124392386 Drept Civil Partea Generala Persoanele

7/30/2019 124392386 Drept Civil Partea Generala Persoanele

http://slidepdf.com/reader/full/124392386-drept-civil-partea-generala-persoanele 1/156

Lector univ. dr. Cornelia Munteanu

DREPT CIVIL.

PARTEA GENERALĂ. PERSOANELE

Manual pentru uzul studenţilor la forma de învăţământ la distanţă

EDITURA UNIVERSITĂŢII LUCIAN BLAGA DIN SIBIU

2009



2

CUPRINS

GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU ..................................................... 3

TEMA NR.1 NORME DE DREPT CIVIL. APLICAREA LEGII CIVILE ....................... 8

TEMA NR.2 NORME DE DREPT CIVIL, IZVOARELE DREPTULUI CIVIL,

APLICAREA LEGII CIVILE ................................................................................................ 18

TEMA NR.3 INTERPRETAREA LEGII CIVILE ............................................................. 27

TEMA NR.4 RAPORTUL JURIDIC CIVIL. NOŢIUNE, CARACTER, STRUCTUR Ă,

SUBIECŢI , CONŢINUT ........................................................................................................ 34

TEMA NR.5 OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL. BUNURILE. FAPTELE

JURIDICE ................................................................................................................................ 53

TEMA NR.6 ACTUL JURIDIC CIVIL. NOŢIUNE ŞI CLASIFICARE ......................... 65TEMA NR.7. CONDIŢII PENTRU VALABILITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL ... 73

TEMA NR.8 MODALITĂŢILE ACTULUI JURIDIC CIVIL .......................................... 88

TEMA NR.9 EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL..................................................... 98

TEMA NR.10 NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL .............................................. 107

TEMA NR.11 PROBA DREPTULUI SUBIECTIV CIVIL.............................................. 114

TEMA NR.12 PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ .................................................................. 126

TEMA NR.13 PERSOANA FIZICĂ................................................................................... 139TEMA NR.14 PERSOANA JURIDICĂ ............................................................................. 146

R ĂSPUNSURILE LA TESTELE DE AUTOEVALUARE ............................................... 153

NOTA BENE : grilele pot avea o variantă corectă, două sau toate variantele corecte



3

GHID DE UTILIZARE A MANUALULUI DE STUDIU

Introducere

Prezentul manual de studiu reprezintă o sinteză a conţinutului disciplinei Drept civil.

Partea generală. Persoanele, comună învăţămâtuli la forma de zi şi la forma de învăţământ la

distanţă, conform planurilor de învăţământ în vigoare.

El este destinat studenţilor de la forma de învăţământ la distanţă (ID) şi constituie un

instrument util pentru parcurgerea, însuşirea şi evaluarea disciplinei Drept civil. Partea

generală. Persoanele.Manualul este structurat în conformitate cu standardele şi procedurile de uz larg în

învăţământul naţional şi internaţional care se adresează învăţării individuale pe baze

interactive. Parcurgerea manualului pe baza prezentelor instrucţiuni asigur ă reţinerea

informaţiilor de bază, înţelegerea fenomenelor fundamentale şi aplicarea cunoştinţelor

dobândite la rezolvarea unor probleme specializate; el stimulează de asemenea studentul, prin

bibliografia recomandată la sfâr şitul fiecărei teme, în aprofundarea disciplinei Drept civil.

Partea generală. Persoanele; de asemenea manualul deschide direcţii de cercetare ştiinţifică în

această materie.

Manualul este structurat pe teme de studiu. Tema de studiu reprezintă o parte omogenă

din conţinutul manualului, caracterizată de un număr de termeni de referinţă (cuvinte-cheie),

care poate fi parcurs şi însuşit printr-un effort continuu de concentrare intelectuală care să nu

depăşească 2-6 ore (intervalul se refer ă la conţinutul de idei al temei de studiu şi nu ia în calcul

întrebările recapitulative, temele pentru acasă, testele de autoevaluare sau pe cele de evaluare).

Fiecare unitate de studiu are o structur ă proiectată din perspectiva exigenţelor

autoinstruirii.

Rezultatele efective ale utilizării manualului se vor suprapune pe rezultatele aşteptate

doar cu condiţia respectării procedurii de parcurgere a modulelor de studiu, procedur ă care este

prezentată în cele ce urmează.

Procedura de învăţare în sistem de autoinstruire



4

Utilizarea manualului de studiu individual se face pe baza unui program de

autoinstruire. Recomandăm câteva reguli de bază în procedura de realizare a programului de

autoinstruire pe baza manualului de faţă:

1. Temele de studiu se parcurg în ordinea în care sunt prezentate în manual, chiar în

cazul în care studentul apreciază că ar putea să nu parcurgă o unitate şi că ar putea să înţeleagă celelalte unităţi. Criteriile şi modalitatea de “înlănţuire” a temelor de studiu sunt prezentate la

fiecare temă de studiu şi ele trebuie respectate întocmai, sub sancţiunea nerealizării la

parametri maximali a programului de autoinstruire.

2. Fiecare temă de studiu conţine şi un test de evaluare şi temă pentru acasă pe care

studentul trebuie să le realizeze cu scopul evaluării gradului şi corectitudinii înţelegerii

fenomenelor şi instituţiilor descrise sau prezentate în tema de studiu.

3. Întrebările de autocontrol, testele de evaluare sau tema pentru acasă nu sunt de

perspicacitate, deci nu trebuie rezolvate contra cronometru.

4. Ordinea logică a parcurgerii unităţii de studiu este urrmătoarea:

- se citesc obiectivele şi competenţele temei de studiu;

- se citesc termenii de referinţă (cuvintele cheie);

- se parcurg ideile principale ale modulului sintetizate în rezumat;

- se parcurge conţinutul dezvoltat de idei al temei de studiu;

- se parcurge bibliografia recomandată;

- se r ăspunde la întrebările recapitulative;

- se efectuează testul de autoevaluare şi se verifică corectitudinea r ăspunsurilor prin

confruntare cu r ăspunsurile date la sfâr şitul manualului;

- se efectuează testul de evaluare şi tema pentru acasă sau de control (după caz)

Oberva ţ ii: este recomandabil ca înaintea testelor de autoevaluare să se facă o pauză de

30 de min. sau de o or ă. De asemenea este recomandabil ca la fiecare 2 ore de studiu să se

facă o pauză de 30 de minute.

5. Nu este recomandabil să se parcurgă mai mult de o temă pe zi pentru a nu se periclita

însuşirea temeinică şi structurală a temei. În funcţie de necesităţile şi posibilităţile de studiu ale



5

unui student, studiul unei teme poate fi fracţionat pe mai multe zile deddicând cel puţin 30 de

minute pe zi studiului.

Tema pentru acasă (TA) reprezintă un exerciţiu obligatoriu de reflecţie pentru fiecare

temă de studiu. Ea se constituie într-un instrument indispensabil de studiu individual necesar însuşirii şi mai ales înţelegerii temei, Rezolvarea ei se poate face în aproximativ 1-2 ore.

Tema de control (TC) reprezintă un exerciţiu obligatoriu mai amplu, cu caracter

integrativ, care are rolul de a realiza un liant noţional şi cognitiv între temele studiate anterior

şi de a provoca capacitatea sintetică şi creativă a studentului. Pregătirea ei necesită un effort

mai îndelungat (aprox. 10 ore), implică stă pânirea temelor anterioare, precum şi consultarea

tutorelui de disciplină. Cele două teme de control se regăsesc pe parcursul manualului astfelîncât să acopere cele mai importante păr ţi ale acestuia.

Prezentarea manualului de studiu şi a disciplinei

Manualul de studiu “Drept civil. Partea generală. Persoanele” reprezintă o sinteză

realizată în manier ă interactivă a cursului corespondent utilizat la forma de învăţământ de zi.

La baza acestui manual a stat, în primu rând, o concepţie didactică.

Conţinutul de idei nu a fost redus ci doar sintetizat, în principiu, într-o manier ă mai

accentuat enunciativă, elementele de detaliu sau de explicaţie exhaustivă (necesare pentru

atingerea scopului pedagogic al fixării şi corelării cunoştinţelor) putând fi găsite de către

student în bibliografia de specialitate recomandată.

Obiectul manualului “Drept civil. Partea generală. Persoanele”

Obiectul manualului îl reprezintă o introducere în dreptul civil, o vedere de ansambluasupra principiilor şi instituţiilor dreptului civil. Astfel, sunt prezentate normele juridice civile,

raportul juridic civil, actul juridic civil, nulitatea actului juridic civil, prescripţia extinctivă şi

subiecţii dreptului civil, respectiv persoana fizică şi persoana juridică.

Obiectivele disciplinei

Manualul de Drept civil. Partea generală. Persoanele îşi propune ca obiectiv general

cunoaşterea şi înţelegerea de către studenţii anului I a conceptelor, normelor şi instituţiilor



6

dreptului civil, studiu f ăr ă de care nu se pot înţelege celelalte ramuri ale dreptului privat, având

în vedere şi rolul dreptului civil de drept comun în materia dreptului privat.

Obiective principale:

- iniţierea în dreptul civil prin însuşirea noţiunilor, conceptelor şi instituţiilor dreptului civil român;

- capacitatea studenţilor de a aplica cunoştinţele teoretice de drept civil şi textele

legale la situaţii concrete de fapt;

- formarea unui vocabular juridic civilist precum şi formarea unei laturi a spiritului

pe care numai dreptul civil îl poate da unui jurist, şi anume spiritul juridic.

Descrierea structurii manualului:Manualul este structurat în conformitate cu rigorile studiului individual (autoinstruire)

şi este sitematizat în teme de studiu. Structura fiecărei teme de studiu este următoarea:

I. Obiective (rezultatele aşteptate ale temei)

II. Competenţele dobândite de student (utilitatea temei pentru student)

III. Termeni de referinţă (cuvinte-cheie)

IV. Structura temei de studiu

V. Rezumatul ideilor principale

VI. Conţinutul dezvoltat de idei al temei

VII. Bibliografia recomandată

VIII. Întrebări recapitulative

IX. Teste de autoevaluare

X. Teste de evaluare

XI. Teme de casă

Prezentul manual d ă minimul de informa ţ ie necesar ă pentru însuşirea no ţ iunilor

fundamentale ale disciplinei.

Bibliografia obligatorie minimal ă este:

1. O. Ungureanu, Drept civil. Introducere. Edi ţ ia a 8-a, Editura C.H. Beck, Bucure şti,

2007;



7

2. O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, Ediţia a 2-a, Editura Hamangiu,

Bucureşti, 2009.

Bibliografia general ă complementar ă:

M.B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura Cartea Româneascã S.A.,Bucureşti, 1921.

C. Hamangiu, I. Rosetti-Bãlãnescu, Al. Bãicoianu, Tratat de drept civil, vol. I, Editura

All, Bucureşti, 1995.

Gh. Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a

V-a revãzutã şi adãugitã, Editura Şansa S.R.L., Bucureşti, 1998.

G. Boroi, Drept civil. Teoria generalã, ediţia a II-a, Editura All-Beck, Bucureşti, 1999.

P.M. Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura All, Bucureşti, 1995.

I. Dogaru, Elementele dreptului civil. Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului

civil, Editura Şansa S.R.L., Bucureşti, 1993.

E. Lupan, Drept civil. Partea generalã, Universitatea "Dimitrie Cantemir", Cluj-Napoca,

1995.

M. Mure şan, Drept civil. Partea generalã, Editura Cordial S.R.L., Cluj-Napoca, 1992.

E. Poenaru, Introducere în drept civil. Teoria generalã. Persoanele, Editura Europa

Nova, Bucureşti, 1996.

T. Pop, Drept civil român. Teoria generalã, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993.

Ş t. Rãuschi, Drept civil, Editura Fundaţiei "Chemarea", Iaşi, 1992.

I. Reghini, Ş . Diaconescu, P. Vasilescu, Drept civil. Introducere, vol. I şi II, Editura

Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2006.

E. Chelaru, Drept civil. Partea generală, Editura All-Beck, Bucureşti, 2003.

Pentru realizarea unor studii ştiin ţ ifice, a temelor pentru acasă , a temelor de control

precum şi pentru aprofundarea disciplinei studentul are la dispozi ţ ie ân manual, la sfâr şitul

fiecărei teme de studiu, o bibliografie selectivă; desigur, pentru o bibliografie suplimentar ă

studentul se poate adresa tutorelui de disciplină .



8

TEMA NR.1 NORME DE DREPT CIVIL. APLICAREA LEGII CIVILE

I. OBIECTIVELE SPECIFICE TEMEI- însuşirea cunoştinţelor teoretice privind definirea, domeniul şi principiile

dreptului civil

- înţelegerea fenomenului juridic civil şi a principiilor care stau la baza dreptului

civil

- înţelegerea modului în care se lucrează cu Codul civil şi în special cu legile

civile

II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENT

- formarea deprinderii de a lucra cu instrumentele dreptului civil (codul, legile

civile etc.)

- dezvoltarea capacităţii de a aplica cunoştinţele teoretice la exemple concrete

- utilizarea corectă a limbajului juridic

III. CUVINTE CHEIE:

- drept obiectiv, drept subiectiv, drept substanţial, drept sancţionator, egalitate

juridică, libertate juridică, instituţii de drept civil

IV. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU

1. Terminologia şi definirea dreptului civil

2. Diviziunea dreptului

3. Principalele sisteme de drept

4. Domeniul dreptului civil

5. Principiile dreptului civil

6. Delimitarea dreptului civil de alte ramuri de drept

V. REZUMAT

Dreptul civil ca disciplină de drept studiază raporturile juridice patrimoniale şi

nepatrimoniale (personal-nepatrimoniale sau extrapatrimoniale) care se se stabilesc între

subiecţii de drept civil (persoane fizice şi juridice) şi care au la bază libertatea şi egalitatea

juridică. Raportul patrimonial înglobează raporturile reale şi raporturile obligaţionale. Raportul

nepatrimonial se refer ă la orice relaţie socială reglementată de normele de drept civil care nuare un conţinut economic, evaluabil în bani (dreptul la nume, la onoare, raporturi izvorâte din



9

relaţiile de familie etc). Dreptul civil este cea mai importantă ramur ă a dreptului privat şi are ca

domeniu actele pe care le poate face orice cetăţEan indiferent de profesiunea sa.

VI. CONŢINUTUL TEMEI 1

1. Terminologie şi definire

Expresia "drept civil" poate fi luatã în trei sensuri şi anume:

Mai întâi ea desemneazã ramura de drept civil a sistemului de drept românesc, adicã

totalitatea ori ansamblul normelor juridice din acest domeniu. Cu valoare de echivalenţã

doctrina a numit acest înţeles drept obiectiv sau drept pozitiv. Vom putea spune deci: drept

civil român, drept civil francez, drept civil german etc.

Într-un al doilea sens, expresia "drept civil" evocã acea posibilitate sau

prerogativã recunoscutã de legea civilã titularului dreptului civil - subiect activ - în virtutea

cãruia acesta poate cere o conduitã corespunzãtoare dreptului sãu de la subiectul pasiv, iar în

caz de nevoie poate apela la for ţa coercitivã a statului pentru protecţia dreptului sãu.

Exemplu: dreptul de proprietate subînţelege obligaţia pe care o au celelalte persoane de

a respecta uzul şi folosinţa exclusivã pe care o are proprietarul asupra lucrului; sau, într-un alt

exemplu, dreptul de creanţã nu se poate concepe altfel decât prin obligaţia impusã debitorului

de a îndeplini o anumitã prestaţie în folosul creditorului.

În sfâr şit, într-o a treia accepţiune, prin drept civil se desemneazã o ramurã a ştiin ţ ei

juridice, ştiinţã ce are ca obiect dreptul civil; disciplina de învãţãmânt.

În acest ultim sens definim dreptul civil român ca acea ramurã care reglementeazã

raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale stabilite între persoane fizice şi persoane juridice care

au la bază libertatea şi egalitatea juridicã.

2. Diviziunea dreptului

Dreptul, în general, se împarte în primul rând în Drept internaţional (public şi privat) şi

Drept naţional.

Dreptul naţional se împarte şi el în drept public şi drept privat. De reţinut cã atât

dreptul internaţional privat cât şi dreptul privat sunt drepturi naţionale.



10

Dreptul public se ocupã de constituirea statului şi a puterilor publice şi de raporturile

dintre stat şi particulari în general. Principalele lui subdiviziuni sunt: dreptul constituţional,

dreptul administrativ, drept penal etc.

Dreptul privat se ocupã de actele particularilor care nu pun în discuţie decât interesele

individuale; el este dreptul persoanelor private (persoane fizice şi persoane juridice de drept privat). El cuprinde în principal dreptul civil, dreptul comercial, dreptul familiei etc.

Dreptul civil constituie ramura cea mai importantã a dreptului privat şi are ca domeniu

acele acte pe care le poate face orice cetãţean, indiferent de profesiunea sa.

Dintr-o altã perspectivã, totalitatea regulilor sau legilor care guverneazã activitatea

omeneascã în societate şi a cãror respectare este la nevoie asiguratã de for ţa coercitivã a

statului constituie dreptul sau, cum se numeşte curent, dreptul obiectiv; el este unul şi acelaşi

pentru toţi cetãţenii supuşi aceleiaşi comunitãţi politice. În opoziţie cu dreptul obiectiv, dreptul subiectiv desemneazã facultãţile sau prerogativele ce apar ţin unui individ şi pe care el le poate

invoca în exerciţiul activitãţii sale faţã de ceilalţi.

Dreptul este prin esenţa lui pozitiv, adicã stabilit printr-o lege scrisã sau printr-un obicei

şi este în toate cazurile obligatoriu. Dreptul pozitiv este formulat în ordine şi dispoziţiuni. Pe de

altã parte, dreptul natural este acela pe care noi îl concepem ca derivând din naturã şi din

raţiune, în afara oricãrui precept scris sau rezultând din obiceiuri. S-a afirmat cã legiuitorul va

trebui întotdeauna sã se inspire din dreptul natural în elaborarea dreptului pozitiv.

O diviziune secundarã este cea care distinge între drepturile substan ţ iale şi drepturile

nesubstan ţ iale. Sunt drepturi substan ţ iale sau materiale acelea care se definesc prin ele însele,

adicã prin substanţa sau materia lor, fãrã a se referi la un alt drept. De exemplu, dreptul civil,

dreptul comercial, dreptul muncii etc.

Dimpotrivã, drepturile nesubstan ţ iale sau sanc ţ ionatorii au ca menire aplicarea,

respectiv "punerea în lucru" a drepturilor din prima categorie. De pildã, procedurii civile care

lato sensu reglementeazã derularea procesului civil, i s-a spus ancilla juris, adicã "serva

dreptului civil".

3. Principalele sisteme de drept

Împãr ţirea clasicã le divide în patru: sistemul anglo-saxon (common-law), sistemul

romano-germanic, sistemul comunist, sistemul religios.

Sistemul common-law. El a apãrut în Anglia ca un drept jurisprudenţial şi s-a extins în

SUA, Australia, Noua Zeelandã, Canada mai puţin provincia Quebec etc.



11

Caracteristica sa principalã constã în aceea cã el nu se regãseşte într-un corp de legi

statuat de organul legiuitor; sistemul anglo-saxon lasã judecãtorului libertatea ca utilizând

experienţa trecutului (precedente, uzanţe care se numesc common-law) sã pronunţe soluţia cea

mai rezonabilã. El este aşadar un drept jurisprudenţial (case law).

Sistemul romano - germanic. Acest sistem are o arie largã de rãspândire în întreagalume, inclusiv în America Latinã, unele ţãri din Orientul Apropiat şi chiar în Africa. Se

numeşte aşa deoarece izvoarele sale provin din dreptul roman la care s-au adãugat cutumele

germanice. De aceea, nuanţând, el poate fi divizat în drepturile latine bazate pe dreptul roman

(Franţa, Italia, Spania, Portugalia, Belgia, România etc.) şi drepturile germanice, ele fiind

formate din aliajul dreptului roman şi cutumele germanice (Germania, Austria, Scandinavia,

Elveţia etc.). În coduri prototipuri au fost Codul civil francez, respectiv Codul civil german.

Prima trãsãturã comunã practicatã în acest sistem este aceea cã, de principiu,generalitatea este cuprinsã în regula de drept; regula nu tebuie sã fie prea generalã altfel ar

înceta sã mai fie un îndrumar pentru practicã. A doua constantã rezidã în organizarea

judecãtoreascã: o instanţã de fond, una de apel şi o instanţã supremã. Al treilea element de

permanenţã: motivarea hotãrârilor judecãtoreşti. Apoi, deoarece legea nu stabileşte decât

cadrul, judecãtorul - spre deosebire de cel din common law - are totuşi o marjã de libertate. De

aceea jurisprudenţei, indirect, trebuie sã i se acorde un rol creator; de asemenea, doctrinei

juridice. Tot o caracteristicã a acestui sistem este diviziunea: drept public şi drept privat.

Sistemul religios. Un drept este religios atunci când îşi are izvorul direct în religie şi,

dimpotrivã, va fi considerat laic când el nu are decât izvoare profane Altfel spus, dreptul

religios este revelat, provine de la divinitate. Modelul este ilustrat de dreptul musulman.

Dreptul canonic are o fizionomie particularã. El este însã un drept religios deoarece

emanã de la biserica catolicã.

4. Domeniul dreptului civil

Dreptul civil este o ramurã a sistemului de drept românesc, o totalitate de norme

juridice. Dar, normele dreptului civil sunt cuprinse în Codul civil şi în alte legi care, laolaltã,

constituie izvoarele dreptului civil.

Normele dreptului civil sunt rânduite în institu ţ iile dreptului civil; instituţiile

constituie grupe de norme de drept civil care reglementeazã anumite subdiviziuni ale obiectului

dreptului civil.



12

Instituţiile dreptului civil sunt: raportul juridic civil (care cuprinde normele

privitoare la pãr ţile, conţinutul şi obiectul acestui raport), bunurile, izvoarele raportului juridic

civil (adicã actele şi faptele juridice) şi dovada sau proba acestui raport; actul juridic civil ,

prescrip ţ ia extinctivã, subiectele dreptului civil (persoana fizicã şi persoana juridicã),

drepturile reale principale (dreptul de proprietate cu dezmembrãmintele sale - uzul, uzufructul,abitaţia, servitutea, administrarea ori folosinţa), obliga ţ iile civile, contractele civile speciale

(contractul de vânzare-cumpãrare, contractul de donaţie, contractul de locaţiune, contractul de

mandat etc.), dreptul de proprietate intelectualã (dreptul de autor şi de inventator),

succesiunile.

În al doilea rând, obiectul dreptului civil este format din raporturi patrimoniale şi

raporturi nepatrimoniale stabilite între persoanele fizice ori persoanele juridice.

Prin raport patrimonial înţelegem acel raport al cãrui conţinut poate fi evaluat în bani (exemplu, raportul nãscut prin încheierea unui contract de vânzare-cumpãrare).

Dimpotrivã, prin raport nepatrimonial sau personal nepatrimonial (ori extrapatrimonial )

înţelegem acel raport al cãrui conţinut nu poate fi evaluat în bani (de pildã, raportul care se

naşte cu privire la domiciliul unei persoane fizice sau sediul unei persoane juridice).

Trebuie spus cã nu toate raporturile patrimoniale şi nepatrimoniale sunt reglementate de

dreptul civil. Bunãoarã, dreptul familiei, dreptul comercial, dreptul financiar, dreptul

internaţional privat etc., au în obiectul lor raporturi patrimoniale şi raporturi personal

nepatrimoniale.

O analizã in globo a obiectului dreptului civil presupune o subdiviziune a

raporturilor patrimoniale, pe de o parte, şi a raporturilor nepatrimoniale, pe de altã parte.

Astfel, componentele raporturilor patrimoniale civile sunt:

a) - raporturile reale care au în conţinutul lor drepturile reale precum dreptul de

proprietate şi celelalte drepturi reale principale;

b) - raporturile obliga ţ ionale care au în conţinutul lor drepturile de creanţã, indiferent

de izvorul lor: drepturile care se nasc dintr-un raport de obliga ţie sunt denumite drepturi de

crean ţ ã.

Componentele raporturilor nepatrimoniale civile sunt alcãtuite din:

a) - raporturi care privesc existenţa şi integritatea subiectelor de drept civil; ele au în

conţinutul lor drepturi personal nepatrimoniale cum ar fi: dreptul la viaţã, sãnãtate, reputaţie;

b) - raporturi de identificare care au în conţinutul lor drepturile cu care se

individualizeazã subiectele de drept civil: dreptul la nume, la domiciliu, reşedinţã etc.;



13

c) - raporturile de crea ţ ie intelectualã; acestea au în conţinutul lor drepturile personal

nepatrimoniale ce au ca izvor opera ştiinţificã, literarã, artisticã sau invenţia.

În fine, o altã trãsãturã ne relevã pozi ţ ia de egalitate şi libertatea juridicã a

subiectelor raporturilor de drept civil; adicã o parte nu se sobordoneazã celeilalte şi autonomia

de voinţă.

5. Principiile dreptului civil

Dupã structura sa interioarã dreptul constã din principii de drept şi din norme juridice.

Cuvântul "principiu" evocã întotdeauna o regulã generalã mai importantã decât altele.

În dreptul civil, dupã pãrerea noastrã, deosebim douã categorii de principii şi anume:

1) - principiile fundamentale ale dreptului român care au incidenţã şi în dreptul civil;2) - principiile generale ale dreptului civil român.

Sunt principii fundamentale ale dreptului român şi îşi au aplicaţiune în întreaga

legislaţie a României: principiul democraţiei, principiul egalitãţii în faţa legii, principiul

legalitãţii şi principiul separaţiei puterilor în stat. Aceste principii sunt înscrise în Constituţie şi

în alte legi şi sunt studiate în cadrul disciplinei "Introducere în studiul dreptului".

Principiile generale ale dreptului civil sunt idei directoare, de bazã, aplicabile

tuturor instituţiilor dreptului civil. Ele constituie temeiul de apreciere şi evaluare al normelor

juridice civile. Cele mai importante sunt: principiul proprietãţii, principiul egalitãţii în faţa legii

civile, principiul îmbinãrii intereselor personale cu cele generale, principiul ocrotirii drepturilor

subiective civile. Aceste principii le gãsim formulate în legea civilã lato sensu.

Este adevãrat cã din legislaţia civilã se mai desprinde o categorie de idei de bazã

aplicabile uneia sau mai multor instituţii de drept civil. Dintre ele exemplificãm:

- principiul consensualismului privitor la forma actului juridic;

- principiul îmbogãţirii fãrã justã cauzã ca izvor de obligaţii;

- principiul irevocabilitãţii şi principiul relativitãţii privind efectele actului juridic;

- principiul for ţei obligatorii a actului juridic ( pacta sunt servanda, adicã convenţiile

trebuie respectate) etc.;

Principiul proprietã ţ ii . Art. 480 C. civ. statueazã o definiţie a proprietãţii

care a devenit notorie: "Proprietatea este dreptul ce are cineva de a se bucura şi a dispune de un

lucru în mod exclusiv şi absolut, însã în limitele determinate de lege". Pe de altã parte art. 481

C. civ. stabileşte cã: "Nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, afarã numai pentru cauzã

de utilitate publicã şi primind o dreaptã şi prealabilã despãgubire".



14

Dreptul civil reglementeazã conţinutul dreptului de proprietate care are trei

atribute şi anume: posesia (usus sau jus utendi), folosinţa ( fructus sau jus fruendi) şi dispoziţia

(abusus sau jus abutendi); apãrarea dreptului de proprietate se face prin acţiunea în revendicare

iar apãrarea posesiei prin acţiunile posesorii.

Dreptul de proprietate are douã forme: dreptul de proprietate publicã şi dreptulde proprietate privatã (a se vedea, Legea nr. 213 din 24 nov. 1998 privind proprietatea publicã

şi regimul juridic al acesteia).

Sediul materiei în ceea ce priveşte proprietatea regiilor autonome şi a

societãţilor comerciale îl constituie Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unitãţilor

economice de stat ca regii autonome şi societãţi comerciale, Ordonanţa de urgenţã nr.30/1997

privind reorganizarea regiilor autonome, Ordonanţa de urgenţã nr.31/1997 privind regimul

investiţiilor strãine în România etc. În ce priveşte dreptul de proprietate asupra terenurilor,sediul materiei este Legea fondului funciar, nr. 18/1991 republicatã la 5 ianuarie 1998 etc.

Principiul egalitã ţ ii în fa ţ a legii civile. Reglementarea acestui principiu o aflãm, pentru

persoanele fizice, în art. 4 alin. 2 din Decretul nr. 31/1954 privitor la persoanele fizice şi

juridice, care statueazã: "Sexul, rasa, naţionalitatea, religia, gradul de culturã sau originea nu au

nici o înrâurire asupra capacitãţii". Persoanele juridice se supun şi ele acestui principiu în felul

urmãtor: pentru persoanele juridice dintr-o anumitã categorie se aplicã, în mod egal, legile

civile edictate pentru reglementarea acelei categorii de subiecte de drept civil.

Principiul armonizãrii intereselor individuale cu cele generale. Pentru

persoanele fizice acest principiu este consacrat în art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954 astfel:

"Drepturile civile ale persoanelor fizice sunt recunoscute în scopul de a se satisface interesele

personale materiale şi culturale în acord cu interesul obştesc, potrivit legii şi regulilor de

convieţuire..." (a se citi interes general).

Persoanele juridice au consacrat acest principiu în art. 26 lit. e din decretul

susmenţionat. Potrivit textului de lege citat, este persoanã juridicã acel colectiv de oameni care

are o organizare de sine stãtãtoare şi un patrimoniu propriu afectat unui anume scop, în acord

cu interesul general.

Principiul ocrotirii drepturilor subiective civile. Potrivit art. 3 alin. 1 din

Decretul nr. 31/1954 drepturile civile sunt ocrotite de lege. Acest principiu este înscris şi în

Constituţie (art. 1, 18, 21 etc.) precum şi în Pactul interna ţ ional privind drepturile civile şi



15

politice ale omului la care ţara noastrã a aderat în anul 1974. Legat de drepturile personal

nepatrimoniale este de reţinut cã Decretul nr. 31/1954 dedicã acestor drepturi cap. III intitulat

"Ocrotirea drepturilor personal nepatrimoniale".

Principiul bunei-credin ţ e. Deşi în preambulul Codului nostru civil nu existã un textcare sã statueze acest principiu este în afarã de orice dubiu cã postulatul bunei-credinţe strãbate

aproape toate instituţiile dreptului civil. Prezumţia bunei-credinţe este stabilitã expressis verbis

în materia uzucapiunii, în art. 1899 alin. 2 C.civ. care prevede: "Buna-credinţã se presupune

întotdeauna şi sarcina probei cade asupra celui ce aleagã reaua-credinţã". Cu toate acestea se

apreciazã în doctrinã cã acest text este autonom şi de aplicaţie generalã.

Principiul bunei-credinţe presupune cã pãr ţile unui raport juridic civil trebuie sã se

comporte cu onestitate, sã fie animate de o intenţie sincerã şi loialã; buna-credinţã se prezumã(bona fides praesumitur ). Foarte sintetic buna-credinţã a fost definitã de Cicero ca fiind

sinceritatea în cuvinte (veritas) şi fidelitatea (constantia) în angajamente. Buna-credinţã este un

concept complex în care faptele psihologice se împletesc cu normele morale (pentru detalii a se

vedea, D. Gherasim, Buna-credinţã în raporturile juridice civile, Editura Academiei, Bucureşti,

1981, p. 7-18).

Importan ţ a practicã a principiilor enumerate rezidã în:

- interpretarea normelor dreptului civil, atunci când legea civilã este obscurã sau

primitoare de mai multe sensuri. În astfel de cazuri organul de jurisdicţie trebuie sã interpreteze

legea în consens cu principiile dreptului civil şi nu împotriva acestora;

- suplinirea lacunelor care pot apãrea în legislaţia civilã. Legea civilã ca orice

lege nu poate fi perfectã; ea nu poate acoperi întotdeauna toate relaţiile sociale la care se referã,

oricât de amãnunţitã ar fi ea. Or în astfel de cazuri, judecãtorul care este chemat sã aplice legea

civilã nu poate refuza judecarea cauzei sub motivul cã nu existã o prevedere expresã decât cu

riscul de a fi culpabil de denegare de dreptate. În acest sens art. 3 C.civ. statueazã:

"Judecãtorul care va refuza de a judeca, sub cuvânt cã legea nu prevede, sau cã este întunecatã

sau neîndestulãtoare, va putea fi urmãrit ca culpabil de denegare de dreptate".

VI. BIBLIOGRAFIE

O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediţia a 8-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007;

M. B. Cantacuzino, Elementele dreptului civil, Editura "Cartea româneascã" S.A., Bucureşti,

1921, p. 5-35; C. Hamangiu, I. Rosetti-Bãlãnescu, Al. Bãicoianu, Tratat de drept civil, vol. I,Restitutio, Editura All, Bucureşti, 1995, p. 1-10; Tratat de drept civil, coord. P.M. Cosmovici,



16

Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p.18-79; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în

dreptul civil. Subiectele dreptului civil, ediţia a X-a revăzută şi adăugită, Editura Universul

juridic, Bucureşti, 2006, p. 25-40; Ş t. Rãuschi, Drept civil, Editura Fundaţiei "Chemarea" Iaşi,

1992, p. 5-49; M. Mure şan, Drept civil. Partea generalã, Editura Cordial S.R.L., Cluj-Napoca,

1992, p. 35-96; G. Boroi, Drept civil. Partea generalã, ediţia a II-a revãzutã şi adãugitã, EdituraAll-Beck, Bucureşti, 1999, p. 1-24;

Timpul necesar studiului: 3h sau 30 de min/zi

VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE1. Definiţi dreptul civil şi funcţiile dreptului civil.

2. Identificaţi deosebirile dintre principalele sisteme de drept.

3. Enumeraţi şi explicaţi principiile dreptului civil.

4. Care este cuprinsul Codului civil român şi care sunt etapele elabor ării lui?

5. Care sunt rapoturile patrimoniale şi cele personal nepatrimoniale reglementate de

dreptul civil?

IX. TESTE DE AVALUARE:

1. Dreptul civil este:

a) o ramur ă a dreptului privat

b) o ramur ă a dreptului public

c) o disciplină de drept

2. Dreptul obiectiv :

a) cuprinde ansamblul normelor juridice

b) este o ramur ă de dreptc) este o ramur ă a ştiinţei juridice

3. Dreptul subiectiv este conform dreptului obiectiv:

a) fals

b) adevărat

4. Raporturile juridice patrimoniale reprezintă:a) raporturi juridice care au un conţinut economic



17

b) raporturi izvorâte din creaţia intelectuală

c) raporturi care privesc drepturile personalităţii

5. Sunt principii ale dreptului civil:

a) principiul proprietăţii b) principiul bunei credinţe

c) principiul ocrotirii şi garantării drepturilor subiective civile

X. TESTE DE EVALUARE

1. Dreptul subiectiv civil este:

a)

o prerogativă recunoscută de lege b) un ansamblu de norme juridice

c) o obligaţie impusă prin lege

2. Dreptul subiectiv civil confer ă titularului său:

a) posibilitatea de a pretinde o anumită conduită subiectului pasiv

b) posibilitatea de a recurge la for ţa coercitivă a statului

c) posibilitatea de a avea o anumită conduită

3. Drept material este sinonim cu drept nesubstanţial:

a) adevărat

b) fals

4. Persoanele juridice sunt:

a) oamenii priviţi în individualitatea lor

b) persoane morale

c) subiecte colective de drept

5. Libertatea juridică a păr ţilor unui raport juridic civil se refer ă la:

a) poziţia subiectelor de drept în faţa legii civile

b) capacitatea civilă a păr ţilor

c) autonomia de voinţă a păr ţilor



18

XI TEMĂ PENTRU ACASĂ:

Locul şi rolul dreptului civil între celelalte ramuri de drept

TEMA NR.2 NORME DE DREPT CIVIL, IZVOARELE DREPTULUI CIVIL,

APLICAREA LEGII CIVILE

I. OBIECTIVE SPECIFICE:

- însuşirea noţiunilor specifice acestor instituţii

- studenţii să înţeleagă diferenţele dintre normele imperative şi dispozitive, dintre

normele onerative şi prohibitive, dintre normele supletive şi permisive

-

să înţeleagă cum se rezolvă un conflict de legi în timp şi în spaţiu

II. COMPETENŢE SPECIFICE DOBÂNDITE DE STUDENŢI

- calificarea corectă a unei norme din Codul civil

- identificarea legii aplicabile unei situaţii juridice în caz de succesiune a unor legi

în timp

- deprinderea de a lucra cu Codul civil

III. CUVINTE CHEIE: NORME IMPERATIVE, PROHIBITIVE, ONERATIVE,

SUPETIVE, DISPOZITIVE, CONFLICT DE LEGI, NORME CONFLICTUALE


1. Norme imperative şi norme dispozitive

2. Izvoarele dreptului civil

3. Aplicarea legii în timp, în spaţiu, asupra persoanelor

V. REZUMAT:

Deşi în dreptul cvil normele au caracter obligatoriu, această for ţă obligatorie trebuie

analizată diferit. Normele imperative - care pot fi onerative sau prohibitive – impun subiecţilor

de drept un anumit comportament. Normele dispozitive (permisive sau supletive) înlesnesc

libertatea păr ţilor; de aceea acestea din urmă sunt specifice dreptului civil. Indiferent de felul

normei, legile în care acestea sunt cuprinse au o viaţă a lor în timp şi spaţiu. În timp legea este

incidentă de la momentul intr ării ei în vigoare până la momentul ieşirii din vigoare prin



19

abrogare (expresă sau tacită). În spaţiu o lege se aplică pe teritoriul unei stat însă în cazul în

care intervin elemente de extraneitate vorbim despre conflict de norme care se rezolvă prin

normele conflictuale.

VI. CONŢINUTUL TEMEI NR. 2

1. Norme imperative şi norme dispozitive

În dreptul nostru civil toate legile sunt obligatorii dar for ţa lor obligatorie trebuie

analizatã nuanţat. Principala clasificare care are în vedere caracterul normelor, distinge între

normele dispozitive şi normele imperative.

Normele dispozitive (interpretative sau declarative) înlesnesc libertatea pãr ţilor fiesuplinindu-le voinţa neexprimatã, fie întregindu-le voinţa, fie protejându-le drepturile sau

interesele în privinţa cãrora are a decide însuşi titularul dreptului. Normele dispozitive sunt de

două feluri: norme permisive şi norme supletive.

Normele permisive nici nu impun şi nici nu interzic sãvâr şirea unei acţiuni,

lãsând la aprecierea pãr ţilor sã aleagã conduita pe care voiesc a o urma din mai multe variante

posibile indicate de lege.

Pentru a exemplifica, este o normã permisivã dispoziţia cuprinsã în art. 1296 C.

civ. alin 1 şi 2: "Vinderea se poate face sau pur sau sub condiţie. Ea poate avea de obiect douã

sau mai multe lucruri alternative".

Normele supletive sunt acele reglementãri legale care în anumite situaţii permit

ca persoanele singure sã-şi aleagã conduita de urmat şi numai în situaţia în care nu şi-au ales

singure aceastã conduitã, se vor aplica prevederile normei. De pildã, art.1305 C.civ.: "Spezele

vânzãrii sunt în sarcina cumpãrãtorului, în lipsã de stipulaţie contrarã". Aceste dispoziţii

suplinesc (completeazã) pe acelea pe care pãr ţile contractante le-ar fi putut adopta; de aici

derivã şi numele lor de norme supletive.

Dar, alãturi de normele dispozitive, dreptul civil conţine şi norme imperative

(prohibitive sau onerative).

Normele imperative (categorice) sunt cele care, prohibitiv sau onerativ, stabilesc

o conduitã univocã şi strict determinatã de la care subiectul raportului de drept civil nu se poate

abate decât asumându-şi riscul sancţiunii prevãzute de lege. În alte cuvinte, pãr ţile nu pot

deroga de la astfel de dispoziţiuni, nu le pot înlãtura, nu le pot ignora. Normele onerative

sunt cele care prevãd obligaţia de a sãvâr şi anumite acţiuni, care deci ordonã sau impun o



20

anumitã conduitã. Normã onerativã este, de pildã, art.1312 C. civ.: "Vânzãtorul este dator sã

explice curat îndatoririle ce înţelege a le lua asuprã-şi. Orice clauzã obscurã sau îndoioasã se

interpreteazã în contra vânzãtorului"; art.813 C.civ. care prevede: "Toate donaţiile se fac prin

act autentic".

Normele prohibitive interzic sãvâr şirea unor acţiuni. De pildã, art.5 C. fam.:"Este oprit sã se cãsãtoreascã bãrbatul care este cãsãtorit sau femeia care este cãsãtoritã" sau

art. 1513 C.civ.: " Tot astfel, în materie de moştenire, pactul asupra unei succesiuni viitoare

este lovit de nulitate absolutã (art. 965 C.civ.).

2. Izvoarele dreptului civil

No ţ iune. Definire. Clasificare. În general, prin izvor de drept civil înţelegem formaspecificã de exprimare a normelor de drept civil; norma de drept civil poate fi definitã ca fiind

regula generalã şi abstractã care reglementeazã conduita subiectelor în raporturile juridice

civile.

De regulã, singurele izvoare formale ale dreptului civil sunt actele normative, adicã actele

care emanã de la cele trei puteri constituite în stat. Celelalte izvoare denumite neformale sau

reale (cutuma, doctrina, practica extrajudiciarã) implicã discuţii şi sunt în general controversate.

Menţionãm cã în categoria izvoarelor de drept civil se includ şi reglementãrile

interna ţ ionale, adicã tratatele, convenţiile, pactele, acordurile etc., dar numai dacã ţara noastrã

este parte la ele prin aderare sau ratificare. Actualmente, un rol sporit îl joacã dreptul

comunitar adicã dreptul Comunitãţii Europene care înmãnunchiazã elemente de drept public şi

de drept privat.

Izvoarele formale ale dreptului civil pot fi clasificate dupã mai multe criterii. Astfel:

1. Dupã criteriul ierarhiei organului de stat care emite norma distingem:

a) Legile (în sens restrâns) adicã actele normative adoptate de organul legiuitor al

statului (Parlamentul). La rândul lor legile pot fi clasificate în trei categorii: legi

constitu ţ ionale, legi organice, legi ordinare.

În categoria legilor constituţionale intrã în primul rând însãşi Constitu ţ ia ţãrii, legea

fundamentalã care consacrã principiile care stau la baza organizãrii de stat, drepturile şi

îndatoririle fundamentale ale cetãţenilor, ca şi obligaţiile lor etc. Constituţia cuprinde şi unele

norme generale referitoare la instituţiile cele mai importante ale dreptului civil: persoanele

fizice şi juridice, dreptul de proprietate, dreptul la moştenire etc.



22

de o parte, actele emise de diferite organe centrale ale administraţiei publice (ordine,

instruc ţ iuni, regulamente etc.), precum şi actele emise de autoritãţile administraţiei publice

locale (hotãrâri ale consiliilor locale, dispozi ţ ii ale primarilor, ordine ale prefec ţ ilor etc.).

e) Existã apoi acte normative care deşi sunt legi (în sens larg) au denumiri speciale

precum: statut, regulament, contract-tip, contract-cadru, norme, standard .2. Alte izvoare ale dreptului civil . Obiceiul sau cutuma (obiceiul pãmântului, datina

juridicã etc.) este o regulã de conduitã statornicitã de-a lungul vremii în practica vieţii sociale

şi care tinde uneori a deveni regulã de drept. Ea se manifestã sub o formã instinctivã şi

inconştientã.

Cutuma pentru a fi definitã astfel trebuie sã reuneascã douã elemente: a) un element

material , adicã un comportament de o anumitã frecvenţã, obişnuinţã; b) un element psihologic

care presupune un comportament perceput ca obligatoriu de opinia publicã (opinio juris saunecessitatis). De altã parte, ea prezintã caractere asemãnãtoare legii: este exprimatã într-o

formã generalã şi impersonalã, are o anumitã notorietate şi, de la caz la caz - aşa cum vom

arãta în continuare - se bucurã de obligativitate.

3. Sunt considerate izvoare indirecte ale dreptului civil jurispruden ţ a (practica

judiciarã) şi doctrina (ştiinţa dreptului) care nu au competenţa de a stabili norme obligatorii dar

care pot pronunţa soluţii ori enunţa idei care se impun prin puterea lor de convingere şi a cãror

încãlcare sau nesocotire poate atrage, de pildã, casarea unei hotãrâri judecãtoreşti de cãtre

instanţa superioarã pentru "greşita aplicare a legii".

Prin jurispruden ţ ã se înţelege ansamblul soluţiilor cuprinse în hotãrârile instanţelor

judecãtoreşti.

În ce ne priveşte, considerãm cã jurisprudenţa nu constituie izvor de drept propriu-zis, ci

doar unul derivat, interpretativ şi în parte creator .

Doctrina reprezintã lucrãrile scrise de autori de specialitate care explicã, comenteazã şi

interpreteazã normele de drept.

Concluzionând, reţinem cã, deşi doctrina nu constituie un izvor de drept propriu-zis, ea

este aceea care elaboreazã metodele de interpretare ale dreptului; ea este aceea care creazã

adesea vocabularul şi noţiunile de drept; se întâmplã chiar ca ea sã influeţeze legiuitorul însuşi,

acesta preluând pur şi simplu în legi tendinţele exprimate în doctrinã.

3. Aplicarea legii civile în timp, în spa ţ iu şi asupra persoanelor



23

În timp legile au o viaţã a lor delimitatã între momentul intrãrii lor în vigoare şi

momentul ieşirii lor din vigoare, iar situa ţ iile juridice se înscriu în timp prin data constituirii şi

data stingerii lor.

Intrarea în vigoare a legii civile are loc fie la data publicãrii ei în Monitorul Oficial , fie

la data menţionatã în cuprinsul ei, dacã legea stabileşte expres o anumitã datã. Prin intrarea eiîn vigoare ea devine obligatorie şi intrã în funcţiune celebra maximã nemo censetur legem

ignorare care exprimã principiul cã "nimeni nu este considerat a nu cunoaşte legea"; este o

prezumţie de cunoaştere a legii care se aplicã asupra tuturor persoanelor, indiferent de

cetãţenie. Finalitatea sa este de a asigura aplicarea efectivã a legii: nimeni nu se poate sustrage

aplicãrii legii sub motivul necunoaşterii ei.

Ieşirea din vigoare a legii are loc prin abrogare. Abrogarea poate fi de douã feluri:

abrogare expresã şi abrogare tacitã. Abrogarea expresã are loc atunci când legea nouã declarãîn mod expres cã se abrogã dispoziţiile legii anterioare (de regulã, se specificã acest lucru în

partea finalã a legii). Abrogarea tacitã este incidentã când legea nouã este incompatibilã cu

dispoziţiunile legii vechi. O astfel de abrogare opereazã numai în mãsura strictului necesar.

Principiile fundamentale în materie . Acestea sunt douã şi anume: principiul

neretroactivitãţii şi principiul aplicãrii imediate a legii noi.

a) Principiul neretroactivitã ţ ii este formulat în chiar primul articol al Codului civil

potrivit cãruia "Legea dispune numai pentru viitor; ea nu are putere retroactivã". Cu alte

cuvinte, o lege nouã se poate aplica numai situaţiilor juridice ivite dupã intrarea ei în vigoare,

neputându-se aplica faptelor sau actelor juridice petrecute anterior ( facta praeterita); dupã cum

s-a spus, trecutul scapã legii civile noi.

b) Principiul aplicãrii imediate a legii noi este regula care cere ca legea nouã sã se

aplice de îndatã tuturor faptelor ivite dupã intrarea ei în vigoare precum şi celor viitoare;

aceasta deoarece tot ce se petrece sub legea nouã trebuie sã i se supunã. Aşadar, prin acest

principiu se exclude aplicarea legii vechi. Acest principiu nu are o consacrare legalã el

rezultând din principiul neretroactivitãţii legii. De fapt el nu este un principiu propriu-zis,

deoarece este de esenţa legii noi ca ea sã fie aplicatã imediat.

O aplicare imediatã a legii noi avem şi atunci când aceastã lege dispune stingerea pe

viitor a unei situaţii juridice preexistente.

Exemplu: prin art. 20 din Decretul nr. 32/1954 s-a dispus cã "ipoteca legalã asupra

bunurilor tutorilor se stinge de drept pe data intrãrii în vigoare a Codului familiei. Pentru

radierea inscripţiei acestei ipoteci va fi suficientã cererea tutorelui".



24

În spa ţ iu legile civile au aplicabilitate pe un anumit teritoriu, apar ţinând unui stat (sau

numai pe o parte a acelui teritoriu, dacã e vorba de legile locale) şi nu au nici o eficienţã pe

teritoriul altui stat care are propriile sale legi; situaţiile juridice se încadreazã, de regulã, în

limitele teritoriului unui stat dar uneori ele pot cuprinde şi elemente de extraneitate,desfãşurându-se, succesiv sau simultan, pe teritoriul a douã sau mai multe state.

Practic se pune adesea problema de a determina care dintre mai multe legi succesive

(sau dintre mai multe legi acţionând concomitent dar în teritorii diferite) urmeazã a se aplica în

fiecare caz în parte:

Voca ţ ia unor legi (succesive în timp sau coexistente în spaţiu) de a se putea aplica

deopotrivã unei situaţii juridice poartã numele de conflict de legi (în timp sau în spaţiu).

Conflictele se rezolvã dupã nişte norme speciale - norme conflictuale - care, atunci când privesc legile succesive ale aceluiaşi stat, alcãtuiesc dreptul intertemporal sau dreptul tranzitor

iar când privesc legile concomitent aplicabile diferitelor teritorii alcãtuiesc dreptul

interna ţ ional privat (autonomizat ca ramurã distinctã a dreptului).

Soluţionarea conflictului de legi în spaţiu se face dupã normele conflictuale adoptate de

fiecare stat. Adesea ele diferã de la un stat la altul. Uneori statele încheie convenţii

internaţionale stabilind norme conflictuale uniforme în raporturile dintre ele.

În ţara noastrã normele conflictuale în materie civilã (lato sensu) sunt cele cuprinse în

Legea nr. 105/1992 cu privire la reglementarea raporturilor de drept internaţional privat.

Textele legii cuprind o serie de dispoziţii detaliate conţinând precizãri suplimentare sau

excepţii de la regulile generale. Ele vor fi studiate detaliat în cadrul disciplinei de drept

internaţional privat.

Aplicarea legii civile asupra persoanelor . Principiul generalitã ţ ii şi egalitã ţ ii. Excep ţ ii.

Principiul fundamental care guverneazã aplicarea legii civile asupra persoanelor este acela al

egalitãţii subiecţilor de drept civil în faţa legii civile, dublat de acela al generalitãţii aplicãrii

legii civile la toate raporturile de drept civil.

Cu toate acestea, în afara normelor juridice care se aplicã deopotrivã şi în mod egal atât

persoanelor fizice cât şi celor juridice (cum sunt majoritatea normelor cuprinse în Codul civil),

existã şi unele norme care se aplicã numai persoanelor fizice (cum sunt cele referitoare la

actele de stare civilã cuprinse în Legea nr. 119/1996, dupã cum existã şi o serie de norme de

drept civil care se aplicã numai persoanelor juridice (cum sunt prevederile referitoare la reorga-

nizarea persoanelor juridice prin fuziune şi divizare, cuprinse în Decr. nr. 31/1954, cele

referitoare la societãţile comerciale din Legea nr. 31/1990 etc.).



25

Mai mult, existã o serie de norme juridice de drept civil care se aplicã numai unei

anumite categorii de persoane fizice sau juridice (cum sunt prevederile legale referitoare la

minori şi ocrotirea lor cuprinse în Codul familiei, în Decr. nr. 31/1954, etc.).

VII. BIBLIOGRAFIEO. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediţia a 8-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

2007, p. 29-60; D. Alexandresco, Explicaţiunea teoreticã şi practicã a dreptului civil român în

comparaţie cu legile vechi şi cu principalele legislaţiuni strãine, tom I, partea I, p. 104-105; I.

Rosetti-Bãlãnescu, O. Sachelarie, N.G. Nedelcu, Principiile dreptului civil, Bucureşti, 1946, p.

9-12; O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediţia a 8-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2007,

p. 29-60; E. Lupan, Drept civil. Partea generalã, Editura Univ. "Dimitrie Cantemir", Cluj-

Napoca, 1995, p. 48-53; T. Drãganu, Drept constituţional şi instituţii politice, Tratat elementar,vol. I, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 42-96; I. Santai, Introducere în studiul

dreptului, Universitatea "Lucian Blaga", Sibiu, 1997, p. 62-74; M. Eliescu, Aplicarea legii

civile în timp şi în spaţiu. Conflictele de legi, în Tratat de drept civil, vol. I, Partea generalã,

Bucureşti, 1967, p. 77-135; O. Cãpã ţ ânã, Aplicarea legii în timp şi spaţiu, în Tratat de drept

civil, vol. I, Partea generalã, Editura Academiei, Bucureşti, 1989, p. 111-122; V. Pãtulea,

Principiul neretroactivitãţii legii civile în condiţiile conflictului între legi succesive de

inspiraţie politicã opusã, "Dreptul", nr. 7-8/1991, p. 83 şi urm.

Timpul necesar studiului: 3 ore sau 30 de minute pe zi

VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1.Definiţi normele juridice şi elaboraţi o schemă a lor

2. Ce fel de norme sunt cele cuprinse în următoarele articole: 5 C.civ., 813 C.civ., art.

1296 alin. 1 C.civ., 1305 C.civ., 1513 C. civ.?3.Care sunt izvoarele materiale ale dreptului civil?

4. Enumeraţi izvoarele formale ale dreptului civil.

5. Care este actul normativ care reglementează conflictul de legi în spaţiu?

IX. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. Normele supletive:

a) impun subiecţilor o anumită conduită b) sunt norme dispozitive



26

c) suplinesc voinţa neexprimată a păr ţilor

2. Art. 1319 C.civ este:

a) o normă imperativă

b) o normă permisivă c) o normă supletivă

3. Ierarhia actelor normative priveşte:

a) raportul dintre actele normative

b) for ţa obligatorie a actelor normative

c) poziţia organului emitent

4. Sunt izvoare directe ale dreptului civil:

a) jurisprudenţa

b) legile

c) doctrina

5. Legea civilă intr ă în vigoare:

a) la data promulgării

b) la data publicării în Monitorul Oficial

c) la 3 zile de la data publicării în M.Of.


1. Aplicarea legii civile în timp este guvernată de următoarele principii:

a) retroactivitatea legii civile

b) neretroactivitatea legii civilec) aplicarea imediată a legii civile

2. Legea civilă nouă se aplică:

a) situaţiilor juridice care se nasc după intrarea ei în vigoare

b) situaţiilor juridice născute anterior intr ării ei în vigoare care şi-au produs în

întregime efectele

c) situaţiilor juridice născute anterior intr ării ei în vigoare şi care nu şi-au produs încă toate efectele



27

3. Art. 1312 este o normă onerativă:

a) adevărat

b) fals

4. Sunt acte normative emise de guvern pentru organizarea executării legilor:

a) ordonanţele simple

b) hotărârile Guvernului

c) ordonanţele de urgenţă

5. În raporturile juridice cu element de extraneitate capacitatea este guvernată de:

a) legea naţională a persoanei fizice

b)

legea locului unde se încheie actullegea naţionalităţii persoanei juridicedeterminată, de regulă, de sediul ei

XI. TEMĂ PENTRU ACASĂ: găsiţi în jurisprudenţă un exemplu de aplicare a

principiului neretroactivităţii legii civile.

TEMA NR.3 INTERPRETAREA LEGII CIVILE

I. OBIECTIVE

- Studentul ă cunoască să cunoască şi să înţeleagă formele interpretării

- Să cunoască metodele de interpretare

- Să înţeleagă importanţa interpretării corecte a legii civile

II. COMPETENŢELE DOBÂNDITE DE STUDENT

- să fie capabil să interpreteze unele dispoziţii legale din Codul civil sau din alte

legi civile

- să fie capabil să îmbine metodele de interpretare a legii civile în vederea unei

corecte aplicări a legii civile

III. CUVINTE CHEIE: INTERPRETARE OFICIALĂ, AUTENTICĂ, EXTENSIVĂ,

RESTRICTIVĂ, LOGICĂ, PER A CONTRARIO, A PARI, A FORTIORI, REDUCTIO AD

ABSURDUM, AB EODEM



28

III. STRUCTURA TEMEI DE STUDIU

1. Interpretarea oficială şi neoficială

2. Interpretarea literală extensivă şi restrictivă

3. Metodele de interpretare

IV. REZUMATUL IDEILOR PRINCIPALE

Necesitatea interpretării legii rezultă din faptul că situaţiile din viaţa socială sunt foarte

diversificate, aşa încât o situaţie concretă nu se încadrează perfect în prevederile unei reguli de

drept; de altă parte uneori înşişi termenii folosiţi de legiuitor sun ambigui sau neclar; de

asemenea, legea poate fi lacunar ă. Judecătorul nu poate refuza să judece o cauză pe motivul

lipsei unui text legal de lege fiind pasibil de denegare de dreptate. Din aceste motive se

apelează la interpretare care poate fi oficială sau neoficială, literală, extensivă, restrictivă.Indiferent de organul care face interpretarea ea se poate face după mai multe metode:

interpretare gramaticală, logică, sistematică, istorică, teleologică, structuralistă

V. CONŢINUTUL TEMEI 3

1. Interpretarea legii civile

Interpretarea legii este o opera ţ ie logico-juridicã ra ţ ionalã, de lãmurire şi explicare a

con ţ inutului şi sensului normei, în scopul unei juste aplicãri.

Deşi în general interpretarea legii este aceeaşi pentru toate ramurile de drept, totuşi

interpretarea normelor de drept civil prezintã unele particularitãţi (de pildã, interpretarea

extensivã şi prin analogie sunt permise spre deosebire de interpretarea legii penale).

Interpretarea oficialã şi interpretarea neoficialã . Dupã organul care face interpretarea

legii civile aceasta poate fi:

A. Interpretare oficialã, realizatã de un organ de stat îndreptãţit sã facã aceastã

interpretare; sunt interpretãri oficiale, dupã caz:

a) Interpretarea autenticã, datã de însuşi organul care a edictat norma supusã

interpretãrii (Parlamentul, Guvernul etc.);



29

b) Interpretarea legalã, datã de un anumit organ al statului anume împuternicit prin lege

sã interpreteze legile (cum era de pildã, înainte de 1989, Consiliul de Stat, împuternicit sã dea

interpretare legalã unor legi);

c) Interpretarea judiciarã, datã de instanţele judecãtoreşti cu prilejul aplicãrii normei la

situaţii juridice concrete cu ocazia soluţionãrii litigiilor supuse competenţei acestor instanţe.Spre deosebire de interpretarea autenticã şi de cea legalã care sunt obligatorii pentru

toatã lumea (având aceeaşi for ţã juridicã ca şi legea pe care o interpreteazã), interpretarea

judiciarã este obligatorie numai în speţa respectivã, adicã numai pentru pãr ţile litigante şi

succesorii lor în drepturi, precum şi pentru organele de stat chemate sã punã în aplicare

hotãrârea judecãtoreascã respectivã. Hotãrârea pronunţatã are putere de lucru judecat (res

judicata pro veritate habetur ). Aceasta înseamnã cã o hotãrâre judecãtoreascã definitivã nu mai

poate forma obiectul unui nou proces având acelaşi obiect, aceeaşi cauzã şi aceleaşi pãr ţi.B. Interpretarea neoficialã (sau doctrinarã) este fãcutã de persoane care nu au calitate

oficialã de organe ale statului şi deci interpretarea datã de ele nu are for ţa obligatorie dar se

aplicã adesea datoritã for ţei de convingere a argumentelor pe care se bazeazã. Astfel este

interpretarea doctrinarã, fãcutã de cãtre specialişti (profesori, cercetãtori) în studiile lor

ştiinţifice; nu mai puţin de cãtre avocaţi în pledoariile şi mai ales în concluziile lor scrise.

2. Interpretarea literalã, extensivã sau restrictivã.

Dupã rezultatul la care se ajunge, interpretarea poate fi:

A. Interpretarea literalã (sau strictã), în urma cãreia textul de lege se va aplica strict la

situaţiile avute în vedere de legiuitor, aşa cum pot fi ele determinate prin expresiile folosite în

text. Interpretarea literalã este declarativã. Aceasta înseamnã cã ea nu aduce nimic nou, ci

întãreşte doar textul legii, situaţie pe care o întâlnim în cazul majoritãţii normelor de drept

civil.

Exemplu: textul art. 1 din Legea fondului funciar nr. 18/1991 prevede cã "Terenurile de

orice fel, indiferent de destinaţia şi titlul pe baza cãruia sunt deţinute sau de domeniul public

sau privat din care fac parte, constituie fondul funciar al României". Interpretând acest text şi

ajungând la concluzia cã el se aplicã tuturor terenurilor situate în interiorul frontierelor de stat

ale României, fãrã nici o excepţie, facem o interpretare strictã sau literalã.



30

B. Interpretarea extensivã este aceea prin care se ajunge la extinderea sferei situaţiilor

juridice cãrora li se aplicã legea, faţã de sfera care pare sã rezulte din termenii folosiţi de

legiuitor. În alte cuvinte, norma nu acoperã unele situaţii pe care, în intenţia legiuitorului,

trebuie sã le acopere.

Menţionãm cã interpretarea extensivã este inadmisibilã în urmãtoarele situaţii: 1. cândlegea cuprinde o enumerare limitativã; 2. când legea restrânge în mod expres aplicarea unei

norme la o anumitã situaţie; 3. când legea stabileşte o excepţie de la regula generalã.

C. Interpretarea restrictivã este aceea prin care se ajunge la aplicarea legii la o sferã de

situaţii juridice mai restrânsã decât aceea care pare sã rezulte din termenii folosiţi.

3. Metodele de interpretare.

Indiferent de organul sau persoana care face interpretarea şi indiferent de rezultatul lacare se ajunge, interpretarea legii se poate face dupã una sau mai multe dintre metodele

cunoscute şi anume:

a) Interpretarea gramaticalã care se face dupã sensul cuvintelor folosite de legiuitor şi

modul cum sunt ele aşezate şi legate în frazã; ea presupune o analizã morfologicã şi sintacticã a

textului. Uneori trebuie ţinut seama de faptul cã în limbajul juridic anumite cuvinte au un

înţeles specific, diferit de sensul obişnuit din limba literarã sau vulgarã.

Exemplu: în sens strict, "ter ţ" înseamnã "al treilea" dar în dreptul civil sunt "ter ţi" toţi

ceilalţi, în afara pãr ţilor contractante (sau în afara titularului dreptului real);

b) Interpretarea logicã este aceea care se face dupã anumite reguli raţionale numite

argumente. Acestea sunt în mod tradiţional procedee şi maxime de interpretare utilizate de

interpreţii dreptului. Cele mai frecvent utilizate sunt: argumentul a pari (sau de analogie),

argumentul a fortiori, argumentul per a contrario, argumentul reductio ad absurdum şi

argumentul ab eodem.

Argumentul de analogie (a pari) se referã la faptul cã unde existã aceleaşi raţiuni

trebuie aplicatã aceeaşi lege, respectiv aceeaşi soluţie (ubi eadem est legis ratio, ibi eadem est

legis dispositio).

Exemplu: dacã potrivit art. 60 alin. 2 din Codul familiei, copilul din cãsãtorie care şi-a

pierdut aceastã calitate prin efectul hotãrârii judecãtoreşti de admitere a acţiunii în tãgãduirea

paternitãr ţii, are dreptul ca într-un an sã introducã acţiune în stabilirea paternitãţii, este logic şi



31

în spiritul legii ca şi copilului din afara cãsãtoriei, care şi-a pierdut paternitatea, sã i se

recunoascã acest drept (Trib. Supr., sec. civ., dec. nr. 1984/1989, în Dreptul, nr. 4/1990, p. 73).

Argumentul a fortiori. Prin el se ajunge la extinderea aplicãrii unei norme de la un caz

reglementat de lege sau de un principiu, la un caz nereglementat expres. Aceasta pentru cãraţiunile care au stat la baza adoptãrii acelei norme îşi aflã aplicare cu atât mai mult în cazul

dat. Argumentul a fortiori este exprimat de adagiul latin qui potest plus, potest minus - cine

poate mai mult, poate şi mai puţin.

Exemplu: legea civilã reglementeazã posibilitatea dobândirii prin uzucapiune a unui

drept real de proprietate. Aşa fiind, cu atât mai mult trebuie admisã posibilitatea dobândirii pe

aceastã cale a unui dezmembrãmânt al proprietãţii, cum ar fi uzufructul şi abitaţia.

Argumentul per a contrario scoate în evidenţã regula logicii potrivit cãreia când se

afirmã ceva, se neagã contrariul (qui dicit de uno, negat de altero). Aşadar, dacã o prevedere

legalã reglementeazã un anumit aspect, se înţelege cã ea neagã aspectul contrar şi viceversa,

adicã dacã textul legal neagã un aspect înseamnã cã afirmã contrariul. Când o situa ţie este

inclusã într-o dispoziţie a legii, contrariul este exclus (inclusione unius fit exclusio alterius).

Exemplu: art. 5 C. civ. dispune cã nu se poate deroga prin convenţii particulare de la

legile de ordine publicã. Per a contrario: se poate deroga prin convenţii particulare de la legile

care nu sunt de ordine publicã. Iatã cum de la o dispozi ţie de excepţie (restricţiile ordinii

publice) se ajunge la un principiu (libertatea contractualã).

Argumentul reducerii la absurd (reductio ad absurdum sau ab absurdo sensu)

evidenţiazã faptul cã numai o anumitã soluţie este posibilã raţional, soluţia contrarã fiind

absurdã şi, deci, nu poate fi acceptatã.

Argumentul ab eodem (sau al formei echivalente) exprimã situaţia în care deşi o formã

prescrisã de lege nu a fost observatã, aceastã nerespectare este acoperitã dacã a fost folositã o

altã formã echivalentã. În general, dreptul considerã ca echivalente formele care ating acelaşi

scop. Domeniul de incidenţã al argumentului ab eodem este materia succesiunilor.

Exemplu: un testament olograf pentru a fi valabil trebuie scris, datat şi semnat de mâna

testatorului. Data trebuie indicatã prin ziua, luna şi anul întocmirii. Dacã testamentul este datat

"în ziua de Crãciun a anului 1998", el este incorect deoarece nu precizeazã nici ziua şi nici



32

luna. Dar cum ziua de Crãciun cade invariabil în 25 decembrie, prin argumentul ab eodem vom

avea o datare completã şi deci testamentul va fi valabil. În ce priveşte semnãtura, ea se cere, de

regulã, a fi menţionatã prin numele patronimic; totuşi, ea poate fi înlocuitã şi numai prin

iniţiale şi calitatea semnatarului dacã acestea pot sã conducã la o identificare neîndoielnicã a

testatorului.

În dreptul civil existã şi câteva reguli specifice de interpretare exprimate în doctrinã

prin formulãrile:

- excepţiile sunt de strictã interpretare (exceptio est strictissimae interpretationis).

Aceastã regulã spune cã excepţiile admise de lege sunt limitative şi cã deci interpretul nu are

posibilitatea de a admite excepţii fãrã text. Pentru a statua o excepţie legiuitorul foloseşte de

obicei expresii ca: "totuşi", "cu toate acestea" etc.- legea specialã derogã de la cea generalã ( specialia generalibus derogant );

- legea generalã (nouã) nu derogã de la cea specialã (mai veche) dacã nu o spune expres

( generalia specialibus non derogant );

- unde legea nu distinge nici noi nu trebuie sã distingem (ubi lex non distinquit, nec nos

distinquere debemus). Aceasta înseamnã cã interpretul nu are facultatea de a restrânge

aplicarea unei legi conceputã de legiuitor în termeni generali;

- dispoziţiile legale trebuie interpretate în sensul în care ele produc efecte iar nu în

sensul în care ele nu ar produce nici un efect (actus interpretandus est potius ut valeat quam ut

pereat ) (art. 978 C. civ.)

- legea înceteazã acolo unde înceteazã temeiurile sale (cesante ratione legis, cessat ejus

dispositio). Deşi la o primã vedere aceastã maximã pare a contrazice regulile precedente, în

realitate nu este aşa. Aplicarea ei trebuie sã se limiteze strict la situaţiile în care contradicţia

dintre litera şi spiritul legii este evidentã.

c) Interpretarea sistematicã ţine seama de locul normei ce trebuie interpretatã în

contextul legii (în capitole, secţiuni, titluri etc.) sau în contextul întregii legislaţii (interpretarea

se face dupã cum este vorba de o lege generalã sau specialã, lege civilã sau comercialã etc.).

d) Interpretarea istoricã ţine seama de condiţiile social istorice în care a fost adoptatã

legea, de lucrãrile pregãtitoare, de amendamentele şi discuţiile parlamentare avute cu ocazia

adoptãrii legii etc. Potrivit acestei metode textele Codului civil trebuie aduse în actualitate; ne

intereseazã mai puţin intenţia legiuitorului de la 1864 ci mai mult intenţia unui legiuitor

presupus în actualitate. Urmând metoda evolutivã interpretul poate sã adapteze textul de lege

necesitãţilor epocii sale.



33

e) Interpretarea teleologicã cautã sã descopere scopul urmãrit de legiuitor prin

adoptarea normei respective pentru a discerne, în raport cu acest scop, semnificaţia ce trebuie

atribuitã textului care sã fie cât mai apropiatã de intenţia presupusã a legiuitorului; acest scop

poate rezulta uneori din expunerea de motive a legii sau din contextul istoric în care a fost

adoptatã.

VI. BIBLIOGRAFIEO. Ungureanu, Drept civil. Introducere…op. cit., p. 60-71; R. Sanilievici, Drept civil.

Teoria generalã a obligaţiilor, Iaşi, 1976, p. 54-59; M.C. Eremia, Interpretarea juridicã, Editura

All, Bucureşti, 1998; Fr. Geny, Méthode d'interpretation et sources en droit privé positif, 2

edition, Tome premier, L.G.D.J., Paris, 1932; J. Carbonnier , Droit civil. Introduction, PUF,

Paris, 1997, p. 291 şi urm.


VII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Ce înţelegeţi prin argumentul a pari?

2. Cum se clasifică interpretarea în funcţie de organul de la care emană?

3. Interpretarea judicar ă este obligatorie pentru toată lumea?

4. Faceţi o interpretare literală a art. 1 din legea nr. 18/1991 privind fondul funciar.

5. Folosiţi argumentul per a contrario pentru a interpreta art. 5 C.civ.

VIII. TESTE DE AUTOEVALUARE

1. După criteriul for ţei ei juridice interpretarea civilă se clasifică:

a) interpretare literală, extensivă sau restrictivă

b) interpretare gramaticală, sistematică

c) interpretare oficială şi neoficială

2. Are caracter general obligatoriu:

a) interpretarea autentică

b) interpretarea judiciar ă

c) interpretarea neoficială



34

3. Interpretarea autentică este interpretarea f ăcută de:

a) instanţele judecătoreşti

b) autori de renume în lucr ările lor doctrinare

c) organul care a emis norma

4. Interpretarea sistematică vizează:

a) analiza finalităţii urmărite de legiuitor

b) determinarea locului normei în cadrul sistemului de drept

c) extinderea aplicării unei norme la un caz nereglementat de lege

5. Interpretarea legii civile priveşte:

a)

o etapă în procesul de aplicare a legii b) explicarea conţinutului şi sensului normei

c) încadrarea situaţiilor de viaţă în ipoteza normei juridice

IX. TESTE DE EVALUARE

Folosind metodele de interpretare însuşite, interpretaţi un text din Codul civil, la

alegere

X. TEMĂ DE CONTROL

Dezvoltaţi interpretarea logică a legii civile

TEMA NR.4 RAPORTUL JURIDIC CIVIL. NOŢIUNE, CARACTER,

STRUCTUR Ă, SUBIECŢI , CONŢINUT

I.

OBIECTIVE- însuşirea cunoştinţelor teoretice referitoare la raportul juridic civil

- înţelegerea structurii şi caracterelor raportului juridic civil

- înţelegerea noţiunilor de drept subiectiv şi obligaţie corelativă

- însuşirea clasificării drepturilor subiective civile şi a obligaţiilor civile

II. COMPETENŢE DOBÂNDITE DE STUDENTI

- identificarea subiecţilor de drept civil într-un raport civil concret



35

- capacitatea de a face diferena dintre drepturi absolute şi relative, drepturi reale şi

drepturi de creanţă

- capacitatea de a face comparaţii între drepturile reale şi drepturile de creanţă

- capacitatea de a califica un drept subiectiv ca fiind patrimonial, nepatrimonial,

absolut – relativ, real-de creanţă

III. CUVINTE CHEIE: RAPORT CIVIL – REAL, OBLIGAŢIONAL, CAPACITATE

DE FOLOSINŢĂ, CAPACITATE DE EXERCIŢIU, DREPT SUBIECTIV,

OBLIGAŢIE, DREPT ABSOLUT, RELATIV, REAL, DE CREANŢĂ


1.

Noţiune, caractere, structur ă 2. Subiecţii raportului juridic civil

3. Conţinutul raportului juridic civil

V. REZUMAT

Raporturile sociale care sunt reglementate de normele dreptului civil sunt raporturi de

drept civil. Acestea pot fi raporturi reale sau raporturi obligaţionale. Elementele raportului

juridic civil sunt: subiecţi, conţinut, obiect. Subiecţii de drept civil sunt persoanele fizice şi

persoanele juridice. Persoana fizică dobândeşte aptitudinea generală de a avea drepturi şi

obligaţii civile (capacitate civilă de folosinţă) de la naştere şi aptitudinea de a dobândi drepturi

şi obligaţii civile prin acte juridice proprii (capacitate de exerciţiu deplină) de la vârsta de 18

ani.Conţinutul raportului juridic civil este dat de drepturile subiective şi obligaţiile corelative.

Drepturile subiective se clasifică după mai multe criterii: drepturi patrimoniale-nepatrimoniale,

drepturi absolute-relative, dreturi reale-de creanţă.

VI. CONŢINUTUL TEMEI a 4-a

1. No ţ iune. Caracter. Structurã

No ţ iunea de raport juridic civil . Nu toate raporturile între oameni sunt raporturi

juridice; unele sunt simple raporturi de prietenie, de colegialitate etc. Sunt însã raporturi

juridice acele raporturi sociale care sunt reglementate de lege (de norme juridice).

Dintre raporturile juridice unele sunt reglementate de norme apar ţinând ramurii

dreptului civil; ele sunt raporturi de drept civil.



36

Aşadar, raporturile personale (nepatrimoniale) şi raporturile patrimoniale reglementate

de norme de drept civil sunt raporturi juridice civile. Aşa sunt, de pildã, raporturile de

proprietate, cele de obligaţii, cele de succesiune, rudenie etc.

Caracterele juridice ale raporturilor juridice civile sunt urmãtoarele:a) Raportul juridic civil este un raport social, adicã un raport între indivizi iar nu un

raport între un om şi un lucru.

Exemplu: când spunem cã studentul X este proprietarul autoturismului albastru pe care

îl conduce, nu ne intereseazã decât în mod secundar faptul cã el îl stãpâneşte sau îl dominã

materialmente; nu spunem nici cã prin aceasta existã o relaţie între el şi alte persoane

determinate. Dar, evident exprimãm ideea unei relaţii între student şi toţi ceilalţi pentru cã

împotriva tuturor el este proprietar ; iar toţi ceilalţi sunt excluşi de la exercitarea dreptului de proprietate asupra autoturismului, ba chiar mai mult, sunt îndatoraţi sã respecte acest drept.

b) Raportul juridic civil are un caracter voli ţ ional , pe de o parte, prin faptul cã el este

un raport social reglementat de lege (ori legea exprimã voinţa societãţii organizate în stat,

exprimatã prin voinţa reprezentanţilor aleşi ai cetãţenilor cu drept de vot), iar pe de altã parte,

prin faptul cã cele mai multe raporturi juridice civile se stabilesc prin voinţa pãr ţilor implicate

(a subiecţilor de drept între care se leagã raportul juridic respectiv);

c) Raportul juridic civil se caracterizeazã esenţialmente prin pozi ţ ia juridicã de

egalitate şi libertate a pãr ţ ilor (subiecţilor).

Structura raportului juridic civil cuprinde, într-o strânsã unitate, trei elemente distincte:

a) Subiec ţ ii sau pãr ţ ile raportului juridic, adicã persoanele (fizice sau juridice) între

care se leagã raportul juridic;

b) Con ţ inutul raportului juridic, adicã drepturile şi obligaţiile care leagã cele douã pãr ţi

ale raportului juridic;

c) Obiectul raportului juridic, adicã însãşi prestaţia (acţiunea sau inacţiunea) pe care o

parte a raportului juridic este îndreptãţitã sã o pretindã celeilalte şi pe care aceastã din urmã

parte este obligatã sã o sãvâr şeascã (sau sã se abţinã de la sãvâr şirea ei).

2. Subiec ţ ii raportului juridic civil

No ţ iune. Prin subiect al raportului juridic civil se înţelege calitatea de a fi titular al

drepturilor şi obliga ţ iilor ce alcãtuiesc con ţ inutul raportului juridic. Sunt deci subiecţi,



37

persoanele fizice sau persoanele juridice între care se leagã un raport juridic şi care au unul faţã

de celãlalt fie drepturi subiective, fie obligaţii civile corelative acestor drepturi.

Persoana care dobândeşte sau exercitã drepturi subiective civile este un subiect activ iar

persoana cãreia îi incumbã obligaţii civile este un subiect pasiv. În raporturile juridice de

obligaţie subiectul activ se numeşte creditor iar cel pasiv - debitor .De cele mai multe ori, fiecare dintre pãr ţile raportului juridic civil este deopotrivã atât

subiect activ (titular al unor drepturi) cât şi subiect pasiv (ţinut de anumite obligaţii). De obicei

drepturile şi obligaţiile civile sunt corelative în sensul cã dreptului unei pãr ţi îi corespunde o

obligaţie corelativã a celeilalte pãr ţi.

Exemplu: în raporturile juridice ce se nasc din încheierea unui contract de vânzare-

cumpãrare, o parte - vânzãtorul - are dreptul de a cere cumpãrãtorului plata preţului şi areobligaţia de a-i transmite acestuia dreptul de proprietate asupra bunului vândut.; cealaltã parte -

cumpãrãtorul - are dreptul de a pretinde sã i se transmitã lucrul vândut şi are obligaţia de a plãti

preţul. Evident, dreptului vânzãtorului de a pretinde preţul îi este corelativã obligaţia

cumpãrãtorului de a plãti acest preţ, iar obligaţia vânzãtorului de a transmite proprietatea

lucrului este corelativã dreptului cumpãrãtorului de a pretinde aceastã transmitere.

Determinarea subiec ţ ilor . De regulã, subiecţii raportului juridic civil sunt determinaţi

sau individualizaţi de la bun început prin însãşi sãvâr şirea faptului (sau încheierea actului)

juridic care dã naştere raportului juridic respectiv. Pãr ţile care încheie contractul de vânzare se

determinã sau se individualizeazã ca vânzãtor şi respectiv cumpãrãtor; cel ce sãvâr şeşte o faptã

ilicitã şi pãgubitoare se individualizeazã ca debitor al obligaţiei de despãgubire etc.

Uneori subiectul pasiv al raportului juridic poate sã nu fie determinat de la bun început,

urmând a se individualiza ulterior.

Exemplu: în raportul juridic de proprietate subiectul activ este proprietarul dar subiectul

pasiv este neindividualizat, deci obligat a respecta dreptul de proprietate este oricine, toatã

lumea; avem deci un subiect pasiv nedeterminat sau universal. Dacã, la un moment dat o

anumitã persoanã încalcã dreptul de proprietate, ea se individualizeazã astfel ca subiect pasiv

determinat al obligaţiei de a suferi consecinţele încãlcãrii (obligat la restituirea bunului, la

încetarea tulburãrii, la plata despãgubirilor etc.).



38

Capacitatea civilã de folosin ţ ã este aptitudinea generalã de a avea drepturi şi obligaţii

civile, adicã aptitudinea de a fi subiect de drept civil, de a intra ca atare în raporturi juridice

civile. Capacitatea civilã de folosinţã este recunoscutã de lege tuturor persoanelor fizice, fãrã

nici o discriminare (art. 4, Decretul nr. 31/1954); ea este generalã (adicã cuprinde toate

drepturile subiective şi toate obligaţiile civile recunoscute de dreptul obiectiv) şi este egalã pentru toate persoanele fizice. Nimeni nu poate fi îngrãdit în capacitatea sa de folosinţã (în

calitatea sa de subiect de drept) decât în cazurile şi în condiţiile expres prevãzute de lege; de

asemenea, nimeni nu poate renunţa, nici în tot şi nici în parte, la capacitatea sa de folosinţã (art.

6 din Decretul nr. 31/1954). Evident, se poate renunţa la un drept subiectiv civil; dar nu se

poate renunţa la însãşi aptitudinea de a avea drepturi, adicã la capacitatea de folosinţã.

Capacitatea civilã de folosinţã a persoanelor fizice începe odatã cu naşterea persoanei şi

înceteazã odatã cu moartea sa. În ce priveşte dobândirea de drepturi (dar nu şi asumarea deobligaţii), capacitatea civilã de folosinţã a omului începe chiar în momentul concepţiei, cu

condiţia de a se naşte viu (infans conceptus pro nato habetur quoties de commodis ejus agitur ).

În acelaşi sens, în materie de succesiune art. 654 alin. 1 statueazã: "Pentru a succede

trebuie neaparat ca persoana care succede sã existe în momentul deschiderii succesiunii"; alin.

2: "Copilul conceput este considerat cã existã" iar alin. 3: "Copilul nãscut mort este considerat

cã nu existã".

Aşadar, în alin. 2 al articolului citat legiuitorul, printr-o fic ţ iune, considerã sub condiţie

cã existã nu numai copilul deja nãscut ci şi cel conceput; existã însã şi alte ficţiuni legale.

În ce priveşte persoanele juridice, capacitatea civilã de folosinţã ia naştere odatã cu

înfiinţarea sau, dupã caz, odatã cu recunoaşterea, autorizarea sau înregistrarea persoanei

juridice şi înceteazã odatã cu desfiinţarea sau încetarea existenţei sale prin comasare, divizare

sau dizolvare. Aceastã capacitate nu este însã generalã şi egalã, aşa cum este la persoanele

fizice, ci dimpotrivã, potrivit principiului specialitãţii capacitãţii de folosinţã a persoanelor

juridice fiecare asemenea persoanã are capacitatea de a dobândi numai acele drepturi şi a-şi

asuma numai acele obligaţii care corespund scopului ei stabilit prin lege, actul de înfiinţare sau

statut (art. 34 alin. 1 din Decretul nr. 31/1954); orice act juridic care nu este fãcut în vederea

realizãrii acestui scop este nul (art. 34 alin. 2, Decretul 31/1954).

Capacitatea civilã de exerci ţ iu este aptitudinea persoanelor de a dobândi drepturi şi de

a-şi asuma obligaţii prin acte juridice proprii. Potrivit art. 6 din Decretul nr. 31/1954, "nimeni

nu poate fi ... lipsit, în tot sau în parte, de capacitatea de exerci ţiu, decât în cazurile şi în

condiţiile stabilite de lege" şi nici nu poate renunţa, în tot sau în parte, la aceastã capacitate.



39

În principiu, persoanele fizice dobândesc deplina capacitate civilã de exerciţiu la vârsta

majoratului (18 ani), vârstã la care legiuitorul presupune cã ele au o voinţã conştientã şi dispun

de discernãmântul necesar aprecierii însemnãtãţii şi consecinţelor actelor juridice pe care le

sãvâr şesc. Prin excepţie, persoanele minore care se cãsãtoresc dobândesc prin însuşi acest fapt

deplina capacitate de exerciţiu (potrivit Codului familiei, femeia se poate cãsãtori la vârsta de16 ani - iar pe baza unui aviz medical şi cu încuviinţarea primãriei, pentru motive temeinice,

chiar de la vârsta de 15 ani - şi din momentul cãsãtoriei dobândeşte deplina capacitate de

exerciţiu pentru a nu fi supusã eventualelor influenţe din partea pãrinţilor sau a tutorelui a cãror

încuviinţare ar fi necesarã pentru sãvâr şirea oricãror acte juridice dacã ea nu ar avea capacitate

de exerciţiu deplinã).

Pânã la vârsta de 14 ani minorii sunt complet lipsiţi de capacitate de exerciţiu fiind

prezumaţi de lege a nu avea discernãmânt. Minorii care au împlinit vârsta de 14 ani dobândesc, potrivit legii, o capacitate civilã de exerciţiu restrânsã care le îngãduie, potrivit art. 9 din

Decretul 31/1954, sã încheie ei înşişi actele juridice prin care dobândesc drepturi şi îşi asumã

obligaţii dar cu încuviinţarea prealabilã a pãrinţilor sau a tutorelui chemaţi potrivit legii sã le

asigure ocrotirea.

De regulã, capacitatea de exerciţiu dobânditã la vârsta majoratului dureazã toatã viaţa

încetând - odatã cu capacitatea de folosinţã - la moartea persoanei.

Cu toate acestea, legea prevede cã şi persoanele majore pot fi uneori lipsite de

capacitatea de exerciţiu şi anume atunci când, suferind de alienaţie mintalã sau de debilitate

mintalã (şi fiind deci lipsite de discernãmânt, de o voinţã conştientã) sunt puse sub interdicţie

prin hotãrâre judecãtoreascã. Interzişii sunt complet lipsiţi de capacitatea de exerciţiu ca şi

minorii sub 14 ani.

Persoanele juridice îşi exercitã drepturile şi îşi asumã obligaţii prin organele lor (art. 35

alin. 1 din Decretul nr. 31/1954), adicã prin persoanele fizice încredin ţate cu conducerea lor

potrivit legii, actului de înfiinţare sau statutului. Actele juridice fãcute de organe în limita

puterilor ce le-au fost conferite, sunt actele persoanei juridice însãşi iar faptele (licite sau

ilicite) sãvâr şite de organe obligã însãşi persoana juridicã (dacã au fost sãvâr şite cu prilejul

exercitãrii funcţiei lor, adicã de organ al persoanei juridice şi nu în calitate de persoanã fizicã);

faptele ilicite atrag însã şi rãspunderea personalã a celor ce le-au sãvâr şit, atât faţã de persoana

juridicã, cât şi faţã de ter ţi (art. 35 alin. 2, 3 şi 4 din Decretul nr. 31/1954).

3. Con ţ inutul raportului juridic civil



40

No ţ iunea de con ţ inut al raportului juridic civil . Conţinutul raportului juridic civil este

alcãtuit din drepturile şi obligaţiile pãr ţilor (subiecţilor) adicã din drepturile subiectului activ şi

din obligaţiile subiectului pasiv între care se stabileşte raportul juridic; nota bene, elementele

conţinutului raportului juridic civil sunt: dreptul subiectiv şi obliga ţ ia civilã.

Între drepturi şi obligaţii existã o strânsã legãturã de interdependenţã în sensul cãfiecãrui drept subiectiv îi corespunde o obligaţie corelativã şi invers, fiecãrei obligaţii îi

corespunde un drept corelativ al celeilalte pãr ţi.

Exemplu: într-un contract de vânzare-cumpãrare, vânzãtorul are dreptul de a pretinde şi

a primi preţul bunului vândut, drept cãruia îi corespunde obligaţia corelativã a cumpãrãtorului

de a plãti acel preţ; pe de altã parte, vânzãtorul are obligaţia de a transmite cumpãrãtorului

proprietatea bunului vândut şi obligaţia de a garanta pe cumpãrãtor împotriva evicţiunii şiîmpotriva viciilor ascunse ale lucrului, iar cumpãrãtorul are dreptul corelativ de a dobândi

proprietatea lucrului şi de a fi garantat.

În toate cazurile însã, oricãrui drept subiectiv îi corespunde o obligaţie corelativã; nu

existã drept fãrã obliga ţ ie corelativã.

No ţ iunea de drept subiectiv civil. Dreptul obiectiv recunoaşte indivizilor largi

prerogative de acţiune sub forma unor drepturi individuale, adicã drepturi subiective.

Nota bene. Nu existã drept subiectiv decât în cadrul permis de dreptul obiectiv.

Exemplu: Codul civil reglementeazã contractul de vânzare-cumpãrare. Aceastã

reglementare însã conţine reguli generale, abstracte. Atunci când o persoanã - respectând

aceste reguli - vinde un bun altei persoane, între cele douã persoane se creazã o situa ţie

subiectivã; se trece de la general la individual. Conform acestei situaţii subiective vânzãtorul

este obligat sã predea bunul vândut cumpãrãtorului, acesta din urmã având, sub acest aspect, un

drept subiectiv împotriva vânzãtorului. De altã parte, vânzãtorul are un drept subiectiv

împotriva cumpãrãtorului care este obligat a-i preda suma de bani convenitã (preţul).

De aici rezultã cã dacã dreptul obiectiv este general, dreptul subiectiv este individual.

Defini ţ ia şi caracterele juridice ale dreptului subiectiv. Prin drept (civil) subiectiv

înţelegem posibilitatea titularului (subiect activ) de a desfã şura o anumitã conduitã, garantatã



41

de lege prin putin ţ a de a pretinde subiectului pasiv o anumitã comportare corespunzãtoare

care poate fi impusã la nevoie prin for ţ a de constrângere a statului.

Ex definitiones rezultã douã aspecte principale ale dreptului subiectiv şi anume:

- acesta constituie o prerogativã (posibilitate) individualã; el îi conferã titularului o

anumitã sferã de activitate;- aceastã prerogativã individualã se aflã sub "tutela" dreptului obiectiv.

Reciproca dreptului subiectiv este obliga ţ ia, adicã legãtura de drept prin care debitorul

se gãseşte obligat faţã de creditor sã dea, sã facã sau sã nu facã ceva, sub constrâgere statalã.

În mod corespunzãtor, obligaţia civilã constã într-o îndatorire (iar nu într-o facultate sau

posibilitate) de a avea o anumitã comportare corespunzãtoare dreptului subiectiv corelativ,

comportare care poate consta, dupã caz, într-o acţiune (dare sau facere) sau într-o inacţiune ori

abţinere (nonfacere) şi care poate fi impusã la nevoie prin for ţa de constrângere a statului.Drepturile civile subiective sunt extrem de numeroase şi variate. Ele pot fi clasificate

dupã diferite criterii.

Clasificarea drepturilor civile subiective. Drepturi absolute şi drepturi relative. Dupã

sfera persoanelor obligate şi dupã conţinutul obligaţiilor corespunzãtoare, drepturile civile se

clasificã în douã categorii: drepturi absolute şi drepturi relative.

a) Drepturile absolute sunt acelea cãrora le corespunde obligaţia generalã a tuturor

persoanelor de a se abţine de a le încãlca.

Drepturile absolute prezintã urmãtoarele caractere specifice:

- raportul juridic care are în conţinutul sãu un drept absolut se stabileşte între titularul

dreptului (ca subiect activ) şi toate celelalte persoane (ca subiect pasiv universal, nedeterminat

în momentul stabilirii raportului juridic); cel puţin aceasta este opinia majoritarã în dreptul

nostru civil;

- conţinutul obligaţiei corelative care revine subiecţilor pasivi (nedeterminaţi) îl

constituie îndatorirea lor generalã şi negativã de a se abţine de la orice act sau fapt care ar

putea aduce atingere dreptului subiectiv, adicã obligaţia de a nu face nimic de naturã a încãlca

sau stânjeni exercitarea dreptului;

- drepturile absolute sunt opozabile tuturor (erga omnes).

Sunt drepturi absolute: 1. Drepturile personale extrapatrimoniale (dreptul la nume, la

onoare etc; drepturile rezultând din raporturile conjugale şi din raporturile de familie;

drepturile nepatrimoniale de autor, de inventator şi cele conexe lor etc.) 2. Drepturile reale

principale şi cele derivate din dreptul de proprietate privatã.



42

b) Drepturile relative - în opoziţie cu cele absolute - sunt cele cãrora le corespunde

obligaţia uneia sau mai multor persoane, determinate din chiar momentul stabilirii raportului

juridic, de a da (adicã de a constitui sau strãmuta un drept real asupra unui lucru), de a face (de

a sãvâr şi anumite acte sau fapte juridice), sau de a nu face ceva (de a se abţine de la sãvâr şirea

anumitor acte sau fapte juridice).Drepturile relative prezintã urmãtoarele caractere juridice specifice:

- raportul juridic care cuprinde în conţinutul sãu un drept relativ se stabileşte între

titularul dreptului (subiect activ) şi una sau mai multe persoane determinate (ca subiect pasiv);

- conţinutul obligaţiei subiectului pasiv determinat este îndatorirea - de cele mai multe

ori pozitivã - de a da sau de a face ceva, fie uneori îndatorirea negativã de a nu face ceva (de a

se abţine de la anumite acte sau fapte);

- drepturile relative sunt opozabile numai faţã de persoana (sau persoanele) careconstituie subiectul pasiv determinat al raportului juridic respectiv (debitor); ele sunt deci, erga

certam personam.

Sunt drepturi relative toate drepturile de crean ţ ã, adicã cele care rezultã din acte

juridice sau din fapte juridice în temeiul cãrora una sau mai multe persoane determinate, în

calitate de creditor, are dreptul de a pretinde şi obţine de la una sau mai multe persoane

determinate, în calitate de debitor, îndeplinirea obligaţiei corelative de a da, a face sau de a nu

face ceva. Astfel sunt: dreptul vânzãtorului de a primi preţul şi al cumpãrãtorului de a primi

lucrul cumpãrat, dreptul persoanei pãgubite printr-o faptã ilicitã şi culpabilã de a primi

despãgubiri etc.

Drepturi patrimoniale şi drepturi nepatrimoniale (sau extrapatrimoniale). Drepturile

subiective civile sunt patrimoniale sau nepatrimoniale dupã cum ele au sau nu au un conţinut

economic, evaluabil în bani.

a) Drepturile patrimoniale sunt acelea care au un conţinut economic, putând fi evaluate

în bani. Marea majoritate a drepturilor civile intrã în aceastã categorie (cãci dreptul civil

reglementeazã în principiu raporturi juridice cu conţinut economic). Unele drepturi

patrimoniale sunt absolute şi deci opozabile erga omnes (cum sunt drepturile reale) iar celealte

sunt relative şi deci opozabile numai debitorului (drepturile de creanţã).

b) Drepturile nepatrimoniale sau extrapatrimoniale sunt acelea care nu au un conţinut

economic şi deci nu pot fi evaluate în bani. Fac parte din aceastã categorie: drepturile strâns

legate de persoana omului (dreptul la nume, la onoare etc.); drepturile fãrã conţinut economic

rezultate din raporturile conjugale şi de familie; drepturile nepatrimoniale de autor şi de



43

inventator. Spre deosebire de drepturile patrimoniale care pot fi absolute sau relative, drepturile

nepatrimoniale sunt întotdeauna absolute, deci sunt opozabile tuturor.

Diviziunea drepturilor subiective în drepturi partrimoniale şi drepturi nepatrimoniale

permite clasificarea prejudiciilor în prejudicii patrimoniale, pe de o parte, şi prejudicii

nepatrimoniale sau daune morale, pe de altã parte. Prejudiciile nepatrimoniale sunt denumite, prin tradiţie, daune morale. Ele sugereazã

lezarea adusã drepturilor extrapatrimoniale provenind din atingeri aduse acelor atribute care

definesc personalitatea umanã, valori pe care le-am enumerat deja.

Clasificarea drepturilor patrimoniale în drepturi reale şi drepturi de crean ţ ã.

Drepturile subiective civile cu conţinut economic (drepturi patrimoniale) pot fi subclasificate

în:a) Drepturi reale în temeiul cãrora titularul î şi poate exercita atributele (prerogativele)

corespunzãtoare în mod direct asupra unui lucru şi care permite a se re ţ ine din utilitã ţ ile sale

economice fãrã a avea nevoie de concursul altor persoane.

Exemplu: dreptul de proprietate care este un drept subiectiv. Sã spunem cã X este

proprietarul unei case . Proprietarul are puterea de a stãpâni casa. Aceasta înseamnã cã el poate

sã o foloseascã, dar o poate şi închiria; mai mult decât atât, el poate dispune de ea prin vânzare,

donaţie etc; dar X o poate transforma şi chiar demola. Apoi, dacã prin uzurpare casa i-a fost

luatã, X poate cere printr-o acţiune în revendicare adresatã justiţiei redobândirea casei. Acest

drept subiectiv care poartã asupra unui bun (în speţã casa) este un drept real ( jus în re).

Drepturile reale prezintã urmãtoarele caractere specifice:

- rezultã din raporturi juridice stabilite între titular (ca subiect activ) şi toate celelalte

persoane (subiect pasiv universal, nedeterminat);

- conferã titularului puterea de a-şi exercita prerogativele (atributele) dreptului direct

asupra lucrului la care se referã, fãrã a avea nevoie de concursul unei alte persoane;

- implicã obligaţia generalã negativã a subiecţilor pasivi nedeterminaţi de a nu face

nimic de naturã a stânjeni exerciţiul dreptului; persoana care încalcã un drept real se

individualizeazã astfel ca subiect pasiv determinat al unui raport juridic, ca debitor al obligaţiei

de restabilire a dreptului încãlcat ori de reparare a prejudiciului cauzat prin încãlcarea

dreptului;

- drepturile reale sunt absolute şi deci opozabile tuturor (erga omnes);



44

- drepturile reale conferã titularilor - pe lângã celelalte atribute specifice - atât un drept

de urmãrire cât şi un drept de preferin ţ ã. În temeiul dreptului de urmãrire, titularul dreptului

real poate urmãri bunul şi poate cere restituirea lui din mâinile oricui s-ar afla în mod

nelegitim; în temeiul dreptului de preferinţã, titularul unui drept real accesoriu (de gaj sau de

ipotecã ori privilegiu) are dreptul de a-şi satisface cu prioritate creanţa garantatã cu acel dreptreal înlãturând concurenţa altor creditori care nu dispun de o garanţie realã.

Exemplu: dacã o creanţã de 80 milioane lei este garantatã prin constituirea în favoarea

creditorului a unui drept de ipotecã asupra apartamentului debitorului, în cazul în care debitorul

nu-şi achitã datoria la scadenţã, creditorul poate proceda la executarea silitã asupra bunului

(apartamentului), obţinând vânzarea lui la licitaţie; din preţul obţinut se va achita mai întâi

creanţa creditorului ipotecar şi abia apoi - dacã preţul obţinut a fost mai mare - se vor achitaintegral sau propor ţional alte datorii ale debitorului faţã de alţi creditori care nu au avut

diligenţa sã-şi garanteze creanţa cu un drept real de ipotecã.

- drepturile reale sunt limitate ca numãr (numerus clausus) la cele expres reglementate

de lege, pãr ţile neputând creea prin convenţia lor alte drepturi reale ci numai drepturi de

creanţã. Drepturile reale se împart în drepturi reale principale şi drepturi reale accesorii.

Sunt drepturi reale principale: dreptul de proprietate; de asemenea, drepturile reale

care se formeazã în temeiul dreptului de proprietate privatã: dreptul de uz, uzufruct, abitaţie,

servitute şi dreptul de superficie.

Dreptul de proprietate este prototipul drepturilor reale; el este dreptul real cel mai

deplin deoarece conferã proprietarului suma celor trei atribute: posesia, folosinţa şi dispoziţia.

Sunt unele situaţii în care unele dintre aceste atribute sunt desprinse, gradulat, din dreptul

proprietarului pentru a se bucura de ele alte persoane. Prin aceastã desprindere sunt constituite

în favoarea altor persoane alte drepturi reale; acestea sunt dezmembrãmintele dreptului de

proprietate (dreptul de uz, uzufruct, abitaţie, servitute şi superficie).

Sunt drepturi reale accesorii - constituite în scopul garantãrii unor drepturi de creanţã -

gajul (sau amanetul), ipoteca şi unele privilegii; ele însoţesc întotdeauna un drept de creanţã.

Drepturile reale accesorii nu au o existenţã de sine stãtãtoare fiind ataşate pe lângã un alt drept

principal. De aceea, naşterea precum şi stingerea lor depind de existenţa valabilã a dreptului

principal de creanţã.

Rolul lor este deci de a consolida un drept de creanţã coferind creditorului o situaţie

mai sigurã.



45

Dreptul de ipotecã este un drept real asupra imobilelor afectate de plata unei obligaţii

(art. 1746 şi urm. C.civ.).

Dreptul de gaj este un contract prin care datornicul remite creditorului sãu un lucru

mobil "spre siguranţa datoriei" (art. 1685 şi urm. C.civ.); anticreza (tot un gaj imobiliar a fost

desfiinţatã prin Legea contra cametei din 1931). Privilegiile sunt drepturi care îi dau creditorului posibilitatea ca creanţa sa sã fie

preferatã faţã de alţi creditori chiar dacã aceştia sunt creditori ipotecari.

În rândul drepturilor reale accesorii este inclus (de doctrinã şi jurisprudenţã) şi dreptul

de reten ţ ie care dã posibilitatea celui ce deţine un bun al altuia sã nu-l restituie proprietarului

pânã nu i se plãteşte tot ceea ce îi datoreazã în legãturã cu acel bun.

b) Drepturile de crean ţ ã sunt acele drepturi patrimoniale în temeiul cãrora subiectul activ numit creditor, poate pretinde subiectului pasiv numit debitor, ca acesta sã dea, sã facã

sau sã nu facã ceva; adicã sã îndeplineascã o obligaţie corelativã prin executarea cãreia se

realizeazã dreptul creditorului.

Drepturile de creanţã mai sunt denumite adesea şi drepturi personale - în opoziţie cu

cele reale - spre a sublinia ideea cã ele sunt opozabile numai anumitor persoane determinate

(debitor). Ele sunt constituite din douã elemente: o rela ţ ie interpersonalã între creditor şi

debitor şi un element economic care constã într-un drept asupra patrimoniului debitorului, drept

pe care îl numim gaj general.

Exemplu: X îi dã lui Y 100.000 lei împrumut. Aceasta înseamnã cã X l-a creditat pe Y

cu 100.000 lei. De aici rezultã cã X este creditor (credere = încredere), iar Y pentru cã are o

datorie faţã de X este debitor (debet = datorie). Simplu spus, creanţa este un drept contra

(împotriva) debitorului. Dreptul de creanţã este un drept subiectiv pentru cã el conferã o putere

contra debitorului care datoreazã suma împrumutatã. Dacã Y nu restituie suma împrumutatã, X

îl poate acţiona în judecatã ca pe baza hotãrârii obţinute sã se îndestuleze din bunurile

debitorului (ale lui Y). Acest drept subiectiv genereazã, aşadar, un raport de la persoanã la

persoanã, fiind un drept personal .

Raporturile juridice al cãror conţinut îl constituie drepturi de creanţã se numesc

raporturi de obliga ţ ii fiindcã dreptului de creanţã îi este corelativã o obligaţie.

Drepturile de creanţã prezintã urmãtoarele caractere juridice specifice:



46

- rezultã din raporturi juridice care se stabilesc între una sau mai multe persoane

determinate, ca subiect activ şi una sau mai multe persoane determinate , ca subiect pasiv;

- conferã titularului lor - creditorului - posibilitatea de a pretinde subiectului pasiv

determinat - debitorului - ca acesta sã dea, sã facã sau sã nu facã ceva.

Exemplu: vânzãtorul nu poate pretinde decât cumpãrãtorului ca acesta sã-i plãteascã

preţul convenit;

- implicã obligaţia debitorului de a da (a constitui sau transmite un drept real asupra

unui lucru), de a face (de a sãvâr şi anumite acte sau acţiuni, lucrãri sau servicii) sau de a nu

face ceva (de a se abţine de la un act sau de la o acţiune pe care altfel era îndreptãţit sã o

sãvâr şeascã).

Exemplu: un student primit în gazdã în subînchiriere, se obligã faţã de gazdã sã nu

fumeze în locuinţa respectivã;

- drepturile de creanţã sunt relative şi ca atare nu sunt opozabile decât debitorului, adicã

subiectul pasiv determinat.

- drepturile de creanţã sunt nelimitate ca numãr, pãr ţile raportului juridic putând

conveni asupra creãrii oricãror drepturi civile subiective în raporturile dintre ele.

Alte clasificãri ale drepturilor civile. Drepturile civile pot fi clasificate şi dupã alte

criterii. Astfel, dupã corela ţ ia dintre ele, drepturile civile pot fi:

a) Drepturi principale, având o existenţã de sine stãtãtoare în sensul cã naşterea,

existenţa sau stingerea lor nu depind de existenţa valabilã a vreunui alt drept (aşa sunt

majoritatea drepturilor civile);

b) Drepturi accesorii, a cãror existenţã valabilã sau stingere depinde de soarta unui alt

drept principal pe care îl însoţesc sau îl garanteazã. De pildã, în cadrul drepturilor de creanţã, la

împrumutul cu dobândã, dreptul principal constã în restituirea împrumutului iar dreptul

accesoriu, în dreptul la dobânda aferentã.

Dupã gradul de siguran ţ ã pe care îl oferã titularului lor, drepturile civile pot fi:

a) Drepturi pure şi simple care conferã titularului o maximã siguranţã, ele producându-

şi efectele imediat (de la naştere), definitiv şi irevocabil.

b) Drepturi afectate de modalitã ţ i a cãror exercitare sau chiar existenţã depinde de un

eveniment viitor: termenul, condi ţ ia şi sarcina;



47

c) Drepturi eventuale care oferã un grad şi mai redus de siguranţã ele fiind, momentan,

lipsite fie de obiect, fie de subiectul titular.

Exemplu: dreptul la repararea unui prejudiciu care s-ar putea produce în viitor (drept

cãruia îi lipseşte obiectul) sau dreptul la moştenirea unei persoane care este încã în viaţã dar care nu are încã rude în grad succesibil mai apropiat.

d) Drepturi viitoare cãrora le lipseşte momentan atât obiectul cât şi subiectul activ

(e) Drepturi potestative care conferã titularului puterea de a crea, modifica sau stinge o

situaţie juridicã printr-un act unilateral; aceastã clasificare este specificã doctrinei germane.

Exemplu: încheierea unui contract acceptând oferta; revocarea mandatului; acceptarea beneficiului unei stipulaţii pentru altul etc.

În sfâr şit, în raport cu bunurile existã apoi: a) drepturi imobiliare (când ele poartã

asupra unui bun imobil) şi b) drepturi mobiliare (când ele poartã asupra unui bun mobil sau au

un obiect imaterial). De altã parte, o altã diviziune întemeiatã pe obiectul drepturilor distinge

între: a) drepturile corporale (atunci când ele se referã la un obiect corporal, material) şi b)

drepturi incorporale (atunci când ele se referã la un obiect imaterial).

Clasificarea obliga ţ iilor civile corelative drepturilor subiective.

Obligaţia civilã poate fi definitã ca fiind îndatorirea subiectului pasiv de a avea o

anumitã conduitã, pretinsã de subiectul activ corespunzãtoare dreptului subiectiv corelativ,

conduitã care constã în a da, a face sau a nu face ceva şi care la nevoie poate fi impusã prin

for ţ a coercitivã a statului.

Obligaţiile civile (corelative drepturilor) pot fi clasificate în funcţie de diferite criterii.

Astfel:

a) În funcţie de izvoare, obligaţiile se pot naşte din: contracte, acte juridice unilaterale,

fapte ilicite cauzatoare de prejudicii (delicte - sãvâr şite cu intenţie, cvasidelicte - sãvâr şite fãrã

intenţie), îmbogãţire fãrã justã cauzã, gestiunea de afaceri, plata nedatoratã.

b) În funcţie de obiectul lor, obligaţiile se pot împãr ţi în:

- obligaţii de a da, a face sau a nu face ceva; obligaţia de a da este îndatorirea de a

constitui sau a strãmuta un drept real;



48

Exemplu: obligaţia vânzãtorului de a transmite cumpãrãtorului dreptul de proprietate

asupra bunului vândut.

- obligaţia de a face presupune îndatorirea de a executa o lucrare ori a presta un serviciu

sau de a preda un lucru;

Exemplu: obligaţia vânzãtorului de a preda lucrul vândut cumpãrãtorului sau cea a

antreprenorului de a executa o lucrare.

- obligaţia de a nu face ceva ca obligaţie corelativã unui drept absolut înseamnã

îndatorirea generalã de a nu se face nimic de naturã a aduce atingere acelui drept. Pe de altã

parte, obligaţia de a nu face corelativã unui drept relativ, înseamnã a nu face ceva ce ar fi pututface dacã debitorul nu s-ar fi obligat la abţinere;

Exemplu: obligaţia pe care şi-o asumã autorul unei monografii juridice de a nu ceda

dreptul de publicare altei edituri timp de 10 ani de la publicarea operei sale.

- obligaţii pozitive (dare şi facere) şi obligaţii negative (non facere);

- obligaţii determinate (sau de rezultat) şi obligaţii de pruden ţ ã sau diligen ţ ã (ori de

mijloace). Obligaţia de rezultat rezidã în îndatorirea debitorului de a obţine un rezultat

determinat;

Exemplu: obligaţia vânzãtorului de a preda cumpãrãtorului lucrul vândut.

Pe de altã parte, obligaţia de diligenţã este acea obligaţie care consistã în îndatorirea

debitorului de a depune toatã strãduinţa pentru obţinerea unui rezultat, fãrã însã a se obliga la

realizarea rezultatului concret;

Exemplu: obligaţia avocatului de a reprezenta şi asista în justiţie pe clientul sãu,

obligaţia profesorului de a medita un elev în vederea promovãrii unui examen etc.

c) În funcţie de puterea sanc ţ iunii lor , obligaţiile se împart în obligaţii civile (perfecte)

şi obligaţii naturale (imperfecte). Sau, într-o altã formulare, ele se împart în obligaţii înzestrate

cu acţiune în justiţie (obligaţie perfectã) şi obligaţii neînzestrate cu asemenea acţiune (obligaţie



49

imperfectã). Menţionãm faptul cã obligaţia naturalã este obligaţia a cãrei executare nu se poate

obţine pe cale silitã, dar odatã executatã de bunã voie de debitor, creditorul nu poate fi obligat

la restituirea ei. Ea reprezintã o categorie intermediarã între obligaţia juridicã şi obligaţia

moralã (acesteia din urmã îi lipseşte constrâgerea statalã).

Exemplu: cheltuielile de nuntã constituie o obligaţie a pãrinţilor lipsitã de sancţiune iar

în cazul în care au fost efectuate de bunã voie nu se poate cere restituirea lor (Trib. Supr., dec.

civ. nr. 726/1960, în L.P., nr. 2/1961).

d) În funcţie de opozabilitatea lor , obligaţiile pot fi obişnuite (opozabile numai

debitorului), opozabile şi ter ţelor persoane ( scriptae in rem) sau obligaţii reale ( propter rem).

Obligaţiile obişnuite sunt acele obligaţii care incumbã debitorului faţã de care s-anãscut. Marea majoritate a obligaţiilor civile sunt de acest fel.

Este o obligaţie opozabilã şi ter ţilor ( scriptae in rem) acea obligaţie care este strâns

legatã de un bun, astfel încât creditorul nu-şi poate realiza dreptul sãu decât cu concursul

titularului actual al dreptului real asupra acelui bun care este şi el ţinut de îndeplinirea unei

obligaţii nãscutã anterior;

Exemplu: obligaţia cumpãrãtorului unui bun care formeazã obiectul unui contract de

locaţiune; "Dacã locatarul vinde lucrul închiriat... cumpãrãtorul este dator sã respecte

locaţiunea fãcutã înainte de vânzare..."- art. 1441 C.civ.

Este obligaţie realã ( propter rem) îndatorirea ce revine deţinãtorului unui bun, în

considearea importanţei deosebite a unui astfel de bun pentru societate;

Exemplu: obligaţia unui deţinãtor al unui teren agricol de a-l cultiva; cea a deţinãtorului

unui bun din patrimoniul naţional cultural de a-l conserva.

Exercitarea drepturilor civile subiective. Abuzul de drept. La o primã vedere s-ar pãrea

cã atâta vreme cât titularul dreptului subiectiv rãmâne circumscris - în ce priveşte exercitarea

dreptului sãu - în graniţele acestui drept, nu i s-ar putea reproşa nimic; aceasta pentru cã, într-o

pãrere, dreptul conferã neresponsabilitate (neminem laedit, qui suo jure utilitur ).

Teoria abuzului de drept - dezvoltatã la începutul secolului XX de juriştii francezi -

promoveazã ideea cã exercitarea unui drept înceteazã de a mai fi legitimã, atunci când ea nu



50

are alt scop decât acela de a cauza un prejudiciu altuia; altfel spus, se abuzeazã de drept atunci

când respectând litera legii se violeazã spiritul ei. Evident, o asemenea exercitare nu poate fi

juridic proteguitã.

Abuzul de drept în dreptul civil însemnã exercitarea unui drept civil subiectiv dincolo

de limitele sale fireşti, adicã exercitarea lui în alt scop decât acela în vederea cãruia dreptulrespectiv este recunoscut de lege.

Exemplu: art. 607 C. civ. care statueazã cã nu este permis a sãdi arbori decât "... în

depãrtare de 2 m de la linia despãr ţitoare a celor douã proprietãţi pentru arbori înalţi şi de o

jumãtate de metru pentru celelalte plantaţii şi garduri vii" (este limita materialã a dreptului de a

sãdi arbori ori plantaţii);

Art. 1100 C. civ. stabileşte: "Creditorul nu poate fi silit a primi alt lucru decât acela ce ise datoreazã chiar dacã valoarea lucrului oferit ar fi egalã sau mai mare " (constituie limita

juridicã externã a dreptului debitorului faţã de creditorul sãu).

In concreto diagnosticarea exercitãrii unui drept civil ca fiind "întrebuinţat" abuziv sau

nu, se face ţinând seama de consecinţele obiective ale actului şi deopotrivã având în vedere

intenţia subiectivã a titularului dreptului. Trebuie reţinut cã abuzul de drept nu se limiteazã

numai la neconformitatea exercitãrii dreptului în raport cu normele juridice, ci şi cu

neconformitatea faţã de normele morale.

Adesea abuzul de drept este o sursã de rãspundere civilã. Rãspunderea civilã reprezintã

raportul de obligaţie în temeiul cãruia cel care a pãgubit pe altul este ţinut sã repare prejudiciul

suferit de victimã.

Sanc ţ iunea abuzului de drept constã în refuzul organului jurisdicţional de a protegui

dreptul folosit abuziv iar atunci când el se concretizeazã într-o faptã ilicitã cauzatoare de

prejudicii, va fi antrenatã rãspunderea civilã.

Apãrarea drepturilor civile prin mijloace juridice. Principalul mijloc juridic de drept

civil pentru apãrarea drepturilor subiective este posibilitatea acordatã de lege titularilor de

drepturi de a cere, prin ac ţ iune în justi ţ ie, intervenţia for ţei de constrângere a statului pentru a

obţine respectarea sau restabilirea dreptului împotriva oricãrei persoane care l-ar nesocoti sau

încãlca şi pentru a impune prin constrângere juridicã executarea silitã a hotãrârii judecãtoreşti

astfel pronunţate.



51

Pentru ocrotirea anumitor drepturi civile legea acordã şi procurorului dreptul la acţiune

şi dreptul de a participa în procesele civile, dacã socoteşte cã aceasta este necesar pentru

apãrarea intereselor obşteşti sau individuale (art. 45 C. proc. civ.). De asemenea, pentru

ocrotirea unor drepturi decurgând din relaţiile de familie, legea acordã un drept la acţiune

instituţiilor de ocrotire, autoritãţii tutelare sau altor organe şi organizaţii obşteşti, pentru a ceredesfacerea înfierii în interesul înfiatului, punerea sub interdicţie a celor lipsiţi de discernãmânt

din cauzã de alienaţie mintalã sau debilitate mintalã ori, dimpotrivã, ridicarea interdicţiei etc.

(art. 81, 143 şi 151 din C. fam.).

VII. BIBLIOGRAFIE

O. Ungureanu, Drept civil. Introducere …op. cit., p. 71-108; O. Ingureanu, C.

Jugastru, Drept civil. Persoanele, ediţia a 2-a revăzută, Editura Hamangiu, Bucureşti, 2009, p.64-125; C. Stãtescu, C. Bârsan, Tratat de drept civil. Teoria generalã a obligaţiilor, Editura

Academiei, Bucureşti, 1981, p. 346-422; E. Roman, "Conţinutul raportului juridic civil" în

Tratat de drept civil. Partea generalã, vol. I, Bucureşti, 1967, p. 155-209; I. Dogaru, Drept civil

român. Tratat., vol. I, Editura Omnia SAST, Braşov, 1998, p. 81-179; E. Poenaru, Drept civil.

Raportul juridic. Subiecţii. Actele juridice, vol. I, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1994, p. 34-

81; C. Stãtescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generalã a obligaţiilor, Editura All, Bucureşti,

1997, p. 381-400; L. Pop, Drept civil. Teoria generalã a obligaţiilor. Tratat, ediţie revãzutã,

Editura Fundaţiei "Chemarea", Iaşi, 1994, p. 125-152; I. C. Cãtuneanu, Curs elementar de

drept roman, Cluj, 1921, p. 225-418; I. Albu, Drept civil. Introducere în studiul obligaţiilor,

Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1984, p. 73-134; D. Ş tefãnescu, Contribuþii la elaborarea unei noi

definiţii a dreptului subiectiv, în "Dreptul" nr. 7-8/1991, p. 77-82; D. Gherasim, Buna-credinţã

în raporturile juridice civile, Editura Academiei, Bucureşti, 1981, p. 7-19; I. Deleanu,

Drepturile subiective şi abuzul de drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1988, p. 50-120.

VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE1.Ce întelegeti prin raport juridic civil ?

2. Ce întelegeti prin capacitate de exercitiu ? Care sunt fazele acesteia ?

3. Din ce este format continutul raportului juridic civil?

4. Realizati o schema a drepturilor subiective.

5. Faceti o comparatie între drepturile relative si cele absolute.

IX. TESTE DE AUTOEVALUARE1. Nu au capacitate de exerciţiu:



52

a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani

b) minora căsătorită

c) majorul

d) persoana pusă sub interdicţie

2. Raporturile obligaţionale au în conţinut:

a) drepturi reale

b) drepturi de creanţă

c) drepturi personal nepatrimoniale

3. Titularul obligaţiei într-un raport obligaţional se numeşte:

a)

creditor b) debitor

c) proprietar

d) subiect activ

e) subiect pasiv

4. Are un drept real:

a) proprietarul

b) creditorul

c) uzufructuarul

5) Are o obligaţie de prudenţă sau diligenţă:

a) avocatul care se obligă să depună toate eforturile pentru a câştiga procesul

b) constructorul care se obligă să predea lucrarea la termenul stabilit

c) medicul care se obligă să îşi folosească toată priceperea pentru vindecarea

pacientului


1. Într-un raport juridic real subiectul pasiv are:

a) o obligaţie de a da

b) o obligaţie de a face

c) o obligaţie negativă



53

2. Regula în raporturile juridice obligaţionale este:

a) solidaritatea

b) divizibilitatea

c) indivizibilitatea

3. Titularul unui drept real are:

a) dreptul de a pretinde respectarea dreptului său

b) dreptul de urmărire

c) dreptul de preferinţă

4.

Capacitatea de folosinţă are în conţinut:a) drepturi

b) obligaţii

c) drepturi şi obligaţii

5. Creditorul poate cere debitorului său:

a) să dea ceva

b) să facă ceva

c) să nu facă ceva

XI. TEMĂ DE CONTROL: realizaţi o comparaţie între drepturile reale şi de creanţă;

între drepturile absolute şi relative.

TEMA NR.5 OBIECTUL RAPORTULUI JURIDIC CIVIL. BUNURILE.

FAPTELE JURIDICE

I. OBIECTIVE

- să înţeleagă noţiunea de obiect al raportului juridic civil

- să cunoască clasificarea bunurilor

- să înţeleagă importanţa practică a distincţiilor bunurilor

- să ştie ce semnifică noţiunea de fapte juridice şi ce reprezintă acestea în dreptul

vibil



54

II. COMPETENŢELE DOBÂNDITE DE STUDENT- să fie capabil să clasifice un bun după criteriile însuşite

- capacitatea de a califica un fapt juridic ca fiind relevant din punct de vedere

juridic

- capacitatea de a aplica la concret cunoştinţele acumulate

III. CUVINTE CHEIE: ACŢIUNE, INACŢIUNE, LUCRU, BUN, FAPT JURIDIC

LATO SENSU, FAPT JURIDIC STRICTO SENSU, ACT JURIDIC, EVENIMET


1. Obiectul raportului juridic civil

2.

Bunurile3. Clasificarea bunurilor

4. Faptele juridice- izvoarele raportului juridic civil concret

V. REZUMAT

Este unanim admis că obiectul raportului juridic civil este conduita sau comportamentul

păr ţilor acelui raport. Însă obiectul derivat al raportului juridic civil îl reprezintă bunurile. Nu

toate lucrurile sunt considerate bunuri în drept. Pentru a fi calificat astfel un lucru trebuie s ă

aibă valoare economică, să fie util omului şi să fie susceptibil de apropriere sub forma unor

drepturi. Bunurile se clasifică după mai multe criterii. Toate aceste clasificări ale bunurilor au o

importanţă practică deosebită. Faptele juridice reprezintă acele împrejur ări de care legea civilă

leagă anumite consecinţe juridice şi reprezintă izvoarele raportului civil concret. Faptele

juridice lato sensu sunt atât actele juridice cât şi acţiunile săvâr şite f ăr ă intenţie dar care produc

efecte juridice şi faptele naturale. Stricto sensu din sfera faptelor juridice sunt excluse actele

juridice.

VI. CONŢINUTUL TEMEI

1. No ţ iunea de obiect al raportului juridic. Prin obiect al raportului juridic înţelegem

acţiunea sau abţinerea la care este îndreptãţit subiectul activ şi de care este ţinut subiectul pasiv

al raportului juridic adicã conduita sau comportamentul subiecţilor raportului.

Obiectul derivat al raportului juridic civil îl constituie bunurile.

2. Bunurile



55

No ţ iunile de "lucru" şi "bun". Se înţelege prin lucru tot ceea ce se aflã în naturã fiind

perceptibil prin simţirile noastre, având deci o existen ţ ã materialã. Pentru ca un lucru sã devinã

bun în sens juridic este necesar ca acesta sã fie util omului, sã aibã o valoare economicã şi sã

fie susceptibil de apropriere, sub forma unor drepturi ce intrã în compunerea unui patrimoniu,

fie al unei persoane fizice, fie al unei persoane juridice.

Exemplu: aerul atmosferei, apa mãrilor, lumina soarelui, cãldura soarelui (în forma lor

naturalã) sau undele elctromagnetice, deşi sunt lucruri foarte utile, chiar indispensabile omului,

totuşi ele nu pot dobândi calitatea de bun în sens juridic întrucât nu au o valoare economicã şi

nu sunt susceptibile de apropriere; radiaţiile, de asemenea, nu sunt bunuri în sens juridic. Dar

unele dintre ele printr-un proces tehnologic pot deveni bunuri.

Sensurile no ţ iunii de bun. Codul civil român ca şi literatura juridicã utilizeazã noţiunea

de bun într-un dublu sens:

În sens restrâns ( stricto sensu), prin bun se înţeleg lucrurile şi animalele cu privire la care

pot exista drepturi şi obligaţii patrimoniale (art. 479 şi 482 C. civ.).

În sens larg (lato sensu) prin bun se înţeleg atât lucrurile şi animalele, cât şi drepturile

privitoare la acele lucruri (art. 461,462, 471 şi 475 alin.1 C. civ.)

3. Clasificarea bunurilor. Clasificarea bunurilor prezintã în dreptul civil o semnificaţie

deosebitã atât din punct de vedere teoretic, cât mai ales practic, deoarece, pe de o parte ea

determinã natura raporturilor juridice ce se pot stabili cu privire la unele bunuri şi pe de altã

parte, regimul juridic al diferitelor categorii de bunuri.

Categorii de bunuri. În dreptul civil român actual cele mai importante categorii de

bunuri sunt urmãtoarele:

1) Bunuri imobile (nemi şcãtoare) şi bunuri mobile (mi şcãtoare). Aceasta este

clasificarea prevãzutã în mod expres în Codul civil care în art. 461 statueazã cã "toate bunurile

sunt imobile sau mobile".

Bunurile imobile sunt acele bunuri care au o aşezare fixã şi stabilã cum sunt: pãmântul,

clãdirile şi în general tot ceea ce este legat de sol.

Bunuri mobile sunt acele bunuri care nu au o aşezare fixã şi stabilã fiind susceptibile de

deplasare de la un loc la altul, fie prin ele însele, fie cu concursul unei for ţe strãine, cum sunt:

animalele, lucrurile separate de sol, creanţele, bunurile incorporale etc.



56

A. Potrivit prevederilor Codului civil, imobilele sunt de trei feluri: prin natura lor, prin

destinaţie şi prin obiectul la care se aplicã.

1) Imobilele prin natura lor. Ele constituie categoria principalã de imobile deoarece

cuprind: a) terenurile şi clãdirile; b) morile de vânt sau de apã; c) recoltele prinse de rãdãcini şi

fructele de pe arbori. În legãturã cu ultima categorie menţionãm cã art. 465 alin.2 Cod civilstatueazã: "Îndatã ce recoltele se vor tãia şi fructele se vor culege, ele sunt mobile".

Exemplu: fructele cãzute din pom şi cele furate din pom sunt mobile, deoarece ele

devin mobile din momentul când au încetat a fi alipite de sol prin orice mod.

2) Imobilele prin destina ţ ie. Prin natura lor sunt bunuri mobile dar se considerã imobile

în mod fictiv deoarece sunt destinate ca accesorii la exploatarea unui imobil. Codul civilenumerã urmãtoarele imobile prin destinaţie: a) obiectele destinate pentru serviciul şi

exploatarea agricolã, industrialã sau comercialã a fondului (animale afectate la culturã,

instrumentele arãtoare, instrumentele necesare fabricilor şi uzinelor etc.); b) obiectele mobile

aşezate pe fond cu afectaţiune perpetuã (statuete aşezate în nişe, ornamente fixate în zid etc.).

Exemplu: într-o fermã al cãrui scop este prepararea de brânzeturi, vacile care produc

lapte sunt considerate imobile prin destinaţie. Tot astfel, dupã unele pãreri, viermii de mãtase

pot fi consideraţi imobile prin destinaţie deoarece fac parte din exploatarea agricolã; dar nu

sunt considerate ca atare pãsãrile şi animalele domestice din curte.

3) Imobile prin obiectul la care se aplicã (art.771 C.civ.). Într-un mod artificial în

aceastã grupã intrã toate drepturile care se referã la bunuri nemişcãtoare, cum sunt drepturile

reale imobiliare, creanţele imobiliare şi acţiunile reale imobiliare.

B. Potrivit dispoziţiilor Codului civil, bunurile mobile se divid în douã categorii:

mobile prin natura lor şi mobile prin determinarea legii. Alãturi de aceste douã categorii

jurisprudenţa a mai impus o categorie de bunuri şi anume, mobile prin anticipaţie.

1) Mobilele prin natura lor sunt, potrivit art. 473 C. civ., "corpurile care se pot

transporta de la un loc la altul", fie prin ele însele, fie cu concursul unei for ţe strãine, cum sunt

lucrurile neînsufleţite. Mobile însufleţite sunt numai animalele.

2) Mobilele prin determinarea legii sunt - tot artificial - toate drepturile care se referã la

un lucru mobil, cu alte cuvinte toate drepturile reale asupra mobilelor, drepturile de crean ţã şi



57

acţiunile în justiţie privitoare la mobile; de asemenea, titlurile de bursã. Enumerarea acestor

mobile o aflãm în art. 474 C. civ; ea nu este limitativã.

3) Mobilele prin anticipa ţ ie sunt bunurile care prin natura lor sunt imobile datoritã

încorporãrii cu fondul - recoltele prinse de rãdãcini, fructele prinse de arbori - însã pãr ţile le

considerã a fi mobile, prin actele juridice încheiate, datoritã devenirii lor în viitor (recoltele şifructele vândute înainte de strângerea sau culegerea lor).

Importanţa practicã a acestei clasificãri constã în regimul juridic diferenţiat care se

aplicã bunurilor imobile faţã de bunurile mobile, astfel:

a) Referitor la înstrãinare. Formele de publicitate se aplicã numai actelor juridice

privitoare la imobile pentru a fi cunoscute de pãr ţi şi pentru a le fi opozabile. De asemenea,

înstrãinarea unor bunuri imobile este supusã unor condiţii de validitate şi anume, forma

autenticã a înscrisului constatator al transmisiunii. b) Referitor la efectele posesiunii. În materie mobiliarã, posesiunea de bunã credinţã

valoreazã titlul (art. 1909 C. civ.), deci posesiunea se confundã cu proprietatea. În materie

imobiliarã, atât posesiunea cât şi bunul asupra cãruia poartã sunt distincte. De altã parte,

dobândirea proprietãţii prin posesie îndelungatã (prin uzucapiune) se referã numai la bunurile

imobile.

c) Referitor la garan ţ iile reale. Este de observat cã numai imobilele pot forma obiectul

unei garanţii ipotecare pe când mobilelor le este destinat gajul.

d) Referitor la capacitatea de a înstrãina. Rigorile legii sunt mult mai severe când este

vorba de încheierea unor acte juridice privitoare la imobile decât atunci când ele se referã la

bunuri mobile.

2. Bunuri scoase din circuitul civil şi bunuri aflate în circuitul civil .

A. Bunurile scoase din circuitul civil sunt acele bunuri care nu pot forma obiectul unor

acte juridice între vii ori pentru cauzã de moarte, cum sunt bunurile enumerate de art. 136 alin.

4 din Constituţie care nu pot fi decât obiect al proprietãţii publice.

Bunurile scoase din circuitul civil sunt bunuri inalienabile deoarece nu pot forma

obiectul unui act juridic de înstrãinare.

B. Toate celelalte bunuri cu privire la care persoanele fizice şi persoanele juridice pot

încheia acte juridice civile, sunt bunuri aflate în circuitul civil .

Bunurile din circuitul civil se pot subclasifica dupã cum circulaţia lor este neîngrãditã,

putând fi dobândite sau înstrãinate de orice persoanã, şi bunuri a cãror circulaţie este supusã



58

unor restricţii, fie cu privire la subiectele de drept care le pot dobândi ori înstrãina, fie cu

privire la condiţiile de încheiere a actelor juridice.

Din a doua categorie, adicã a bunurilor care pot fi dobândite, deţinute sau înstrãinate

condiţionat, fac parte: armele şi muniţiile supuse reglementãrii Legii nr. 17/1996 privind

regimul armelor de foc şi al muniţiilor; produsele şi substanţele toxice etc.Interesul juridic al acestei distincţii constã în faptul cã nerespectarea prevederilor legale

care prohibesc sau supun unor condiţii actele juridice privitoare la anumite bunuri atrage dupã

sine, pe lângã nulitatea absolutã a actelor încheiate, uneori şi rãspunderea administrativã sau

penalã.

3. Bunuri determinate prin caractere individuale (res certa) şi bunuri determinate prin

caractere generice (res genera). Bunurile determinate individual (res certa) sunt acele lucruricare prin însuşirile lor specifice se deosebesc de bunurile asemãnãtoare, conturându-le o

anumitã individualitate. În mod frecvent bunurile determinate individual sunt unicatele

(manuscrisul unei lucrãri, o picturã, o sculpturã), precum şi cele care pot fi individualizate prin

caracterele lor particulare: o casã identificatã prin localitate, stradã, numãr; un televizor

individualizat prin marcã şi serie etc.

Bunurile determinate generic (res genera). Sunt acele lucruri care sunt privite prin

prisma caracterelor comune ale întregii lor categorii şi care se individualizeazã ulterior prin

numãrare, mãsurare, cântãrire (de exemplu, banii, cerealele, combustibilii etc.).

4. Bunuri consumptibile şi bunuri neconsumptibile. Bunurile se clasificã în

consumptibile şi neconsumptibile dupã cum întrebuinţarea lor obişnuitã implicã sau nu

consumarea lor materialã sau juridicã (înstrãinarea) de la prima utilizare.

Bunurile consumptibile sunt acele bunuri care nu pot fi folosite, conform destinaţiei lor

obişnuite, fãrã a li se consuma substanţa ori fãrã a fi înstrãinate de la prima lor întrebuinţare (de

exemplu, alimentele, combustibilul, banii etc.). Banii îşi îndeplinesc menirea lor prin

înstrãinare.

Bunurile neconsumptibile sunt acele bunuri care pot fi întrebuinţate în mod continuu

fãrã ca prin aceasta sã se consume substanţa lor sau sã fie implicatã înstrãinarea (de exemplu:

terenurile, clãdirile, mobilele, hainele etc.).

Aceastã clasificare are la bazã douã criterii: însuşirile naturale ale bunurilor sau voinţa

pãr ţilor exprimatã cu ocazia încheierii actului juridic.



59

Interesul juridic al acestei împãr ţiri a bunurilor rezidã în aceea cã numai asupra

bunurilor neconsumptibile se pot constitui drepturi care sã permitã titularului lor o utilizare

prelungitã, continuã şi, concomitent, sã impunã obligaţia de a le restitui dupã întrebuinţare în

individualitatea lor.

5. Bunuri fungibile şi bunuri nefungibile. Aceastã clasificare are în vedere numai

bunurile mobile nu şi pe cele imobile. Bunurile fungibile sunt acelea care pot fi înlocuite unele

cu altele în executarea unei obligaţii (res quarum una alterius vice fungitur ).

Exemplu: banii, ţigãrile, alimentele de un anumit fel, titlurile de valoare, alte bunuri

generice.

Bunurile nefungibile sunt acelea care nu se pot înlocui unele cu altele pentru a libera pe

debitor (de pildã: un tablou, o mobilã executatã la comandã specialã, un cal de cursã, o monedã

de aur veche etc.).

În principiu, sunt fungibile numai bunurile generice, adicã acelea care se pot determina

prin numãr, mãsurã, greutate.

Trebuie reţinut însã cã fungibilitatea sau nefungibilitatea bunurilor depinde nu numai de

însuşirile naturale ale acestora ci şi de intenţia pãr ţilor exprimatã în actul juridic încheiat.

Importanţa juridicã a clasificãrii bunurilor în fungibile şi nefungibile se evidenţiazã în

materia executãrii obligaţiilor civile. Pe când plata în cazul unor bunuri fungibile este

liberatorie pentru debitor dacã a predat creditorului un lucru de acelaşi gen, obligaţia nu se

stinge dacã în locul bunului nefungibil (cert) debitorul predã creditorului un altul, chiar dacã

acesta ar întruni toate calitãţile primului.

6. Bunuri divizibile şi bunuri indivizibile.

Bunurile divizibile sunt acele bunuri susceptibile de împãr ţire, fãrã ca prin aceastã

operaţie sã li se schimbe destinaţia.

Bunurile indivizibile sunt acele bunuri care nu pot fi împãr ţite fãrã a li se schimba

destinaţia.

Exemplu: un costum sau un scaun, juridiceşte sunt indivizibile deoarece pãr ţile lor nu ar

mai poseda calitãţile pe care le avea întregul;



60

Ca şi în cazul altor categorii de bunuri, pentru a clasifica un bun ca fiind divizibil sau

indivizibil se foloseşte fie un criteriu obiectiv, constituit din însuşirile naturale ale bunului, fie

un criteriu subiectiv şi anume intenţia pãr ţilor exprimatã în actul juridic încheiat.

Importanţa juridicã a acestei clasificãri se învedereazã în materie de partaj (voluntar sau

pe cale judiciarã) şi în materia obligaţiilor cu pluralitate de subiecte.

7. Bunuri principale şi bunuri accesorii.

Bunurile principale sunt acele bunuri care având o întrebuinţare independentã, nu sunt

destinate sã serveascã la utilizarea altor bunuri.

Bunurile accesorii sunt acele bunuri care nu pot fi utile decât prin intermediul altor

lucruri de care sunt intim legate.

Exemplu: cutiile pentru instrumentele muzicale, supracoperta unei cãr ţi, cheile pentru

lacãt, pompa pentru bicicletã, lopeţile pentru barcã, beţele pentru schi etc.

Interesul juridic al acestei clasificãri se grefeazã pe ideea cã bunul accesoriu urmeazã

soarta juridicã a bunului principal dacã legea nu prevede altfel sau dacã pãr ţile n-au convenit în

alt mod, potrivit adagiului "accesorium principale sequitur ".

Exemplu: vânzarea unei bãrci implicã obligaţia vânzãtorului de a preda cumpãrãtorului

odatã cu barca şi lopeţile, care sunt accesoriu acesteia, dacã nu s-a stabilit prin convenţie altfel.

8. Bunuri simple şi bunuri compuse. Bunurile simple sunt acele bunuri care formeazã o

unitate indivizibilã şi care sunt supuse în mod natural unui regim juridic omogen (de exemplu,

aurul, un teren gol, o perlã etc.).

Bunurile compuse sunt alcãtuite din elemente diverse şi distincte pentru care existã

interesul ca uneori sã fie asociate, alteori disociate. De pildã, universalitãţile de fapt,

proprietãţile incorporale etc.

Universalitã ţ ile de fapt reprezintã grupãri de bunuri mai mult sau mai puţin omogene.

De exemplu: o bibliotecã (un ansamblu de volume), o turmã (o sumã de animale), un fond de

comer ţ (constituit dintr-un ansamblu de bunuri mobile şi imobile, corporale şi incorporale în

scopul atragerii clientelei şi obţinerii de profit).



61

9. Bunuri frugifere şi bunuri nefrugifere. Bunurile frugifere, în opoziţie cu bunurile

nefrugifere, sunt acele bunuri susceptibile de a produce fructe fãrã consumarea substanţei lor.

Prin urmare, sunt fructe tot ceea ce un bun produce în mod periodic fãrã consumarea

substanţei sale, spre deosebire de producte care presupun consumarea substanţei şi au caracter

de periodicitate (de pildã, marmura dintr-o carierã, lemnul extras dintr-o pãdure etc.).Textul art. 483 C. civ. distinge trei categorii de fructe: naturale, industriale şi civile.

Fructele naturale sunt acele produse pe care un bun le dã fãrã nici o intervenţie a

omului, cum sunt: iarba crescutã pe un teren necultivat, prãsila animalelor, vânatul ori

ciupercile dintr-o pãdure (art. 522 C. civ.).

Fructele industriale sunt acele produse obţinute ca urmare a activitãţii omului, ca de

exemplu: recolta produsã de pe terenul agricol, produsele diferitelor plantaţii etc. (art. 522 C.

civ.). Fructele civile reprezintã echivalentul în bani sau în alte lucruri al utilizãrii unui bun,

cum sunt: chiriile, dobânzile, arendele etc. (art. 523 C. civ.); aşadar, ele reprezintã avantajele

de ordin material care se pot percepe din folosirea unui lucru la intervale periodice.

10. Bunuri corporale şi bunuri incorporale. Bunurile corporale sunt acele bunuri care

au o existenţã materialã fiind percepute prin simţurile omului; ele sunt acelea care se vãd şi pe

care le putem atinge; ele pot fi dominate în fapt, pot fi posedate. Toate lucrurile din jurul nostru

sunt bunuri corporale.

Prin contrast, bunurile incorporale sunt acele bunuri care nu au o existenţã materialã

(corp, substanţã), cãrora le lipseşte materia tangibilã, cum ar fi drepturile.

Toate drepturile sunt în esenţa lor incorporale; numai cã cea mai mare parte a lor poartã

asupra unor lucruri tangibile cum ar fi proprietatea asupra unui autoturism, uzufructul unui

imobil etc. Sunt însã şi drepturi care nu au ca obiect un lucru tangibil. Ele sunt incorporale

chiar prin imaterialitatea obiectului la care se aplicã; s-a spus cã acestea sunt "bunuri pur

incorporale

11. Bunuri sesizabile şi bunuri insesizabile. Bunurile sesizabile sunt acele bunuri care

pot fi urmãrite în cadrul executãrii silite a debitorului.

Bunurile insesizabile sunt acele bunuri care nu pot fi urmãrite silit pentru plata unei

datorii a debitorului.



62

Interesul juridic al acestei clasificãri rezidã în faptul cã, cu prilejul unei executãri silite

a bunurilor debitorului pentru plata unei datorii, anumite bunuri nu pot fi urmãrite ori pot fi

urmãrite numai pentru anumite creanţe privilegiate.

Exemplu: nu se pot urmãri şi vinde pentru nici o datorie, bunurile enumerate de textulart. 406 C. pr. civ. printre care figureazã icoanele şi portretele de familie ale debitorului.

12. Bunuri de capitalizare şi bunuri de consuma ţ ie. Sunt bunuri de capitalizare acelea

care formeazã baza cea mai consistentã a averii private. Ea reprezintã un amestec de bunuri

mobile şi imobile dupã criteriul valoric şi reuneşte trei specii de bunuri: a) bunurile de

capitalizare imobiliare (pãmânt pentru culturã, teren pentru construit, imobile construite); b)

bunuri de capitalizare mobiliarã (aur, valori bursiere, bijuterii, colecţii preţioase); c) bunuri de produc ţ ie sau unitãţi de exploatare (fonduri de exploatare industrialã, comercialã, artizanalã

sau agricolã); în fapt acestea din urmã reunesc unele elemente ale primelor douã tipuri.

Sunt bunuri de consuma ţ ie bunurile de confort sau de uz curent. Aici intrã în primul

rând echipamentul casnic sau bunurile care procurã o plãcere personalã (automobile, aparate

menajere etc.).

4. Faptele juridice. Izvoarele raportului juridic civil concret

Faptele juridice sunt acele împrejurãri care, potrivit legii, atrag dupã sine anumite

consecinţe juridice.

Dupã caracterul voliţional, faptele juridice şi o datã cu ele izvoarele raportului juridic

civil se clasificã în ac ţ iuni umane şi evenimente.

a) Ac ţ iunile umane ( faptele umane) sunt fapte voluntare ale persoanelor fizice sau

juridice de care legea (norma de drept civil) leagã anumite efecte juridice. Acţiunile umane la

rândul lor se împart în douã categorii şi anume:

- ac ţ iuni sãvâr şite cu inten ţ ia de a produce efecte juridice, adicã de a creea, modifica

sau stinge un raport juridic civil. Aceste acţiuni se numesc acte juridice civile şi ele constituie

categoria cea mai numeroasã de conduite umane care se sãvâr şesc în viaţa juridicã;

- ac ţ iuni sãvâr şite fãrã inten ţ ia de a produce efecte juridice dar care efecte se produc

totuşi, în puterea legii; deci consecinţele juridice se produc ex lege şi nu ex voluntate.

Aceste din urmã acţiuni pot fi ac ţ iuni licite - sãvâr şite cu respectarea prevederilor legale

- şi ac ţ iuni ilicite - sãvâr şite cu încãlcarea dispoziţiilor legale.



63

b) Evenimentele (adicã faptele naturale) sunt acele fapte juridice care se produc

independent de voinţa omului şi de care norma de drept civil leagã anumite efecte juridice

(consecinţe juridice).

Exemplu: naşterea unei persoane (care determinã apariţia unui nou subiect de drept

civil); moartea unei persoane (care determinã încetarea calitãţii de subiect de drept civil şi

declanşeazã succesiunea); anumite fenomene naturale (cutremurul, inundaţia, naufragiul etc.)

care constituie for ţã majorã şi apãrã de rãspunderea civilã; scurgerea timpului prevãzut de lege

care stinge dreptul material la acţiune în justiţie.

În doctrina juridicã noţiunea de fapte juridice este folositã în douã accepţiuni: Lato sensu, în sfera faptului juridic intrã atât acţiunile omeneşti sãvâr şite cu intenţie sau

fãrã intenţia de a produce efecte juridice, cât şi evenimentele (faptele naturale). Prin urmare, în

aceastã accepţiune, faptul juridic este sinonim cu izvorul raportului juridic concret.

Stricto sensu. Sfera faptului juridic cuprinde numai acţiunile omeneşti sãvâr şite fãrã

intenţia de a produce efecte juridice, efecte ce se produc în puterea legii, precum şi

evenimentele (faptele naturale). Deci, în aceastã accepţiune sunt excluse actele juridice.

Interesul juridic al clasificãrii faptelor juridice în fapte juridice stricto sensu şi lato

sensu rezidã în materia probaţiunii, deoarece, de regulã, primele pot fi dovedite cu orice mijloc

de probã îngãduit de lege pe când actele juridice sunt supuse unor condi ţii restrictive de

probaţiune; instituţia reprezentãrii are loc numai cu privire la actele juridice ; regimul

capacitãţii civile este diferit dupã cum ne aflãm în prezenţa actelor juridice civile sau a

faptelor juridice ( stricto sensu).

Prin izvor al raportului juridic concret se înţelege o împrejurare (act sau fapt) de care

legea civilã leagã na şterea unui raport juridic concret .

VII. BIBLIOGRAFIEO. Ungureanu, Drept civil. Introducere …op. cit., p. 108-135; M. I. Eremia, "Bunurile"

în Tratat de drept civil. Partea generalã, Editura Academiei, Bucureşti, 1967, p. 210-229; T.

Pop, în Tratat de drept civil, vol. I, Bucureşti, 1989, p. 80 şi urm.; A. Iorgovan, Tratat de drept

administrativ, vol. II, Editura Nemira, Bucureşti, 1996, p. 5-193; L. Frun ţ escu, Noţiunile de

domeniu public şi domeniu privat al statului. Conţinut şi regim juridic, Dreptul nr. 10-11/1993,

p. 41-17; I. P. Filipescu, Domeniul public şi privat al statului şi al unitãţilor teritorial-administrative, Dreptul nr. 5-6/1994, p. 75-82.



64

VIII. . ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE

1. Ce înţelegeţi prin noţiunea de bun?

2. Daţi exemple de bunuri fungibile.

3. De câte feluri sunt fructele? Cui se cuvin ele?

4. Care sunt bunurile mobile prin anticipaţie (art.? C.civ.)

5. Enumeraţi bunurile imobile prin obiectul care se aplică (art. ? C.civ.)


1. Sunt imobile prin obiectul la care se aplică:

a) construcţiile

b) ornamentele încastrate în zidc) drepturile asupra bunurilor imobile

d) acţiunile în justiţie

2. Dreptul de proprietate asupra bunurilor de gen (res genera) se transmite:

a) la momentul realizării acordului de voinţă al păr ţilor

b) la momentul predării

c) la momentul individualizării prin măsurare, cântărire, numărare

3. Bunurile sesizabile sunt:

a) cele care au o materie tangibilă

b) cele care pot fi percepute prin simţurile noastre

c) cele care pot fi supuse urmăririi silite

4.Un autoturism este:a) bun mobil prin determinarea legii

b) bun fungibil

c) bun neconsumptibil

5. Banii sunt:

a) bun fungibil

b) bun consumptibil

c) bun corporal



65

6. Sunt fapte juridice lato sensu:

a) contractul de vânzare-cumpărare

b) naşterea

c) posesia

X. TEST DE EVALUARED.A. a s-a căsătorit cu M.N. Înaintea căsătoriei ea avea o maşină iar el un apartament.

În timpul căsătoriei cei doi au construit o casă. M.N. vinde casa f ăr ă acordul soţiei.

a) ce fel de bun este apartamentul (treceţi-l prin toate clasificările bunurilor?

a) care bunuri sunt bunuri proprii ale fiecăruia dintre soţi?

b) Care sunt bunurile comune ale soţilor

c) M.N poate vinde casa f ăr ă acordul lui D.A.?

d) În caz de divor ţ ce bunuri revin fiecărui soţ?

XI. TEMĂ PENTRU ACASĂ: Realizaţi o schemă a clasificării bunurilor după Codul

civil.

TEMA NR.6 ACTUL JURIDIC CIVIL. NOŢIUNE ŞI CLASIFICARE

I. OBIECTIVE- să cunoască şi să înţeleagă sensurile noţiunii de act juridic civil

- să cunoască diferitele clasificări ale actelor juridice civile

- să cunoască importanţa practică a acestor clasificări ale actelor juridice civile

II.

COMPETENŢELE DOBÂNDITE DE STUDENT- capacitatea de a face distincţia dintre actul privit ca negotium şi ca instrumentum

- capacitatea de a încadra corect un act juridic într-o anumită clasificare

- capacitatea de a sesiza diferenţele dintre diferitele acte juridice şi importanţa

practică a calificării corecte a unui act juridic concret

III. CUVINTE CHEIE: manifestare de voinţă, efecte juridice, act juridic unilateral,

contract sinalagmatic, act cu titlu oneros, act cu titlu gratuit, act de conservare,

de administrare, de dispoziţie, act consensual, solemn, real,



66


1. Noţiunea de act juridic civil

2. Clasificarea actelor juridice civile

V. REZUMATUL IDEILOR PRINCIPALE

Actul juridic civil este un act voluntar pentru că persoana care-l îndeplineşte urmăreşte

o schimbare a situaţiei ei juridice. Sub acest aspect actul juridic se diferenţiază net de alte

acţiuni umane. Actul juridic civil este compus dintr-un coplex de împrejur ări relevante juridic

şi cel puţin o voinţă exteriorizată. În terminologia juridică expresia “act juridic” este

întrebuinţată în sensul de operaţie juridică (negotium) şi în sensul de înscris probator

(instrumentum). Actul juridic civil se clasifică n funcţie de diverse criterii. Această clasificare aactelor juridice civile are o importanţă practică covâr şitoare, calificarea corectă a unui act

juridic având o relevanţă practică deosebită.


1. No ţ iune

Actul juridic civil este acea manifestare de voin ţ ã destinatã sã producã anumite efecte

juridice (sã creeze, sã modifice sau sã stingã un raport juridic civil) în limitele şi condi ţ iile

dreptului obiectiv.

2. Clasificarea actelor juridice civile se poate face dupã mai multe criterii.

1. Acte juridice unilaterale, bilaterale şi multilaterale. Potrivit acestei clasificãri, dupã

numãrul pãr ţ ilor a cãror voinţã juridicã participã la formarea actului distingem:

a) Acte juridice unilaterale care sunt rodul unei singure voinţe juridice, adicã sunt

valabil încheiate de cãtre o singurã persoanã.

Exemplu: testamentul prin care testatorul desemneazã unilateral pe acela care dupã

moartea sa va fi legatarul sãu, adicã pe acela cãruia i se va transmite patrimoniul testatorului.

Actele unilaterale pot fi atât patrimoniale (testamentul) cât şi nepatrimoniale

(recunoaşterea filiaţiei unui copil din afara cãsãtoriei).



67

În dreptul nostru civil manifestãrile unilaterale de voinţã sunt izvoare de obligaţii

juridice civile numai în mod excepţional, în cazurile şi condiţiile anume prevãzute de lege.

Aceastã categorie este însã numeroasã în dreptul public.

b) Acte juridice bilaterale care sunt acelea încheiate prin realizarea acordului de voinţã

a douã pãr ţi diferite (fiecare parte putând fi constituitã din una sau mai multe persoane).Manifestarea de voinţã a fiecãreia dintre pãr ţi poartã numele de consim ţ ãmânt . Actele juridice

bilaterale se numesc contracte sau conven ţ ii.

Contractul poate fi unilateral sau bilateral. El este bilateral sau sinalagmatic atunci când

pãr ţile se obligã reciproc una faţã de cealaltã; aceasta înseamnã cã în acelaşi timp, fiecare din

pãr ţile contractului are atât calitatea de creditor cât şi pe cea de debitor.

c) Acte juridice multilaterale (plurilaterale, colective) care sunt acelea la a cãror

încheiere concurã voinţa mai multor pãr ţi.Putem deosebi douã specii. Pe de o parte actele unilaterale colective care sunt

constituite dintr-un mãnunchi de voinţe identice, de declaraţii unilaterale de voinţã. Exemplu:

deciziile luate de adunãrile generale dintr-o societate sau actele prin care se constituie o uniune,

o asociaţie, un sindicat, un partid etc.

De altã parte conven ţ iile colective care la fel ca şi contractul au la bazã un acord de

voinţã. De pildã: contractele colective de muncã care constituie acorduri între reprezentanţii

salariaţilor şi cei ai patronatului în vederea reglementãrii condiţiilor contractului de muncã.

2. Acte juridice cu titlu oneros şi acte juridice cu titlu gratuit . Dupã scopul urmãrit de

pãr ţ i la încheierea lor, actele juridice civile cu conţinut patrimonial pot fi:

a) Acte juridice cu titlu oneros prin care partea care procurã celeilalte pãr ţi un anumit

folos, urmãreşte ca, în schimb, sã obţinã un alt folos patrimonial mai mult sau mai puţin

echivalent

b) Acte juridice cu titlu gratuit prin care o parte procurã celeilalte pãr ţi un folos

patrimonial fãrã a urmãri sã primeascã nimic în schimb. De pildã, donaţia în care obţinerea

proprietãţii unui bun se face fãrã nici o contraprestaţie; dispunãtorul se sãrãceşte, gratificatul se

îmbogãţeşte.

Delimitarea celor douã tipuri de acte are la bazã un dublu criteriu: economic şi

psihologic. Elementul economic presupune un transfer de valoare dintr-un patrimoniu în altul;

în actele cu titlu gratuit diminuarea patrimoniului autorului actului trebuie sã fie fructul unei

intenţii liberale (animus donandi sau animus testandi).



68

3. Acte juridice comutative şi acte juridice aleatorii. Numai actele juridice cu titlu

oneros pot fi subclasificate în:

a) Acte juridice comutative, în care pãr ţile cunosc sau pot cunoaşte din chiar momentul

încheierii lor existenţa şi întinderea drepturilor şi obligaţiilor ce le revin, pe care le privesc ca

fiind valoric echivalente.

Exemplu: în contractul de vânzare-cumpãrare, vânzãtorul ştie exact suma pe care o va

primi drept preţ iar cumpãrãtorul ştie precis ce bunuri va primi în schimbul acelui preţ, ambele

pãr ţi considerând cã preţul corespunde valoric bunului (cã prestaţiile lor reciproce sunt

echivalente).

b) Acte juridice aleatorii, în care existenţa sau întinderea obligaţiilor (cel puţin aleuneia dintre pãr ţi) depinde de un element nesigur (numit alea = hazard), pãr ţile având în vedere

la încheierea actului posibilitatea unui câştig sau riscul unei pierderi (de exemplu: contractul de

asigurare, de rentã viagerã, de loterie etc.).

4. Liberalitã ţ i şi acte dezinteresate. La rândul lor, actele cu titlu gratuit pot fi

subclasificate în:

a) Liberalitã ţ i, adicã acte prin care o parte transmite celeilalte, cu titlu gratuit, un bun

sau o fracţiune din patrimoniul sãu sau chiar întregul sãu patrimoniu (de exemplu: donaţiile,

legatele testamentare).

b) Acte dezinteresate, adicã acte prin care o parte procurã celeilalte un folos, cu titlu

gratuit, dar fãrã a-şi ştirbi propriul sãu patrimoniu (de exemplu: împrumutul, mandatul gratuit

etc.). În aceastã situaţie o persoanã procurã alteia un avantaj gratuit, fãrã însã a dispune de

bunurile sale.

5. Acte juridice între vii şi acte pentru cauzã de moarte. Dupã criteriul timpului când

urmeazã a- şi produce efectele, actele juridice pot fi:

a) Acte juridice între vii ( acte inter vivos) destinate prin esenţa lor sã producã efecte

încã în timpul vieţii pãr ţilor.

b) Acte juridice pentru cauzã de moarte ( acte mortis causa) destinate prin esenţa lor sã

producã efecte juridice doar la moartea pãr ţii (de exemplu: testamentul, donaţia de bunuri

viitoare, asigurarea asupra vieţii etc.).

6. Acte constitutive, translative sau declarative. Dupã felul şi natura efectelor pe care le

produc, actele juridice civile pot fi:



69

a) Acte constitutive de drepturi, adicã, acte prin care se creazã între pãr ţi raporturi

juridice având în conţinut drepturi şi obligaţii corelative care iau astfel naştere, neexistând

anterior (de exemplu: actul de constituire a unui drept de uzufruct, cãsãtoria, etc.).

b) Acte translative de drepturi, adicã acte prin care anumite drepturi se transmit din

patrimoniul uneia dintre pãr ţi în patrimoniul celeilalte (de exemplu: contractul de vânzare-cumpãrare, donaţia, testamentul etc.).

c) Acte declarative, adicã acte juridice prin care pãr ţile îşi recunosc sau îşi confirmã sau

îşi definitiveazã ori consolideazã anumite drepturi care au existat anterior momentului

încheierii actului.

7. Acte de conservare, de administrare şi de dispozi ţ ie. Dupã importan ţ a sau gravitatea

pe care unele acte juridice o prezintã în raport cu patrimoniul persoanei care le încheie, actele juridice pot fi:

a) Acte de conservare prin care se urmãreşte pãstrarea unor drepturi în patrimoniul

persoanei, consolidarea şi preîntâmpinarea pierderii lor.

Exemplu: întreruperea unei prescripţii prin care se împiedicã ca un drept sã se piardã

printr-o nefolosinţã îndelungatã.

b) Acte de administrare prin care se tinde la punerea în valoare, la normala folosire şi

exploatare a unui bun sau a unui patrimoniu, fãrã pierderea (înstrãinarea) lui;.

Exemplu: a închiria un imobil pe o perioadã mai micã de 5 ani (art. 1419 C.civ.), a

valorifica recoltele, a încasa dobânzile sumelor datorate, a încheia acte privind întreţinerea unui

imobil, a unor ameliorãri, încheierea unei asigurãri etc.

c) Acte de dispozi ţ ie care au ca rezultat ieşirea unui bun din patrimoniul pãr ţii care

încheie actul fãrã intenţia de a-l înlocui (de exemplu, vânzarea, donaţia) sau grevarea lui cu

sarcini reale (de exemplu, constituirea unei ipoteci, a unui gaj, uzufruct etc.).

8. Acte consensuale, acte solemne şi acte reale. În funcţie de criteriul cerin ţ elor de

formare valabilã a actului juridic, avem:

a) Acte juridice consensuale care se pot încheia valabil prin simpla manifestare a

voinţei pãr ţilor, indiferent de forma ei de exprimare.



70

b) Acte juridice solemne (sau formale) a cãror valabilitate este condiţionatã de

exprimarea consimţãmântului pãr ţilor într-o anumitã formã solemnã cerutã de lege ad

validitatem sau ad solemnitatem (de exemplu: donaţia, testamentul, contractul de constituire a

unei ipoteci, înstrãinarea unui teren, cãsãtoria, adopţia etc.).

c) Acte juridice reale pentru a cãror încheiere valabilã, pe lângã consimţãmântul pãr ţilor, este neaparat necesarã şi predarea efectivã a lucrului la care actul se referã - traditio

rei - de exemplu: contractele de împrumut (atât comodatul, cât şi mutuum), depozitul, gajul cu

deposedare (amanetul), transportul de mãrfuri etc..

9. Acte juridice subiective şi acte juridice condi ţ ie. Dupã rolul jucat de voin ţ a pãr ţ ilor

în stabilirea conţinutului raportului juridic cãruia îi dau naştere, deosebim:

a) Acte juridice subiective (ordinare) în care pãr ţile stabilesc ele însele, în mod liber,conţinutul raportului juridic care le leagã, determinând drepturile şi obligaţiile lor reciproce;

c) Acte juridice condi ţ ie, prin care pãr ţile îşi manifestã dorinţa de a încheia actul şi de a

se supune astfel regulilor juridice care formeazã o anumitã instituţie juridicã, cu un conţinut

predeterminat, fãrã a putea modifica aceste reguli sau deroga de la ele (de exemplu: cãsãtoria,

adopţia etc.).

10. Acte juridice principale şi acte juridice accesorii.

a) Acte juridice principale care au o existenţã juridicã de sine stãtãtoare, soarta lor

nedepinzând de un alt act juridic.

b) Acte juridice accesorii care nu au o existenţã de sine stãtãtoare ci depind de un alt act

juridic principal.

11. Acte cauzale şi acte abstracte. În funcţie de dependen ţ a lor strictã sau, dimpotrivã,

independen ţ a lor de elementul "cauzã", actele juridice civile pot fi:

a) Acte juridice cauzale, a cãror valabilitate implicã neaparat valabilitatea cauzei

(scopului) lor astfel încât, dacã actul are o cauzã ilicitã, imoralã sau fictivã, actul juridic va fi

nul.

b) Acte juridice abstracte, a cãror valabilitate este detaşatã de valabilitatea cauzei

apreciindu-se numai în funcţie de celelalte elemente structurale (sau condiţii de valabilitate):

consimţãmântul, capacitatea şi obiectul.



71

Exemple de acte juridice abstracte: cambia, cecul, poliţele de asigurare, biletul la ordin,

acţiunile societãţilor comerciale, titlurile reprezentative (conosament, warant, recipisã de

depozit) etc.

VII. BIBLIOGRAFIE

O. Ungureanu, Drept civil. Introducere…op. cit., p. 135-150; C. Hamangiu, I Rosetti-

Bãlãnescu, Al. Bãicoianu, Tratat de drept civil român, vol. I, Editura All, Bucureşti, 1996, p.

76-124; Tr. Iona şcu ş. a., Tratat de drept civil. Partea generalã, vol.I, EdituraAcademiei,

Bucureşti,1967, p. 251-371; D. Cosma, Teoria generalã a actului juridic civil, Editura

Ştiinţificã, Bucureşti, 1969; Gh. Beleiu, Drept civil român. Introducere în dreptul civil.

Subiectele dreptului civil, ediţia a X-a revãzutã şi adãugitã, Editura Universul Juridic,

Bucureşti, 2006, p. 125-213; P. M. Cosmovici, Drept civil. Introducere în dreptul civil, Editura

All, Bucureşti, 1995, p. 95-146; M. Mure şan, Drept civil. Partea generalã, Editura Cordial

S.R.L., Cluj-Napoca, 1992, p. 96-198; E. Lupan, Drept civil. Partea generalã, Universitatea

"Dimitrie Cantemir", Facultatea de Drept, Cluj-Napoca, p. 140-254; L. Pop, Drept civil român.

Teoria generalã a obligaţiilor, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 1993, p. 120-131; G. Boroi,

Drept civil. Partea generalã, ediţia a II-a, Editura All, Bucureşti, 1999, p. 89-205;



1. Ce înţelegeţi prin act juridic civil?

2. Care este sensul noţiunii de act juridic – negotium?

3. Care este importanţa practică a disrtincţiei între acte juridice cu titlu oneros şi acte

juridice cu titlu gratuit?

4. Ce fel de efecte produc actele juridice declarative?

5. Ce sancţiune atrage lipsa formei cerută de lege în actele solemne?


1. Actul juridic este:

a) manifestarea de voinţă f ăcută cu intenţia de a produce efecte juridice

b) manifestarea de voinţă f ăcută f ăr ă intenţia de a produce efecte juridice, efecte care

se produc în temeiul legii



72

c) împrejurare independentă de voinţa omului de care legea leagă anumite efecte

juridice

2. Actele juridice bilaterale sunt:

a) actele juridice caracterizate prin aceea că obligaţiile păr ţilor sunt reciproce şiinterdependente

b) actele pentru a căror încheiere valabilă este necesar ă exprimarea voinţei a două păr ţi

c) actele care dau naştere la obligaţii numai pentru una din păr ţi

3. Contractul de vânzare-cumpărare este:

a) act juridic cu titlu oneros comutativ

b)

act juridic cu titlu oneros aleatoriuc) act dezinteresat

4. Contractul de donaţie este:

a) act cu titlu oneros

b) act dezinteresat

c) liberalitate

5) Contractul de rentă viager ă este:

a) act juridic cu titlu oneros

b) act juridic aleatoriu

c) act juridic nenumit


1.

Prin actele de administrare se urmăreşte:a) grevarea unui bun cu o sarcină reală

b) păstrarea unui bun în patrimoniu

c) normala punere în valoare a unui bun

2. Tranzacţia se caracterizează prin aceea că:

a) are ca efect naşterea unor drepturi subiective civile care nu existau anterior

b) are ca efect transmiterea unui drept dintr-un patrimoniu în altul

c) are ca efect consolidarea unor drepturi preexistente



73

3.Constituie just titlu pentru uzucapiunea de 10-20 de ani:

a) actele translative de proprietate

b) actele constitutive de drepturi

c) actele declarative

3. Vânzarea –cumpărarea terenurilor este:

a) act consensual

b) act solemn

c) act real

4.

Contractul de locaţiune este:a) act cu executare uno ictu

b) act cu executare succesivă

c) contract sinalagmatic

5. Pentru încheierea valabilă a unui act consensual este necesar ca:

a) actul să fie încheiat în formă scrisă

b) actul să fie încheiat în formă autentică

c) să se fi realizat acordul de voinţă al păr ţilor

XI. TEMĂ PENTRU ACASĂ: C.M. a cumpărat un câine. Calificaţi actul juridic

civil încheiat de C.M.

TEMA NR.7. CONDIŢII PENTRU VALABILITATEA ACTULUI JURIDIC

CIVIL

I. OBIECTIVE- să înţeleagă procesul psihologic de formare a voinţei juridice

- să cunoască condiţiile de valabilitate ale actului juridic

- să-şi însuşească cunoştinţele referitoare la capacitatea persoanei fizice şi juridice

- să cunoască şi să înţeleagă viciile de consimţământ- să cunoască cerinţele impuse obiectului actului juridic



74

- să cunoască cerinţele impuse cauzei actului juridic

- să înţeleagă ce înseamnă principiul consensualismului şi să ştie excepţiile de la

acest principiu

II. COMPETENŢELE DOBÂNDITE DE STUDENT- capacitatea de a încheia un act juridic valabil

- capacitatea de a depista cauza unui act juridic nevalabil

- capacitatea de a califica corect un viciu de consimţământ

- capacitatea de a depista într-un act juridic nevalabilitatea obiectului sau cauzei

III. CUVINTE CHEIE: capacitate, consimţământ, vicii de consimţământ,

Eroare, dol, violenţă, leziune, obiect, cauză, formă a actului juridic


1. Capacitatea

2. Condimţământul

3. Viciile de consimţământ: eroarea, dolul, violenţa, leziunea

4. Obiectul actului juridic

5. Cauza actului juridic

6. Forma actului juridic


Codul nostru civil stabileşte în art. 948 regula potrivit căreia condiţiile esenţiale pentru

valabilitatea unei convenţii sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al păr ţii

care se obligă, un obiect determinat sau determinabil, o cauză licită. În afara acestor condiţii

pentru anumite acte juridice sunt impuse şi altele care se refer ă la forma actului juridic sau la

obţinerea prealabilă a unei autorizaţii administrative. Textul art. 949 C.civ. statuează că poate

contracta orice persoană ce nu este declarată necapabilă de lege iar art. 950 indică excepţiile de

la această regulă. Consimţământul pentru a fi valabil trebuie să îndeplinească mai multe cerinţe

printre care şi pe aceea de a nu fi alterat de vreun viciu de consim ţământ. Aceste vicii ale

voinţei sunt: eroarea, dolul, violenţa, leziunea. Obiectul actului juridic civil trebuie să fie

determinat sau cel puţin determinabil, să existe, să fie în circuitul civil, să fie posibil, să fie licit

şi moral. Principiul privind forma actului juridic civil este cel al consensualismului. De la acest



75

principiu există trei excepţii şi anume: forma cerută de lege ad validitatem, forma cerută ad

probationem, forma cerută pentru opozabilitatea faţă de ter ţi.


Vom dezvolta condiţiile esenţiale de fond cerute pentru validitatea oricãrui act juridic

de cãtre art. 948 C. civ., precum şi de formã, ca şi modalitãţile actului juridic civil.

1. Capacitatea. No ţ iune. Definire. Prima condiţie esenţialã cerutã de art. 948 C. civ.

pentru a se putea încheia convenţii (şi acte juridice în general) este capacitatea pãr ţilor.

Prin capacitate civilã în ţ elegem aptitudinea persoanei (fizice sau juridice) de a fi

subiect de drept , adicã de a sta în raporturi juridice civile şi de a încheia acte juridice civilespre a deveni astfel titular de drepturi şi obligaţii civile.

Este suficient sã amintim cã, în principiu, toate persoanele au capacitate civilã de

exerciţiu cu excepţia celor pe care legea le declarã în mod expres ca fiind lipsite sau restrânse

în aceastã capacitate. Acest principiu este consacrat de textul art. 949 C. civ. potrivit cãruia

"poate contracta orice persoanã ce nu este declaratã necapabilã de lege".

Art. 950 C. civ. - indicã şi excepţiile de la acest principiu dispunând cã: "Incapabilii de

a contracta sunt: 1. Minorii; 2. Interzişii; 4. În genere toţi acei cãrora legea le-a prohibit

oarecare contracte" (textul pct. 3 care prevedea incapacitatea femeii mãritate a fost abrogat în

1932).

Mai trebuie sã reţinem cã, privitã ca o condiţie esenţialã pentru validitatea actului

juridic, capacitatea de a încheia actul trebuie sã existe exact în momentul încheierii acestuia,

adicã în momentul exprimãrii consimţãmântului pãr ţii respective.

2. Consim ţ ãmântul

Defini ţ ia şi condi ţ iile consim ţ ãmântului. Consimţãmântul este manifestarea de voinţã a

subiectului de drept de a fi legat prin actul juridic la care consimte (o manifestare unilateralã de

voinţã). Altfel spus consimţãmântul este hotãrârea exteriorizatã de a încheia un anumit act

juridic.

Pentru a dobândi valoare juridicã, deci pentru a fi valabil, consimţãmântul trebuie sã

îndeplineascã urmãtoarele condiţii:

- sã emane de la o persoanã cu discernãmânt;

- sã fie exteriorizat;



76

- sã fie exprimat cu intenţia de a produce efecte juridice;

- sã nu fie alterat de vreun viciu de consimţãmânt.

a) Consim ţ ãmântul trebuie sã fie dat de o persoanã cu discernãmânt . Întrucât actul

juridic este manifestarea de voinţã fãcutã cu intenţia de a produce efecte juridice, persoana care

îl încheie trebuie sã fie conştientã de aceste efecte, sã le doreascã, deci persoana trebuie sã aibãdiscernãmânt pentru a delibera în cunoştinţã de cauzã.

b) Consim ţ ãmântul trebuie sã fie exteriorizat (declarat). Voinţa juridicã pentru a deveni

consimţãmânt trebuie sã fie exteriorizatã. În general, numai voinţa exteriorizatã poate aduce la

cunoştinţa lumii exterioare o activitate a vieţii psihice. Voinţa realã, rãmasã în interior, nu

produce efecte juridice deoarece nu poate fi cunoscutã de alţii şi nici nu poate intra în contact

cu altã voinţã pentru a se realiza acordul de voinţã specific actelor bilaterale şi multilaterale.

În dreptul nostru civil pãr ţile sunt libere sã aleagã forma de exteriorizare aconsimţãmântului, potrivit principiului consensualismului actelor juridice. Deci, prin simpla

manifestare de voinţã se naşte valabil actul juridic.

c) Consim ţ ãmântul trebuie sã fie exprimat cu inten ţ ia de a produce efecte juridice.

Întrucât actul juridic este manifestarea de voinţã fãcutã cu intenţia de a produce efecte de drept,

consimţãmântul trebuie sã exprime angajarea autorului lui din punct de vedere juridic.

d) Consim ţ ãmântul sã nu fie alterat de vreun viciu de consim ţ ãmânt . Aşa cum am

arãtat, manifestarea de voinţã a pãr ţilor pentru a produce efecte juridice, deci pentru a fi

valabilã, trebuie nu numai sã emane de la o persoanã capabilã şi conştientã, dar se cere ca

aceastã manifestare de voinţã sã nu fie alteratã de anumite vicii numite viicii de consim ţ ãmânt

(art. 953 C.civ.).

Viciile de consimţãmânt sunt: eroarea, dolul (viclenia) şi violen ţ a iar pentru anumite

acte juridice şi pentru anumite persoane fizice, leziunea.

3.Viciile de consim ţ ãmânt

A. Eroarea .

Eroarea poate fi definitã ca fiind falsa reprezentare a realitã ţ ii în con ştiin ţ a persoanei

care delibereazã şi adoptã hotãrârea de a încheia actul juridic. Potrivit criteriului

consecinţelor pe care le produce, eroarea se clasificã în: eroare obstacol, eroare viciu de

consimţãmânt şi eroare indiferentã.

1) Eroarea obstacol este cea mai gravã eroare care face ca voinţa celor douã pãr ţi sã nu

se întâlneascã şi deci, ca actul juridic sã nu se poatã încheia. Sunt considerate erori obstacol:



77

- eroarea asupra naturii actului juridic (error in negotio), situaţie în care o parte crede

cã încheie un anumit act juridic iar cealaltã parte crede cã încheie un alt act juridic.

- eroare asupra identitã ţ ii obiectului actului juridic (error in corpore sau error in

objecto), situaţie în care o parte crede cã s-a negociat cu privire la un bun iar cealaltã parte

crede cã s-a negociat cu privire la un alt bun.Deoarece în cazul erorii obstacol manifestarea voinţei este necorespunzãtoare realitãţii,

o asemenea eroare este distructivã de voinţã juridicã ducând la nulitatea absolutã a actului

juridic.

2. Eroarea viciu de consim ţ ãmânt (numitã în doctrina francezã eroare-nulitate) este

eroarea care poartã asupra calitãţilor substanţiale ale obiectului actului juridic (error in

substantia sau error in materia) sau asupra identitãţii ori calitãţilor persoanei cocontractante(error in personam). Eroarea constituie viciu de consimţãmânt numai în douã cazuri:

a) când poartã asupra substanţei obiectului actului juridic (error in substantiam);

b) când poartã asupra persoanei cu care s-a încheiat actul juridic (error in personam).

a) Eroarea asupra substan ţ ei obiectului actului juridic constituie viciu de

consimţãmânt numai când se referã la calitãţile substanţiale ale obiectului.

Prin substan ţ a obiectului se înţelege atât bunul considerat în materialitatea lui (culoare,

miros, gust, formã, compoziţie, vechime, originalitate etc.), cât şi conţinutul prestaţiei (acţiunii

ori inacţiunii) pe care subiectul activ al unui raport juridic o poate pretinde subiectului pasiv.

Exemplu: existã eroare asupra substanţei când o persoanã dorind sã cumpere un tablou

autentic, cumpãrã din eroare o copie; sau când cumpãrã un obiect fiindcã îl crede din aur iar în

realitate obiectul este de alamã; este evident cã persoana n-ar fi cumpãrat copia sau obiectul de

alamã, dacã ar fi cunoscut adevãratele calitãţi ale obiectelor cumpãrate.

B) Eroarea asupra persoanei constituie viciu de consimţãmânt în acele acte juridice în

care consideraţia persoanei cocontractantului sau calitãţile sale esenţiale sunt determinante la

încheierea actului juridic, cum ar fi în cazul cãsãtoriei sau al contractelor încheiate intuitu

personae. De la caz la caz pot constitui calitãţi esenţiale ale unei persoane: identitatea, vârsta,

sexul, sãnãtatea, abilitãţile, solvabilitatea (în contractele de societate), sã fie de încredere etc.

Indiferent dupã cum este vorba de eroare asupra substanţei obiectului sau eroare asupra

persoanei, pentru a constitui viciu de consimţãmânt eroarea trebuie sã prezinte o anumitã



78

gravitate şi sã fi fost determinantã, hotãrâtoare la încheierea actului juridic, în sensul cã partea

care a cãzut în eroare nu ar fi contractat dacã cunoştea realitatea.

Eroarea constituind o stare de fapt poate fi doveditã prin orice mijloace de probã,

inclusiv prin martori şi prezumţii; dar proba ei este mai dificilã datoritã elementului psihologic.

3. Eroarea indiferentã (inexpresivã sau u şoarã) este eroarea care nu are nici o influenţãasupra validitãţii actului juridic deoarece poartã asupra unor împrejurãri mai puţin importante

ale actului juridic. Evident cã o asemenea eroare nu afecteazã validitatea actului juridic

neavând nici o consecinţã juridicã.

Sanc ţ iunea erorii diferã în funcţie de clasificarea ei. Astfel eroarea obstacol (indiferent

cã este error in negotiam sau error in corpore) antreneazã nulitatea absolutã. Pentru eroarea

viciu de consimţãmânt sancţiunea este nulitatea relativã iar eroarea indiferentã - aşa cum am

arãtat - nu desfiinţeazã actul juridic încheiat.Dupã criteriul naturii realitã ţ ii asupra cãreia poartã eroarea, se disting:

a) Eroarea de fapt (error facti) care constã în falsa reprezentare a unei situaţii de fapt

cu privire la încheierea actului juridic.

b) Eroarea de drept (error iuris) care constã în falsa reprezentare a existenţei ori

conţinutului unei norme de drept.

B. Dolul (viclenia). Prin dol (art. 960 C.civ.) se înţelege inducerea în eroare a unei

persoane prin mijloace viclene în scopul încheierii unui act juridic.

Structura dolului se compune din douã elemente:

a) un element inten ţ ional (subiectiv) care constã din intenţia de a induce în eroare o

persoanã pentru a o hotãrî sã încheie un act juridic.

b) un element material (obiectiv) care constã în folosirea de mijloace viclene

(manopere dolosive, acte de şiretenie, abilitãţi sau maşinaţiuni, puneri în scenã etc.) prin care

persoana este indusã în eroare. Dacã manoperele întrebuinţate de o parte contractantã nu sunt

culpabile, atunci nu vom putea vorbi de dol.

Pentru existenţa acestui viciu de consimţãmânt (dolului) trebuie sã fie îndeplinite

cumulativ ambele sale componente (intenţional şi material).

Mijloacele viclene pentru a constitui dolul trebuie sã prezinte o anumitã gravitate (dolus

malus).

Tãcerea poate fi constitutivã de dol, aşa numitul dol prin reticen ţ ã (dol negativ), când

partea ascunde sau nu comunicã cocontractantului o împrejurare importantã pe care acesta ar

trebui sã o cunoascã înainte de încheierea contractului.



79

Exemplu: jurisprudenţa a statuat cã o cãsãtorie poate fi anulatã pentru dol prin reticen ţã

comis prin ascunderea bolii de care suferea unul dintre soţi (Trib. Supr., dec. civ. nr. 658/1971,

R.R.D. nr. 7/1972, p. 115-117, cu notã de D. Cosma).

Pentru a constitui viciu de consimţãmânt, dolul trebuie sã îndeplineascã douã condiţii

cumulative:

a) sã fie determinant pentru manifestarea de voinţã de a încheia actul juridic;

b) sã provinã de la cealaltã parte sau mai exact spus, de la una din pãr ţile contractante.

Faţã de împrejurarea cã art. 960 alin. 2 C. civ. prevede cã dolul nu se presupune,

aceasta înseamnã cã partea care invocã dolul ca viciu de consimţãmânt, va trebui sã-l

dovedeascã. Dolul constituind un fapt juridic poate fi dovedit prin orice mijloc de probã,inclusiv proba testimonialã şi prin prezumţii.

C. Violen ţ a. Consimţãmântul la încheierea unui act juridic este viciat prin violenţã

atunci când persoana în cauzã este amenin ţ atã cu un rãu în a şa fel încât i se insuflã o temere de

naturã a o face sã încheie un act juridic pe care altfel nu l-ar fi încheiat .

Obiectul ameninţãrii poate sã fie de naturã patrimonialã sau poate sã vizeze integritatea

fizicã ori moralã a unei persoane

La fel ca şi în cazul celorlalte vicii de consimţãmânt şi în cazul violenţei sancţiunea este

nulitatea relativã (anulabilitatea) a actului (art. 961 C.civ.). Doctrina şi practica disting între:

1. violenţa fizicã (vis) existentã atunci când ameninţarea cu un rãu priveşte integritatea

fizicã ori bunurile persoanei.

Exemplu: constituie violenţã fapta unei persoane de a ameninţa cu bãtaia pe o alta

pentru ca aceasta din urmã sã încheie un anumit act juridic.

2. violenţa moralã (metus) atunci când ameninţarea se referã la onoarea, cinstea ori

sentimentele persoanei.

Exemplu: în jurisprudenţã s-a concluzionat cã este supus violenţei reclamantul care,

contractând cu pârâtul clãdirea unei case, primeşte arvunã 5.000 lei, şi este chemat apoi la şeful

de post de cãtre pârât (care voieşte a reveni asupra convenţiei) şi determinat sub ameninţarea

arestãrii a semna o chitanţã de împrumut pentru 5.000 lei, suma reprezentând chiar arvuna datã.



80

Pentru a justifica anularea actului violenţa trebuie sã îndeplineascã urmãtoarele

condiţii:

a) ameninţarea sã fi fost injustã;

b) ameninţarea sã fi fost determinantã pentru hotãrârea încheierii actului. Se are învedere în aceastã materie etatea, sexul şi condiţia persoanelor".

D. Leziunea. Leziunea a fost definitã ca reprezentând paguba materialã pe care o

suferã una din pãr ţ ile unui contract oneros şi comutativ din cauza dispropor ţ iei vãdite de

valoare dintre cele douã presta ţ ii reciproce (privite ca echivalente valoric). Mai simplu spus,

ea reprezintã un dezechilibru economic al contractului.

Din punct de vedere practic, leziunea are o aplicabilitate foarte restrânsã pentru cã, potrivit art. 1165 C. civ., "Majorul nu poate, pentru leziune, sã exercite acţiunea în resciziune".

Chiar şi în privinţa minorilor aplicabilitatea leziunii ca viciu de consimţãmânt este restrânsã.

Art. 1157 C. civ. prevede într-adevãr cã "Minorul poate exercita acţiunea în resciziune

pentru simpla leziune, în contra oricãrei convenţii"; dar acest text a fost implicit modificat prin

dispoziţiile art. 25 alin. 1 şi 2 din Decretul 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului

familiei şi a Decretului nr. 31/1954 referitor la persoanele fizice şi persoanele juridice, text

potrivit cãruia "aplicarea dispoziţiilor referitoare la acţiunea în anulare pentru leziune se

restrânge la minorii care, având vârsta de 14 ani împliniţi, încheie singuri, fãrã încuviinţarea

pãrinţilor sau tutorelui, acte juridice pentru a cãror valabilitate nu se cere şi încuviinţarea

prealabilã a autoritãţii tutelare, dacã aceste acte le pricinuiesc vreo vãtãmare. (2) Actele

juridice care se încheie de minorii ce nu au împlinit vârsta de 14 ani sunt anulabile pentru

incapacitate chiar dacã nu este leziune".

4. Obiectul actului juridic civil. No ţ iune. Potrivit art. 962 C. civ., "obiectul convenţiilor

este acela la care pãr ţ ile sau numai una din pãr ţ i se obligã". Rezultã de aici cã prin "obiect al

actului juridic" trebuie sã înţelegem presta ţ ia (adicã ac ţ iunea sau inac ţ iunea) pe care subiectul

activ o poate pretinde iar subiectul pasiv este obigat sã o sãvâr şeascã în temeiul

angajamentului luat prin încheierea actului juridic.

Condi ţ iile obiectului actului juridic. În lumina dispoziţiilor legale cerinţele pe care

trebuie să le îndeplinească obiectul actului juridic civil sunt:



81

a) Obiectul trebuie sã existe. Art. 1311 C. civ. (în materia contractului de vânzare-

cumpãrare) pevede expres cã "dacã în momentul vânzãrii lucrul vândut era pierit în tot,

vinderea este nulã".

Prin excepţie de la regula potrivit cãreia obiectul trebuie sã existe în momentul

încheierii actului juridic, art. 965 alin. 1 C. civ. prevede cã "lucrurile viitoare pot fi obiectulobligaţiei", cu excepţia succesiunilor încã nedeschise (alin. 2).

b) Obiectul (lucrul la care se referã presta ţ ia) trebuie sã fie în circuitul civil . În acest

sens art. 963 C. civ. dispune expres: "numai lucrurile ce sunt în comer ţ pot fi obiectul unui

contract".

c) Obiectul trebuie sã fie determinat sau determinabil . Art. 948 pct. 3 C. civ. se referã

la condiţia existenţei unui obiect determinat; art. 964 C. civ. Nuanţeazã exprimarea cerând ca

"obligaţia ... sã aibã de obiect un lucru determinat cel puţin în specia sa" iar alin. 2 al aceluiaşiarticol adaugã cã (determinatã fiind specia), "cantitatea obiectului poate fi necertã (adicã

nedeterminatã), de este posibilã determinarea ei".

Obiectul este considerat determinat chiar dacã, fiind vorba de lucruri de gen, se aratã în

contract numai cantitatea nu şi calitatea, legea prezumând în acest caz cã pãr ţile s-au obligat la

bunuri de calitate medie (art. 1103 C.civ.).

În ce priveşte obiectul (prestaţia) celeilalte pãr ţi (în contractul de vânzare-cumpãrare,

preţul), acesta trebuie sã fie "serios şi determinat de pãr ţi" (art. 1303 C. civ.); "cu toate acestea

determinarea preţului poate fi lãsatã la arbitrariul unei a treia persoane".

d) Obiectul actului juridic trebuie sã fie posibil cãci "nimeni nu se poate obliga la

imposibil" (ad impossibilium nulla est obligatio). Imposibilitatea trebuie sã fie absolutã, adicã

sã existe pentru toatã lumea (imposibilitatea rezultatã din nepriceperea debitorului ori din

cauze relative, este irelevantã).

Exemplu: obligaţia asumatã de a trece înot Oceanul Atlantic în 24 de ore este nulã ca

având un obiect imposibil; dar nu este valabilã nici obligaţia de a trece înot bazinul de la

ştrand, când cel ce îşi asumã obligaţia nu ştie sã înoate.

e) Obiectul actului juridic trebuie sã fie licit , adicã sã nu fie potrivnic legii şi în primul

rând, legilor de ordine publicã, adicã celor imperative referitoare la ordinea socialã, politicã

etc. Astfel, este nulã ca având un obiect ilicit, obligaţia de a ucide sau mutila pe cineva, traficul

de influenţã etc.



82

f) Obiectul actului juridic trebuie sã constea într-un fapt personal al celui ce se obligã (

evident, aceastã condiţie se cere numai la actele juridice care implicã sãvâr şirea unui "fapt", a

unei acţiuni de a da sau a face).

g) La actele juridice translative sau constitutive de drepturi reale, se mai cere o condiţie

cu privire la obiectul obligaţiei de a da: cel ce se obligã a da trebuie sã fie titularul dreptuluirespectiv.

Exemplu: vânzãtorul trebuie sã fie proprietarul lucrului vândut; cel ce subînchiriazã un

spaţiu locativ trebuie sã fie cel puţin chiriaş al acelui spaţiu dar poate fi şi uzufructuar sau chiar

proprietar.

5. Cauza actului juridic civil. No ţ iunea de cauzã a actului juridic. Prin "cauzã" seînţelege scopul concret în vederea cãruia se încheie un act juridic. Este deci un element juridic

de naturã psihologicã care determinã consimţãmântul şi explicã de ce anume s-a încheiat actul

juridic.

. Cauza cuprinde în dreptul nostru douã elemente distincte:

a) un element abstract, obiectiv şi invariabil în aceeaşi categorie de acte juridice,

element constând în reprezentarea scopului direct şi imediat al consimţãmântului (care este

consideraţia contraprestaţiei în contractele sinalagmatice oneroase, remiterea lucrului în

contractele reale şi respectiv intenţia de liberalitate în contractele gratuite);

b) un element concret, subiectiv şi variabil de la caz la caz, element constând în scopul

mediat al consimţãmântului, adicã în mobilul principal care a determinat hotãrârea de a

consimţi la încheierea actului juridic.

Exemplu: într-un contract de vânzare cumpãrare, scopul imediat al consimţãmântului

vânzãtorului este obţinerea preţului (un scop abstract, obiectiv şi invariabil, acelaşi pentru toţi

vânzãtorii din lume). În schimb, scopul mediat al consimţãmântului care explicã în mod

concret de ce anume vânzãtorul a consimţit sã-şi înstrãineze lucrul şi sã încaseze preţul, este

scopul concret urmãrit sau destinaţia concretã pe care vânzãtorul doreşte sã o dea sumei

obţinute cu titlu de preţ, scop concret, subiectiv şi variabil de la un vânzãtor la altul.

Condi ţ iile de valabilitate ale cauzei actului juridic.

a) Cauza trebuie sã existe (art. 966 C. civ.). Lipsa cauzei se confundã adesea cu o

eroare asupra existenţei cauzei. Menţionãm cã nu existã cauzã nici în cazul lipsei



83

contraprestaţiei în contractele sinalagmatice; lipsei predãrii bunului în contractele reale; lipsei

riscului în actele aleatorii; lipsei intenţiei de a gratifica, în actele cu titlu gratuit.

b) Cauza trebuie sã fie realã, adicã sã nu fie falsã.

c) Cauza trebuie sã fie licitã. Potrivit art. 968 C. civ. "cauza este nelicitã când este

prohibitã de legi, când este contrarã bunelor moravuri şi ordinii publice".

Exemplu: în practica judiciarã s-a anulat pentru cauzã ilicitã sau imoralã contractul prin

care un bãrbat cãsãtorit se obliga sã-şi despãgubeascã concubina în cazul în care nu va divor ţa

de soţie.

Proba cauzei (art. 976 C.civ). Legea prezumã atât existenţa cât şi valabilitatea cauzei

şi, prin urmare, sarcina probei incumbã celui care invocã lipsa cauzei sau îi contestã

valabilitatea. Cât priveşte mijloacele de probã, ele sunt cele de drept comun, admiţându-seorice probã legalã (inclusiv martori sau prezumţii), dupã anumite reguli.

6. Forma actului juridic civil.

În sens larg, prin "forma" actului juridic civil înţelegem condi ţ iile de formã pe care

trebuie sã le îndeplineascã un act juridic civil atât pentru validitatea lui cât şi pentru proba

existenţei şi conţinutului actului, cât şi pentru opozabilitatea actului respectiv faţã de ter ţele

persoane.

În sens restrâns, prin "forma" actului juridic civil înţelegem modul în care se

exteriorizeazã voin ţ a internã a pãr ţ ii (pãr ţ ilor) actului juridic, adicã modul în care se exprimã

consimţãmântul.

Principiul consensualismului actelor juridice civile. Ca regulã generalã, pentru

validitatea actului juridic civil este suficient ca voinţa pãr ţilor între care acest act se încheie, sã

fie exprimatã sau exteriorizatã, indiferent în ce formã s-ar manifesta aceastã exprimare. Altfel

spus, problema formei actului juridic civil este dominatã de principiul consensualismului

potrivit cãruia un act juridic civil este valabil încheiat prin simpla manifestare de voinţã a

pãr ţilor, indiferent de forma în care ea se exteriorizeazã ( solo consensu).

A. Forma cerutã "ad validitatem" . Prin excepţie de la principiul potrivit cãruia actele

juridice civile sunt consensuale, adicã sunt valabile indiferent de forma de manifestare a

voinţei la încheierea lor, legiuitorul a prevãzut pentru unele acte juridice civile, necesitatea

încheierii lor într-o anumitã formã solemnã cerutã ca condiţie de validitate a actului (ad

validitatem sau ad solemnitatem).



84

Astfel, contractul de donaţie este valabil numai dacã s-a încheiat în formã autenticã (art.

813 c. civ.); aceeaşi formã se cere şi pentru actul de constituire a unei ipoteci convenţionale ca

şi pentru vânzarea-cumpãrarea terenurilor (art. 1772 C. civ. pentru ipoteci şi respectiv art. 46

alin. 1 din Legea fondului funciar nr. 18/1991, pentru terenuri). Actele solemne nu pot fi

încheiate prin manifestarea tacitã a consimţãmântului ci numai prin exprimarea lui expresã înforma cerutã de lege.

Condi ţ ii ce trebuie respectate pentru asigurarea formei "ad validitatem" . Acestea sunt,

în esenţã, urmãtoarele:

- întregul act (adicã toate clauzele actului juridic civil) trebuie sã îmbrace forma cerutã

pentru validitatea sa;

- actul aflat în interdependen ţ ã cu actul solemn, trebuie sã îmbrace şi el forma specialã;

Exemplu: mandatul dat pentru încheierea unui act solemn trebuie constatat prin procurã

autenticã specialã.

- actul care determinã ineficien ţ a unui act solemn trebuie, în principiu, sã îmbrace şi el

forma specialã, solemnã (excepţie face legatul care poate fi revocat şi tacit.

B. Forma cerutã "ad probationem" . Uneori, chiar pentru actele juridice consensuale,

legea (sau voinţa pãr ţilor) poate sã impunã încheierea actului juridic într-o anumitã formã

(scrisã) necesarã nu pentru validitatea actului juridic ca atare (ca negotium) ci doar pentru

dovedirea existenţei şi conţinutului acestuia (ad probationem).

Astfel, actele juridice al cãror obiect are o valoare mai mare de 250 de lei, nu pot fi

dovedite decât printr-un înscris (art. 1991 C. civ.); actul ca atare este valabil dar - în caz de

litigiu - el nu poate fi dovedit cu martori sau prezumţii ci numai prin prezentarea unui înscris.

Tot astfel, pot fi dovedite numai prin înscrisuri contractele de asigurare (art. 10 din Legea nr.

135/1996), de depozit voluntar (art. 1597 C. civ.), contractul de locaţiune (art. 1416 C. civ.),

contractul de închiriere a locuinţelor (Legea nr. 114/1996), tranzacţia (art. 1705 C. civ.) etc.

Caracterele formei "ad probationem" sunt urmãtoarele:

- este obligatorie (iar nu facultativã); sub acest aspect se aseamãnã cu forma cerutã ad

validitatem;

- nerespectarea ei atrage sancţiunea inadmisibilitã ţ ii dovedirii actului (negotium) cu alt

mijloc de probã;

- reprezintã (ca şi forma cerutã ad validitatem) o excep ţ ie de la principiul

consensualismului (deoarece manifestarea de voinţã trebuie sã îmbrace forma scrisã).



85

Sanc ţ iunea nerespectãrii formei cerutã ad probationem nu constã în nevalabilitatea

actului - negotium juris - ci în imposibilitatea dovedirii actului cu un alt mijloc de probã.

Practic aceastã sancţiune este o decãdere din dreptul de a proba.

C. Forma cerutã pentru opozabilitatea fa ţ ã de ter ţ i. Aceastã formã înseamnã aceleformalitãţi care sunt necesare, potrivit legii, pentru a face actul juridic opozabil şi persoanelor

care nu au participat la încheierea lui, în scopul ocrotirii drepturilor ori intereselor lor.

Sanc ţ iunea nerespectãrii acestei condiţii de formã constã în inopozabilitatea actului

juridic şi nu în nulitatea actului, cum este în cazul formei ad validitatem.

De lege lata, sunt aplicaţii ale formei cerutã pentru opozabilitatea faţã de ter ţi:

- publicitatea imobiliarã prin sistemul cãr ţilor funciare (art. 21 din Legea nr. 7/1996,

legea cadastrului şi a publicitãţii imobiliare); publicitatea constituirii gajului (prin pãstrareaactului într-o mapã specialã la judecãtoria în circumscripţia cãreia s-a încheiat actul, potrivit

art. 1686 C. civ.); notificarea cesiunii de creanţã potrivit art. 1393 C. civ.etc.;

VII. BIBLIOGRAFIE

O. Ungureanu, Drept civil. Introducere…op. cit., p. 150/204; I. Rosetti-Bãlãnescu, O.

Sachelarie, N.G. Nedelcu, Principiile dreptului civil, Bucureşti, 1946, p. 9-42; C. Stãtescu, C.

Bârsan, Drept civil. Teoria generalã a obligaţiilor, Editura All-Beck, Bucureşti, 1999, p. 55-58;

I. Albu, Libertatea contractualã, Dreptul nr. 3/1993, p. 29 şi urm.; I. Dogaru, Valenţele juridice

ale voinţei, Editura Ştiinþificã şi Enciclopedicã, Bucureşti, 1986, p. 43-78; A. Iona şcu, Drept

civil. Partea generalã, Editura Didacticã şi Pedagogicã, Bucureşti, 1963, p. 82 şi urm; M.

Nicolae în C. Toader, R. Popescu, M. Nicolae, B. Dumitrache, Drept civil român, Curs selectiv

pentru licenţã, ediţia a III-a, Edit Press, Bucureşti, 1998, p. 22-34; I.D. Romo şan, Vinovãţia în

dreptul civil român, Editura All-Beck, Bucureşti, 1999, p. 41-59; Ş . Beligrãdeanu, notã la dec.

civ. nr. 474/1985 a Tribunalului Jud. Caraş-Severin, R.R.D. nr. 12/1985, p. 55-62; P. Andrei,

Dolul prin reticenþã în literatura juridicã şi practica judiciarã, R.R.D. nr. 9/1982, p. 36-40; J.

Kocsis, Unele aspecte teoretice şi practice privind eroarea de drept, Dreptul nr. 8/1992, p. 39-

42; A.Iona şcu, M.Mure şan, M.Costin, C.Surdu, Contribuţia practicii judecãtoreşti la

dezvoltarea principiilor dreptului civil român, Editura Academiei, Bucureşti, 1973, p.54 şi urm.




86

VIII. ÎNTREBĂRI RECAPITULATIVE1. Care sunt excepţiile de la art. 949 C.civ.?

2. Care sunt condiţiile impuse de lege pentru ca consimţământul să fie valabil?

3. Ce este eroarea şi de câte feluri este ea?. Daţi exemple de eroare. Folosiţi şi Codul

civil

4. Ce înseamnă dol? (art.? C.civ.)

5. De cîte feluri este violenţa? Exemple

6. Care categorii de persoane şi care acte pot fi atacate cu acţiunea în resciziune pentru

leziune?


I. Voinţa juridică este formată din următoarele elemente:

a) obiect şi cauză

b) consimţământ şi cauză

c) consimţământ şi obiect

II. Când incapacitatea se datorează lipsei discernământului, sancţiunea este:

a) Nulitatea absolută

b) Nulitatea relativă

c) Caducitatea

III. Constituie eroare obstacol:

a) falsa reprezentare cu privire la identitatea obiectului actului juridic

b) falsa reprezentare cu privire la calităţile substanţiale ale obiectului actului juridic

c) falsa reprezentare cu privire la identitatea persoanei cu care se încheie actul juridic

IV. Eroarea viciu de consimţământ poate fi invocată:a) orice persoană interesată

b) partea care s-a aflat în eroare la încheierea actului

c) cealaltă parte contractantă

V. Eroarea are în structur ă:

a) un element subiectiv constând în falsa reprezentare a realităţii

b) un element subiectiv constând în intenţia de a induce în eroare o persoană



87

c) un element subiectiv constând în faptul de a profita de starea de nevoie în care se

află cealaltă parte

VI. Dolul se dovedeşte prin:

a) orice mijloc de probă b) înscrisuri

c) se presupune, nu trebuie dovedit

VII. Înstr ăinarea bunurilor de gen de către un neproprietar:

a) se sancţionează cu nulitatea absolută a actului

b) se sancţionează cu nulitatea relativă a actului

c)

nu atrage nevalabilitatea actului

VIII. Lipsa intenţiei de a gratifica în cazul liberalităţilor este sancţionată cu:

a) nulitatea absolută

b) nulitatea relativă

c) nu este sancţionată

IX. Mandatul pentru încheierea unui contract de vânzare-cumpărare cu privire la un

teren trebuie dat:

a) în formă scrisă

b) în formă autentică

c) verbal

X. Pentru a-şi produce efectele, testamentul olograf trebuie să fie:

a) scris, datat şi semnat de mâna testatorului

b) încheiat în formă autentică

c) dactilografiat sau tehnoredactat, dacă este semnat de testator

XI. TESTE DE EVALUARE

1. Dolul principal este sancţionat cu:

a) nulitatea relativă

b) nulitatea absolută

c) nu este sancţionat



88

2. Este viciu de consimţământ:

a) violenţa exercitată printr-o ameninţate legitimă

b) violenţa exercitată printr-o ameninţare injustă

c) violenţa exercitată prin ameninţarea cu un r ău viitor

3. Leziunea poate fi invocată:

a) de orice persoană interesată

b) de minorul care nu a împlinit 14 ani

c) de minorul cu vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani

4.

Pot fi lezionare:a) actele de conservare

b) actele de administrare

c) actele de dispoziţie

5) Pot forma obiect al actului juridic:

a) bunurile prezente

b) bunurile viitoare, inclusiv succesiunile nedeschise

c) bunurile care au pierit până la încheierea actului juridic

6) Se află în circuitul civil:

a) terenurile agricole din extravilan

b) plaja Mării Negre

c) drumurile publice judeţene

XII. TEMĂ PENTRU ACASĂ: Realizaţi o comparaţie între eroare şi dol.

TEMA NR.8 MODALITĂŢILE ACTULUI JURIDIC CIVIL

I. OBIECTIVE- să înţeleagă noţiunea de “modalităţi” ale actului juridic civil şi utilitatea practică a

folosirii acestora

- să cunoască modalităţile actului juridic civil- să cunoască diferenţele dintre diferitele modalităţi ale actului juridic civil



89

II. COMPETENŢELE DOBÂNDITE DE STUDENTI

- capacitatea de a identifica într-un act juridic modalitatea de care este afectat

- capacitatea de a deosebi între termenul suspensiv şi extinctiv, cert şi incert, în

favoarea creditorului, debitorului sau unui ter ţ şi diferitele efecte ale acestor termene- capacitatea de a face distincţia dintre condiţia suspensivă şi rezolutorie şi efectele

acestora

- capacitatea de a compara sarcina cu celelate modalităţi ale actului juridic

III. CUVINTE CHEIE: modalităţi, termen suspensiv, termen extinctiv, condiţie

suspensivă, condiţie rezolutorie, pendente conditione, eveniente conditione,deficiente conditione, sarcină


1. Noţiune

2. Termenul

3. Condiţia

4. Sarcina


Într-un act juridic civil pot exista unele elemente viitoare care pot influenţa existenţa sau

executarea drepturilor şi obligaţiilor ce rezultă din actul juridic. Aceste elemente sau

împrejur ări pot consta fie în scurgerea timpului (în cazul modalităţii numită termen), fie într-un

eveniment natural sau într-o acţiune omenească (în cazul modalităţii numită condiţie şi a celei

numită sarcină). Fiecare dintre aceste modalităţi produc efecte juridice diferite.


1. No ţ iune. Prin modalitãţi ale actului juridic civil înţelegem anumite elemente sau

împrejurãri viitoare care înfluen ţ eazã existen ţ a sau executarea drepturilor şi obliga ţ iilor ce

rezultã din actul juridic. Modalităţile actului juridic civil sunt: termenul, condiţia şi sarcina.

.

2. Termenul. No ţ iune. Termenul (ca modalitate a actului juridic) este un eveniment

viitor şi sigur ca realizare de care depinde fie începerea, fie stingerea efectelor actului juridic.



90

Sediul materiei: art. 1022-1025 C. civ. şi alte acte normative.

Clasificarea termenelor . Termenele pot fi clasificate în funcţie de mai multe criterii:

În funcţie de criteriul cunoa şterii sau necunoa şterii momentului exact în care termenul

se va implini, distingem:

a. Termenul cert a cãrui datã sau moment de împlinire este cunoscut din chiar momentulîncheierii actului, fie prin fixarea datei calendaristice (de pildã, împrumut 100000 lei pânã la data

de 20 martie 1999), fie în mod indirect, prin fixarea duratei termenului şi stabilirea momentului

începerii curgerii lui (de pildã, împrumut o bicicletã pentru o sãptãmânã de la data acordãrii

împrumutului).

b. Termenul incert a cãrui datã de împlinire nu este cunoscutã în momentul închieierii

actului juridic deşi se ştie precis cã evenimentul respectiv se va împlini (de pildã, data mor ţii

întreţinutului în contractul de vânzare cu clauzã de întreţinere sau o închiriere a unei locuinţe pânã la moartea locatarului).

În funcţie de criteriul izvorului sãu, termenul poate fi:

a. Termen voluntar (sau conven ţ ional) stabilit prin acordul de voinţã al pãr ţilor;

majoritatea sunt astfel de termene;

b. Termen legal , stabilit de legiuitor;

c. Termenul judiciar , stabilit de cãtre judecãtor (de pildã, termenul de gra ţ ie la care se

referã art. 1101 C.civ. potrivit cãruia judecãtorul poate sã acorde debitorului strâmtorat un

termen pentru platã).

Dupã modul cum rezultã din actul juridic, termenul poate fi:

a. Termen expres care rezultã în mod expres din actul juridic pe care-l afecteazã fiind

prevãzut în mod explicit;

b. Termen implicit (tacit) care nu este prevãzut expres dar poate fi dedus din natura

actului sau din împrejurãrile în care se executã acest act (de pildã, o obligaţie de întreţinere nu

poate fi afectatã decât de un termen extinctiv, stingându-se la data mor ţii beneficiarului).

Cea mai importantã clasificare a termenelor este aceea care are în vedere criteriul

efectelor pe care acestea le produc. În funcţie de acest criteriu deosebim:

a. Termenul suspensiv este acel termen care amânã începerea exercitãrii dreptului şi a

executãrii obligaţiei pânã în momentul împlinirii lui; aşadar, la împlinirea lui actul juridic

începe sã-şi producã efectele. Pânã la împlinirea termenului suspensiv dreptul nu poate fi

exercitat iar obligaţia nu trebuie executatã.



91

Exemplu: în cazul unui împrumut bãnesc pe termen de un an, pânã la împlinirea

termenului creditorul nu poate cere iar debitorul nu poate fi obligat sã restituie suma

împrumutatã.

b. Termenul extinctiv este acel termen care amânã stingerea exercitãrii drepturilor şi aexecutãrii obligaţiilor corelative pânã la împlinirea lui; el antreneazã, aşadar, stingerea unui

drept.

Exemplu: data mor ţii întreţinutului sau credirentierului în contractul de vânzare-

cumpãrare cu clauzã de întreţinere, respectiv de rentã viagerã, constituie termene extinctive.

Dupã criteriul pãr ţ ii care beneficiazã de termen acesta poate fi stabilit:a. în favoarea debitorului;

b. în favoarea creditorului;

c. în favoarea ambelor pãr ţ i.

Aceastã clasificare prezintã interes practic pentru cã numai partea în favoarea cãreia s-a

stipulat un termen, poate sã renunţe la beneficiul termenului şi sã-şi exercite dreptul (ori sã-şi

îndeplineascã obligaţia) chiar înainte de împlinirea termenului suspensiv (de pildã, cel

împrumutat poate restitui împrumutul mai repede decât s-a obligat).

Efectele termenului. Aceste efecte sunt diferite dupã cum ne aflãm în faţa unui termen

suspensiv sau a unui termen extinctiv, dupã cum urmeazã:

În cazul termenului suspensiv drepturile şi obligaţiile dintre pãr ţi se nasc şi sunt valabile

din chiar momentul încheierii actului juridic dar drepturile nu încep sã se exercite şi obligaţiile

nu devin exigibile decât din momentul împlinirii termenului suspensiv, astfel:

În cazul termenului extinctiv pânã la împlinirea termenului, drepturile şi obligaţiile

pãr ţilor existã şi se executã în mod normal ca şi când ar fi pure şi simple; la împlinirea

termenului însã, raportul juridic înceteazã iar drepturile şi obligaţiile pãr ţilor se sting.

În actele juridice afectate de modalitatea termenului suspensiv o largã rãspândire o au

noţiunile de scadenţã şi exigibilitate.

Prin scaden ţ ã înţelegem împlinirea termenului suspensiv; o obligaţie scadentã este o

obligaţie afectatã de un termen suspensiv atunci când acest termen s-a împlinit. Obligaţia

ajunsã la termen, adicã o obligaţie scadentã devine exigibilã, deci i se poate cere executarea iar,

la nevoie, se poate recurge la executarea silitã.



92

Renun ţ area la termen şi decãderea din beneficiul termenului. Partea în favoarea cãreia

s-a stabilit un termen suspensiv poate sã renunţe la acest termen; în acest caz, obligaţia devine

de îndatã exigibilã ca o obligaţie purã şi simplã.

Exemplu: cel care a luat un împrumut pe termen de un an, poate sã renunţe la beneficiul

termenului înainte de împlinirea lui fie printr-o declaraţie unilateralã de voinţã, fie în mod tacit,

prin executarea obligaţiei (restituirea anticipatã a împrumutului).

Codul civil reglementeazã, cu titlu de sancţiune civilã, şi decãderea din beneficiul

termenului a debitorului care ajunge în stare de insolvabilitate (deconfiturã, dupã cum se

exprimã C.civ.) sau care, prin fapta sa, micşoreazã garanţiile date prin contract creditorului(art. 1025 C. civ.).

Deoarece în aceste situaţii "debitorul nu mai poate reclama beneficiul termenului",

înseamnã cã obligaţia sa devine exigibilã de îndatã ca şi când ar fi ajuns la scadenţã.

3. Condi ţ ia. Defini ţ ie. Condiţia este un eveniment viitor şi nesigur în ce prive şte

realizarea sa, de care depinde însãşi existenţa actului juridic (adicã naşterea ori desfiinţarea

sa).

Sediul materiei: art. 1004-1021 C.civ., legislaţia privind contractul de asigurare etc.

Clasificarea condi ţ iilor se face în funcţie de mai multe criterii. Astfel:

Dupã criteriul efectelor pe care le produce distingem:

a. Condi ţ ie suspensivã, de îndeplinirea cãreia depinde naşterea drepturilor şi obligaţiilor

(deci nu numai executarea lor ca în cazul termenului suspensiv). Pânã la implinirea faptului pus

în condiţie, actul stã în suspensie iar odatã îndeplinit, actul este perfectat (art. 1017 C.civ.).

Exemplu: îţi vând locuinţa mea dacã voi fi transferat la Cluj.

b. Condi ţ ia rezolutorie este aceea de îndeplinirea cãreia depinde desfiinţarea drepturilor

şi obligaţiilor ce formeazã conţinutul actului juridic supus unei asemenea condiţii. Prin

îndeplinirea ei actul se desfiinţeazã, se rezolvã cu efect retroactiv.



93

Exemplu: îţi vând autoturismul BMW dar dacã nu-mi plãteşti preţul pânã la 15

septembrie 2002, vânzarea se va desfiinţa.

Spre deosebire de termenul extinctiv care produce efecte pentru viitor (ex nunc)

condiţia rezolutorie are efect retroactiv (ex tunc).Dupã criteriul naturii evenimentului viitor în care constã condiţia distingem:

a. Condi ţ ie cazualã care constã într-un eveniment viitor a cãrui îndeplinire depinde

numai de hazard, nu şi de voinţa uneia din pãr ţi.

Exemplu: asigurãtorul se obligã sã plãteascã asiguratului despãgubiri dacã gospodãria

acestuia va fi distrusã de un cutremur, de un incendiu etc.

b. Condi ţ ia mixtã care constã într-un eveniment viitor a cãrui îndeplinire depinde şi devoinţa uneia din pãr ţi dar şi de voinţa unei ter ţe persoane (art.1007 C.civ.); ter ţa persoanã

trebuie sã fie determinatã.

Exemplu: îţi vând autoturismul meu dacã tatãl meu îmi va cumpãra altul de ziua mea,

sau îţi dau 100000 lei dacã te vei cãsãtori cu d-nul X.

c. Condi ţ ia potestativã care constã într-un eveniment viitor a cãrui realizare depinde de

voinţa uneia sau a celeilalte dintre pãr ţile actului juridic.

Exemplu: îţi dau 1000 E dacã te vei duce în Australia.

Codul mai cuprinde unele dispoziţii privitoare la condiţia imposibilã, la cea ilicitã şi la

cea imoralã. Este imposibilã condiţia care constã într-un eveniment care nu se poate îndeplini

fie din punct de vedere material, fie din punct de vedere juridic; aceasta din urmã poartã asupra

unei împrejurãri care este contrarã legii şi deci ea nu se poate îndeplini în mod legitim.

Este ilicitã condiţia care constã într-un fapt contrar legii.

Exemplu: condiţia de a nu schimba religia, de a nu îmbrãţişa o anumitã carierã, de a nu

te cãsãtori etc.; sau încheierea unui act juridic sub condiţia de a sãvâr şi un viol.



94

Este imoralã condiţia care ar contraveni bunelor moravuri sau regulilor de convieţuire

socialã; este contrarã bunelor moravuri condiţia care ar aduce atingere onestitãţii publice,

decenţei, pietãţii.

Efectele condi ţ iei sunt diferite dupã cum ne aflãm în faţa unei condiţii suspensive sau auneia rezolutorii; de asemenea, ele diferã şi dupã momentul în care ne situãm: înaintea sau

dupã îndeplinirea condiţiei.

Regula de bazã în materia efectelor condiţiei este aceea potrivit cãreia toate efectele

condiţiei se produc retroactiv, din chiar momentul încheierii actului juridic, şi nu numai din

momentul îndeplinirii condiţiei.

Efectele condi ţ iei suspensive. În funcţie de momentul în care ne situãm, efectele

condiţiei suspensive sunt urmãtoarele:a. Pendente conditione, adicã atâta timp cât condiţia suspensivã nu s-a îndeplinit, actul

juridic nu produce efecte juridice în sensul cã nu dã naştere unor drepturi şi obligaţii. Prin

urmare:

- creditorul nu poate pretinde executarea obligaţiei;

- debitorul nu poate executa valabil obligaţia iar dacã face acte de executare înainte de

îndeplinirea condiţiei, el este îndreptãţit sã cearã restituirea lor ca fiind plãţi nedatorate;

b. Deficiente conditione, adicã în ipoteza în care condiţia nu se îndeplineşte, drepturile

şi obligaţiile cãrora pãr ţile au intenţionat sã le dea naştere prin actul lor juridic afectat de

condiţia suspensivã nu se mai nasc ci se desfiinţeazã retroactiv, din chiar momentul încheierii

actului juridic, pãr ţile fiind puse în situaţia anterioarã încheierii actului ca şi când nici nu l-ar fi

încheiat. Drept urmare:

- prestaţiile eventual efectuate vor fi restituite;

- eventualele garanţii constituite se desfiinţeazã şi ele ca fiind accesorii obligaţiei

garantate care s-a desfiinţat prin neîndeplinirea condiţiei suspensive;

c. Eveniente conditione, adicã în ipoteza în care condiţia suspensivã s-a îndeplinit, actul

juridic se consolideazã retroactiv, din chiar momentul încheierii actului ca şi cum actul juridic

ar fi fost un act pur şi simplu, neafectat de modalitãţi.

Efectele condi ţ iei rezolutorii. Şi în acest caz efectele diferã în funcţie de momentul în

care ne situãm:

a. Pendente conditione actul juridic produce efecte ca şi când ar fi un act pur şi simplu.

Prin urmare:

- obligaţiile debitorului sunt valabile şi exigibile, ele trebuie sã se execute;



95

- dobânditorul bunului devine proprietar şi, deci suportã riscurile pieirii bunului;

b. Eveniente conditione, adicã atunci când se îndeplineşte condiţia rezolutorie, actul

juridic se desfiinţeazã retroactiv, drepturile şi obligaţiile izvorâte din el fiind considerate a nu fi

existat niciodatã.

4. Sarcina. No ţ iune. Sarcina este o obliga ţ ie (de a da, a face sau a nu face ceva)

impusã de cãtre dispunãtor gratificatului în actele juridice cu titlu gratuit (donaţii sau legate

testamentare).

Spre deosebire de termen şi condiţie care pot afecta orice act juridic civil, sarcina poate

afecta numai liberalitãţile.

Clasificare. Sarcina poate fi stabilitã de dispunãtor:

a. în favoarea dispunãtorului; b. în favoarea gratificatului;

c. în favoarea unei ter ţe persoane.

Interesul acestei clasificãri decurge din unele deosebiri de regim juridic între aceste

categorii de sarcini. Astfel:

- sarcina în favoarea dispunãtorului nu se poate stipula decât în contractele de donaţie

nu şi în testamente;

- uneori existenţa sarcinii poate influenţa chiar natura juridicã a actului;

Efectele sarcinii. Dacã gratificatul îndeplineşte sarcina actul juridic gratuit se

consolideazã ca şi când ar fi fost un act pur şi simplu.

Dacã însã gratificatul nu executã sarcina, dispunãtorul sau moştenitorii sãi au dreptul sã

cearã revocarea donaţiei sau a legatului. Revocarea va produce efecte retroactive întocmai ca şi

rezoluţiunea unui contract oneros.

VII. BIBLIOGRAFIE

O. Ungureanu, Drept civil. Introducere, ediţia a 8-a, Editura C.H. Beck, Bucureşti,

2007, p. 204-220; C. Hamangiu, I. Rosetti-Băl ănecu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. I,

Editura All, Bucureşti, 1996, p. 234-265; Gh. Beleiu, Drept civil. Introducere în dreptul civil

român. Subiecteledreptului civil, ediţia a X-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae, P. Tru şcă,

Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2006, p. 153-169; E. Lupan, I. Sabău-Pop, Tratat de drept

civil român, vol. I, Partea generală, Editura C.H. Beck, Bucureşti, 2006, p. 183-201; E.

Chelaru, Drept civil. Partea generală, Editura All-Beck, Bucureşti, 2003, p. 143-157; G. Boroi,

Drept civil. Partea generală. Persoanele, Editura All, Bucureşti, 2001, p. 147-164.



96



1. Ce înţelegeţi prin modalitatea termen?

2. Care sunt efectele juridice ale termenului suspensiv? Dar extinctiv?

3. De cîte feluri este condiţia?

4. Care sunt efectele condiţiei rezolutorii pendente conditione?

5. În care acte juridice se foloseşte modalitatea numită sarcină şi care sunt efectele

acesteia?


1.

Termenul este:a) un eveniment viitor şi sigur în ceea ce priveşte realizarea lui

b) un eveniment viitor şi nesigur în ceea ce priveşte realizarea lui

c) un eveniment viitor de care depinde executarea actului juridic

2. Dispoziţiile art. 1362 C.civ. cuprinde un termen:

a) cert

b) incert

c) suspensiv

3. În cazul unui împrumut bănesc pe termen de un an avem de-a face cu:

a) un termen suspensiv

b) un termen extinctiv

c) o condiţie suspensivă

4. Condiţia că îţi vând maşina dacă vei lua nota 10 la Drept civil este:

a) o condiţie rezolutorie

b) o condiţie suspensivă

c) o condiţie potestativă

5) Dacă gratificatul nu execută sarcina:

a) actul juridic gratuit se consolidează

b) dispunătorul sau moştenitorii săi au dreptul să cear ă revocarea donaţiei sau legatului



97

c) ter ţul beneficiar are dreptul să cear ă executarea sarcinii


I. Codiţia “îţi voi da 1000 de lei dacă vreau”:

a) este valabilă

b) este pur potestativă

c) este nulă

II. Condiţia amână executarea drepturilor şi obligaţiilor:

a) adevărat

b) fals

III. Obligaţia de a întreţinere a unei persoane pe durata vieţii este o obligaţie:

a) pur ă şi simplă

b) afectată de o condiţie suspensivă

c) afectată de un termen incert

IV. Condiţia de a nu te căsători este:

a) imorală b) ilicită

c) imposibilă

V. În cazul condiţiei suspensive efectele acesteia pendente conditione sunt

următoarele:

a) creditorul nu poate pretinde executarea obligaţiei

b)

debitorul execută valabil obligaţiac) obligaţia nu poate fi stinsă prin compensaţie

XI. TEMĂ PENTRU ACASĂ: Realizaţi o comparaţie între termen şi condiţie



98

TEMA NR.9 EFECTELE ACTULUI JURIDIC CIVIL

I. OBIECTIVE

- să înţeleagă noţiunea de efecte ale actului juridic civil

- să cunoască şi să înţeleagă principiile efectelor actului juridic civil- să cunoască excepţiile de la principiile efectelor actului juridic civil


- să fie capabil să explice principiile care guvernează efectele actului juridic civil

- să fie capabil să depisteze excepţiile de la cele trei mari principii

- să poată aplica practic la o speţă cunoştinţele teoretice

III. CUVINTE CHEIE: efecte, pacta sunt servanda, irevocabilitate, relativitate,

opozabilitate, avânzi-cauză, creditori chirografari, succesori universali, cu tiltu universal,

cu titlu particular


- Noţiune

- Principiul for ţei obligatorii a actului juridic civil ( pacta sunt servanda)

- Principiul irevocabilităţii actului juridic

- Principiul relativităţii actului juridic


Crearea, modificarea, transmiterea sau stingerea unor raporturi juridice civile reprezintă

efectele actului juridic civil. Aceste efecte sunt guvernate de trei mari principii şi anume:

principiul for ţei obligatorii a actului juridic (art. 969 alin. 1 C.civ.); principiul irevocabilităţii

actului juridic (art. 969 ali, 2 C.civ.); principiul relativităţii actului juridic civil (art. 973 C.civ.).

De la toate aceste trei principii există unele excepţii care constau, în general, în împrejur ări

str ăine de voinţa păr ţilor dar care afectează aceste principii. Pentru înţelegerea principiilor şi

excepţiilor de la aceste principii este obligatoriu să se ânţeleagă unele noţiuni conexe precum:

păr ţi, ter ţi, avânzi-cauză, creditori chirografari, simulaţia, stipulaţia pentru altul, reprezentarea

etc.

VI. CONŢINUTUL TEMEI NR.9



99

1. No ţ iune. Efectele actului juridic civil constau, dupã caz, în crearea, modificarea,

transmiterea sau stingerea unor raporturi juridice civile şi, implicit, a drepturilor şi obligaţiilor

care alcãtuiesc conţinutul acestor raporturi.

Existã trei mari principii care guverneazã efectele actului juridic civil şi anume:

principiul for ţ ei obligatorii a actului juridic, principiul irevocabilitã ţ ii actului juridic şi principiul relativitã ţ ii efectelor actului juridic civil.

2. Principiul for ţ ei obligatorii a actului juridic. Conţinutul principiului for ţei

obligatorii a actului juridic ( pacta sunt servanda) este stabilit prin dispoziţia art. 969 alin. 1 C.

civ. potrivit cãruia "Convenţiile legal fãcute au putere de lege între pãr ţile contractante".

Potrivit acestui text, actul juridic civil se impune respectului pãr ţilor întocmai cum li se

impune legea, bineînţeles, în mãsura în care actul juridic este legal fãcut, adicã întruneştecondiţiile de valabilitate prevãzute de lege şi nu încalcã ordinea publicã, dispoziţiile imperative

ale legii sau bunele moravuri.

Excep ţ ii de la principiul for ţ ei obligatorii. Unele împrejurãri - strãine de voinţa pãr ţilor

- sunt de naturã a afecta acest principiu, antrenând fie restrângerea, fie extinderea for ţei

obligatorii a actului juridic. Astfel:

- încetarea actului juridic se produce indiferent de voinţa pãr ţilor atunci când dispare

unul din elementele constitutive ale actului;

- prorogarea (sau prelungirea) prin lege a unor contracte, face sã se extindã efectele

actului dincolo de limita în timp stabilitã de pãr ţi (exemplu: contractele de închiriere a

locuinţelor în baza Legii nr. 17/1994 şi a Legii nr. 112/1995);

- suspendarea efectelor unui act juridic cu executare succesivã se produce datoritã

intervenţiei unui caz fortuit sau de for ţã majorã;

3. Principiul irevocabilitã ţ ii actului juridic. Acest principiu este consacrat de alin. 2 al

art. 969 C. civ. care, referindu-se la convenţii - dispune cã "ele se pot revoca numai prin

consimţãmânt mutual sau din cauze autorizate de lege", de unde rezultã per a contrario cã

actul juridic nu poate fi revocat prin voinţa unilateralã a uneia din pãr ţile care l-a încheiat.

Excep ţ iile de la principiul irevocabilitã ţ ii prevãzute expres de lege sunt urmãtoarele:

a. În cazul contractelor şi a celorlalte acte bilaterale:

- dona ţ iile între so ţ i sunt esenţialmente revocabile (art. 937 alin. 1 C. civ.); tocmai pentru

a împiedica eludarea acestei prevederi (printr-o eventualã donaţie deghizatã în forma unui act de



100

vânzare care nu ar putea fi revocat) legiuitorul a prevãzut în art. 1308 alin. 1 C. civ, regula

interdic ţ iei vânzãrilor între so ţ i;

- contractele de loca ţ iune încheiate pe duratã nedeterminatã pot fi revocate prin voinţa

unilateralã a oricãreia dintre pãr ţi (art. 1436 C. civ.);

- contractele de închiriere a locui ţ elor pot fi revocate unilateral numai de cãtre chiriaş;- contractul de mandat poate fi oricând revocat de oricare dintre pãr ţi (dar cu efecte

numai pentru viitor);

- contractul de depozit poate fi revocat de cãtre deponent (cu efecte tot numai pentru

viitor, art. 1616 C. civ.);

- contractele încheiate în afara spaţiilor comerciale - în condiţiile Ordonanţei nr. 106

din 30 aug. 1999 - pot fi denunţate unilateral de cãtre consumator în termen de 7 zile lucrãtoare

şi fãrã a fi necesarã invocarea vreunui motiv; evident cu returnarea produselor la comerciant întermenele stabilite.

b. În cazul actelor juridice unilaterale, acestea pot fi revocate de cãtre partea prin a cãrei

voinţã s-au încheiat, numai în cazurile expres prevãzute de lege şi anume:

- testamentul este un act unilateral de voinţã esen ţ ialmente revocabil (art. 802 C. civ.);

- actul unilateral de voinţã prin care un succesibil renun ţ ã la mo ştenire poate fi revocat

numai înlãuntrul termenului acceptare (6 luni potrivit art. 700 C. civ.) şi numai dacã între timp

moştenirea nu a fost acceptatã de un alt erede (art. 701 C. civ.).

4. Principiul relativitã ţ ii efectelor actului juridic civil. Acest principiu este consacrat

de textul art. 973 C. civ. astfel: "Convenţiile nu au efect decât între pãr ţile contractante".

Aplicabil oricãror acte juridice principiul relativitãţii semnificã cã dintr-un act juridic

nu se pot naşte drepturi şi obligaţii decât în favoarea şi, respectiv, sarcina pãr ţilor care au

încheiat actul deoarece nimeni nu poate fi obligat decât prin voinţa sa; actul juridic nu produce

efecte faţã de ter ţele persoane.

No ţ iunile de: pãr ţ i, ter ţ i, avânzi-cauzã. Aceste noţiuni denumesc cele trei categorii în

care pot fi împãr ţiţi subiecţii de drept în raport cu un anumit act juridic. Astfel:

- sunt pãr ţ i persoanele care au încheiat (fie personal, fie prin reprezentant) actul juridic;

- sunt ter ţ i persoanele strãine de actul juridic, care nu au participat nici personal, nici

prin reprezentant la încheierea lui; ei mai sunt denumiţi "cei de-ai treilea".



101

- sunt avânzi-cauzã (habentes causam) toţi cei care nu au participat la încheierea actului

juridic dar totuşi, datoritã unor legãturi juridice pe care le au cu pãr ţile, suferã potrivit legii

unele efecte ale actului juridic.

Astfel, sunt avânzi-cauzã:

a. Succesorii universali şi succesorii cu titlu universal sunt persoanele care succed laîntreg patrimoniul autorului lor (de exemplu: moştenitorul legal unic, legatarul universal şi

persoana juridicã în cazul comasãrii) sau la o cotã-parte din acesta (de exemplu: moştenitorii

legali şi legatarii cu titlu universal şi persoana juridicã în cazul divizãrii).

b. Succesorii cu titlu particular sunt cei care succed numai la anumite drepturi sau

bunuri determinate (de exemplu, cumpãrãtorul unui bun, donatarul, legatarul cu titlu

particular). Aceşti succesori sunt avânzi-cauzã faţã de actele juridice fãcute de autorul lor

numai dacã sunt întrunite urmãtoarele condiţii:- dacã actul respectiv a dat naştere unor drepturi şi obligaţii strâns legate de bunul

dobândit de succesor;

- dacã actul respectiv are datã certã anterioarã dobândirii bunului;

- dacã s-au îndeplinit condiţiile de publicitate cerute de lege.

c. Creditorii chirografari sunt acei creditori care nu au o garanţie realã ci doar un drept

de gaj general asupra patrimoniului debitorului lor. Ei sunt avânzi-cauzã deoarece suferã

consecinţele juridice patrimoniale provenite din actele încheiate de debitorul lor; patrimoniul

debitorului se poate mãri sau micşora.

Calitatea de avânzi-cauzã a creditorilor chirografari înceteazã în momentul în care

debitorul lor încheie acte juridice patrimoniale (cu alte persoane) în frauda intereselor

creditorilor (adicã încheie acte prin care debitorul îşi provoacã sau îşi agraveazã starea de

insolvabilitate periclitând posibilitatea realizãrii silite a creanţelor acestor creditori); faţã de

aceste acte creditorii devin ter ţi şi sunt îndreptãţiţi sã le atace prin acţiunea revocatorie (sau

paulianã) reglementatã de art. 975 C. civ.

Opozabilitate şi inopozabilitate; corela ţ ia lor cu efectele. Prin opozabilitate înţelegem

calitatea unui act juridic de a produce efecte fa ţ ã de pãr ţ ile raportului juridic respectiv

precum şi de a se impune ter ţ elor persoane.



102

Exemplu: actul juridic al cãsãtoriei produce efecte între pãr ţi, între soţi care dobândesc

astfel o nouã stare civilã şi o serie de drepturi şi obligaţii prevãzute de lege, dar noua lor stare

civilã se impune respectului tuturor.

Îîn raporturile dintre pãr ţ i opozabilitatea implicã efectele juridice ale actului; înraporturile cu ter ţ ii opozabilitatea nu implicã efectele, deoarece faţã de ter ţi actul juridic nu dã

naştere la drepturi şi obligaţii determinate, ci doar obligaţia generalã de a respecta situaţiile

juridice create prin actul respectiv.

Excep ţ iile de la principiul relativitã ţ ii actului juridic civil . Principalele excepţii sunt:

a) Stipula ţ ia pentru altul este actul prin care o persoanã, numitã promitent, se obligã faţã

de o altã persoanã, numitã stipulant, sã execute o anumitã prestaţie în folosul unei ter ţe persoane,numitã beneficiar, care nu participã la încheierea actului.

b) Ac ţ iunile directe adicã posibilitatea acordatã uneori de lege unei ter ţe persoane de a

exercita anumite drepturi direct împotriva uneia din pãr ţile contractante. Astfel de acţiuni

directe sunt reglementate de Codul civil în douã cazuri şi anume:

- potrivit art. 1488 C. civ., în materia contractului de antreprizã, lucrãtorii angajaţi de

antreprenor pot cere plata drepturilor lor direct de la clientul pentru care se executã lucrarea, în

mãsura în care acesta este dator antreprenorului;

- potrivit art. 1542 C. civ., în materia contractului de mandat , mandantul poate sã

intenteze acţiune direct împotriva ter ţei persoane pe care mandatarul şi-a substituit-o în

îndeplinirea mandatului sãu.

c. Contractul colectiv de muncã încheiat potrivit Legii nr. 13/1991 între patroni şi

salariaţi, contract prin care se stabilesc, în limitele prevãzute de lege, clauze privind condiţiile

de muncã, salarizarea şi alte drepturi şi obligaţii ce decurg din raporturile de muncã (art. 1):

"produce efecte pentru toţi salariaţii din unitate, indiferent de data angajãrii lor sau dacã s-au

afiliat sau nu la o organizaţie sindicalã din unitate".

"Excep ţ iile aparente" la principiul relativitã ţ ii sunt situaţiile în care un act juridic

produce efecte faţã de anumite persoane care nu au participat la încheierea actului fãrã ca

aceastã eficacitate sã contravinã principiului relativitãţii efectelor actului juridic civil. Astfel:

a. Avânzii-cauzã. Actul juridic civil produce efecte faţã de aceştia pentru cã ei iau locul

pãr ţilor în raportul juridic respectiv;

b. Promisiunea pentru altul . Ea este convenţia prin care promitentul se obligã sã

convingã pe altã persoanã sã încheie un act (conven ţ ia de porte-fort ) sau se obligã a-l convinge



103

pe altul sã ratifice un act, încheiat în numele lui fãrã nici o putere de a-l reprezenta; în aceastã

situaţie nu se produc efecte faţã de ter ţe persoane.

c. Simula ţ ia este operaţiunea juridicã ce constã în încheierea unui act juridic aparent

(menit sã dea impresia creãrii unei situaţii juridice diferite de cea realã) şi încheierea

concomitentã a unui alt act juridic secret care precizeazã adevãratele raporturi juridice pe care pãr ţile înţeleg sã le stabileascã în realitate. Simulaţia poate îmbrãca una din urmãtoarele forme:

- fictivitatea, când se încheie un act aparent a cãrui existenţã este negatã total de actul

secret;

- deghizarea, când se încheie un act aparent a cãrui naturã sau ale cãrui clauze sunt

diferite de natura sau de conţinutul actului secret şi real dorit de pãr ţi;

- interpunerea de persoane, când se încheie actul aparent cu o anumitã persoanã

stabilindu-se prin actul secret cã în realitate o altã persoanã este parte în act;Potrivit art. 1175 C. civ. "actul secret care modificã un act public (aparent sau

ostensibil), nu poate avea putere decât între pãr ţile contractante şi succesorii lor universali; un

asemenea act nu poate avea nici un efect în contra altor persoane".

d. Reprezentarea. Prin reprezentare înţelegem procedeul tehnico-juridic prin care o

persoanã, numitã reprezentant, încheie un act juridic în numele şi în contul altei persoane,

numitã reprezentat, în a şa fel încât efectele actului se produc direct în persoana celui

reprezentat .

Clasificare. În funcţie de criteriul izvorului puterii de a reprezenta distingem

reprezentarea legalã de cea conven ţ ionalã; în funcţie de criteriul întinderii puterii de

reprezentare distingem reprezentarea generalã (totalã) de cea specialã (par ţ ialã).

A. Reprezentarea legalã îşi are izvorul direct în lege şi este specificã domeniului

persoanelor fizice incapabile. Astfel, minorul pânã la vârsta de 14 ani, este reprezentat potrivit

legii de cãtre pãrinţii sãi sau, în lipsã, de cãtre un tutore; tot astfel, majorul pus sub interdic ţie

judecãtoreascã este reprezentat la încheierea oricãror acte juridice de cãtre tutorele numit

potrivit legii.

B. Reprezentarea conven ţ ionalã îşi are izvorul într-un contract (de mandat) încheiat

între reprezentat (mandant) şi reprezentant (mandatar), deci în voinţa pãr ţilor care determinã şi

limitele puterii de reprezentare putând oferi mandatarului fie o împuternicire specialã, de a

încheia numai un anumit sau anumite acte juridice, fie o împuternicire generalã de a încheia

orice acte juridice în numele mandantului.



104

C. Reprezentarea generalã care împuterniceşte pe reprezentant sã încheie orice acte

juridice şi cu privire la orice bunuri ale reprezentatului (aşa cum este cazul reprezentãrii legale

şi al mandatului general);

D. Reprezentarea specialã care împuterniceşte pe reprezentant sã încheie numai

anumite acte sau numai acte referitoare la anumite bunuri ale reprezentatului (mandatulspecial).

Condi ţ iile reprezentãrii sunt aşadar:

a. Existen ţ a unei împuterniciri de a reprezenta izvorâtã fie din lege (în cazul

reprezentãrii incapabililor), fie din voinţa pãr ţilor (în cazul contractului de mandat).

b. A doua condiţie a reprezentãrii este existen ţ a voin ţ ei de a reprezenta (sau a intenţiei

de a reprezenta), condiţie ce constã în cunoaşterea şi acceptarea de cãtre persoanele care

încheie actul a faptului cã actul se încheie prin reprezentare şi cã, deci, va produce efecte directîn persoana reprezentatului. Dacã reprezentantul nu aduce la cunoştinţa cocontractantului

calitatea sa de reprezentant, efectele actului se vor produce în persoana sa iar nu în persoana

reprezentatului.

c. A treia condiţie a reprezentãrii este exprimarea voin ţ ei valabile, libere şi neviciate a

reprezentantului la încheierea actului. Aceasta presupune deplina capacitate de exerciţiu a

reprezentantului şi lipsa oricãrui viciu de consimţãmânt.

Efectele reprezentãrii. Principalul efect al reprezentãrii constã în faptul cã actul juridic

încheiat de reprezentant produce efecte direct în persoana celui reprezentat care devine el

însuşi parte în raportul juridic stabilit cu ter ţul cocontractant.

Încetarea reprezentãrii intervine în urmãtoarele împrejurãri:

a. Reprezentarea legalã înceteazã:

- prin încetarea incapacitãţii celui reprezentat ori prin moartea acestuia;

- prin moartea sau punerea sub interdicţie a reprezentantului (pãrinte sau tutore);

b. Reprezentarea conven ţ ionalã înceteazã:

- prin denunţarea mandatului de cãtre mandant sau de cãtre mandatar;

- prin moartea sau punerea sub interdicţie a mandantului sau a mandatarului.

În principiu, încetarea reprezentãrii produce efecte numai de la data când cel interesat a

luat la cunoştinţã de împrejurarea care a determinat încetarea ei.

VII. BIBLIOGRAFIE

O. Ungureanu, Drept civil. Introducere …op. cit., p. 220-237; C.A. Diaconu, Principiul

inopozabilitãţii contractelor faţã de ter ţi. Noþiunea de ter ţ, Editura Lumina Lex, Bucureşti,



105

1999, p. 57-106; Gh. Beleiu, Teoria impreviziunii - rebus sic stantibus - în dreptul civil, II, în

Dreptul

nr. 10-11/1993, p. 34-36; I. Albu, A. Man, Utilitatea terminologiei latine cu referire specialã la

adagiile pacta sunt servanda şi rebus sic stantibus, în Dreptul nr. 2/1996, p. 20-27; G. Anton,

Teoria impreviziunii în dreptul român şi în dreptul comparat, în Dreptul nr. 7/2000, p. 24-37; E. Chelaru, For ţa obligatorie a contractului, teoria impreviziunii şi competenţa în materie a

instanţelor judecătoreşti, Dreptul nr. 9/2003, p. 45 ţi urm.



1. Care sunt principiile care guvernează efectele actului juridic civil?2. Ce principiu impune art. 973 C.civ.?

3. Ce înseamnă având-cauză şi care sunt categoriile de avânzi cauză?

4. Explicaţi conţinutul art. 969 alin. 1 C.civ.

5. Faceţi distincţia dintre opozabilitatea efectelor actului juridic şi opozabilitatea

situaţiilor juridice generate de actele juridice.


1. Art. 969 alin 2 C.civ. statuează:

a) principiul for ţei obligatorii a actului juridic

b) principiul relativităţii actului juridic

c) principiul irevocabilităţii actului juridic

2. Clauza rebus sic stantibus:

a) stă la temelia teoriei impreviziunii b) este o excepţie de la principiul relativităţii actului juridic

c) semnifică clauza potrivit căreia trebuie menţinute împrejur ările pe care păr ţile le-au

avut în vedere la încheierea actului într-un contract sinalagmatic cu executare succesivă

3. Sunt excepţii de la principiul irevocabilităţii:

a) testamentul

b) contractul de vânzare-cumpărarec) contractul de mandat



106

4. Contractul de depozit:

a) poate fi revocat de către oricare parte

b) nu poate fi revocat de depozitar

c) poate fi revocat de către deponent

5. Sunt avânzi cauză:

a) creditorii chirografari

b) ter ţii

c) toţi cei care nu au participat la încheierea actului juridic dar datorită unor legături

juridice pe care le au cu păr ţile suportă efectele actelor juridice încheiate de acestea


I. Art. 973 C.civ.:

a) impune principiul conform căruia convenţiile au efect doar între păr ţile contractante

b) înseamnă că dintr-un act juridic nu se pot naşte drepturi şi obligaţii decât în

favoarea, respectiv, în sarcina păr ţilor care au încheiat actul

c) este exprimat prin adagiul latinesc res inter alios acta

II. Simulaţia reprezintă:

a) o excepţie veritabilă de la principiul relativităţii

b) o excepţie aparentă de la principiul relativităţii

c) o excepţie de la principiul for ţei obligatorii

III. Reprezentarea legală:

a)

îşi are izvorul ân lege b) este specifică persoanelor fizice majore

c) este specifică persoanelor fizice incapabile

IV. Reprezentarea convenţională:

a) îşi are izvorul în contractul de mandat

b) produce efecte faţă de mandatar

c) produce efecte faţă de mandant



107

V. Acţiunile directe:

a) sunt incidente în materia contractului de antrepriză

b) se confundă cu acţiunea oblică

c) sunt reglementate în materia contractului de mandat

XI. TEMĂ PENTRU ACASĂ: Explicaţi principiul relativităţii actelor juridice

TEMA NR.10 NULITATEA ACTULUI JURIDIC CIVIL

I. OBIECTIVE

-

să cunoască înţelesul noţiunii de nulitate- să cunoască funcţiile şi cauzele nulităţii

- să cunoască şi să înţeleagă diferenţa dintre nulitatea absolută şi nulitatea relativă

- să cunoască principiile care guvernează efectele nulităţii

- să înţeleagă necesitatea aplicării altor principii de drept pentru menţinerea unui act

juridic lovit de nulitate

II. COMPETEN’ELE DOBÂNDITE DE STUDENT

- capacitatea de a califica un act juridic ca fiind nul sau anulabil

- capacitatea de a identifica efectele unui act juridic nul sau anulabil

- capacitatea de a sesiza excepţiile de la principiile nulităţii actului juridic

- capacitatea de a delimita nulitatea de alte cauze de ineficacitate a actului juridic civil

III. CUVINTE CHEIE: nulitate absolută, nulitate relativă, rezoluţiune, reziliere,

revocare, inopozabilitate, caducitate, inexistenţă, retroactivitate, restitutio in integrum,

resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis, conversiune, r ăspundere civilă delictuală,

aparenţă


- Definire

- Sediul materiei

- Funcţiile nulităţii

- Delimitarea nulităţii de alte cauze de ineficacitate a actului juridic civil



108

- Cauzele nulităţii

- Clasificare nulităţilor

- Efectele nulităţii

V. REZUMATUL IDEILOR PRINCIPALE Nulitatea este cea mai distructivă sancţiune de drept civil. Ea se aplică tuturor actelor juridice

civile (între vii, pentru cauză de moarte, cu titlu gratuit, cu titlu oneros etc.). Cea mai

importantă clasificare a nulităţilor distinge între nulitatea absolută şi relativă. Deşi efectele

nulităţii sunt aceleaşi, desfiinţează actul juridic întocmit cu nerespectarea condiţiilor

devaliditate (de fond sau de formă) impuse de lege, există o diferenţă de regim juridic între cele

două feluri de nulitate. Cauzele nulităţii difer ă după cum este vorba despre nulitate absolută sau

relativă. De la principiile care guvernează efectele nulităţii actelor juridice există uneleexcepţii. Uneori unui act juridic lovit de nulitate I se menţin efectele prin aplicarea principiului

conversiunii actelor juridice nule, principiul r ăspunderii civile delictuale (art. 998 C.civ.),

principiul validităţii aparenţei în drept.


1. Definire. Definim nulitatea ca fiind sanc ţ iunea de drept civil care desfiin ţ eazã actul

juridic atunci când a fost încheiat cu nesocotirea condi ţ iilor sale de validitate (de fond sau de formã) impuse de lege. Pentru cã un asemenea act este contrar legii, el este considerat ca şi

când nu ar fi existat iar pãr ţile sunt repuse în situaţia anterioarã. Nulitatea este principala şi cea

mai vastã specie a ineficacitãţii actului juridic civil.

2. Sediul materiei . Codul civil (art. 5, 803, 953 etc.) precum şi alte acte normative cum

sunt Decretul nr. 31/1954, C. fam., Legea nr. 18/1991, Legea nr. 112/1995 etc. De remarcat cã

în materie nu existã un sediu legislativ propriu-zis (unitar), reglementarea nulitãţii fiinddispersatã.

3. Func ţ iile nulitã ţ ii . Ca sancţiune juridicã civilã, nulitatea îndeplineşte o func ţ ie

preventivã pentru cã pãr ţile ştiind cã actul lor va fi lipsit de efecte dacã nu respectã cerin ţele

legii, vor fi diligente sã-l încheie cu respectarea tuturor condiţiilor legale de validitate; de

asemenea o func ţ ie represivã sancţionând încãlcarea sãvâr şitã; şi o func ţ ie reparatorie prin

care se asigurã, pe de o parte, restabilirea ordinii de drept încãlcate iar pe de altã parte,repararea prejudiciului cauzat prin încãlcarea sancţionatã şi, uneori, în mãsura prevãzutã de



109

lege, adaptarea sau refacerea actului juridic prin înlocuirea de drept a clauzei ilegale cu clauza

conformã dispoziţiei legale imperative.

4. Cauzele nulitã ţ ii sunt acele împrejurãri care învedereazã lipsa unui element

structural al actului juridic sau încãlcarea unei condi ţ ii legale de validitate a actului.Cauzele de nulitate absolutã.

- nesocotirea regulilor privind capacitatea în ipoteza: a) nerespectãrii unei incapacitãţi

speciale (art. 18 din Legea arendei, nr. 16/1994); b) lipsa capacitãţii de folosinţã a persoanei

juridice şi nerespectarea principiului specialitãţii capacitãţii de folosinţã;

- lipsa consimţãmântului în cazul erorii obstacol (Trib. Supr., dec. civ. nr. 1998/1989, în

Dreptul , nr. 7/1990, p. 66);

- nevalabilitatea obiectului actului juridic civil;- nevalabilitatea cauzei actului juridic civil în ipoteza: a) lipsei cauzei datorate absen ţei

scopului imediat; b) cauzei false datoritã erorii asupra scopului imediat; c) cauzei ilicite sau

imorale;

- nerespectarea formei cerute ad validitatem;

- lipsa ori nevalabilitatea autorizaţiei administrative;

- încãlcarea ordinii publice;

- fraudarea legii;

- încãlcarea dreptului de preemţiune al statului (de pildã, art. 52 din Codul silvic, Legea

nr. 26/1996).

Cauzele de nulitate relativã. Sunt considerate cauze care atrag nulitatea relativã

urmãtoarele:

- nerespectarea prevederilor legale privind capacitatea civilã a persoanei atunci când: a)

se ignorã normele privind capacitatea de exerciţiu (de pildã, când actul s-a încheiat de o

persoanã lipsitã de capacitate de exerciţiu sau fãrã încuviinţarea ocrotitorului legal); b) nu sunt

observate unele incapacitãţi speciale instituite pentru protecţia unor interese particulare sau

personale;

- lipsa discernãmântului în momentul încheierii actului juridic civil;

- viciile de consimţãmânt: eroarea (mai puţin eroarea obstacol), dolul, violenţa şi

leziunea;



110

5. Clasificarea nulitã ţ ilor . Cea mai importantã clasificare a nulitãţilor se face în

funcţie de natura interesului ocrotit prin norma încãlcatã şi numai derivat de regimul juridic

care li se aplicã; ea distinge nulitã ţ ile absolute de cele relative.

În principiu, nulitatea absolutã intervine în cazul în care la încheierea actului s-au

încãlcat norme juridice imperative (de ordine publicã) care au ca scop ocrotirea unor interese generale pe când nulitatea relativã intervine în cazurile în care la încheierea actului s-au

încãlcat dispoziţii legale care au ca scop ocrotirea unor interese personale (de interes privat).

Regimul juridic al nulitãţii absolute diferã de regimul juridic al nulitãţii relative sub trei

aspecte:

a. Nulitatea absolutã poate fi invocatã de orice persoanã interesatã şi chiar din oficiu

de cãtre instan ţ a de judecatã, pe când nulitatea relativã poate fi invocatã numai de cãtre

persoana ocrotitã prin dispoziţia legalã încãlcatã la încheierea actului; b. Nulitatea absolutã poate fi invocatã oricând, fie pe cale de excep ţ ie, fie pe cale de

ac ţ iune (acţiunea în constatarea nulitãţii absolute fiind imprescriptibilã), pe când nulitatea

relativã nu poate fi invocatã decât în limita termenului legal de prescrip ţ ie, acţiunea în anulare

fiind prescriptibilã în termenul general de prescripţie de 3 ani dacã legea nu prevede un termen

mai scurt (aşa, de pildã, art. 21 alin. 2 C. fam. prevede cã "anularea cãsãtoriei... pentru vicii de

consimţãmânt... poate fi cerutã de cel al cãrui consimţãmânt a fost viciat, în termen de 6 luni de

la încetarea violenţei ori de la descoperirea erorii sau a vicleniei).

c. Nulitatea absolutã nu poate fi acoperitã prin confirmarea actului, pe când nulitatea

relativã poate fi acoperitã prin confirmarea actului de cãtre cel îndreptãţit a cere anularea lui,

fie în mod expres, fie tacit (prin executarea voluntarã a obligaţiilor izvorâte din act).

Alte clasificãri ale nulitã ţ ilor . Nulitãţile pot fi clasificate şi în funcţie de alte criterii.

Astfel:

A. Dupã întinderea efectelor sancţiunii distingem:

a. Nulitatea totalã care desfiinţeazã actul în întregime, nepermiţând ca acest act sã

producã vreun efect;

b. Nulitatea par ţ ialã care desfiinţeazã numai o parte din efectele actului juridic

sancţionat şi anume, pe cele care contravin scopului normelor juridice încãlcate la încheierea

actului; aceste clauze trebuie însã sã nu constituie cauza impulsivã şi determinantã a întregului.

B. Dupã cum este sau nu prevãzutã de lege, nulitatea poate fi:

a. Nulitate expresã când este anume prevãzutã de un text de lege;



111

b. Nulitate virtualã (sau tacitã, implicitã) când sancţiunea nu este prevãzutã expres de

lege dar nevalabilitatea actului rezultã neîndoielnic din caracterul imperativ al dispoziţiei legale

încãlcate sau din scopul urmãrit de legiuitor prin instituirea anumitor condiţii de validitate ale

actului;

C. Dupã felul condiţiilor de validitate încãlcate la încheierea actului juridic, nulitatea

acestuia poate fi o nulitate de fond sau o nulitate de formã (atunci când forma nerespectatã era

cerutã ad validitatem).

6. Efectele nulitã ţ ii actului juridic. Cele trei principii ale efectelor nulităţii sunt

următoarele: principiul retroactivitãţii, principiul repunerii în situaţia anterioarã şi principiul

resoluto jure dantis resolvitur jus accipientis, adicã desfiinţarea actelor subsecvente ca urmarea anulãrii actului iniţial.

Principiul retroactivitã ţ ii efectelor nulitã ţ ii. În regulã generalã, nulitatea desfiinţeazã

actul juridic încheiat cu încãlcarea cerinţelor de validitate prevãzute de lege, cu efect retroactiv,

din chiar momentul încheierii actului, ca şi când acesta nu ar fi fost încheiat.

Principalele excepţii de la acest principiu sunt:

- cãsãtoria putativã, adicã cãsãtoria în care cel puţin unul dintre cei doi soţi a fost de

bunã-credinţã, ignorând cauza nulitãţii, efectele desfiinţãrii cãsãtoriei se produc pentru soţul de

bunã-credinţã numai pentru viitor, tocmai pentru a se ocroti buna sa credinţã ( 23 alin. 1 din C.

fam.)

- în toate cazurile de nulitate a cãsãtoriei, copiii rezultaţi din cãsãtoria nulã sau anulatã

pãstreazã situaţia de copii din cãsãtorie, în raport cu ei desfiinţarea cãsãtoriei neoperând pentru

trecut ci doar pentru viitor, asemenea unui divor ţ (art. 23 alin. 2 C. fam.);

- în cazul contractelor cu executare succesivã în timp, constatarea sau pronun ţarea

nulitãţii desfiinţeazã actul numai pentru viitor menţinând efectele produse de actul desfiinţat

între momentul încheierii sale nevalabile şi momentul rãmânerii definitive a hotãrârii care

constatã sau pronunţã nulitatea sa.

Principiul repunerii pãr ţ ilor în situa ţ ia anterioarã - restitutio in integrum, impune ca

tot ceea ce s-a executat în temeiul unui act juridic lovit de nulitate, sã fie restituit.

Şi de la principiul repunerii pãr ţilor în situaţia anterioarã încheierii actului lovit de

nulitate, existã câteva excepţii:

- potrivit art. 485 C. civ., cel care a posedat cu bunã-credinţã un bun frugifer, pãstreazã

pentru sine fructele culese, chiar dacã trebuie sã restituie acel bun;



112

- potrivit art. 1164 C. civ., minorul al cãrui act este anulat pentru leziune (prin ac ţiunea

în resciziune) nu trebuie sã restituie cocontractantului ceea ce a primit "decât dacã se probeazã

cã a profitat de ceea ce i s-a dat";

- ipoteza, deşi controversatã, a aplicãrii principiului nemo auditur propriam

turpitudinem allegans ceea ce înseamnã cã nimãnui nu-i este îngãduit sã se prevaleze de propria incorectitudine sau imoralitate pentru a obţine protecţia unui drept.

Principiul desfiin ţ ãrii actelor subsecvente ca urmare a anulãrii actului ini ţ ial (resoluto

jure dantis resolvitur jus accipientis). Potrivit acestui principiu, din moment ce s-a desfiinţat

actul juridic prin care cineva a dobândit un bun (deci dobânditorul este considerat a nu fi fost

niciodatã proprietarul acelui bun), este firesc sã fie desfiinţate şi actele juridice ulterioare prin

care acest aparent dobânditor a dispus de acel bun; altfel spus, desfiinţarea actelor subsecvente

este o aplicare a principiului potrivit cãruia nimeni nu poate da ceea ce nu are (nemo dat quod non habet ).

VII. BIBLIOGRAFIE

O. Ungureanu, Drept civil. Introducere …op. cit., p. 237-255; O. Cãpã ţ ânã, Tratat de

drept civil, 1989, p. 243 şi urm.; C. Opri şan, Sancţiunile în dreptul civil român - o posibilã

sintezã, R.R.D. nr. 11/1982, p. 16 şi urm.; M. Mure şan, D. Chiricã, Contribuţii la studiul

conceptului de sancţiune civilã, "Studia Jurisprudentia", partea I, în nr. 2/1988, p. 50-71; I.

Reghini, Nulitatea totalã şi nulitatea par ţialã în dreptul civil român, Studia Universitatis Babeş-

Boliay, Series Jurisprudentia, Cluj-Napoca, 1975, p. 19-24; O. Ungureanu, Nulitãţile

procedurale civile, Editura All-Beck, Bucureşti, 1998, p. 40-46;



1. Ce înţelegeţi prin nulitate a actului juridic civil?

2. Delimitaţi nulitatea de alte cauze de ineficacitate a actului juridic civil.

3. Ce sancţiune atrag viciile de consimţămât?

4. Care este diferenţa dintre nulitatea absolută şi nulitatea relativă

5. Care sunt principiile care guvernează efectele nulităţii actelor juridice?


1. Falsitatea cauzei actului juridic atrage:



113

a) nulitatea absolută


c) nu este sancţionată

2. Nerespectarea formei cerute ad validitatem atrage:a) nulitatea absolută


c) rezoluţiunea

3. Nulitatea relativă:

a) poate fi cerută de orice persoană interesată

b) poate fi cerută în termenul de prescripţie

c) poate fi confirmată

4. Nulitatea absolută poate fi confirmată în unele cazuri

a) adevărat

c) fals

5. Nulitatea produce efecte retroactive

a) adevărat

b) fals

6. Art. 485 C.civ. este o excepţie de la:

a) principiul retroactivităţii

b) principiul repunerii păr ţilor în situaţia anterioar ă

c) principiul desfiinţării actelor subsecvente

X. TESTE DE EVALUAREI. Nulitatea totală se confundă cu nulitatea par ţială

a) adevărat

b) fals

II. Rezoluţiunea:

a) este incidentă în cazul contractelor sinalagmatice cu executare dintr-o dată b) intervine pentru cauze anterioare sau concomitente încheierii actului juridic



114

c) poate fi judecătorească sau convenţională

III. Caducitatea:

a) intervine pentru cauze ulterioare încheierii actului

b) efectele caducităţii nu retroactivează c) cauzele caducităţii sunt independente de voinţa păr ţilor

IV. Art. 1164 C.civ. reprezintă:

a) o aplicare a principiului repunerii păr ţilor în situaţia anterioar ă

b) o excepţie de la acest principiu

c) o excepţie de la principiul resoluto iure dantis resolvitur ius accipientis

V. Aparenţa produce efecte ceratoare:

a) în persoana ter ţilor de bună credinţă

b) dacă a existat o eroare comună şi invincibilă

c) dacă a existat o eroare comună

XI. TEMĂ PENTRU ACASĂ: Explicaţi principil conversiunii actului juridic lovit

de nulitate

TEMA NR.11 PROBA DREPTULUI SUBIECTIV CIVIL

I. OBIECTIVE

- să cunoască obiectul probei şi sarcina probei

- să cunoască mijloacele de probă

- să cunoască condiţiile de admisibilitate a probelor

- să înţeleagă for ţa probantă a fiecărui mijloc de probă


- capacitatea de a propune probe pentru actele juridice

- capacitatea de a propune probe pentru faptele juridice stricto sensu

- capacitatea de a invoca începutul de dovadă scrisă

- capacitatea de a respinge unele probe care nu îndeplinesc condiţiile de admisibilitate



115

III. CUVINTE CHEIE: probă, condiţii de admisibilitate, înscris autentic, înscris sub

semnătur ă privată, început de dovadă scrisă, mărturie, mărturisire, prezumţii


- Obiectul şi sarcina probei- Condiţii de admisibilitate a probei

- Mijloacele de probă: înscrisurile, mărturia, mărturisirea, prezumţiile


Importanţa probelor este covâr şitoare pentru că un drept care nu poate fi dovedit echivalează,

practic, cu un drept care nu există. Obiectul probei îl constituie actele sau faptele juridice

generatoare de drepturi şi obligaţii. Sarcina probei incumbă celui care face o propunere în faţainstanţei (art. 1169 C.civ.). Pentru a fi admisibilă proba trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii generale: să nu fie orpită de lege, să fie verosimilă, utilă, pertinentă, concludentă.

Mijloacele de probă sunt: înscrisurile, mărturia, mărturisirea, prezumţiile.


1. Obiectul şi sarcina probei

În general prin probe sau dovezi vom înţelege acele mijloace de convingere cu ajutorul

cãrora se stabileşte existenţa sau inexistenţa unui fapt juridic sau unui act juridic din care

izvorãsc drepturi sau obligaţii.

Trebuie subliniat cã probaţiunea este strict limitatã la elementele de fapt ale litigiului.

Astfel, judecãtorul va aduce dreptul iar pãr ţile vor furniza faptele, adicã probele). Legea nu

trebuie doveditã deoarece judecãtorul este considerat a o cunoaşte ( jura novit curia).

Sediul materiei. Materia probelor este reglementatã în mai multe acte normative. Astfel,

Codul civil reglementeazã în art. 1169-1206 sarcina probei, precum şi admisibilitatea şi for ţa

probantã a înscrisurilor, a mãrturiei şi a prezumţiilor. Codul comercial cuprinde, de asemenea,

în art. 46-48 o serie de dispoziţii speciale referitoare la dovada "obligaţiilor comerciale"

referindu-se la probe ca: registrele comercianţilor, facturile acceptate, corespondenţa pãr ţilor

etc. La rândul sãu, Codul de procedurã civilã reglementeazã nu numai problema administrãrii



116

dovezilor dar şi mijloacele de probã nereglementate de Codul civil: expertiza judiciarã şi

cercetarea la faţa locului precum şi problema asigurãrii dovezilor.

Obiectul probei îl constituie actele sau faptele juridice generatoare de drepturi şi

obligaţii. Altfel spus obiectul probei este constituit din toate faptele, toate evenimentele care aurelevanţã juridicã.

Exemplu: când vânzãtorul pretinde cumpãrãtorului plata preţului, el trebuie sã

dovedeascã existenţa contractului de vânzare-cumpãrare.

Sarcina probei, adicã obligaţia de a dovedi existenţa actului sau faptului juridic

generator de drepturi şi obligaţii, revine, în primul rând, reclamantului sau, altfel spus, celuicare invocã dreptul sau obligaţia respectivã. Potrivit art. 1169 C.civ. "cel ce face o propunere

înaintea judecãţii trebuie sã o dovedeascã"; aşadar, actori incumbit probatio (sarcina probei

incumbã reclamantului).

Sarcina probei se inverseazã însã în cazul prezumţiilor legale, în sensul cã faptele

prezumate de lege sunt considerate dovedite în folosul celui ce invocã prezumţia, trecând pe

seama celeilalte pãr ţi sarcina de a face dovada contrarã (în cazul în care nu este vorba de o

prezumţie absolutã, irefragabilã).

2. Condi ţ iile generale de admisibilitate a probelor .

Pentru a fi admisibilã orice probã trebuie sã îndeplineascã urmãtoarele condiţii:

a. sã nu fie opritã de lege; legea interzice uneori dovada contrarã unei prezumţii legale

absolute;

b. sã fie verosimilã, adicã sã nu tindã la dovedirea unor fapte imposibile, contrare

legilor naturii;

c. sã fie utilã, adicã sã nu tindã la dovedirea unor fapte incontestabile sau a unor

împrejurãri prezumate absolut de lege;

d. sã fie pertinentã, adicã sã aibã legãturã cu litigiul, sã priveascã obiectul litigiului;

f. sã fie concludentã, adicã sã fie de naturã a contribui la soluţionarea litigiului;

3. Mijloacele de probã



117

Înscrisurile. No ţ iune. Înscrisurile sunt declara ţ ii sau consemnãri ale pãr ţ ilor, fãcute în

formã scrisã, cu privire la acte sau fapte din care izvorãsc raporturile juridice dintre ele.

Clasificarea înscrisurilor se poate face dupã mai multe criterii. Astfel:

A. În funcţie de criteriul inten ţ iei cu care au fost întocmite:

a. Înscrisuri preconstituite, adicã consemnãri fãcute de pãr ţi sau de una din ele anumecu intenţia de a servi ca probã a unui act sau fapt juridic; astfel sunt înscrisurile autentice şi

cele sub semnãturã privatã, rãbojurile, biletele sau tichetele emise spre a servi ca mijloc de

probã;

b. Înscrisuri nepreconstituite, adicã întocmite în alte scopuri dar care pot fi totuşi

folosite şi ca mijloace de dovadã: registrele comerciale, diferitele însemnãri casnice, menţiuni

fãcute de creditor pe titlul creanţei sau pe chitanţã, precum şi simplele scrisori care fac referire

la anumite acte sau fapte juridice.B. Dupã cum conţin sau nu semnãturile pãr ţilor, înscrisurile pot fi:

a. semnate de cãtre pãr ţi sau de cãtre una din ele, cum sunt înscrisurile autentice, cele

sub semnãturã privatã şi scrisorile;

b. nesemnate, cum sunt rãbojurile, registrele comerciale, biletele sau tichetele.

C. Dupã scopul în care sunt întocmite înscrisurile sunt:

a. primordiale când se întocmesc cu ocazia încheierii actului juridic sau constatãrii

faptului juridic, spre a servi ca probã;

b. recognitive când se întocmesc ulterior pentru a înlocui un înscris primordial pierdut

sau pe cale de a se pierde ori distruge;

c. confirmative când se întocmesc pentru a constata şi dovedi confirmarea unui act

juridic anulabil.

D. Se mai face distincţia între înscrisuri originale şi copiile dupã înscrisuri originale,

precum şi între înscrisurile a cãror putere doveditoare este prevãzutã de lege şi cele a cãror

putere doveditoare este lãsatã la aprecierea instanţei.

Înscrisul autentic este, potrivit art. 1171 C. civ., " Actul autentic care s-a fãcut cu

solemnitã ţ ile prevãzute de lege, de un func ţ ionar public care are drept de a func ţ iona în locul

unde actul s-a fãcut ".

Cele mai multe înscrisuri autentice se întocmesc în faţa unui notar public, cu procedura

solemnã reglementatã de Legea nr.36/1995. Mai pot autentifica înscrisuri, instanţele

judecãtoreşti, primãriile precum şi reprezentanţele diplomatice şi oficiile consulare ale

României în strãinãtate.



118

Puterea doveditoare a înscrisului autentic este superioarã puterii doveditoare a altor

înscrisuri tocmai datoritã faptului cã a fost autentificat de un agent instrumentator competent a

funcţiona la locul unde s-a fãcut actul, cu respectarea solemnitãţilor prevãzute de lege.

Diferitele menţiuni care pot fi cuprinse într-un înscris autentic au o putere doveditoare

diferitã. Astfel:- men ţ iunile referitoare la constatãrile personale ale agentului instrumentator au

deplinã putere doveditoare ele neputând fi combãtute decât prin înscriere în fals (art. 1173 C.

civ.).

- men ţ iunile care cuprind declara ţ iile şi enun ţ ãrile fãcute de pãr ţ i fac deplinã dovadã

numai pânã la proba contrarã deoarece agentul instrumentator nu poate sã verifice şi sã se

convingã de sinceritatea declaraţiilor fãcute de pãr ţi şi consemnate în act.

Înscrisul autentic poate fi investit cu formula executorie care permite executarea silitã aobligaţiilor izvorâte din act (inclusiv urmãrirea silitã a bunurilor debitorului), fãrã a mai fi

nevoie de obţinerea prealabilã a unei hotãrâri judecãtoreşti definitive în acest scop. Dacã însã

se introduce o acţiune penalã împotriva autorului înscrisului, instanţa poate suspenda

executarea lui (art. 1173 C. civ.).

Înscrisul sub semnãturã privatã. Acesta este un înscris semnat de partea sau pãr ţ ile de

la care emanã. Pentru anumite înscrisuri legea mai prevede şi unele condiţii speciale şi anume:

- înscrisurile care constatã conven ţ ii sinalagmatice trebuie sã fie întocmite în atâtea

exemplare originale câte pãr ţi cu interese contrare sunt, iar fiecare exemplar trebuie sã

cuprindã o menţiune despre numãrul total de exemplare întocmite (art. 1179 C. civ.); este aşa

numita formalitate a multiplului exemplar .

- înscrisul sub semnãturã privatã care constatã o obliga ţ ie unilateralã a uneia din pãr ţi

de a plãti o sumã de bani sau o cantitate de bunuri fungibile trebuie sã cuprindã înaintea

semnãturii sau oriunde în cuprinsul lui, o menţiune scrisã integral de mâna debitorului (de ex.

bun şi aprobat pentru...) urmatã de indicarea în cifre şi în litere a sumei sau cantitãţii la care se

obligã (art. 1180 C. civ.); scopul acestei cerinţe este de a se evita completarea înscrisului cu o

sumã sau cantitate mai mare în cazul în care debitorul ar fi semnat înscrisul în alb.

Puterea doveditoare a înscrisului sub semnãturã privatã decurge nemijlocit din

semnãtura pãr ţii prin care aceasta şi-a însuşit conţinutul înscrisului. De aceea puterea

doveditoare a înscrisului diferã dupã cum semnãtura a fost sau nu recunoscutã de partea

semnatarã. În acest sens, Codul civil prevede urmãtoarele reguli:



119

- "Actul sub semnãturã privatã recunoscut de cel cãruia i se opune are acelaşi efect ca

actul autentic între acei care l-au subscris şi între cei care reprezintã drepturile lor", adicã între

pãr ţi şi avânzii lor cauzã (art. 1176 C. civ.);

- "Acela cãruia i se opune un act sub semnãturã privatã este dator a-l recunoaşte sau a

tãgãdui curat scriptura sau subsemnãtura sa", adicã trebuie sã declare tranşant fie cã recunoaştesemnãtura, fie cã aceasta este falsã (art. 1177 alin. 1 C. civ.);

- "Moştenitorii sau cei care reprezintã drepturile aceluia al cãruia se pretinde cã ar fi

actul, pot declara cã nu cunosc scriptura sau subsemnãtura autorului lor" (art. 1177 alin. 2 C.

civ.;

- "Când cineva nu recunoaşte scriptura şi subsemnãtura sa, sau când succesorii sãi

declarã cã nu le cunosc, atunci justiţia ordonã verificarea actului" (art. 1178 C. civ.);

verificarea actului se face fie prin procedura "verificãrii de scripte" reglementatã de art. 177-185 C. pr. civ., fie pe calea unei expertize.

În ce priveşte data înscrisului sub semnãturã privatã, aceasta face dovada pânã la proba

contrarã numai între pãr ţi; faţã de ter ţi data menţionatã în înscris este opozabilã numai din ziua

când a devenit datã certã, prin unul din mijloacele prevãzute de lege şi anume: din ziua în care

înscrisul s-a prezentat la o autoritate publicã, s-a înscris într-un registru public, din ziua mor ţii

unuia dintre semnatarii actului ori din ziua în care a fost trecut într-un act fãcut de un

funcţionar public sau prin darea de datã certã de cãtre notarul public.

Alte înscrisuri - care nu sunt nici autentice, nici sub semnãturã privatã dar care pot fi

folosite ca mijloc de dovadã, sunt:

A. Cele la care se referã art. 1183-1187 C. civ. şi anume:

a. Registrele comercian ţ ilor , care nu pot fi invocate ca probe împotriva

necomercianţilor dar care fac dovada împotriva comerciantului care le ţine; cel care le invocã

nu va putea însã "despãr ţi cuprinderea lor" luând numai ce-i este favorabil şi lãsând ceea ce i-ar

putea fi contrar (art. 1183-1184 C. civ.);

b. Registrele şi hârtiile casnice care nu au putere doveditoare în favoarea celui care le-a

scris dar au putere doveditoare împotriva lui, atunci când cuprind expres şi neechivoc primirea

unei plãţi sau cuprind menţiunea expresã cã s-au fãcut spre a ţine loc de titlu în favoarea

creditorului (art. 1185 C. civ);

c. Orice adnota ţ ie "fãcutã de creditor în josul, pe marginea sau pe dosul unui titlu de

creanţã" care constituie o probã valabilã, chiar dacã nu este semnatã sau datatã de creditor,

dacã din ea rezultã liberarea debitorului (art. 1186 C. civ.);



120

d. Rãbojurile atunci când "crestãturile dupã amândouã bucãţile sunt egale şi corelative"

fac deplinã dovadã între pãr ţile "care au obicei a se servi de un asemenea mijloc de probaţiune"

(art. 1187 C. civ.).

B. Înscrisurile şi celelalte imprimãri asimilate lor care au apãrut ulterior elaborãrii

Codului (înregistrãri magnetice, fonice sau video, fotografii etc.) a cãror putere doveditoareeste la aprecierea instanţei care poate verifica autenticitatea pe calea expertizei judiciare;

C. Simplele scrisori pot fi şi ele folosite ca mijloc de probã dacã prin conţinutul lor

învedereazã existenţa unor acte juridice ori sãvâr şirea unor fapte juridice pertinente şi

concludente;

D. Copiile dupã înscrisuri (art. 1188 C. civ.), actele recognitive (art. 1189 C. civ.) şi

actele confirmative (art. 1190 C. civ.).

Mãrturia (proba testimonialã). No ţ iune. Mãrturia este relatarea fãcutã oral în fa ţ a

instan ţ ei de cãtre o ter ţ ã persoanã - alta decât pãr ţ ile - numitã martor, cu privire la acte sau

fapte întâmplate în trecut şi aflate în legãturã cu preten ţ iile pãr ţ ilor, despre care are

cuno ştin ţ ã personalã. Mãrturiile se mai numesc şi depozi ţ ii de martori iar proba cu martori se

mai numeşte şi probã testimonialã.

Pentru a putea constitui o probã, mãrturia trebuie sã îndeplineascã - pe lângã condi ţiile

generale de admisibilitate a probelor - şi urmãtoarele condiţii specifice:

- relatarea martorului sã se facã oral, în faţa instanţei de judecatã;

- depoziţia sã se refere la fapte precise care au legãturã cu pretenţiile pãr ţilor;

- martorul sã cunoascã personal faptele relatate, în sensul cã le-a vãzut, le-a auzit sau le-

a perceput astfel, prin propriile simţuri; este o depoziţie valabilã şi aşa numita "mãrturie

indirectã", adicã relatarea de cãtre martor a unor fapte care i-au fost expuse sau relatate de cãtre

o altã persoanã, determinatã, care le-a cunoscut direct şi personal; dar for ţa de convingere a

unei asemenea mãrturii este, de regulã, inferioarã for ţei de convingere a mãrturiei directe; în

schimb, nu este o mãrturie valabilã relatarea a ceea ce martorul "ştie" din zvon public, din

auzite, din ce spune lumea, fãrã a putea indica persoana sau persoanele determinate care i-au

relatat faptele sau întâmplãrile respective.

Admisibilitatea probei cu martori. Regula generalã privind restrângerea admisibilitãţii

probei testimoniale este stabilitã de art. 1191 C. civ. astfel:

a. Potrivit art. 1191 alin. 1 C. civ., proba testimonialã este inadmisibilã atunci când se

tinde a se dovedi un act juridic a cãrui valoare este mai mare de 250 de lei: b. Potrivit art. 1191



121

alin. 2 C. civ. "nu se va primi niciodatã o dovadã prin martori, în contra sau peste ceea ce

cuprinde actul (înscrisul), nici despre ceea ce se pretinde cã s-ar fi zis înainte, în timpul sau în

urma confecţionãrii actului chiar cu privire la o sumã sau valoare ce nu depãşeşte 250 de lei".

Aşadar, chiar şi pentru actele juridice de o valoare neînsemnatã, dacã existã o probã scrisã,

aceasta nu poate fi combãtutã şi nici completatã prin proba cu martori.Aceste dispoziţii restrictive nu au însã un caracter imperativ, aşa încât pãr ţile pot

deroga de la ele. Într-adevãr, art. 1191 alin. 3 C. civ. prevede cã "pãr ţile însã pot conveni ca şi

în cazurile arãtate mai sus sã se poatã face dovada cu martori, dacã aceasta priveşte drepturi de

care ele pot sã dispunã". Evident, cã de cele mai multe ori, una din pãr ţi - neavând interes ca un

act nedovedit prin înscrisuri sã poatã sã fie dovedit cu martori în favoarea celeilalte pãr ţi - se va

opune la admiterea probei testimoniale invocând primele douã aliniate ale textului.

Excep ţ ii de la regula stabilitã de art. 1191 C. civ. sunt reglementate prin art. 1192-1198C. civ., precum şi prin alte acte normative care, fie cã restrâng, fie cã lãrgesc admisibilitatea

probei testimoniale. Astfel:

a. Proba cu martori nu este admisibilã, chiar dacã valoarea actului este inferioarã

plafonului de 250 lei, în cazul:

- actelor solemne pentru care forma solemnã este cerutã de lege ad validitatem: donaţia,

înstrãinarea terenurilor, constituirea de ipoteci etc.;

- actele pentru care legea cere forma scrisã ad probationem: tranzacţia, depozitul

voluntar, antecontractul etc.

b. Proba cu martori este admisibilã chiar dacã valoarea actului juridic depãşeşte 250 lei:

- când existã un început de dovadã scrisã;

- când preconstituirea sau conservarea unui înscris a fost imposibilã.

A. Începutul de dovadã scrisã este orice consemnare scrisã emanând de la partea

adversã şi care face verosimil faptul pretins. În formularea Codului se numeşte început de

dovadã scrisã "orice scripturã a aceluia în contra cãruia s-a format petiţia, sau a celui ce îl

reprezintã şi care scripturã face a fi de crezut faptul pretins" (art. 1197 C. civ.). Începutul de

dovadã trebuie sã întruneascã trei condiţii:

- sã existe un înscris (semnat sau nu, preconstituit sau nu): un înscris autentic nevalabil;

un înscris sub semnãturã privatã întocmit fãrã respectarea formalitãţii multiplului exemplar sau

a menţiunii "bun şi aprobat"; o scrisoare; o notiţã sau o însemnare etc.;



122

- înscrisul sã provinã de la cel cãruia i se opune, fie cã este scris de acesta, fie cã acesta

şi-l însuşeşte, fie cã îi este opozabil fiind scris de reprezentantul sãu legal sau conven ţional ori

de autorul sãu pe care îl moşteneşte etc.;

- înscrisul sã facã verosimil faptul pretins, ceea ce va aprecia instanţa.

Art. 225 din Codul de procedurã civilã asimileazã cu începutul de dovadã scrisã şirefuzul nejustificat al pãr ţ ii adverse de a se prezenta şi de a rãspunde la interogator, precum şi

un rãspuns incomplet, fragmentar sau echivoc dacã acesta este de naturã a face sã fie crezut

faptul pretins.

Atunci când un astfel de început de dovadã scrisã existã, el va putea fi completat cu

proba testimonialã care va putea întãri proba neîndestulãtoare rezultatã din înscrisul viciat.

B. Imposibilitatea preconstituirii unei dovezi scrise sau a pãstrãrii unei asemeneadovezi justificã admisibilitatea probei testimoniale, chiar dacã este vorba de acte juridice cu o

valoare mai mare de 250 de lei. În acest sens, art. 1198 C. civ. dispune cã restricţiile prevãzute

în art. 1191 "nu se aplicã (...) când creditorului nu i-a fost cu putinţã a-şi procura o dovadã

scrisã despre obligaţia ce pretinde, sau a conserva dovada luatã precum: 1. la obligaţiile care se

nasc din cvasicontracte şi din delicte sau cvasidelicte; 2. la depozitul necesar, în caz de

incendiu, ruinã, tumult sau naufragiu, şi la depozitele ce fac cãlãtorii în ospãtãria unde trag;

despre toate acestea judecãtorul va avea în vedere calitatea persoanelor şi circumstanţele

faptului; 3. la obligaţiile contractate în caz de accidente neprevãzute, când nu era cu putinţã

pãr ţilor de a face înscrisuri; 4. când creditorul a pierdut titlul ce-i servea de dovadã scrisã,

dintr-o cauzã de for ţã majorã neprevãzutã".

Puterea doveditoare a probei cu martori este lãsatã la aprecierea instanţei de judecatã,

depinzând deci de puterea de convingere a fiecãrei mãrturii, de sinceritatea depoziţiei, de felul

în care martorul a perceput şi a înţeles faptul despre care relateazã, precum şi de coroborarea

mãrturiei cu celelalte probe sau cu mãrturiile altor martori audiaţi în cauzã.

Mãrturisirea (recunoaşterea). No ţ iune. Mãrturisirea este declara ţ ia unei persoane

prin care aceasta recunoa şte ca adevãrat un fapt pe care adversarul ei î şi întemeiazã

preten ţ iile sale în justi ţ ie, declara ţ ie de naturã a produce efecte juridice împotriva autorului ei.

Aşadar, mãrturisirea este un act juridic unilateral şi ca atare:

- trebuie sã emane de la o persoanã capabilã şi sã fie neviciatã;

- autorul ei sã poatã dispune de drepturile sale;



123

- mãrturisirea este irevocabilã; ca o excepţie, art. 1206 alin. 2 dispune cã ea poate fi

retractatã dacã autorul ei "va proba cã a fãcut-o din eroare de fapt";

- mãrturisirea are caracter personal deci poate fi fãcutã numai de partea împotriva cãreia

urmeazã a-şi produce efectele sau de un mandatar cu procurã specialã (avocatul pãr ţii sau

juristul întreprinderii nu poate face valabil recunoaşteri în numele pãr ţii având doar un mandatgeneral).

Puterea doveditoare a mãrturisirii. For ţaprobantă a mărturisirii este lăsată la aprecierea

judecătorului.

Prezum ţ iile. No ţ iune. Potrivit art. 1199 C. civ., " prezum ţ iile sunt consecin ţ ele ce legea

sau magistratul trage dintr-un fapt cunoscut la un fapt necunoscut ".

Exemplu: neputând dovedi în mod direct şi nemijlocit cine este tatãl unui copil, legea

deduce cã acesta este soţul mamei pentru cã, de regulã, aceasta este realitatea; pentru a dovedi

cã soţul mamei este tatãl copilului este suficient sã dovedim faptul, vecin şi conex, cã bãrbatul

respectiv era cãsãtorit cu mama copilului în perioada timpului legal al concep ţiei sau cã el este

cãsãtorit cu mama în momentul naşterii copilului şi, din aceastã dovadã (simplã şi uşor de

fãcut) legea deduce faptul (necunoscut şi mai greu de dovedit) cã bãrbatul respectiv este tatãl

copilului.

Clasificarea prezum ţ iilor . Dupã cum raţionamentul deductiv specific prezumţiilor este

opera legiuitorului sau a judecãtorului, prezumţiile pot fi legale sau simple (judecãtore şti).

A. Potrivit art. 1200 C. civ. "sunt prezum ţ ii legale acelea care sunt determinate special

prin lege...". Prin urmare, numãrul prezumţiilor legale este limitat la cele anume prevãzute într-

un text legislativ, ele neputând fi extinse pe cale de analogie deoarece nulla praesumtio sine

lege.

Prezumţiile legale se subclasificã în funcţie de for ţ a lor probantã în:

- prezum ţ ii relative - juris tantum - care pot fi combãtute prin proba contrarã;

- prezum ţ ii absolute - juris et de jure - care nu pot fi rãsturnate prin proba contrarie.

B. Sunt prezum ţ ii simple, judecãtore şti, acelea pe care legea nu le prevede expres ci le

lasã la "lumina şi înţelepciunea magistratului" (art. 1203 C. civ.). Ele sunt întemeiate pe un

adevãr aparent şi sunt destinate sã estompeze dificultatea unei probe directe şi de aceea sunt

susceptibile de a fi rãsturnate prin proba contrarã. Prezumţiile judecãtoreşti sunt nelimitate ca

numãr.



124

VII. BIBLIOGRAFIE

I. Deleanu, Tratat de procedurã civilã, vol. II, Editura Europa Nova, Bucureşti, 1997, p.

249-298; V. M. Ciobanu, Tratat teoretic şi practic de procedurã civilã, vol.I, Editura Naţional,

Bucureşti, 1997, p.146-216; I. Le ş, Principii şi instituţii de drept procesual civil, vol. II, EdituraLumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 112-186; A. Iona şcu, Probele în procesul civil, Editura

Ştiinţificã, Bucureşti, 1969; Em. Mihuleac, Sistemul probator în procesul civil, Editura

Academiei, Bucureşti, 1970; F. Mãgureanu, Înscrisurile. Mijloace de probã în procesul civil,

Editura All, Bucureşti, 1998, p. 45-131; M. Mure şan, Drept civil. Partea generalã, Editura

Cordial S.R.L., Cluj-Napoca, 1992, p. 202-228; G. Boroi, Drept civil. Partea generalã, ediţia a

II-a, Editura All-Beck, Bucureşti, 1999, p. 83-141; I.Albu şi A.Man, Înscrisurile în domeniul

actelor juridice civile, comerciale şi de drept al muncii - ad probationem, ad validitatem şi ad disponiendum, Dreptul, nr.7/1996, p.60-66.



1. Ce întelegeti prin proba dreptului subiectiv ?

2. Care este obiectul probei si cui incumba sarcina ei ?

3. Care sunt mijloacele de proba ?

4. Care este forta probanta a înscrisului autentic în comparatie cu cea a înscrisului sub

semnatura privata ?

5. Care sunt conditiile de admisibilitate a marturiei ? Explicati.

6. Dati exemplu de o marturisire calificata.

7. Dati exemplu de o prezumtie juris tantum.

8. Prin ce se deosebeste o prezumtie absoluta de una relativa ?


Într-un proces de anulare a unui contract de împrumut dovada cã soţia reclamantului a

avut un copil "din flori":

a) este inadmisibilă

b) este verosimilă

c) nu este pertinentă



125

1. Faptele negative determinate trebuie dovedite:

a) adevărat

b) fals

2. O lege str ăină invocată în faţa instanţei româneşti:a) nu trebuie dovedită pentru că iura novit curia

b) trebuie dovedit conţinutul ei

c) trebuie dovedit că există o asemenea lege

3. Înscrisul autentic este:

a) înscris preconstituit

b)

înscris pimordialc) nesemnat

4. Art. 1191 C.civ.:

a) stabileşte o regulă generală pentru a dovedi orice acte sau fapte juridice

b) restrânge admisibilitatea probei testimoniale

c) dă posibilitatea derogării păr ţilor de la dispoziţiile lui


1. Sunt înscrisuri autentice:

a) testamentul olograf

b) hotărârile judecătoreşti

c) actele de stare civilă

d) registrele comerciale

e) hârtiile casnice

2. Este o prezumţie relativă

a) cea care determină perioada de concepţie a copilului

b) presupunerea că soţul mamei este tatăl copilului

c) presupunerea gratuităţii mandatului în lipsa unei stipulaţii contrare

3. Art. 1899 alin 1 C.civ. instituie:

a) o prezumţie absolută



126

b) o prezumţie relativă

c) o prezumţie legală

4. Înscrisul sub semnătur ă privată:

a) sunt cele întocmite în faţa unui agent instrumentator b) sunt cele întocmite de o ter ţă persoană şi semnate de păr ţi

c) sunt cele întocmite de una din păr ţi iar semnăturile sunt dactilografiate

5. Proba cu martori nu este admisibilă:

a) în cazul actelor solemne

b) în cazul actelor pentru care legea cere forma scrisă ad probationem

c)

când există un început de dovadă scrisă

XI. TEMĂ PENTRU ACASĂ: Explicaţi dispoziţiile cuprinse în art. 1198 C.civ.

TEMA NR.12 PRESCRIPŢIA EXTINCTIVĂ

I. OBIECTIVE

- să înţeleagă ce înseamnă prescripţie extinctivă şi ce stinge prescripţia extinctivă

- să cunoască acţiunile în justiţie supuse prescripţiei extinctive

- să cunoască momentul începerii cursului prescripţiei extinctive

- să cunoască cauzele şi efectele suspendării cursului prescripţiei extinctive

- să cunoască cauzele şi efectele întreruperii cursului prescripţiei extinctive

- să înţeleagă instituţia repunerii în termenul de prescripţie

- să ştie momentul în care se socoteşte împlinit termenul de prescripţie


- să fie capabil să facă o comparaţie între prescripţia extinctivă şi prescripţia achizitivă

- să poată identifica o acţiune în justiţie care este prescrisă

- capacitatea de a sesiza o cauză de suspendare sau de întrerupere a cursului prescripţiei

- să poată aplica corect instituţia repunerii în termenul de prescripţie

III. CUVINTE CHEIE: prescripţie extinctivă şi achizitivă, acţiuni reale, personale,

în constatare, revendicare, termene, suspendare, întrerupere, repunere în termen



127


Noţiune şi definire

1. Domeniul de aplicare al prescripţiei extinctive

2. Efectele prescripţiei extinctive3. Domeniul prescripţiei extinctive

4. Termenele de prescripţie extinctivă

5. Începutul cursului prescripţiei extinctive

6. Suspendarea cursului prescripţiei extinctive

7. Întreruperea prescripţiei extinctive

8. Repunerea în termenul de prescripţie

9.

Împlinirea termenelor de prescripţie


Prescripţia extinctivă este o instituţie centrală a dreptului civil. Prin ea se stinge dreptul la

acţiune în sens material ca urmare a neexercitării lui în termenul prevăzut de lege. Sediul

materiei în această materie îl constituie Decretul nr. 167/1958, Codul civil. Codul familiei însă

şi alte acte normative. Reglementările privind prescripţia extinctivă au un caracter imperativ

astfel încât păr ţile nu pot deroga de la acestea. O acţiune în justiţie prin care se valorifică un

drept subiectiv poate fi imprescriptibilă (cazul acţiunii în revendicare imobiliar ă) sau poate fi

prescriptibilă în termenele stabilite de lege. Termenele generale de prescripţie sunt de 30 de ani

şi de trei ani. În general acţiunile personale se prescriu prin curgerea unui termen de 3 ani.

Regula generală privind începutul cursului prescripţiei extinctive este cea conform căreia

prescripţia începe să curgă de la data când se naşte dreptul la acţiune. Prin suspendarea cursului

prescripţiei aceasta îşi opreşte cursul urmând să şi-l reia după încetarea cauzei de suspendare.

Întreruperea prescripţiei şterge timpul scurs înaintea intervenţiei cauze de întrerupere, urmând

să reînceapă un nou termen.


1. Considera ţ ii preliminare privind prescrip ţ ia extinctivã

No ţ iune şi definire. Putem defini prescrip ţ ia extinctivã ca fiind mijlocul de stingere a

dreptului la ac ţ iune în sens material ca urmare a neexercitãrii lui în termenul prevãzut de lege.



128

Trebuie precizat cã dreptul la intentarea acţiunii se numeşte drept la acţiune în sens

procesual (care este imprescriptibil) iar posibilitatea de a exercita apãrarea pe cale de acţiune a

dreptului subiectiv încãlcat, cu ajutorul organului competent, se numeşte drept la acţiune în

sens material .

Exemplu: într-un contract de împrumut X predã lui Y la data de 1 ian. 1999 suma de

100000 de lei, acesta din urmã obligându-se sã o restituie la data de 1 ian. 2000. La aceastã

datã împrumutatul trebuie sã-şi execute obligaţia de restituire împrumutãtorului, obligaţia fiind

scadentã şi exigibilã. Dacã nu o face X are dreptul sã-l cheme în judecatã pe Y şi sã solicite

instanţei sã-l oblige prin hotãrâre sã-şi execute obligaţia; hotãrârea judecãtoreascã poate fi pusã

în executare silitã prin executorul judecãtoresc.

Dar X nu poate cere instanţei protecţia dreptului sãu oricând (sã spunem dupã 10 ani)deoarece legea pretinde ca dreptul la acţiune în restituirea sumei împrumutate sã fie exercitat

într-un termen de trei ani. Aşa fiind, dacã X nu intenteazã acţiune în justiţie (adicã nu-şi

exercitã dreptul sãu la acţiune) în termenul prevãzut de lege, prin împlinirea termenului de

prescripţie (în speţã 3 ani), el nu mai poate obţine realizarea dreptului sãu subiectiv cu ajutorul

constrângerii statale.

Sediul materiei. Prescripţia extinctivã îşi găseşte reglementarea în Decretul nr.

167/1958. Alãturi de acest decret instituţia prescripţiei extinctive mai este supusã şi unor

reglementãri din Codul civil, Codul comercial, Codul familiei şi alte acte normative.

Reglementãrile legale privitoare la prescripţia extinctivã au un caracter imperativ. Acest

lucru rezultã din art. 1 alin. 3 al Decretului nr.167/1958, atunci când prevede cã "Orice clauzã

care se abate de la reglementarea legalã a prescripţiei, este nulã" (nulitate absolutã); de

asemenea, art. 18 din acelaşi decret atunci când prevede cã "instanţa judecãtoreascã.../este

obligatã/ ca, din oficiu sã cerceteze dacã dreptul la acţiune sau la executarea silitã este

prescris", chiar dacã partea interesatã nu invocã prescripţia.

2. Efectul prescrip ţ iei extinctive este prevãzut chiar de primul articol al Decretului

167/1958 în primul sãu aliniat care prevede cã "Dreptul la acţiune având un obiect patrimonial

se stinge prin prescripţie, dacã nu a fost exercitat în termenul stabilit de lege".

Aşadar, efectul prescripţiei extinctive constã în stingerea dreptului la ac ţ iune pe care îl

are orice titular de drepturi subiective civile.



129

Ceea ce se stinge prin prescripţia extinctivã este doar dreptul la acţiune în sens

material , adicã dreptul reclamantului de a obţine admiterea acţiunii şi recunoaşterea dreptului

pretins prin ea, precum şi obligarea pârâtului la executarea obligaţiei corelative pe cale silitã.

Dreptul subiectiv însuşi nu se stinge prin prescripţie ci supravieţuieşte ca drept

subiectiv însã fãrã a mai fi înzestrat cu un drept la acţiune în sens material care sã-i asigurerealizarea.

3. Domeniul de aplicare a prescrip ţ iei extinctive

Prescrip ţ ia extinctivã în domeniul drepturilor reale. Conform prevederilor art. 21 din

Decretul nr. 167/1958 reglementarea prescripţiei extinctive din cuprinsul decretului nu se

aplicã drepturilor de proprietate, uz, uzufruct, abita ţ ie, servitute şi superficie. Aceste drepturisunt considerate în practica judiciarã imprescriptibile extinctiv.

Ac ţ iunea în revendicare imobiliarã nu se stinge indiferent de durata pasivitãţii

proprietarului, ceea ce înseamnã cã este imprescriptibilã sub aspect extinctiv dar poate fi

paralizatã dacã se invocã uzucapiunea (prescripţia achizitivã). Soluţia se justificã prin aceea cã,

în caz contrar, prin împlinirea termenului de prescripţie uzurpatorul ar continua sã posede

bunul în mod nestingherit.

Ac ţ iunea în revendicare mobiliarã şi imobiliarã care urmãre şte valorificarea dreptului

de proprietate de stat este imprescriptibilã în temeiul prevederilor art. 1844 C. civ. potrivit

cãrora "Nu se poate prescrie domeniul lucrurilor care din natura lor proprie sau printr-o

declaraţie a legii nu pot fi obiecte de proprietate privatã, ci sunt scoase afarã din comer ţ".

Aceasta înseamnã, totodatã, cã statului nu i se poate opune uzucapiunea în cazul imobilelor sau

posesia de bunã credinţã în situaţia bunurilor mobile.

Ac ţ iunea prin care se urmãre şte ie şirea din indiviziune şi, deci, împãr ţ irea succesiunii.

În art. 728 C. civ. se statueazã cã "Nimeni nu poate fi obligat a rãmâne în indiviziune. Un

coerede poate cere oricând împãr ţeala succesiunii, chiar când ar exista convenţii sau prohibiţii

contrarii.

Se poate face învoire pentru suspendarea diviziunii pe termen de 5 ani. Dupã trecerea

acestui timp, învoirea se poate reînnoi".

Ac ţ iunea negatorie prin care proprietarul cere încetarea exerciţiului nelegitim asupra

bunului sãu, al unui drept de uz, uzufruct, abitaţie, servitute sau superficie, este consideratã

imprescriptibilã din aceleaşi motive care justificã imprescriptibilitatea acţiunii în revendicare

imobiliarã. Existã, totuşi, şi acţiuni reale prescriptibile extinctiv.



130

Ac ţ iunea în revendicare a bunurilor mobile corporale care constituie obiectul

proprietã ţ ii particulare. Se disting douã situaţii:

- dacã proprietarul s-a desesizat de anumite bunuri în mod voluntar şi acestea se aflã în

posesia de bunã credinţã a unor ter ţe persoane, el nu le poate revendica întrucât potrivit

prevederilor art. 1909 alin. 1 C. civ., posesorul de bunã-credinţã dobândeşte proprietatea asupra bunurilor mobile corporale chiar de la data intrãrii sale în posesiune, fãrã a fi necesarã vreo

curgere de timp;

- în cazul în care bunurile de acest fel au ieşit însã din posesiunea proprietarului fãrã

voia sa (prin furt, tâlhãrie, piraterie, pierdere ca urmare a unor cazuri fortuite sau de for ţã

majorã) revendicarea lor de cãtre proprietar este posibilã fie în termenul general de prescripţie

de 30 de ani stabilit de art. 1890 C. civ. de la cel care le-a gãsit sau le-a furat, fie în termenul de

3 ani prevãzut de art. 1909 alin. 2 C. civ. de la posesorul de bunã-credinţã.În doctrinã este menţionatã şi ac ţ iunea confesorie prin care se pretinde un drept de

uzufruct, de uz, de abitaţie sau de servitute împotriva celui care posedã imobilul (art. 557, 565,

639 C. civ.) fiind aplicabilã prescripţia extinctivã de 30 de ani prevãzutã de art. 1890 C. civ.

care dispune: "Toate acţiunile atât reale cât şi personale pe care legea nu le-a declarat

imprescriptibile şi pentru care n-a definit un termen de prescripţie, se vor prescrie prin 30 de

ani, fãrã ca cel care invocã aceastã prescripţie sã fie obligat a produce vreun titlu şi fãrã sã i se

poatã opune reaua-credinţã".

Domeniul prescrip ţ iei extinctive în materia drepturilor personale nepatrimoniale. Din

interpretarea per a contrario a art. 1 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958 se ajunge la concluzia cã

dreptul la acţiune pentru valorificarea unor drepturi personale nepatrimoniale nu este supus

prescrip ţ iei extinctive.

Drepturile la acţiune referitoare la raporturile de familie având un obiect nepatrimonial,

sunt, în principiu, imprescriptibile.

În doctrinã mai sunt analizate şi alte cazuri ca:

- ac ţ iunea în constatare care este consideratã imprescriptibilã (exemplu: constatarea

nulitãţii absolute a unui act juridic);

- ac ţ iunile mixte care au caracter de acţiuni reale, personale sau în constatare,

prescripţia fiind aplicabilã în funcţie de calificarea care li se dã (exemplu: petiţia de ereditate);

- dualitatea de ac ţ iuni când titularul dreptului subiectiv poate intenta douã acţiuni

pentru valorificarea dreptului sãu, adicã atât o acţiune izvorâtã din contractul civil, cãreia i se

aplicã prevederile Decretului 167/1958, cât şi o acţiune realã, de revendicare, cãreia i se aplicã



131

dispoziţiile art. 1890 C. civ., adicã prescripţia de 30 de ani (exemplu: acţiunea personalã şi

acţiunea realã a deponentului proprietar împotriva depozitarului);

- ac ţ iunea în repararea daunelor morale consideratã prescriptibilã asemenea

drepturilor de creanţã;

- ac ţ iunea care are ca obiect restituirea presta ţ iilor ca urmare a anulãrii unui act juridic civil privitã ca prescriptibilã asemenea acţiunii privind îmbogãţirea fãrã temei legitim;

- dreptul la ac ţ iune pentru valorificarea unor drepturi secundare care este considerat

imprescriptibil. În aceastã categorie sunt situate drepturile subiective civile care nu dau naştere

direct unui drept la acţiune (exemplu: dreptul la alegere în cazul unei obligaţii alternative,

dreptul de denunţare unilateralã a unui contract, dreptul de preemţiune, dreptul de a ratifica o

gestiune de afaceri, dreptul de a revoca o ofertã sau de a accepta un contract etc.).

4. Termenele de prescrip ţ ie extinctivã

Vom deosebi termenele generale de prescripţie de termenele speciale şi, de asemenea,

termenele fixate prin Decretul nr. 167/1958, de termenele fixate prin alte acte normative.

Termenul general de prescripţie atât pentru persoanele fizice, cât şi pentru persoanele

juridice, va fi cel prevãzut în art. 3 alin. 1 din Decretul nr. 167/1958, adicã termenul de 3 ani.

Acest termen se va aplica tuturor acţiunilor personale, în mãsura în care nu sunt stabilite

termene speciale de prescripţie, precum şi, de regulã, acţiunilor patrimoniale cu observaţia cã

acţiunile reale sunt supuse în principiu reglementãrii Codului civil.

Un alt termen general de prescripţie este cel de 30 de ani. În art. 1890 C. civ. se

stabileşte "Toate acţiunile, atât reale cât şi personale pe care legea nu le-a declarat

neprescriptibile şi pentru care n-a defipt un termen de prescripţie, se vor prescrie prin 30 de

ani, fãrã ca cel care ce invocã aceastã prescripţie sã fie obligat a produce vreun titlu şi fãrã sã i

se poatã opunã reaua-credinţã". Acest termen general de prescripţie se aplicã tuturor acţiunilor

reale cu excepţia celor imprescriptibile.

Referitor la executarea silitã textul art. 6 din Decretul nr. 167/1958 dispune cã "Dreptul

de a cere executarea silitã în temeiul oricãrui titlu executor se prescrie prin împlinirea unui

termen de 3 ani...".

Termenele speciale de prescrip ţ ie extinctivã sunt acele termene care derogã de la

termenul general de prescrip ţ ie şi sunt cuprinse fie în Decretul nr. 167/1958, fie în legi civile

ulterioare acestui act normativ, fie în legi anterioare, dacã sunt mai scurte decât termenele

corespunzãtoare prevãzute de decretul sus menţionat.



132

Termene speciale aplicabile ac ţ iunilor personale patrimoniale. Termenele speciale de

prescripţie cuprinse în Decretul 167/19578 sunt:

a) termenul de 6 luni privitor la prescrierea acţiunii în rãspunderea vânzãtorului pentru

viciile lucrului, ascunse fãrã viclenie (art. 5);

b) termenul de 2 ani pentru raporturile juridice nãscute din asigurare.c) termenul de 3 ani privitor la prescrierea dreptului la acţiune referitor la sumele aflate

în depozit la instituţiile bancare (art. 23). d) termenul de 60 de zile privind dreptul la acţiune în

restituirea sumelor de bani încasate pentru spectacolele anulate. Acest termen începe sã curgã

de la data când urma sã sã aibã loc spectacolul (art. 24).

Termenele speciale prevãzute de Codul civil privitoare la raporturile obligaţionale:

a) termenul de 6 luni privind acceptarea succesiunii (art. 700 alin. 1 C. civ.);

b) termenul de 6 luni privind prescrierea dreptului la acţiune pentru unele servicii prestate. ;

c) termenul de 1 an privind dreptul la acţiune al vânzãtorului pentru complinirea

preţului sau al cumpãrãtorului pentru scãderea preţului ori pentru anularea vânzãrii (art. 1334

C. civ.);

d) termenul de 1 an privind dreptul la acţiune pentru unele servicii prestate şi mãrfuri

vândute.

5. Începutul cursului prescrip ţ iei extinctive

Regula generalã privind începutul cursului prescrip ţ iei extinctive. Principiul consacrat

atât de Codul civil (art. 1886) cât şi de Decretul nr. 167/1958 (art. 7 alin. 1) este acela cã

prescrip ţ ia extinctivã începe sã curgã la data când se na şte dreptul la ac ţ iune sau dreptul de a

cere executarea silitã.

Naşterea dreptului la acţiune se produce, de regulã, în momentul în care titularul

dreptului nu primeşte satisfacţia la care este îndreptãţit, în momentul în care dreptul subiectiv

este încãlcat. Atâta timp cât titularul dreptului subiectiv primeşte toate satisfacţiile la care este

îndreptãţit în aceastã calitate, el nu are nevoie de mijlocul de ocrotire care este dreptul la

acţiune ( pas d'interet, pas d'action).

6. Suspendarea cursului prescrip ţ iei extinctive



133

No ţ iune, justificare şi efecte. Prin suspendare curgerea termenului de prescripţie este

opritã atunci când se iveşte una din împrejurãrile cãrora legea le conferã calitatea de cauze de

suspendare, urmând a-şi relua cursul abia dupã încetarea cauzei de suspendare.

Exemplu: dacã o succesiune s-a deschis la data de 1 martie iar moştenitor al defunctuluieste un copil minor, curgerea prescripţiei dreptului de opţiune succesoralã se suspendã atâta

timp cât acest minor nu are un ocrotitor legal care sã îl reprezinte sau sã-i încuviinţeze actele.

Termenul de 6 luni a început sã curgã de la 1 martie; dacã la 10 aprilie decedeazã sau este pus

sub interdicţie şi celãlalt pãrinte al minorului, din acel moment cursul prescripţiei se suspendã

pânã când minorul va avea un tutore - sã spunem, pânã la 10 mai; prescripţia va reîncepe sã

curgã de la 10 mai timp de încã 4 luni şi 20 de zile, astfel încât, împreunã cu o lunã şi zece zile

curse pânã la suspendare, sã împlineascã totalul de 6 luni al termenului.Efectul suspendãrii prescripţiei este exprimat de art. 15 alin. 1 din Decretul nr.

167/1958 astfel: "dupã încetarea suspendãrii prescripţia îşi reia cursul, socotindu-se şi timpul

scurs înainte de suspendare".

Cauzele de suspendare a prescrip ţ iei pot fi cauze generale, care acţioneazã în

raporturile dintre orice persoane, sau cauze speciale care se referã numai la raporturile dintre

anumite persoane.

Astfel, potrivit art. 13 din Decretul 167/1958 "cursul prescripţiei se suspendã:

a. cât timp cel împotriva cãruia ea curge este împiedicat de un caz de for ţ ã majorã sã

facã acte de întrerupere;

b. pe timp cât creditorul sau debitorul face parte din for ţele armate iar acestea sunt puse

pe picior de rãzboi...".

Tot o cauzã generalã de suspendare este şi aceea prevãzutã de art. 14 alin. 2 din acelaşi

decret potrivit cãruia: "prescripţia nu curge împotriva celui lipsit de capacitate de exerciţiu, cât

timp nu are reprezentant legal, şi nici împotriva celui cu capacitate restrânsã, cât timp nu are cine

sã-i încuviinţeze actele".

Cauzele speciale de suspendare a prescripţiei cuprind cauza prevãzutã de art. 13 lit. c

din decret potrivit cãruia prescripţia se suspendã "pânã la rezolvarea reclamaţiei administrative

fãcute de cel îndreptãţit cu privire la despãgubiri sau restituiri în temeiul unui contract de

transport sau de prestare a serviciilor de poştã şi telecomunicaţii, însã cel mai târziu pânã la

expirarea unui termen de 3 luni socotit de la înregistrarea reclamaţiei", precum şi cauzele

prevãzute de art. 14 alin. 1 şi alin. 3 din decret potrivit cãrora "între pãrinţi sau tutor şi cel ce se

aflã sub ocrotirea lor; între curator şi acei pe care îi reprezintã; precum şi între orice altã



134

persoanã care, în temeiul legii sau al hotãrârii judecãtoreşti, administreazã bunurile altora şi cei

ale cãror bunuri sunt astfel administrate, prescripţia nu curge atâta timp cât socotelile nu au fost

date şi aprobate" (alin. 1) şi "prescripţia nu curge între soţi în timpul cãsãtoriei" (alin. 3).

Enumerarea cauzelor de suspendare în decretul nr. 167/1958 este limitativã, alte

împrejurãri, chiar asemãnãtoare, neputând constitui cauze de suspendare a prescripţiei.

7. Întreruperea prescrip ţ iei extinctive

No ţ iune şi efecte. Cursul prescripţiei se întrerupe cu efect retroactiv (ştergând timpul

deja scurs de la naşterea dreptului la acţiune şi pânã la intervenţia cauzei de întrerupere) atunci

când - fie cã titularul dreptului la acţiune iese din pasivitatea sa şi introduce acţiunea sau

cererea de executare - fie cã debitorul recunoaşte pretenţia creditorului, înlãturând astfel oriceîndoialã cu privire la temeinicia pretenţiei sau la caracterul ei litigios.

Potrivit art. 17 din Decretul nr. 167/1958 "Întreruperea şterge prescripţia începutã

înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o. Dupã întrerupere începe sã curgã o altã

prescripţie" având acelaşi termen, fãrã a se socoti perioada scursã înainte de întrerupere, şi

având aceeaşi naturã cu cea întreruptã.

Cauzele de întrerupere a prescrip ţ iei sunt trei şi sunt prevãzute în acelaşi decret în art.

16:

a) Recunoaşterea dreptului a cãrui acţiune se prescrie fãcutã de cel în favoarea cãruia

curge prescripţia. (exemplu: o cerere adresatã de cãtre debitor creditorului pentru amânarea

executãrii obligaţiei, executarea par ţialã, plata de dobânzi etc.).

b) Introducerea unei cereri de chemare în judecatã întrerupe şi ea cursul prescripţiei

învederând cã titularul dreptului la acţiune a ieşit din pasivitate şi cã prescripţia şi-a atins

scopul ei mobilizator iar eventualele îndoieli cu privire la temeinicia dreptului pretins vor fi

spulberate pe calea soluţionãrii judecãtoreşti a litigiului. Efectul întreruptiv al cererii de

chemare în judecatã se produce "chiar dacã cererea a fost introdusã la o instanţã (...)

necompetentã" (urmarea fireascã este aceea cã instanţa necompetentã îşi va declina competenţa

în favoarea instanţei competente potrivit legii).

c) Orice act începãtor de executare întrerupe curgerea prescripţiei dreptului de a cere

executarea silitã în temeiul unui titlu executor, în aceleaşi condiţii în care introducerea acţiunii

întrerupe prescripţia dreptului la acţiune.

8. Repunerea în termenul de prescrip ţ ie



135

Potrivit textului art. 19 din Decretul nr. 167/1958 "instanţa judecãtoreascã (...) poate, în

cazul în care constatã ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripţie a

fost depãşit, sã dispunã chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acţiunii ori sã încuviinţeze

executarea silitã".Pentru a putea opera repunerea în termen trebuie sã fie îndeplinite urmãtoarele condiţii:

a) în primul rând, trebuie sã existe o cerere de chemare în judecatã, adicã o exercitare a

dreptului la acţiune, fãcutã dupã ce termenul legal de prescripţie s-a împlinit;

b) depãşirea termenului de introducere a acţiunii sã se fi datorat unor "cauze temeinic

justificate". De pildã, în practicã s-a admis repunerea în termen pentru motive ca: executarea

unei pedepse privative de libertate; necunoaşterea de cãtre moştenitor, fãrã vina lui, a faptului

cã autorul lui încetase din viaţã (de pildã, de cujus a murit în închisoare şi rudele n-au fostînştiinţate, sau rudele de grad mai îndepãrtat au ascuns cu rea-credinţã faptul mor ţii faţã de o

rudã mai apropiatã, pânã dupã ce termenul de acceptare al moştenirii a expirat); pierderea pe

poştã a acţiunii trimise în termen la instanţa competentã, împrejurare aflatã de reclamant abia

când s-a interesat la instanţa respectivã, dupã ce termenul de prescripţie se împlinise etc.

În schimb, nu s-a admis repunerea în termen, considerându-se nejustificate cauze de

întârziere ca: necunoaşterea legii sau eroarea de drept (exemplu: cu privire la durata

termenului); încercãrile prelungite de conciliere cu adversarul; boala jurisconsultului

întreprinderii reclamante sau aglomerarea lui cu mai multe acţiuni care se prescriu în acelaşi

timp;

c) introducerea acţiunii - şi, odatã cu ea, a cererii de repunere în termen - trebuie sã fi

fost fãcutã în termen de cel mult o lunã de la încetarea cauzelor care au justificat depãşirea

termenului de prescripţie;

d) repunerea în termen sã fie stabilitã de instanţã prin hotãrâre motivatã (de cele mai

multe ori, prin însãşi hotãrârea care rezolvã fondul cauzei).

9. Împlinirea termenelor de prescrip ţ ie

Prevederile Codului civil . Potrivit art. 1887 C. civ., "Termenul prescripţiei se

calculeazã pe zile şi nu pe ore. Prin urmare, ziua în care prescripţia începe, nu intrã în acel

calcul".Art. 1888 C. civ. precizeazã cã "ziua începe la miezul nop ţii şi se fineşte la miezul

nopţii urmãtoare".



136

Exemplu: dacã un drept la acţiune s-a nãscut în ziua de 19 martie, termenul de

prescripţie va începe sã curgã abia în ziua de 20 martie la ora 0 (24).

Pe de altã parte, potrivit art. 1889 C. civ., "prescripţia nu se socoteşte câştigatã decât

dupã împlinirea celei din urmã zile a termenului definit prin lege"; cu alte cuvinte, termenul de prescripţie va fi considerat împlinit abia la ora 24 a ultimei zile a termenului iar acţiunea va

putea fi respinsã ca prescrisã dacã a fost introdusã abia în ziua urmãtoare.

Prevederile Codului de procedurã civilã. Potrivit art. 101 alin. 3 C.pr.civ., "Termenele

statornicite pe ani, luni sau sãptãmâni se sfâr şesc în ziua anului, lunii sau sãptãmânii

corespunzãtoare zilei de plecare" iar potrivit alin. 4 al aceluiaşi articol, "Termenul care,

începând la 29, 30 sau 31 ale lunii, se sfâr şeşte într-o lunã care nu are asemenea zi, se va socoti

împlinit în ziua cea din urmã a lunii".

VII. BIBLIOGRAFIE

O. Ungureanu, Drept civil. Introducere…op. cit., p. 277-307; J. Mateia ş , P.M.

Cosmovici, Prescripţia extinctivã, Editura Ştiinţificã, Bucureşti, 1962; I. Dogaru, Elementele

dreptului civil, vol. I, Introducere în dreptul civil. Subiectele dreptului civil, Bucureşti, 1993, p.

249-260; A. Cojocaru, Drept civil. Partea generalã, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p.

297-344; M. Eliescu, Unele probleme privitoare la prescripţia extinctivã în cadrul unei viitoare

reglementãri legale, "Studii şi cercetãri juridice", nr. 1/1956, p. 258-265; Gh. Beleiu, Natura

juridicã a prescripţiei extinctive, "Studii şi cercetãri juridice", nr. 4/1985, p. 335-342; I. Le ş,

Natura juridicã a acţiunii civile şi a prescripţiei extinctive, S.C.J., nr. 4/1985, p. 321-327; E.

Safta Romano (I), Gh. Beleiu, C.M. Moarcã ş (II), Probleme teoretice şi practice actuale din

domeniul prescripţiei extinctive, "Dreptul", nr. 9-12/1990, p. 113-132; Ş . Beligrãdeanu, Texte

de bazã din Decretul nr. 167/1958 privitor la prescripţia extinctivã, rãmase fãrã obiect,

"Dreptul", nr. 10-11/1991, p. 101-103; M. Nicolae, Prescripţia extinctivă, Editura Rosetti,

Bucureşti, 2004; I. Deleanu (I), Gh. Beleiu (II), Repunerea în termen în condiţiile art. 19 din

Decretul nr. 167/1958, R.R.D., nr. 9-12/1989, p. 35-42.


1. Faceti o comparatie între prescriptia extinctiva si prescriptia achizitiva.

2. Care este regimul actiunii în revendicare imobiliara din punctul de vedere al

prescriptibilitatii sub aspect extinctiv ?

3. Care este termenul în care se prescrie o actiune personala, în general ?



137

4. Care sunt cauzele de suspendare a prescriptiei extinctive ?

5. Care sunt efectele întreruperii prescriptiei extinctive ?

6. Ce întelegeti prin « cauze temeinic justificate » care ar putea antrena repunerea în

termenul de prescriptie ?


I. Prescripţia extinctivă poate fi calificată ca fiind:

a) o sancţiune de drept civil

b) o modalitate a actului juridic civil

c) un mod de dobândire a dretului de proprietate

II.

Efectul prescripţiei extinctive cănstă în:a) stingerea dreptului procesual la acţiune

b) stingerea dreptului subiectiv civil

c) stingerea dreptului la acţiune în sens material

III. Acţiunea în revendicare imobiliar ă:

a) se prescrie în termen de 3 ani

b) este imprescriptibilă extinctiv

c) se prescrie în termen de 30 de ani

4. Suspendarea cursului prescripţiei extinctive are ca efect:

a) oprirea cursului prescripţiei pe timpul cât durează situaţia prevăzută de lege

b) ştergerea timpului scurs înainte de apariţia cauzei de suspendare

c) reluarea cursului prescripţiei după încetarea cauzei de suspendare

5. Cursul prescripţiei se întrerupe:

a) cât timp minorul împotriva căruia curge prescripţia nu are reprezentant sau nu are

cine să-i încuviinţeze actele

b) prin recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie

c) prin introducerea unei cereri de chemare în judecată


1. Acţiunea în constatarea nulităţii absolute este:



138

a) imprescriptibilă extinctiv

b) se prescrie în termen de 30 de ani

c) se prescrie în termenul special de 6 luni

2. În cazul dreptului pur şi simplu termenul de prescripţie începe să curgă:a) de la data naşterii dreptul la acţiune

b) de la data împlinirii termenului suspensiv când acesta este în favoarea debitorului

c) de la data împlinirii condiţiei

3. Cursul prescripţiei se suspendă:

a) printr-un act începărtor de executare

b)

cât timp cel împotriva căruia curge prescripţia este împiedicat de un caz de for ţă major ă să facă acte de întrerupere

c) între soţi în rimpul căsătoriei

4. Termenul de prescripţie pentru acţiunile posesorii începe să curgă:

a) de la data primului act prin care posesia a fost tulburată

b) de la data ultimului act prin care posesia a fost tulburată

c) de la data când posesorul a cunoscut sau trebuia să cunoască tulburarea şi pe cel

care r ăspunde de ea

5. Termenul de o lună în interiorul căruia poate fi formulată cererea de repunere în

termen este:

a) un termen de decădere

b) un termen de prescripţie

c) un termen de graţie

XI. TEMĂ DE CONTROL : Explicaţi mecanismul şi justificarea precripţiei

extinctive



139

- Capacitatea de exerciţiu

TEMA NR.13 PERSOANA FIZICĂ

I. OBIECTIVE

- să cunoască protecţia civilă a drepturilor personalităţii

- să cunoască şi să înţeleagă noţiunea de capacitate de folosinţă a persoanei fizice:începutul, prezumţia timpului legal al concepţiunii, caracterele, conţinutul, sfâr şitul capacităţii

de folosinţă a persoanei fizice, incapacităţile de folosinţă

- să înţeleagă noţiunea de capacitate de exerciţiu a persoanei fizice: definire, caractere,

fazele capacităţii de exerciţiu

- să cunoască elementele de identificare a perosanei fizice: numele, domiciliul, starea

civilă

-

să cunoască mijloacele de ocrotire a minorilor şi majorilor: ocrotirea părintească, tutela,curatela, interdicţia judecătorească


- capacitatea de a califica corect atingerile aduse drepturilor personalităţii şi sancţiunea civilă

aplicabilă

- să fie capabili să aprecieze corect momentul începutului capacităţii de folosinţă şi momentul

încetării ei

- capacitatea de a califica corect un act juridic civil ca fiind valabil în func ţie de condiţia

existenţei capacităţii de folosinţă şi a capacităţii de exerciţiu

- poată identifica persoana fizică în funcţie de elementele de identificare ale acesteia

- să fie capabili să aplice mijlocul de ocrotire corect minorilor sau majorilor

incapabili

III. CUVINTE CHEIE: personalitate, capacitate civilă, capacitate de folosinţă,

capacitate de exerciţiu, acte de conservare, de administrare, de dispoziţie, comorienţi,

viaţă, moarte, nume, domiciliu, stare civilă, ocrotire părintească, tutelă, curatelă,

interdicţie judecătorească


- Existenţa persoanei fizice

- Viaţa. Capacitatea de folosinţă

- Identificarea persoanei fizice



140

- Ocrotirea persoanei fizice


Persoană fizică este orice fiinţa umană care are calitatea de subiect de drept civil din

momentul naşterii cu condiţia să se nască vie. Reglementările legale actuale privitoare la

persoana fizică sunt r ăspândite ân diferite acte normative începând cu Constituţia României,Declaraţia universală a drepturilor omului, Decretul 31/1954 privitor la persoana fizică şi

juridică, etc. Legea civilă reglementează protecţia corpului uman (legea nr. 95/2006), drepturile

personalităţii, aptitudinea de a dobândi drepturi şi obligaţii civile (capacitatea de folosinţă şi

capacitatea de exerciţiu) precum şi elementele de identificare ale persoanei fizice (nume,

domiciliu, stare civilă) şi ocrotirea persoanei fizice, fie ea minor ă sau major ă.

VI.

CONŢINUTUL TEMEI NR.13

1. Existen ţ a persoanei fizice

1. Definire. Numai oamenilor le este recunoscută calitatea de subiect de drept ,

calitatea de persoane. Deci, persoanele sau fiinţele umane sunt subiecte de drept. Subiectul de

drept este persoana care participă individual sau colectiv la raporturile juridice civile; ea este

titular ă de drepturi şi obligaţii civile.

2. Clasificarea persoanelor fizice: a) minorii în vârstă de până la 14 ani; b)minorii între

14 şi 18 ani; c) majorii care au împlinită vârsta de 18 ani. Există şi alte clasificări ale persoanei

fizice în funcţie de cetăţenie, domiciliu.

Personalitatea juridică este inerentă fiinţei umane; ea este aptitudinea de a deveni

subiect de drept; nu se confundă cu capacitatea civilă.

3. Drepturile personalit ăţ ii . Sub această denumire sunt calificate acele drepturi inerente

calităţii de persoană umană care apar ţin oricărui om. Aceste drepturi sunt înzestrate cu o

acţiune în justiţie. În această categorie vom include dreptul la propria imagine, dreptul la

onoare, dreptul la demnitate, dreptul la respectul vie ţ ii private, dreptul la propria voce.

Această enumerare nu este definitivă.

2. Via ţ a. Capacitatea de folosin ţă .

1. Defini ţ ie. Capacitatea de folosinţă este acea parte a capacităţii civile care constă în

aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii civile.



141

2. Începutul capacit ăţ ii de folosin ţă. Regula este că fiecare om dobândeşte capacitatea

de folosinţă prin naştere cu condiţia ca copilul să se nască viu. Capacitatea anticipată de

folosinţă este dobândită de copilul conceput cu condiţia să se nască viu. Acesta poate dobândi

numai drepturi.

3. Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă: legalitate, generalitate,inalienabilitate, intangibilitate, egalitate, universalitate.

IV. Moartea. Încetarea capacit ăţ ii de folosin ţă.

1. Momentul mor ţ ii. Multă vreme s-a considerat că momentul mor ţii este acela când se

opreşte inima şi respiraţia. Actualmente momentul mor ţii este considerat acela când survine

moartea cerebrală.

Moartea unei persoane poate fi constatată în mod fizic sau prin hotărâre judecătorească.

2. Declararea judecătorească a dispari ţ iei unei persoane se poate cere dacă a trecut unan de la data ultimelor ştiri din care rezultă că era în viaţă. Aceasta implică o calculare a

termenului de un an, o procedur ă de declarare a dispariţiei (care are două faze) şi efectele

hotărîrii judecătoreşti declarative de dispariţie (constituie o condiţie de fond prealabilă

declar ării judecătoreşti a mor ţii persoanei).

3. Declararea judecătorească a mor ţ ii prezintă două variante: declararea

judecătorească a mor ţii precedată de declararea judecătorească a dispariţiei şi declararea

judecătorească a mor ţii neprecedată de declararea prealabilă a dispariţiei. De asemenea, ea

presupune o procedur ă (art. 40 din Decretul nr. 32/1954), stabilirea datei mor ţii, rectificarea

datei mor ţii dacă se va dovedi ca adevărată o altă dată a mor ţii, efectele hotărârii judecătoreşti

de moarte precum şi anularea hotărârii judecătoreşti declarative de moarte (în cazul în care cel

declarat mort tr ăieşte) şi efectele anulării declar ării mor ţii.

5. Comorien ţ ii. Situaţia comorienţilor este reglementată de art. 21 din Decretul nr.

31/1954 care spune că dacă mai multe persoane au murit în aceeaşi împrejurare f ăr ă să se poată

stabili dacă una a supravieţuit alteia, ele sunt socotite că au murit deodată.

6. Incapacit ăţ ile de folosin ţă ale persoanei fizice. Prin incapacitate înţelegem starea

unei persoane care a fost lipsită prin lege de folosinţa sau exerciţiul anumitor drepturi.

Incapacităţile au un caracter de excepţie.

Incapacităţile de folosinţă se clasifică după mai multe criterii. Astfel deosebim

incapacităţi cu caracter de sancţiune, incapacităţi cu caracter de protecţie, incapacităţi stabilite

de legea civilă şi incapacităţi stabilite prin legea penală, incapacităţi absolute şi incapacităţi

relative.



142

3. Capacitatea de exerci ţ iu.

Defini ţ ie. Capacitatea de exerciţiu este acea parte a capacităţii civile care constă în

aptitudinea acestuia de a dobândi şi exercita drepturile civile şi de a-şi asuma şi executa

obligaţii civile prin încheierea de acte juridice.Caracterele juridice: legalitate, generalitate, inalienabilitate, intangibilitate, egalitate.

Fazele capacit ăţ ii de exerci ţ iu. Acestea sunt următoarele:

- faza lipsei totale a capacităţii de exerciţiu (minorii sub 14 ani şi persoanele puse sub

interdicţie);

- faza capacităţii de exerciţiu restrînse (minorii între 14 şi 18 ani);

- faza capacităţii de exerciţiu depline (majorii, cei peste 18 ani).

4. Identificarea persoanei fizice.

1. Definire, natur ă juridică , caractere . Mijloacele de individualizare a persoanei pot fi

definite ca acele calităţi sau atribute care au ca scop individualizarea persoanei fizice. Natura

juridică a acestora este de drepturi personale nepatrimoniale. Caracterele juridice generale

sunt cele specifice drepturilor personal nepatrimoniale plus unele specifice fiecărui mijloc.

Astfel ele sunt: drepturi absolute, inalienabile, imprescriptibile, cu caracter strict personal.

2. Numele. El este un mijloc de individualizare a persoanei care constă în folosirea unui

şir de cuvinte pentru a desemna o persoană în familie şi societate. Numele cuprinde atât

numele de familie cât şi prenumele (art. 12 din Decr. 31/1954).

Caracterele juridice ale numelui : opozabilitate faţă de ter ţi, personalitate, legalitate,

universalitate, unitate.

Numele de familie (patronimic). Numele de familie este format din unul sau mai multe

cuvinte dobândit în condiţiile legii.

Dobândirea numelui de familie operează în virtutea regulilor imperative şi depinde de

filiaţie. Stabilirea numelui de familie distinge trei ipoteze în funcţie de situaţia juridică în care

se află copilul la naştere : 1) ipoteza copilului din căsătorie ; 2) ipoteza copilului din afara

căsătoriei ; 3) ipoteza copilului găsit, din părinţi necunoscuţi.

Modificarea numelui de familie are loc în următoarele condiţii : schmbări intervenite în

filiaţia persoanei ; schimbări determinate de adopţie ; schimbări determinate de căsătorie.

Schimbarea (care nu se confundă cu modificarea) numelui de familie şi a prenumelui se

poate realiza pe cale administrativă.



143

3. Domiciliul este cel care individualizează persoana fizică în spaţiu.

Caractere: stabilitate, unicitate, obligativitate.

Felurile domiciliului: După modul de determinare este de trei feluri:

- domiciliu de drept comun (voluntar) :

- domiciliu legal ;- domiciliu convenţional.

4. Starea civil ă. Prin stare civilă înţelegem suma de calităţi şi particularităţi care prin

consecinţele pe care legea le prevede contribuie la individualizarea juridică a persoanei. Ea are

două laturi: este un drept subiectiv de individualizare şi este o sumă de calităţi ale persoanei.

Elementele st ării civile pot fi următoarele: date privind filiaţia (din căsătorie, din afara

căsătoriei etc.); date de ordin familial (căsătorit, văduv etc.); factori de ordin natural, biologic

(sex, vârstă, sănătate).Caractere: indivizibilă, indisponibilă, imprescriptibilă, caracter strict personal.

Starea civilă mai trebuie analizată prin prisma acţiunilor de stare civilă şi actelor de

stare civilă.

4. Ocrotirea persoanei fizice

Sunt unele persoane care datorită vârstei, sănătăţii fizice sau mintale sau altor

circumstanţe au nevoie de o protecţie specială. Aceste persoane sunt: minorii a căror ocrotire se

realizează prin ocrotirea părintească, prin tutel ă, curatel ă dar şi prin alte mijloace; alinaţii sau

debilii mintali a căror ocrotire se realizează prin punerea sub interdic ţ ie şi instituirea tutelei

sau curatelei persoanele aflate în situaţii deosebite a căror ocrorire se realizează prin curatel ă.

VII. BIBLIOGRAFIE

O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, ediţia a 2-a revăzută, Editura

Hamangiu, 2009, p. 3-259; Gh. Beleiu, Drep civil român. Introducere în dreptul civil.

Subiectele dreptului civil, ediţia a X-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Tru şcă, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2006, ; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, editura

All-Beck, Bucureşti, 2001; I. Reghini, Ş . Diaconescu, Introducere în dreptul civil, vol. I,

Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004; E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, Editura All-

Beck, Bucureşti, 2003; E. Lupan, Drept civil. Persoana fizică, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

1999; E. Lupan, Drept civil. Persoana juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000; M.

Mure şan, A. Boar, Ş . Diaconescu, Drept civil. Persoanele, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca,



144

2000; E. Poenaru, Drept civil. Teoria generală. Persoanele, Editura All-Beck, Bucureşti, 2002,

p. 239 şi urm.



1. Care sunt caracterele juridice ale drepturilor personalităţii?

2. Ce înţelegeţi prin capacitate de folosinţă a persoanei fizice? Explicaţi caracterele

acesteia.

3. Care este prezumţia timpului legal al concepţiunii? Ce fel de prezumţie este aceasta?

4. Care sunt ipotezele mor ţii unei persoane?

5. Ce înţelegeţi prin comorienţi? În ce materie interesează ipoteza comorienţilor?6. Ce înţelegeţi prin capacitate de exerciţiu? Explicaţi caracterele juridice ale capacităţii

de exerciţiu.

7. Care sunt diferenţele între minorii lipsiţi de capacitate de exerciţiu şi cei cu

capacitate restrânsă?

8. Care este sancţiunea aplicabilă actelor juridice încheiate f ăr ă încuviinţarea

ocrotitorului legal de către minorii cu capacitate restrânsă?

9. Ce semnifică numele persoanei?

10. Ce nume va purta copilul din căsătorie în ipoteza unei acţiuni în tăgăduirea

paternităţii admisă?

11.Care sunt regulile incidente domiciliului de drept comun?

12.Care sunt caracterele juridice ale stării civile?

13. Ce înţelegeţi prin posesie de stat?

14. Care sunt cazurile deschiderii tutelei minorului?

15. Are vreo influenţă instituirea curatelei majorului asupra capacităţii de exerciţiu a

acestuia? Explicaţi.


1. Capacitatea de folosinţă anticipată este recunoscută de la:

a) naştere

b) concepţie

c) moarte



145

2. Nu au capacitate de exerciţiu :

a) minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani

b) minora căsătorită

c) minorul între 14-18 anid) majorul

e) persoana pusă sub interdicţie

3. Majorul pus sub interdicţie judecătorească:

a) nu are capacitate de folosinţă

b) nu are capacitate de exerciţiu

c)

nu are capacitate de exerciţiu restrânsă

4. Schimbările intervenite în starea civilă a unei persoane determină :

a) modificarea numelui de familie

b) schimbarea numelui de familie

c) retranscrierea numelui de familie

5. La încheierea căsătoriei soţii nu pot :

a) să-şi păstreze fiecare numele de familie avut anterior căsătoriei

b) să poarte ca nume comun, numele lor reunite

c) să-şi aleagă un nume de familie pe care nici unul dintre aceştia nu l-au avut înainte

de căsătorie


1. O porsoană fizică poate avea în acelaşi timp

a) un domiciliu şi mai multe reşedinţe

b) două domicilii şi o reşedinţă

c) un domiciliu şi o reşedinţă

2. Acţiunea prin care se urmăreşte înlăturarea unei stări civile nereale şi înlocuirea ei

cu alta reală constituie:

a) acţiune în reclamaţie de stat



146

b) acţiune în contestaţie de stat

c) acţiune în modificare de stat

3. Sunt ocrotiţi prin punerea sub interdicţie şi instituirea tutelei

a) minorii b) alienaţii şi debilii mintali

c) persoanele aflate în situaţii speciale (bătrâneţe, boală)

4. Punerea sub interdicţie judecătorească are ca efect:

a) lipsirea persoanei de capacitate de folosinţă

b) lipsirea persoanei de capacitate de exerciţiu

c)

numirea unui curator

5. Persoanele aflate în situaţie de bătrâneţe, boală, infirmitate sunt ocrotite prin:

a) punerea sub interdicţie

b) instituirea tutelei

c) instituirea curatelei

XI. TEMĂ PENTRU ACASĂ :

Expuneţi procedura declar ării judecătoreşti a mor ţii. Enumeraţi ipotezele stabilirii

numelui de familie şi explicaţi stabilirea numelui de familie al copilului din afara căsătoriei.

Consideraţi că soţului care i s-a încuviinţat păstrarea numelui avut în timpul căsătoriei după

desfacerea acesteia poate trasmite soţului dintr-o căsătorie subsecventă acest nume?

Argumentaţi.

TEMA NR.14 PERSOANA JURIDICĂ

I. OBIECTIVE

- să înţeleagă noţiunea de persoană juridică şi diferenţa faţă de persoana fizică

- să cunoască elementele constitutive ale persoanei juridice

- să cunoască modurile de înfiinţare a persoanelor juridice

- să înţeleagă noţiune de capacitate civilă a persoanei juridice

- să cunoască elementele de identificare ale persoanei juridice

- să cunoască modurile de reorganizare şi de încetare a persoanei juridice



147


să poată să facă o comparaţie între capacitatea civilă persoanei fizice şi capacitatea civilă a

persoanei juridice

- capacitatea de a identifica o persoană juridică după elementele ei de identificare

-

capacitatea de a explica procedura de înfiinţare a unei persoane juridice- capacitatea de a compara reorganizarea cu încetarea persoanei juridice

III. CUVINTE CHEIE: organizare, patrimoniu, scop, capacitate civilă, act autorizat,

act de dispoziţie, persoane juridice cu scop lucrativ, persoane juridice f ăr ă scop lucrativ,

denumire, sediu, naţionalitate, emblemă, comasare, fuziune, absorbţie, divizare, lichidare


Definiţie

1. Tipologia persoanelor juridice

2. Elementele definitorii ale persoanei juridice

3. Înfiinţarea persoanei juridice

4. Identificarea persoanei juridice

5. Reorganizarea şi încetarea persoanei juridice


La fel ca şi persoana fizică, persoana juridică este subiect de drept. Ea reprezintă o

entitate distinctă caracterizată prin organizare şi patrimoniu proprii, precum şi un scop

determinat şi licit. În funcţie de regimul aplicabil se distinge între persoane juridice de drept

public şi persoane juridice de drept privat. De asemenea, persoanele juridice de drept privat pot

fi cu scop lucrativ sau f ăr ă scop lucrativ. Procesul de constituire a entităţii care, cu respectarea

cerinţelor impuse de lege, va deveni subiect de drept poartă numele de înfiinţare a persoanei

juridice. Ea se poate realiza prin act de dispoziţie sau prin act de autorizare. Dobândirea personalităţii juridice marchează începutul capacităţii de folosinţă deplină a persoanei juridice.

Din acest moment persoana juridică dobândeşte şi capacitate de exerciţiu. Capacitatea de

folosinţă a persoanei juridice este cârmuită de principiul specialităţii acesteia. Elementele de

identificare ale persoanei juridice sunt: denumirea, sediul, naţionalitatea, contul bancar, firma,

emblema, maerca etc. Persoana juridică se reorganizează prin comasare şi divizare şi încetează

prin dizolvare.



148


1. Defini ţ ie.

Persoana juridică este acea entitate caracterizată prin organizare şi patrimoniu proprii,

recunoscute în scopul exercitării drepturilor subiective civile şi asumării obligaţiilor corelative

conferite de lege.

2. Tipologia persoanelor juridice.

În funcţie de regimul aplicabil se distinge între persoane juridice de drept public şi

persoane juridice de drept privat. Din prima categorie fac parte: statul, unităţile administrativ-

teritoriale, organele puterii legislative, organele puterii executive, organele puterii judecătoreşti

ş.a.

Persoanele juridice de drept privat se împart la rândul lor în persoane juridice cu scop

lucrativ şi persoane juridice f ăr ă scop lucrativ.

Persoanele juridice cu scop lucrativ sunt societăţile comerciale (Legea nr. 31/1990).

Formele pe care le îmbracă societăţile comerciale sunt următoarele: societatea în nume

colectiv, societatea în comandit ă simpl ă , societatea pe ac ţ iuni, societatea în comandit ă pe

ac ţ iuni şi societatea cu r ă spundere limitat ă. Primele două sunt societăţi de persoane, celelalte

două sunt societăţi de capitaluri iar ultima se situează la frontiera dintre cele două.

Persoanele juridice f ăr ă scop lucrativ sunt asociaţiile şi fundaţiile.

3. Elemente definitorii ale persoanei juridice. Organizarea proprie, patrimoniul

propriu şi scopul determinat şi licit sunt elementele imperativ cerute de lege pentru constituirea

oricărei persoane juridice.

4. Moduri de înfiin ţ are. Prin înfiinţare a persoanei juridice se desemnează procesul de

constituire a entităţii cu respectarea cerinţelor legale, pentru a deveni subiect de drept. Modurile de înfiin ţ are a persoanelor juridice sunt următoarele: actul de dispoziţie al

organului de stat competent, actul de înfiinţare recunoscut, actul de înfiinţare autorizat şi alte

moduri reglementate de lege. În sfera actelor de dispoziţie se înscriu legile adoptate de

Parlament, hotărârile Guvernului, hotărîrile organelor administraţiei publice locale.

Înfiinţarea prin act de înfiinţare recunoscut se aplică anumitor organizaţii cooperatiste.

Înfiinţarea prin act autorizat se aplică persoanelor juridice f ăr ă scop lucrativ ca şi celor

cu scop lucrativ. Asociaţiile şi fundaţiile (O.G. nr. 26/2000 modificată) dobândesc personalitate



149

juridică din momentul înscrierii în Registrul asociaţiilor şi fundaţiilor. Societăţile comerciale

cu capital privat sunt supuse dispoziţiilor Legii nr. 31/1990.

5. Capacitatea civil ă a persoanei juridice. Acest concept semnifică aptitudinea

persoanei juridice de a fi subiect de drept, adică aptitudinea de a avea drepturi şi obligaţii civileşi de a încheia acte juridice proprii. În structura capacităţii civile se disting două elemente :

capacitatea de folosinţă şi capacitatea de exerciţiu.

Capacitatea de folosin ţă se divide în capacitate de folosinţă deplină şi capacitate de

folosinţă restrânsă. Aceasta din urmă la rândul ei este prezentă sub două forme : capacitate de

folosinţă anticipată şi capacitate de folosinţă reziduală. Prima este atribuită persoanei juridice

pentru dobândirea personalităţii juridice ; cea de-a doua în vederea desf ăşur ării procesului de

desfiinţare a persoanei juridice. Între aceste două momente persoana juridică are capacitate defolosinţă deplină care este supusă principiului specialităţii sub sancţiunea nulităţii absolute a

actelor juridice încheiate cu nesocotirea acestuia.

Capacitatea de exerci ţ iu reprezintă aptitudinea persoanei juridice de a-şi exercita

drepturile şi de a-şi asuma obligaţii încheind acte juridice civile prin organele sale de

conducere. Momentul dobândirii capacităţii de exerciţiu este cel al dobândirii capacităţii de

folosinţă.

6. Identificarea persoanei juridice. Prin identificare înţelegem individualizarea

subiectului colectiv de drept civil în raporturile la care participă ca subiect distinct.

Atributele generale de identificare sunt următoarele: denumirea, sediul naţionalitatea,

contul bancar. În afara acestora mai există unele atribute specifice anumitor persoane juridice,

de pildă, emblema, marca de calitate, indicaţiile geografice, codul fiscal, codul unic de

înregistrare, număr de telefon, telex, fax etc.

7. Reorganizarea şi încetarea persoanei juridice

Reorganizarea este operaţiunea juridică ce cuprinde cel puţin două persoane juridice şi

care produce efecte creatoare, modificatoare ori de încetare a lor (Decretul nr. 31/1954).

Reorganizarea îmbracă două forme: comasarea şi divizarea.

Comasarea este procedeul tehnico-juridic de reunire a două sau mai multe persoane

juridice existente într-una singur ă. Ea se realizează prin fuziune şi absorb ţ ie.



150

Divizarea este o formă a reorganizării realizată prin împăr ţirea patrimoniului persoanei

juridice şi transmiterea fracţiunilor obţinute către una sau mai multe persoane juridice existente

ori care iau fiinţă cu acest prilej. Ea poate fi totală sau par ţială.

Încetarea persoanei juridice. Această sintagmă desemnează dispariţia persoanei juridice

ca subiect de drept, încetarea capacităţii juridice. Încetarea are loc fie prin reorganizare (maisus menţionată), fie prin dizolvare. Încetarea prin dizolvare este definitivă, spre deosebire de

reorganizare, deoarece în locul persoanei dizolvate nu apar alte subiecte de drept cărora să le

transmită patrimoniul în tot sau în parte.

VII. BIBLIOGRAFIE

O. Ungureanu, C. Jugastru, Drept civil. Persoanele, ediţia a 2-a revăzută, Editura

Hamangiu, 2009, p. 3-259; Gh. Beleiu, Drep civil român. Introducere în dreptul civil.Subiectele dreptului civil, ediţia a X-a revăzută şi adăugită de M. Nicolae şi P. Tru şcă, Editura

Universul Juridic, Bucureşti, 2006, ; G. Boroi, Drept civil. Partea generală. Persoanele, editura

All-Beck, Bucureşti, 2001; I. Reghini, Ş . Diaconescu, Introducere în dreptul civil, vol. I,

Editura Sfera Juridică, Cluj-Napoca, 2004; E. Chelaru, Drept civil. Persoanele, Editura All-

Beck, Bucureşti, 2003; E. Lupan, Drept civil. Persoana fizică, Editura Lumina Lex, Bucureşti,

1999; E. Lupan, Drept civil. Persoana juridică, Editura Lumina Lex, Bucureşti, 2000; M.

Mure şan, A. Boar, Ş . Diaconescu, Drept civil. Persoanele, Editura Cordial Lex, Cluj-Napoca,

2000; E. Poenaru, Drept civil. Teoria generală. Persoanele, Editura All-Beck, Bucureşti, 2002,

p. 239 şi urm.



1.Care sunt elementele constitutive ale persoanei juridice?

2. Care sunt atributele de identificare?

3. Explicaţi noţiunea de sediu.

4. Care este actul normativ care reglementează denumirea persoanei juridice?

5. Explicaţi procedura de înfiinţare a unei societăţi cu r ăspundere limitată.

6. Ce înţelegeţi prin capacitate de folosinţă a persoanei juridice? De câte feluri este ea?

7. Care sunt principiile capacităţii de exerciţiu?

8. Realizaţi o schemă a formelor persoanelor juridice după criteriile cunoscute.

9. Care sunt formele pe care le îmbracă reorganizarea? Explicaţi-le.



151

10. Care sunt cauzele de dizolvare a societăţilor comerciale?


1. Elementele constitutive ale persoanei juridice sunt :

a) sediu propriu, organizare proprie, patrimoniu propriu

b) organizare proprie, autorizaţie de funcţionare, scop propriu

c) organizare proprie, patrimoniu propriu, scop determinat şi licit

2. Constituie persoane juridice înfiinţate prin act autorizat

a) organele puterii judecătoreşti

b) unităţile administrativ-teritoriale

c) partidele politice

3. Persoana juridică dobândeşte capacitate de folosinţă anticipată :

a) de la data actului de înfiinţare

b) de la data înregistr ării

c) de la data actului de autorizare

4. În funcţie de caracterul său, sediul se clasifică în :a) sediu principal şi sediu secundar

b) sediu în ţar ă şi sediu în str ăinătate

c) sediu legal şi sediu convenţional

5. Persoana juridică poate fi reorganizată prin :

a) divizare

b) dizolvarec) transformare


1. Sunt persoane juridice de drept privat:

a) partidele politice

b)

Cur ţile de Apelc) Sindicatele



152

2. Societăţile comerciale dobândesc personalitate juridice:

a) de la data actului constitutiv

b) de la data autorizării lor de judecătorul delegat

c) de la data înmatriculării în Registrul Comer ţului

3. Intervine sancţiunea nulităţii absolute a actului civil încheiat:

a) de o persoană juridică f ăr ă capacitate de exerciţiu

b) de o persoană juridică cu încălcarea principiului specialităţii

c) de o persoană fizică din cadrul persoanei juridice care face parte dintr-un organ de

conducere

4. Constituie atribute de identificare a persoanei juridice:

a) obiectul de activitate

b) denumirea

c) emblema

5. Formele reorganizării persoanei juridice sunt:

a) comasarea şi divizarea

b) fuziunea şi absorbţia

c) comasarea şi divizarea totală

XI. TEMĂ PENTRU ACASĂ: Explicaţi principiul specialităţii capacităţii de

folosinţă. Faceţi o schemă a începutului capacităţii de folosinţă ţinând cont de formele ei.



153

R ĂSPUNSURILE LA TESTELE DE AUTOEVALUARE

TEMA NR. 1.

1. – a,c2. - a

3. – b

4. – a

5. – a,b,c

TEMA NR. 2

1.

– b,c2. – c

3. – a,c

4. – b

5. – c

TEMA NR. 3

1. – c

2. – a

3. – c

4. – b

5. – a,b,c

TEMA NR. 4

1. – a,d

2. – b

3. – b,e

4. - a,c

5. - a,c

TEMA NR. 5

1. – c

2. – c



154

3. – c

4. – c

5. – a,b,c

6. – a,b,c

TEMA NR.6

1. – a

2. – a,b

3. – a

4. - c

5. – a,b

6.

– a7. – c

8. – a

9. – b

10. – a

TEMA NR. 7

1. – b

2. – b

3. – a

4. – b

5. – a

TEMA NR. 8

1. – a,c

2. – a

3. – a

4. - b,c

5. – b,c

TEMA NR. 9

1. – c

2. – a,c



155

3. - a,c

4. – c

5. - a,c

TEMA NR. 101. – b

2. – a

3. – b,c

4. – a

5. – a

6. – b

TEMA NR. 11

1. – a,c

2. – a

3. – b

4. – a,b

5. – b,c

TEMA NR. 12

1. – a

2. – c

3. – b

4. - a,c

5. – b,c

TEMA NR. 13

1. – b

2. – a,e

3. – b

4. – a

5. – c

TEMA NR. 14



1. – c

2. – c

3. – a

4. – c

5. - a

124392386 Drept Civil Partea Generala Persoanele

Documents

Transcript of 124392386 Drept Civil Partea Generala Persoanele