Intrebarea 1Organele de stat interne pentru relaţiile internaţionale

Structurile instituţionale care reprezintă interesele statelor în relaţiile internaţionale şi desfăşoară o activitate diplomatică sunt stabilite de constituţia fiecărui stat, neexistând o normă clară de drept internaţional care să le indice ca atare. Practica internaţională este, însă, relativ unitară în sensul că organele de stat interne împuternicite să desfăşoare activităţi diplomatice sunt următoarele: şeful statului, guvernul, şeful guvernului, Ministerul Afacerilor Externe. Pot îndeplini activităţi diplomatice în numele statului şi alte ministere, în domeniile strict specializate ale competenţei lor, cum sunt cele care se ocupă de comerţ exterior, transporturi, economie şi industrie, finanţe, apărare naţională etc., în fapt fiecare minister având sarcini proprii în domeniul relaţiilor internaţionale.

1) Şeful statului, fie că este un organ unipersonal (preşedinte sau monarh), fie că este un organ colegial, are drept de reprezentare generală a statului în relaţiile internaţionale. Atribuţiile sale se pot manifesta în orice domeniu al relaţiilor cu alte state, dar cu deosebire în ce priveşte realizarea contactelor politico- diplomatice la nivel înalt, încheierea celor mai importante tratate internaţionale, acreditarea şi rechemarea reprezentanţilor diplomatici ai ţării sale şi primirea scrisorilor de acreditare ale şefilor misiunilor diplomatice străine care funcţionează în ţara respectivă.Şeful statului se bucură de privilegii şi imunităţi speciale, inclusiv de toate privilegiile şi imunităţile diplomatice, de un tratament deosebit atunci când se află pe teritoriul unui stat străin, de onoruri rezervate numai şefilor de state, precum şi de măsuri speciale de protecţie, persoana sa fiind inviolabilă. Persoanele care îl însoţesc în vizitele efectuate în străinătate beneficiază şi ele de privilegii importante, de inviolabilitatea persoanei, imunitate de jurisdicţie, scutiri de impozite şi taxe etc., în baza unor reguli cutumiare.

2) Guvernul exercită, în calitatea sa de organ suprem al administraţiei de stat, conducerea generală în domeniul înfăptuirii politicii externe a statului şi ia măsuri pentru încheierea acordurilor internaţionale. El dă directive Ministerului Afacerilor Externe şi şefilor misiunilor diplomatice acreditate în străinătate, numeşte pe unii funcţionari diplomatici, pe funcţionarii consulari şi reprezentanţii acreditaţi pe lângă organizaţiile internaţionale.

3) Primul-ministru are atribuţii de reprezentare a statului în relaţiile internaţionale la nivel guvernamental, invită pe reprezentanţii altor state şi face vizite la nivel corespunzător în străinătate, duce tratative politico-diplomatice cu şefii altor guverne, încheie acorduri internaţionale. El se bucură pe teritoriul altor state de imunitate diplomatică şi are dreptul la onoruri speciale.

4) Ministerul Afacerilor Externe este organul de stat specializat în domeniul relaţiilor internaţionale, organizând şi controlând activitatea dusă în domeniu de toţi reprezentanţii statului. În această calitate, Ministerul Afacerilor Externe duce la îndeplinire sarcinile trasate de organele superioare în domeniul politicii externe, apără în străinătate drepturile şi interesele statului, precum şi ale persoanelor juridice şi cetăţenilor proprii, duce tratative diplomatice sau participă la tratativele duse de reprezentanţii celorlalteministere în vederea încheierii unor acorduri internaţionale, îndeplineşte formalităţile necesare pentru semnarea, ratificarea sau aderarea la tratatele internaţionale şi ţine evidenţa tuturor tratatelor încheiate de ţara respectivă, organizează, controlează şi îndrumă misiunile diplomatice acreditate în străinătate şi ţine legătura cu cele străine acreditate în ţara sa etc.

5) Celelalte ministere desfăşoară activităţi diplomatice pentru realizarea politicii de stat în domeniile lor de activitate, colaborează cu ministerele similare din alte state pentru promovarea intereselor statului respectiv şi pentru lărgirea colaborării internaţionale, negociază şi încheie acorduri internaţionale.

Intrebarea 2 Serviciul diplomatic ca parte componentă a serviciului de stat.

Cadrul juridic al serviciului diplomatic îl constituie Constituţia Republicii Moldova, legea privind serviciul Diplomatic, tratatele internaţionale la care Republica Moldova este parte, inclusiv Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice, întocmită la 18 aprilie 1961, şi Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile consulare, întocmită la 24 aprilie 1963, precum şi alte acte normative.Serviciul diplomatic este activitatea instituţiilor diplomatice şi consulare ale Republicii Moldova în ansamblul lor şi a personalului angajat în aceste instituţii, abilitate să promoveze politica externă a Republicii Moldova, inclusiv relaţiile ei economice externe şi raporturile cu statele lumii şi organismele internaţionale, atît în cadrul frontierelor sale, cît şi în afara lor.Serviciul diplomatic are următoarele obiective generale:    a) realizarea politicii externe în general şi a relaţiilor comerciale şi economice externe în particular;    b) reprezentarea şi apărarea pe plan extern a intereselor naţionale ale Republicii Moldova;    c) realizarea drepturilor suverane ale Republicii Moldova în relaţiile internaţionale;    d) protejarea drepturilor şi intereselor Republicii Moldova, ale cetăţenilor săi (persoane fizice şi juridice) potrivit practicii internaţionale şi în limitele admise de normele şi principiile dreptului internaţional;    e) promovarea relaţiilor bilaterale şi multilaterale politice, comerciale, economice, culturale şi ştiinţifice ale Republicii Moldova cu statele lumii, reglementarea unor eventuale probleme politico-juridice cu aceste state;    f) formarea capacităţilor diplomatice necesare pentru a anticipa, a acţiona şi a reacţiona la evenimentele internaţionale care ar fi în măsură să afecteze interesele Republicii Moldova;    g) asigurarea coerenţei şi unităţii activităţilor Republicii Moldova pe plan extern;    h) promovarea unei imagini favorabile a Republicii Moldova peste hotare;    i) respectarea şi dezvoltarea în continuare a dreptului internaţional;    j) respectarea drepturilor omului ca bază a oricărei societăţi umane;    k) realizarea, prin metode şi mijloace diplomatice, a activităţilor specifice privind asigurarea păcii şi securităţii mondiale şi regionale.Sistemul instituţiilor serviciului diplomatic este format din următoarele structuri:    a) Ministerul Afacerilor Externe, cu statut de instituţie centrală;    b) misiunile diplomatice, inclusiv reprezentanţele permanente de pe lîngă organismele internaţionale, delegaţiile şi misiunile ad-hoc;    c) oficiile consulare;    d) alte unităţi, create în scopul asigurării activităţii instituţiilor serviciului diplomatic, inclusiv pentru instruirea şi reciclarea personalului acestora.Structurile menţionate mai sus alcătuiesc sistemul unic al serviciului diplomatic, care este condus de ministrul afacerilor externe, şeful diplomaţiei Republicii Moldova.Instituţiile serviciului diplomatic au următoarele funcţii de bază:    a) elaborarea şi realizarea concepţiilor, strategiilor şi direcţiilor de bază ale politicii externe a Republicii Moldova;    b) coordonarea în exclusivitate a activităţii autorităţilor centrale de specialitate şi a altor autorităţi publice ale Republicii Moldova pentru asigurarea realizării unei politici unice în domeniul relaţiilor internaţionale;    c) analiza situaţiei politice şi economice din lume, a politicii externe şi interne a statelor străine, a activităţii organismelor internaţionale;    d) informarea autorităţilor publice ale Republicii Moldova, în funcţie de competenţa lor, despre evenimentele internaţionale relevante pentru ţară;    e) acordarea de asistenţă şi protecţie cetăţenilor Republicii Moldova, persoane fizice şi juridice, aflaţi peste hotare, în limitele prevăzute de dreptul internaţional;    f) reprezentarea Republicii Moldova în relaţiile ei cu alte state şi cu organismele internaţionale;    g) organizarea şi participarea la negocieri în vederea încheierii tratatelor internaţionale cu alte state şi cu organismele internaţionale;    h) contribuirea la funcţionarea liberă a misiunilor diplomatice şi consulare străine pe teritoriul Republicii Moldova, precum şi asigurarea controlului asupra respectării privilegiilor şi imunităţilor diplomatice şi consulare ale acestora;

i) asigurarea depozitării, înregistrării, evidenţei şi păstrării tratatelor internaţionale ale Republicii Moldova.  j) asigurarea protocolului de stat;

Intrebarea 3Diplomaţia bilaterală şi diplomaţia multilaterală.

Diplomaţia se poate împărţi după mai multe criterii.a) După numărul subiectelor care participă ia raportul de misiune diplomatică, avem diplomaţie bilaterală şi

diplomaţie multilaterală.1

Diplomaţia bilaterală promovează interesele externe ale statelor în relaţiile lor reciproce; se folosesc, în acest scop, misiunile diplomatice permanente pentru dialogul politic şi misiunile (oficiile) consulare pentru promovarea intereselor private ale statului şi cetăţenilor săi.

Diplomaţia multilaterală se realizează prin organizaţiile internaţionale şi prin conferinţele internaţionale.Potrivit preambulului Convenţiei asupra misiunilor speciale, aceasta complectează cele două convenţii de

la Viena - diplomatică şi consulară-fapt ce trebuie interpretat că şi diplomaţia prin misiuni speciale este o diplomaţie bilaterală.

Diplomatia bilaterala. In cadrul relatiilor bilaterale Republica Moldova se axeaza pe necesitatea promovarii intereselor sale politice, economice, sociale si protejarea cetatenilor sai aflati peste hotare. Tara noastra va dezvolta relatii prioritare cu mai multe state in baza volumului schimburilor economice si comerciale, inclusiv de asistenta tehnico-financiara. Asadar, Republica Moldova va avea relatii prioritare cu Rusia, Ucraina, Belarus, Kazahstan; Romania, Ungaria, Bulgaria, Polonia, Republica Ceha, Slovenia, Lituania, Slovacia; Germania, Italia, Statele Unite ale Americii, Franta, Turcia, Elvetia, Austria, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Danemarca, Canada, Brazilia, China, Japonia, Grecia, Spania, Portugalia, Israel.După cel de al doilea război mondial, organizaţiile internaţionale capătă noi forţe devenind astfel noile instrumente ale diplomaţiei parlamentare. Regimul juridic pe care se bazeaza este complex, ele aplică principiul de solidaritate şi cooperare între subiecţii dreptului internaţional, astfel influenţînd în mod direct şi specific atît politca mondială cît şi relaţiile între subiecţi.Organizaţia internaţională a fost definită ca entitate juri¬dică creată de state sau de organizaţii internaţionale într-un scop anumit şi care posedă o voinţă autonomă ce se exprimă prin intermediul organelor proprii şi permanente . Prof. dr. Ion M. Anghel rezumă că „prin acordul lor, statele convin asupra formei de colaborare, inclusiv asupra mecanismului creat în acest scop - organizaţia internaţională, stabilind dacă această entitate - asociaţie de state - să fie prevăzută cu per¬sonalitate juridică şi ce anume competenţe să-i revină; se con¬vine crearea unui nou subiect de drept internaţional avînd capacitatea juridică menită să asigure realizarea scopurilor pentru care a fost înfiinţată ”. Dreptul de legaţie al organizaţiilor internaţionale poate fi activ sau pasiv. Dreptul activ de legaţie se realizează prin trimiterea misiunilor externe în anumite state, de regulă care sunt membre ale organizaţiei date. Dreptul de legaţie al organizaţiilor internaţionale este corelat cu dreptul activ de legaţie al statelor de a trimite misiuni permanente, re¬prezentanţe, delegaţii şi misiuni de observare. - Reprezentarea statelor la organizaţiile internaţionale sau universale Apariţia noilor state, revoluţia tehnico-ştiinţifică, problemele de ordin economic, social, politic, tehnic, militar, ecologic, atît la scara cît şi globală au produs direct sau indirect la mutaţii în structura comunităţii mondiale şi la schimbarea configuraţiei diplomaţiei. Locul organizaţiilor internaţionale în dreptul diplomatic este calificat în mod diferit în literatura de specialitate. Au¬torul român Ion Anghel clasifică diplomaţia care se desfăşoa¬ră în cadrul organizaţiilor internaţionale sub patru unghiuri de vedere: a) sub raportul poziţiei statelor fata de organizaţia inter¬naţională respectivă. Acest raport se reflectă în politica sta¬telor faţă de o organizaţie internaţională, exercitată în două mijloace: trimiterea de reprezentanţi la reuniunile organelor acestei organizaţii şi crearea de misiuni permanente acredi¬tate pe lîngă organizaţia respectivă; b) sub raportul diplomaţiei unui stat faţă de alte state în cadrul organizaţiilor internaţionale respective. Acest raport se reflectă în posibilitatea statelor de a folosi organizaţiile inter¬naţionale, mai ales cele cu caracter politic (ca Organizaţia Naţiunilor Unite), drept o tribună importantă pentru sine. Concomitent, organizaţiile internaţionale oferă posibilităţi de a efectua contacte bilaterale cu alţi membri ai organizaţiei respective; c) sub raportul diplomaţiei organizaţiilor internaţionale faţă de statele membre sau statele terţe. Acest raport se re¬flectă în trimiterea de către organizaţia internaţională a unor misiuni diplomatice (temporare sau permanente) într-un stat şi, pe de altă parte, prin deciziile pe care organizaţia internaţională le ia şi care sînt obligatorii doar pentru statele care le acceptă; d) sub raportul diplomaţiei organizaţiilor internaţionale fa¬ţă de alte organizaţii internaţionale.

„Diplomatia clasica“ in viziunea Congresului de la VienaCharles Maurice de Talleyrand Périgord (1754-1838), unul dintre cei mai mari diplomati ai Frantei si ai lumii, a avut un rol important in conturarea si adoptarea hotararilor Congresului de la Viena (1814-1815). Intre altele, Congresul a contribuit la cristalizarea unor forme stabile si a unor reguli ce caracterizeaza „diplomatia clasica“: 1. autonomia; 2. caracterul secret; 3. relatiile specifice ale „elitei alcatuitoare“. Congresul de la Viena - avea sa observe mai tarziu Nicolae Titulescu - are meritul de a fi recunoscut „cele doua ipostaze ale diplomatiei clasice, cea deschisa si cea secreta“.

Intrebarea 4

1

Diplomaţia clasică (bilaterală).

Din cele mai vechi timpuri, diplomatia - in formele ei clasice, „deschisa“ si „secreta“ - a fost si continua sa fie unul dintre cele mai importante instrumente de promovare si realizare a politicii externe a statelor. Marii imparati ai Romei - Augustus, Vespasianus, Antonius Pius, Marcus Aurelius si Pertinax, ca si Claudius, Nero, Othon, Vitelius, Commodus, Heliogabal si Caracalla -, regii Angliei si Frantei, imparatii, tarii Rusiei, toti marii sefi de stat au recurs la serviciile diplomatiei si ale diplomatilor pentru: a. cunoasterea obiectivelor politice declarate sau secrete ale aliatilor sau dusmanilor si b. elaborarea sau adaptarea propriilor orientari de politica externa, in scopul apararii intereselor proprii cu o eficienta sporita in concertul continental si mondial. Europa si lumea s-au schimbat in multe privinte; s-au incheiat si desfacut aliante; s-au intocmit, semnat si parafat acorduri si tratate; s-au convenit intelegeri si s-au instituit forme de cooperare, care - nu de putine ori - au fost incalcate; s-au stabilit si „s-au rupt“ relatii diplomatice si consulare...„Diplomatia clasica“ in viziunea Congresului de la VienaCharles Maurice de Talleyrand Périgord (1754-1838), unul dintre cei mai mari diplomati ai Frantei si ai lumii, a avut un rol important in conturarea si adoptarea hotararilor Congresului de la Viena (1814-1815). Intre altele, Congresul a contribuit la cristalizarea unor forme stabile si a unor reguli ce caracterizeaza „diplomatia clasica“: 1. autonomia; 2. caracterul secret; 3. relatiile specifice ale „elitei alcatuitoare“. Congresul de la Viena - avea sa observe mai tarziu Nicolae Titulescu - are meritul de a fi recunoscut „cele doua ipostaze ale diplomatiei clasice, cea deschisa si cea secreta“.Karl W. Deutsch observa ca „dintotdeauna diplomatia deschisa s-a imbinat cu diplomatia secreta“, adesea trimisii diplomatici avand de transmis: 1. atat un mesaj public; 2. cat si unul confidential (External Involvement in Internal War)Dar, dincolo de mesajele confidentiale, diplomatii au un rol activ in convorbirile diplomatice, in cursul carora „argumentele specifice“ (in multe cazuri, confidentiale) au avut si continua sa aiba un rol important in a. sugerarea solutiilor si b. convenirea acestor solutii cu partenerul sau partenerii diplomatici.Diplomatia misiunilor specialeDe multe ori s-au formulat intrebarile: „De ce se pune un accent atat de mare pe protectia diplomatilor?“ „Cum se explica faptul ca toate partile sunt de acord ca trimisii diplomatici sa se bucure de imunitate?“Raspunsul la aceste intrebari il gasim chiar in primele analize diplomatice, toti cercetatorii fiind de acord ca „diplomatii trebuie sa se bucure de cea mai deplina protectie“ pentru ca „ei indeplinesc misiuni de maxim interes, care - in multe cazuri - au un caracter special“. Varo atragea atentia ca obiceiul ca „persoana ambasadorilor sa fie inviolabila“ serveste increderii reciproce si bunei convietuiri a popoarelor, iar Marcus Tullius Cicero sublinia ca dreptul la protectia diplomatilor este „intarit prin sprijin divin si uman, drept... atat de sfant si de venerabil, incat sa fie pastrat neatins nu numai intre drepturile aliatilor, ci si in mijlocul armelor dusmanilor.Misiunile speciale se refera la: 1. informarea cat mai completa privind problemele politice, economice si sociale din propria tara, la nivelurile cele mai inalte din tara de reprezentare; 2. comunicarea unor date de interes oficialitatilor din tara care i-a incredintat misiunea diplomatica; 3. indeplinirea altor insarcinari, potrivit instructiunilor transmise de tara trimitatoare etc.Evolutii caracteristice in ultimii ani in practica diplomaticaDaca inainte si dupa Congresul de la Viena, multa vreme „diplomatia clasica“ a avut ca o componenta importanta diplomatia secreta, in zilele noastre „elementul dominant il constituie diplomatia deschisa, discutiile directe dintre partenerii din diferite tari“, in spirit de conlucrare si respect reciproc.

Pe de alta parte, daca in trecut - inclusiv in perioada razboiului rece - „preocuparea majora o reprezenta problematica generata de relatiile de confruntare politica si militara“, in prezent „interesul cel mai mare il reprezinta problematica economica“, evolutia relatiilor comerciale, preocuparea de a conveni „cele mai avantajoase tranzactii de comert international“.Dincolo de climatul de destindere, facilitat de cooperarea economica, culturala si parlamentara dintre tari, unele state practica - si in zilele noastre - „concomitent cu diplomatia deschisa, transparenta“, activitati confidentiale, secrete, neconforme cu normele general-recunoscute ale dreptului international. Se constata ca, in primul rand, unele state importante recurg la: a. interceptari de convorbiri guvernamentale; b. incercarea de obtinere a unor informatii economice si politice confidentiale etc. Aceasta demonstreaza ca - in pofida declaratiilor de „parteneriat“ si „amicitie“ - interesul de a-si mentine pozitiile dominante in economia mondiala si de a-si consolida pozitiile politice in viata internationala impinge unele dintre marile puteri la „continuarea practicilor diplomatiei secrete“ in detrimentul intereselor altor natiuni si al cauzei generale a colaborarii si increderii in relatiile dintre state.

Intrebarea 5Diplomaţia prin organizaţii internaţionale.

Intrebarea 6

Diplomaţia prin conferinţe internaţionaleConferinţele (congresele) internaţionale constituie forma tradiţională a diplomaţiei multilaterale şi constau în

reuniuni sau întîlniri a delegaţiilor din diferite state, care au fost convocate cu scopul examinării şi soluţionării unor probleme de interes comun. Pe parcursul ultimelor secole au avut loc multe conferinţe şi congrese internaţionale în cadrul cărora au fost soluţionate şi aplanate situaţiile de criză şi conflict, existente la acea perioadă. Termenii de congres internaţional şi conferinţă internaţională au fost pe timpuri folosiţi şi ca termeni distincţi şi ca termeni echivalenţi, însă pe parcursul istoriei aceşti termeni se utilizează ca fiind identici.

Elementul principal care distinge conferinţa internaţională de o simplă întrunire a oamenilor politici de diferit nivel îl constituie faptul că la conferinţă (congres) participă delegaţi ai statelor sau ai organizaţiilor internaţionale, care au calitatea de reprezentanţi temporari. Conferinţa, spre deosebire de simplele reuniuni, urmăreşte scopul realizării unui acord, negocierii unui tratat, sau ajungerii prin negocieri la un acord. Nefiind subiect de drept internaţional conferinţa internaţională nu are o personalitate juridică internaţională şi este doar o entitate temporară comună statelor care o compun. În acest context este necesar de menţionat că Convenţia de la Viena din 1975 atribuie conferinţei internaţionale aşa competenţe, drepturi, obligaţii juridice, etc., ce îi dă calităţile de quazi subiect de drept internaţional temporar.

Conferinţele internaţionale pot fi clasificate după diverse criterii în funcţie de scopul, obiectivele, sfera persoanelor participante, rangul persoanelor participante, scopul operativ, forma de organizare şi desfăşurare etc.

În funcţie de scopul lor, conferinţele internaţionale pot fi politice, care urmăresc scopuri cu caracter general: instaurarea păcii în plan global sau regional ca rezultat al unui conflict ce a fost deja depăşit, crearea unei alianţe politico-militare sau politico-economice, formarea unei organizaţii internaţionale mondiale sau regionale etc., şi tehnice, specializate în anumite domenii de activitate: colaborarea în domeniul combaterii crimei organizate, colaborarea în domeniul ecologic, colaborarea în domeniul explorării cosmosului în scopuri paşnice etc.

În funcţie de obiectivele lor, conferinţele internaţionale pot fi deliberative (fac recomandări neobligatorii guvernelor sau iau decizii care să ofere îndrumări sau instrucţiuni secretariatului unei organizaţii internaţionale), legislative (negociază şi adoptă textul unui tratat internaţional) şi informaţionale (să ofere cadrul pentru un schimb internaţional de informaţii).

În funcţie de forma de organizare şi desfăşurare, conferinţele internaţionale pot fi bilaterale sau multilaterale, avînd o singură temă sau mai multe teme, purtînd calificativul de conferinţă specială (ad-hoc) sau obişnuită, etc.

În funcţie de rangul participanţilor, conferinţele internaţionale pot fi la cel mai înalt nivel (şefii de state), la nivel înalt (şefii de guverne şi miniştrii de externe), la nivel mediu (funcţionari din MAE, experţi, etc.).

În funcţie de sfera persoanelor participante, conferinţele internaţionale pot fi generale, la care participă maximum de state sau restrînse, la care participă doar un grup determinat de state (spre exemplu Grupul celor 7).

În funcţie de scopul operativ, conferinţele internaţionale pot fi diplomatice sau de plenipotenţiari, care iau decizii avînd relevanţă internaţională şi imperative pentru statele participante şi preliminare sau de experţi, care nu iau decizii, ci doar formulează şi alcătuiesc proiectul unui tratat sau a unui act oficial internaţional.Data şi locul organizării conferinţei de obicei se negociază din timp şi se include în agenda conferinţei, care cuprinde problemele ce vor fi discutate la conferinţă. Agenda provizorie sau agenda-proiect include subiectele şi chestiunile care urmează să fie luate în discuţie şi ordinea în care vor fi luate în consideraţie fiecare. Agenda-proiect, de regulă, este pusă în circulaţie cu mult timp înaintea conferinţei pentru a da posibilitate participanţilor să ia cunoştinţă de aspectele problematicii discutate.

Componenţa delegaţiilor este stabilită prin negocieri preliminare şi, de obicei, se determină numărul maxim al reprezentanţilor plenipotenţiari, reprezentanţilor supleanţi, experţilor, consilierilor etc. ONU limitează doar numărul reprezentanţilor (maximum cinci) şi numărul reprezentanţilor supleanţi (maximum cinci), dînd posibilitate participanţilor de a determina singuri numărul necesar de experţi, consilieri etc.

Procedura de acreditare este legată de statutul juridic al reprezentanţilor şi necesită prezentarea de către ei a deplinelor puteri, care îi identifică şi îi autorizează să acţioneze în numele statului său. Acreditările trebuie să fie emise de autorităţile corespunzătoare ale fiecărui stat şi sînt supuse, de regulă, unei verificări de către un comitet de acreditare a conferinţei care raportează şedinţei plenare rezultatele acreditării.

Regulile de procedură stabilesc limbile oficiale şi limbile de lucru ale conferinţei. Limbile oficiale sunt limbile în care se poartă discuţiile şi se publică textele şi rezoluţiile conferinţei. Limbile de lucru sunt limbile în care se poartă discuţiile atît la şedinţele plenare, cît şi la şedinţele în comisii şi comitete şi din (în) care se asigură traducerea.

Drepturile participanţilor la conferinţă de obicei sînt specificate în regulile de procedură şi constau în:a) dreptul de a vorbi (a lua cuvîntul) o dată la şedinţa în plen în legătură cu fiecare chestiune pusă în discuţie;b) dreptul de a iniţia o moţiune procedurală (se are în vedere felul cum este condusă şedinţa). Moţiunea procedurală

se pune imediat la vot de către preşedintele şedinţei;c) dreptul la replică;d) dreptul de a face un punct de ordine (se are în vedere dreptul de a obiecta la remarcile unui participant

considerate de netolerat sau ofensatoare).Modalităţile de a înainta propuneri şi procedura luărilor de decizii sînt specificate în regulile de procedură şi, de

obicei, constau în aceia că deciziile sînt luate în baza unor propuneri în scris, supuse discuţiei de către participanţi, care sînt formulate mai apoi ca rezoluţie-proiect. Propunerile sub formă de amendament la rezoluţiile-proiect sînt înaintate înainte de procedura votării.

Votarea, de regulă, se face pe baza unei majorităţi simple sau calificate a reprezentanţilor statelor cu drept de vot. Regulile de procedură pot specifica modalităţile de votare în baza cărora se efectuează procedura propriu-zisă. Unele chestiuni pot fi votate cu o majoritate simplă din numărul de reprezentanţi prezenţi (spre exemplu, chestiunile de procedură), altele - cu o majoritate simplă din numărul total de membri ai conferinţei, sau cu o majoritate calificată, de două treimi, din numărul prezent sau total al membrilor conferinţei (spre exemplu, rezoluţii pe marginea problemelor discutate şi textul final al tratatului internaţional).În unele cazuri apare problema votării proporţionale, cînd o ţară-membru are un număr de voturi (în mod normal un vot), iar altă ţară-membru dispune de alt număr de voturi (mai multe voturi), în funcţie şi în dependenţă de aportul şi interesul financiar şi practic al acestei ţări faţă de problema pusă în discuţie (spre exemplu, SUA are la Fondul Monetar Internaţional mai multe voturi decît alte ţări-membre). În prezent chestiunile de protocol şi ceremonial sau simplificat datorită faptului că procedura protocolară este mai mult sau mai puţin cunoscută şi acceptată de majoritatea statelor. La conferinţele bilaterale de obicei este respectat protocolul diplomatic tradiţional. La conferinţele multilaterale precăderea se bazează, de regulă, pe ordinea alfabetică a numelui ţării (în limba engleză, franceză, sau în limba ţării de reşedinţă a conferinţei internaţionale).Formele şi procedura de conducere a conferinţelor internaţionale este la fel o chestiune ce se specifică în regulile de procedură. De obicei se indică organele ad-hoc alese ale conferinţei, care sînt preşedintele şi secretariatul.Atribuţiile preşedintelui sînt de două categorii, procedurale şi de conţinut:I. Atribuţii procedurale:a) deschiderea, încheierea şi amînarea şedinţelor;b) acordarea cuvîntului reprezentanţilor;c) limitarea discursurilor, atunci cînd e cazul sau dacă aşa cer regulile;d) să explice regulamentul, punctele de ordine şi punctele de procedură;e) să le clarifice pe acestea atunci cînd e nevoie;f) să ceară ca remarcile irelevante să se înceteze;g) să se asigure că subiectele de discuţie ale adunărilor sînt urmărite.

II. Atribuţii de conţinut:a) să îndeplinească atribuţii ad-hoc pe care adunarea le lasă la libera decizie a preşedintelui adunării (spre exemplu numirea ţărilor membre în noile comitete);

b) să activeze ca mediator şi să înlesnească luarea unei decizii de către conferinţă. Această asistenţă poa te îmbrăca următoarele forme:

• să acorde timp pentru discuţii neoficiale;• să promoveze consultări neoficiale la care el să nu participe;• să promoveze consultări neoficiale la care el să participe;• să discute în mod individual cu reprezentanţii pentru a vedea dacă există suficiente puncte de vedere comune

pentru depăşirea unui impas.Secretariatul conferinţei conform regulilor de procedură se ocupă de organizarea conferinţei şi de cadrul ei

administrativ.Îndată ce data şi locul conferinţei au fost stabilite, secretariatul se ocupă de invitaţi, de primirea repre zentanţilor, de

protocol, de acreditare, de ţinerea legăturilor cu autorităţile locale, de pregătirea şi distribuirea agendei, de pregătirea şi distribuirea proiectului regulilor de procedură, de pregătirea şi distribuirea proiectelor şi materialelor conferinţei, de amenajarea sălii de şedinţe a conferinţei etc.

În timpul desfăşurării conferinţei secretariatul este responsabil de administrarea integrală a acesteia, de asigurarea traducerilor şi publicaţiilor respective etc.Conferinţa se încheie, în caz de succes, cu adoptarea unor hotărâri în problemele care au constituit obiectul dezbaterilor, iar aceasta se concretizează în documentele ce se aprobă de către participanţi. Documentele conferinţei se pot prezenta sub formă de tratate, declaraţii, protocoale, rezoluţii, recomandări, moţiuni.

Intrebarea 7Diplomaţia ad-hoc.

Diplomatia prin misiunile temporare are o istorie îndelungată dat fiind faptul ca ea sa folosit încă pe parcursul primelor contacte între comunități sau state.Conform doctrinei misiunile temporare se realizează prin intermediul diplomației ad-hoc și prin intermediul misiunilor speciale. Termenul de diplomație ad-hoc a fost folosit pentru prima dată în anul 1960 de comisia de drept internațional a ONU. Comisia a determinat 3 categorii a diplomaților ad-hoc:

delegații la conferințele internaționale; trimișii itineranți (delegați guvernamentali însărcinați cu o misiune în mai multe țări); misiuni speciale(misiuni temporare avînd un caracter reprezentativ de stat într-un domeniu aparte).Conform doctrinei de drept internațional în categoria diplomaților ad-hoc intră orice delegat care nu poate face

parte dintr-o misiune diplomatică permanentă. Aceștia pot fi: șefii de stat, șefii de guvern, miniștrii afacerilor externe și alți membri ai guvernelor care se află în vizită

oficială în străinătate; ambasadorul sau trimisul itinerant; diplomații ad-hoc care îndeplinesc o funcție în calitate de delegați sau membri ai unei misiuni speciale în

ocaziile ceremoniale; diplomatul ad-hoc în calitate de mesager; emisarii secreți; observatorii confidențiali; agenții executivi și agenții politici; suita șefului de stat.Diplomația ad-hoc sub forma delegațiilor care participă la congrese și conferințe internaționale constituie cea mai

frecventă modalitate de realizare a acestui tip de diplomație. Există diverse modele de exercitare a acestei forme cum ar fi că în fruntea delegației să fie șeful statului sau de alt delegat de către acesta. Acest gen de diplomație cîte o dată mai poartă denumirea de misiune de curtoazie datorită faptului că în majoritatea cazurilor este vorba de participarea la ceremonii extraordinare( încoronare, căsătorie, funerarii, ale monarhilor sau moștenitorilor).

Ambasadorul itinerant este o categorie specială de funcționari de înalt rang care sunt desemnați pentru îndepălinirea permanentă a unor misiuni diplomatice ad-hoc. În SUA acești diplomați au titlul de ambasador at large în Republica Moldova, Rusia și alte state ambasador cu misiuni speciale. În timpul îndeplinirii însărcinărilor pe teritoriul altor state lor li se acordă același tratament ca și celorlalți ambasadori.

Diplomatul ad-hoc ca mesager este persoana însărcinată de șeful statului sau de șeful guvernului în misiune specială pentru a purta, prezenta sau comunica un mesaj unui înalt funcționar din țara în care se duce. Din această categorie fac parte reprezentanții personali ai șefilor de stat.

Emisarul secret este persoana însărcinată de statul pe care îl reprezintă de a se pune în contact cu altă persoană a altui stat în scopul efectuării unor sondaje, transmiterii informației sau alte chestiuni cu caracter secret.

Observatorii ca diplomați ad-hoc sunt persoanele care asistă la conferințe și întruniri internaționale la care statele lor sunt invitate dar care nu participă la discuții și în luarea deciziilor.

Suita șefului de stat. În această categorie sînt incluși consilierii șefului de stat membrii serviciului de securitate personală, echipajele mijloacelor de transport.

Întrebarea 8Misiunile speciale

Misiunile speciale au constituit de fapt prima forma de relaţii diplomatice precedînd cu mult practica schimbului de misiuni şi trimişi permanenţi. În Convenţia privind misiunile speciale din 1969 misiunea specială este definită ca fiind o misiune temporară, avînd un caracter reprezentativ de stat trimisă de un stat într-un alt stat cu consinţămîntul acestuia din urmă pentru a trata cu el careva chestiuni determinate.Condiţiile de trimitere a unei misiuni speciale sînt limitate de consinţămîntul statului primitor. Modul de accept a unei misiuni speciale este unul mai puţin formal ca în cazul unei misiuni permanente. Ambasada statului trimiţător face o notă verbală către statul primitor şi anume către MAEIE motivînd necesitatea tema negocierilor şi durata acestei misiuni. Ulterior MAEIE notifică acceptul sau refuzul acestei misiuni ambasadei ce a făcut solicitarea, persoanele care vor fi incluse în această misiune nu este cazul de agreat cu MAEIE statului primitor ...doar pentru informare se remite numele, prenumele şi Ministerul din care acesta face parte. Concomitent confirmarea poate fi făcută nu doar prin notă verbală ci şi prin discuţii cu careva funcţionari de rang înalt. Determinarea sarcinilor şi funcţiilor misiunii speciale este un moment important în vederea obţinerii consinţămîntului din partea statului primitor.Dacă această misiune nu va fi agreată ea nu poate fi realizată. Membrii misiunii trebuie sa deţie obligatoriu cetăţenia statului trimiţător. Persoana ce va fi trimisa in misiune specială trebuie să fie persona grata ca şi în cazul misiunilor permanente. Persoană non grata nu poate fi aplicată presedintelui de stat, prim –ministrului şi ministrului afacerilor externe dacă aceştia fac parte din misiune specială. Misiunea poate să conţină un şef, personal diplomatic, personal administrativ şi tehnic precum şi personal de serviciu. Misiunea trebuie să conţie un număr limitat de efectiv în funcţie şi de scopul misiunii. Misiunea îşi are sediul în oraşul unde este amplasat ministerul de externe al statului primitor. Persoanele misiunii precum şi personalul diplomatic au imunitate adică sunt inviolabili.Diferenţa dintre diplomaţia ad-hoc şi misiunile speciale constă în regimul juridic diferit al acestora. În cazul diplomaţiei adhoc coordonarea prealabilă nu este efectuată ca în cazul misiunilor speciale.

Întrebarea 9Diplomaţia preventivă şi diplomaţia parlamentară

Diplomaţia preventivă este o formă şi o metodă de menţinere şi asigurare a păcii prin reprezentanţii de rang înalt ai statelor. Totodată, este o nouă formă de cooperare şi de prevenire a conflictelor prin mijloace politice. Alte surse redau diplomaţia preventivă ca un efort de a ţine conflictele de la izbucnire sau de la reaprinderea lor. Este un fel de diplomaţie de tip închis unde participă oficialităţi la nivel înalt cu scopul de a îndrepta situaţia internaţională sau chiar de a media conflictele sau încetarea focului. Astfel oamenii de ştiinţă văd acţiunile diplomaţiei preventive în diferite perioade de dezvoltare:

Foarte devreme-cînd diplomaţia preventivă se concentreză asupra surselor de izbucnire ale diferendelor; Mai tîrzie,cînd diplomaţia încearcă să preîntîmpine diferendele care pot deveni violente; Şi mult mai tîrzie, cînd urmăreşte să reţină expansiunea violenţei declanşate.

Diplomaţia preventivă include în sine diferite sfere de activitate cum ar fi: activităţi diplomatice guvernamentale sau neguvernamentale, politice, economice, militare sau alte eforturi care sunt întreprinse în mod deliberativ de a reţine aplicarea forţei de către statele participante sau alte grupuri sociale. Diplomaţia preventivă se aplică nu în mediul care deja este antrenat în război deplin, ci într-un mediu instabil, neliniştit, unde potenţialul folosirii forţei sau costrîngerii pentru rezolvarea diferendelor este posibilă sau probabilă.Astfel diplomaţia preventiva nu ia în calcul orice conflict sau diferend.

Diplomaţia parlamentară - poate fi considerată activitatea parlamentarilor internaţionali sau membri ai unei adunări parlamentare internaţionale care pot fi la rîndul lor chemaţi să joace un rol cvasi-diplomatic, fie în mod individual de exemplu ca raportori ai unor comisii sau în grup cel mai adesea ca membri ai unei subcomisii parlamentare. Diplomaţia parlamentară poate fi privită şi sub prisma controlului parlamentar asupra politicii externe. În acest context am putea spune că adunările parlamentare încearcă să-şi extindă controlul asupra nu doar a Comitetului Miniştrilor ci şi asupra Guvernelor statelor membre. Este evident că diplomaţia parlamentară poate fi utilă guvernelor în derularea oficială a relaţiilor diplomatice şi a relaţiilor externe a fiecărui stat în parte.Distingem două tipuri de instituţii parlamentare internaţionale:

Adunare parlamentară care se compune din reprezentanţi ai poporului a fiecărui stat sau de reprezentanţi ai acestuia;

Asociaţie parlamentară se bazează în principiu pe interese comune ale statelor participante la această asociaţie prin intermediul instituţiilor parlamentare naţionale fără a pretinde o reprezentavitate regională.

Adunări parlamentare:1. Uniunea interparlamentară;2. Parlamentul european;3. Adunarea parlamentară a Consiliului Europei;4. Adunarea Uniunii Europei Occidentale;5. Adunarea Atlanticului de Nord;6. Consiliul Interparlamentar Consultativ al Benelux;7. Cosiliul Nordic;8. Parlamentul Latino-American;9. Parlamentul Andin;10. Parlamentul Centramerican;11. Uniunea Parlamentelor Africane;12. Organizaţia Interparlamentară a ASEAN;13. Uniunea Interparlamentară Arabă;

Întrebarea 10Schimbările geopolitice şi noile forme de activitate diplomatică

Modificările geopolitice care sau produs pe harta lumii după cel de-al II-lea război mondial au influienţat în mod direct şi activitatea diplomatică. Pe de o parte comunitatea mondială a iniţiat noi metode de colaborare şi integrare care sau cristalizat în cadrul noii organizaţii internaţionale-Organizaţia Naţiunilor Unite, succesorul formal al Ligii Naţiunilor. Noua diplomaţie multilaterală a devenit un fenomen caracteristic vieţii internaţionale contemporane. Influienţa impunătoare a organizaţiilor internaţionale atît la nivel global cît şi regional a devenit o modalitate de realizare a politicii externe a micilor puteri care unificîdu-şi eforturile au obţinut anumite rezultate în lupta coexistenţă cu marile puteri. Concomitent, marile puteri au instituit un mecanizm special Consiliul de Securitate al ONU care le dădea posibilitatea de a adopta deciziile convenabile intereselor sale.Diplomaţia multilaterală a iniţiat noi forme de colaborare internaţională la nivel global şi regional. În perioada postbelică au fost înfiinţate asociaţii, ligi, comunităţi, blocuri, organizaţii scopul cărora era de a imbunatati si a dezvolta relatiile dintre statele din anumite zone si regiuni.Ca exemplu de colaborare mutuala la nivel regional si subregional pot servi activitatile multiplelor organizatii internationale: Liga statelor Arabe (LSA), Asociatia Natiunilor din Asia de Sud Est, (ASEAN), Acordul de cooperare a Marii Negre, (CEMN), Piata Comuna Central Americana,(PCCA) Initiativa Central Europeana, (ICE)Rol important în diplomația accentul pe diplomația preventivă.Ideea de diplomația preventivă, ca o metodă de a asigura și de menținere a păcii, a fost formulată pentru prima dată în Carta de la Paris pentru o nouă Europă, în cazul în care se afirmă că OSCE va contribui la căutarea de noi forme de cooperare și noi modalități de a preveni apariția conflictelor prin mijloace pașnice, în ultimele decenii, tot mai mult în viața de zi cu zi legislaturi diplomație. Dacă începeți să înțelegeți activitățile de diplomație parlamentară, am putea menționa doar două lucruri: a) sau adunări parlamentare sunt implicate activ în formularea politicii externe (de multe ori limitată de critica a politicii externe efectuate de către un guvern special).

14. Adunarile parlamentare a organizatiil internationale

Adunarea parlamentara este o institutie parlamentara internationala care are vocatie de reprezentare pentru regiunea care o prezinta.

1. Uniunea interparlamentara:

A fost fondata in 1889 la Paris , initial se numea ,, Uniunea Interparlamentara pentru arbitraj international (UIP) , respectiv Uniunea a contribuit la crearea Curtii Permanente de Arbitraj de la Haga, la adoptarea conventiilor de la Geneva si la crearea Ligii Natiunilor. UIP este compusa in prezent de 130 grupuri parlamentare nationale si isi are sediul la Geneva. Conform prev.art. 1 al Statutului sau, UIP promoveaza ,, contactele personale intre membrii tuturor parlamentelor, reun ind eforturile acestora intr-o actiune comuna, in scopul de a contribui lșa colaborarea dintre statele lor in vederea consolidarii si dezvoltarii institutiilor reprezentative.

2. Parlamentul European:

Sediul central al Parlamentului European se află la Strasbourg. Acolo se țin cele 12 ședințe anuale în plen, a câte patru zile fiecare. Comisiile și fracțiunile se mai pot întruni, de asemenea, la Bruxelles, unde ocazional au loc și ședințe plenare. Sediul Secretariatului General se află la Luxemburg.

Lucrările de pregătire a ședințelor plenare ale Parlamentului sunt efectuate de cele 20 de comisii ale Parlamentului, ale căror competențe acoperă toate domeniile, de la drepturile femeii până la protecția consumatorilor și sănătate.

Parlamentul european raminea cea mai puternica adunare parlamentara prin posibilitatile de actiune in domeniul legislativ, bugetar si politic cit si prin consistenta mijloacelor materiale puse la dispozitia sa.

3. Adunarea parlamentara a Consiliului europei (APCE)

Adunarea Parlamentara a Consiliului Europei a constituit prima adunare europeana din istoria continentului. Cu delegatii din 46 de parlamente nationale, ea ramane cea mai mare adunare intr-adevar europeana.

Adunarea isi stabileste ordinea de zi, abordeaza subiecte de actualitate si teme cu caracter prospectiv care trateaza, in special, probleme ale societatii si chestiuni de politica internationala.

Deliberarile sale joaca un rol important in orientarea activitatii Comitetului Ministrilor si a sectoarelor interguvernamentale ale Consiliului Europei. Ele se repercuteaza totodata asupra guvernelor atunci cand membrii ei le transmit parlamentelor nationale

4.Adunarea Uniunii europei Occidentale

Isi are originile in tratatul de la Bruxelles din 17.03.1948 intre Begia, Franta, Luxemburg, Olanda si M.Britanie. Ca si adunarea Parl.a Consiliului Europei, aceasta adopta recomandari si avize destinate organului interguvernamental al Organizatiei, si poate adopta rezolutii in toate cazurile in care in opinia sa –impun aceasta solutie.

5. Adunarea Atlanticului de Nord (AAN)

Adunarea Atlanticului de Nord este instanta parlamentarå care din1995 då posibilitatea parlamentarilor din America de nord si Europa så aibå un schimb de vederi si så analizeze împreunå problemele ce råspundunor preocupåri sau puncte de vedere comune..Adunarea este independentå de NATO care se constituie o verigå între parlamentele nationale si Aliantå,care încurajeaz guvernele så tinåcont de preocupårile acesteia atunci când se elaboreazå legile.

15. Parlamentul European.

este unul din organele Comunităților Europene. Începând cu anul 1979 este ales direct, o dată la 5 ani, prin alegeri generale, libere și secrete. În perioada 1952-1976 membrii Parlamentului European erau numiți de către parlamentele statelor membre. Parlamentul European este reprezentantul democratic al intereselor celor 450 de milioane de locuitori ai Uniunii Europene. Parlamentul European are trei sedii: la Strasbourg, Bruxelles și Luxemburg. Structurile politice existente în țările membre se oglindesc în rândul fracțiunilor politice de la nivelul Parlamentului European. În acest parlament există șapte fracțiuni și o serie de deputați independenți. Deputații din Parlamentul European provin din circa 160 de partide politice diferite, în care aceștia sunt membri în țările lor de origine. Parlamentului European numără acum 736 de deputați.

Parlamentul European este așa-numita cameră a reprezentanților cetățenilor din UE, în timp ce Consiliul Uniunii Europene este organismul reprezentativ al statelor din UE.

Regulamentul de funcționare al Parlamentului European conține și alte reglementări privind modul său de organizare.

Sediul central al Parlamentului European se află la Strasbourg. Acolo se țin cele 12 ședințe anuale în plen, a câte patru zile fiecare. Comisiile și fracțiunile se mai pot întruni, de asemenea, la Bruxelles, unde ocazional au loc și ședințe plenare. Sediul Secretariatului General se află la Luxemburg.

Lucrările de pregătire a ședințelor plenare ale Parlamentului sunt efectuate de cele 20 de comisii ale Parlamentului, ale căror competențe acoperă toate domeniile, de la drepturile femeii până la protecția consumatorilor și sănătate.

Parlamentul european raminea cea mai puternica adunare parlamentara prin posibilitatile de actiune in domeniul legislativ, bugetar si politic cit si prin consistenta mijloacelor materiale puse la dispozitia sa.