezerva solului, consumul specific, regimul precipitaţiilor, hibridul cultivat, planta premergătoare.Fertilizarea cu azot. În tabelul 3.38. sunt prezentate dozele optime economice de azot (după CR. HERA şi Z. BORLAN, 1980).Dozele optime economice de azot, în condiţii de cultură neirigată sunt cu 30 - 90 kg mai mici decât în cultură irigată.În funcţie de producţia planificată consumul specific se modifică determinarea dozei putându-se realiza simplu, calculând 24 kg N pentru fiecare tonă de boabe la o producţie sub 5 t/ha; 22 kg N/t la o producţie între 6 -10 t/ha şi, respectiv, 20 kg N/t la producţii de peste 10 t/ha.

Tabelul 3.38.Dozele optime economice medii de azot la porumb, în funcţie de producţia

planificată(boabe) şi de asigurarea potenţială a solului cu azot(apreciată după indicele azot - I.N.)*

Producţia planificată boabe (kg/ha)

DOE de N (kg/ha) la IN al solului

1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 Y 4,5

5000 6000 7000 8000 9000 10000 11000 12000 14000

144 168191 211 231 248 265 280 308

134 157 180 201 220 238 254 269 297

122 146 169 190 209 226 213 258 286

113 138 160 181 200 217 234 249 277

106 130 153 173 193 210 227 242 270

100 124 147 167 186 204 221 236 234

94 118 141 161 180 199 216 230 258

89 114 137 157 176 194 210 226 254

*Faţă de original, tabelul este simplificat, luând în considerare numai 10 nivele de producţie (în loc de 20) şi 8 nivele de I.N (faţă de 9)

Doza se reduce cu 20 - 50 kg N/ha când porumbul urmează după leguminoase, de asemenea, se reduce cu 2 kg N pentru fiecare tonă de gunoi dată direct porumbului şi, respectiv, cu l kg N, când aplicarea gunoiului s-a făcut la planta premergătoare; se reduce cu 20 - 30 kg N în cazul hibrizilor sensibili la frângerea tulpinilor.Doza se majorează cu 20 kg N/ha când porumbul urmează după floarea soarelui şi cu 25 kg N/ha după cartofi târzii sau în al III-lea an de monoculturăÎn funcţie de asigurarea cu apă, de precipitaţiile din intervalul octombrie-februarie, doza se corectează cu +/- 5 kg/10 mm precipitaţii peste sau sub medie; se măreşte cu 20 kg/ha pe solurile cu aport freatic şi când semănatul se face în primăveri umede şi se micşorează cu 20 kg în primăverile secetoase. Aplicarea azotului trebuie efectuată fracţionat, astfel:

- 30 - 40 kg/ha azot sub formă de îngrăşământ complex sau de azotat deamoniu, concomitent cu semănatul;

- la praşilele a II-a şi a III-a mecanice se aplică 30 - 70 kg/ha azot sub formă de uree, azotat de amoniu sau îngrăşăminte lichide;

- concomitent cu irigarea se vor asigura doze de 10-20 kg/ha, corelate cudozele, aplicate anterior şi starea culturii.Fertilizarea cu fosfor. În funcţie de nivelul producţiei scontate şi starea de aprovizionare a solurilor cu fosfor, CR. HERA şi Z. BORLAN (1980) recomandă dozele economice înscrise în tabelul 3.39.

Tabelul 3.39.Dozele optime economice (DOE) medii de P2O5, în funcţie de producţia pianificată(boabe) şi starea de aprovizionare a solurilor cu fosfor mobil

Producţia planificată boabe (kg/ha)

DOE de P2O5 (kg/ha) când PAL** este de (ppm P):

10 20 30 40 50 60

5000 82 61 42 27 14 -

6000 95 74 55 40 27 18

7000 106 85 66 50 38 28

8000 115 93 75 59 47 37

9000 122 101 82 67 54 45

10000 129 107 89 73 61 51

11000 134 113 94 79 66 57

12000 139 117 99 83 71 61

13000 143 121 103 87 75 65

14000 146 125 i 06 91 78 69

* Faţă de original, tabelul este simplificat; luând în considerare numai 10 nivele de producţie în loc de 20 şi numai 6 nivele de aprovizionare a solului cu fosfor faţă de 13. ** P din fosfaţii solubili în acetat lactat de amoniu.

Doza se poate calcula expeditiv, plecând în calcul de la un consum de 9 kg P2O5/t boabe, la în conţinut al solului de peste 6 mg/100g sol. Pe solurile cu conţinut sub 6 mg P2O5/100 g sol doza se va majora 15 - 20 kg P2O5 pentru flecare mg sub limita menţionată.Doza se reduce pentru fiecare tonă de gunoi cu l kg P2O5, când aplicarea s-a făcut direct porumbului şi cu 0,5 kg P2O5, pentru fiecare tonă de gunoi aplicată plantei premergătoare.Încorporarea în sol a îngrăşămintelor cu fosfor se face sub arătura de bază. Îngrăşămintele complexe cu fosfor se pot aplica primăvara la pregătirea patului germinativ, încorporându-se adânc cu grapa cu discuri, sau în benzi concomitent cu semănatul (fertilizarea starter).Fertilizarea cu potasiu. Dozele optime, economice şi starea aprovizionare a solului cu potasiu mobil, calculate de CR. HERA şi Z. BORLAN (1980) sunt prezentate în tabelul 3.40.

Tabelul 3.40.Doza optimă de K2O5, în funcţie de producţia planificată şi de starea de aprovizionare a

solurilor cu potasiu mobilProducţia planificată

boabe (kg/ha)DOE de K2O (kg/ha) când KAL este de (ppm K):

60 100 140 180 220 260

5000 6000 7000 8000 9000 10000 11000 12000 13000 14000

120141160176190203214224233242

86107125141155168179190199207

547594110124137148158167175

2647658195108119129139147

-213956708294104113121

--

1733476071819199

*Faţă de original tabelul este simplificat, luând în considerare numai 10 nivele de producţie faţă de 20 şi numai 6 nivele de a aprovizionare a solului cu potasiu, faţă de 9.

Pentru fiecare tonă de gunoi doza se reduce cu 2,5 kg K2O/t, când gunoiul se aplică direct şi cu l kg K2O/t, când gunoiul s-a aplicat plantei premergătoare.Sporurile de recoltă cele mai mari s-au obţinut pe solurile luvice, erodate, nisipoase şi în cultura irigată când, datorită dozelor mari de azot, se impune şi aplicarea de potasiu, pentru a mări rezistenţa la frângere.Aplicarea îngrăşămintelor cu potasiu este similară cu aplicarea îngrăşămintelor cu fosfor.Aplicarea microelementelor. Pe cernoziomurile fertilizate repetat, mulţi ani, cu azot şi fosfor, cu pH-ul peste 7, este necesară aplicarea preventivă a sulfatului de zinc, o dată la 4 - 6 ani, în cantitate de 8 - 10 kg/ha.Dacă apar în vegetaţie simptomele carenţei de zinc, se execută 1 - 3 stropiri, la intervale de 7 - 10 zile, începând cu faza de 4 - 5 frunze cu soluţii de sulfat de zinc în concentraţie de 1%.Amendamentele cu calciu. Pe solurile acide, cu pH sub 5,9 şi cu gradul de saturaţie în baze mai mic de 75%, folosirea amendamentelor cu calciu, o dată la 4 - 5 ani, este obligatorie în cultura porumbului.

3.7.2.3. Lucrările solului

Acestea încep imediat după eliberarea terenului de planta premergătoareşi vizează, pe lângă mobilizarea solului, încorporarea resturilor vegetale, mărunţirea, nivelarea şi realizarea în rezerve cât mai mari de apă în sol.După premergătoare timpurii se execută arătura de bază fa 20 - 25 cm adâncime pe terenurile mai uşoare şi la 25 - 30 cm pe terenurile mijlocii şi grele, cu plugul în agregat cu grapa stelată. Până în toamnă terenul se menţine afânat şi curat de buruieni, prin lucrări cu grapele cu discuri.Efectuarea a două arături, vara fa 20 cm adâncime, şi toamna la 30 cm, nu se justifică prin sporurile de producţie obţinute.După plantele recoltate târziu se execută arătura de toamnă la aceleaşi adâncimi ca şi arătura de vară, cu plugul în agregat cu grapa stelată.În condiţiile solurilor grele, compacte, cu exces temporar de umiditate, pentru îmbunătăţirea regimului aero-hidric se vor executa afânări adânci la 50 - 80 cm, odată la4 ani.

Pe solurile cu strat arabil subţire, adâncimea arăturii se va limita în funcţie de grosimea acestuia.Pe terenurile în pantă arăturile se vor executa numai de-a lungul curbelor de nivel.Lucrările solului din primăvară asigură calitatea însămânţării, încolţirea şi răsărirea porumbului.Dacă terenul este nivelat, neîmburuienat şi rară resturi vegetale la suprafaţă, solul se va lucra în preziua semănatului cu combinatoriii sau cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi.Dacă la desprimăvărare terenul este denivelat, şi îmburuienat, după zvântarea terenului se execută o lucrare cu grapa cu discuri în agregat cu grape cu colţi, pregătirea patului germinativ urmând să se facă în preziua semănatului, cu combinatorul, perpendicular pe direcţia de semănat.Se vor evita trecerile repetate cu agregatele, de la desprimăvărare şi până la semănat.Este corespunzător patul germinativ când solul, pe adâncimea de 3 - 6 cm este mărunţit şi zvântat, iar dedesubt este „aşezat", pentru a favoriza ascensiunea apei la bob.Pentru obţinerea de economii de combustibil şi evitarea tasării accentuate se recomandă efectuarea printr-o singură trecere a mai multor operaţiuni: administrarea îngrăşămintelor, a erbicidelor, insecticidelor, o dată cu lucrările de pregătire a patului germinativ.În diferite ţări se practică, în prezent, sistemul de lucrări minime („minimum tillage”), în două variante:

- cu o singură trecere: se execută fertilizarea, aratul, discuitul; grăpatul,erbicidarea şi semănatul;

- cu două treceri: la prima trecere, se realizează fertilizarea, arătura;discuirea şi erbicidarea - variantă posibil de aplicat şi în condiţiile din ţara noastră. În prezent, în S.U.A., Franţa şi Italia s-au obţinut rezultate bune în sistemul „no tillage”, adică prin semănatul porumbului în miriştea plantei premergătoare, deci în teren nelucrat. Acest sistem se practică şi la noi în cultura succesivă pe terenuri irigate, prin însămânţare în mirişte cu MCSN-6 care, la o singură trecere, realizează lucrarea solului în zona rândurilor, semănatul şi erbicidarea.Atenţie se acordă în diferite ţări şi sistemului alternativ prin care arătura nu se execută anual şi între aceşti ani se lucrează numai cu grapele cu discuri. Rezultatele de până acum reliefează că nivelul recoltelor, prin acest sistem se diminuează numai cu 4 - 5% faţă de sistemul cu arături normale.

3.7.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa. Materialul seminal trebuie să aibă puritatea minimă de 98% şi germinaţia minimă de 90%.Împotriva agenţilor patogeni din sol (Fusarium, Pythium, Penicillium, Aspergillus, Sorosporium holcisorghi) sămânţa se tratează cu Tiradin75 (3kg/t), Metoben 70 (2kg/t), TMTD 75 (4kg/t). Se previn, astfel, fenomenele de „clocire a seminţelor” în sol.Protecţia împotriva dăunătorilor din sol (Agriotes sp., Tanymecus dilaticollis etc.) se realizează prin tratarea seminţelor cu Seedox 80 WP (12,5kg/t), Furadan 35 ST

(2,5kg/t), Diafuran 35 ST (25kg/t), Carbodan 35 ST (25kg/t), Sinolintox 10 G (20 l/t).Perioada de semănat. Semănatul porumbului se realizează atunci când. la ora 7, la 30 cm adâncime, temperatura este de 8°C şi vremea este în curs de încălzire.Calendaristic, cele mai bune rezultate se obţin în zona de câmpie, când se seamănă între l - 20 aprilie şi între 15-30 aprilie, în celelalte zone.Semănatul timpuriu, de obicei, asigură umiditatea necesară germinării, iar încolţirea şi răsărirea se produc în timp scurt. Pentru flecare zi câştigată la răsărire se grăbeşte cu două zile apariţia paniculelor şi a stigmatelor: se reduce deci, perioada de vegetaţie. Dacă semănatul se face prea timpuriu, se prelungeşte durata răsăririi, ceea ce are drept consecinţă o stagnare în creştere, existând şi pericolul putrezirii boabelor în sol. La fel de mari sunt pagubele şi prin întârzierea semănatului, când se reduce umiditatea solului; perioada de înflorire-fecundare este împinsă în intervalul cu temperaturi ridicate şi umiditate relativă aerului mai mică, fapt care sporeşte procentul plantelor sterile şi reduce randamentul de boabe.Semănatul începe cu hibrizii timpurii, mai rezistenţi la temperaturile scăzute, pe soluri cu textura uşoară, care se zvântă mai repede.Densitatea. Constituie factorul tehnologic de bază pentru realizarea unor recolte mari, porumbul reacţionând mai puternic la acest element tehnologic decât alte prăsitoare (fig. 3.67).Intensivizarea tehnologiei de cultivare a porumbului prin introducerea de hibrizi noi, mărirea nivelurilor de fertilizare, irigarea etc., au condus la recolte mai mari numai prin corelarea acestor verigi cu densitatea lanului, respectiv cu creşterea suprafeţei foliare la unitatea de suprafaţă. La densităţi prea mari însă, frunzele inferioare ajung la un randament, fotosintetic scăzut, în lan se accentuează protandria, se reduce conţinutul de substanţe proteice din boabe.Factorii obligatorii de care trebuie să se ţină seama la stabilirea densităţii sunt: hibridul cultivat, umiditatea şi fertilitatea solului.Caracteristicile hibridului luate în considerare sunt: înălţimea plantelor, numărul de frunze, lăţimea frunzelor faţă de tulpină şi rezistenţa la frângere şi cădere.Rezultă că hibrizii timpurii care au talie mai joasă şi în număr de frunze mai mic comparativ cu hibrizii târzii se vor cultiva cu densitate mai mare.Hibrizii cu raportul producţiei de boabe: aparat vegetativ de circa 1:1 asigură producţii ridicate la densităţi mai mari decât cei cu raportul favorabil aparatului vegetativ.

Fig. 3.67. - Influenţa densităţii plantelor asupra mărimii ştiuleţilor de porumb şi a producţiei de boabe la hectar

Fertilitatea şi umiditatea modifică densitatea doar la acelaşi hibrid.În zonele umede, unde gradul de fertilitate a solului este scăzut, factorul limitativ al recoltei îl constituie nivelul de fertilizare. La stabilirea densităţii trebuie să se ţină seama de posibilităţile de aprovizionare cu apă pe tot timpul vegetaţiei.În zonele cu precipitaţii reduse (Câmpia Dunării, Dobrogea etc.) elementul de bază în stabilirea densităţii îl constituie rezerva de apă acumulată în perioada toamnă - iarna - primăvară, până la semănat.Când rezerva de apă are un deficit ce depăşeşte 60 mm, densitatea se reduce, din start, cu 3 - 5 mii plante/ha.Pe suprafeţele irigate densitatea se măreşte cu 10 - 15 mii plante/ha.În prezent, în ţara noastră, pentru sortimentul de hibrizi zonaţi se practică densităţile menţionate în tabelul 3.41.

Tabelul 3.41.Densitatea la recoltare (mit plante/ha) în funcţie de perioada de vegetaţie a hibrizilor şi

tipul de culturăDensitatea la maturitate

Culturi neirigate (mii plante/ha)

Culturi irigate (rnii plante/ha)

Hibrizi timpurii Hibrizi mijlocii Hibrizi târzii

45-6040-55 40-50

65-70 60-65 60-65

Cantitatea de sămânţă la hectar variază între 15-30 kg, în funcţie de puritate, germinaţie şi MMB. Pentru realizarea densităţilor dorite la recoltare, la semănat, se măreşte numărul de seminţe cu 10 - 15% reprezentând pierderile ce apar până la răsărire şi în intervalul răsărire - recoltare.

Distanţa între rânduri este de 70 cm pe terenurile neirigate şi pe cele irigate prin aspersiune şi de 80 cm pe terenurile irigate prin brazde.Reducerea distanţei între rânduri la 50 cm a determinat realizarea unor sporuri de 5 - 10%, dar nu în toate cazurile. Prin reducerea distanţei se realizează o mai bună distribuţie a plantelor în lan.Adâncimea de semănat variază în funcţie de textura şi umiditatea solului, în regiunile mai umede, cu soluri grele semănatul se va realiza la 5 - 6 cm. Pe suprafeţele din zone mai uscate, pe soluri cu textură mijlocie, adâncimea de semănat se măreşte la 6 - 8 cm. Fiecare centimetru în plus la adâncimea de semănat, în funcţie de temperatură, întârzie răsărirea cu 5 - 30 ore.Semănatul se realizează cu semănători de precizie tip SPC, obişnuit cu SPC8 pe terenurile plane şi cu SPC4 pe terenurile în pantă. Viteza de lucru este de 5-11 km/oră.

3.7.2.5. Lucrări de îngrijire

Combaterea buruienilor reprezintă principala lucrare de îngrijire, porumbul (la fel ca şi sfecla pentru zahăr) având un ritm lent de creştere în primele faze şi o densitate redusă la unitatea de suprafaţă, nu poate rezista în competiţia cu cele 800 - 1.500 buruieni care răsar la l m2 .Cercetările efectuate în 15 staţiuni experimentale din ţara noastră arată că la hibrizii cultivaţi în prezent pierderile de recoltă datorate îmburuienării sunt de 30 - 90%, ceea ce înseamnă 3.000 - 7.000 kg/ha boabe.La I.C.C.P.T. Fundulea, într-un teren infestat cu Sorghum halepense, producţia de porumb s-a diminuat cu 9.000 kg/ha.COJOCARU (1978) menţionează unele rezultate experimentale după BELL, HOEPPE (1972) privind efectul fitotoxic al exsudatelor rădăcinilor de mohor asupra porumbului care, împreună cu consumul mare de apă a mohorului, au redus recolta de porumb cu 317 - 495 kg/ha.Combaterea buruienilor se poate realiza prin lucrări mecanice şi manuale, prin utilizarea erbicidelor sau, combinat, prin lucrări mecanice şi folosirea erbicidelor.În prima variantă tehnologică, fără utilizarea erbicidelor, se execută următoarele lucrări:

- grăpat cu grapa cu colţi, după 4-6 zile de la semănat, pentru distrugereaburuienilor şi a crustei;

- grăpat după răsărire, când porumbul şi-a desfăcut prima frunză, după ce se ridică rouă, ca ţesuturile plantelor să fie elastice. Lucrarea se execută perpendicular pe direcţia rândurilor.

- lucrarea cu sapa rotativă, când porumbul are 3 - 5 frunze executată laviteza maximă a tractorului;

- prima praşilă mecanică între rânduri, la adâncimea de 8 - 12, cm cuviteza de 4 - 5 km/ha, pentru a nu acoperi plantele;

- praşilă a doua se execută după 10 - 14 zile, la adâncimea de 7 - 8 cm, cu viteza de 8 - 10 km/h;

- praşilă a treia după 15 - 20 de zile de la a doua, la adâncimea de 5 - 6cm, cu viteza de 10 - 12 km/h.Praşilele mecanice vor fi urmate de, praşile manuale, economic fiind doar două, după primele două praşile mecanice. Praşilă a patra nu aduce sporuri în recoltă.

Pe terenurile cu multe precipitaţii, este motivată bilonarea porumbului.Combaterea chimică a buruienilor se realizează cu erbicidele menţionate în tabelul 3.42.Utilizarea erbicidelor permite înlăturarea prăşitului manual, dar nu exclude efectuarea a l - 3 praşile mecanice.Copilitul la hibrizii actuali, cu capacitate redusă de lăstărire, nu mai este necesar.Combaterea dăunătorilor în perioada de vegetaţie poate să apară ca necesară, dacă nu s-au efectuat tratamente adecvate la sămânţă, sau când porumbul este amplasat pe terenuri proaspăt arate, după păşuni, fâneţe, după leguminoase perene, care menţin solul reavăn, şi favorabil atacului viermilor-sârmă. Este de preferat ca aceste terenuri să fie evitate.Reliefăm că tratamentele împotriva răţişoarei porumbului şi a viermilor-sârmă trebuie să fie efectuate la sămânţă sau o dată cu semănatul, fiind mai eficiente decât cele din perioada de vegetaţie.Irigarea. În funcţie de zona de cultură şi hibridul cultivat, consumul de apă al porumbului variază, între 4.800 şi 5.800 m / ha.Perioada critică pentru apă se suprapune intervalului secetos dintre 20 -30 iunie si 20 - 30 august.Necesarul de apa zilnic este de 15 - 25 m3/ha/zi în luna mai, 35 - 45 m3/ha/zi în luna iulie şi 35 - 45 m3/ha/zi în august.Când nu sunt restricţii de apă şi energie, se recomandă ca pe tot parcursul vegetaţiei să se menţină umiditatea peste plafonul minim (1/3, 1/2 sau 2/3 IUA) pe adâncimea de 60 - 80 cm. în caz de restricţii de energie sau de apă, se va aplica o udare, în faza de 8 - 10 frunze, cu 700 m3/ha; următoarea udare cu circa 10 zile înainte de apariţia paniculului şi ultima udare după fecundare, în perioada umplerii boabelor. Influenţa regimului de irigare asupra sporului de recoltă (%) la porumb, după V. BÎRNAURE (1972); este reprezentată în figura 3.68.

Tabelul 3.42.Erbicide folosite la cultura porumbului

Nr. crt.

Erbicidul Conţinutul în

substanţă activăTestul pentru care a fost avizat

Perioada aplicării

Doza Gr.detoxicitate

1 Alirox 80 CE EPTC 720g/l +antidot

Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale

ppi 6-10 l/ha IV

2 Alirox 80 CE EPTC 720g/l +80g/l AD 67g/l

Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale

ppi 6-10 l/ha IV

3 Diizocab 80EC Butilat 800g/l Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale

ppi 6-10 l/ha IV

4 Diprocarb 75 CE

EPTC 750 g/l + antidot

Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale

ppi 6-10 l/ha IV

5 Eradicane EPTC 720 g/l + antidot 60 g/l

Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate anuale

ppi 6-10 l/ha IV

6 Atred 50 WP Atrazin 50% Buruieni dicotiledonate anuale ppi 5-10 l/ha IV

7 Alred 500 L Atrazin 500 g/1 Buruieni dicotiledonate anuale ppi 5-10 l/ha IV

8 Bladex 50 WP Cianazin 50% Buruieni dicotiledonate şi unele monocotiledonate

ppi 6-10 kg singur 3-4 kg asociat

II

9 Gesaprim 50 WP

Atrazin 50% Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale

ppi sau preemerg

5-10 kg singur 2-6 kg asociat

IV

10 Gesaprim 80 Atrazin 80% Buruieni monocotiledonate şi ppi sau 3-6 kg singur IV

WP dicotiledonate anuale preemerg 1,2-3,8 kg asociat

11 Onezin 400 SC Atrazin 400 g/1

Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale

Preemerg 8- 10 l/ha IV

12 Onezin 50 PU Atrazin 50% Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale

Preemerg 5- 10 kg singur 2-6 kg asociat

IV

13 Sanazin 50 SC Atrazin 500g/l Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale

ppi sau preemerg

5-10 kg singur 3 kg asociat

IV

14 Simadon 400 SC

Simazim 400g/l Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale

Preemerg 8- 10 l/ha IV

15 Acenit 50 EC Acetoclor 50% Buruieni monocotiledonate anuale şi parţial dicotiledonate perene

Preemerg 2,5-6 l/ha (după semănat)

IV

16 Acetorom RV Acetoclor 840g/l+antidot 86 g/1

Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiledonate

ppi 1,72-2,5 l/ha IV

17 Alachlor 48 EC Alaclor 480 g/1

Buruieni monocotiledonate anuale şi uncie dicotiledonate

ppi sau preemerg

8-10 l/ha singur 4-6 I/ha asociat

IV

18 Alanex 48 EC Alaclor480g/l Buruieni monocotiledonate anuale şi uncie dicotiledonate

ppi sau preemerg

8-10 l/ha singur 4-6 l/ha asociat

IV

19 Dual 500 EC Metolaclor 500g/l Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiledonate

ppi 5-10 l/ha singur 3-6 l/ha asociat

IV

20 Dual 960 EC Metolaclor 960g/l Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiledonate

ppi 1,5-2,5 l/ha IV

21 Frontier 720 EC Dimetamid 720 g/1

Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiledonate

ppi saupreemerg

1,5-2,5 l/ha IV

22 Frontier 900 EC Dimetamid 900 g/1

Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiledonate

ppi 1,2- 1,6 l/ha IV

23 Guardian CE Acetoclor 820-860 g/I + antidot

Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiledonate

preemerg sau ppi

3, 5-2,5 l/ha IV

24 Harness CE Acetoclor 900-940 g/1 Buruieni monocotiledonate anuale şi unele dicotiledonate

preemerg sau ppi

2-4 l/ha IV

25 Lacron 48 EC Alaclor 48% Buruieni monocotiledonate anuale şi parţial dicotiledonate anuale

ppi 6- 10 l/ha IV

26 Lasso CE Alaclor 480 g/1

Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate

ppi sau preemerg

8-10 l/ha singur 4-6 l/ha asociat

IV

27 Lasso RV 48 CE Alaclor 480 g/1

Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate

preemerg. 8-10 l/ha singur 4-6l/ha+Onezin

IV

28 Mecloran 48 CE Alaclor 48% Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate

ppi saupreemerg

6- 10 l/ha IV

29 Mecloran 35 CE Alaclor 35% Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate

preemerg 8-13,7l/ha singur 6-81/ha asociat

IV

30 Ramrod Propaclor 65% Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate

ppi saupreemerg

6- 10 l/ha IV

31 Satecid 65 WP Propaclor 65% Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate

ppi saupreemerg

6- 10 l/ha IV

32 Stomp 330 EC Pendimetalin Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate

preemerg 5 l/ha IV

33 Butizin 40 SC Butilat 200g/l+Atrazin200g/l

Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate

preemerg 6- 10 l/ha IV

34 Diburom 800 CE

Dimetenamid 200g/1+Butilat600g/l

Buruieni monocotiledonate şi parţial dicotiledonate

ppi 3-5 l/ha IV

35 Lacorn combi Alaclor33,6% Atrazin 14,4%

Buruieni monocotiledonate anuale şi parţial dicotiledonate

ppi 6 l/ha IV

36 Primextra 500 FW

Metolaclor 300g/1+Atrazin 200 g/1

Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate inclusiv Sorghum halepense din sămânţă

ppi saupreemerg

4-6 I/ha IV

37 Primextra 50 PU

Metolaclor 300 g/1 + Atrazin 200 g/1

Buruieni monocotiledonate şi unele dicotiledonate inclusiv Sorghum halepense din sămânţă

ppi saupreemerg

4-6 l/ha IV

38 Sacemid A CE Acetoclor 50% Dahemid 80%

Buruieni monocotiledonate anuale preemerg 5 l/ha IV

39 Trophy Acetoclor 762g/l + Diclonid 126 g/I

Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate

ppi saupreemerg

2-3 l/ha IV

40 Onezin combi 50PU

Atrazin 25%+ Simazin 25%

Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale

preemerg 10 kg/ha IV

41 2,4D Sare de dimetilamină33 LS

Sare de dimetil amină + 2,4-D33%

Buruieni dicotiledonate anuale şi unele perene

*postemergent 1,5-2 l/ha III

42 2,4D Sare de dimetil amină tip 600

Sare de dimetil amină + 2,4-D 600 g/1

Buruieni dicotiledonate anuale şi unele perene

*postemergent 1 l/ha III

43 DMA 6 Sare de dimetil amină + 2,4-D660g/l

Buruieni dicotiledonate anuale şi perene *postemergent 0,8 l/ha III

44 Bromotril P25 SC

Bromoxinil 250 g/1 Buruieni dicotiledonate rezistente la 2,4 D *postemergent 1 ,5 l/ha IV

45 Pardner Bromoxinil octanoat 225 g/1

Buruieni dicotiledonate rezistente la ariloxiacizi

*postemergent 1-1,5 1/ha IV

46 Roundup CS Glifosat sare de izopropilamidă 360 g/1

Buruieni monocotiledonate şi dicotiledonate anuale şi perene inclusiv Sorghum halepense din rizomi

postemergent înainte de recoltare

3-4 l/ha IV

47 Lentagran EC Pridat 640 g/I Buruieni dicotiledonate anuale postemergent 1 l/ha (loturi de hibridare)

IV

48 Starane 250 EC

Fluroxipir 250 g/1

Buruieni dicotiledonate anuale şi perene + Gallium aparine, fără Cirsium

postemergent 1-2 l/ha IV

49 Harmony 75 DF

Tifensulfuron metil 75 %

Buruieni dicotiledonate anuale şi perene rezistente la 2,4 D

postemergent 15 g/ha IV

50 Mistral SL950 45 C

Nicosulfuron 40 g/1

Buruieni monocotiledonate anuale inclusiv Sorghum halepense din rizomi

postemergent 1-1,5 l/ha IV

51 Ring 80 WG Primisulfuron metil 30% + prosulfuron 50%

Buruieni dicotiledonate anuale postemergent 25 g/ha + 0,15 l/ha extravon

III

52 Tell 75 WG Primisulfuron 75% Buruieni monocotiledonate anuale inclusiv Sorghum halepense din rizomi şi unele dicotiledonate anuale

postemergent 40g/ha + extravon

IV

53 Titus 25 DF Granule autodispersabile de Rimsulfuron 250 g/kg

Buruieni monocotiledonate anuale inclusiv Sorghum halepense din seminţe şi rizomi şi unele dicotiledonate anuale

postemcrgent 40-60 g/ha + surfactant

IV

54 Banvel 480 Dicamba 480 g/1 + Sare de Kşi Na

Buruieni dicotiledonate anuale şi perene şi cele rezistente la Atrazin

postemergent 0,5-0,75 l/ha IV

55 Banvel 480 Dicamba 480 g/I Buruieni dicotiledonate anuale şi perene postemcrgcnt 0,6 l/ha IV

56 Buetril universal D

Bromoxinil280g/1+2,4 D 280g/1 ester Buruieni dicotiledonate anuale şi perene postemergent 1 l/ha IV

57 Ladok 48 SC Atrazin 200 g/1 + Bentazon 200 g/1

Buruieni dicotiledonate anuale postemergent 3,5-4 l/ha inclusiv loturi de hibridare

IV

58 Marksman SC Dicamba 11,5% +Atrazin 22,2%

Buruieni dicotiledonate anuale şi perene postemergent 2,5 l/ha IV

59 Oltisan extra Acid 2,4 D 325g/l +Dicamba 75g/l

Buruieni dicotiledonate anuale şi perene postemergent 1 l/ha III

60 Sanoltcombi SC

Atrazin 100 g/1 + Dicamba 75 g/l + Acid 2,4D200 g/1

Buruieni dicotiledonate anuale şi perene postemergent 1-1,5 l/ha III

61 Sanolt combi 400 SC

Atrazin 200g/l+ Dicamba 75g/l + Acid 2,4D125 g/1

Buruieni dicotiledonate anuale şi perene postemergcnt 1-1,5 l/ha III

62 Sanrom 40 SC Dicamba 12,1% + Atrazin 2 1,4%

Buruieni dicotiledonaîe anuale şi perene postemergent 2,5 l/ha IV

63 Sanrom 375 Atrazin 20 % + Dicamba 7,5% + Acid 2,4 D 10%

Buruieni dicotiledonate anuale şi perene postemergent 1 l/ha III

64 Sansac 2,4 D 360 g/1 +Metosulfan 5g/l Buruieni dicotiledonate anuale şi perene postemergent 1 l/ha IV

65 Weed - Master Dicambal20g/l + Acid 2,4 D 344g/l

Buruieni dicotiledonate anuale şi perene postemergent 1,5 l/ha III

66 Phoenix400 SC

Piridat 150 g/1 +Atrazin 200 g/1

Buruieni dicotiledonate anuale postemergcnt 1 ,5 l/ha IV

Udarea de răsărire (200-400 m3 apǎ/ha) este necesară în primăverile secetoase.

3.7.2.6. Recoltarea

Recoltarea mecanizată a porumbului sub forma de ştiuleţi.Începe când umiditatea boabelor ajunge la 30-32% şi se încheie când aceasta este cuprinsă între 24-26%. Mai târziu „recoltarea în ştiuleţi” se execută manual, pentru a preveni scuturarea boabelor.

Fig. 3.68. - Influenţa regimului de irigare asupra sporului de recoltă (%) la porumb (medii pe 6 ani)

Dintre combine şi echipamentele care s-au fabricat în ţară pentru „recoltarea în

ştiuleţi” menţionăm:- Combina autopropulsă C6P, care execută o recoltare integrală, ştiuleţii

depănuşaţi fiind încărcat în remorca trasă de combină, iar tulpinile tocate într-o altă remorcă ce se deplasează paralel cu combina;

- Combina tractată C3P, care recoltează ştiuleţii pe care-i colectează într-

o remorcă, taie şi toacă tulpinile. Depănuşarea ştiuleţilor se execută staţionar cu instalaţia DS-6;

- Combina C12 + CS – 4M70 şi EDR reprezintă culegător de ştiuleţi, echipament de depănuşare şi combină de fabricaţie străină cu echipamente adecvate;Recoltarea mecanizată sub formă de boabe. Începe când umiditatea acestora scade sub 25%.Recoltarea sub formă de boabe se execută cu C12 + CS - 4 - M70 + EZ sau C14 + CS - 6 + ET sau alte tipuri de combine cu echipamente de culegere a ştiuleţilor şi treieratul acestora.Boabele recoltate trebuie aduse la umiditatea de 14%.Recoltarea manuală. Se poate efectua sub formă de ştiuleţi depănuşaţi; ulterior se taie tulpinile şi se leagă în snopi.În zonele mai umede din nordul Moldovei şi din Transilvania se recoltează plantele întregi, se aşează în glugi, urmând ca detaşarea ştiuleţilor să se facă ulterior. Motivaţia procedeului constă în discuirea mai rapidă a terenului.Păstrarea ştiuleţilor se realizează în pătule de diferite tipuri constructive. Raportul dintre recolta de boabe şi recolta de „tulei” (tulpini) variază între 0,51-0,92, micşorându-se cu atât mai mult, cu cât condiţiile au fost mai puţin favorabile culturii porumbului.Procentul de pănuşi poate fi apreciat la 1/8-1/10 din producţia de boabe. Randamentul de boabe oscilează între 78 - 83%.

7.1.2. Tehnologia de cultivare a cartofului

7.1.2.1. Rotaţia

Pentru realizarea unor producţii mari la cartof şi de calitate bună, cu posibilităţi de mecanizare şi irigare, transportul fără vătămarea tuberculilor, ca şi amplasarea culturii prezintă o deosebită importanţă pentru cultivator.

Înfiinţarea culturilor de cartof se face, în primul rând, în funcţie de textura solului, pe soluri nisipo-lutoase, luto-nisipoase şi lutoase. Ele se amplasează în apropierea unor drumuri corespunzătoare pentru transportul producţiei, iar pentru mecanizarea integrală a lucrărilor nu se vor amplasa pe soluri cu panta mai mare de 9 - 11% (6°), iar în condiţii de irigare de 5%.

Dimensionarea parcelelor, în fermele specializate, se face pentru a putea asigura alimentarea raţională a maşinilor de plantat.

Solurile pe care se amplasează cartoful trebuie să aibă un regim aero-hidric echilibrat, să fie bine structurate, netasate şi profunde, cu subsol permeabil, fără pericol de exces de umiditate sau inundaţie (apa freatică sub 1,5 - 2 m), cu posibilităţi de irigare în zonele secetoase.

Fig. 7.8. - Delimitarea bazinelor pentru cultura cartofului: 1 - cartof consum toamnǎ-iarna; 2 - consum toamnă-iarnă şi pentru industria amidonului;

3 - consum toamnă-iarnă şi posibil cartof timpuriu; 4 - consum toamnă-iarnă irigat; 5 - consum extratimpuriu, timpuriu şi de toamnă irigat; 6 - consum extratimpuriu; 7 - zone

închise pentru material de plantare; 8 - întreprinderi specializate pentru cartof de sămânţăDeşi rotaţia cea mai corespunzătoare este de 4 ani, dacă nu există suficient

teren corespunzător din punct de vedere textural sau al altor indicatori de fertilitate, este de preferat rotaţia de 3 ani şi chiar de 2 ani, dacă nu s-a manifestat atac de Globodera rostochiensis (nematodul auriu).

În ceea ce priveşte planta premergătoare, rezultatele cele mai bune se obţin după graminee şi leguminoase perene furajere (lucerna în zona de câmpie, trifoiul roşu în zonele umede), leguminoase anuale (dacă nu se folosesc pentru grâu), după cereale păioase (grâu, secară, orzoaica, orz), porumb-siloz (cultură succesivă sau cultură de bază), bostănoase, în pentru ulei, floarea-soarelui (ultimele două plante dacă n-au fost atacate de putregaiul cenuşiu - Bothrytis cinerea şi alte boli care pot fi transmise cartofului).

Mai puţin indicate ca plante premergătoare sunt sfecla pentru zahăr şi porumbul, deoarece se recoltează târziu. Totuşi, porumbul nu poate fi evitat ca plantă premergătoare, datorită structurii culturilor, rezistenţei cartofului la efectul prelungit al erbicidelor aplicate la porumb.

Cartoful nu se cultivă după plante din familia Solanaceae şi nici în monocultură. După cartoful destinat consumului timpuriu, se pot cultiva plante succesive: porumb pentru siloz, porumb pentru boabe, fasole, castraveţi şi varză de toamnă, iar după cartoful pentru consum de vară se obţin rezultate foarte bune la grâu, secară, orz de toamnă, triticale, răpită.

7.1.2.2. Fertilizare

Consumul de elemente nutritive, pentru o producţie de 1.000 kg tuberculi şi părţile aferente de biomasă, după diferiţi autori, este de 5,6 kg azot, 1,8 kg P2O5 7,5 kg K2O, 3,1 kg CaO şi 1,6 kg MgO. În cazul recoltării extratimpurii şi timpurii a cartofului consumul de elemente nutritive este mai mare: 8 - 10 kg N, 3 kg P2O5, 12 - 14 kg K2O (V. BÎRNAURE, 1974). Din consumul total de elemente nutritive, în tubercul se reţin: 66,6% azot, 63,6% anhidridă fosforică, 58,2% oxid de potasiu, 7,9% oxid de calciu şi 40% oxid de magneziu (GH. BÎLTEANU, 1991).

Azotul este elementul determinant asupra producţiei de cartof. La l kg azot se obţin în ţara noastră, între 40 şi 110 kg tuberculi. Prin sporirea suprafeţei foliare a plantei şi formarea unui sistem radicular mai activ se realizează absorbţia unor cantităţi mari de substanţe nutritive care se deplasează în tuberculi, determinând mărirea masei medii a unui tubercul (peste 80% din tuberculi au greutatea peste 80 g). Excesul de azot este dăunător, deoarece partea aeriană a plantei creşte luxuriant, ceea ce frânează tuberizarea şi creşterea tuberculilor, mai ales dacă şi umiditatea solului este mai mare. După ce se realizează tuberizarea, azotul nu mai are acţiune negativă asupra producţiei. Aplicarea azotului în două etape, o parte înainte de plantare şi o parte după formarea tuberculilor, determină formarea unei plante mai mici, dar producţia de tuberculi creşte comparativ cu situaţia când întreaga cantitate de azot se aplică la pregătirea patului germinativ sau la plantare.

În unele ţări (S.U.A., Canada) se administrează, concomitent cu azotul, şi îngrăşăminte cu magneziu, care determină transferul activ al glucidelor în tuberculi, în alte ţări (Olanda), pentru a limita creşterea plantei de cartof se fac tratamente cu Cycocel, iar în Germania, S.U.A. cu produsul B-9 (Alar - acid N -dimetil - amino - succinamic).

Excesul de azot poate produce resorbţia unor stofoni şi tuberculi diminuează conţinutul şi dimensiunile grăunciorilor de amidon. Când excesul de azot se asociază cu temperaturi mai scăzute, se acumulează în tuberculi acid clorogenic, care le imprimă gust neplăcut, cauzează înnegrirea lor la fierbere şi le micşorează rezistenţa la păstrare.

Azotul se foloseşte în cantităţi mai mari la cartoful timpuriu, la care este necesară o creştere mai rapidă a plantei şi, pe această bază, a tuberculilor, pentru a obţine o recoltă cât mai timpurie. La stabilirea dozelor de azot trebuie să se ţină seama că în prima parte a vegetaţiei, cartoful foloseşte mai greu rezervele din sol, iar soiurile tardive solicită cantităţi mai mari de azot, comparativ cu cele semitimpurii.

Fosforul determină sporuri de producţie mai mici decât azotul, până la 40 - 50 kg tuberculi la l kg substanţă activă ^Os). Cartoful este una din plantele care valorifică bine îngrăşămintele cu fosfor. Sub influenţa fosforului creşte mai ales numărul de tuberculi în cuib şi mai puţin masa medie a acestora. Se constată creşterea procentului şi a dimensiunilor grăunciorilor de amidon, precum şi sporirea proporţiei de amilopectină, care imprimă rezistentă la fierbere şi contribuie la formarea unui periderm dens, elastic, conferind o bună rezistenţă tuberculilor la vătămări mecanice şi la păstrare. Fosforul se foloseşte în cantităţi mai mici la cartoful extratimpuriu şi timpuriu, dar mai mari la cartoful pentru consum de vară şi de toamnă - iarnă, şi mai ales la culturile destinate obţinerii materialului de plantare, determinând un număr mai mare de tuberculi la cuib şi o rezistenţă mai bună la păstrare.

Potasiul determină sporuri de producţie cuprinse între 10 - 15 kg tuberculi pentru l kg potasiu substanţă activă (K2O), valori mai mari întâlnindu-se în zona foarte favorabilă climatic, unde solurile sunt mai sărace în potasiu. Potasiul influenţează mărimea producţiei atât prin numărul de tuberculi, cât şi prin masa acestora, dar efectele lui sunt mai mici decât ale fosforului şi, respectiv, ale azotului. Potasiul trebuie utilizat în primul rând la soiurile semitardive şi tardive, deoarece menţine foliajul în stare de funcţionare în intervalele de secetă, putându-se obţine sporuri de producţie. Mărind randamentul fotosintezei, folosirea potasiului în culturile

extratimpurii şi timpurii realizează mai repede dimensiunile şi greutatea minimă de recoltare a tuberculilor. Alături de fosfor, potasiul participă direct şi indirect la o mai bună rezistenţă a plantei la boli, la folosirea economică a apei, la creşterea conţinutului de amidon şi a rezistenţei la păstrare.

Fertilizarea organică asigură importante sporuri de producţie prin aportul în elemente nutritive şi prin îmbunătăţirea însuşirilor fizice, microbiologice şi hidrofizice ale solurilor. În numeroase ţări (Danemarca, C.S.I., Canada, Germania etc.) gunoiul de grajd este folosit cu precădere pentru fertilizarea culturilor de cartof, realizându-se sporuri de producţie de 4.000 -10.000 kg tuberculi la ha (ECATERINA CONSTANTINESCU, 1969). în experienţe executate în zona Făgăraş, s-au realizat sporuri de 370 kg tuberculi Ia tona de gunoi (V. BÎRNAURE, 1971).

Gunoiul de grajd se utilizează cu precădere la soiurile tardive şi la cele timpurii (creşterea mai rapidă prin încălzirea solului). Elementele nutritive neutilizate de cultura timpurie de cartof sunt valorificate de culturile succesive (castraveţi, varză, fasole, soia, porumb pentru siloz etc.).

În funcţie de însuşirile solului, gunoiul se va utiliza mai ales pe cele extreme din punct de vedere textural (nisipoase şi luto-argiloase). Gunoiul nefermentat este favorabil mai ales pe solurile grele şi reci.

Având în vedere eliberarea elementelor nutritive din gunoi în funcţie de condiţiile pedoclimatice, care nu concordă cel mai adesea cu cerinţele plantelor, cele mai bune rezultate se obţin folosindu-se îngrăşăminte organice şi minerale. Gunoiul de grajd se administrează la cartof în cantităţi de 30 - 40 t/ha, reducându-se dozele de îngrăşăminte chimice cu 2,0 kg azot, l kg P2O5 şi 2,5 K2O pentru fiecare tonă de gunoi aplicată.

În apropierea zonelor bogate în turbă se poate utiliza turba în cantitate de 20 - 40 t/ha, fie ca atare, fie compostată cu gunoi de grajd în cantităţi egale, când se măreşte eficienţa cu 11 - 20%.

Pe solurile nisipoase îngrăşămintele verzi (lupin, lucerna mazăre, trifoi) pot substitui gunoiul de grajd în anii cu condiţii climatice favorabile.

Fertilizarea cu îngrăşăminte chimice este indispensabilă pentru realizarea unor producţii mari şi economice de cartof. Un sistem raţional de fertilizare constă din aplicarea împreună a azotului, fosforului, potasiului sau azotului şi fosforului sau azotului şi potasiului într-un raport care să corespundă cerinţelor plantei în diferite condiţii pedoclimatice. La I.C.P.C. Braşov s-au elaborat modele matematice (COPONY, 1978) pentru optimizarea fertilizării cartofului, cu probabilitate de 70 - 80%, realizând u-se, la cerere, programe de fertilizare pentru diferite producţii planificate, pe diferite sofe. Orientativ, pentru realizarea unor producţii ridicate de cartof se recomandă dozele de îngrăşăminte din tabelul 7.4.

Dozele de îngrăşăminte se corectează în funcţie de planta premergătoare, aplicarea gunoiului de grajd, textura solului şi soiul cultivat: după plante tehnice se măreşte doza de azot cu 10-20 kg/ha, cea de fosfor cu 10-20 kg/ha P2O5 iar cea de potasiu cu 10 kg/ha K2O; după leguminoase anuale se micşorează doza de azot cu 10 - 20 kg/ha şi se măreşte doza de fosfor cu 15 kg/ha P2O5; după leguminoase perene se micşorează doza de azot cu 20 - 30 kg/ha şi se măreşte doza de fosfor cu 20 kg/ha P2O5; în primul an după aplicarea gunoiului de grajd se micşorează doza de îngrăşăminte chimice cu 10 - 20 kg/ha azot şi fosfor şi cu 30 -40 kg/ha potasiu; pe

solurile cu textură nisipo-lutoasă se măreşte cu 10 - 20 kg/ha doza de azot şi cu 10 kg/ha doza de fosfor; pe soluri cu textură luto-argiloasă se măreşte doza de azot cu 10 kg/ha.

Tipurile de îngrăşăminte recomandate în cultura cartofului sunt nitrocalcarul şi ureea pe solurile acide, iar pe cele neutre azotatul de amoniu, ureea şi sulfatul de amoniu (CR. HERA, 1975). Prof. GH. BÎLTEANU consideră contraindicat sulfatul de amoniu, datorită atât antagonismelor ionice pe care le provoacă în sol şi în nutriţia plantei, cât şi pentru influenţa negativă asupra însuşirilor culinare ale tuberculilor, îngrăşămintele cu fosfor se pot folosi fără nici o restricţie, iar ceie cu potasiu, care conţin clor trebuie aplicate în toamnă, facilitând astfel spălarea clorului din sol. îngrăşămintele complexe binare şi ternare, toate, dau rezultate bune în cultura cartofului.

Tabelul 7.4.Fertilizarea cartofului în funcţie de scopul culturii.

Scopul culturii îngrăşăminte (kg/ha)

N P2O5 K2O

Consum toamnă-iarnă 120-140 110-125 70-100

Consum de vară 90-100 80-100 40-60

Consum extratimpuriu şi timpuriu 130-160 60-80 60-80

Tubcrculi pentru industrie 100-120 120 120

Tuberculi pentru plantare 80-90 120 100-120

Epoca de aplicare a îngrăşămintelor. Gunoiul de grajd, fosforul şi potasiu se aplică, de regulă, sub arătura de bază. îngrăşăminte le cu azot se administrează numai primăvara la pregătirea patului germinativ sau în două etape; la pregătirea patului germinativ şi în vegetaţie, odată cu lucrările de îngrijire (prăşit mecanic) sau după tuberizare (10 - 35 zile după răsărire), îngrăşăminte l e complexe se aplică fie în toamnă, fie odată cu plantatul.

Suplimentarea elementelor nutritive la cartof se poate realiza şi prin fertilizarea odată cu aplicarea apei de irigare sau prin tratamente extra - radiculare (zeamă bordeleză 1% + 1,5% P2O5 + 1% K2O + 0,5N.

În cultura cartofului şi-au dovedit eficienta microelementele: bor, mangan, cupru, molibden şi zinc. Borul se aplică sub formă de borax 10 kg/ha sub arătura de bază, iar manganul se aplică extra - radicular, în concentraţie de l -1,5,%, sub formă de sulfat de mangan.

7.1.2.3. Lucrările solului

Acestea au menirea de a asigura un substrat cât mai afânat cu un regim aero-hidric corespunzător biologiei cartofului, prin acumularea apei şi elementelor nutritive în sol şi distrugerea buruienilor. Lucrările solului trebuie executate diferenţiat, în funcţie de zona climatică, tipul şi textura solului, planta premergătoare, gradul de îmburuienare şi eroziunea solului.

Tasarea solului reduce considerabil producţia la cartof, îndeosebi solurile grele,

în condiţii de mecanizare, tasarea solului este, practic, imposibil de evitat. Simpla trecere a roţilor de tractor pe lângă rândurile de plante provoacă micşorarea producţiei de tuberculi. Influenţa negativă a gradului de tasare a terenului se manifestă direct proporţional cu conţinutul de argilă şi de apă al solului (BERINDEI, 1972). Pe solurile podzolice la care, de regulă, stratul cu argilă, practic impermeabil, începe la 18-20 cm, mecanizarea culturii reduce mult producţia de tuberculi. Cea mai mare importanţă în cultura mecanizată a cartofului, pentru recoltarea cu combina, o are evitarea formării bulgărilor, mai ales cei de mărimea tuberculilor.

Solul se mobilizează la adâncimea de 28 - 30 cm pe majoritatea tipurilor de sol, dovedindu-se superioară arătura cu subsolaj suplimentar de 10 - 15 cm, făcând posibilă o bună dezvoltare a plantei, mai ales a tuberculilor în cuib, facilitându-se executarea unui bilon mare la plantare, cu posibilităţi mai bune de executare a lucrărilor de îngrijire în timpul perioadei de vegetaţie şi pentru recoltarea mecanizată (BREDT, 1981).

Pe solurile mai grele, scarificarea terenului (afanarea adâncă) a dat rezultate bune.

Importanţă deosebită prezintă momentul optim de executare a arăturii, pentru a preîntâmpina formarea bulgărilor, indiferent de mărimea acestora. Formarea bulgărilor se datorează modului de executare a lucrărilor solului şi epocii acesteia. Lipsa bulgărilor permite plantatul corect cu bilon uniform, o eficacitate mai bună a erbicidelor, uşurează recoltarea mecanizată, reduce rănirea tuberculilor, costurile de curăţire, transport şi păstrare.

Nivelarea solului (înainte sau după arat) este extrem de importantă în cultura mecanizată a cartofului, influenţând pozitiv uniformitatea adâncimii de plantare, forma bilonului, erbicidarea şi recoltarea.

Arătura se efectuează imediat după recoltarea plantei premergătoare, administrarea îngrăşămintelor organice şi celor chimice cu fosfat şi potasiu, tocarea eventualelor resturi vegetale. Până la venirea iernii arătura se menţine curată de buruieni, nivelată, fără crustă, permiţând plantatul mai devreme în primăvară, prin zvântarea mai timpurie şi uniform a terenului. Pe unele soluri mai uşoare se poate executa în primăvară plantatul, fără alte lucrări de pregătire a terenului.

În primăvară, patul germinativ se pregăteşte numai după ce solul s-a zvântat, evitând formarea viitorilor bulgări. Dacă solul se lucrează în primăvară pe teren insuficient zvântat şi fără mărunţirea corespunzătoare, bulgării se formează în mijlocul cuibului (fig. 7.9.) de cartof, printre stoloni şi tuberculi (1); dacă solul a fost lucrat pe o adâncime mică, bulgării se formează tot în cuibul de cartof, dar sub tuberculi (2); lăsarea solului de către roţile tractorului duce la formarea bulgărilor la marginea cuibului de cartof, cu repercusiuni negative la recoltare (3); bulgării formaţi cu ocazia lucrărilor de îngrijire se găsesc pe bilon sau între biloane (4).

Cele mai bune rezultate se obţin când terenul se pregăteşte cu ajutorul cultivatorului echipat cu piese active tip săgeată, pentru adâncimi până la 14 cm sau cuţite tip daltă, pentru adâncimi de 14 - 18 cm (BRIA, 1982). Pentru suprafeţele mari de teren cultivatorul purtat pentru cartof CPC-3,2, în agregat cu tractorul U-650, echipat cu cuţite daltă sau săgeată, iar pe parcele mici cultivatorul CPC-2 în agregat cu tractorul L-445, realizează condiţii foarte bune pentru plantarea cartofului. Se realizează o adâncime de lucru până la 18 cm şi un grad de mărunţire de 92 - 95% în

condiţiile în care capacitatea de lucru 12 - 14 ha pe schimb este egală cu cea a grapei cu discuri. De asemenea, folosirea combinatoarelor şi grapelor vibratoare (oscilante) realizează condiţii foarte bune pentru plantarea cartofului. Folosirea combinatorului s-a dovedit mai avantajoasă pentru pregătirea unui pat germinativ corespunzător, acesta fiind alcătuit în funcţie de starea terenului: numai din vibrocultor, grapă cu colţi şi grapă rotativă elicoidală, dacă se urmăreşte o mai bună nivelare şi combatere a buruienilor; din vibrocultor şi grapă rotativă elicoidală., în cazul terenului cu denivelări şi tasat, dar fără buruieni. La lucrările de pregătire a solului în primăvară se aplică şi îngrăşămintele cu azot sau complexe. Pentru reducerea gradului de tasare se practică şi bilonarea din toamnă, plantatul efectuându-se mai devreme.

Fig. 7.9. - Formarea bulgărilor pe terenul cultivat cu cartof (explicaţie în text)

7.1.2.4. Materialul de plantat şi plantarea

Materialul de plantat trebuie să aparţină soiului şi categoriei biologice stabilite pentru zonă, să fie sănătos, iar mărimea tuberculilor să fie de 40-70 g, ceea ce se realizează prin sortare !a deschiderea silozului sau depozitului. Calitatea materialului de plantare este hotărâtoare în realizarea producţiilor mari la cartof.

La cartoful extratimpuriu şi timpuriu se obţin sporuri de producţie de 3,5 -7 t/ha prin încolţirea tuberculilor înainte de plantare, încolţirea tuberculilor începe cu 30 - 40 zile înainte de plantare (sfârşitul lunii ianuarie în sud şi vest) şi constă din următoarele operaţiuni succesive:- sortarea materialului de plantare scos din siloz sau depozit, îndepărtândtuberculii vătămaţi şi bolnavi;- tratarea tuberculilor cu formalină 0,5% (1 l formalină 40% ia 80 l apă),prin îmbăiere în soluţie timp de 5 minute, după care se acoperă cu rogojini,prelate, folii de material plastic timp de circa 2 ore pentru „sudaţie” (transpiraţie);- asigurarea pornirii colţilor în vegetaţie prin aşezarea tuberculilor în strat de circa 40 cm în camere încălzite la 16 - 18°C, până ce apar colţii în masă, fără ca aceştia să depăşească l - 2 mm (durează 8-10 zile); - forţarea creşterii colţilor (sau încolţirea propriu-zisă) se realizeazăfolosindu-se solarii sau alte spaţii care beneficiază de lumină naturală sauartificială, cu posibilităţi de aerisire şi în care se pot menţine temperaturi de 12-15°C, iar la nevoie până la 18°C (pentru a urgenta creşterea colţilor). Dacă colţii sunt mari (l - 1,5 cm) şi plantatul nu este posibil, se coboară temperatura la 10 - 12°C, până la plantare.

În spaţiile de încolţire tuberculii se aşează în lădiţe (de dorit cu capacităţi de 10 - 15 kg) care se grupează în stive lungi, cât permite spaţiul, lăţimea lor rezultând, din aşezarea a două lădiţe puse cap Ia cap iar pe înălţime se suprapun prin aşezare pe suporţilor, 10-15 lădiţe. între stive se lasă spaţii de 50 - 60 cm pentru circulaţia lucrătorilor în vederea controlării şi dirijării procesului de încolţire. Pentru asigurarea unei încolţiri corespunzătoare sunt necesare următoarele:

- menţinerea temperaturii recomandate (12 - 15°C);- aerisirea de 2 - 3 ori pe zi;- menţinerea umidităţii relative la peste 85%, folosind vase cu apă pe

podea, stropirea tuberculilor cu apă cu stropitori sau vermorelul;- iluminarea şi în timpul nopţii, realizându-se colţi mai viguroşi (40

waţi/m2);- eliminarea tuberculilor cu colţi filoşi şi schimbarea poziţiei lădiţelor în

stive din 7 în 7 zile, pentru a se obţine o încolţire uniformă.În producerea cartofilor de consum extratimpurii şi timpurii se practică

sistemul de înrădăcinare a tuberculilor preîncolţiţi la lumină. Imediat ce s-a terminat încolţirea Ia lumină, tuberculii se stratifică în coşuri de nuiele cu mraniţă sau turbă, rumeguş de lemn sau cu nisip, sau mraniţă şi nisip în proporţii egale. Intre straturile de tuberculi se aşează un strat de circa 5 cm material umectat, stratificarea fǎcându-se până la umplerea coşului, ultimul strat fiind din materialul de înrădăcinare. Coşurile se ţin în camere de încolţire menţinându-se temperatura normală şi aerisirea de două ori pe zi. Umectarea materialului de înrădăcinare se poate realiza cu soluţii nutritive de fosfor şi potasiu (60 g superfosfat şi 30 g sare potasică în 10 l apă), o dată la stratificare şi o dată după 5 zile. înrădăcinarea se poate face în lădiţe folosite la încolţire, luându-se aceleaşi măsuri. Tuberculii încolţiţi se ţin pentru înrădăcinare 8-10 zile, timp în care colţii cresc puternic şi la baza lor apar şi se dezvoltă rădăcinile. În momentul plantării tuberculii se transportă în câmp în lădiţele sau coşurile de înrădăcinare, plantându-se cu multă grijă, pentru a nu se rupe colţii şi rădăcinile. In fiecare cuib se introduce şi o anumită cantitate de material folosit pentru înrădăcinare (mraniţă, turbă, rumeguş, nisip).

Pentru favorizarea încolţirii cât mai complete a mugurilor aflaţi pe întreaga suprafaţă a tuberculului, se recomandă secţionarea de stimulare (metoda Köpetz) care se face transversal pe diametrul parte coronară - parte ombilicală lăsându-se cele două jumătăţi netăiate într-o porţiune de circa l cm de la margine sau tăierea circulară a tuberculilor pe o adâncime de numai 15 mm, astfel încât substanţele de rezervă de la partea ombilicală a tuberculului să nu migreze spre partea coronară, forţându-se pornirea în vegetaţie a mugurilor aflaţi pe această parte. Acest procedeu se întrebuinţează numai înainte de pornirea mugurilor în vegetaţie (cel mai târziu la sfârşitul lunii ianuarie).

O altă metodă de pregătire a materialului de plantare este tratamentul cu unde electromagnetice, folosindu-se aparatul „Magrietodia-flux”, prin care se urmăreşte o pornire mai timpurie a colţilor în vegetaţie, folosind următoarele variante:

- tratarea tuberculilor cu unde aritmice de 50 - 100 Hz, timp de 30 minute, o singură dată;

- acelaşi tratament ca mai înainte şi încolţirea clasică timp de 8 zile, apoitratarea din nou a materialului cu unde aritmetice de 50 - 100 Hz, timp de 30

minute (întregul proces durează 10 zile, iar dacă nu se poate face plantareamaterialul se menţine în continuare la temperatura de 12 - 14°C);

- tratarea zilnică a tuberculilor timp de 10 zile, pe o durată de 7 minute, cu unde aritmice de 50 - 100 Hz;

- tratarea, în situaţii de urgenţă, într-o singură zi, timp de 60 - 180 minutecu unde aritmice de 50 - 100 Hz.

Înainte de plantare tuberculii încolţiţi se pot secţiona în porţiuni de câte 3 - 4 colţi bine formaţi, folosindu-se o cantitate mai mică de material de plantare la unitatea de suprafaţă, în situaţii în care tuberculii pentru plantare sunt prea mari, se poate face secţionarea şi la materialul neîncolţit, în acest caz tuberculii se taie longitudinal pentru a asigura pornirea egală în creştere a colţilor de pe cele două jumătăţi de tubercul. Secţionarea se poate face cu 3 - 8 zile înainte de plantare, manual sau cu maşina specială de secţionat, cu dezinfectarea riguroasă a materialului., folosind 10 - 20 kg praf de cretă şi 2 - 3 kg Mancozeb la tona de tuberculi.

Epoca de plantare. Pentru plantarea tuberculilor neîncolţiţi epoca optimă de plantare este determinată de zvântarea solului până la adâncimea de plantare, plus încă 3-4 cm, în aşa fel încât să se poată efectua lucrările de pregătire a solului fără tasări puternice. Nu trebuie să se aştepte realizarea în sol a 7°C, la care începe pornirea colţilor, deoarece pot interveni ploi care să întârzie lucrarea de plantare. Tuberculii neîncolţiti nu sunt afectaţi în sol de eventualele scăderi ale temperaturii: ei nu pornesc în vegetaţie (nu emit colţi) până când nu se realizează temperatura specifică de 6 - 7°C.

Plantarea timpurie determină sporuri de producţie datorită tuberizării timpurii în condiţii de temperatură şi durată a zilei mai favorabile şi a unui ritm de acumulare a biomasei mai accentuat, folosindu-se mai eficient şi ploile dinaintea secetelor din vară. Plantările timpurii determină formarea unor stoloni mai scurţi, uşurându-se recoltarea mecanizată a culturii de cartof.Cartoful preîncolţit şi încolţit se plantează în funcţie de data probabilă a ultimelor îngheţuri ce survin în primăvară din fiecare zonă de cultură, care nu trebuie să afecteze plantele după răsărire (de la plantat la răsărire trec 18-25 zile). Calendaristic cartoful extratimpuriu şi timpuriu se plantează între 5 şi 15 martie în zona nisipurilor din Oltenia şi între 5-25 martie în restul zonelor de cultură. Tuberculii neîncolţiţi trebuie plantaţi până la 20 martie în zona de câmpie, până la 10 - 15 aprilie în zona favorabilă şi până Ia sfârşitul lunii aprilie în zonele cu climă foarte favorabilă, în funcţie de zvântarea terenului.

În fiecare zonă durata plantării trebuie să fie cât mai scurtă, în special în anii cu desprimăvărare târzie. Scăderi semnificative de producţie se înregistrează în zonele de câmpie, atunci când întârzierea plantatului este mai mare de 6 - 8 zile, iar în zonele favorabile şi foarte favorabile climatic, la 10 - 12 zile şi, respectiv, la 15 - 18 zile.

Densitatea plantatului. Cercetările efectuate în ultimii ani arată că producţiile la cultura cartofului oscilează relativ puţin la densităţi cuprinse între 45 mii şi 70 mii de tuberculi (cuiburi) la ha, iar planta îşi autoreglează numărul de tulpini iniţiale, care se dezvoltă viguros, în funcţie de condiţiile de mediu, în special de fertilitatea solului (DRAICA 1985). Unii cercetători opinează că este mai indicat să se realizeze un număr mai mic de tulpini iniţiale (4 - 5 la cuib), care asigură producţii bune decât un număr mai mare, care se concurează între ele şi pot debilita planta, în situaţiile când

solul nu este suficient de fertil sau elementele climatice sunt nefavorabile (MOORLI J., VECER A.).

La stabilirea desimii de plantare trebuie să se aibă în vedere următoarele aspecte (IANOŞI, 1991):- să se folosească norme de plantare cât mai reduse şi economice prinreglarea desimii;- numărul de tulpini principale şi tuberculi formaţi la cuib creşte odată cumărimea materialului de plantare şi a spaţiului de nutriţie şi scade datorităreducerii desimii de plantare; între soiuri sunt diferenţe semnificative.

Având în vedere că materialul de plantare se produce şi comercializează la greutate, se calibrează după diametru şi se plantează la număr, ultimul indicator determină norma de plantare, respectiv costul materialului, care poate reprezenta 25 - 40% din cheltuielile directe de producţie.

La stabilirea desimii de plantare trebuie să se ţină cont că la acelaşi număr de tuberculi plantaţi (respectiv aceeaşi desime), producţia creşte proporţional cu mărimea acestora dar, indiferent de mărimea tuberculului la aceeaşi normă de plantare nu sunt diferenţe semnificative de producţie (ALBEN, 1978; BREMNER, 1963; DRAICA 1977). La aceeaşi normă de plantare se preferă tuberculi mai mici faţă de cei mari, deoarece se formează un număr mai mare de tulpini principale la hectar, un număr mai mare de tuberculi şi producţie mai mare (HOLLIDAY, 1969; EL SAELD, 1963; HOLMES 1966).Pentru cartoful ce se recoltează la maturitate, asigurarea unui număr de 220 - 240 mii tulpini la ha este suficient pentru a realiza producţii ia nivelul potenţialului soiului, în condiţii tehnologice corespunzătoare. Această densitate se asigură cu 45 - 55 mii de tuberculi plantaţi la hectar, cu mărimea de 30 - 45 mm (diametrul transversal), respectiv 40 - 60 g fiecare, considerând că un tubercul asigură pornirea în vegetaţie a 4 - 5 tulpini iniţiale viguroase.

Pentru culturile de cartof extratimpurii şi timpurii se plantează un număr de 65 - 75 mii tuberculi sau porţiuni de tuberculi a câte 3-4 colţi, ceea ce înseamnă 240 - 280 mii de tulpini la ha. Plantarea unui număr mai mare de tuberculi pentru cartoful timpuriu este determinată de faptul că, în perioada scurtă de vegetaţie a acestor soiuri, este redusă compensarea producţiei la unitatea de suprafaţă prin creşterea recoltei la fiecare cuib. Orientativ, desimea plantatului la cartof este dată în tabelul 7.5.

În general, nu atât mărimea tuberculilor plantaţi determină producţia de cartof, cât mai ales desimea de plantare, producţia fiind în corelaţie cu numărul de tulpini principale la hectar. In cazul când se plantează tuberculi mai mici se măreşte desimea la plantare, pentru a se asigura numărul normal de tulpini principale şi o suprafaţă de asimilaţie clorofiliană mai mare.

Tabelul 7.5. Densitatea orientativă de plantare la cartof (mii tuberculi / ha).

Scopul culturii Soiuri

Timpurii Semitimpurii Semitârzii Târzii

Consum extratimpuriu şi timpuriu 70-75 65-70 - -

Consum de vară - 55-60 50-55 -

Consum de toamnă-iarnă - - 50-55 45-50

Prelucrări industriale - - 50-55 45-50

Material de plantare 60-65 60-65 55-60 50-55

Luând în consideraţie „fracţiile de calibrare” a materialului de plantare, se recomandă următoarele densităţi optime de plantare (BERINDEI, 1985):

I. (30 - 45 mm) ... 70 mii tuberculi/ha (75 - 80 mii tuberculi/ha la fertilizare optimă şi irigare);

II. (45 - 60 mm; 45 - 55 mm) ... 55 - 60 mii tuberculi/ha (idem şi la irigat).La soiurile care produc un număr mic de tuberculi în cuib, desimile menţionate

în fracţia I de calibru cresc Ia 80 - 85 mii tuberculi/ha, iar la soiurile care formează număr mare de tuberculi în cuib, la ambele fracţii de calibrare desimea se reduce cu 5 - 10 mii tuberculi/ha, în cazul în care se folosesc la plantat tuberculi tăiaţi, desimea la plantare este 70 - 80 mii tuberculi/ha în condiţii de neirigare şi 75 - 85 mii tuberculi/ha în condiţii de irigare.

Cantitatea de tuberculi la hectar se calculează în funcţie de desimea plantatului şi greutatea medie a unui tubercul, procurându-se cantitatea de tuberculi necesară pentru suprafaţa planificată a se cultiva cu cartof Ia care se adaugă la însilozare încă 10 - 15%, cantitate ce reprezintă pierderile din timpul manipulării şi păstrării materialului de plantare. Cantitatea de tuberculi la hectar oscilează între 1270 - 4100 kg/ha, în funcţie de greutatea medie a unui tubercul şi desimea stabilită la unitatea de suprafaţă (tabelul 7.6.).

Distanţa între rânduri şi metodele de plantare. La culturile de cartof extratimpurii şi timpurii cu tuberculi încolţiţi înainte de plantare, se folosesc distanţe între rânduri de 55 - 60 cm, plantarea efectuându-se semimecanizat: se deschid rigole cu ajutorul cultivatorului prevăzut cu corpuri de rărită, în care tuberculii se plantează manual, iar acoperirea lor se face fie mecanizat cu aceleaşi mijloace, fie manual. Când se plantează cu echipamentul de plantat cartof EPC-4 sau cu maşina de plantat cartofi încolţiţi MPCI-6 (pe terenuri nisipoase), distanţa între rânduri este de 70 cm, ceea ce uşurează mult lucrările de îngrijire, fără a se înregistra diferenţe semnificative de producţie la hectar faţă de distanţa de 60 cm între rânduri. Distanţele între tuberculi pe rând oscilează, în funcţie de distanta între rânduri şi desimea stabilită, între 19-27 cm.

Tabelul 7.6.Norma de plantare în funcţie de desime şi mărimea tuberculilor

(IANOŞI, S., 1995)Fracţia materialului de

plantareNecesarul de material de plantare (kg/ha),

funcţie de desimeDiametrul

tuberculului mm

Greutate medie g

63500 58000 53300 49400 44400 40400 37000 33300

23-30 20 1270 1160 1070 990 890 810 740 670

30-35 27 1710_ 1570 1440 1330 1200 1090 1000 900

35-40 37 2350 2150 1970 1830 1640 1490 1370 1230

40-45 52 3300 3020 2770 2570 2310 2100 1920 1730

45-50 71 4510 4120 3780 3510 3150 2870 2630 2360

50 - 55 95 6030 5510 5060 4690 4220 3840 3520 3160

55 - 60 123 7810 7130 6560 6080 5460 4970 4550 4100

Pentru celelalte scopuri de folosinţă cartoful se plantează cu maşina 4 Sa BP 62,5, care asigură distanţe între rânduri de 50, 62,5 şi 70 cm sau cu maşina de plantat 6 SAD-75, la distanţe între rânduri de 75 cm. Plantarea cartofului la distanţe mai mari (70, 75 şi chiar 80 cm) între rânduri este mai avantajoasă pentru mecanizarea lucrărilor de îngrijire şi recoltare, obţinându-se producţii practic egale cu cele obţinute la distanţe mai mici între rânduri (BRIA, 1975). In asemenea condiţii se efectuează mai repede plantarea, lucrările de îngrijire se execută mai uşor, nu se distrug tulpinile în timpul vegetaţiei cu ocazia lucrărilor de îngrijire, se pot folosi tractoare cu pneuri mai late (se reduce tasarea). Pe terenurile plane, bine nivelate, se recomandă folosirea maşinii de plantat cu trei secţii de câte 2 rânduri (6 Sa BP 62,5), iar pe pante mai mari (6 - 14°) plantarea se face cu o singură secţie (2 Sa BP 62,5).

În condiţii normale, echipată cu 2 secţii (4 rânduri), maşina de plantat realizează o productivitate de 0,45 - 0,50 ha pe oră, cu un necesar de forţă de muncă de 6 - 7 ore om/ha şi o calitate foarte bună a lucrării în următoarele condiţii: materialul de plantare să fie riguros sortat şi să fie curat de pământ şi alte impurităţi; să nu aibă colţi mai lungi de l - 2 mm, terenul să fie bine nivelat, curat de buruieni şi fără bulgări; lungimea parcelelor să fie de circa 400 - 500 m, pentru a se putea face alimentarea cu tuberculi numai la capete; reglarea maşinii să se facă corespunzător pentru fiecare categorie texturală de sol; să nu se planteze pe vreme ploioasă.

După încercări încununate de succes, s-a introdus în producţie maşina de plantat cartofi 6 SAD-75, importată din fosta Cehoslovacie, care poate planta până la 10 ha pe schimb. Având în vedere buncărul suplimentar cu capacitatea de 4 - 5 t tuberculi, care poate fi alimentat direct de mijloacele de transport prin basculare, pentru realizarea indicilor de productivitate a maşinii se impune, ca o condiţie esenţială, o organizare exemplară a transportului materialului de plantare. În zonele cu terenuri de formă neregulată, fărâmiţate, pe pante a căror mecanizare impune cerinţe deosebite privind manevrabilitatea, stabilitatea şi accesibilitatea agregatelor de lucru şi, uneori, restricţii faţă de gabaritul şi complexitatea, utilajelor folosite, se utilizează pentru plantarea cartofului maşina SA-2-0,74 importată din fosta Cehoslovacie. Această maşină lucrează pe 2 rânduri, cu limite de reglare a adâncimii între 6-12 cm, cu distanţa între rânduri de 70, 66 şi 62 cm, iar distanţa tuberculilor pe rând de 21,5, 25, 30, 35 şi 40 cm. Capacitatea buncărului este de 280 kg cu înălţător şi 220 kg fără. Aparatul de plantare este prevăzut cu disc vertical, cu degete de prindere, brăzdare tipul combinaţie "labă de gâscă şi patină alungită", iar roţile de antrenare cu obadă şi pinteni. Organele de acoperire sunt cu rărite. Maşina lucrează în agregat cu tractorul de 28, 30, 45 şi 65 CP, are viteza de deplasare 4-6 km/h, iar capacitatea de lucru 0,56 - 0,84 ha/h (C. COTA, 1987).

Pe parcele mici se poate utiliza maşina de plantat cartof pe 2 rânduri Solana (MPC-2), în agregat cu tractorul L-445 (POPESCU, 1997).

Adâncimea de plantare. Cartoful se plantează mecanizat, de regulă prin acoperire cu biloane. Discurile de la maşinile de plantat (EPC-4; 4 Sa BP 62,5; 6

SAD-75) trebuie să fie astfel reglate încât să rezulte un bilon uniform încheiat simetric faţă de coamă, lat la bază de circa 38 - 42 cm şi înalt de 12 - 15 cm deasupra părţii superioare a tuberculilor la bilon mic şi 20 - 25 cm la bilon mare, astfel ca, după aşezarea pământului în bilon tuberculii să fie acoperiţi cu un strat de pământ de 8 - 9 cm şi, respectiv, 16-19 cm.

Plantatul în biloane este obligatoriu în cazul irigării prin brazde, apoi în zonele cu ploi abundente (reducându-se pericolul excesului de apă în zona cuibului şi diminuându-se, astfel, atacul bolilor de putrezire) şi pe pante mai mari de 4 - 5%. în celelalte situaţii se poate planta fără biloane, aşa-numita „acoperire plană”, în acest caz tuberculii trebuie plantaţi la adâncimea de 6 - 8 cm. Cercetările efectuate la Braşov, Câmpia Turzii şi Mărculeşti au scos în evidenţă că, în zona foarte favorabilă de la Braşov adâncimea cea mai potrivită de plantare este de 7 - 12 cm; îa Câmpia Turzii, în zona favorabilă, adâncimea este de 12 cm, iar la Mărculeşti, în condiţii de irigare, de 17 cm, adâncime la care umiditatea şi temperatura sunt mai favorabile formării tuberculilor. La plantare mai adâncă de 10 cm recoltarea mecanizată este mai costisitoare.Cartoful se poate planta şi manual pe suprafeţe mici sau în urma plugului.

Plantarea pe brazde constă în executarea unei arături, tuberculii punându-se tot la a doua brazdă, în cazul plugului purtat de tractor şi la a treia brazdă în cazul plugului tras de animale; în ambele cazuri distanţa între rânduri este de aproximativ 60 cm. Tuberculii se aşează cu mâna pe peretele brazdei, la jumătatea intervalului dintre coamă şi fundul brazdei. Acoperirea se face prin răsturnarea brazdei următoare, astfel terenul rămâne ca o arătură. Pe terenurile situate în pantă plantarea cartofului se face pe curbele de nivel, formându-se biloane pentru prevenirea eroziunii solului.

7.1.2.5. Lucrări de îngrijire

Îngrijirea culturilor de cartof fără folosirea erbicidelor. De la plantare Ia răsărire, intervalul este de peste 30 zile (la cartoful preîncolţit de 18-25 zile). In acest interval trebuie distruse buruienile şi crusta care se poate forma mai ales pe terenurile grele şi cu vreme ploioasă.

Combaterea buruienilor. Rezultatele cele mai bune se obţin atunci când lucrările se fac imediat ce apar buruienile. Prima lucrare se execută ia 10 - 14 zile după plantare. Când plantarea s-a făcut cu biloane, se lucrează terenul cu grapa-plasă, în agregat de 3 câmpuri, cu lăţimea de lucru de 8,4 m şi o viteză de înaintare de 5 - 7 km/h. Grapa distruge buruienile şi crusta de pe coama biloanelor, dar şi de pe intervalul dintre biloane. După l - 4 zile se lucrează din nou, de data aceasta cu cultivatorul echipat cu piese tip rărită. Se distrug buruienile şi crusta din spaţiul dintre biloane şi, prin refacerea acestora, se acoperă şi se înăbuşă buruienile ce au tendinţa de a răsări. Lucrarea succesivă cu grapa-plasă şi cultivatorul cu piese tip rărită, de refacere a bilonului, se repetă încă o dată (când s-au plantat tuberculi încolţiţi) sau de 2 ori la celelalte culturi, după intervale de 8 - 12 zile.

Astfel se realizează o bună îngrijire a culturii până la răsărire, dacă terenul nu este puternic îmburuienat cu specii perene de buruieni. Dacă după plantare terenul rămâne „plan”, îngrijirea culturii se face prin 2-3 treceri cu grapa cu colţi reglabili care distruge atât crusta, cât şi buruienile anuale.

Alte lucrări. După răsărire, îngrijirea culturilor de cartof se face, de asemenea, diferenţiat, după cum s-au realizat sau nu biloane. La plantatul plan se execută o praşilă mecanică între rândurile de plante vizibile, la adâncimea de 8 -10 cm, cu zonă de protecţie de 12 - 15 cm şi viteza de înaintare 4-5 km/h.

Următoarele lucrări sunt de bilonare, de obicei în număr de 2 - 3; la cartoful extratimpuriu, poate fi suficientă o lucrare de prăşit şi o bilonare. Pentru a se dezvolta normal, tuberculii trebuie să fie acoperiţi cu un strat de sol afânat şi mărunţit, de 8 - 9 cm grosime. La prima bilonare, bilonul nu se face prea înalt (să nu acopere planta), înălţimea lui devenind din ce în ce mai mare la lucrările următoare, în final trebuie să rezulte un bilon de 13 - 15 cm înălţime deasupra tuberculului plantat. Bilonul trebuie să fie bine încheiat pe coamă, asigurând o bună dezvoltare tuberculilor, înăbuşirea buruienilor şi scurgerea apei pe talazurile biloanelor, prevenind excesul de apă în zona cuiburilor şi infestarea cu mană a tuberculilor de la frunzele bolnave căzute pe bilon. Daca solul este tasat, înaintea pieselor tip rărită se vor monta cuţite săgeată, care să lucreze la adâncimea care nu formează bulgări (BERINDEI, 1982). În cazul infestării cu buruieni perene, se va executa o praşilă manuală completă pe rând sau una două lucrări de plivit.

Dacă plantatul s-a făcut în biloane, se execută numai lucrări de îngrijire a bilonului (de refacere), şi, în acest caz, poate fi necesară intervenţia manuală de distrugere a unor buruieni perene. La bilonările târzii sunt folosite ridicătoarele de vrejuri (tulpini), pentru a preveni călcarea şi distrugerea lor.

La culturile irigate, lucrările de îngrijire se corelează cu udările; mai întâi se face udarea şi apoi se efectuează prăşitul sau bilonatul, afânând solul şi refăcând biloanele. În anii secetoşi, când se fac mai multe udări, numărul lucrărilor de afânare a solului şi de refacere a biloanelor poate fi mai mare.

Îngrijirea culturilor de cartof folosind erbicidele pentru combaterea buruienilor. Buruienile din lanurile de cartof se combat cu multă greutate, deoarece primele faze de vegetaţie a plantei corespund cu perioade ploioase din lunile mai şi iunie, când nu se poate intra cu mijloace mecanizate pentru distrugerea lor. Buruienile produc pagube mari, determinând diminuarea recoltei cu 20 - 35%, chiar în cazul unor lucrări de îngrijire efectuate corespunzător cu mijloace mecanice.

Buruienile consumă cantităţi mari de apă şi elemente nutritive şi scad eficienţa tratamentelor împotriva bolilor (mai ales la mană) şi dăunătorilor (mai ales la gândacul din Colorado), iar recoltarea mecanizată devine dificilă sau imposibilă, în prezent, toate ţările europene şi americane cu agricultură avansată practică combaterea integrată o buruienilor, bazată pe metode preventive, agrotehnice, chimice şi biologice. Metodele chimice se bazează pe folosirea unui sortiment diversificat de erbicide, în funcţie de infestarea cu buruieni anuale şi perene.

În cultura cartofului buruienile de combătut trebuie să fie anticipate, cunoscând terenul, compoziţia floristică din anii precedenţi, precum şi selectivitatea şi modul de acţiune a erbicidelor. Acest mod de abordare constituie un dezavantaj care poate fi suplinit numai prin profesionalismul producătorului de cartof (MORAR, 1999).

Combaterea buruienilor anuale mono - şi dicotiledonate (Sinapis sp., Setaria sp., Echinocloa crus-galli, Digitaria sp., Chenopodium sp., Atriplex sp, Amaranthus sp., Polygonum sp., Hibiscus trionum, Solanum nigrum, Gallium aparine, Galinsoga sp., Galiopsis sp., Erodium sp., Stachys annua, Spergula sp., Gypsophila sp,, Thlaspi

sp., Vicia sp., Anthemis sp., Fumaria sp., Papaver sp., Lamium sp., Portulaca sp., Xanthium sp. etc.) se face folosind erbicidele din tabelul 7.7.

Erbicidele simple ca; Gesagard, Sencor, Igran, Afalon, Aresin, Cosatrin, Merkazin, Lexone se aplică imediat după rebilonare, concomitent cu această lucrare şi până aproape de răsărirea plantelor de cartof (3-4 zile înainte de răsărire), în zonele unde cartoful nu se plantează cu bilon, erbicidele respective se aplică în perioada de după plantare şi până în preziua răsăririi plantelor de cartof.

Erbicidele asociate: Codai sau Lasso + Gesagard sau Sencor, (Lexone, Afalon, Aresin, Igran) se aplică, în mod obligatoriu, în primele 10 zile, după rebilonare sau plantarea tuberculilor, de preferat înainte, de răsărirea buruienilor monocotiledonate anuale.

Erbicidele pe bază de metribuzin (Sencor, Lexone) pot fi administrate fără riscuri şi după răsărirea plantelor de cartof, până când acestea au 10 - 12 cm înălţime. Dacă din anumite motive erbicidele monocotiledonate nu combat în totalitate buruienile, se pot folosi erbicide postemergente, cum ar fi erbicidul Titus ce se aplică în faza cotiledonală a buruienilor, până când acestea formează 6 frunze adevărate.

Tabelul 7. 7.Combaterea buruienilor monocotiledonate şi dicotiledonate din cultura cartofului

Erbicide (substanţa activă) kg sau l/ha, în funcţie de humus

1-2% 3-4% peste 4%

Erbicide preemergente simple

Gesagard 50, Cosatrin 50, Prohelan 50, Prometrex 50, (toate cu 50% prometryn), Igran 50 (50% terbutrin), Afalon 50 (50% linuron), Aresin 50 (50% monolinuron)

2,0-3,5 4,5-5,5 6-8

Sencor 70(70% metribuzin) 0,75-1,0 l,25-i50 1,5-2,5

Lexone 75 GA (75% metribuzin) 0,7-1,0 1,0-1,5 1,5-2,0

Erbicide preemergente complexe

Codai (20% metholachlor + 20% prometryn) 6,0-6,5 7,0-8,0 8,0-10,0

Dual 500 (50% metholachlor) sau 3,0-3,5 4,0-4,5 5,0-7,0

Lasso (48% alachlor) plus 3,5-4,0 4,5-5,5 5,5-8,0

Gesagard 50 sau 2,25-2,5 3,5-4,0 4,0-6,0

Sencor 70 sau 0,5-0,75 0,75-1,25 1,25-2,0

Lexone 75 GA 0,5-0,75 0,75-1,00 1,00-1,25

Erbicide postemergente

Titus (sulfonil - ureic) + surfactant 0,040 0,040 0,040

Basagran 48 (48% bentazon) 3,0 3,0 3,0

Buruienile problemă ca Solanum nigrum pot fi combătute cu ajutorul erbicidului Basagran care se aplică în faza de rozetă a buruienilor. În multe zone din Transilvania, Moldova şi Oltenia culturile de cartof pot fi infestate cu Agropyron

repens iar în sudul ţării, în condiţii de irigare este prezent costreiul (Sorghum halepense). Pentru combaterea acestor buruieni se aplică erbicide selective postemergente (tab. 7.8).

Tabelul 7.8. Combaterea costreiului din culturile de cartof (l/ha produs comercial)

Erbicide (substanţă activă) Sorghum halepense (costrei)

Agropyron repens (pir)

Fusilade super (12,5% fluazifop-p-butil) 2,0 - 3,0 4,0 - 6,0Gallant (12,5% haloxifop-ethoxy-ethyil)

Targa (10,1% quizalofop-ethyl)

Tratamentele se fac după răsărirea plantelor de cartof, indiferent de faza de creştere, dar în momentul când plăntuţele de costrei au 15-35 cm înălţime iar cele de pir au 10-15 cm. Dozele maxime (6 l/ha) sunt indicate când este prezentă şi specia Cynodon dactylon (pir gros). Pentru combaterea buruienilor anuale se aplică erbicide anti-, mono-, şi dicotiledonate (v. tab.7.7).

Combaterea buruienilor în lanurile cu cartof extratimpuriu şi timpuriu, după care urmează culturi succesive, trebuie să se facă cu mare atenţie.

Erbicidele asociate se aplică în primele zile după plantarea cartofului, înainte de răsărire, iar după tratament, în decurs de 7 - 10 zile. se irigă cu 300 -400 m 3 apă la hectar.

În multe cazuri, pentru completarea acţiunii erbicidelor se mai execută l -2 lucrări mecanice de distrugere a buruienilor dintre rânduri şi de refacere a bilonului.

Toate erbicidele recomandate după plantare şi înainte de răsărirea cartofului realizează o combatere a buruienilor eficientă când sunt aplicate concomitent cu o rebilonare, efectul lor fiind sporit dacă acestea rămân ca o peliculă la suprafaţa solului.

Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Controlul insuficient al culturilor de cartof privind agenţii patogeni ai bolilor, cât şi prezenţa dăunătorilor, constituie adesea cauza unor producţii mici şi neeconomice. Dintre numeroşii agenţi patogeni care produc boli ale cartofului amintim: Ervinia carotovora var. atroseptica - înnegrirea bazei tulpinii; Erwinia carotovora var. carotovora -putregaiul umed; Rizoctonia solani - rizoctonioza; Phytophtora infestans - mana; Fusarium sp. - putregaiul uscat; Alternaria solani - alternarioza; Corynebacterium sepedonicum - putregaiul inelar; Synchytrium endobioticum - raia neagră; Streptomyces scabies - raia comună, iar dintre dăunători: gândacul din Colorado Leptinotarsa decemlineata. Momentul aplicării tratamentelor este indicat prin buletine de avertizare, întârzierea cu 4 - 5 zile a tratamentului faţă de momentul avertizat, diminuează cu 70 - 80% eficacitatea protejării foliajului la mană, prin faptul că această intervenţie nu mai este preventivă. Doza de fungicid este de 5 kg/ha la Turdacupral 50, de 2 kg/ha la Dithane M-45, Vondozeb 80 PU, Sandofan C-50 PU, Temoal 52 PU, de 2,5 kg/ha la Ridornil plus, Curzate plus T 85 PU şi de 0,5 kg/ha Ia Brestan 60 WP. Respectarea dozei de fungicid

si a celei de lichid (200 l/ha la neirigat şi 400 l/ha în condiţii de irigare) se face prin calibrarea corectă a echipamentelor de stropit.

Împotriva gândacului din Colorado se vor folosi următoarele produse: Decis 2,5 EC - 0,3 kg/ha; Vectenon 50 WP - 0,3 kg/ha; Ekalux S - 0,6 kg/ha; Marshall 25 EC - 1,5 kg/ha; Ordatox 25 EC - 2,8 kg/ha; Padan 50 - 1,0-1,2 kg/ha; Dipterex 80 - 1,2 kg/ha, când se folosesc mijloace terestre de aplicare, iar cu mijloace aero se utilizează Dimevur (3 l/ha) sau Carbavur (3 l/ha); cantităţile specificate sunt pentru un singur tratament. Se fac 4-8 tratamente pentru combaterea bolilor şi 2 - 4 tratamente pentru combaterea gândacului din Colorado.

Numărul tratamentelor oscilează de la an la an, în funcţie de soi şi zona de cultură. Rezultate bune se obţin când alternează produsele de la un tratament la altul. Contra adulţilor hibernanţi tratamentul se recomandă în cazul când numărul este mai mare de 10 exemplare la 100 de plante. Când avertizările pentru mană şi gândacul de Colorado coincid, tratamentele se pot face combinat, produsele recomandate fiind compatibile.

Tabelul 7.9.Regimul de irigare la cartof

Elementele regimului de irigare

Mărimea elementelor regimului de irigare

Udare de aprovizionare Toamna, în stepă, cu 700-1000 m5 /ha, apă

Udări în vegetaţie

Adâncimea de umezire 0,40 - 0,50 m la aspersiune şi în anii ploioşi

0,60 - 0,70 m prin brazde şi în anii secetoşi

Plafon minim % din I.U.A.

50% până la începutul tuberizării şi de la maturitate la recoltare

70% în perioada creşterii tulpinilor şi tuberculilor

Norma de udare 300-500 m3/ha apă, prin aspersiune

400-600 m3 /ha apă, prin brazde

Numărul de udări 10-12 în stepă, 8-10 în silvostepă, 4-6 în zona umedă, 3-6 la soiuri timpurii

Timpul între udări 5-7 în perioada de consum maxim, 10-12 în restul fazelor

Norma de irigare 3800-4000 m3/apă ha în stepă, 3200-3800 m3/apă ha în sivostepǎ, 1600 - 2400 m3/apă ha în zona umedă

Metoda de irigare Aspersiunea este cea mai ridicată sau prin brazde deschise tot doilea interval la al

Irigarea cartofului s-a dovedit eficientă în toate zonele. Cercetările au evidenţiat că cea mai mare nevoie de apă se manifestă de la tuberizare până la maturitate. In anii cu primăveri secetoase se recomandă să se facă o udare de aprovizionare sau o udare imediat după răsărire. Umiditatea solului trebuie să se menţină în tot timpul perioadei de vegetaţie la minimum 70 - 80% din capacitatea pentru apă a solului. Regimul de irigare se dirijează permanent atât în funcţie de nivelul precipitaţiilor, cât şi dinamica consumului de apă al plantelor de cartof. Consumul total de apă Ia cartofore valori de 3.500 - 7.000 m3/ha, 60 - 70% din acest

consum realizându-se în perioada de formare şi creştere intensă a tuberculilor (iunie, iulie, august). Pentru realizarea acestor consumuri de apă, umiditatea solului nu trebuie să scadă sub valoarea plafonului minim de 50 - 70% din I.U.A. (intervalul umidităţii active) pe adâncimea de 40 - 70 cm. Sintetizarea regimului de irigare la cartof este prezentată în tabelul 7.9.

7.1.2.6. Recoltarea

Cartoful pentru consum extratimpuriu şi timpuriu se recoltează începând din luna mai, atunci când greutatea tuberculilor a depăşit 30 g. Recoltarea se face manual pe solurile nisipoase, prin smulgere iar pe celelalte soluri folosind sapa sau plugul. Se evită vătămarea tuberculilor, sortarea făcându-se concomitent cu recoltarea. Depozitarea tuberculilor recoltaţi nu trebuie să depăşească 24 de ore.

Pentru consumul de vară recoltarea se face pe măsura necesităţilor, de obicei în luna iulie, când peridermul încă nu este bine format, cu maşina E-649 care produce mai puţine vătămări, iar în luna august cu combina CRC-2 (sau cu combina E-684).

Odată cu strânsul tuberculilor, în urma maşinii E-649 se face şi sortarea lor, conform cu cerinţele. La recoltarea cu combina tuberculii se transportă la depozitul de tranzit sau la centrul de preluare, unde se sortează şi se calibrează în vederea livrării. Depozitarea, în acest caz, nu trebuie să depăşească 10 zile.Cartoful pentru consumul de toamnă-iarnă şi pentru industrializare se recoltează când 2/3 din tulpini (vrejuri) s-au uscat, restul de 1/3 având încă culoarea galbenă. Recoltarea se face numai pe vreme bună şi la umiditatea corespunzătoare a solului. Cele mai bune rezultate se obţin la recoltarea cu combinele pentru cartof, dar lucrarea este de bună calitate numai în cazul unei tehnologii adecvate şi a unei dotări corespunzătoare (SOCOL, 1977). Vrejurile se distrug cu 7 - 8 zile mai înainte de recoltare, pe cale chimică la îngălbeniră totală, folosind Reglone 5 l/ha, Harvade 25 F în doză 2,5 l/ha sau pe cale mecanică cu maşina de tocat vrejuri MTV-4, sau cu maşina universală de tocat resturi vegetale (MUTRV) care lucrează în agregat cu tractorul L-445.

Este foarte important ca recoltarea cartofului să se facă Ia temperaturi mai mari de 6 - 7°C (chiar 12 - 13°C), deoarece se reduce foarte mult gradul de vătămare a tuberculilor.

Maşina E - 649 dislocă, separă tuberculii de pământ şi îi depune pesuprafaţa solului în spatele maşinii, de unde se adună manual în grămezi, iar ceidin lotul semincer se sortează pe 3 categorii: cei peste 80 g sunt destinaţiconsumului; între 40 - 80 g pentru material de plantare; sub 40 g se repartizeazăpentru furaj, în solele cu cartofi pentru consuni sortarea se face pe două categorii: tuberculi mari şi mijlocii, întregi pentru consum; tuberculii mici şi vătămaţi pentru furaj.

Combina CRC - 1 dislocă tuberculii, îi scutură de pământ pe o bandă transportoare şi îi depune în buncăre, remorci sau containere pentru transport.

Combina E - 684 execută recoltarea cartofului pe 3 rânduri şi adunarea acestora într-o remorcă cu deplasare independentă, paralel cu combina. Maşina lucrează bine numai pe solurile uşoare.

Combinele de recoltat dizlocă pământul cu tuberculi, separă pământul şi

resturile vegetale, încarcă tuberculii în remorca de transport, staţionar, din buncărul combinei sau din mers în remorca tractată paralel cu combina. Capetele parcelelor se recoltează manual pe 15 m lungime pentru întoarcerea agregatelor. Tuberculii se transportă la centrele de preluare sau la depozitele de păstrare.

Maşina de scos cartof cu rotor excentric - MSCRE-1 şi maşina de scos cartof pe un rând cu brăzdar oscilant - MSC-1 B.O., în agregat cu tractorul L-445, au un indice minim de vătămare a tuberculilor.

În urma acestor maşini tuberculii trebuie strânşi imediat.Tuberculii se separă de impurităţi (bulgări, pietre, tuberculi bolnavi) cu maşina

ISIC-30 în componenţa căreia intră şi maşina de presortat (MP-1). Pentru calibrarea tuberculilor destinaţi plantării se foloseşte maşina de calibrat MCC-60 (45), care lucrează în flux cu maşina ISIC-30.

În ţara noastră se obţin producţii de 10 - 25 t/ha la soiurile extratimpurii, 15 - 25 t/ha la soiurile timpurii şi semitimpurii şi 25 - 50 t/ha Ia soiurile semitârzii şi târzii. Având în vedere că din totalul stolonilor formaţi pe tulpina subterană numai 30 - 40% se transformă în tuberculi, există mari rezerve pentru a se obţine producţii de 70 - 110 t/ha.

7.2.2. Tehnologia de cultivare a sfeclei pentru zahăr

7.2.2.1. Rotaţia

Sfecla pentru zahăr trebuie sa urmeze după culturi care părăsesc terenul devreme, astfel încât să rămână timp pentru efectuarea lucrărilor solului şi a fertilizării organo-minerale. în aceste condiţii se asigură acumularea apei în sol, combaterea buruienilor şi valorificarea eficientă a îngrăşămintelor.Cele mai bune premergătoare sunt cerealele de toamnă, leguminoasele anuale şi cartoful (în zona favorabilă acestuia).Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Cultura şi Industrializarea Sfeclei de Zahăr şi a Substanţelor Dulci - Fundulea recomandă atât pentru condiţii de neirigare, cât şi de irigare, asolamente speciale, folosind rotaţii de 4 - 5 ani astfel:

- pentru zona cerealieră din sudul ţării un asolament de 4 ani, cuurmătoarele rotaţii: sfecla pentru zahăr; porumb; floarea-soarelui; cereale detoamnă;

- pentru zona cu grad mai ridicat de umiditate, un asolament de 4 ani cu următoarele rotaţii: sfecla pentru zahăr; orzoaica cu trifoi în cultură ascunsă;trifoi; cartof, ori un asolament de 5 ani cu următoarea rotaţie: sfecla pentru zahăr; orzoaica cu trifoi în cultură ascunsă; trifoi; cartof; grâu de toamnă.

V, POPESCU şi colab. (1985) au obţinut sporuri de producţie de 51%, în rotaţie de 5 ani comparativ cu monocultura, când planta premergătoare a fost floarea-soarelui şi de 70% când planta premergătoare a fost grâul. Cerealele de toamnă sunt indicate ca premergătoare şi în Franţa (D. SOLTNER), Germania (A. SIHELBE), Ucraina (S. BUJOR) etc.

Sunt contraindicate ca premergătoare pentru sfeclă cruciferele şi ovăzul din cauza dăunătorilor comuni (nematode), floarea-soarelui şi cânepa, din cauza consumului mare de apă şi potasiu, porumbul erbicidat cu erbicide triazinice, sorgul şi

iarba de Sudan, datorită epuizării solului în apă, cât şi suprafeţele ocupate de culturi succesive.Sfecla poate reveni pe acelaşi teren după 4 ani, dacă solul nu a fost infestat cu nematode, sau după 6 ani, dacă infestarea a fost slabă şi numai după 8 ani, în cazul infestării puternice (A. VASILIU, 1959).La rândul ei sfecla este bună premergătoare pentru orzoaica, orz, grâu, porumb şi alte culturi cu care nu are dăunători comuni.

7.2.2.2. Fertilizare

Sfecla pentru zahăr este o mare consumatoare de elemente nutritive. Pentru o producţie de 40 t/ha rădăcini şi 36 tone/ha frunze, sfecla extrage din sol circa 165 kg azot, 70 kg P2O5 şi 250 kg K2O.Limitele de consum (în kg/ha s.a.) după D. SOLTNER (1990), citat de GH. BÎLTEANU (1993), pentru o tonă de rădăcini, sunt următoarele: N - 4,0 -5,0; P - 1,7 - 2,9; K - 5,8 - 8,2; Ca - 1,4 - 2,6; Mg - 1,4 - 2,6; Na 1,4 - 2,6.GH. BÎLTEANU şi colab. (1983) menţionează trei perioade critice privind necesarul elementelor nutritive accesibile plantei: 1) ia apariţia perechii a doua şt a treia de frunze; 2) Ia începutul îngroşării rădăcinii (10 - 30 iunie); 3) în perioada tuberizării şi cumulării zahărului (iulie - august).În primele luni de vegetaţie sfecla consumă cantităţi mari de azot pentru formarea frunzelor. Pe măsură ce plantele avansează în vegetaţie se intensifică asimilarea fosforului şi potasiului, elemente deosebit de importante pentru sinteza şi acumularea zahărului. Azotul este cel mai important element pentru creşterea plantelor, consumul maxim fiind înregistrat în lunile iunie - iulie, când se absorb circa 70% din întregul necesar. După diferiţi autori, în funcţie de condiţiile de experimentare, la l kg N s.a. se asigură un spor de 52 - 110 kg rădăcini.Insuficienţa azotului determină reducerea suprafeţei foliare, iar excesul de azot frânează acumularea zahărului în favoarea creşterii vegetative şi determină creşterea conţinutului de azot vătămător.Excesul de azot amoniacal în sol la însămânţare are efecte toxice asupra germenilor şi plantelor de sfeclă (D. DAVIDESCU şi colab., 1976).Fosforul favorizează creşterea rădăcinilor şi a aparatului foliar, contribuie la creşterea producţiei de rădăcini şi sporeşte conţinutul de zahăr cu 0,6 - 2% (GH. BÎLTEANU, 1974).Absorbţia fosforului are loc de-a lungul întregii perioade de vegetaţie, consumul maxim fiind înregistrat în intervalul iulie - august.Sporul de producţie datorat fosforului este mai mic decât în cazul azotului în ceea ce priveşte recolta de rădăcini, dar este mai ridicat la producţia de zahăr, l kg fosfor asigurat prin fertilizare determinând obţinerea a 17 kg zahăr ( W. BROUWER, 1970).Insuficienţa fosforului se manifestă prin frunze mici fără luciu, cu o coloraţie verde-albăstruie şi cu pete brune pe margini, prin prelungirea vegetaţiei şi diminuarea conţinutului de zahăr.Excesul de fosfor măreşte consistenţa rădăcinilor şi grăbeşte maturarea, influenţând

negativ producţia.Potasiul favorizează absorbţia azotului şi fosforului, sinteza şi- migrarea zahărului în rădăcini şi conferă plantelor o buna rezistenţă la secetă şi boli.Carenţa în potasiu determină reducerea numărului de frunze şi uscarea lor prematură; excesul de potasiu favorizează producţia de frunze în detrimentul producţiei de rădăcini.Sporul de producţie realizat de l kg potasiu s.a. este de 25 - 30 kg rădăcini respectiv 4,5 - 5,5 zahăr (W. BROUWER, 1970).Microelemente. Dintre acestea importanţă deosebită prezintă borul, Carenţa de bor determină îngălbenirea frunzelor din centrul rozetei şi putrezirea „inimii sfeclei”. Frecvent, carenţa în acest element apare pe solurile cernoziomice şi aluviale cu reacţie neutră, în anii cu veri secetoase. Prevenirea carenţei în bor se realizează prin aplicarea a 13 - 26 kg/ha borax (1,5 - 3,0 kg s.a.), odată au fertilizarea de bază (CR. HERA şi Z. BORD AN, 1975).Gunoiul de grajd, principalul îngrăşământ organic, asigură importante sporuri de recoltă pe toate tipurile de sol, deoarece ritmul de descompunere al gunoiului coincide, în mare măsură, cu nevoia de substanţe nutritive ale plantei. Sporurile medii de producţie obţinute în experienţele cu gunoi pe diferite tipuri de sol sunt prezentate în tabelul 7.11.Rezultă că dozele economice sunt de 20 - 30 t/ha, cu excepţia solului aluvial de la Târgu Mureş, unde apare mai economică doza de 40 t ha. Coeficientul de folosire de către sfeclă a principalelor elemente nutritive din gunoiul de grajd de bună calitate este de 40,9% la azot, 41,9% la fosfor şi 47,5% la potasiu.Rezultate bune se obţin numai prin utilizarea de gunoi fermentat, încorporat în sol sub arătura de vară sun toamnă. Pentru fiecare tonă de gunoi încorporat, doza de îngrăşăminte se va diminua cu: 2,5 kg/ha N, 1,5 kg/ha P2O5, şi 2,5 kg/ha K2O, când îngrăşământul organic se aplică pentru sfecla de zahăr şi 1,5 kg/ha N, 1,0 kg ha P2O5, şi l kg/ha K2O, când s-a aplicat plantei premergătoare. Îngrăşămintele verzi prezintă importanţă în regiunile unde, datorită condiţiilor climatice, leguminoasele pot fi cultivate în mirişte sau în regim irigat.Administrarea îngrăşămintelor. Îngrăşămintele chimice, pe lângă cele organice, au un rol primordial în nivelul producţiei sfeclei pentru zahăr. Astfel, la S.C.A. Lovrin, în perioada 1975 - 1985, prin fertilizare cu NPK, în funcţie de nivelul dozelor şi rapoartelor experimentale, s-au obţinut sporuri la producţia de rădăcini cuprinse între 26 - 84%, reflectate şi în producţia de zahăr care a crescut cu 13 - 70% (O. SEGĂRCEANU, 1986). în condiţiile cernoziomului mediu levigat de la Girişul de Criş (jud. Bihor), sporul obţinut la producţia de rădăcini a oscilat între 27 - 133%, iar la producţia de zahăr între 27 - 340% (I. ŢUCUDEAN, 1986).

Tabelul 7.11.Efectul gunoiului de grajd asupra producţiei de rădăcini şi zahăr pe diferite tipuri de

sol (spor q/ha)

Localitatea Tipul de solDoza de gunoi şi sporurile de producţie (q/ha)

20 t 30 t 40 t

Rădăcini Zahǎr Rădăcini zahǎr Rădăcini Zahăr

Cluj Brun de pădure 90,0 25,6 99,0 27,3 121,0 33,3

Braşov Aluvial lăcoviştit 59,7 12,7 73,2 15,5 79,3 17,1

Ig. Mureş Aluvionar 34,0 6,6 55,0 11,8 90,0 17,8

Lovrin Cernoziom ciocolatiu 56,4 8,2 43,8 8,2 76,2 13,9

Fundulea Cernoziom levigat 92.2 - - - 114,4 -

Rezultatele experienţelor efectuate în 12 localităţi situate în diferite zone pedoclimatice ale ţării, au evidenţiat sporuri de 13,5 - 56,75% la producţia de rădăcini şi de 14,8 - 54,6% la producţia de zahăr. (GH. OLTEANU şi colab., 1960).Criteriile care stau la baza stabilirii dozelor de îngrăşăminte sunt nivelul recoltei scontate şi aprovizionarea solului cu elemente fertilizante, menţionată în cartarea agrochimică. în funcţie de aceste două elemente, în tabelul 7.12 sunt prezentate dozele optime. Prevederile actuale referitoare la stabilirea dozelor de îngrăşăminte stabilesc următoarele: pe solurile cu fertilitate bună se administrează N120-160P70-150K50-80, iar pe solurile cu fertilitate medie şi slabă, N140-180 P80-115K60-110. Administrarea îngrăşămintelor cu fosfor şi potasiu trebuie făcută o dată cu efectuarea arăturii adânci de vară sau de toamnă.Îngrăşămintele cu azot, fiind mai uşor levigate pe profilul solului, se aplică fracţionat: jumătate din doză la pregătirea patului germinativ şi jumătate în timpul vegetaţiei, odată cu praşila a doua mecanică, folosind cultivatorul CPT -5,4 cu fertilizatoare.Îngrăşămintele complexe (NPK) de tipul: 16:48:0; 23:23:0; 13:27:13 se folosesc ca îngrăşăminte de bază pe toate tipurile de sol. Deoarece aportul elementelor nutritive din aceste îngrăşăminte nu corespunde întotdeauna necesităţilor de fertilizare, aducerea la nivelul dorit se va realiza prin completare cu îngrăşăminte simple.

Tabelul 7.12.Dozele optime de NPK la sfecla pentru zahăr, în funcţie de recolta scontatǎ (Rs) şi de

gradul de asigurare a soluluiRecolta scontată

(Rs) (kg/ha)Indicele de azot - IN

0,5 1,0 1,5 2,0 2,5 3,0 3,5 4,0 4,540000 203 189 176 165 154 145 136 131 12550000 235 220 208 196 186 177 169 163 15760000 263 248 235 223 213 204 196 189 18470000 283 271 258 247 236 228 219 214 20880000 301 289 276 265 254 245 237 231 225

R*(kg/ha)

Asigurarea solului cu fosfaţi mobili (P- AI) la ppmP5 10 20 30 40 50 60 70 80

40000 105 98 90 85 82 80 79 79 7850000 126 119 111 106 103 101 100 100 9960000 144 137 129 124 121 119 118 118 11770000 161 154 146 141 138 136 135 135 13480000 174 167 159 154 151 149 148 148 147

Rs

(kg/ha)Asigurarea solului cu potasiu mobil (K- AI) la pmmK

40 60 80 100 120 140 160 180 20040000 141 119 103 90 82 73 68 66 6050000 161 139 123 110 102 93 88 83 8060000 177 155 139 126 117 109 104 93 9670000 190 168 152 138 130 122 116 111 10980000 199 178 162 149 140 133 127 121 119

Aplicarea îngrăşămintelor complexe foliare la cultura sfeclei pentru zahăr constituie

un important factor de sporire a producţiei de rădăcini cu până la 29%, fără a diminua conţinutul de zahăr (GH. ŞTEFAN şi colab., 1984). Aceste îngrăşăminte sunt compatibile cu produsele de combatere a bolilor şi dăunătorilor, putând fi aplicate în amestec. Momentul optim de aplicare este în luna iulie, utilizându-se doze de 1,5 - 3 l ha, în funcţie de intervalul dintre stropiri.

7.2.2.3. Lucrările solului

Afânarea solului pe adâncimea de creştere a părţii recoltabile a rădăcinii, mărunţirea şi nivelarea lui constituie verigi de bază pentru germinarea, răsărirea şi reglarea regimului aerohidric necesar creşterii şi dezvoltării plantelor. Cercetările efectuate de V. POPESCU (1988); au evidenţiat că rădăcinile sfeclei pentru zahăr se dezvoltă normal în solul care are greutatea volumetrică cuprinsă între 1,07 şi 1,45 g cm3, cu influenţe depresive asupra producţiei spre limita superioară; se apreciază favorabil solul cu porozitatea totală de 48 - 60%, din care 30 - 36%. porozitate capilară şi 18 - 24% porozitate de aeraţie.GH. SIN (1987) menţionează că producţia scade pe măsura creşterii densităţii aparente a solului (tab. 7.13) cu valori de până la 45%, urmare a reducerii densităţi plantelor, cât şi a greutăţii rădăcinilor; în astfel de condiţii; lipsa aerului determină reducerea numărului de perişori absorbanţi cu repercusiuni asupra nutriţiei plantelor şi, deci a producţiei realizate.

Tabelul 7.13Influenţa tasǎrii solului asupra producţiei la sfecla pentru zahăr

Specificaţie Gradul de tasare (densitatea aparentă medie pe stratul 0-30 cm, g/cm2)

1,38 1,43 1,47 1,50

Densitatea plantelor (%) 100 87 78 65

Producţia (%) 100 77 69 65

După plantele care părăsesc terenul în vară (cerealele păioase), se execută imediat dezmiriştirea cu grape cu discuri la adâncimea maximă de lucru a agregatului. Prin această lucrare se previne pierderea apei din sol şi se asigură înmagazinarea întregii cantităţi de apă provenită din precipitaţii; conţinutul în apă, determinat toamna pe teren dezmiriştit, a fost de 19,5%, iar pe teren nedezmiriştit de 11% (V. POPESCU, 1988).Când terenul prezintă denivelări, după lucrarea cu grapa cu discuri se va efectua nivelarea de exploatare prin două lucrări perpendiculare cu nivelatorul.Arătura se execută la adâncimea de 28 - 30 cm cu scormonitor în agregat cu grapa stelată (fig. 7.22). Efectul arăturii adânci prin care se asigură încorporarea tuturor resturilor vegetale, un grad ridicat de nivelare şi mărunţire este redat în tabelul 7.14.Nivelarea arăturii din toamnă cu ajutorul nivelatorului NT - 2,8 sau cu alte mijloace adecvate, asigură pregătirea terenului mai devreme în primăvară, printr-o singură trecere cu combinatorul la o adâncime redusă şi uniformă.

Tabelul 7.14.Influenţa adâncimii de lucrare a solului asupra producţiei la sfecla pentru zahăr

I.C.C.P.T. Fundulea S.C.A. Mărculeşti

Lucrarea t/ha % t/ha %

Arat la 18-20 cm 55,7 100,0 38,5 0,00

Arat la 28-30 cm 65,1 116,9 45,0 119,2

Arat la 28-30 cm + 10 cm 68,9 123,7 58,8 152,7

Pregătirea patului germinativ se efectuează pe solurile uşoare cu combinatorul format din grapa cu colţi rigizi şi grapa elicoidală urmată de tăvălugul inelar (de „tip croskillet”), iar pe solurile mai grele şi tasate se înlocuieşte grapa cu colţi rigizi din compunerea combinatorului cu vibrocultorul ale cărui organe active pot afâna şi mărunţi mai bine aceste soluri.Adâncimea de mobilizare a solului nu trebuie să depăşească 4 cm fapt pentru care se interzice folosirea grapei cu discuri care nu poate fi reglată la adâncimi de lucru mai mici de 8 - 9 cm (tab. 7.15).

Tabelul 7.15.Influenţa agregatelor folosite la pregătirea patului germinativ asupra unor indici de

calitate

Felul agregatuluiAdâncimea de

lucru (cm)Gradul de

nivelare (%)Gradul de

mărunţire (%)Grapa cu discuri + grapa cu colţi 8,9 62 76

Combinator cu lama nivelatoare, vibrocultor şi grapă elicoidală

5,1 84 87

Combinator cu lama nivelatoare, grapa cu colţi şi grapă elicoidală

4,3 89 91

Se apreciază că pregătirea solului a fost realizată în bune condiţii dacă patul germinativ este perfect mărunţii, nivelat, afânat în profunzime pentru a asigura apa şi aerul necesare germinaţiei seminţelor şi răsăririi plantelor (fig. 7.23).Răsărirea în câmp la sfecla pentru zahăr este influenţată atât de adâncimea la care se încorporează sămânţa, cât şi de gradul de mărunţire a solului (tab. 7.16). Se desprinde concluzia că cele mai bune rezultate se obţin când semănatul se face la 2 cm, iar solul are bulgări cu diametrul mai mic de 5 cm. AL. PASCU, GH. CÂRNICEANU (1990) apreciază că patul germinativ pentru sfeclǎ trebuie sǎ asigure eliminarea microdenivelărilor care s-au creat prin lucrările anterioare; obţinerea unui pat germinativ foarte uniform, pentru a se putea realiza: plasarea echidistantǎ a seminţelor în plan orizontal şi vertical; formarea imediat sub nivelul de încorporare a seminţei a unui strat de sol compact, care sǎ asigure prin capilaritate, ascensiunea apei din straturile imediat următoare; formarea la suprafaţa solului (peste sămânţă) a unui strat superficial afânat cu agregate de sol care sǎ împiedice formarea crustei.

Fig.7.23. - Influenţa pregătirii terenului asupra încolţirii seminţei de sfeclǎ pentru zahǎr: a - teren bine pregătit cu combinatorul; b - teren pregătit necorespunzător cu

discul sau cu cultivatorul

Tabel 7.16.Răsărirea în câmp la sfecla pentru zahǎr în funcţie de gradul de mărunţire a patului

germinativ la adâncimea de semănat (%)Gradul de mărunţire Adâncimea de semănat (cm)

2 4 6Agregate de sol cu Ø mai mare de 5 cm 65 55 7Agregate de sol cu Ø mai mic de 5 cm 85 77 26Agregate de sol cu Ø mai mic de 5 cm 81 75 15

7.2.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa. Pentru semănat se utilizează sămânţă provenită din loturi semincere certificate, din categoria biologicǎ înmulţirea I, cu puritatea minimǎ de 99% şi germinaţia minimǎ de 7%.

Pentru prevenirea atacului de dăunători (Agriotes sp., Tanymecus sp., Bothynoderes punctiventris, Cheatocnema tibialis) sămânţa se tratează cu unul din următoarele produse: Seedox 80 în cantitate de 10kg/t; Furadan 35 ST - 28l/t sau Promet 666 SGO 25l/t, Mospilan 70WP 30 kg/t.

Pentru a preveni atacul ciupercilor Pythium, Phoma, Peronospora, Aphanomyces, Fusarium, Mucor, Aspergillus, sămânţa se tratează cu Tiradin 75, (6g/kg), Tachigaren 70 WP (6g/kg), s.a.

Sămânţa se livrează unităţilor agricole cultivatoare sub formǎ: „şlefuitǎ” în cazul soiurilor plurigerme şi „neşlefuitǎ” la soiurile monogerme. Glomerulele şlefuite se pot draja, respectiv se acoperă cu un liant în care se adaugă substanţe nutritive, insecticide, fungicide şi biostimulatori. Sămânţa drajată şi calibrată asigură realizarea unui semănat de mare precizie.Semănatul. Epoca de semănat. Cerinţele ridicate faţă de umiditate pentru germinare impun ca semănatul să fie executat primăvara timpuriu, când temperatura solului la adâncimea de încorporare se stabilizează (2-3 zile) la 3 -4°C, iar terenul este zvântat. Astfel, se evită pierderile produse de îngheţurile târzii din primăvară, cât şi apariţia lăstarilor floriferi în primul an de vegetaţie. Calendaristic, semănatul trebuie încheiat până la 15 martie în zona de sud şi 25 martie în zona de nord a ţării. Întârzierea semănatului cu 10 zile se soldează cu pierderi la producţia de rădăcini de 13 - 18% şi la producţia de zahăr de 18 - 23% (V. POPESCU şi colab, 1985). Executarea semănatului la timp asigură o răsărire explozivă, o creştere uniformă a plantelor, se evită atacul unor dăunători care apar odată cu creşterea temperaturii şi contribuie la obţinerea unor culturi încheiate, care stânjenesc dezvoltarea buruienilor.Densitatea. Rezultatele experimentale din ţara noastră reliefează că cele mai mari producţii se obţin când se asigură la recoltare 100 - 110 mii plante/ha în culturile neirigate şi 110 - 120 mii plante/ha la culturile irigate. In cazul soiurilor precoce, de tip zaharat, pe solurile cu aport freatic, densitatea poate să crească la 120 mii plante ha şi în cultură neirigată (L FAZECAŞ şi colab., 1977).

F. BONCIARELLI, G. VENTURI admit ca limite pentru densitate 70 -300 mii plante/ha. Rezultatele experimentale dovedesc că, la densităţi mici, se obţin rădăcini cu greutate mare, cu conţinut de zahăr însă mai redus.Datorită capacităţii germinative scăzute a glomerulelor de sfeclă, realizarea densităţii menţionate se asigură prin semănarea unui număr dublu sau chiar de peste trei ori mai mare de seminţe.Distanţele de semănat. Pe suprafeţele unde recoltarea se face mecanizat, sfecla pentru zahăr se seamănă la distanţe între rânduri de 45 cm, iar pe suprafeţele unde recoltatul se face sem i mecanizat, semănatul se execută în benzi dupăschema:45-60-45-45-45-60-45. În funcţie de germinaţia seminţelor, se stabileşte distanţa între glomerule pe rând.Cantitatea de sămânţă, în funcţie de distanţele de semănat, pe rând (8 -12 cm, variază la soiurile monogerme între 5-8 kg/ha, iar la soiurile plurigerme între 8 - 12,5 kg la ha.Adâncimea de semănat. Sămânţa monogermă are o putere de străbatere mai mică decât sămânţa plurigermă, motiv pentru care adâncimea de încorporare va fi de 2 - 3 cm la sămânţa monogermă şi 3 - 4 cm la sămânţa plurigermă. Semănătoarea se echipează cu patine mici, prevăzute cu limitatoare de adâncime, precum şi cu discuri cu 30 - 40 orificii, având diametrul de 1,8 mm (la sămânţa monogermă) sau 2 mm (la sămânţa plurigermă), cu marginile subţiate la 0,8 mm. Semănatul se va executa cu viteze de 3,8 km/h, la care patinarea este minimă şi creşte precizia de distribuţie a glomerulelor pe rând.

7.2.2.5. Lucrări de îngrijire

Întreţinerea culturii de sfeclă pentru zahăr se face permanent, de la semănat până la recoltare, pentru a menţine cultura curată de buruieni, terenul tară crustă şi o stare fitosanitară corespunzătoare.Prăşitul. Ritmul lent de creştere din primele săptămâni măreşte pericolul de îmburuienare a culturii de sfeclă pentru zahăr.Prima praşilă mecanică se execută după 8-10 zile de la însămânţare, deci înainte de răsărire, pe urmele încă vizibile lăsate de roţile tasatoare ale semănătorii, lăsând o zonă de proiecţie de 5 - 7 cm, pentru a nu deranja plantele în curs de răsărire. Lucrarea se execută cu agregatul format din tractorul L-445, urmat de cultivatorul CPPT 4 sau CPT 5,4, echipate cu cuţite săgeată şi discuri de protecţie a rândurilor, la o viteză de lucru cu 3 - 4 km/h şi la adâncimea de 4 -6 cm. De-a lungul perioadei de vegetaţie se mai execută 3-4 praşile mecanice, care încep imediat ce rândurile devin vizibile şi se repetă la intervale de 10 - 14 zile, în funcţie de starea terenului şi gradul de îmburuienare.Adâncimile de lucru sunt de 5 - 7 cm la praşilă I, 8 - 10 cm la praşilă a 11-a, 10 - 12 cm la praşilă a 111-a şi 12 - 15 cm la praşilă a IV-a (GH. CLOŢAN şi colab., 1979). Viteza de înaintare a tractorului este de 3,8 km/h la prima praşilă, 6,2 km/h fa praşilă a doua şi circa 7-8 km/h la ultimele două lucrări. La prima şi a doua praşilă cultivatorul se echipează cu discuri de protecţie a rândurilor şi cu cuţite săgeată; la praşilele a treia şi a patra, discurile de protecţie se scot, iar cuţitele săgeată se înlocuiesc cu cele unilaterale (fig. 7.24). Când frunzele sunt mari, prăşitul mecanic se face mai târziu, în orele în care frunzele

au turgescenţa redusă, folosind despicătorul de lan. Pe rând se execută 2-3 praşile manuale, iar când apar buruienile în a doua jumătate a perioadei de vegetaţie, acestea se înlătură prin lucrarea de plivit.Răritul. Asigurarea densităţii optime se realizează prin rărit. Lucrarea începe atunci când plantele au două frunze adevărate, în condiţii normale de vegetaţie şi la patru frunze, când se semnalează atac de dăunători, devansarea sau întârzierea efectuării lucrării soldându-se cu importante pierderi de producţie (tabelul 7.17).

Fig. 7.24. - Echiparea cultivatorului pentru prima praşilă cu cuţite-săgeatăşi discuri de protecţie

Tabelul 7.17. Influenţa fazei de executare a răritului asupra producţiei sfeclei de zahăr.

Faza executării răritului Producţia relativă (%)

La prima pereche de frunze 97,0

La două perechi de frunze 100,0 Mt

La trei perechi de frunze 92,0

La patru perechi de frunze 88,4

La cinci perechi de frunze 71,8

Executarea răritului se face manual, la distanţa între plante pe rând la 18 -22 cm, folosind în exclusivitate săpăligi speciale cu lamă îngustă de 15 cm. Odată cu răritul se face completarea golurilor, manual, când acestea sunt sporadice şi cu maşina de semănat, când rămân porţiuni de rânduri nesemănate.Productivitatea muncii la rărit poate fi mărită de 1,3 - 2,5 ori prin buchetarea prealabilă cu cultivatorul şi corectarea manuală în cadrul „buchetelor” (I. POPOVICI şi GH. CLOŢAN, 1985).Agricultura modernă dă ca soluţie, pentru realizarea densităţii dorite, semănatul sfeclei

la distanţă definitivă bob cu bob, cu sămânţă din soiuri monogerme genetic, cu indicatori de calitate superiori, cu condiţia protejării perfecte a culturii împotriva buruienilor, a bolilor şi dăunătorilor.Combaterea chimică a buruienilor. Metodele chimice au un rol hotărâtor în combaterea buruienilor din cultura sfeclei pentru zahăr. Pentru combaterea buruienilor se vor folosi erbicide antigraminee asociate cu erbicide antidicotiledonate (tab. 7.18).Erbicidele Olticarb, Ro-Neet, Diizocab sau Eradicane 6 E se aplică înainte de semănatul sfeclei şi se încorporează prin două lucrări cu combinatoruL la 6 - 7 cm adâncime.Erbicidul Dual se aplică înainte de semănat şi, nefiind volatil, se încorporează superficial la 3 - 4 cm printr-o singură lucrare cu combinatorul.Erbicidul Betanal AM se utilizează atunci când dicotiledonatele anuale n-au fost bine combătute de Venzar, Hexilur, Elbatan sau Ador. Se aplică după răsărirea sfeclei, când buruienile dicotiledonate au 2 - 3 frunze. În solele puternic infectate cu Avena fatua, după răsărirea sfeclei se foloseşte unul din erbicidele: Fusilade super, Gallant sau Targa, în doze de 1,5-2 l/ha. Dacă cultura este infectată şi cu Sorghum halepense, dozele din erbicidele menţionate se măresc la 2 - 3 l/ha, tratamentul efectuându-se atunci când plantele de costrei au 15 - 35 cm înălţime.Combaterea chimică a buruienilor reduce numărul de praşile la două; de asemenea, sunt necesare şi una-două praşile manuale selective.Combaterea bolilor şi dăunătorilor. Institutul de Cercetare şi Producţie pentru Cultura şi Industrializarea Sfeclei de Zahăr Fundulea (1990) menţionează, la această cultură, 10 boli şi 17 dăunători.

Tabelul 7.18. Combaterea chimică a buruienilor din cultura sfeclei pentru zahăr

Nr. crt. Erbicidul

Doze de produs

comercial (l/ha sau kg/ha)

Buruieni combătute

Erbicide preemergente 1 Pyramin WP 4-6 Monocotiledonate şi unele dicotiledonate 2 Ro-Neet 6 E + Pyramin WP 6-8 + 3-4 Monocotiledonate şi dicotiledonate 3 Ro-Neet 6 E + Venzar 80 WP* 6-8 + 1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate 4 Olticarb 75 CE + Venzar 80 WP* 6-8+1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate 5 Diizocab 80 CE + Venzar 80 WP* 6-8+ 1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate 6 Dual 500 EC+Venzar 80 WP* 3-6+1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate 7 Eradicane 6 E+Venzar 80 WP* 6-8 + 1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate 8 Nortron + Venzar 80 WP* 8-10+1-1,5 Monocotiledonate şi dicotiledonate 9 Dual 960 EC 2-3 Monocotiledonate şi unele dicotiledonate 10 TCA 10-15 Monocotiledonate 11 Goltix 70 WP 10 Dicotiledonate 12 Duacil 6,5 G 30 Monocotiledonate şi unele dicotiledonate Erbicide aplicate în perioada de vegetaţie 1 Fusilade super 2-3 Monocotiledonate inclusiv S. halepense 2 Nabu S 6-8 Monocotiledonate inclusiv S. halepense

3 Targa 10 CE 2-3 Monocotiledonate inclusiv S. halepense 4 Furare 90 CE 2-3 Monocotiledonate inclusiv S. halepense 5 Gallant 125 EE 2-3 Monocotiledonate inclusiv S. halepense 6 Betanal 6 Dicotiledonate anuale 7 Goltix 70 WP 7 Dicotiledonate anuale 8 Lontrel 300** 0,3-0,5 Dicotiledonate 9 Kusagard 75 WP 1,5 Monocotiledonate anuale 10 Nortron Super 2,4-3 Monocotiledonate şi dicotiledonate 11 Betanal AM- 11 6 Dicotiledonate anuale 12 Betanal Tangem 8 (4+4) Monocotiledonate şi unele dicotiledonate

13 Betanal Compact 4,5

(1,5+1,5+,1,5)Dicotiledonate anuale

14 Betanal Progres 4 (2+2) Dicotiledonate anuale 15 Focus Ultra 3-4 Monocotiledonate inclusiv S. halepense 16 Gallant Super 1-1,5 Monocotiledonate inclusiv S. halepense

* în loc de Venzar se pot folosi în aceleaşi doze, erbicidele Hexilur, Elbatan, Adol. ** în asociaţie cu Fusilade, Gallant, Targa, dacă există Cirsium arvense

Cercosporioza (Cercospora beticola) apare în lunile VI - VII, fiind mai frecventă în zonele şi în anii cu cantităţi mai mari de precipitaţii sau în condiţii de irigare. Pierderile provocate pot ajunge la 30% la producţia de rădăcini şi 40% la producţia de zahăr. Se execută două-trei tratamente cu unul din următoarele produse: Alto combi 420, Brestan 60, Suzu 60, Impact 12,5, Sumi 8 în doză de 0,5 l/ha; Bavistin 50, Derosal 50, Benlate 50, Fundazol 50, Rias 300 EC, Topsin M 70, în doză de 0,3 l/ha; Punchne în doză de 0,2 l/ha; Kasumin 2, Baycor 300, în doză de 2 l/ha; Altor 100 (0,6 l/ha); Pennuc, în doză de 7 l/ha.Făinarea (Erysiphe betae) se combate cu Tilt 250 (0,3 l/ha).Dăunătorii din sol (Bothynoderes punctiventris, Agriotes sp., Atomaris linearis, Tanymecus sp:, Chaetocnema tibialis) se combat prin tratamente la sămânţă şi în vegetaţie prin tratamente cu Dursban 4 Z (1,5 l/ha) sau Decis 2,5 EC (0,5 l/ha).Larvele defoliatoare (Mamestra brassicae, Plusia gamma) se tratează în vegetaţie cu unul din următoarele produse: Talstar 10 EC (0,1 l/ha), Fastac 10 EC (0,1 l/ha), Decis 2,5 EC (0,5 l/ha), Ekalux 25 EC (1,0 l/ha), Sumialfa 10 EC (0,3 l/ha), Sumicombi 30 EC (0,75 l/ha), Sumicidin 20 EC (0,25 i/ha) şi Dursban 4 EC (l,5 l/ha).Protecţia plantelor, realizată prin tratamentul seminţelor, nu este totală, astfel că, la densităţi crescute ale dăunătorilor şi în condiţii favorabile manifestări atacului, se efectuează un tratament suplimentar cu insecticidele Dursban 4 E sau Sinoratox R-35 cu dozele de 1,5 l/ha şi respectiv 3,0 l/ha.Irigarea culturii. Obţinerea unor producţii mari de sfeclă pentru zahăr este posibilă în zonele cu deficit de umiditate, numai prin conducerea raţională a regimului de irigaţie corespunzător cu cerinţele plantelor în diferite faze de vegetaţie.Satisfacerea necesarului de apă prin irigare începe, în anii normali, la mijlocul lunii iunie, când rădăcinile încep să se îngroaşe, iar rezerva de apă din sol ajunge Ia 50% din i.u.a. în stepă şi silvostepă şi la 70% din i.u.a în zona pădurilor din câmpie, pe adâncimea de O - 80 cm, folosind o normă de udare de 500 - 600 m3/ha, revenirea pe aceeaşi parcelă fiind necesară la intervale de 10 - 15 zile, în funcţie de textura solurilor.

AL. PASCU (1990) recomandă ca în zona de stepă să se administreze o normă de irigaţie de 4.800 - 5.600 m3/ha apă în 6 - 7 udări; în zona de silvostepă 5-6 udări, cu norma de irigare de 3.500 - 4.200 m3/ha, iar în zona pădurilor din câmpie 4-5 udări, cu o normă de irigare de 2.400 - 3.000 m3/ha.Eşalonarea pe luni a udărilor este următoarea: o udare în iunie, 3-5 udări în iulie - august şi o udare în septembrie.Grosimea stratului de sol umezit trebuie să fie de 0,5 cm în luna iunie, când are loc creşterea frunzelor şi 0,8 m începând cu luna iulie, când începe creşterea rapidă a corpului sfeclei.Pe solurile cu aport freatic irigarea este necesară numai în anii secetoşi.Între data aplicării ultimei udări şi a recoltării trebuie să treacă 30 de zile în anii normali şi numai circa 5-10 zile în anii secetoşi.AL. TEODORIU (1980), menţionează posibilitatea folosirii apelor uzate provenite de la complexele de creştere a porcilor, situaţie care ar exclude fertilizarea chimică.Recoltarea. Epoca de recoltare este atunci când sfecla a ajuns la maturitate, când rădăcinile au atins greutatea maximă şi au conţinutul mai ridicat de zahăr.Calendaristic, maturitatea sfeclei se realizează în jur de 15 - 20 septembrie în zonele din sudul ţării şi l - 5 octombrie în zona mai rece din nord.Fenologic, maturitatea se recunoaşte prin aceea că frunzele se împuţinează şi devin de culoare verde-deschis, iar formarea de noi frunze încetineşte, în acest moment greutatea rădăcinilor este de 1,5-2 ori mai mare decât greutatea frunzelor. Ştiinţific, determinarea stadiului de maturitate se realizează cu ajutorul fotometrului de flacără folosind relaţia:

Cm = 1000NaOx

D

în care: Cm - reprezintă coeficientul de maturitate; D - procentul de zahăr din rădăcini; NaO - procentul de oxid de sodiu.Când temperaturile din aer sunt mai mari de 10°C, se recoltează numai cantităţile obligatorii prevăzute în graficele de livrare, respectiv cele care pot fi prelucrate imediat. Depozitarea sfeclei în vederea, prelucrării ulterioare este admisă numai când temperaturile scad sub 10°C.O atenţie deosebită trebuie acordată decoletării sfeclei. Rădăcinile cu greutate mai mică de l kg se decoletează printr-o tăietură orizontală la nivelul celor mai de jos muguri vizibili de pe epicotil. Rădăcinile mai mari de l kg se decoletează conic, înlăturând, cu o porţiune mică de pulpă, frunzele uscate şi verzi şi efectuând la capătul sfeclei o tăietură orizontală de 2 - 3 cm (fig. 7. 25).

Fig. 7.25. - Moduri de decoletare: a - decoletarea orizontală; b - decoletarea conică; c - decoletare corespunzătoare; d, d' - decoletare necorespunzătoare

Pentru a preveni pierderea turgescenţei rădăcinilor se impun următoarele măsuri: să nu se recolteze decât cantităţile care pot fi decoletate în cel mult 24 de ore; transportul să fie efectuat în paralel cu recoltarea şi decoletarea; depozitarea în câmp a sfeclei care nu se poate transporta imediat să se facă în grămezi mari de circa 1.000 kg acoperite cu coletele rezultate prin decoletare.Recoltarea poate fi efectuată manual, semimecanizat şi mecanizat.Recoltarea manuală. Se realizează cu furci speciale, prevăzute cu două coarne în formă de liră. Sfeclele extrase din pământ se curăţă şi se decoletează tăindu-se şi vârful rădăcinii la grosimea de 1 cm.Recoltarea semimecanizată. Dislocarea rădăcinilor se face cu DSP-4, iar extragerea rădăcinilor din sol şi decoletarea se execută manual. Lucrarea se execută în bune condiţii dacă la semănat s-a folosit schema corespunzătoare (în benzi). Rădăcinile decoletate şi bine curăţate de pământ se aşează în grămezi cât mai mari şi, dacă nu se transportă imediat, se vor acoperi cu frunze.Recoltarea mecanizată se execută în două faze cu seturile de maşini MDS-3 + MRS-3, şi BM-6 + KS-6 sau într-o singură fază cu combinele de recoltat sfeclă CRS-2 şi CRS-3 sau cu alte tipuri de combine de fabricaţie străină.Cele mai bune rezultate se obţin la recoltarea în două faze. Pentru a lucra în condiţii bune, cu pierderi minime, cultura trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: terenul să fie perfect nivelat; semănatul să se execute echidistant şi în rânduri drepte; răsărirea să fie explozivă şi fără goluri; distanta între plante 18 - 22 cm; la prăşit să nu se scoată bolovani, să nu se facă şanţuri, să nu se acopere coletul plantelor cu pământ; terenul să fie curat de buruieni; culturile cu distanţa între plante pe rând sub 12 cm nu se pot decoleta, iar cele care au coletul deasupra solului, la peste 12 cm, la decoletare sunt culcate şi se taie oblic; la recoltare terenul să aibă umiditate normală; producţia să nu fie peste 30 t/ha; lucrarea de decoletat să înceapă după ce se ridică rouă; înainte de decoletare se deschid drumuri cu dislocatorul şi se extrag rădăcinile normal, după care se eliberează terenul; la ambele capete ale parcelei, pe distanta de 18 - 20 m, plantele se recoltează manual, pentru a asigura zona de întoarcere pentru agregate. După recoltare, sfecla pentru zahăr nu trebuie să rămână în grămezi în câmp, deoarece pierderile în greutate sunt extrem de ridicate, fapt care obligă fa organizarea în flux continuu a recoltării, transportului şi prelucrării.În condiţiile respectării tehnologiei de cultivare în ţara noastră, cu soiurile zonale în

prezent se pot realiza producţii de peste 50 t/ha rădăcini. Producţia de frunze şi colete reprezintă 38% din recolta de rădăcini.

4.2.2. Tehnologia de cultivare a mazării

4.2.2.1. Rotaţia

Este de dorit ca mazărea să urmeze după plante care părăsesc terenul devreme, permiţând lucrarea mai timpurie şi cât mai corectă a solului, care să fie nivelat, fără resturi vegetale şi buruieni încă din toamnă. Cele mai bune rezultate se obţin după cereale păioase şi după unele culturi prăsitoare cu recoltare mai timpurie şi în condiţiile în care au fost combătute bine buruienile.

În România structura culturilor a impus, timp îndelungat, cultivarea mazării, în primul rând după porumb, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cartof, răpită (cu rezultate destul de bune). Se recomandă, de altfel, ca mazărea să urmeze după porumb, datorită rezistenţei (relative) la efectul remanent al erbicidelor pe bază de atrazin.

Nu se recomandă amplasarea culturilor de mazăre după alte leguminoase, pe de o parte, pentru a evita riscurile excesului de azot, iar pe de altă parte, din cauza perpetuării şi amplificării atacului unor boli; de altfel, pentru structura culturilor din România ar fi neraţional să se renunţe la efectul ameliorator al leguminoasei în asolament.

Mazărea este o plantă care nu se autosuportă şi ca atare, monocultura este exclusă. In cazul cultivării repetate a mazării pe acelaşi teren, apare fenomenul de "oboseala solului", care se manifestă, în principal, prin tulburări bruşte de creştere, absenţa formării nodozităţilor pe rădăcini, putrezirea rădăcinilor şi a tulpinii. Aceste fenomene sunt accentuate de stagnarea apei şi de excesul de apă datorate compactării solului şi drenajului defectuos, în monocultura se amplifică îmburuienarea terenului, atacul de boli şi dăunători, astfel că producţiile scad considerabil. In prezent, se acceptă că mazărea poate reveni pe acelaşi teren după 3-4 ani, fără risc, cu condiţia tratării seminţelor, înainte de semănat, împotriva bolilor.

La rândul său, mazărea este o premergătoare foarte bună pentru multe culturi şi o excelentă premergătoare pentru grâu, deoarece, se recoltează timpuriu, are o influenţă favorabilă asupra structurii solului, solul este reavăn şi se poate ara în condiţii bune, în sol rămâne o cantitate apreciabilă de materie organică şi de azot (circa 1,5 t substanţă uscată şi 30 - 100 kg N/ha), în condiţiile din România mazărea trebuie cultivată în solele în care urmează să fîe semănat grâu de toamnă. Sunt situaţii când, după mazărea recoltată timpuriu, în luna iunie, sunt semănate culturi succesive, care folosesc bine disponibilul termic rămas până în toamnă.

4.2.2.2. Fertilizarea

Se consideră că, pentru a da o recoltă de o tonă boabe, o cultură de mazăre consumă, în medie, 60 kg N, 8 kg P2O5, 30 kg K2O, 25 kg CaO, 6 kg Mg.

Azotul. În condiţii normale de cultivare, s-a determinat că cea mai mare parte din azotul necesar plantelor de mazăre (42 - 75%) este asigurat prin activitatea bacteriilor fixatoare; restul provine din rezervele solului sau din remanenţa

îngrăşămintelor aplicate plantei premergătoare.Ca urmare, pe terenurile fertile, bine cultivate an de an, după premergătoare

fertilizate, mazărea nu necesită îngrăşăminte cu azot; administrarea acestora are un efect nesemnificativ asupra nivelului producţiilor şi a conţinutului boabelor în proteine. Din contră, azotul, în cantităţi mai mari, are a serie de efecte nefavorabile, printre care: favorizarea dezvoltării vegetative în dauna formării păstăilor şi a boabelor; amplificarea problemelor legate de buruieni; este influenţată nefavorabil formarea nodozităţilor şi fixarea azotului de către bacteriile din nodozităţi.

Administrarea îngrăşămintelor cu azot în cultura mazării este recomandată numai în condiţii de cultivare mai puţin favorabile: pe solurile mai puţin fertile, cum sunt cele acide sau cele nisipoase, care oferă condiţii mai puţin bune pentru activitatea bacteriilor fixatoare; după premergătoare care sărăcesc solul în azot. Dozele pot fi de 20 - 50 kg N/ha, în funcţie de situaţia concretă; întreaga doză aplicată la pregătirea patului germinativ.

Fosforul. Este important în dezvoltarea mazării, influenţând favorabil formarea nodozităţilor, deci fixarea azotului şi determină un înflorit mai bogat şi o legare mai bună a boabelor. Deşi consumul de fosfor este moderat, totuşi trebuie reţinut că mazărea reacţionează puternic la insuficienţa fosforului.

Ca urmare, în toate situaţiile se recomandă administrarea îngrăşămintelor cu fosfor, dozele fiind de 25 - 35 kg P2O5/ha pe terenurile fertile şi de până la 50 -60 kg P2O5/ha pe terenurile mai sărace.

Potasiul. Pe solurile uşoare, superficiale, administrarea potasiului poate fi necesară. Dozele, în asemenea, situaţii sunt de 40 - 60 kg K2O/ha, aplicate o dată cu fosforul, sub arătură (ca îngrăşăminte simple) sau la patul germinativ (ca îngrăşăminte complexe).

Influenţa favorabilă a administrării îngrăşămintelor cu microelelemente, îndeosebi a borului, molibdenului, manganului, este menţionată frecvent de către specialişti. Microelementele contribuie la îmbunătăţirea condiţiilor de fixare a azotului şi, în general, la o mai bună dezvoltare a plantelor, îngrăşăminte le cu microelemente pot fi administrate prin încorporare în sol, înainte de semănat sau în vegetaţie, prin stropiri pe frunze.

4.2.2.3. Lucrările solului

Fiind semănată primăvara foarte timpuriu, mazărea are pretenţii deosebite faţă de lucrările de pregătire a terenului.

Dezmiriştirea. Imediat după recoltarea plantei premergătoare şi eliberarea terenului de resturile vegetale, se recomandă să se efectueze o lucrare de dezmiriştit, cu scopul mărunţirii buruienilor, a resturilor vegetale (miriştea) şi a stratului superficial al solului.

Arătura. Cât mai curând posibil terenul se ară cu plugul în agregat cu grapa stelată, la adâncimea de 25 - 30 cm. Cultivatorii de mazăre recomandă, adesea, să se are mai adânc decât pentru alte culturi; îndeosebi pe solurile grele, afânarea adâncă a solului favorizând o mai bună dezvoltare a rădăcinilor în straturile adânci ale solului.

Arăturile efectuate vara se lucrează în mod repetat până în toamnă (se grăpează), lucrări prin care este nivelat terenul, sunt mărunţiţi bulgării şi sunt distruse

buruienile care răsar, reducând, astfel, rezerva de buruieni.Arăturile efectuate după premergătoare cu recoltare mai târzie pot fi lucrate

încă din toamnă sau pot fi lăsate în „brazdă crudă”, în mod obişnuit, se susţine necesitatea grăpării şi nivelării arăturii în toamnă, ceea ce oferă avantajul că, la desprimăvărare, terenul se usucă mai repede şi mai uniform şi se poate semăna mai devreme; cultivatorii de mazăre din zonele secetoase (de exemplu, Dobrogea) preferă acest sistem de lucrare a solului.

Pe anumite terenuri, şi îndeosebi în zonele cu soluri grele şi unde cad cantităţi mari de precipitaţii în sezonul rece, grăparea şi nivelarea terenului în toamnă pot conduce la compactarea exagerată a solului pe timpul iernii, acesta se usucă mai greu în primăvară şi se întârzie semănatul, în asemenea situaţii este de .preferat ca arătura să fie lăsată nelucrată peste iarnă.

În primăvară terenul se lucrează cât mai timpuriu posibil, dar numai după ce apa s-a scurs în profunzime, pentru a evita compactarea exagerată prin trecerea agregatelor agricole; din aceleaşi motive, trebuie redus la minimum numărul de treceri pe teren cu agregatele agricole.

Grăparea. De regulă, în primăvară, sunt necesare două lucrări, dintre care o lucrare de grăpat la desprimăvărare, pentru mobilizarea solului şi o a doua lucrare, efectuată chiar înainte de semănat, cu combinatorul sau cu grapa cu discuri în agregat cu câmpuri de grapă cu colţi şi lamă nivelatoare, pentru mobilizarea solului pe adâncimea de semănat.

Prin toate lucrările solului trebuie urmărit să se obţină un teren foarte bine nivelat, care să permită un semănat uniform, ca adâncime şi ca distribuire a seminţelor, realizarea unei culturi uniform dezvoltate, foarte important pentru a înlesni recoltarea mecanizată a culturii.

4.2.2.4. Sămânţa si semănatul

Sămânţa de mazăre destinată semănatului trebuie să provină din culturi certificate, să fie sănătoasă, nefisurată, fără atac de gărgăriţă, să aibă puritatea fizica minimum 98% şi capacitatea de germinaţie minimum 80%.

Tratarea seminţelor înainte de semănat este obligatorie, împotriva agenţilor patogeni de pe tegumentul seminţei, care produc fuzarioza (Fusarium. sp.) şi antracnoza (Ascochyta pisi) se recomandă folosirea preparatelor pe bază de tiuram (Tiradin 70 PUS, 4,0 kg/t de sămânţă), tiofanat metil (Metoben 70 PU, 2,0 kg/t de sămânţă). Tratamentele trebuie efectuate cu circa 2 săptămâni înainte de semănat, pentru a nu diminua eficacitatea preparatelor bacteriene.

Tratarea cu preparate bacteriene se efectuează chiar înainte de semănat sau concomitent cu semănatul, în România este folosit preparatul Nitragin-mazăre (care conţine bacteria specifică mazărei Rhizobium leguminosarum), în doză de 2 - 4 flacoane pentru cantitatea de sămânţă semănată la un hectar.

Semănatul. Mazărea este semănată primăvară cât mai timpuriu, atunci este sensibilă la concurenţa buruienilor, care pot diminua considerabil producţiile şi pot crea dificultăţi la recoltare.

Combaterea buruienilor din culturile mazăre se realizează cu ajutorul erbicidelor. Pentru combaterea buruienilor dicotiledonate, anuale şi perene, cele mai

frecvente şi mai dăunătoare în culturile de mazăre de la noi (Sinapis, Sonchus, Cirsium, Raphanus, Polygonum, Chenopodium), se recomandă aplicarea în vegetaţie a unor tratamente cu preparate pe bază de MCPA (Dicotex 40 lichid. 1,5 - 2,0 l/ha) sau bentazon (Basagran, 2-3 l/ha), când plantele de mazăre au 8 -10 cm înălţime, iar buruienile sunt în faza de cotiledoane sau rozetă.

În cultura mazării se poate folosi şi prometrinul (Gesagard 50 WP, 3 - 5 kg/ha) aplicat după semănat şi înainte de răsărit; acest erbicid controlează atât buruienile monocotiledonate, cât şi cele dicotiledonate anuale, in acest caz, trebuie semănat ceva mai adânc decât în mod obişnuit (îndeosebi pe solurile uşoare), pentru a evita apariţia unor efecte fitotoxice (inhibarea germinaţiei), în cazul că, după semănat, survin precipitaţii mai bogate şi care deplasează pelicula de erbicid în zona de germinare a seminţelor.

Dacă în culturile de mazăre se dezvoltă costreiul din rizomi (alături de ale buruieni monocotiledonate), acesta poate fi combătut prin tratamente „în vegetaţie”, cu propaquizafop (Agil 100 EC, 0,8 - l l/ha) sau fenoxapropetil (Furore Super 75 EW, 2-3 l/ha) administrate postemergent, când plantele de costrei au 15 - 30 cm înălţime.

În culturile de mazăre din zonele umede şi răcoroase pot să apară buruieni monocotiledonate anuale specifice acestor zone, cum este odosul (Avena fatuay, în asemenea situaţii se pot face tratamente cu trialat (Avadex BW EC, 5 - 6 l/ha), aplicat înainte de semănat şi încorporat în sol la pregătirea patului germinativ, sau se poate folosi fluazifopbutil (Fusilade Super), asociat, eventual, cu erbicide pentru controlul dicotiledonatelor.

Mazărea furajeră se elimină prin plivit. Lucrarea este dificil de realizat şi destul de costisitoare; ca urmare, este de dorit ca această operaţiune să fie efectuată corect în loturile semincere.

Combaterea dăunătorilor. Cel mai periculos dăunător din culturile de mazăre de la noi este gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum), foarte păgubitoare în câmp, dar ales în depozite. Adulţii hibernanţi apar în câmp în cursul lunii mai şi îşi depun ouăle pe păstăile în formare. Larvele consumă conţinutul seminţelor. La coacere, larvele rod în învelişul seminţelor o ferestruică acoperită, care poate fi străbătută de adult în primăvara următoare.

Pentru combatere sunt necesare tratamente în câmp, la începutul înfloritului, pentru distrugerea adulţilor, cu produse pe bază de dimetoat (Sinoratox 35 CE, 2 l/ha), sau malation (Carbetox 37 CE, 2 l/ha). Tratamentele se pot repeta la interval de 7 - 10 zile, cu scopul distrugerii larvelor.

După recoltare şi înainte de depozitare este obligatorie gazarea seminţelor în spaţii ermetic închise, timp de 48 ore; se folosesc sulfura de carbon (l - 1,5 l/t de sămânţă) sau fosfura de aluminiu (pastile de Phostoxin sau Delicia, 30 g/t de sămânţă, în depozite şi 40 - 50 g/t de sămânţă sub prelate).Combaterea bolilor. Se realizează prin măsuri preventive, ca: evitarea revenirii mazării prea curând pe acelaşi teren; tratarea seminţei înainte de semănat, în situaţii extreme, pentru combaterea antracnozei mazării (Ascochita pisi), boală răspândită în toată ţara, îndeosebi în primăverile ploioase, sunt necesare tratamente în vegetaţie. Tratamentele se fac la avertizare, după controlul culturilor; primul tratament se recomandă, de regulă, imediat după răsărit, fiind repetat la începutul înfloritului şi după formarea primelor păstăi. Se utilizează benlate (Fundazol 2 kg/ha), mancozeb

(Dithane M-45, 2 kg/ha) sau preparate pe bază de cupru (Turdacupral 50 PU sau Oxiclorura de cupru, 4 kg/ha).

4.2.2.6. Recoltarea

Se poate afirma că recoltarea este cea mai dificilă lucrare din tehnologia de cultivare a mazării. Momentul optim de recoltare este greu de surprins din mai multe motive: coacerea eşalonată a boabelor şi a păstăilor; dehiscenţa păstăilor şi scuturarea cu uşurinţă a boabelor; culcarea tulpinilor la pământ, la maturitate; spargerea uşoară a boabelor la treierat.

Se apreciază că perioada optimă de recoltare a unui lan de mazăre este foarte scurtă, de numai 4-5 zile. Ca urmare, lanurile de mazăre trebuie recoltate cu prioritate faţă de alte culturi. La recoltare, terenul trebuie să fie foarte bine nivelat şi fără buruieni.

Se recomandă să se înceapă recoltatul atunci când plantele s-au îngălbenit, frunzele s-au uscat şi 75% din păstăi sunt galbene, pergamentoase şi boabele s-au întărit. De regulă, maturarea şi recoltarea mazării au loc în a doua jumătate a lunii iunie; în zonele umede şi răcoroase şi în unii ani mai ploioşi, se întârzie până în prima decadă a lunii iulie.

În ţara noastră recoltarea lanurilor de mazăre se efectuează divizat (în două faze): în prima fază plantele sunt smulse sau tăiate cu maşina de recoltat mazăre (sau manual, pe suprafeţe mici) după care sunt lăsate în brazdă continuă câteva zile pentru uniformizarea coacerii; în faza următoare se treieră cu combina de cereale, prevăzută cu ridicător de brazdă şi efectuându-se o serie de relaje specifice, îndeosebi cu scopul de a limita spargerea boabelor: reducerea turaţiei aparatului de treier la mai puţin de 600 rotaţii/minut; mărirea distanţelor dintre bătător şi contrabătător; reglajele se refac de 2 - 3 ori pe zi.

Dificultăţile întâmpinate la recoltarea mazării impun o foarte bună organizare; se lucrează de preferat dimineaţa devreme, pe rouă şi spre seară.

Treieratul se desfăşoară cel mai bine când umiditatea boabelor este cuprinsă între 18 şi 20%; sub 15% boabele se sparg uşor, iar la peste 22% treieratul se face cu dificultate.

Extinderea în cultură a soiurilor de tip „afila”, la care plantele nu se culcă la pământ la maturitate, permite recoltarea directă a lanurilor de mazăre dintr-o singură trecere cu combina, în acest caz se practică montarea unor „degete” speciale ridicătoare de lan la dispozitivul de tăiere al combinei. În anumite situaţii, pentru uniformizarea coacerii se recomandă tratamente cu preparate desicante (Reglone).

Imediat după recoltare şi înainte de depozitare boabele de mazăre trebuie supuse operaţiunilor de condiţionare (gazarea contra gărgăriţei, eliminarea impurităţile, uscarea boabelor până la 14% umiditate).

Mazărea este o cultură productivă, de la care se pot obţine producţii de peste 3.000 kg boabe/ha. Din producţia totală, boabele reprezintă 35 - 50%.

Adunarea resturilor vegetale şi eliberarea terenului nu pun probleme deosebite. Vrejii de mazăre au valoare furajeră ridicată şi sunt adunaţi uşor, prin presare, folosind presa pentru furaje. Se poate conta pe recolte de 1,5 - 3 t vreji/ha.

4.3.2. Tehnologia de cultivare a fasolei

4.3.2.1. Rotaţia

Fasolea este o plantă cu pretenţii moderate faţă de cultura premergătoare. Cere un teren bine lucrat încă din toamnă, curat de buruieni şi fără resturi vegetale, într-o stare bună de fertilitate şi afânat profund, având în vedere că sistemul radicular al fasolei este destul de slab dezvoltat şi are tendinţa de a se dezvolta în stratul superficial al solului.

Premergătoarele cele mai favorabile sunt cerealele păioase (în primul rând grâul şi orzul de toamnă), precum şi prăsitoarele bine întreţinute (porumb, sfeclă de zahăr, cartof), recoltate cât mai devreme (tab. 4.7, după C. OLARU. 1982).

Tabelul 4.7 Producţiile de boabe de fasole după diferite plante premergătoare

Planta premergătoareProducţia de boabe

(kg/ha)Producţia relativă

(%)Diferenţa

(kg/ha)Grâu 1.472 100,0 -

Porumb 1.450 98,0 -22

Orz 1.469 99,7 -3

Floarea-soarelui 1.307 88,8 -165

Sfeclă de zahăr 1.068 72,6 -404

Mazăre 1.268 86,1 -204

Fasole (monocultură) 1.097 74,5 -375

Se interzice amplasarea culturilor de fasole după porumbul erbicidat cu triazine, deoarece fasolea este foarte sensibilă la efectul remanent al acestora. Totodată, nu se recomandă amplasarea după plante cu care are boli comune (floarea-soarelui, sola, alte leguminoase); după asemenea culturi, fasolea nu trebuie să revină mai devreme de 3 - 4 ani.

Cultura repetată a fasolei nu este acceptată, îndeosebi din cauza atacului de boli (antracnoză, bacterioză, rugini, putregai cenuşiu), şi în acest caz fiind necesar un interval de pauză de minimum 3 ani.

La rândul său, fasolea este o foarte bună premergătoare pentru majoritatea culturilor şi o excelentă premergătoare pentru grâul de toamnă.

4.3.2.2. Fertilizarea

Fasolea are cerinţe ridicate faţă de elementele nutritive din sol, în primul rând din cauza sistemului radicular slab dezvoltat. Totuşi, planta reacţionează moderat la îngrăşăminte, deoarece îşi poate asigura cea mai mare parte din necesarul de azot (până la 75%) pe cale simbiotică şi poate valorifica destul de bine efectul remanent al îngrăşămintelor aplicate la planta premergătoare.

Fosforul, îngrăşarea cu fosfor în cultura fasolei este obligatorie pe toate tipurile de sol. Pe solurile mijlociu aprovizionate cu fosfor (2-5 mg P2O5/100 g sol) se recomandă să se aplice 30 - 40 kg P2O5/ha, iar pe cele slab aprovizionate (< 2 mg P2O5/100 g sol) doza se măreşte la 40 - 60 kg P2O5/ha; administrarea îngrăşămintelor se face înainte de arătură (sub formă de superfosfat) sau la pregătirea patului germinativ (sub formă de îngrăşăminte complexe) (după recomandările ICCPT. Fundulea, 1990).

Azotul. Necesitatea administrării îngrăşămintelor cu azot la fasole se stabileşte în funcţie de mai mulţi factori: planta premergătoare, fertilitatea naturală a solului, eficienţa activităţii de fixare simbiotică a azotului.

In principiu, pe solurile fertile şi dacă au fost efectuate tratamente cu preparate bacteriene, nu se administrează îngrăşăminte cu azot înainte de semănat. Ulterior (la circa 20 - 25 de zile după răsărit) se recomandă efectuarea unor controale asupra dezvoltării nodozităţilor şi a activităţii acestora, în funcţie de rezultatul controlului se stabileşte mărimea dozei de azot. In mod obişnuit se aplică 30 - 50 kg N/ha, doza mărindu-se până la 50 - 90 kg N/ha dacă „bacterizarea” nu a reuşit, îngrăşăminte le se administrează concomitent cu lucrările de prăşit mecanic, cu ajutorul echipamentelor de fertilizare montate pe cultivator.

Potasiul. Necesitatea îngrăşării cu potasiu apare numai pe solurile insuficient aprovizionate cu acest element (sub 14 mg K2O/100 g sol); se folosesc doze de 40 - 60 kg K2O, epoca de aplicare fiind similară cu cea a fosforului.

În cultura fasolei este semnalată posibilitatea apariţiei simptomelor insuficienţei unor microelemente (bor, zinc sau molibden), în asemenea situaţii se recomandă să se folosească îngrăşăminte cu microelemente, aplicate înainte de semănat sau în timpul vegetaţiei, prin stropiri pe frunze.

În cazul cultivării fasolei pe soluri cu reacţie acidă, este obligatorie amendarea solului (amendamente calcaroase), avându-se în vedere că fasolea nu suportă reacţia acidă.

4.3.2.3. Lucrările solului

Fasolea are o serie de particularităţi (putere redusă de străbatere a germenilor spre suprafaţă, necesar mare de apă pentru germinat) care impun o atenţie mai mare decât pentru alte culturi (de exemplu, porumb) la efectuarea lucrărilor solului.

Lucrările solului constau din dezmiriştit, efectuat imediat după recoltarea premergătoarei şi urmat de arătură adâncă (la 25 - 30 cm), pentru afânarea profundă a solului şi distrugerea buruienilor perene.

Până în toamnă, se efectuează lucrări repetate de grăpat, pentru mărunţirea şi nivelarea arăturii şi pentru distrugerea buruienilor. Foarte importantă este evitarea denivelării terenului prin lucrările de pregătire. Atunci când situaţia existentă pe teren impune, se fac lucrări speciale pentru nivelarea terenului, aceasta este o cerinţa obligatorie, pentru a se putea realiza un semănat uniform şi a obţine o dezvoltare uniformă a culturii şi care să faciliteze recoltarea mecanizată, cu pierderi minime.

Imediat după zvântarea solului în primăvară este necesară, de regulă, o lucrare de grăpat, cu scopul afânării şi mobilizării solului, care s-a tasat peste iarnă. Patul germinativ se pregăteşte chiar înainte de semănat, printr-o lucrare cu combinatorul,

efectuată superficial (6-7 cm adâncime). Pe terenurile tasate, insuficient nivelate, îmburuienate, precum şi în cazurile în care se administrează erbicide uşor volatile (şi care necesită încorporare adâncă), ultima lucrare înainte de semănat se face cu grapa cu discuri în agregat cu grapa cu colţi şi lamă nivelatoare.

În cultura fasolei trebuie evitat un număr prea mare de lucrări în primăvară: solul pierde multă apă prin evaporare şi, ca urmare, se va semăna în sol uscat, răsăritul va fi întârziat şi neuniform, eficacitatea inoculării bacteriene scade; pulverizarea solului facilitează formarea crustei după semănat.

4.3.2.4. Sămânţa şi semănatul

Sămânţa de fasole destinată semănatului trebuie să posede o puritate fizică de minimum 98%, o facultate germinativă de minimum 75% şi să provină din culturi neinfestate cu boli. în mod frecvent, cultivatorii de fasole din ţara noastră practică alegerea la masă a seminţelor, cu scopul eliminării boabele pătate şi a celor sparte sau fisurate.

Tratarea seminţelor înainte de semănat, cu scopul distrugerii agenţilor patogeni prezenţi pe tegumentul seminţei este obligatorie. In acest scop, se recomandă folosirea preparatelor pe bază de tiuram (Tiradin 70 PUS, 4 kg/t de sămânţă), benomil (Benlate 50 WP, 2 kg/t de sămânţă) sau tiofanat metil (Metoben 70 PU, 3 kg/t de sămânţă).

Tratarea cu preparate bacteriene (preparatul românesc Nitragi n -fasole, conţinând bacteria specifică Rhizobium phaseoli) se face chiar înainte de semănat, folosind o suspensie bacteriană preparată din 4 flacoane de Nitragin şi 2 l apă pentru sămânţă la un hectar; există şi posibilitatea administrării preparatului în timpul semănatului, prin pulverizarea suspensiei bacteriene în brăzdarele semănătorii.

Semănatul. Perioada optimă pentru semănatul fasolei corespunde cu perioada de semănat a porumbului (când se realizează în sol, la adâncimea de semănat, temperaturi de 8 - 10°C şi vremea este în curs încălzire). Calendaristic, semănatul culturilor de fasole din România se efectuează în intervalele: 10-25 aprilie în Câmpia Română, Dobrogea, Câmpia de Vest; 15 - 30 aprilie în centrul Moldovei şi Câmpia Transilvaniei; 10 - 15 mai în zonele nordice şi în depresiunile reci.

Trebuie menţionat că există frecvent tendinţa de a semăna fasolea mai târziu, după ce s-a încheiat semănatul porumbului şi vremea s-a încălzit bine. Efectele întârzierii semănatului sunt extrem de dăunătoare: solul pierde apă şi se usucă, astfel încât germinarea şi răsărirea întârzie şi sunt neuniforme; înfloritul şi fecundarea întârzie şi se prelungesc în perioada secetoasă şi cu arşiţă din vară, ceea ce amplifică procesele de avortare şi sterilitate; producţiile se reduc considerabil. Semănatul prea timpuriu al fasolei este, de asemenea, dăunător: în solul umed şi rece, răsărirea este întârziată, favorizând clocirea şi putrezirea boabelor.

La stabilirea densităţii de semănat la fasole se are în vedere că trebuie realizată, la recoltare, o densitate de 25 - 35 plante/m2 în cultură neirigată şi 40 -45 plante/m2 în cultură irigată. Pentru a obţine aceste densităţi, şi ţinând cont de pierderile de plante pe parcursul vegetaţiei (în primul rând datorită atacului de boli), este necesar să fie semănate 35 - 45 boabe germinabile/m2 la neirigat şi 50 -55 boabe germinabile/m2 la irigat. Trebuie reţinut că densităţile prea mici (situaţie frecvent întâlnită în culturile de fasole de la noi) favorizează ramificarea plantelor, din care cauză se prelungeşte

perioada de înflorire şi maturarea păstăilor şi boabelor vor fi foarte neuniforme.Cantităţile de sămânţă necesare pentru semănat, corespunzătoare densităţilor

recomandate, sunt cuprinse între 80 şi 200 kg/ha (în funcţie de mărimea seminţelor).În condiţiile din România, fasolea este semănată în benzi de câte 3 rânduri,

distanţate la 45 cm şi lăsând 70 cm între benzi; se folosesc semănători de precizie pentru semănat în cuiburi, prevăzute cu 9 secţii. Există şi posibilitatea de a semăna echidistant, la 50 cm între rânduri, folosind semănătoarea echipată cu 8 secţii; în acest caz, se pune condiţia existenţei în dotare a unor tractoare de putere mijlocie, destinate efectuării lucrărilor de întreţinere, în situaţiile în care se va iriga pe brazde, se seamănă în benzi de câte 3 rânduri la 45 cm şi 80 cm între benzi, distanţă care permite deschiderea brazdelor.

Respectarea adâncimii de semănat este foarte importantă la fasole, pe de o parte, din cauza puterii relativ mici de străbatere a germenilor, iar pe de altă parte, din cauza necesarului mare de apă pentru germinat. Se impune să se realizeze un semănat foarte uniform, adâncimea fiind corelată cu umiditatea şi textura solului: 4 - 5 cm în solurile cu textură mijlocie şi umiditate suficientă; 5-6 cm în solurile uşoare şi ceva mai uscate. În primăverile umede, când solul este reavăn, se poate semăna chiar mai superficial, la 3 - 4 cm adâncime (trebuie urmărită zilnic pierderea umidităţii din stratul superficial al solului).

4.3.2.5. Lucrările de îngrijire

Combaterea buruienilor. Cea mai importantă lucrare de îngrijire din tehnologia de cultivare a fasolei este combaterea buruienilor. Fasolea este o plantă care luptă destul de slab cu buruienile; ca urmare, este sensibilă la îmburuienare, îndeosebi la începutul vegetaţiei, dar este expusă şi la îmburuienarea târzie. Este necesară o strategie complexă de combatere integrată a buruienilor, prin asocierea măsurilor preventive (rotaţie, lucrările solului) cu măsurile de combatere.

Folosirea erbicidelor asociate este obligatorie pentru realizarea unor culturi curate de buruieni. De regulă, se administrează înainte de semănat un erbicid antigramineic şi un erbicid pentru controlul dicotiledonatelor, în vegetaţie. Pentru monocotiledonate (şi unele dicotiledonate) sunt generalizate tratamentele cu preparate pe bază de trifluralin (Treflan 48 CE sau Triflurom 48, 1,75 - 2,5 l/ha), aplicate înainte de semănat şi încorporat imediat şi adânc in sol, prin lucrări cu grapa cu discuri, sau alaclor (Mecloran 35 CE, 8-13 l/ha sau Alanex 48 EC, 6 - 9 l/ha) administrate preemergent.

Combaterea dicotiledonatelor se face în vegetaţie, prin administrarea unor erbicide conţinând bentazon (Basagran, 2-4 l/ha) sau fomesafen (Flex, 1-1,5 l/ha); se pot efectua l - 2 tratamente: în faza când fasolea a format prima pereche de frunze trifoliate (primul tratament) şi când a doua generaţie de buruieni dicotiledonate este în faza de rozetă (al doilea tratament).

Pe terenurile îmburuienate cu costrei din rizomi se recomandă tratamente cu cicloxidim (Focus Ultra, 3-4 l/ha), administrat când costreiul are 10-30 cm înălţime. După tratament se suspendă lucrările de prăşit, pentru a nu întrerupe translocarea substanţei active în rizomii de costrei şi a nu diminua eficacitatea tratamentului. Sunt recomandate şi alte preparate cu efect similar şi aceeaşi fază de aplicare:

quizalofopetil (Tragă Super EC, 2-3 l/ha), propaquizafop (Agil 100 EC, 0,8 - l l/ha).Combaterea chimică se completează cu 2-3 praşile mecanice şi, eventual, o

lucrare de prăşit + plivit manual pe rând (praşile selective), cu scopul distrugerii buruienilor rezistente la erbicide. Se recomandă ca lucrările de prăşit să fie încheiate, cel mai târziu la începutul înfloritului plantelor de fasole, pentru a nu stânjeni procesele de fecundare a florilor şi de legare a fructificaţiilor.

Lucrările de combatere a bolilor constau din tratamente la sămânţă şi din tratamente în vegetaţie. Cea mai răspândită boală este antracnoza (Colletotrichum lindemuthianum), mai frecventă şi mai păgubitoare în zonele şi în anii cu precipitaţii abundente. Ciuperca se transmite prin miceliile din tegumentul seminţei şi prin resturile de plante rămase pe teren după recoltare, în vederea unui control eficient al bolii, se recomandă controlarea repetată a culturilor şi tratamente în vegetaţie, la avertizare. Primul tratament se face, de regulă, imediat după răsărit, în cazul că se constată atac în faza de cotiledoane; în perioada următoare, tratamentele se repetă la începutul înfloritului şi la formarea păstăilor. Se folosesc preparate pe bază de captan (Captadin 50 PU, 0,25%), hidroxid de cupru (Cuzin 15 SC, 28 l/ha), oxiclorură de cupru (Turdacupral 50 PU, 4 kg/ha).

Bacterioza (Xanthomonas phaseoli) este o boală răspândită şi păgubitoare, care se transmite prin sămânţă şi prin resturile vegetale rămase după recoltare. In vegetaţie se fac 3 tratamente, primul după răsărit şi până la apariţia frunzelor trifoliate, al doilea înainte de înflorire, iar al treilea la formarea păstăilor. Se folosesc Turdacupral sau Oxiclorură de cupru, în doză de 4 kg/ha.

Combaterea dăunătorilor. Cea mai păgubitoare este gărgăriţa fasolei (Acanthoscelides obtectus), care atacă boabele şi în care roade galerii numeroase. Are o singură generaţie pe an în câmp şi 2 - 3 generaţii în depozite, în câmp este necesar să fie efectuat un tratament la avertizarea apariţiei în masă a adulţilor (a doua jumătate a lunii iulie) cu dimetoat (Sinoratox 35 CE, 2 l/ha) sau malation (Carbetox 37 CE, 2 l/ha. De asemenea, sunt obligatorii tratamente preventive la depozitare, prin gazare, în spaţii închise, cu permetrin (Coopex 25 WP, 20 g/t de sămânţă), clorpirifos metil (Reldan 40 EC, 12,5 ml/t de sămânţă).

Irigarea este o lucrare foarte importantă din tehnologia de cultivare a fasolei - plantă deosebit de sensibilă la secetă şi care reacţionează favorabil la irigare. Adesea, în zonele de câmpie din sud, irigarea este o condiţie esenţială pentru a realiza recolte economice la fasole, în mod obişnuit, se recomandă să se aplice o udare la începutul înfloritului, după care udările se repetă la interval de 10-15 zile; de regulă sunt necesare 2-3 udări, aplicate prin aspersiune sau pe brazde (după VL. IONESCU-SISESTI şi col., 1982).

4.3.2.6. Recoltarea

Lucrările de recoltare a culturilor de fasole de câmp pun probleme deosebite din cauza: coacerii neuniforme a păstăilor şi a boabelor; dehiscenţei păstăilor; plantele au la maturitate portul culcat, rar semiculcat; păstăile bâzâie au inserţia joasă; boabele se sparg uşor la treierat.

Ca urmare, momentul optim de recoltare este dificil de surprins la fasole. Se recomandă să se înceapă recoltatul atunci când 75% din păstăi s-au maturizat şi

boabele au ajuns la 17% umiditate sau mai puţin.Recoltarea lanurilor de fasole se face divizat: în prima faza, se dislocă sau se

smulg plantele cu diferite utilaje mecanice (maşini speciale pentru recoltat fasole, dislocatoare) sau manual (pe suprafeţe mici). Plantele sunt lăsate câteva zile pe teren (2-3 zile), pentru uscare, în brazdă continuă sau în căpiţe mici, adunate cu manual, cu furca, apoi se treieră cu combina, reglată corespunzător; în timpul treieratului alimentarea combinei se asigură prin montarea ridicătoarelor de brazdă sau manual, cu furca. Pentru a limita spargerea boabelor, este necesar să se lucreze cu turaţii mici la aparatul de treier şi cu distanţe mai mari între bătător şi contrabătător; totodată, este obligatorie refacerea reglajelor la combină de 2 - 3 ori pe zi, în funcţie de evoluţia vremii. Se poate afirma că problema recoltatului fasolei de câmp nu este rezolvată în România, fapt care limitează extinderea suprafeţele cultivate cu această plantă şi obţinerea unor producţii care să satisfacă cerinţele pentru consumul intern, în ţara noastră se apelează încă, destul de frecvent, la recoltatul manual al culturilor de fasole de câmp: lucrarea este foarte laborioasă şi costisitoare, necesită multă forţă de muncă şi durează mai mult timp. In cazul recoltării manuale pierderile sunt, însă, minime (dacă lucrarea este bine organizată), spargerea boabelor este mult diminuată şi rezultă o recoltă de foarte bună calitate (procent redus de spargere sau fisurare şi puţine impurităţi).

În ţara noastră, producţiile medii nu depăşesc, de regulă 1.000 kg boabe la ha. în ultimii 15 ani, acestea au oscilat între 229 kg/ha în 1979 - 1981 şi l .377 kg/ha în 1991, cauza principală constituind-o favorabilitatea condiţiilor meteorologice, şi îndeosebi regimul precipitaţilor în lunile de vară. In condiţii de irigare şi la o tehnologie corectă de cultivare, se recoltează peste 2.000 kg boabe/ha.

Pe plan mondial, reţin atenţia producţiile înjur de 1.500 kg/ha obţinute în unele ţări din Asia, cultivatoare importante de fasole (China, Indonezia, Iran, Japonia). Potenţialul de producţie al speciilor de fasole este evaluat la 4.000 -6.000 kg boabe/ha.

4.3.3. Cultura intercalată

În mod tradiţional, în ţara noastră se practică pe suprafeţe mari semănatul fasolei în cultură intercalată prin porumb. Plantele de fasole sunt protejate, astfel, de efectul vânturilor uscate şi al arşiţei din lunile de vară şi se asigură un microclimat favorabil fecundării şi formării păstăilor. În plus, acest sistem de cultură permite obţinerea a două recolte pe acelaşi teren.

Cultivarea fasolei prin porumb necesită, însă, un volum mare de muncă manuală, pentru efectuarea semănatului, combaterea buruienilor şi recoltare.

Există diferite sisteme de cultivare a fasolei prin porumb. De regulă, la porumb se aplică tehnologia obişnuit recomandată, deci nemodificată (de exemplu, în ceea ce priveşte densitatea) şi se urmăreşte ca producţia să nu scadă prin comparaţie cu o cultură normală. Fasolea este considerată o recoltă suplimentară; ca urmare, la fasole se seamănă densităţi mai mici decât în cultură pură, de 10-20 mii cuiburi/ha.

Semănatul porumbului se efectuează mecanizat, după tehnologia obişnuită. Fasolea poate fi semănată, de asemenea, mecanizat (concomitent cu porumbul, utilizând semănători anume pregătite, dotate cu brăzdare speciale) sau poate fi semănată manual, în cuiburi (cu 3-4 boabe/cuib), în momentul în care porumbul a

început să răsară.Combaterea buruienilor se realizează prin prăşit mecanic, între rânduri şi prăşit

+ plivit manual pe rând. Este exclusă administrarea erbicidelor pe bază de atrazin (fasolea este sensibilă la triazine); este posibilă aplicarea, înainte de semănat, a unor erbicide pe bază de EPTC + antidot (Eradicane 72 EC, 6-10 l/ha, cu încorporare adâncă), alaclor (Mecloran 35 CE, 8-13 l/ha) sau metalaclor (Dual 500 EC, 4-6 l/ha), cu încorporare superficială.

Fasolea se recoltează prin smulgerea manuală a plantelor, urmată de treieratul efectuat la staţionar.

În cultură intercalată se pot realiza producţii de 150 - 400 kg boabe/ha; la porumb se înregistrează, uneori, o uşoară diminuare de recoltă, prin comparaţie cu producţiile realizate în cultura pură de porumb.

4.3.4. Cultura succesivă

Cultura succesivă a fasolei se poate practica cu bune rezultate în sudul ţării, unde regimul termic al zonei şi perioada scurtă de vegetaţie a plantelor de fasole permit ajungerea la maturitate până Ia răcirea vremii în toamnă. Este obligatorie amplasarea culturilor succesive de fasole în condiţii de irigare, apa fiind factorul limitativ în aceste zone, mai ales în lunile de vară (după I. PICU, 1984).

Fasolea în cultură succesivă este semănată după plante care părăsesc devreme terenul, cum ar fi orzul, soiurile timpurii de grâu sau unele culturi furajere.

Pregătirea terenului în vederea semănatului se face diferit, în funcţie de starea terenului. In situaţia în care solul este prea tasat şi prezintă buruieni şi resturi vegetale, trebuie efectuată imediat arătura, după care terenul se pregăteşte prin lucrări repetate cu grapa şi combinatorul; această modalitate de pregătire a terenului este, însă, greoaie, necesită un consum mare de energie, întârzie semănatul şi solul pierde multă apă. Mai potrivită este cultivarea fasolei fără arătură, numai prin discuirea terenului; acest sistem cere o lucrare foarte bună a solului la planta premergătoare; după recoltarea acesteia, terenul trebuie să fie curat de buruieni, rară resturi vegetale, netasat. Este, de asemenea, posibil semănatul fasolei în teren nelucrat,, folosind semănători speciale; acest sistem se poate practica doar în condiţiile unei cultivări impecabile a terenului, an de an (arături adânci, combaterea buruienilor), condiţie mai greu de realizat, în prezent, în majoritatea exploataţiilor agricole de la noi.

Pentru cultura succesivă au prioritate îngrăşămintele cu azot, aplicate în doze moderate; fosforul este asigurat prin efectul remanent ai îngrăşămintelor aplicate premergătoarei.

Semănatul trebuie efectuat cât mai repede posibil şi nu mai târziu de 1 - 5 iulie (parametri semănatului sunt cei descrişi la cultura principală).

Lucrările de îngrijire nu diferă de cultura principală; se pune accent pe aplicarea erbicidelor antigramineice, cu scopul de a distruge buruienile monocotiledonate şi samulastra de păioase. Aplicarea udărilor (imediat după semănat şi apoi în funcţie de evoluţia umidităţii solului şi regimul precipitaţiilor) este obligatorie în cultură succesivă.

In anii cu o evoluţie normală a vremii, recoltarea se poate efectua până la 15 octombrie. Rezultă producţii similare sau chiar mai mari decât în cultura principală; în

luna septembrie (când plantele de fasole sunt la înflorire-fecundare), condiţiile de temperatură şi umiditate sunt, uneori, mai favorabile decât în lunile de vară.