Statul şi politica (introducere)

Din perspectivă strict statală, populaţia de la N de Dunăre a traversat mai multe faze. Astfel, până în 105 aici a existat Regatul Dac. Între 106 – 275 Dacia a fost provincie romană, iar dupa 275 teritoriul de la N de Dunăre a fost mai întâi lipsit de structuri statale, după care, după sec. VII încep să se contureze noi nuclee politice.

Istoricii au ajuns la concluzia că a existat un tip de organizare întâlnit încă de la daci, apoi la daco-romani, iar mai târziu la români. Această formă de organizare microstatală a fost obştea sătească. După 275, în condiţiile dispariţiei tutelei statale romane, singura formă de organizare întâlnită la N de Dunăre a fost obştea sătească.

De-a lungul a câtorva secole s-a produs un fenomen de organizare la scară mai mare: mai multe obşti săteşti au alcătuit o uniune de obşti. Cel mai adesea, criteriul de constituire a fost cel geografic, adică într-o uniune de obşti au intrat acele obşti situate pe valea unui râu, pe versantul unui munte, într-o zonă de câmpie sau o zonă depresională.

Undeva în jurul sec. VII-VIII uniunile de obşti evoluează spre forma cnezatului. Încep să apară denumiri locale pentru conducătorii acestora: cnezi (termen slav), juzi, jupâni. Ultima fază a evoluţiei statale apare prin sec. IX – e vorba de voievodat, condus de un voievod. Voievodatul a fost forma politică de organizare a românilor în Evul Mediu.

Valurile de migraţii au influenţat şi ele atât etnogeneza, cât şi formarea statelor feudale.1) Primul val , produs în sec. III – VI, a influenţat procesul de etnogeneză (după retragerea aureliană)

a. Hunii şi avarii (de origine asiatică) s-au sedentarizat în Panonia (la V de România)b. Germanii şi slavii – migraţia lor a determinat în 602 ruperea limesului dunărean, iar Dobrogea iese de

sub dominaţia romană 2) Al doilea val, produs în sec. XI – XIII , a influenţat doar procesul de constituire a statelor deoarece

etnogeneza, la nivel european, se încheiase în sec. VII; aşadar, toate populaţiile migratoare din valul al doilea au fost de origine asiatică

a. Pecenegii, uzii, cumanii (de origine turcă)b. Ungurii – se aşează în sec. IX în Panoniac. Mongolii – încheie valul. În 1241 are loc marea invazie mongolă sub conducerea lui Batu-han. O parte

din mongoli, la întoarcere, s-au stabilit în N Mării Negre şi au înfiinţat un stat propriu: Hanatul Hoardei de Aur (statul de mai târziu al tătarilor).

Autonomii locale şi instituţii centrale în spaţiul românesc sec. IX – XIV

Prin autonomii locale se înţelege o formaţiune prestatală apărută după finalizarea etnogenezei, mai multe autonomii locale au stat la baza apariţiei statului feudal. Formulei autonomii locale pot fi asociate: uniunile de obşti, cnezatele şi voievodatele. Termenul de voievodat poate fi folosit şi cu sens de autonomie locală, dar este şi denumirea pentru forma finală a statului.Autonomiile locale au mai fost denumite de N.Iorga fie romanii populare, fie democraţii ţărăneşti. În cadrul acestor structuri s-au conturat categorii sociale de tip medieval: boierimea şi ţărănimea. Tot în aceste nuclee se conturează nişte funcţii de autoritate, cum ar fi:

Oamenii buni şi bătrâni – cu funcţie administrativă, juridică şi legislativă. Voievodul – sensul iniţial al termenului este unul militar. Într-o uniune de obşti fiecare obşte avea

voievodul propriu, iar uniunea de obşti avea un mare voievod. Dreptul – erau folosite nişte cutume – norme de drept popular – adică norme transmise oral prin care

erau rezolvate conflictele. Se mai întâlnesc sub denumirea de drept românesc.

Formarea Transilvaniei

Sursa care dă cele mai importante informaţii despre acest proces este cronica maghiară Gesta Hungarorum – din sec. XII. Aici este semnalată existent în Transilvania a 8 formaţiuni prestatale/ autonomii locale, dintre care 3 erau mai puternice, din sec. VIII - IX:

1. Ducatul lui Menumorut din NV Transilvaniei cu centrul la cetatea Biharea2. Ducatul lui Gelu din C şi V Transilvaniei cu centrul la cetatea Dăbâca 3. Ducatul lui Glad din SV Transilvaniei cu centrul la cetatea CuvinVoievodul cu care maghiarii intră în conflict a fost Gelu. Despre acesta apar mai multe informaţii. El

este numit quidam Blachus (un oarecare român) care stăpâneşte peste vlahi şi slavi. Ţara sau teritoriul este numit(ă) Terra Ultransilvanus (Ţara de dincolo de păduri). Locuitorii luptau cu arcuri şi săgeţi şi sunt numiţi de cronica Gesta Hungarorum sărmani, în ciuda faptului că ţara era bogată în aur şi sare. Gelu se pare că a fost ucis în urma unor confruntări, în timp ce se deplasa spre castrul său (centrul fortificat) de pe Someş.

Aceste relatări surprind o primă fază a organizării statale specifice sec. VIII-IX. În sec. X are loc un eveniment important pentru populaţia maghiară – aceştia se stabiliseră încă din sec. IX în Panonia. Prima lor direcţie de atac a fost spre V, unde era Imperiul Romano-German. În 955 are loc lupta de la Lechfeld unde maghiarii au fost înfrânţi. După acest eşec, maghiarii au trecut printr-o perioadă de reorganizare, după care au început să pătrundă în Transilvania.

În sec. X vestul Transilvaniei a fost condus de o căpetenie maghiară – Tuhutum, tatăl lui Horca (GH). Acesta şi urmaşii lui au condus de-a lungul întregului secol X în pace şi fericire, adică fără conflicte importante. Se pare că populaţia autohtonă le-ar fi depus jurământ de credinţă după uciderea lui Gelu.

A doua etapă în constituirea Transilvaniei se produce în sec. XI, când sunt atestate în Transilvania două autonomii locale de dimensiuni mai mari (începe centralizarea) decât cele din sec. IX :

1) Voievodatul condus de Ahtum (teritoriul fostului voievodat al lui Glad). Despre acesta se ştie că ar fi fost ucis din cauza unui conflict cu regalitatea maghiară determinat de faptul că Ahtum vămuia sarea de pe Mureş.

2) Voievodatul condus de Gyla/ Iula/ Iulus (teritoriul fostului voidevodat al lui Gelu, ceva mai vast). Acesta se afla într-o relaţie de rudenie cu regele maghiar Ştefan I, astfel încât acesta nu a fost ucis, ci a fost dus în Ungaria, iar teritoriul lui a început să fie controlat de regalitatea maghiară.

În 1001 avusese loc creştinarea unei căpetenii maghiare – ducele Vaik – botezat de Papă sub numele de Ştefan. Din acest moment începe colaborarea între cele două instituţii (Papă şi regalitatea maghiară), astfel Papa îl încuraja pe regele maghiar în expansiunea spre E, teritoriile nou cucerite urmau să intre sub stăpânirea regelui maghiar, în timp ce Papa urmărea să extindă aria catolică. Politica dusă de regii maghiari din dinastia Arpadiană (Arpad) a fost de extindere spre E (Transilania) cu susţinerea Papei.

În cursul sec. XI au mai apărut nişte iniţiative maghiare care reflectau încercarea de a-şi impune instituţiile atât în plan politic, cât şi în plan religios. În 1075 a fost înfiinţat centrul fortificat de la Turda (acesta

a fost primul comitat) şi a fost înfiinţată o episcopie catolică. Existase anterior o episcopie ortodoxă la Alba Iulia pe care regele maghiar Ştefan I o desfiinţase. Era clară, astfel, intenţia de modificare a centrilor de putere religioasă la care se raportau romanii, de la Constantinopol, unde se afla Patriarhia Ortodoxă, la Roma.

În cursul sec. XII se accentuase procesul de pătrundere a maghiarilor în Transilvania. Una dintre formulele folosite de regii maghiari a fost aceea de acordare de feude (domenii, pământ) nobililor din Ungaria, conform sistemului suzerano-vasalic. În cursul acestui secol s-a produs o confruntare instituţională atât în plan politic, cât şi religios între români şi maghiari.

În plan politic – forma de organizare specific românilor a fost voieodatul, în timp ce forma de organizare politică specific maghiarilor – fost principatul .

În plan religios – s-a dus o confruntare între instituţiile specific ortodoxe (episcopia de la Alba Iulia) şi cele de rit catolic (episcopia de la Morisena, jud. Timiş de astăzi)În 1111 – 1113 e atestat în Transilvania un anume Mercurius princeps, de asemenea Simion, episcopul

Ultrasilvanus. În 1164 izvoarele îl amintesc pe comitele de Dăbâca, care în 1176 e numit Leustachius voyevoda.

Aşadar, spre finalul sec. XII forma de organizare rămâne cea a voievodatului, iar principatul nu e acceptat de populaţie.

În sec. XIII pătrunderea maghiarilor în Transilvania se finalizează. Acum sunt semnalate cele 7 comitate maghiare.

Comitatul -este formă de organizare administrativă specific maghiară întâlnită în zona centrală a Transilvaniei. Românii s-au retras în arcul capratic în aşa numitele ţări (lat. terra=stat, regiune). Acest termen nu are sens statal, ci doar de regiune, de zonă în care românii îşi conservă valorile politice, religioase, culturale, juridice etc. Exemple: Ţara Făgăraşului, Haţegului, Bârsei, Loviştei, Maramureşului, Lăpuşului. În aceste ţări e păstrat stilul de viaţă cnezial. În plan militar în sec. XIII românii mai sunt menţionaţi în două momente:

- 1210 – românii se aliază cu saşii,secuii si pecenegii- 1241 – 1242 – în timpul marii invazii mongole, românii se aliază cu alte categorii etnice (o sursă

vorbeşte despre olaci et siculi , adică români şi secui)şi luptă pentru apărarea trecătorilorSpre sfârşitul sec. XIII sunt atestaţi doi voievozi – ambii au avut centrul fortificat la cetatea Deva şi au dus

o politică aproape independentă, deşi statutul lor oficial era acela de vasali ai regelui maghiar: 1. Roland Borşa (1288 – 1293) – a convocat prima dată în 1288 Adunarea Ţării/ Congregaţia Ţării – o

instituţie cu rol reprezentativ din care făceau parte reprezentanţi ai clerului, nobilimii, orăşenimii, ţărănimii libere.

2. Ladislau Kan (1294 – 1315)Formarea Transilvaniei ia sfârşit astfel pe finalul sec. XIII, situaţia în acest caz fiind una particulară pentru

că evoluţia statală a fost influenţată de o intervenţie externă (maghiară), iar pe plan intern se întâlneşte o varietate etnică. În esenţă, Transilvania s-a organizat ca voievodat nefiind inclusă în regatul maghiar, ci având o relaţie de subordonare, vasalitate.

Alte populaţii din Transilvania

Evoluţia politico-instituţională a Transilvaniei a fost diferită de a celorlalte două ţări, deoarece, pe lângă români, în Transilvania s-au mai stabilit şi alte populaţii. Aceste populaţii s-au integrat în structura etnică, politică, instituţională a Transilvaniei, spre deosebire de populaţiile migratoare, respectiv pecenegii, uzii, cumanii, tătarii care fie doar au traversat Transilvania, fie au fost asimilaţi.

A. Maghiarii – au pătruns în Transilvania în sec. XI – XIII, s-au organizat în comitate, au avut o legătura foarte strânsă şi pe linie politică cu regatul maghiar.

B. Secuii – au migrat împreună cu maghiarii din Asia, iar după aşezarea în Panonia, au fost folosiţi ca avangardă de către maghiari în procesul de pătrundere în Transilvania. S-au aşezat în E Transilvaniei (Covasna, Harghita), unde au avut o organizare proprie şi o populaţie distinctă de cea maghiară, aveau o limbă proprie. Dpdv administrativ, s-au organizat în scaune.

C. Saşii – au fost o populaţie de origine germană apărută în Transilvania în sec. XII – XIII, provenind mai ales de pe Valea Rinului. S-au aşezat pe Valea Târnavelor (S Transilvaniei) în Ţara Bârsei şi în zona Bistriţei. Contribuţia saşilor la dezvoltarea Transilvaniei a fost una importantă : au adus numeroase inovaţii tehnice, au înfiinţat aşezări cu structură specifică şi sunt creatorii civilizaţiei urbane din Transilvania, înfiinţând primele oraşe de aici.

D. Cavalerii teutoni – au fost un ordin călugăresc şi militar folosit de papalitate în colaborare cu regele maghiar, scopul acestor ordine fiind acela de propagare a catolicismului atât prin mijloace tradiţionale, misionare, cât şi prin forţa armelor. Au fost aduşi în Ţara Bârsei pentru că din acea zonă puteau apoi să contribuie la răspândirea catolicismului la E şi la S de Carpaţi. Aducerea cavalerilor teutoni a avut loc în 1211 şi a durat până în 1225. Ei au devenit în timp indisciplinaţi faţă de Papă şi coroana maghiară intenţionând să-şi formeze un stat propriu. Din această cauză, au fost izgoniţi, iar aceştia s-au stabilit în V Poloniei, iar mult mai târziu au fondat statul Prusia.

Formarea Ţării Româneşti

S-a produs într-un context extern dominat de conflicte, astfel între 1202 – 1204 a avut loc cea de-a patra cruciadă în urma căreia cavalerii cruciaţi occidentali au cucerit temporar Constantinopolul, înfiinţând Imperiul Latin de Răsărit (care ţine până în 1267). Au loc noi invazii ale mongolilor, cea mai puternică fiind în 1284 – 1285. De asemenea, coroana maghiară începe să exercite presiuni şi asupra teritoriului de la S şi E de Carpaţi.

Sursa care dă detalii despre situaţia politico-economică de la S de Carpaţi este Diploma Cavalerilor Ioaniţi din 1247. Existase intenţia aducerii unui nou ordin călugăresc după eşecul cu cavalerii teutoni, însă nu se ştie dacă aceştia au ajuns să locuiască efectiv la S de Carpaţi. Cert este că la jumătatea sec. XIII (1247) în teritoriul de la S de Carpaţi existau 5 formaţiuni prestatale/ autonomii locale:

1) Voievodatul lui Litovoi – includea Ţara Haţegului + teritoriul din dreapta Oltului (N Olteniei)2) Voievodatul lui Seneslau – cuprindea Ţara Făgăraşului + N Munteniei cu centru la Câmpulung3) Cnezatul lui Ioan – plasat spre S, aproape de Dunăre4) Cnezatul lui Farcaş – la N între cele două voievodate (zona Vâlcea de azi)5) Ţara SeverinuluiO altă sursă atestă nişte confruntări militare desfăşurate în 1277 între maghiari şi Litovoi. Seminificativă e

relatarea unui episod legat de familia conducătoare, şi anume : Litovoi e ucis în luptă, iar fratele lui, Bărbat, a fost luat prizonier. Sursa relatează că supuşii au oferit maghiarilor o sumă “nu mică de bani’ pentru răscumpărarea moştenitorului tronului. Acest episod are o dublă semnificaţie:

1. Politică – răscumpărarea prizonierului din familia domnitoare dovedea existenţa unui principiu dinastic, aşadar statul avea cel puţin câteva decenii vechime.

2. Economică – reiese din suma foarte mare oferită care dovedea nivelul ridicat de dezvoltare a statului pentru acele timpuri.

Tot în sec. XIII structura socială a societăţii era, se pare, deja conturată, fiind amintiţi maiores terrae (mai marii pământului , adică boierimea).

Descălecatul lui Negru Vodă (1291)

Prin descălecat se înţelege un transfer instituţional (voievodatul) şi demografic (populaţia) dintr-o regiune în alta în scopul întemeierii unui nou stat. Astfel, în sens istoric, descălecatul este evenimentul fondator în urma căruia apare un stat medieval. Primul descălecat produs în spaţiul românesc a fost cel al lui Negru Vodă. Evenimentul descălecatului s-a produs undeva în jurul anului 1291 într-un context favorabil determinat de mai mulţi factori:

Noua invazie mongolă din 1284 – 1285 care a pus în dificultate Regatul Maghiar Instalarea crizei politice în Ungaria; pe finalul sec. XIII are loc criza dinastiei arpadiene, care a

devenit tot mai puternică în timpul regelui Ladislav Cumanul şi s-a accentuat în timpul ultimului rege arpadian Andrei III (1290 - 1301). Acesta s-a lovit de tendinţele anarhice ale nobilimii maghiare, astfel încât a venit în Transilvania pentru a obţine sprijinul nobililor maghiari de aici. În acest sens, a restrâns drepturile românilor din ţări, fapt ce a determinat reacţia românilor din Ţara Făgăraşului, regiune afectată în principal de măsurile regelui.

Pe acest fond, conducătorul din Ţara Făgăraşului – Negru Vodă – împreună cu supuşii lui, a coborât la S de Carpaţii Meridionali, oprindu-se la Câmpulung. Acolo se aflau o comunitate catolică şi una de negustori saşi. Acest moment marchează simbolic fondarea statului Ţara Românească, chiar dacă figura lui Negru Vodă rămâne una controversată istoric: unii istorici îl consideră doar un voievod legendar, printre cei care susţin existenţa reală a lui Negru Vodă numărându-se istoricul Gh.I.Brătianu. El îsi argumentează istoric, logic, folcloric teoria sa, respectiv afirmă că tradiţia populară receptează foarte fidel evenimentele istorice concrete. Or, folclorul din regiunea subcarpatică şi mai ales din zona Muscel e marcat de prezenţa figurii lui Negru Vodă.

Un alt argument ar fi denumirea Munteniei. Teritoriul Ţării Româneşti, exceptând zona subcarpatică, e unul predominant de câmpie. Denumirea de Muntenia are cu siguranţă legătură cu acel prim nucleu statal al lui Negru Vodă înfiinţat de munteni – supuşii lui Negru Vodă originari din Făgăraş, adică de la munte.

Consolidarea Ţării Româneşti

Formarea statului feudal Ţara Românească a fost urmată de un proces de consolidare, care a făcut posibilă menţinerea statului şi apariţia instituţiilor medievale cu rol fundamental. În documentele medievale, începând cu sec. XIV, e folosită denumirea de Vlahia Mare pentru desemnarea Ţării Româneşti; mai târziu Moldovei I s-a spus Vlahia Mică.

Un indiciu foarte important referitor la dimensiunile unei ţări este pentru Evul Mediu titulatura voievodului. Astfel, pe lângă formula Io … apărea şi mare voievod şi domn prin care se desemnau două atribuţii: mare voievod – conducător militar ; domn – conducător politic, stăpânul ţării (lat. dominus).

Primul conducător cunoscut al Ţării Româneşti a fost Basarab I (1310 – 1352), fondatorul dinastiei Basarabilor. Acesta a fost contemporan cu regele maghiar Carol Robert de Anjou (1308 – 1342), care obţinuse tronul în urma luptelor cu ultimii arpadieni. E primul rege din dinastia de Anjou (numită şi Angevină).

Iniţial relaţia diplomatică dintre cei doi a fost una bună. În 1324 e semnat şi un tratat prin care Basarab I era numit voievodul nostrum transalpin (dincolo de Carpaţii Meridionali), iar Carol Robert devenea suzeranul lui Basarab. Tratatul mai adăuga faptul că Ţara Românească intra în aria spiritualităţii catolice. Acest tratat ar fi trebuit să contribuie la menţinerea unor relaţii paşnice, însă nobilimea maghiară a făcut presiuni asupra regelui să renunţe la tratat şi să ocupe Ţara Românească. În acest context, a avut loc bătălia de la Posada.

Bătălia de la Posada (9 – 12 noiembrie 1330)Cea mai importantă sursă referitoare la acest conflict este Cronica pictată de la Viena. Se ştie că

Basarab a încercat să oprească atacul asupra Ţării Româneşti, trimiţând un sol la Carol Robert prin care îi oferea o sumă mare de bani în schimbul anulării atacului. Oferta a fost respinsă, astfel că armata maghiară, în frunte cu Carol Robert, a atacat Ţara Românească. Basarab a amânat la început lupta, lăsând-o să înainteze până într-o zonă de defileu numită în limba română veche posadă. Lupta s-a dat între 9 – 12 noiembrie 1330.

Este primul conflict important din istoria medievală în care românii au folosit avantajul terenului propriu.

Maghiarii au fost înfrânţi şi s-au retras în dezordine. Consecinţa politică a acestei victorii a fost obţinerea independenţei Ţării Româneşti, respectiv ruperea relaţiilor suzarano-vasalice.

Basarab a fost urmat la tron de fiul său – Nicolae Alexandru (1352 - 1364). Este primul caz cunoscut de asociere la domnie, adică a domnit împreună cu Basarab, iar după moartea acestuia a fost de asemenea încoronat ca domn. El a reluat relaţiile cu regalitatea maghiară, atunci când rege a devenit fiul lui Carol Robert – Ludovic I sau cel Mare (1342 – 1382).

Cea mai importantă măsura a lui Nicolae Alexandru a fost luată în 1359 atunci când a înfiinţat prima mitropolie ortodoxă în Ţara Românească la Curtea de Argeş. Această iniţiativă a avut drept scop definirea profilului religios al statului, respectiv stoparea expansiunii catolice.

Urmaşul său la tron, a fost fiul său, Vladislav Vlaicu (1364 – 1377) care a avut un rol foarte important în consolidarea statului şi anume mai înfiinţează o mitropolie ortodoxă la Severin în 1371.

Este voievodul care emite primele monede (ducaţii de argint), de asemenea în timpul lui încep să funcţioneze primele instituţii ale statului – Sfatul Domnesc, Biserica, Armata etc. şi este primul voievod care duce o luptă cu turcii în 1368, fiind aliat cu regele maghiar.

În titulatura ambilor domni (Nicolae Alexandru şi Vladislav Vlaicu ) apar formulări ca domn autocrat; domn de sine stăpânitor prin care se sublinia independenţa statului.

Statul vlahilor sud-dunăreni

Încă din Antichitate dacii au fost amintiţi ca locuind de o parte şi de alta a Dunării, astfel că sinteza daco-romană nu s-a produs doar la N de Dunăre, ci în spaţiul carpato-dunărean. Etnogeneza ia sfârşit în sec. VII, atunci când Imperiul Bizantin începe să se dezvolte. În următoarele două secole, Imperiul Bizantin s-a dezvoltat, iar în sec. X, în timpul împăratului Vasile II Macedoneanul (basileos=împărat), graniţele imperiului sunt readuse pe Dunăre.

Din 971, teritoriile de la S de Dunăre au fost incluse în thema Paristrion (Paradunavon), adică într-o unitate administrativă bizantină. Ca urmare, încep să apară tot mai multe informaţii despre vlahii sud-dunăreni. Ei locuiau în comunităţi numeroase pe teritoriul actualelor ţări Bulgaria, Serbia, Macedonia, Grecia. Sunt atestaţi chiar conducători ai acestor comunităţi – ex. Niculiţă. Se aminteşte şi existenţa unei episcopii a vlahilor la Ohrida. Relaţia cu împăraţii bizantini a fost bună circa 200 ani, astfel principala ocupaţie a vlahilor era păstoritul, care presupunea şi transhumanţa.

În Evul Mediu, existau aşa numitele taxe interne (plătite de negustori la trecerea dintr-o unitate administrativă în alta). Vlahii erau scutiţi de plata acestora, mai ales în timpul lui Manuel I Comnenos. În schimbul acestor scutiri fiscale, vlahii sud-dunăreni alcătuiau unităţi militare atunci când imperiul era într-un conflict. Odată cu schimbarea dinastiei şi venirea împăraţilor din dinastia Anghelos, privilegiile vlahilor au fost anulate. În consecinţă, în 1185 a izbucnit răscoala vlahilor din Balcani condusă de fraţii Petru şi Asan.

Unităţile bizantine trimise împotriva lor au fost înfrânte, iar în sprijinul românilor au venit bulgarii, cumanii şi românii de la N de Dunăre. S-a constituit astfel un stat numit Ţaratul Vlaho-Bulgar, care era

practic un stat în interiorul Imperiului Bizantin. Acesta nu a fost recunoscut de împăratul de la Constantinopol, şi a avut doi conducători:

1) Ioniţă cel Frumos sau Caloianul (1197-1207) – a încercat să găsească sprijin politic şi religios în afara Imperiului Bizantin. El a purtat o corespondenţă cu Papa Inocenţiu III în care vorbea despre originea latină a românilor. Papa l-a numit rege al vlahilor şi i-a recunoscut autoritatea.

2) Ioan Asan II (1218-1241)– în timpul său Imperiul Bizantin s-a refăcut, astfel că Ţaratul Vlaho-Bulgar a fost desfiinţat.

Chiar dacă nu rezistă ca structură statală distinctă, ţaratul reprezintă tot o fază a procesului de constituire statală care se derula şi la N de Dunăre. În acest caz au existat nişte factori particulari care nu i-a permis supravieţuirea politică :

- Imperiul Bizantin- Românii nu constituiau majoritate etnică la S de Dunăre- Prezenţa bulgarilor a fost hotărâtoare Românii sud-dunăreni au continuat să trăiască în comunităţi numeroare în care şi-au conservat dialectele –

istroromân, macedoromân, meglenoromân – şi tradiţiile.

Formarea Dobrogei

Teritoriul dintre Dunăre şi mare a fost romanizat într-o perioadă mai lungă, a fost inclus în statul roman în anul 46 (anexat Moesiei) şi abandonat de autorităţile romane în 602 când are loc ruperea limesului dunărean ca urmare ale atacurilor foarte puternice ale slavilor.

În plan extern Imperiul Roman de Răsărit a trecut printr-o perioadă de reorganizare, iar din sec. VII şi-a luat denumirea de Imperiul Bizantin. Teritoriul viitorului stat Dobrogea a fost circa 3 secole liber, nefiind inclus în nicio structură statală.

Primele informaţii despre nişte conducători locali datează din sec. IX şi devin mai numeroase în sec. X, astfel sunt amintiţi un anume Gheorghe, apoi jupan Dimitrie (943), iar apoi Teodor, strateg de Distra.

Începând cu 971, Dobrogea a fost inclusă din nou în graniţele unui imperiu (Imperiul Bizantin), mai precis în una din unităţile administrative ale acestui imperiul – Thema Paristrion. După 971 informaţiile devin mai numeroase datorită faptului că împăraţii bizantini erau interesaţi de teritoriul de graniţă. Se ştie că fostele castre au fost în parte refăcute, având un rol strategic foarte important în contextul celui de-al doilea val de migraţii; ca urmare a presiunii externe, s-au constituit nişte autonomii locale amintite în sec. XI în scrierea unei prinţese bizantine, Ana Comnena – Alexiada. Aici sunt amintiţi 3 conducători locali:

Tatos (cu centru fortificat la Dârstor) Seslav (cu centru fortificat la Vicina) Satza (cu centru fortificat la Preslav)

Etnia acestora e una controversată, semnificativă este însă tendinţa de structurare statală.

Tot în sec. XI este amintit un alt conducător local în 1094 – Pudilă.În sec. XII s-au produs mai multe confruntări cu tătarii, pecenegii, uzi, cumanii. În sec. XIII, în 1230 e amintită o ţară (Ţara Cărvurnei sau a Cavarnei) situată undeva între Mangalia

şi Varna. Tot în sec. XIII împăraţii bizantini au permis aşezarea în Dobrogea a turcilor selgiucizi pentru a mai stopa influenţa negustorilor italieni din Genovia şi Veneţia. Din această perioadă datează atestările unui anume Princeps Demetrius.

În sec. XIV apar informaţii mai numeroase atât referitoare la organizarea religioasă cât şi la cea politică. Astfel, în plan religios, în 1285 e înfiinţată mitropolia de la Vicina care e amintită mai apoi în 1306 în

cadrul unui Sinod Ecumenic şi de asemenea e atestată o mitropolie de Varna şi Carbona.

În 1321 un izvor turcesc face o referire la ţinutul Isakgi care făcea parte din Ţara Alualak (Ţara Românească, ţara vlahilor), asta înseamnă că regiunea gurilor Dunării era deţinută de Ţara Românească, lucru cert în timpul lui Basarab I; Basarab a deţinut, se pare, inclusiv teritoriul de la N de gurile Dunării (zona Bugeac). Mai târziu regiunea a fost numită Basarabia (termen extins apoi după 1812 la întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru). Acest teritoriu a mai fost deţinut de Nicolae Alexandru.

În plan politic importanţi au fost 3 conducători (sec. XIV): Balica - a condus o autonomie locală din Dobrogea la jumătatea sec. XIV, iar în 1346 a intervenit

în luptele pentru tron ce se desfăşurau în Imperiul Bizantin la Constantinopol între familiile imperiale ale Paleologilor şi Cantacuzinilor, ceea ce înseamnă că avea suficientă forţă militară şi financiară. A trimis un corp de oaste condus de Teodor şi Dobrotici în sprijinul Paleologilor, însă tronul a fost câştigat de Cantacuzini. Noul împărat Ioan VI Cantacuzino a organizat o campanie de pedepsire în Dobrogea în care Balica a fost ucis, tronul revenindu-i lui Dobrotici.

Dobrotici – a reluat legăturile diplomatice cu Imperiul Bizantin, s-a căsătorit cu o prinţesă bizantină şi a dobândit titlul de strateg. A domnit peste două decenii şi a participat la mai multe conflicte militare, mai întâi cu cruciaţii, iar apoi în teritoriul Bulgariei. Moare în 1386 fiind urmat la tron de Ivanco.

Ivanco – acesta s-a implicat în nişte conflicte cu turcii în care este şi ucis. Astfel, la sfârşitul sec. XIV, Dobrogea era un stat românesc deja constitut (se pare că unificarea

formaţiunilor dintre Dunăre şi mare a fost făcută de Dobrotici după numele căruia a fost dat şi numele ţării). Dobrogea a fost anexată Ţării Româneşti în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân, mai târziu a fost ocupată de Imperiul Otoman şi a revenit la spaţiul românesc în urma războiului ruso-turc din 1877 – 1878.

Formarea Moldovei

În cazul teritoriului de la E de Carpaţi, informaţiile sunt mai puţin frecvente deoarece acest spaţiu a intrat relativ târziu în sfera de interes a unei puteri străine. Există două cronici:

Cronica lui Nistor (rusă) – în care locuitorii de la E de Carpaţi sunt numiţi volohi Oguzname (turcă) – locuitorii erau numiţi ulakes, iar ţara Ulak iliÎn jurul anului 1000 e atestată la E de Carpaţi Ţara Sipenţiului, însă denumirile autonomiilor locale au

fost reconostituite de istorici mai ales pe filiera folclorică, în special a tradiţiilor orale care, în sec. XX, au fost confirmate de descoperirile arheologice.

Tipurile de autonomii atestate de la E de Carpaţi au fost:- Ţări- Câmpuri : al lui Vlad, Dragoş- Codri : Cosminului, Herţei, Orheiului, Lăpuşnei- Ocoale : Câmpulung, Vrancea- Cobâle : cu sens de zonă depresională în zonele Bacău, Vaslui, NeamţSe constată şi în acest caz criteriul geografic de constituire al autonomiilor. În sec. X teritoriul de la E de Carpaţi e numit de izvoare Patzinakia (de la pecenegi). În sec. XIII acelaşi teritoriu era numit Cumania/ Tartaria Neagră (după cumani şi tătari). În acelaşi secol e

atestată existenţa la E de Carpaţi în 1227 a unei episcopii catolice la Civitas Milcoviae (Odobeşti). Există mai multe informaţii din documente papale conform cărora populaţia autohtonă, numită walati, refuză catolicizarea deoarece au falşi preoţi şi propriile biserici. Acestă episcopie supranumită şi a Cumanilor, a fost ulterior desfiinţată.

La sfârşitul sec. XIII, românii de la E de Carpaţi încep să fie amintiţi în legătura cu mai ulte conflicte militare duse mai ales cu tătarii. Aceştia, până la apariţia maghiarilor au fost principalul pericol care a ameninţat viitoarea Moldovă. Tătarii incluseseră acest teritoriu în sfera lor de influenţă şi chiar dacă nu-l stăpâneau efectiv, manifestau tendinţe de dominaţie.

Fondarea Moldovei – dublul descălecat

În cazul Moldovei, formarea statului s-a produs în două etape numite tot descălecat, plasarea cronologică a acestora fiind restul de relativă.

1. Astfel, undeva la jumătatea sec. XIV are loc primul descălecat al lui Dragoş, voievod de Maramureş, care trece Carpaţii în viitoarea Moldovă ca urmare a iniţiativei coroanei maghiare care dorea extinderea dincolo de Carpaţi. Aşadar, Dragoş este un exponent al puterii maghiare, reprezentând interesele regelui maghiar în zonă. În această calitate, a înfiinţat o marcă de apărare cu centrul la Baia.

2. Cea de-a două etapă este legată de descălecatul lui Bogdan, voievod de Maramureş, care stăpânea 7 sate pe valea Izei. Despre Bogdan există câteva surse – nişte documente de la curtea maghiară şi cronica lui Ioan de Târnave. În acestea Bogdan e amintit în termini pozitivi mai întâi, după care acesta e numit necredinsiosul nostru voievod. În cronica lui Ioan de Târnave e relatat modul în care s-a produs descălecatul, astfel Bogdan ar fi trecut cu oaste dincolo de munţi unde locuitorii i s-au alăturat şi astfel s-a înfiinţat o ţară. Semnificativă este ideea că localnici s-au aliat cu Bogdan pentru a-i izgoni pe urmaşii lui Dragoş, Sas şi Balc.

Consolidarea statului s-a produs în timpul urmaşilor lui Bogdan şi anume: Laţcu , care a avut relaţii bune cu regalitatea maghiară. În timpul lui este atestată o episcopie

catolică înfiinţată, se pare, pe la 1370 la Siret, însă această instituţie a fost ulterior desfiinţată. Petru I Muşat (1375 – 1391) – a avut măsuri importante în multe domenii, respectiv În planul politicii externe a inaugurat linia diplomatică tradiţională dintre Moldova şi Polonia, astfel în

1387 a încheiat un tratat suzerano-vasalic cu regele polon, Vladislav Jagello. Pe lângă relaţile suzerano-vasalice, s-au mai stabilit şi condiţiile unui împrumut: Petru I îi acorda regelui polon o sumă mare de bani (echivalentul a 500 kg argint/ 52 kg aur) care trebuia returnată în 3 ani. Regele polon îi oferea drept gaj/ garanţie Pocuţia (regiunea din N Moldovei). Cum împrumutul n-a mai fost returnat, Pocuţia a devenit ulterior motiv de conflict între Moldova şi Polonia.

În plan intern, a fost înfiinţată prima mitropolie ortodoxă din Moldova la Suceava, care însă nu a fost recunoscută de Patriarhia de la Constantinopol. Această recunoaştere a venit mai târziu în timpul lui Alexandru cel Bun.

De asemenea, începe să funcţioneze cancelaria domnească, au fost emise primele monede (groşi). Este fondatorul dinastiei Muşatinilor.

Roman I (1391 – 1394) – includea în titulatura sa teritoriile pe care le stăpânea la sfârşitul sec. XIV. Astfel, el îşi spunea Domn de la munte până la Marea cea Mare, ceea ce înseamnă că procesul de extindere teritorială a Moldovei se încheiase.

Ultimul domn semnificativ pentru sec. XIV a fost Ştefan I Muşat care în 1395 a obţinut victoria de la Ghindăoani din Ţinutul Neamţului împotriva unei armate maghiare care urmărise ocuparea Moldovei. Importanţa acestei victorii a constat în faptul că a stopat expansiunea maghiară la E de Carpaţi (lucru similar cu Posada).

Instituţiile medieval

Procesul de consolidare a statelor medievale a început în sec. XIVşi a avut un rol fundamental în menţinerea ulterioară a acestor state. Astfel, simpla întemeiere a unui stat nu ar fi fost suficientă dacă în perioada următoare n-ar fi urmat procesul de constituire a instituţiilor. Acestea au stat la baza funcţionării statului medieval.

1. Domnia

Domnia şi Biserica au fost instituţii centrale.

A fost prima instituţie consolidată, informaţii despre aceasta putând fi extrase chiar din titulatura domnilor: Io ... mare voievod şi domn.

Particula Io provenea din grecescul Ioannes (unsul lui Dumnezeu) şi sublinia justificarea divină a domniei, adică sursa puterii era considerată Dumnezeu. Aceeaşi idee mai apărea şi în alte formulări: domn din mila Lui Dumnezeu; întru Hristos domn. Acest principiu al puterii care a dominat Evul Mediu se numea principiul monarhiei de drept divin, care a fost înlocuit odată cu revoluţiile burgheze cu principiul suveranităţii naţionale.

Mare voievod semnifica “conducător militar”. Domn, ce provenea din latinescul dominus, semnifica “stăpân al ţării'. Domnia avea caracter electiv-ereditar: urmaşul la tron era ales dintre fiii voievodului, condiţiile pe

care trebuia să le îndeplinească fiind osul sau sângele domnesc şi să fie dpdv fizic integru. Erau admişi chiar şi fii din relaţii nelegitime. Ex: Petru Rareş.

În Moldova şi Ţara Românească s-au conturat cele două dinastii: Muşatinii din Moldova şi Basarabii din Ţara Românească din care au provenit domnii până în sec.XVI. Ulterior autoritatea domnească a scăzut, dinastiile tradiţionale fiind înlocuite cu cele boiereşti în sec. XVI (Movileştii în Moldova, respectiv Cantacuzinii în Ţara Românească).

Atribuţiile erau destul de largi, fiind adaptate după model bizantin: - stăpân al ţării- dreptul de a fixa impozite- dreptul de a emite monedă- dreptul de a numi dregători- dreptul de a oferi ranguri boiereşti şi domenii- judecător suprem

- comandant suprem al armatei- numea mitropolitul şi episcopii- controla politica internă şi externă a statului- semna tratate de pace sau suzerano-vasalice- declara război

O parte din aceste atribuţii erau exercitate prin colaborare cu Sfatul Domnesc sau Adunarea Ţării. Autoritatea domnească a fost destul de mare între sec. XIV - XVI, a decăzut în sec. XVII pentru că în sec. XVIII (secolul fanariot) domnul să fie considerat un simplu subordonat al sultanului.

2. BisericaEste instituţia centrală în plan religios. Primele mitropolii înfiinţate au fost :- 1285, Vicina în Dobrogea-1359, Curtea de Argeş în Ţara Românească de către Nicolae Alexandru-1371, Severin în Ţara Românească de către Vladislav Vlaicu-1386/1387, Suceava în Moldova de către Petru I MuşatPatriarhia (Constantinopol) Mitropolii Episcopii

Roma (Papalitatea) EpiscopiiRaportul între puterea politică şi cea religioasă întâlnit în spaţiul românesc (fără Transilvania) a fost de

tip bizantin. Datorită faptului că în 313 (Edictul de la Milano), Constantin cel Mare acordase libertate de cult creştinilor, puterea politică (împăratul) şi-a subordonat de la bun început puterea religioasă. Patriarhul n-a emis niciodată pretenţii de autoritate politică sau militară (aşa cum se întâmplase cu Papalitatea din Occident). Acest model bizantin se regăseşte fidel în Ţările române în sensul că voievozii deţineau puterea, iar mitropolitul participa la ceremoniile de încoronare şi îi conferea voievodului legitimitatea puterii. În caz de conflict, folosea dreptul de a anatemiza/ excomunica/ afurisi, adică de a-l scoate în afara Bisericii. Domnul oferea danii bisericii ce constau în pământuri, bani, obiecte de cult.

Toţi voievozii medievali au fost şi mari ctitori, fiind înmormântaţi în propriile ctitorii. Domnul numea mitropolitul ce trebuia să fie recunoscut de Patriarhul de la Constantinopol. Între mitropolit şi patriarh exista o relaţie dogmatică, şi nu o subordonare. Începând cu sec. XV au fost înfiinţate şi episcopiile ortodoxe coordonate de o mitropolie. Românii din Transilvania nu au avut ierarhie proprie, teoretic mitropolitul Ţării Române era considerat exarh ar plaiurilor, adică îşi exercita autoritatea religioasă şi asupra românilor din Transilvania.

3. Sfatul DomnescA fost tot o instituţie politică, însă nu una centrală. Primele forme ale Sfatului Domnesc s-au conturat

încă din sec. XIV. În Sfatul Domnesc intrau între 9 - 12 boieri cu dregătorii (dregătoria era funcţia care permitea ocuparea de un anumit domeniul al vieţii interne). Cele mai importante dregătorii erau:

Logofăt - Şeful Cancelariei Domneşti: redacta toate documentele oficiale pe care ulterior voievodul punea pecetea.

Vornic - Şeful Curţii Domneşti: administrator general.

Spătar - Comandant militar: la ceremonii ţinea spada voievodului.

Vistiernic - se ocupa cu administrarea banilor, bugetului.Stolnic - responsabil cu camerele voievodului.Postelnic - responsabil cu mesele de la curte.Paharnic - responsabil cu pivniţa voievodului.Comis - responsabil cu grajdurile voievodului.

Existau şi două dregătorii speciale: - Banul Olteniei/ Craiovei - funcţia aceasta era în general deţinută de viitorii domni (ex.Mihai Viteazul).- Portarul Sucevei - funcţia era una exclusiv militară, cel care o deţinea fiind comandantul garnizoanei

din cetatea de scaun.Celelalte dregătorii erau similare în Moldova şi Ţara Românească. În Transilvania organizarea politică a

fost diferită, ea i-a revenit voievodului până în 1541, apoi principelui. Organismul politic specific Transilvaniei a fost Dieta.

4. Administraţia

Ţara Românească a fost împărţită în Evul Mediu în judeţe. Moldova a fost împărţită în Evul Mediu în ţinuturi. Iar în Transilvania:

- maghiarii erau organizaţi în comitate - românii în districte - saşii şi secuii în scaune.

Saşii s-au organizat în aşa numita Universitate a Saşilor.

Exista şi câte un reprezentant al domniei în judeţe sau ţinuturi numit vornic/pârcălab.

Oraşele erau conduse de câte un Sfat alcătuit tot din cca 12 persoane şi un primar (magister

civium).

5.DreptulÎn Moldova şi Ţara Românească, până în sec. XV-XVI a fost folosit aşa numitul drept

românesc (jus valachium). Acesta consta într-o serie de cutume transmise pe cale orală. Ulterior au început să fie folosite pravilele bizantine (cărţi de drept) derivate din Codul lui Justinian.

În Transilvania primul cod de legi mai important a fost adoptat în 1517, la 3 ani după mişcarea ţărănească foarte puternică - răscoala lui Gheorghe Doja din 1514 şi s-a numit Tripartitul lui Werbőczy prin care era declarată iobăgia veşnică.Ulterior, au mai fost introduse nişte coduri de legi de inspiraţie occidentală - Aprobatele şi Compilatele.

6. ArmataÎn izvoarele medievale se vorbeşte despre două tipuri de oaste:

Oastea cea mică - atingea cca 10.000 oşteni din categoria boierimii şi a curtenilor. Era folosită pentru conflicte de mică întindere şi era mai bine pregătită militar şi mai bine dotată.

Oastea cea mare - însemna potenţialul militar maxim dintr-un stat. În sec. XV capacitatea maximă de exemplu a Moldovei consemnată în timpul lui Ştefan cel Mare era de 40.000 oameni. Cei mobilizaţi erau ţăranii liberi (răzeşi în Moldova; moşneni în Ţara Românească) care erau direct interesaţi în apărarea statului.

Sistemul de apărare al ţării mai era completat de cetăţi. Au fost construite cetăţi de apărare dispuse fie pe graniţă, fie în interiorul ţării: Moldova

- pe graniţă: Hotin, Soroca, Orheiul, Tighina, Chilia, Cetatea Albă - ultimele două au fost înfiinţate de negustorii genovezi şi au devenit foarte importante ca urmare a activităţilor comerciale.

- în interior: Suceava, Neamţ, Roman.Ţara Românească

- pe graniţă( pe Dunăre): Turnu, Giurgu, Brăila - în interior: Bucureşti, Târgovişte, Curtea de ArgeşÎn Transilvania oraşele erau în acelaşi timp cetăţi cu sistem de fortificaţie. Armamentul era relativ rudimentar, însă au existat voievozi (Ştefan cel Mare) care au

investit nume mari în cumpărarea de tunuri.

7. Adunarea ŢăriiA fost tot o instituţie politică întâlnită în toate ţările Europei medievale sub diferite

denumiri. În Moldova şi Ţara Românească, aceasta era convocată din iniţiativa domnului fără să existe o regulă anume. Era un organism cu caracter reprezentativ şi consultativ la care participau domnul, boierii si târgoveţii. Adunarea asigura succesiunea la tron, stabilea impozitele sau hotăra începerea unui război.

În Transilvania se numea Congregaţia Generală. Aici au apărut nişte modificări în ceea ce priveşte statutul românilor: în 1366 regele Ludovic I a dat un decret prin care condiţiona

participarea la viaţa politică de apartenenţă la catolicism. Majoritatea românilor au rămas ortodocşi, însă cei ce au trecut la catolicism au putut obţine funcţii foarte înalte (ex: Iancu de Hunedoara).

În 1437 a avut loc prima răscoală mai importantă din Transilvania, răscoala de la Bobâlna, în timpul căreia s-a produs prima alianţă politică între maghiari, saşi şi secui, aceasta numindu-se Unio Trium Nationum. Acest document a pus bazele sistemului politic din Transilvania, numit mai târziu Al Naţiunilor Privilegiate.