XVIIIE joi si abia am terminat programul de la servici. Acum ma aflu in metrou. E inghesuiala si sunt transpirata. Abia astept sa ajung acasa si sa fac un dus. Dupa care-i voi povesti lui Sorin cum a fost azi la munca. Desi a fost o zi obositoare, s-a dovedit totusi interesanta. Am reusit sa termin articolul acela pentru care m-am agitat de colo-colo toata luna, incercand sa obtin informatii de la atatea persoane zgarcite la vorba. Oftez si cobor la statia de la care voi lua un tramvai inca trei statii pana acasa. Peste un sfert de ora intru pe usa apartamentului nostru de la etajul trei si ma intampina baietelul meu, Alex, cu ochii lui rotunzi, identici cu ai sotului meu.- Ce faci, mami? Esti obosita?Zambesc si ii spun ca mami e obosita, dar tot se va juca in seara asta cu el.- Vino sa-ti arat ce am facut! imi zise fugind catre camera lui. Inainte sa intru la dus, ma uit sa vad ce doreste sa-mi arate Alex: un castel foarte reusit din carti de joc.- Suzi nu se pricepe sa faca. Uite ce i-a iesit ei!Si-mi arata o gramada neordonata de carti printre care se desluseau figurine mici de plastic. Capul Suzanei se ivi de sub pat cu limba scoasa la fratele ei. Dupa care Alex lua un ciocan mare din cauciuc subtire, umflat cu aer, si incepu sa-si “bata” sora, scotand sunete subtiri ca niste clinchete de clopotei. Cand am iesit din baie, Sorin intrase pe usa. Ne-am imbratisat.- Buna, dragul meu, cum a fost astazi?- Am reusit sa termin mai devreme, iar Roman a fost plecat toata ziua asa ca… mi-am zis sa ma fac usor nevazut. Oricum am stat toata saptamana peste program, meritam o zi mai lejera.- De ce nu m-ai sunat sa mergem impreuna acasa? Am ajuns si eu acum un sfert de ora.- Pai ar fi trebuit sa ma astepti. Si am crezut ca pe caldura asta vei dori sa ajungi cat mai repede si sa faci dus. Am avut dreptate?I-am zambit si m-am dus in bucatarie sa incalzesc cina. - Am reusit sa termin articolul, i-am spus bucuroasa, dupa ce ne-am asezat cu totii la masa.- O-ho, felicitari! A iesit bine?- Nu stiu inca, maine va fi verificat. Dar dupa toate drumurile pe care le-am facut in oras pentru paginile astea, ar trebui sa fiu aplaudata.- Spuneai parca, acum cateva zile, ca batrana doamna M. e cam iute la manie. - Intr-adevar, si ea si toate surorile ei sunt la fel. Cu greu au acceptat ca eu sa scriu in ziar despre viata lor. A trebuit sa-mi aleg cele mai potrivite cuvinte ca sa-mi exprim interesul pentru perioada pe care au trait-o si sa le determin sa-mi povesteasca ce vroiam. Ce mi se pare amuzant si totodata absurd este ca mi s-a ordonat sa descriu pe prima pagina a interviului niste femei intelepte, marinimoase si complet neatinse de asprimea trecutului. Numai eu stiu cum sunt de fapt… - Trebuie sa le-ntelegi… Casniciile lor au fost distruse de regimul comunist. Pana si eu ma pot pune in locul lor si sa realizez ca viata le-a fost un sir lung de amagiri si asteptari.- Da, dar pana la urma ce ne intereseaza pe noi? Bine ca suntem fericiti… - Ai dreptate, spuse Sorin si inghiti o bucata de friptura.Masa se termina si, in timp ce spalam vasele, ma gandeam la prostia ce-mi iesise pe gura mai devreme, care dovedea in opinia mea un egoism pur. “Bine ca suntem fericiti.”? Daca noi suntem fericiti, nu conteaza ca pe altii soarta ii chinuie cu cruzime? Nepasarea este atitudinea care conduce la acelasi destin ca si cei de care nu-ti pasa, desi ar trebui. Ar trebui sa ne pese

de oricine, doar asa ne putem dovedi calitatea de oameni, sau macar ramasitele ei, strivite de epoca noastra “moderna”. Ma framantau cele ce spusesem si vroiam sa-mi retrag cuvintele, ca si cand ai fi jignit pe cineva. Lucru pe care l-am si facut in aceeasi seara.- Nu-ti face probleme, imi raspunse Sorin, gesticuland cu mana dreapta. De ce suntem educati sa ne exprimam compasiunea vizavi de situatiile nefaste ale unora, iar atunci cand nu simtim aceasta compasiune ne credem superficiali? Nu le cunosti pe doamnele respective, nu esti cu nimic legata emotional de ele, au fost parte din proiectul tau si nimic mai mult. Asadar trebuie sa admiti ceea ce simti: indiferenta! E chiar asa de rau? Nu e oare mai necizelat cel care se da de ceasul mortii, compatimindu-i pe altii doar de fatada, decat cel care recunoaste simplu ca nu simte asa ceva? - Onestitatea nu e intotdeauna de laudat, am raspuns. Poti recunoaste deschis multe lucruri care sa nu-ti faca cinste: cum ar fi ca te amuza suferinta altora, sau iti inseli partenerul de viata. Dar asta nu te ridica cu nimic in fata altuia care ascunde aceste “calitati” demonice. - Dar nu vorbeam despre trasaturi oribile, ma refeream doar la… indiferenta. Si asta in sensul ei cel mai pur, fara intentia de a face rau. - Intr-un fel ai dreptate, cam asta e lumea in care traim, din pacate. Ce spui tu se potriveste ca o manusa societatii noastre. Dar eu am fost toata viata interesata de altii, de problemele si suferintele lor. Atat de interesata incat le-am luat in parte asupra mea.- Stiu prea bine, doar asa esti de cand te-am cunoscut.Deodata, in camera se facu auzita vocea cristalina a Suzanei.- Mami, tati, veniti sa vedeti ce am desenat! Ne-am ridicat amandoi si ne-am dus sa privim desenul fetitei noastre, asa cum faceam intotdeauna, cu cea mai mare placere. Discutiile noastre, precum si orice alte activitati ocupasera locul doi odata cu aparitia si cresterea celor mici. De cinci ani ei erau centrul atentiei noastre.

In seara aceea, dupa ce au adormit copiii, am iesit pe balcon. Noaptea era inabusiotare, nu se simtea nici o adiere. Peisajul complet static nu era tulburat decat de zgomotul strazii ce se intindea dupa blocul de vizavi. Pe aleea din fata blocului nostru sunt mai multi pomi umbrosi, printre care oamenii au parcat zeci de masini, asa cum e in tot orasul. Cerul era senin, cu toate astea nu se zarea nici o stea. Cu siguranta in acest moment, la munte e intesat de stele, iar vantul ce sufla rece peste pajisti incarca plamanii de aer curat. Am luat telefonul mobil in mana si m-am uitat pe calendar: era mijlocul lunii august. Inevitabil mi-am amintit de vacanta din urma cu treisprezece ani. Doamne, cat timp trecuse…! Parca nu mai pastram nimic de-atunci. "Au trecut ani si viata s-a schimbat"¹, cat de adevarat! Ma cuprinse o stare de nostalgie, iar chipul acela, pierdut sub presiunea anilor, cel al fostei mele prietene, Virginia, imi aparea acum clar in minte. Oare isi pastrase trasaturile fine de papusa si parul blond?Bunica murise cu aproape sapte ani in urma, iar acum casa batraneasca nu mai exista. Nu mai trecusem prin satul ei decat la tristul eveniment al inmormantarii, care se petrecuse intr-o iarna. Iar atunci vazusem vila pentru cateva clipe, din masina tatalui meu. Era pustie.Inca mai pastram in agenda telefonului numarul lui Vicky. Dar cu ce pretext as fi putut s-o sun abia acum, dupa atata amar de vreme? Legatura dintre noi se risipise precum un miraj. Uneori am senzatia ca nici nu existase cu adevarat. Si asta m-ar face sa ma tem de o respingere urata din partea ei. - Iubito, vii? am auzit vocea sotului din dormitor.

M-am bagat in pat langa el. - Ce faceai pe balcon?- Ma gandeam…- La ce anume, ma rog, intreba el sarutandu-ma.- Ti-am spus cand am gasit acel bilet, in sertar? Am inceput eu, descoperindu-mi gandurile.- Ah, da! Biletul de multumire de la prietena ta…- Fosta prietena.- Ma rog, de ce te tot gandesti la ea?- Nu ti-am spus pana acum, dar am petrecut o vacanta foarte frumoasa impreuna. I-am cantat la chitara de pe scena unui bar.Am simtit mirarea lui Sorin prin intunericul camerei.- Tu? Ai cantat pe scena?? Nu mi-ai spus niciodata!- Stiu, nu am vrut neaparat sa ascund, dar… Am lasat aceste amintiri sa se risipeasca. Iar acum parca as fi curioasa sa stiu ce mai face… - Dupa atatia ani… Crezi ca te mai tine minte?- Nu stiu. Nici macar daca am insemnat vreodata ceva pentru ea nu stiu.- Ce sa insemni, mai exact?Sorin nu parea sa inteleaga si nu-l puteam condamna pentru asta. Majoritatea oamenilor – ca si mine de altfel – se desprind cu seninatate de trecut si imbratiseaza prezentul fara remuscari. Dar aceasta fila din trecut mi-a ramas lipita de palme fara sa-mi dau seama. - Eh, vorbesc prostii, nu ma asculta, am terminat eu discutia intr-un mod grosolan.Am adormit mai greu decat Sorin. Scenele din acea vara prindeau contur in mintea mea, dovedind ca inca mai aveau radacini puternice, care nu aveau sa cedeze prea usor.

O noua zi de lucru este anuntata de ceasul desteptator. Sunt nerabdatoare sa ajung la servici, pentru a vedea cum va fi primit articolul meu. In doua ore ma aflu in antreul redactiei, imbracata elegant ca de obicei: o rochie neagra cu bretele si cu talie sub sani, asa cum e moda, sandale negre si bentita prinsa in par. Sunt mandra de silueta mea supla, pe care mi-am pastrat-o chiar si dupa doua nasteri. Salut cativa colegi, dupa care imi scot o cafea de la automatul firmei. Sunt anuntata ca doamna redactor-sef doreste sa ma vada. Oare are ceva de reprosat? Articolul meu e de departe bine facut si studiat, mai bun chiar decat multe din lunile trecute.Intr-un sfert de ora ma infatisez in biroul doamnei directoare. Vorbeste la telefon si pare agitata. - Aveti grija ce faceti, sa ma tineti la curent, incheie ea, dupa care puse receptorul la loc si ma privi cu un zambet fortat, ce semana mai mult cu o grimasa. - Am auzit ca m-ati chemat, am spus eu calma.- Sigur, Maria, ia loc. Ma bucur nespus ca esti aici. Pentru ca a aparut o problema grava. - Articolul meu… nu e bun? am intrebat usor alarmata, neasteptand sa termine ce avea de spus.- Articolul tau…? Nici nu m-am uitat pe el, dar sunt sigura ca e excelent. Stiu ca iti faci intotdeauna treaba foarte bine.M-am gandit in acel moment ca laudele nu sunt intotdeauna semn bun.-… Si tocmai de-asta te-am chemat. Am fost anuntata ca azi noapte, Adela Georgescu, colega voastra, a facut peritonita si a fost transportata de urgenta la spital. Va ramane acolo o

luna, daca nu si mai bine. Problema e ca nu mai are cine sa scrie la rubrica “Povesti de dragoste” si vreau sa preiei tu temporar aceasta sarcina.Am ramas inmarmurita.- Eu??- Intocmai. Rubrica ta este inrudita cu a ei, in concluzie tu esti cea mai potrivita sa scrii. Of, Maria, te implor, doar luna asta!- Bine, doamna dar… rubrica mea este despre problemele din societate si istorie. Nu are de a face cu dragostea. In plus, mai sunt doar trei zile pana trimitem articolele catre tipar…- Stiu, Maria, crezi ca nu situ? si isi trecu dosul mainii peste fruntea ridata. Tocmai de-asta sunt intr-un stres de nedescris. Nu putem intarzia la tipografie… Ziarul trebuie sa apara saptamana viitoare, iar articolul de la rubrica “Povesti de dragoste” nu exista!- Sigur Adela nu l-a scris deja? Poate il are in fisierul ei.- Nu, nu l-a scris. Nu stii ca ea le scrie pe toate in ultima zi? Ea n-are nevoie sa adune materiale si lucreaza cel mai bine sub presiunea timpului. - Dar doamna, ce pot eu sa scriu in trei zile? Caci povestea asta de dragoste trebuie inspirata din realitate. Nu pot aduce personaje fictive.- Sunt sigura ca te vei descurca, Maria, am incredere. Incepe chiar de-acum. Uite, daca vrei, iti dau liber astazi, ca sa ai timp sa culegi informatii. Acum ar trebui sa-l sun pe Patriciu…Doamna directoare forma nervos un numar de telefon, iar eu am fost nevoita sa-mi iau talpasita fata alte comentarii.Exact ce aveam nevoie: un weekend in fata laptop-ului. Trebuie sa precizez ca ziarul acesta nu e singurul la care lucrez. Imi aduce doar un venit suplimentar, o alta ocupatie fiind aceea de manager la propria mea revista. O revista de treizeci de pagini, cu cativa redactori in subordine. Iar aici e mult de munca in fiecare luna. Trebuie sa verific fiecare articol, designul paginilor, pozele, greselile de punctuatie, in plus trebuie sa tin evidenta oamenilor cu care colaborez. Deci nu sunt o persoana tocmai libera. Iar copiii trebuie dusi si luati de la gradinita in fiecare zi.Gandindu-ma la toate astea, m-am simtit sufocata. As putea sa pasez pe furis noul articol unui subordonat de-ai mei, astfel m-as spala pe maini si as dormi linistita. Dar nu-mi sta in fire sa fac asa, in plus tocmai mi-a incoltit o idee in minte. Salvatoarea idee, dulce si amara in acelasi timp, care nu-mi da pace de zile intregi si care in sfarsit are o justificare. Cunosc o poveste de dragoste si ar fi o mare onoare sa scriu despre ea. Povestea lui Liviu si a Virginiei. Dar nu-i cunosc sfarsitul. Iar povestea fara partea de incheiere nu are sens.Fara sa mai stau pe ganduri, am format vechiul numar. In timp ce suna, ma intrebam daca Vicky mai foloseste aceeasi cartela telefonica.- Alo? Raspunse o voce de barbat pe care o cunosteam vag. Se parea ca nu mai folosea numarul.- Buna ziua, as dori cu Virginia… cu Vicky.- Buna, Maria, nu mai tin minte cine esti, dar Vicky are alt numar de telefon, de-o gramada de timp.- Ati putea sa mi-l comunicati, daca va rog frumos?- Sigur, uite, il am chiar aici, noteaza…Am asteptat aproape un minut, cu pixul si foaia pregatite, dupa care am notat noul numar.- Va multumesc si va doresc o zi buna.- Cu placere, femeie misterioasa. Daca te-ntalnesi cu fata mea, spune-i sa faca bine sa-si mai viziteze din cand in cand batranii.

- Bine, domnule, asa voi face.Am format noul numar, de data asta cu emotii si mai mari. De data asta mi-a raspuns o femeie.- Buna Vicky, am spus eu, rasucind intre degete pixul si lipind si mai tare telefonul de ureche.- Buna, cine ma cauta?Vocea pe care o auzeam nu semana de loc cu cea care imi ramasese in amintire.- Sunt o veche prietena, Maria. Ne-am cunoscut la tara la bunica mea, acum treisprezece ani. M-ai invitat de multe ori la casa parintilor tai.La capatul celalalt – tacere. Se auzeau in fundal voci, precum niste murmure surde.- Maria…? De unde ai numarul meu?- De la tatal tau.- Aha. A trecut ceva timp, trebuie sa recunosti, spuse vocea in care nu se ghicea nici cea mai mica emotie sau surprindere.- Da, stiu. Dar eram curioasa sa vad ce mai faci. Mi-ar placea sa ne intalnim sa mai stam de vorba… Daca s-ar putea chiar maine, ca e sambata.- Sigur… Ti s-a facut dor de mine?- Oarecum, am raspuns nepregatita pentru aceasta intrebare ciudata.- Ok, ramane pe maine atunci. Sunt libera. Vrei sa vii la mine?In sfarsit o intrebare cu care eram familiara din partea ei: invitatia acasa. Probabil ramasese singurul lucru neschimbat la ea. - Daca imi spui unde stai…- E usor, stau chiar la intersectia strazii… cu….Am ramas usor mirata de zona ultra-centrala in care locuia. Asta trada o stare materiala foarte buna.- Bine, atunci ramane pe maine dup-amiaza, la patru.- Te astept, imi spuse, dupa care isi lua la revedere cu aceeasi atitudine rece.Am apasat butonul rosu si am respirat profund. In acel moment intra colega Ana la mine in birou.- Voi avea un subiect pentru articol, i-am spus multumita, cu un zambet larg pe fata, fara sa realizez ca ea nu stia despre ce vorbeam.- Cum zici tu, imi raspunse ridicand din umeri. Vrei sa vezi poza de pe prima pagina a noului numar?Vroiam sa o vad.

In seara aceea i-am relatat lui Sorin noile evenimente care-mi schimbasera ziua. S-a bucurat ca gasisem solutie la problema pe care directoarea mi-o aruncase in spate fara avertisment, dar nu-si exprima parerea legata de reintalnirea cu Vicky. Asadar am incercat discret sa aflu motivul acestei rezerve.- E o ocazie ideala sa-mi vad fosta prietena, ar fi ca o intalnire dupa zece ani de la terminarea liceului: plina de surprize si schimbari. Persoane pe care le cunosteai tinere, acum le vezi oameni in toata firea. - Sa nu exageram totusi… La reuniunea celor din liceu sau facultate, revezi persoane cu care ai stat zi de zi timp de patru ani. Pe cand tu ai stat cu fata asta… doua luni?- Am facut o comparatie. Bineinteles, ea nu a fost la fel de importanta pentru mine ca acei colegi pe care-i stiu de-o viata.

Minteam. Fusese, in felul ei, si mai importanta. Dar nimic nu putea justifica asta, nici macar eu. Era unul dintre acele sentimente imposibil de descifrat, care apar foarte rar la oameni.- Oricum, iti urez succes. Sper sa-ti iasa un articol bun, chiar daca nu e rubrica ta.A doua zi, soarele imi intra pe geam cu niste raze patrunzatoare, peste care am tras jaluzelele. In camera era sufocant, desi era abia ora opt dimineata, iar lenjeria patului era plina de transpiratia pe care o secretasem in timpul noptii. Am dat cearsafurile la o parte si le-am aruncat in cosul cu rufe de spalat.Alex se trezise si se juca cu o motocicleta prin sufragerie, scotand sunete ce imitau motorul pornit. - Ce faci, mami? Ma intampina el.- Unde e tati? am intrebat, remarcand absenta sotului meu.- La bucatarie.L-am gasit pe Sorin in bucatarie, preparand o salata de fructe.- N-am putut sa mai stau in pat, mi-era cald.Intr-adevar, se anunta o zi in care orice ai face si oriunde-ai sta, canicula iti patrunde pana in cel mai adanc strat de piele. Am ramas in casa toata dimineata, trebaluind pe unde era nevoie. Apoi m-am pregatit de plecare si am iesit pe usa. In acea zi torida, la ora la care soarele este cel mai aspru, eu aveam intalnire cu trecutul – acea portiune a sa, pe cat de mica pe atat de intensa. Casa lui Vicky era la cativa pasi de gura de metrou. Am gasit usor numarul la care statea: era scris cu cifre mari si clare, pe o placuta nou-nouta. In spatele gardului de fier se distingea o casa cocheta. Am apasat butonul soneriei si am asteptat. Mi-a deschis o femeie creola, imbracata intr-un capot subtire, negru.- Esti Maria? Ma intreba cu o voce ragusita.- Da.M-a invitat in curtea lunga si ingusta, marginita de ziduri sufocate de plante agatatoare, apoi usa de la casa se deschise si in prag aparu chiar Vicky.Ar fi trebuit sa-mi inchipui ca treisprezece ani nu sunt de lepadat, cu atat mai putin cei ce apartin tineretii. Ar fi trebuit sa fiu pregatita dar nu am fost. Naivitatea imi impinsese imaginatia catre intalnirea cu acea fata delicata si blonda pe care o cunoscusem la tara. Nu ma gandisem ca nici macar eu nu mai aratam la fel, la cei treizeci si trei de ani. In fata mea era o femeie cu trasaturi aspre, cu ochii pe jumatate inchisi, tot verzi dar lipsiti de stralucirea de odinioara. In schimb erau conturati cu doua dungi groase de tus, pe pleoapele superioare. Pielea ii era alba, asa cum o stiam, dar mai uscata, iar prin capotul de casa, din matase, se conturau niste picioare puternice si lungi. Parul era mai scurt, pana la umeri si mai putin bogat iar culoarea aurie se transformase intr-un blond-cenusiu. Obrajii rumeni pe care-i stiam erau acoperiti de fond de ten. Parca si umenii erau mai lati decat soldurile, contrar idealurilor feminine consacrate.Am salutat-o si mi-a facut semn sa intru. M-a invitat in camera de zi, care era amenajata in stil oriental: multe briz-briz-uri atarnate de peretii tapetati in rosu deschis, piese de mobilier marunte dintr-un lemn aproape negru, o masa rotunda acoperita cu panza crosetata, rafturi cu vase de lemn sprijnite de pereti si draperii groase cu ciucuri lati, de culoare visinie cu modele discrete aurii. Pe jos erau imprastiate multe perne, in toate colturile, iar in mijlocul incaperii se afla o sofa joasa si cativa tabureti. Intregul decor dadea impresia de aglomeratie iar lumina care intra pe fereastra parca nu biruia intunericul, motiv pentru care o lampa de pe un raft era aprinsa.

- Ia loc, ma invita Vicky.M-am asezat pe sofa care era atat de moale incat simteam ca ma afund in ea. - Vrei o cafea? ma intreba in timp ce telefonul ei de pe masuta vibra cu putere.Raspunse, dupa care purta o discutie aprinsa, folosind expresii nu tocmai slefuite:- Mai omule, eu vreau raportul luni scris la perfectie, nu ma intereseaza!... Orice, fiecare cuvintel pe care-l spune, fiecare… vreau sa fie notate! Nu ma intereseaza ca e necooperant, e o scursura a societatii, doar nu vroiai sa-ti recite poezii, normal ca e badaran!.... Il tineti acolo, daca va prind ca-i dati drumul va mananca gaia!Dupa ce puse capat convorbirii – timp in care incepusem sa ma-ntreb ce cautam de fapt aici? – se aseza langa mine, scoase un pachet de tigari dintr-un sertar si-si aprinse una. Trase in piept fumul si il risipi in aer cu privirea spre mine.- Tu ce vrei? Ma lua de sus.- Vreau… in primul rand sa stiu daca ma mai tii minte, am spus balbaindu-ma.- Mda, raspunse, tragand din nou un fum. Te tin minte. Mi-ai cantat.- Da… exact. Si zilele astea mi-am amintit de vacanta pe care am petrecut-o impreuna. Mi-am dat seama ca a fost cea mai frumoasa vacanta din tinerete. Stiu ca pare absurd, dar speram ca o voi intalni pe Vicky de-atunci…Rase si se tolani pe sofa, sprijinindu-se de o perna patrata de catifea rosie.- Vicky de-atunci… nu mai exista. Dupa cum observi.- Ce anume a alungat-o? De ce a disparut?- De fapt nu a existat niciodata. Era un cocon din care a iesit ce vezi acum.Marturisirea ma soca. Oare imaginea pe care mi-o creasem atunci fusese falsa? Oare imaginatia de la douazeci de ani depasise realitatea? Am continuat sa vorbesc, departe de a ma simti in largul meu, sperand sa ajung la partea care ma interesa.- Exista cineva care a contribuit in mod special la transformarea asta?Se uita fix la mine, cu acei ochi care in esenta ramasesera neschimbati.- Viata a contribuit. La ce naiba te gandesti?Mi-am lasat privirea in jos, incercand sa adun cuvintele care mi se-mprastiasera pe jos. Dar nu reusisem. Ea rase din nou.- Eee… esti amuzanta, ce bine c-ai venit! Ma mai dezmortesc si eu nitel, dupa o saptamana de stat printre toti dementii…Nu o spuse pe un ton copilaresc, ci pe unul care-mi amintea de personajele lui Choderlos de Laclos.- Uite ce e, Vicky, am continuat tragand in piept aer incarcat cu fum, nu vreau sa razi de mine. E adevarat ca am luat-o pe drumuri diferite. Dar pe mine chiar ma intereseaza sa vad ce mai faci. De exemplu: cu ce te ocupi? Ce ai realizat in ultimii ani? Judecand dupa aspectul si pozitia acestei case, tind sa cred ca totul merge foarte bine in viata ta. - De ocupat cred ca ti-ai dat seama cu ce ma ocup. Sunt ofiter de politie. Copii nu am, viata mea e linistita, iar cand nu mai suport linistea o fac sa fie agitata. - Fratii tai ce mai fac?- Mai bine ca mine. Raul a preluat afacerea parintilor, ferma de bovine… Isi permite sa mearga in fiecare vacanta de vara la Miami. E casatorit si are o fetita de trei ani. Cu toate astea, a pastrat legatura cu vechii prieteni care n-au ajuns nici pe departe la fel de bine: pierd zile-ntregi prin baruri si sunt someri. Nu stiu daca il invidiaza sau nu. Mihai e si el casatorit, chiar de mai multi ani. Lucreaza la contabilitate la Raul si cateva firme mai mici. Acum doua

luni nevasa-sa a nascut… tot o fetita. Au botezat-o Virginia Olivia. Hm! Ce nume ciudat, nu ti se pare? Rosca Virginia Olivia…- Ca pe tine! Am zambit, incercand sa par simpatica.- Mai putin ultimul nume.- Ma bucur sa aud ca fratii tai sunt bine.- Tu ce mai faci? Ma intreba brusc, dupa ce trase ultimele fumuri de tigara.I-am povestit despre slujba mea, despre familie si unele intamplari semnificative din viata de zi cu zi. Am incercat sa nu bat campii si sa nu plictisesc, dar nici sa nu par prea zgarcita in amanunte. - Asadar esti ziarista… Si ai venit cumva sa faci un reportaj despre mine? Zambi cu subanteles.Nu stiu daca raspunsul meu negativ a fost destul de convingator. Intotdeauna mi-a fost greu sa mint. - Eh, stiu eu… Sa vizitezi o tipa dupa un deceniu si ceva nu e lucru usor, il faci daca sefu’ ti-a dat sarcina…- Gresesti aici. Am venit pentru ca ma interesa cu adevarat. In acel moment usa se deschise si intra un barbat solid si foarte inalt. Bratele ii erau acoperite de muschi si un tatuaj subtire precum o bratara inconjura jumatatea antebratului drept. Nu mi s-a parut prea simpatic. Avea gura mica, cu colturi lasate in jos, ochii rotunzi, de un caprui spalacit si cateva riduri de expresie pe frunte. Purta un maieu bleumarin si blugi decolorati, iar intr-o mana cara doua sacose mari de supermarket, pline cu cumparaturi. - Buna, draga, o saluta pe Vicky.- Salut, ea e Maria, o… prietena. A venit sa vada ce mai fac.Barbatul ma privi o clipa cu dezinteres si iesi din camera cu tot cu sacose, dupa ce lasa cheile de la masina pe masa. Apoi am auzit dintr-o camera de-alaturi – probabil bucataria – fasaitul pungilor golite treptat.Stiusem de la-nceput ca povestea cu Liviu era terminata, nici nu avea cum sa fie altfel. Dar m-am prefacut uimita pentru primi detalii. - Nu-nteleg… unde e Liviu, unde e cuplul acela perfect? Am intrebat in soapta, sa nu fiu auzita de actualul concubin.- Tu chiar te asteptai sa mai fiu cu el? - Stiu si eu… poate ca da. Sunt o visatoare si inca mai cred in minuni. In plus, voi va iubeati. De asta sunt sigura.Isi aprinse alta tigara.- Iubirea nu e de ajuns. Trebuie multe lucruri pe langa ea.- Si totusi, cat timp ati mai fost impreuna dupa acea vacanta?Facu un efort vizibil de memorie, dupa care raspunse:- Din cate-mi amintesc, cam aia a fost tot. A venit toamna, am intrat din nou la politie, el a plecat la Oxford… Ma suna zilnic, nu-l interesa ca plateste scump convorbirile, sau ca de multe ori nu-i puteam raspunde, fiindca eram la cursuri sau la instructie… Pentru mine relatia asta la distanta a fost o tortura cumplita. Sa te gandesti la cineva, sa visezi ca esti cu el, iar cand te trezesti dimineata sa tii doar perna in brate… Pff! Totul s-a terminat in februarie. A vrut sa-mi faca o surpriza, a luat avionul pana la Bucuresti… Apoi m-a cautat intr-o seara la camin. O colega i-a spus ca eram in oras cu Ovidiu, un tip care se tinea agresiv dupa mine. Colega avea dreptate, iesisem cu Ovidiu, care desi era afemeiat, macar ne vedeam zilnic. Nu stiu cum l-a anuntat colega mea, ea credea ca suntem impreuna, desi era o simpla iesire la

suc. Dar Liviu a facut cale-ntoarsa si de-atunci nu ne-am mai vorbit. Apelurile lui au incetat brusc.- O, Vicky, regret sa aud…!Fusese un final tragic, ce zdrobise magia care stiam ca se cladise intre ei.- De ce sa regreti? Nici macar eu nu regret, care sunt implicata direct. Unde ar fi dus toate astea? - Macar.. ai mai aflat ceva despre el?Vicky se intristase vizibil dupa aceasta relatare. Parea ca nu mai dorea sa continue.- Are importanta? Apoi deodata, ridicand capul:- Bineinteles ca are! Trebuie sa scrii in reportaj. Naiba…Am amutit. Mi-as fi dorit sa am o minge de cauciuc pe care s-o framant. Dar aveam numai vergheta care imi inrosise baza inelarului de la atata frecat. I-am urmarit miscarile, pentru a vedea daca se suparase chiar asa de tare. - Urasc sa dezgrop trecutul, mai ales asta pe care ai tu deosebita placere sa mi-l vari sub nas. Dar pentru ca vreau sa scap de tine – deja stai de-o ora (se uita la ceas) o sa-ti dau ce vrei si sa ma lasi in pace.Cuvintele ei ma lovira cu duritate si ma intristara. Vicky se ridica si iesi pe usa. Se intoarse cu un laptop pe care-l deschise in fata mea. Intra intr-un folder, iar pe ecran imi aparura indata mai multe poze. Toate il infatisau pe Liviu cu o alta fata.Desi se cunostea trecerea anilor, intr-o statura ceva mai solida, un ten mai aspru si par putin mai inchis la culoare, Liviu se dezvoltase armonios si era un barbat foarte atractiv. Ochii sai mari si intunecati ramasera neschimbati. Zambetul din poze trada si fericirea, alaturi de noua fata, care era blonda precum fusese Vicky inainte, dar dupa parerea mea, mai putin frumoasa. Am zis mai putin frumoasa prin comparatie, de altfel, avea un chip luminos, simetric, ochi albastri si buze pline. Parul ii era impletit intr-o coada groasa, iar hainele ei erau simple dar feminine. Cei doi se fotografiasera in diferite parti ale Londrei, cel mai mult pe un vaporas de croaziera pe Tamisa. Dar fosta lui iubita parea sa-si fi pierdut stralucirea pe care actuala o detinea. Statea crispata pe sofa, tragand cu nesat din fumul de tigare care-i uscase tenul si-i provoca o tuse periodica.- Nu-mi vine sa cred ca am umblat in dosarul asta, dupa atata timp, ca sa-ti fac tie hatarul. In fond… ce esti pentru mine?- Sunt cea pe care-ai salvat-o de pe stanca, atunci cand era cat p-aci sa cada si sa-si rupa picioarele, cea pe care ti-a facut placere sa o plimbi de-atatea ori cu masina, pe care ai adus-o in familia ta in care, apropo, s-a simtit minunat, cea careia i-ai povestit tot ce ai pe suflet in legatura cu Liviu, care a incercat mereu sa te-ncurajeze si sa-ti faca pe plac, cea care ti-a dedicat doua melodii la bar, la chitara de care s-a apucat din nou special pentru tine... Asta sunt. Erau cuvintele pe care trebuia sa le rostesc de la-nceput. Si care au avut efect. Vicky puse tigara in scrumiera si isi ingropa fata in palme. Statu asa pret de cateva secunde, dupa care lua o perna de jos si o arunca cu furie la-ntamplare.- Fir-ar sa fie! De ce eu? De ce n-ai ales sa te apropii de altcineva, care sa merite? Care sa fie recunoscator? - Cred ca ai avut ceva special. Nu stiu exact ce. - Uita-te un pic la mine. Arat eu a om care sa merite o vizita dupa treispe ani?- Arati a om care merita sa fie fericit.

- Ha! Fericire… Nu spusese “Ce prostie”, dar se intelegea ca era parerea ei despre aceasta stare de spirit. In final, cand atmosfera deveni mai relaxanta, imi spuse oftand adanc:- Bine, te ajut cu afurisitul ala de articol…

Am ramas inca jumatate de ora, timp in care ea mi-a povestit toate trairile ce o incercasera de-a lungul timpului. Il iubise cu adevarat pe Liviu, motiv pentru care chiar dupa episodul despartirii ii scrisese o scrisoare, care nu ajunsese niciodata la destinatar. Fusese o iubire fara speranta, intre doi oameni meniti sa o apuce pe cai diferite. Iar eu, in tinerete, cantasem la chitara pentru acesti doi indragostiti, in speranta de a-i apropia cu orice pret, lucru pe care-l reusisem, pentru moment. Din pacate, cantecul meu s-a dovedit a fi doar un trist epilog pentru povestea celor doi. Un sfarsit inevitabil, animat de acorduri vii de chitara, ce inca imi rasuna in minte, sub forma cantecului mult prea vechi pentru a mai fi redat.Cand am plecat de la Vicky, am stiut ca probabil era ultima revedere. Noi doua, de asemenea, urmasem drumuri diferite. Dar articolul meu era acum complet, mai ramanea sa-l scriu cand voi ajunge acasa. Stiam exact ce trebuia sa scriu. Vicky imi daduse scrisoarea pentru Liviu, iar aceasta, cu mici modificari, urma sa acopere pagina “povestii de dragoste”. Am iesit de la metrou si am urcat pe scara rulanta. Deasupra treptelor de fier in miscare, se vedea cerul albastru fara urma de nor. Acolo trebuia sa ajung, iar scara ma ducea tot mai sus, ma ducea catre marele oras...

Draga Liviu,

Nu e amuzant, intr-un fel, cum se schimba lucrurile? Cum oameni, planuri, case si mingi de baschet trec pe langa noi fara sa le acordam importanta cuvenita, iar atunci cand dispar din viata noastra regretam? Tu ai fost pentru mine acel baiat simplu, la care Mihaita al meu tinea foarte mult, in care vedea el un model si pe umarul caruia plangea deseori. Niciodata in privirea ta nu am citit ambiguitate sau netoleranta, niciodata nu ai facut gesturi nelalocul lor. Si la randul lor, oamenii meschini se inmuiau in fata ta, precum aluatul lasat la soare.E adevarat, nu ai fost perfect. Defectul tau cel mai mare a fost acela de a te indragosti de mine. Te-a fermecat fizicul meu si ai uitat sa analizezi caracterul, sa vezi cat de diferit este de al tau. Atunci cand te uitai in ochii mei si-ti imaginai ca vezi luminile Parisului, de fapt era reflexia ta. Acesti ochi nu au exprimat niciodata mai mult decat o banala culoare de iris. Gandurile mi-au fost mereu prea bine ferecate pentru a iesi la suprafata printr-o privire luminoasa. Dar tu ai reusit sa-mi inunzi fiecare coltisor al inimii. Pe tine nu te-am putut tine inauntru. Si asa mi-ai iesit prin fiecare por, prin fiecare respiratie, iar ceilalti au vazut la mine pentru prima data dragostea, reflectata ca intr-o oglinda curata.Nu am vrut sa le arat nimic, focul pe care l-ai aprins in mine la primele intalniri, ar fi mistuit toata aura impenetrabila pe care o constuisem ani la randul. Mi-ar fi iesit la suprafata toate slabiciunile, lucru care nu se mai intamplase pana atunci. Si asta a fost motivul – absurd vei zice – pentru care te-am ascuns de ai mei, nu ca pe un amant cum credeai, ci ca pe o comoara. Dar trebuie sa recunosti, a fost o vara de vis. Stelele au fost martore saruturilor noastre, susurul paraului canta o data cu inimile noastre, la unison… Apoi a venit toamna iar tu mi-ai spus prea tarziu ca vei fi departe. Si nu un an-doi, ci patru sau chiar mai multi, in care vei

trai pe o insula fara Muntii Carpati si fara mine. Luna septembrie a fost o luna a lacrimilor, pe care ma bucur ca nu le-ai vazut. Ar fi fost tot un semn de slabiciune, nu? Urmatoarea vara nu te-am mai lasat sa-mi patrunzi in suflet, desi numai eu stiu ca o mare parte din el era inca la tine si nu aveai de gand sa mi-o dai inapoi. Am suferit noapte de noapte, in casa parintilor, stiind ca tu te afli pe acelasi palier cu mine iar eu nu te puteam avea. Stiu ca daca as fi venit la tine nu m-ai fi alugat, dar eu te doream nu o data, ci permanent. Iar toamna te va fi dus departe din nou. Dar ochii tai fermecati mi-au ros incet vointa de fier, iar in ultima seara de vara am cedat dorintelor stranse in mine precum apele inspumate ale un rau ingradit de baraj. A trebuit sa astept alte zece luni chinuite pentru a te revedea, cu aceeasi tristete cu care gandeam ca reintalnirea va tine cat caldura de-afara. Dar in cea de-a treia vara a aparut in viata mea aceasta fata… Maria. Nu stiu de ce, dar am indragit-o, in felul meu unic de a indragi pe cineva. Cred ca i s-a parut ciudata relatia ambigua dintre noi. Ea e singura careia i-am spus cat de mult te iubeam si a inteles. As putea spune ca ea ne-a iubit pe amandoi, a iubit ideea de a fi impreuna, probabil pentru ca ne-am potrivit intr-o oarecare masura, precum un print si o printesa din basme. A fost frumoasa acea seara petrecuta la bar, desi era aglomeratie iar tu te tineai dupa mine cu disperare. Muzica Mariei mi-a inmuiat ultimele resturi ale inimii, facuta bucatele de iubirea pentru tine. Si atunci, sub cantecul ei emotionant, mi-am dat seama ca oricum inima imi va ramane beteaga si cel mai bun lucru pe care-l pot face este sa-ti daruiesc si aceste resturi amarate. Pe care le-ai primit cu aceeasi placere cu care un copil primeste jucaria mult dorita.Stiu ca ti-ai facut planuri cu mine, pe care nici tu nu stiai cum sa le aduci la indeplinire. Dar eu niciodata nu mi-am facut un singur plan cu tine. Te-am iubit cu pasiune si cu restul de inocenta care mi-a mai ramas pana la varsta asta. Dragostea ta a fost intotdeauna statornica, probabil tot ce ai facut in viata a fost gandit si de durata. Dar eu nu sunt asa. Eu sunt ca un foc de artificii: luminos, impresionant, uneori surprinzator, dar in urma mea ramane doar un praf inecacios. Ai nevoie de cineva care sa straluceasca prin surasul tau dulce, asa cum nu ar straluci in mod normal. Cineva care sa aprecieze intr-un mod mai traditional ceea ce ai de oferit. Iti doresc numai fericire si, cu o urma de egoism, nutresc speranta ca te vei gandi din cand in cand la mine. Daca intamplator vei mai auzi vreodata cantecul Mariei, epilogul nostru, sa te gandesti la tot ce ai insemnat pentru mine si la tot ce am insemnat si eu pentru tine: casa de vacanta, casuta parasita din padure, apusul de soare pe culmea dealului, rochia alba pe care o purtam in serile in care ne-am daruit unul altuia… Ai grija de tine.

Vicky

-- SFARSIT --