Institutul Naţional al Justiţiei

Suport de Curs

MEDIEREA PENALĂ

Autor:

Igor Dolea,

Director IRP

Sef Catedra Drept Procesual Penal, USM

1

Chisţinău 2008

Tema 1. Concepte generale privind justiţia restaurativă

I. Obiective de referinţă:

- să definească conceptul justiţiei restaurative;

- să identifice trăsăturile specifice ale justiţie restaurative;

- să relateze importanţa justiţiei restaurative;

- să diferenţieze formele justiţiei restaurative;

- să sumarizeze evoluţia conceptului justiţie restaurative;

- să compare justiţia restaurativă cu justiţia retributivă.

II. Repere de conţinut

Asigurarea drepturilor persoanei vătămate în procesul penal se realizează

prin mai multe căi. În acest aspect, împăcarea în cadrul procesului penal, obţinută

prin intermediul justiţiei restaurative, capătă semnificaţie socială realizată prin

instrumente juridice.

De remarcat că în legislaţia penală actuală împăcarea capătă efect de

instituţie a dreptului, fiind prevăzută în art.109 C.pen. Art.109 C.proc.pen. prevede

împăcarea ca un act de înlăturare a răspunderii penale pentru o infracţiune uşoară

sau mai puţin gravă.

În doctrina penală s-a arătat că în cazul împăcării părţilor conflictul se stinge

nu ca urmare a unui act de voinţă unilateral din partea persoanei vătămate, ci

printr-un act bilateral prin voinţă comună a persoanei vătămate şi a infractorului.1

S-a arătat că există condiţii exprese care necesită a fi respectate la aplicarea

instituţiei împăcării. Astfel, împăcarea părţilor se poate realiza doar în cazul

infracţiunilor pentru care legea prevede această modalitate de înlăturare a

1 Stela Botnaru, Alina Şavga,Vladimir Grosu. Drept penal. Partea Generală. Vol. I. – Chişinău: Cartier, 2005, p.569.

2

răspunderii penale. Împăcarea trebuie să se facă între făptuitor şi partea vătămată.

Ea trebuie să fie exprimată în mod clar, nu însă presupusă pe baza anumitor situaţii

sau împrejurări, părţile consimţind liber acest fapt, exprimându-şi în mod benevol

voinţa. Împăcarea este personală, totală, necondiţionată şi definitivă şi trebuie să

intervină până la rămânerea definitivă a hotărârii instanţei de judecată.2

Codul de procedură penală utilizează două noţiuni, care în unele cazuri se

confruntă în practică. Este vorba despre noţiunea de împăcare şi cea de retragere a

plângerii prealabile. Din prevederile art.276 nu se poate constata că legiuitorul a

făcut careva distincţie între aceste două instituţii. Enumerând cazurile de încetare a

urmăririi penale, art.285 alin.(1) pct.1) C.proc.pen. stabileşte că încetarea urmăririi

penale are loc în cazurile prevăzute în art.275, precum şi în cazul în care se

constată că: 1) plângerea prealabilă a fost retrasă de către partea vătămată sau

părţile s-au împăcat – în cazurile în care urmărirea penală poate fi pornită numai în

baza plângerii prealabile sau legea penală permite împăcarea. Referinţă directă la

art.285 C.proc.pen. face şi art.332 alin.(1) C.proc.pen., stabilind condiţiile de

încetare a procesului penal în şedinţa de judecată. Reglementând cazurile de

adoptare a sentinţei de încetare a procesului, art.391 alin.(1) pct.1) C.proc.pen.

stabileşte că aceasta se adoptă dacă lipseşte plângerea părţii vătămate, fie plângerea

a fost retrasă sau părţile s-au împăcat. Împăcarea este o instituţie ce îşi găseşte

originea în dreptul penal realizându-se în dreptul procesual penal. Retragerea

plângerii este o instituţie procesuală ce poate fi caracterizată ca o renunţare la

dreptul de a trage persoana la răspundere penală.

Pe lângă cele menţionate, este necesar de remarcat că art.276 alin.(1)

C.proc.pen. stabileşte un număr limitat de cazuri în care procedura porneşte în

urma plângerii prealabile. În acelaşi timp, se menţionează că pornirea urmăririi

penale în baza plângerii victimei poate avea loc şi în cazul furtului avutului

proprietarului săvârşit de soţ, rude, în paguba tutorelui, ori de persoana care

locuieşte împreună cu victima sau este găzduită de aceasta. Potrivit art.186 alin.(3)

C.pen., furtul poate fi pedepsit cu închisoare de la 5 la 10 ani. Deci, în cazul de faţă

2 Ibidem, p.570-571.

3

retragerea plângerii prealabile depăşeşte cadrul limitativ impus de art.109 C.pen.

(infracţiuni uşoare sau mai puţin grave).

Deci „împăcarea” şi „retragerea plângerii prealabile” – sunt aplicabile într-o

cauză penală şi nu se exclud reciproc. În aspect procesual, constatăm că dacă

procesul penal a fost declanşat în urma plângerii prealabile încetarea acestuia

trebuie să aibă loc prin retragerea plângerii prealabile. În cazul în care procesul a

pornit din oficiu, încetarea poate avea loc prin împăcare.

În perspectiva dezvoltării instituţiei împăcării se impune a menţiona că

actualmente nu există, sau în orice caz nu este bine conturat mecanismul negocierii

între părţile procesului penal. Cu titlu de exemplu remarcăm că în sistemul englez

după recunoaşterea persoanei vinovate şi până la stabilirea pedepsei serviciul de

probaţiune încearcă să medieze între victimă şi inculpat convingând ultimul să

repare prejudiciul. În cazul când o asemenea activitate s-a încununat de succes,

judecătorul ia în consideraţie acest fapt la stabilirea pedepsei.3 Potrivit par.155

lit.b) C.proc.pen. german, procuratura şi instanţa de judecată sunt obligate, la orice

fază a procesului penal, de a evalua posibilitatea împăcării între inculpat şi victimă.

În cazul când există o asemenea posibilitate, procuratura şi instanţa de judecată

sunt obligate să contribuie la acest fapt. Potrivit par.155b C.proc.pen. german,

procuratura şi instanţa, cu scopul de a contribui la împăcarea părţilor, transmit din

oficiu organului competent sau la cererea acestuia orice informaţie cu caracter

personal. Informaţia poate fi utilizată doar în scopul obţinerii acordului între

victimă şi inculpat.

Potrivit art.276 alin.(7) C.proc.pen., împăcarea poate avea loc şi prin

intermediul medierii. Odată cu această prevedere în procedura penală naţională a

fost iniţiat procesul promovării unui nou concept4 - cel al justiţiei restaurative,

îndreptat, în primul rând, spre problemele victimei şi promovând o nouă viziune

asupra problemei privind soluţionarea conflictelor penale. Filosofia şi practica

justiţiei restaurative se fundamentează pe valori mai vechi cu privire la iertare,

3 A se vedea: Константин Гуценко, Леонид Головко, Борис Филимонов. Уголовный процесс западных государств. – Москва: Зерцало-М, 2001, с.135.4 A se vedea: Igor Dolea. Un nou concept în procedura penală. // Revista Naţională de Drept, 2002, nr. 5.

4

promovate de Biblie. O nouă formă acest concept ia în a doua jumătate a sec. XX,

fiind legat de experimente ce ţin de repararea prejudiciului şi împăcarea între

victimă şi făptuitor. Conceptul de justiţie restaurativă constituie o parte

componentă a filosofiei de implicare a comunităţii în soluţionarea problemelor şi a

filosofiei participative, cunoscută sub noţiunea de communitarianism.5 Elementul-

cheie în această paradigmă constă în accentul pus pe responsabilitatea colectivă

pentru crearea unor comunităţi mai sigure. Conceptul justiţiei restaurative se

regăseşte şi în construcţiile teoretice privind raţionalitatea sancţiunilor penale şi

importanţa participaţiei civile în soluţionarea problemelor criminalităţii şi

consolidarea normelor de convieţuire. După cum s-a arătat în doctrina americană,

există câteva chestiuni fundamentale care determină conţinutul fenomenului: Care

este esenţa infracţiunii şi care ar trebuie să fie reacţia la această faptă? Cui trebuie

să servească sistemul de justiţie şi cum trebuie implicaţi participanţii la acest

proces? Cum trebuie să reacţioneze sistemul de justiţie la necesităţile

participanţilor şi să reflecte aşteptările societăţii? Care este rolul sistemului

profesional al justiţiei în realizarea acestei funcţii, fiind suplinită de rolul

cetăţenilor, victimelor şi al făptuitorilor?6

S-a arătat că justiţia restaurativă tratează infracţiunea nu numai ca încălcare

a legii dar şi ca o faptă împotriva victimei şi a comunităţii. Pedepsirea celui

vinovat, ca o reacţie la infracţiune, s-a dovedit a fi insuficientă, adică problema

infracţiunii nu poate fi limitată doar la problema făptuitorului, el fiind considerat

un obiect al cercetării şi nu un subiect activ, fapt ce îl limitează în posibilitatea de a

se implica şi în procesul de administrare a probelor. În acelaşi aspect, victima, fiind

într-un fel „reprezentată” de procuror, este limitată în libertatea sa de a acţiona, de

a prezenta probe, cel mai importantă fiind însă libertatea de a ierta.

Existenţa a patru versiuni absolut diferite, formulate concret, a istoriei

acestui proces, ne sugerează două concluzii importante. În prima etapă, denotă

faptul că procesul de mediere nu este monolitic, ci unul pluralist, care include

5 A se vedea, în acest aspect articolul lui Basemore Gordon. Three paradigma of juvenile justice. // publicat în traducere în: Восстановительная ювенальная юстиция. Сборник материалов. – Москва, МОО, Общественный центр судебно-правовая реформа, 2005, с.14-15. 6 Ibidem.

5

variate abordări practice cu diverse efecte. Într-o etapă aprofundată, existenţa

diferitelor versiuni ne sugerează că, deşi toţi concep justiţia restaurativă drept o

modalitate de realizare a unor importante sarcini personale şi sociale, opiniile

privind ordinea priorităţilor acestora se împart. Aceste descrieri, de asemenea,

prezintă şi argumentează diverse scopuri ale procesului de mediere care, din

punctul de vedere al diferitelor grupuri de persoane, nu sunt echivalente ca

prioritate.

Astfel, expunerea versiunilor procesului ar constitui o modalitate relevantă

de a demonstra diversitatea practicii de mediere, precum şi de a defini

componentele valorice şi selectarea acestora, care constau în modul de abordare.

Rezumatul celor patru versiuni, expus în continuare, este redat în modul în care

fiecare dintre ele ar fi prezentată de către însuşi autor sau de către unul dintre

adepţii opiniei sale.7

Prima versiune stipulează: „Procesul de mediere este un instrument puternic

de satisfacere a necesităţilor umane ale părţilor şi de diminuare a suferinţelor în

conflictele interpersonale. Graţie flexibilităţii caracterului neformal şi principiului

consensual, medierea dezvăluie toate aspectele problemei cu care s-au confruntat

părţile. Nefiind limitată de categorii juridice sau reguli, aceasta poate contribui la

transformarea conflictului într-o problemă care trebuie soluţionată în comun de

către părţi”.8

În comparaţie cu procesele juridice formale sau tradiţionale, potrivit

versiunii a doua, medierea are un caracter neoficial şi se manifestă printr-o

activitate bazată pe interese reciproce, fapt ce poate diminua atât cheltuielile

economice, cât şi eforturile emoţionale depuse pentru soluţionarea conflictelor.

Astfel, aplicarea medierii a asigurat participanţilor la litigiu o economie personală

atât în aspect economic, cât şi psihologic. De asemenea, în numeroase cazuri,

graţie substituirii procesului judiciar prin mediere, s-a obţinut economisirea

mijloacelor sociale.

7 Роберт Н.Бэрок. Что может медиация: Трансформативный подход к конфликту. – Киев, 2007, с.19. 8 Ibidem. с.20.

6

„Medierea contribuie la echitatea socială potrivit versiunii a treia, prin faptul

că oferă o modalitate eficientă de consolidare a oamenilor prin interese comune şi,

astfel, creează relaţii şi structuri mai durabile. Importanţa rezidă în faptul că, în

societatea noastră, indivizii care nu sunt întruniţi în grupuri sunt mai expuşi

exploatării, pe când organizarea eficientă a comunităţilor poate limita o asemenea

exploatare şi asigura echitatea socială. Medierea poate sprijini structura

organizatorică a comunităţilor prin câteva metode. Graţie capacităţii de a aborda

problema dintr-o altă perspectivă şi a se axa pe interesele comune, medierea poate

ajuta oamenii, care se consideră adversari, să sesizeze un context mai larg în care

au un duşman comun. Ca rezultat, medierea poate consolida poziţia celor slabi,

ajutându-i să constituie alianţe.9

Conform versiunii a patra, „potenţialul unic al medierii constă în capacitatea

acesteia de a transforma caracterul interacţiunii din cadrul conflictului în aşa mod,

încât însuşi conflictul să poată consolida atât participanţii la litigiu, cât şi societatea

a cărei parte sunt. Datorită caracterului neoficial şi principiului consensual,

medierea le va da posibilitate părţilor să identifice problemele şi scopurile în

propria lor viziune, astfel confirmând importanţa acestor probleme şi sarcini în

viaţa părţilor. Mai mult decât atât, medierea poate susţine părţile în adoptarea unei

decizii privind metodele – şi chiar oportunitatea – de aplanare a litigiilor. Ea ajută

părţile să-şi mobilizeze propriile resurse în vederea soluţionării problemelor şi

atingerii scopurilor. Medierea deja utilizează (fie şi într-o anumită măsură) acest

potenţial al procesului ca să ajute părţile conflictuale să-şi consolideze capacitatea

de a activa în circumstanţe nefavorabile de orice gen, şi nu doar în cauza actuală, ci

şi pe viitor, în orice situaţii. Participanţii la mediere încep să-şi aprecieze mai mult

propriile capacităţi, să se mizeze pe propriile forţe, încrederea în sine creşte.

Această componentă a procesului este denumită extinderea capacităţilor

personale.

În afară de aceasta, caracterul privat, nepreconceput al medierii asigură

participanţilor la litigiu posibilitatea de a clarifica calm lucrurile şi de a învăţa să

9 Ibidem, p.21.

7

vadă, reciproc, trăsăturile umane. Luând în consideraţie aceste circumstanţe şi

prezenţa mediatorilor, capabili să amelioreze relaţiile interpersonale, putem afirma

că părţile deseori constată că pot sesiza şi exprima un anumit grad de înţelegere

reciprocă şi lua în calcul faptele care îngrijorează partea adversă, în pofida

litigiului existent. Medierea deja utilizează (desigur într-o anumită măsură) acest

aspect al procesului pentru a le ajuta oamenilor să-şi consolideze capacitatea ce le

este proprie, de a percepe problemele altora şi a le consimţi. Aceasta contribuie la

recunoaşterea şi conştientizarea necesităţilor şi problemelor altor oameni, le ajută

să vadă trăsăturile pur umane ale oponenţilor, chiar şi în cazul părţilor care, iniţial,

erau adversari inconciliabili”.10

Medierea contribuie şi la reprimare: „Chiar dacă procesul de mediere a fost

iniţiat cu cele mai bune intenţii, medierea s-a dovedit a fi un instrument periculos

de întărire a autorităţii statului asupra persoanei şi a celor puternici asupra celor

slabi. În virtutea caracterului neoficial şi a principiului consensual, medierea poate

fi folosită ca o anexă ieftină şi avantajoasă a procesului judiciar. În acest caz, se

creează aparenţa accesului la procesul de justiţie, însă în realitate are loc extinderea

controlului statului asupra proceselor sociale, care, anterior, erau soluţionate în

mod individual. Implicată în această sferă, fără a dispune de reguli concrete de

procedură şi materiale, medierea poate spori libertatea de acţiune şi puterea

persoanelor finanţate de către stat, abilitate cu luarea deciziilor, precum şi mări

dezechilibrul forţelor, dând undă verde constrângerii şi manipulării de către

participantul la litigiu mai puternic.

În doctrina norvegiană11 s-a arătat, într-o formă originală, că într-un proces

penal contemporan s-au realizat două procese importante. În primul rând, părţile au

reprezentanţii lor în proces. În al doilea rând, o parte, care este reprezentată de stat,

adică victima, este într-atât de înlăturată din proces, încât practic este prejudiciată

dublu: prima dată faţă în faţă cu infractorul, a doua, într-o formă mai traumatică,

10 Ibidem, p.22-23.11 Nils Kristy. The conflicts as a property. // Prelegere ţinută la Centrul de Cercetări Criminologice. Universitatea Shefield. // Восстановительная ювенальная юстиция. Сборник материалов. – Москва: МОО Общественный центр Судебно-правовая реформа, 2005 с.37-54.

8

fiind privată de dreptul de a participa în plină măsură la proces.12 Nils Kristy

ajunge la concluzia că juriştii au monopolizat conflictele.13 În asemenea situaţie,

cea mai prejudiciabilă rămâne victima. Statul nu numai că se învesteşte cu dreptul

de a fi beneficiarul compensaţiei, dar şi înlătură victima din proces.14

În urma celor menţionate putem concluziona că justiţia restaurativă este

bazată pe programe care urmăresc împăcarea între victimă şi infractor şi

identificarea unor soluţii convenabile ambelor părţi privind repararea prejudiciului

cauzat prin infracţiune. Infractorul înţelege răul produs prin fapta sa ilicită, acceptă

răspundere şi repararea pagubei produse. Pentru victime, restaurarea înseamnă

repararea prejudiciului cauzat de infracţiune şi restaurarea sentimentului de

siguranţă. Pentru făptuitor, restaurarea implică asumarea responsabilităţii pentru

acţiunile lui prin repararea răului cauzat şi soluţionarea problemelor care i-au

condus la comiterea faptei. Pentru comunitate, restaurarea reprezintă denunţarea

comportamentului infracţional şi asistarea victimelor şi infractorilor în procesul de

restaurare.

Deci, ca şi definiţie, putem constata că „justiţia restaurativă este un proces

prin care toate părţile implicate într-o anumită infracţiune decide în mod colectiv

modul cum trebuie rezolvate consecinţele infracţiunii”.

Programele dezvoltate în cadrul justiţiei restaurative se bazează pe trei

principii generale:

1. Infracţiunea reprezintă o violare a relaţiilor dintre victimă, infractor şi

comunitate;

2. Răspunsul dat infracţionalităţii trebuie să încurajeze participarea activă a

victimei, infractorului şi comunităţii;

3. O abordare în consens a justiţiei, a dreptăţii, reprezintă cel mai eficient răspuns

pe care putem să îl dăm fenomenului infracţional.

12 Ibidem, p.40. 13 Ibidem, p.41.14 Ibidem, p.45.

9

În intervenţiile restaurative, infractorii sunt puşi faţă în faţă cu victima şi cu

ceilalţi pe care i-au afectat, fiind ajutaţi să decidă cum vor repara prejudiciul

cauzat, având un rol activ în procesul restaurativ.

În privinţa modalităţilor de înfăptuire a justiţiei restaurative, există diferenţe

între modurile practice care se aplică în diferite ţări. Există mai multe modele ale

justiţiei restaurative bazate pe dialogul între părţile implicate în infracţiune şi

consecinţele unei infracţiuni. Cele mai răspândite sunt cercurile de împăcare,

conferinţele familiale şi programele de împăcare între victimă şi făptuitor.

Cercurile de împăcare sunt programe bazate pe tradiţiile indienilor nord

americani în Canada.15 Cercurile de împăcare permit implicarea în sistemul de

drept a unor forme tradiţionale de soluţionare a conflictelor. În acest caz împăcarea

are loc în rezultatul analizei comune doar în cazul atingerii consensului. Spre

deosebire de conferinţa familială, însă în acest caz numărul participanţilor este

semnificativ mai mare. Începând cu anii 80 indienii şi organele locale din SUA au

început să dezvolte parteneriate între comunitate şi organele oficiale de drept cu

scopul realizării responsabilităţii comunitare pentru soluţionarea conflictului. În

culturile tradiţionale americane asemenea formă de soluţionare a conflictelor se

realizează în mai multe scopuri, nu doar pentru împăcarea oamenilor aflaţi în

conflict, ci reprezintă puterea locală. Cercurile de împăcare pot fi convocate la

diferite etape ale procesului penal. Există asemenea cercuri pentru înţelegerea

reciprocă, pentru restaurarea relaţiilor între infractor şi familia sa, victimă şi

familie, victimă, infractor şi comunitate; pentru negocierea consensului, pentru

controlul respectării responsabilităţilor asumate. Fiecare dintre aceste cercuri are

scopuri şi structuri diferite, dar însăşi procesul diferă foarte puţin. În afară de

aceasta cercurile întrunesc în sine diferite componente ale altor forme ale justiţiei

restaurative, cum ar fi: întrunirea victimei şi făptuitorului faţă în faţă, ceea ce este

comun medierii împăcării părţilor, întrunirea părţilor şi a familiilor, prietenilor

acestora împreună – specific pentru conferinţele familiale.

15 V.Rotaru, D.Popa, M.dilian, X.Ulianovschi, R.Koval. Manual de mediere. – Chişinău, 2006, p. 15.

10

O altă practică а justiţiei restaurative sunt conferinţele familiale. Această

formă a justiţiei restaurative îşi are originea în tradiţia religioasă a Noii Zeelande.

În urma dezbaterilor cu privire la ineficienţa sistemului de soluţionare a

conflictelor existent, care „lăsa victima cu sentimentul de nesoluţionare a

problemei interiorizat”, a fost adoptată Legea cu privire la copii, tineret şi familie.

Această lege prevede ca orice caz de încălcare a legii de către minori să fie

transmis poliţiei pentru soluţionare prin organizarea conferinţei familiale.

Asistentul social organizează întâlnirea între victimă şi infractor, la care participă

şi familiile acestora, rudele şi persoanele cu o anumită autoritate în comunitate

(pedagogi, prieteni etc.). Fiecare participant în cadrul conferinţei familiale are

dreptul să-şi exprime emoţiile, atitudinile cu privire la fapta comisă, consecinţele ei

şi modalităţile de soluţionare. Avantajele acestei forme restaurative constă în

suportul pe care îl primeşte făptuitorul din partea familiei sale pentru a se exprima

şi a-şi asuma anumite responsabilităţi. În limitele legii conferinţele familiale se

utilizează ca alternativă pentru judecarea cazului în instanţă, precum şi după

pronunţarea sentinţei de către instanţă, facilitând conştientizarea vinei şi a

măsurilor ce trebuie întreprinse de către făptaş pentru repararea prejudiciului

cauzat. În practică s-a demonstrat că conferinţele familiale pot fi utilizate ca parte a

procesului juridic oficial. Alt beneficiu al conferinţelor familiale se referă la

reducerea numărului de persoane deţinute în instituţiile de corecţie. În Noua

Zeelandă experienţa utilizării conferinţelor familiale este deosebit de eficientă.

Aproximativ 80% dintre cazuri au fost clasate drept rezultat al deciziei conferinţei

de familie. Datorită succesului acestui model, conferinţele familiale au început să

fie utilizate în Australia, Marea Britanie, Elveţia şi Belgia.16

În evoluţia sa, conceptul de justiţie restaurativă nu se rezumă la aplicarea

acestor practici specifice, ci s-a dezvoltat cuprinzând şi metodele tradiţionale ale

justiţiei penale, cu deosebirea că impune şi urmăreşte atingerea unor rezultate cu

adevărat restaurative. În acest sens, au fost reconsiderate scopurile pentru care se

impun şi modalităţile prin care se aplică compensaţiile financiare/materiale,

16 Ibidem.

11

repararea directă sau simbolică a pagubelor, munca în folosul victimelor sau a

comunităţii, planurile de acţiune pentru obţinerea modificărilor comportamentale

în viaţa infractorilor. De asemenea, practicile restaurative, atât cele specifice cât şi

cele cu scop restaurativ, sunt folosite în orice moment al „circuitului penal”:

poliţie, parchet, instanţă de judecată, în timpul executării pedepsei, în perioada

dinaintea punerii în libertate a deţinutului şi chiar şi în perioada post-penală.17

III.Sugestii metodice

A. Activităţi de predare-învăţare

Sarcini didactice de nivelul I – cunoaştere şi înţelegere:

Auditorul trebuie să cunoască:

- Definiţia justiţiei restaurative;

- Natura juridică a împăcării;

- Sarcinile justiţiei restaurative;

- Practicele justiţiei restaurative.

Sarcini didactice de nivelul II – aplicare:

Auditorul trebuie să aibă abilitatea de a:

- compara justiţia retributivă cu justiţia restaurativă;

- distinge obiectivele justiţiei restaurative;

- clasifica formele de realizare a justiţiei restaurative;

- analiza impactul împăcării asupra obiectivelor procesului penal.

Sarcini didactice de nivelul III – integrare

Auditorul trebuie să poată:

- aplica corect principiile justiţiei restaurative în activitatea sa;

- demonstra condiţiile de coexistenţă a justiţiei restaurative şi retributive;

- califica cauza penală pasibilă pentru justiţia restaurativă.

B. Activităţi ce ţin de lucrul individual:

Subiecte probleme Forma de realizare Modalităţi de evaluare

17 Ibidem.

12

Argumente pro şi contra

privind justiţia

restaurativă în Republica

Moldova

Referate / Rezumate - prezentarea

referatului

- mese rotunde

C. Activităţi de evaluare:

Lucrare scrisă: Tema: Justiţia retributivă şi justiţia restaurativă

1.1. Definiţi justiţia retributivă şi justiţia restaurativă;

1.2. comparaţi avantajele justiţiei restaurative faţă de justiţia retributivă;

1.3. Demonstraţi în care condiţii poate exista justiţia restaurativă în

Republica Moldova.

Bibliografie:

Acte internaţionale

1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la New York la

10.12.1948 (ratificată prin Hotărârea parlamentului Republicii Moldova

nr.217-XII din 27.07.1990).

2. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi culturale,

adoptat la New York la 16.11.1966 (ratificat prin Hotărârea parlamentului

Republicii Moldova nr.217-XII din 27.07.1990) // Tratate internaţionale la

care republica Moldova este parte (1990-1998). Ediţie oficială. Vol.1. –

Chişinău, 1998, p.18-30.

3. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice şi politice, adoptat la

New York la 16.12.1966 (ratificat prin Hotărârea parlamentului Republicii

Moldova nr.217-XII din 27.07.1990) // Tratate internaţionale la care republica

Moldova este parte (1990-1998). Ediţie oficială. Vol.1. – Chişinău, 1998,

p.31-51.

4. Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale

ale Omului, Roma, din 04.11.1950 (ratificată de Republica Moldova prin

Hotărârea Parlamentului nr.1298 din 24.07.1997) amendată de Protocolul

nr.11 şi Protocoalele nr.1, 4, 7, 12, 13 şi 14.

13

5. Recomandarea nr. R. 19 (99) a Comitetului de Miniştri către Statele membre cu

privire la mediere în cazuri penale (Adoptată de Comitetul de Miniştri pe 15

septembrie 1999 la cea de-a 69-a întâlnire a reprezentanţilor miniştrilor).

6. Recomandarea 22 (2002) a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei

referitoare la îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu privire la

sancţiunile şi măsurile comunitare (Adoptată de Comitetul de Miniştri pe 29

noiembrie 2000 la a 731-a întâlnire a reprezentanţilor miniştrilor).

7. Recomandarea nr. 11(din 1985) a Comitetului de Miniştri al Consiliului

Europei cu privire la poziţia victimei în dreptul penal şi procedură penală.

8. Rezoluţia ONU 45/112 14 decembrie 1998 (a 68-a Sesiune Plenară), care a

adoptat Principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea delicvenţei juvenile

(Principiile de la Riyadh).

9. Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la administrarea

justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing), adoptate prin Rezoluţia ONU

nr. 40/33 din 29 noiembrie 1985.

Acte naţionale:

- Codul de procedură penală. Legea nr. 122-XV din 14.03.2003;

- Legea cu privire la mediere nr. 134-XVI;

- Codul penal. Legea nr. 128 – 129 din 13.09.2002.

Literatura recomandată:

10.Igor Dolea, Dumitru Roman, Iurie Sedleţchi, Tatiana Vâzdoagă, Vasile

Rotaru, Adrian Cerbu, Sergiu Ursu. Drept procesual penal. – Chişinău:

Caracter, 2005.

11.Igor Dolea, Dumitru Roman, Iurie Sedleţchi, Tatiana Vâzdoagă, Vasile

Rotaru, Adrian Cerbu, Sergiu Ursu, Ecaterina Erjiu. Codul de procedură

penală. // Comentariu. – Chişinău: cartier, 2005.

12.Stela Botnaru, Alina Şavga, Vladimir grosu. Drept penal. Partea Generală.

Vol.1. – Chişinău: Cartier, 2005, p.569.

14

13.Константин Гуценко, Леонид Головко, Борис Филимонов. Уголовный

процесс западных государств. – Москва: Зерцало-М, 2001, с.135.

14.Igor Dolea. Un nou concept în procedura penală. // Revista Naţională de

Drept, 2002, nr.5.

15.Basemore Gordon. Three paradigma of juvenile justice. // publicat în

traducere în: Восстановительная ювенальная юстиция. Сборник

материалов. – Москва, МОО, Общественный центр судебно-правовая

реформа, 2005, с.14-15.

16.Роберт Н.Бэрок. Что может медиация: Трансформативный подход к

конфликту. – Киев, 2007, с.19.

17.Nils Kristy. The conflicts as a property. // Prelegere ţinută la Centrul de

Cercetări Criminologice. Universitatea Shefield. // Восстановительная

ювенальная юстиция. Сборник материалов. – Москва: МОО

Общественный центр Судебно-правовая реформа, 2005 с.37-54.

18.V.Rotaru, D.Popa, M.dilian, X.Ulianovschi, R.Koval. Manual de mediere. –

Chişinău, 2006, p. 15.

19.David Meirs and Jolien Willem. Sens Mapping Restorative Justice.

Developments in 25 European Countries. // European Forum for Victim-

Offender Mediation and Restorative Justice. – Belgium: Leuven, 2004, p.15.

20.Anton M-Van Kalmthout. Reintegrarea socială şi supravegherea infractorilor

în 8 ţări europene. – Craiova, 2004, p.207.

21.Gheorghiţă Mateuţ. Medierea penală. // Dreptul, 2007, nr.7, p.149.

22.Legea cu privire la mediere, nr.134-XVI din 12.06.2007 // Monitorul Oficial

al Republicii Moldova, 2007, nr.188-191/730.

23.Nicolae Volonciu. Tratat de procedură penală. – Bucureşti: Paideia. Vol.I.

15

Tema 2. Mecanismul medierii

I. Obiective de referinţă:

- să definească conceptul medierii;

- să distingă obiectivele medierii;

- să deducă avantajele medierii;

- să relateze modele de mediere;

- să planifice un proces de mediere;

- să estimeze cauzele penale posibile medierii

II. Repere de conţinut

Conceptul medierii poate fi definit în mai multe aspecte:

- Medierea este un proces prin care victima şi infractorul au posibilitatea, în

circumstanţe sigure şi aflate sub control, de a se concilia fiind asistate de

mediator.

- Medierea este un proces privat, confidenţial în care părţile colaborează cu

mediatorii, persoane cu pregătire specială, imparţiale, care ajută indivizi sau

organizaţii în rezolvarea conflictelor şi a disputelor pe care nu le pot soluţiona

singure.

- Medierea este practica, relativ ne-formală, lipsită de complicaţiile şi durata

procedurilor juridice legale. În toate cazurile, medierea implică costuri (financiare şi

de timp) incomparabil mai mici faţă de procedurile clasice.

- Medierea este o alternativă viabilă pentru evitarea costurilor emoţionale date de

implicarea unei instanţe care impune - în mod definitiv şi obligatoriu - asupra

16

căii de rezolvare a conflictului, excluzând din acest proces dorinţele părţilor

implicate.18

Mediatorii susţin părţile în definirea şi clarificarea problemelor aflate în dispută,

facilitează procesul de comunicare, ajută părţile să rezolve neînţelegerile, conduce pe

participanţi în explorarea opţiunilor şi facilitează alegerea unei căi de urmat care să fie

conforma cu interesele specifice ale părţilor implicate. Părţilor le este acordată

posibilitatea şi puterea de a-şi defini aşteptările si interesele şi de a construi împreună

soluţiile care conduc la realizarea acestor interese.

Persoana care ajută să fie purtat dialogul este mediatorul. El facilitează

părţile să ajungă la un acord şi, de asemenea, fiind şi supraveghetorul procedurii

medierii. Mediatorul este o a treia parte implicată în rezolvarea conflictului, având

cunoştinţe specifice şi experienţa în rezolvarea conflictelor. Mediatorul trebuie să fie

imparţial faţă de părţile implicate in conflict. Mediatorul are rol de catalizator,

ajutând la identificarea soluţiilor, dintre care părţile pot alege – cea mai convenabilă

ambelor. El facilitează procesul de negociere.

Medierea are anumite obiective:

- Rezolvarea conflictului între victimă şi infractor şi efortul de a repara

prejudiciul emoţional şi material;

- Crearea oportunităţii pentru victimă şi făptuitor de a discuta despre infracţiunea

comisă, de a se focaliza pe restaurare;

- Medierea oferă victimei o posibilitate reală de a beneficia de repararea

prejudiciului şi a evita dubla victimizare.

Medierea reeducă infractorul, creează o şansă de a evita stigmatizarea şi o

sancţiune penală mai severă.

Deci, scopul medierii nu este doar semnarea acordului de împăcare, ci şi de a

asigura un dialog constructiv între părţi.

Există diferite forme ale medierii consolidate în experienţa mondială:

18 Ibidem.

17

- Medierea directă victimă / făptuitor, în care victima şi infractorul se întâlnesc

în prezenţa unui mediator. Concluziile la care ajung se fac, de regulă, în formă

scrisă.

- Medierea indirectă victimă / făptuitor, este o formă folosită în cazurile în care

una dintre părţi, are motive temeinice să evite întâlnirea directă, chiar dacă

acceptă să participe la mediere. Mediatorul are sarcina să supravegheze

desfăşurarea unei corespondenţe între părţile implicate, până acestea vor

accepta întâlnirea.

- Întâlniri Familiale victimă / făptuitor, victima şi făptuitorul sunt însoţiţi de

familiile acestora şi de alte persoane apropiate afectate indirect de comiterea

infracţiunii, care iau atitudine şi îşi exprimă punctele de vedere referitor la

situaţia creată.

- Întâlniri comunitare victimă / făptuitor, unde întreaga comunitate poate

participa, alături de victimă, făptuitor şi familiile acestora, la găsirea celor mai

adecvate soluţii pentru îndepărtarea cauzelor care au condus la comiterea

infracţiunii şi la rezolvarea consecinţelor provocate de această situaţie.

- Grupuri Victime / făptuitor, metodă utilizată în cazul în care infractorii nu au

fost descoperiţi sau dacă una dintre părţi refuză să participe la orice fel de

acţiune restaurativă. În asemenea situaţii se formează grupuri care sunt

constituite din infractori şi victime care nu au o legătură directă dar care au

comis sau au suferit acelaşi tip de infracţiune.

- Mediere surogat victimă / făptuitor, se aplică în situaţia în care una dintre părţi

refuză participarea la o acţiune restaurativă, iar cealaltă este prea timidă sau

vulnerabilă pentru a participa la o întâlnire de grup. În asemenea situaţie se

invită pentru întâlnire o persoană care fie a comis o infracţiune similară, fie a

fost victimă în aceleaşi condiţii.

Avantajele medierii:

- Costuri financiare mult mai scăzute decât în cazul căilor tradiţionale de rezolvare;

- Rezolvarea conflictelor într-un timp mult mai scurt decât în cazul justiţiei

retributive;

18

- Părţile implicate în conflict deţin controlul asupra situaţiei;

- Rezolvarea conflictului este rezultatul opţiunilor părţilor;

- Posibilitatea separării părţilor de problema care a condus la conflict;

- Înlăturarea posibilităţii de a deteriora sau rupe relaţii şi legături interumane

importante, care au în mod frecvent de suferit în cazul folosirii căilor tradiţionale de

soluţionare a conflictelor;

- Flexibilitate în soluţionarea conflictelor;

- Confidenţialitatea procesului de mediere care este asigurată, înlăturând orice

posibilitate de răspândire a informaţiilor private;

- Posibilitatea făptuitorului de a conştientiza dimensiunea răului făcut şi de a

încerca să aducă reparaţii persoanei vătămate;

- Posibilitatea victimei de a se exprima, de a-şi recâştiga încrederea în viaţă şi de

a primi sprijin din partea comunităţii;

- Se evită supraaglomerarea instanţelor de judecată.

Cele evidenţiate mai sus generează unele idei de bază pe care trebuie să le

urmeze mediatorii în procesul de mediere, îndeosebi în raporturile lor cu victimele

pentru a preveni afectarea repetată a victimelor infracţiunii şi pentru a încuraja

persoanele să se implice şi să participe la mediere.

Medierea este una dintre măsurile frecvente practicate de diferite sisteme

penale, în care sunt implicate serviciile de probaţiune. Ea este apreciată ca una

dintre tehnicile cheie ale justiţiei restaurative.

Analizând modele de implementare din diferite ţări, putem formula unele

concluzii: diversificarea modalităţilor de realizare a conceptului justiţiei

restaurative în funcţie de tradiţiile locale, sistemul legislativ şi instituţional, este

cea mai optimă. Doar prin utilizarea diferitelor forme ale instituţiei date se pot

identifica legităţi şi probleme utile pentru alte sisteme. Ca exemplu menţionăm că

în Austria procesul de mediere a început în anii 80 ai sec. XX, odată ce populaţia a

devenit preocupată de victimele infracţiunii. După introducerea medierii victimă-

infractor în Legea cu privire la minori din 1988, medierea victimă-infractor pentru

adulţi a fost înaintată pentru legislaţie în 1991. A fost lansat proiectul pilot care

19

treptat s-a extins pe întreg teritoriul. La 25 februarie 1999, Adunarea naţională a

adoptat modificarea legii din Codul de procedură penală, care a intrat în vigoare la

1 ianuarie 2000, acordând medierii victimă-infractor bază legală.19

Medierea victimă-infractori minori efectuată de instanţă este autorizată în

sistemul belgian indirect prin Actul cu privire la Justiţia Juvenilă din 1965.

Prezentul Act acordă instanţei competenţa de a impune „serviciul de filantropie şi

educaţie” ca condiţie ce plasează infractorul minor în supravegherea serviciilor

sociale. Însă, medierea ca măsură de deviere nu are bază legală.

În Republica Cehă, medierea autorizată prin legislaţie include Actul cu

privire la mediere şi probaţiune (Legea nr.257/2000), care a intrat în vigoare la 1

ianuarie 2001. Prezentul Act a creat baza legală pentru crearea Serviciului de

Probaţiune şi Mediere. El descrie cum trebuie să se desfăşoare structura

organizatorică şi defineşte obligaţiile şi responsabilităţile în activitatea cu victimele

şi infractorii. Codul de procedură penală prevede 2 tipuri de deviere, care sunt

aplicate împreună cu medierea: încetarea condiţionată a urmăririi şi împăcarea.20

În Danemarca nu există vreo autoritate legală pentru justiţia restaurativă sau

medierea victimă-infractor. Prevederea pentru mediere se efectuează în bază

experimentală de către Ministerul Justiţiei. Perioada experimentală a început în

mai 1998 şi s-a finisat în decembrie 2003.

În anii 80 – 90 un şir de proiecte comunitare şi nestatutare au fost introduse

în Anglia şi în Ţara Galilor, care au avut ca obiectiv principal promovarea unei

alternative „mai bune” în sistemul justiţiei penale. În acest scop, prin „mai bune”

se subînţelege obiective secundare, cum ar fi: despăgubirea victimei, medierea care

duce la împăcare, asistenţa victimei, devierea şi reducerea recidivei. Nu există vreo

bază legală pentru aplicarea justiţiei restaurative cu infractorii adulţi. În cazul

infractorilor minori, a fost introdus un regim nou prin Actul cu privire la

19 Citat după: David Meirs and Jolien Willem. Sens Mapping Restorative Justice. Developments in 25 European Countries. // European Forum for Victim-Offender Mediation and Restorative Justice. – Belgium: Leuven, 2004, p.1520 Anton M. van Kalmthout. Reintegrarea socială şi supravegherea infractorilor în 8 ţări europene. – Craiova, 2004, p.207.

20

Infracţiune şi Dezordine din 1998 şi prin Actul de Justiţie Juvenilă şi Evidenţă

Penală din 1999.

În sistemul finlandez nu există autoritate legală pentru mediere, deşi

secţiunea 15 din Decretul cu privire la Executarea Codului penal recunoaşte

valorile ei. Există însă nişte repere cu privire la mediere pregătite de Ministerul

Afacerilor Sociale şi Ocrotire a Sănătăţii.

În Franţa, autoritatea legală pentru mediere victimă-infractor a apărut din

combinarea amendamentelor (1993, 1999) la C.proc.pen. Implementarea este

dirijată de declaraţiile practice emise de Institutul Naţional de Asistenţă a Victimei

şi Mediere şi de Asociaţia Naţională a lucrătorilor sociali. Din 1998 a fost

autorizată, printr-o lege, asistenţa legală în procesele de mediere. Pentru minori,

întreg sistemul de justiţie juvenilă, care se numeşte reparaţie se conduce după art.

12-1 al legislaţiei din 1945.

În Germania, prevederile Codului Penal (art.46), Codului de procedură

penală (art.153) şi ale Actului de Justiţie juvenilă din 1953 autorizează aplicarea

medierii din anumite cauze. Dar există unele dubii ce ţin de efectul legal al art.46

C.pen., în vigoare din 1994, la art.153 C.proc.pen. vechi. Practica este

reglementată de ghiduri la nivel federal şi statal.

În Italia, principalele domenii de aplicare a justiţiei restaurative se preocupă

de 2 jurisdicţii diferite: sistemul penal de justiţie juvenilă şi justiţia păcii. Codul de

procedură penală pentru minori (448/1998), implementat în 1989, nu include

prevederi speciale cu privire la medierea victimă-infractor sau justiţie restaurativă,

ci nişte măsuri noi de deviere pentru infractorii minori. Dat fiind că legea care a

acordat posibilitate justiţiei păcii de a aplica justiţia restaurativă a intrat în vigoare

în 2002, există puţină experienţă în acest domeniu.

Legea din 6 mai 1999 a Luxemburgului a introdus medierea victimă-

infractor prin modificarea art.24(5) C.proc.pen.. Un regulament intrat în vigoare la

31 mai 1999 stipulează procedura de mediere şi acreditarea mediatorilor. În ce

priveşte minorii, nu există vreo referinţă legală. Aceasta are loc în contextul legii

din 10 august 1992 ce se referă la protecţia minorilor.

21

Legislaţia norvegiană, care autorizează medierea victimă-infractor, include

Actul Serviciului de Mediere Municipal din 1991, regulamente din 1992, Circulara

departamentală (1993) şi Circulara din partea Directorului General al Urmăririi de

Stat (1993). Secţiunile 71a şi 72 ale Actului de procedură penală din 1998 acordă

organului de urmărire posibilitatea de a transmite cauze la mediere şi de a întrerupe

orice acţiune împotriva infractorului. La 17 iunie 2003, Parlamentul a adoptat

propunerea de proiect ca schema medierii să nu mai fie în responsabilitatea

municipală, dar să devină un serviciu guvernamental integrat în sistemul de

justiţie. Modificarea la Actul de Mediere a intrat în vigoare la 1 ianuarie 2004.

Articolele 53(3), 60(2.1) şi 66(3) C.pen. şi art.23a C.proc.pen. polonez

autorizează rezultatele medierii în cazul infractorilor adulţi de care trebuie să se

ţină cont la etapa presentenţială. Potrivit secţiunii 23a C.pen., instanţa sau

procurorul pot, din propria iniţiativă sau cu acordul părţilor, să predea cauza unei

instituţii autorizate sau persoane de a conduce medierea între bănuit şi partea

vătămată. Prin secţiunea 23a par. 5 Regulamentul din 13 iunie 2003 l-a înlocuit pe

cel din 14 august 1998. Modificarea Legii cu privire la tratamentul minorilor din

26 octombrie 1982, adoptată de Parlament la 15 septembrie 2000, prevede ca

instanţa familială să remită cauza spre mediere de către organizaţie sau o persoană

autorizată.

Sistemul legal portughez prevede medierea în cadrul Legii tutelar-educative

166/99 din 14 septembrie 1999, care se aplică faţă de minori între 12 şi 16 ani care

au comis acte calificate de lege ca infracţiuni. În ce priveşte adulţii, nici C.pen.,

nici C.proc.pen. nu fac referinţă la medierea extra judiciară sau la intervenţia unei

părţi neutre sau imparţiale.

În Slovenia, în cazul infractorilor adulţi, medierea este prevăzută în

art.161a,162, 444(1) C.proc.pen. din 1995, modificat în 1999, cea a minorilor – în

art.77(2) C.pen.

Prevederea vizând justiţia restaurativă în sistemul spaniol, în cazul

infractorilor minori, din 1992 a fost autorizată prin Legea 4/92 cu privire a

jurisdicţia şi judecata în instanţele pentru minori. Aceasta a fost înlocuită prin

22

Legea 5/2000 cu privire la răspunderea penală a minorilor, care a intrat în vigoare

la 13 ianuarie 2001. Pentru infractorii adulţi, noul Cod penal (1996) introduce o

serie de alternative sentenţiale ale justiţiei restaurative.

În Suedia, la 1 iulie 2002 a fost aprobată Legea cu privire la mediere,

nr.2002/445, care prevede medierea victimă-infractor de către instituţiile publice.

În doctrina română s-a arătat că problematica relaţiilor dintre mediere şi

echitatea procesului a trezit prea puţin interesul preocupărilor doctrinare, în pofida

unor numeroase studii referitor la mediere, axate însă mai mult pe dreptul judiciar

privat, decât pe cel public, din perspectiva caracterizării cadrului şi obiectivului său

procesual.21 Este necesar de remarcat că medierea penală poartă un caracter

specific diferit de alte tipuri de mediere. De acest raţionament s-a condus şi

legiuitorul moldovean în Legea cu privire la mediere,22 plasând-o într-o secţiune

separată. Legea stabileşte o procedură de mediere extrajudiciară.23 Potrivit art.32

alin.(5), procesul de mediere este reglementat, pe lângă Legea cu privire la

mediere, de Codul penal, Codul de procedură penală, Codul de Executare şi alte

acte normative. Chiar dacă potrivit art.32 alin.(6) al Legii cu privire la mediere,

procesul de mediere nu substituie procesul penal, sunt necesare norme respective şi

în Codul de procedură penală ce ar reglementa procedura de transmitere a cauzei

penale serviciului de mediere, actele întocmite de către serviciu şi valabilitatea

acestora în procesul penal. În doctrină se menţionează că medierea penală judiciară

apare ca un mod procesual de reglementare a litigiului penal, printre şi alături de

alte căi procedurale care permit ca un conflict angajat pe calea unui contencios

judiciar să fie orientat spre tratament consensual, sub egida unui judecător, pentru a

căuta o soluţie negociată a procesului, acceptabilă şi acceptată, susceptibilă de a fi

convenită de judecător.24 Suntem de acord cu prof. Gh.Mateuţ, menţionând că

medierea va avea efecte mai pronunţate dacă va fi utilizată în faze incipiente ale

21 Gheorghiţă Mateuţ. Medierea penală. // Dreptul, 2007, nr.7, p.149.22 Legea cu privire la mediere, nr.134-XVI din 12.06.2007 // Monitorul Oficial al Republicii Moldova, 2007, nr.188-191/730.23 În procedura penală naţională termenul judiciar nu are aceeaşi semnificaţie ca şi în procedura română, în care noţiunea de „organ judiciar” include atât instanţele de judecată, cât şi alte organisme judiciare care, în acest cadru organizatoric general, participă în mod concret într-o anumită compunere legală la soluţionarea cauzelor penale”, citat după: Nicolae Volonciu. Tratat, Vol.I, p.147.24 Gheorghiţă Mateuţ. Medierea penală, p.151.

23

procesului evitând, pe cât se poate, cu implicarea părţilor în acţiuni procesuale,

evitând astfel efectul psihologic negativ care îl lasă acestea asupra persoanelor,

îndeosebi asupra minorilor. De asemenea, restaurarea, pe cât se poate de urgent, a

unui drept încălcat este un obiectiv determinant în justiţia restaurativă; în aşa mod,

cu cât mai repede părţile vor găsi numitor comun, cu atât victima va obţine o

reparaţie echitabilă. Deci, ajungem la concluzia că rolul procurorului în aspect de

utilizare a instituţiei medierii este semnificativ. Importantă este şi economia de

resurse în cazul efectuării medierii pe cât se poate de urgent după producerea

conflictului penal. De remarcat că în procesul dat apare un nou subiect procesual -

mediatorul, care însă are atribuţii decizionale limitate, neavând autoritatea de a lua

o hotărâre, asigurând doar un dialog între părţi. Deci, decizia în toate cazurile

aparţine părţilor. Prin eliberarea părţilor, îndeosebi a părţii vătămate şi a părţii

civile, de povara prezentării anumitor probe se manifestă asigurarea drepturilor

acestora în probatoriul penal. Este evident că victima care poate deveni atât parte

vătămată, cât şi civilă va avea sarcina de a proba elementele acţiunii civile,

îndeosebi ale prejudiciului moral.

Prin obţinerea reparării dreptului prejudiciat se asigură o echitate,

administrarea probelor, în acest caz, devenind un proces inutil. Până la urmă,

medierea vizează drepturile părţilor care în primul rând sunt perturbate de

infracţiune, în comparaţie cu ordinea socială stabilită.25

Pornind de la faptul că un proces echitabil presupune dreptul la un judecător

independent şi imparţial care decide în mod echitabil public şi într-un termen

rezonabil în conformitate cu legea, în doctrină s-a analizat problema corespunderii

instituţiei medierii cu rigorile unui proces echitabil.26 S-a arătat că reuşita

modurilor alternative pare că se ataşează substanţial excluderii din sistemul juridic

al unui proces echitabil. În acelaşi timp, însă, justiţia alternativă va trebui să

demareze un instrument contractual de regularizare care să nu fie în măsură să

priveze definitiv cetăţeanul de o recurgere la judecător.27 În acest sens remarcăm că

25 A se vedea, de exemplu: Igor Dolea. Un nou concept în procedura penală. // Revista Naţională de Drept, 2003, nr.5.26 Gheorghiţă Mateuţ. Medierea penală, p.154.27 Ibidem.

24

medierea penală nu împiedică persoana de a renunţa în orice moment la această

procedură şi de a apela la justiţia tradiţională până la emiterea de către procuror a

ordonanţei de încetare a procesului, fie de către instanţă a sentinţei de încetare. Din

acest moment soluţia este guvernată de autoritatea de lucru judecat. Totuşi, în

situaţia când victima a fost dusă în eroare, fie în alte împrejurări, care pot constitui

un viciu fundamental, considerăm că procurorul este în drept să reia urmărirea, fie

în cazul unei sentinţe de încetare, sau acest fapt ar putea constitui motiv de

revizuire. Este important însă ca aceste împrejurări să fie strict enumerate în legea

procesual penală, pentru a se respecta principiul proporţionalităţii şi a nu cădea în

extrema care să ducă la afectarea drepturilor acuzatului. Echitatea procesului în

cadrul medierii este asigurată de garanţiile procedurale prevăzute atât în Codul de

procedură penală, cât şi în Legea cu privire la mediere. Aceste două acte se

completează şi nu se exclud reciproc, ca şi înseşi modurile alternative de

reglementare a conflictelor şi procedura penală tradiţională. Art.3 al Legii cu

privire la mediere enumeră principiile de bază ale medierii, acestea fiind: accesul

liber şi egal la această procedură, principiul liberului consimţământ, al

confidenţialităţii, al imparţialităţii, al neutralităţii, al independenţei şi al liberei

alegeri a mediatorului – principii generale pentru toate tipurile de mediere, inclusiv

cea penală. Art.18 C.proc.pen. stabileşte inter alia că accesul publicului la şedinţe

poate fi interzis când, datorită unei împrejurări speciale, publicitatea ar putea să

prejudicieze interesele justiţiei. Confidenţialitatea medierii asigură drepturile

ambelor părţi şi putem constata în cazul de faţă că asigurarea drepturilor acestora

este determinată de interesele justiţiei. Oricare ar fi rezultatul medierii acesta nu

poate fi obiectul relatărilor publice. După cum se menţionează în art.32 alin.(8) al

Legii cu privire la mediere, „nesemnarea unui acord de împăcare nu poate

prejudicia situaţia părţilor”. Având în vedere caracterul confidenţial al medierii şi

în asigurarea echităţii procesului, în sarcina mediatorului trebuie pusă

responsabilitatea de a asigura egalitatea părţilor, imparţialitatea sa, un caracter

proporţional al obligaţiilor luate de către părţi. Informarea părţilor privind

drepturile acestora în procesul de mediere rămâne a fi de asemenea o obligaţie

25

impusă mediatorului, precum şi asigurarea participării pedagogului sau

psihologului când una din părţi este minoră. De asemenea, participarea părţilor în

cadrul procesului de mediere determină acceptarea de către acestea a faptelor care

constituie obiectul litigiului penal. În acest aspect, recunoaşterea faptelor date

poate afecta o altă garanţie a procesului echitabil – prezumţia de nevinovăţie. În

scopul garantării acestui principiu, Legea cu privire la mediere (art.32 alin.(7)

stabileşte că „faptul participării la mediere nu poate servi ca dovadă a recunoaşterii

vinovăţiei”. Aceasta înseamnă atât excluderea oricărei informaţii din dosarul penal

privind procesul de mediere în cazul eşuării acestuia, cât şi excluderea oricărei

informaţii pentru dosarul penal aflat în gestiune, fie pentru alte eventuale dosare,

comunicate de părţi în cadrul procesului de mediere.

De remarcat că o problemă controversată este şi cea a respectării termenelor

rezonabile ca o garanţie a unui proces echitabil. Art.32 alin.(6) al Legii cu privire

la mediere stabileşte că procesul de mediere nu suspendă procesul penal. Dintr-o

optică, este o prevedere raţională care asigură desfăşurarea procesului indiferent de

rezultatele medierii. Din alt punct de vedere, desfăşurarea paralelă a două procese

poate provoca părţilor o senzaţie de inutilitate a procesului de mediere. În acest

aspect, medierea în penal nu are ca scop executarea strictă a legii, ci mai degrabă

soluţionarea pe cale amicală a unui conflict având conotaţii mai mult civile decât

penale. Acest fapt semnifică un pas spre dezvoltarea elementului privat în procesul

penal. Pe bună dreptate, în doctrina juridică s-a arătat că efectele autorităţii de

lucru judecat, cunoscute în procesul penal represiv, sunt înlocuite cu efectele

autorităţii de lucru convenit.28

Medierea este una dintre tehnicile cheie ale justiţiei restaurative. Ea răspunde

atât drepturilor victimei cât şi necesităţii de reabilitare а infractorului.

Medierea ca activitate practică are la bază trei premise fundamentale:

- Prima se referă la importanţa fiinţei umane, la unicitatea şi demnitatea ei, la

necesitatea menţinerii acestei condiţii;

28 Gheorghiţă Mateuţ; Medierea penală, p.164.

26

- A doua premisă are în vedere faptul că persoana, familia, comunitatea pot

avea probleme ce rezultă din interacţiunea cu ceilalţi;

- A treia premisă scoate în evidenţă faptul că datorită unei virtuţi cu care a fost

înzestrată fiinţa umană de a dezvolta sentimente de grijă şi a-şi ajuta

semenii, după cum menţiona H,Soydan – „homo ad juventum paratus” -

oamenii pot şi trebuie să intervină pentru aplanarea problemelor şi

îmbunătăţirea vieţii semenilor lor.29

Valorile fundamentale pe care se bazează instituţia medierii sunt:

respectul pentru persoană;

încrederea în natura socială a omului privit drept creatură unică ce depinde de

alţi oameni în îndeplinirea unicităţii sale;

încrederea în capacitatea umană de schimbare, creştere şi îmbunătăţire.30

Mediatorii trebuie să-şi asume răspunderea pentru consecinţele acţiunilor lor,

la fel ca profesioniştii din alte domenii, însă au şi responsabilităţi adiţionale,

impuse în virtutea faptului că sunt profesionişti şi în alte domenii. De aceea, ei

trebuie să manifeste precauţii în plus atunci când îşi îndeplinesc obligaţiile

profesionale. Aceste responsabilităţi adiţionale îşi au izvorul în principiile etice

generale. Principiile medierii potrivit Legii cu privire la mediere: accesul liber şi

egal la această procedură, liberul consimţământ, confidenţialitatea, imparţialitatea,

neutralitatea, independenţa şi libertatea alegerii mediatorului.

Pe lângă principiile menţionate putem menţiona şi:

1. Toţi cetăţenii trebuie să aibă acces liber la serviciile de mediere create în

ţară. Nu pot să existe obstacole de participare la mediere, chiar dacă pentru

o categorie de infracţiuni legea nu prevede împăcarea.

2. Auto-determinarea: Medierea este bazată pe principiul auto-determinării al

părţilor.

3. Confidenţialitatea: Un mediator trebuie să menţină aşteptările rezonabile

ale părţilor în ceea ce priveşte confidenţialitatea.

4. Imparţialitatea: Un mediator trebuie să dirijeze medierea imparţial.29 V.Rotaru ş.a., Op.cit.30 Ibidem.

27

5. Un mediator trebuie să dezvăluie toate conflictele de interes actuale şi

potenţiale ce sunt cunoscute evident de către mediator. După dezvăluire,

mediatorul trebuie să renunţe să medieze cu excepţia cazului în care toate

părţile aleg să menţină mediatorul. Necesitatea de a proteja de conflictul

de interese guvernează de asemenea comportamentul ce poate să apară în

timpul sau după procesul de mediere.

6. Neutralitatea. Un mediator trebuie să fie neutru faţă de situaţia părţilor şi

de rezultatul medierii.

7. Independenţă. Mediatorul est independent în activitatea sa de părţi şi de

organele de urmărire şi instanţele judecătoreşti.

8. Libera alegere. Părţile sunt libere de a-şi alege un mediator sau altul. La

orice etapă a medierii una din părţi sau ambele pot înlocui mediatorul sau

renunţa la procesul de mediere. Părţile au dreptul să-şi aleagă cât mediatori

doresc. În procesele penale în care mediatorii sunt remuneraţi din contul

statului, pot fi stabilite anumite condiţii referitor la înlocuirea mediatorilor

şi numărul acestora.

9. Competenţa: Un mediator trebuie să medieze doar în cazurile când

mediatorul are calificarea necesară pentru a satisface expectanţele

raţionabile ale părţilor.

10.Calitatea Procesului: Un mediator trebuie să dirijeze procesul de mediere

corect, sârguincios şi într-o modalitate consecventă cu principiul auto-

determinării părţilor.

11.Publicitatea şi promovarea: Un mediator trebuie să fie corect în

publicitatea şi promovarea medierii.

12.Obligaţiile privind procesul de mediere: Mediatorii au datoria de a

îmbunătăţi practica medierii.

Auto-determinarea este un principiu fundamental al medierii. El necesită ca

procesul de mediere să se bizuie pe abilitatea părţilor de a ajunge la un acord

voluntar şi fără constrângere. Mediatorul poate oferi informaţie despre proces,

ridică probleme, şi ajută părţile să exploateze posibilităţile. Rolul primar al

28

mediatorului este de a facilita rezolvarea voluntară a conflictului. Publicitatea sau

alte comunicări cu publicul cu referire la serviciile oferite sau privind educaţia,

instruirea, sau experienţa mediatorului trebuie să fie autentică. Mediatorii trebuie

să se abţină de la promisiuni şi garanţii ale rezultatelor. Este imperativ ca

comunicarea cu publicul să educe şi implanteze încrederea în proces.

Mediatorii sunt priviţi în calitate de cunoscători în procesul de mediere. Ei

au obligaţia de a aplica cunoştinţele pentru a ajuta educarea publicului despre

mediere, de a face medierea accesibilă pentru cei ce doresc să beneficieze de ea, de

a corecta abuzurile, şi de a îmbunătăţi abilităţile şi capacităţile lor profesionale.

Procesul de mediere

a) Activităţi preliminare

Mediatorul desemnat urmează să se întâlnească cu fiecare persoană în parte.

În primul rând, mediatorul contactează făptuitorul pentru a fixa o întâlnire, dacă

acesta este minor, mai întâi de toate trebuie de contactat reprezentantul legal al

acestuia pentru a obţine acordul lui. Dacă după întâlnirea preliminară persoana

învinuită doreşte să purceadă la soluţionarea cazului prin intermediul medierii,

mediatorul contactează victima pentru a avea şi cu aceasta o întâlnire preliminară.

Întâlnirile preliminare cu părţile nu au ca scop colectarea informaţiei despre

caz. Este important ca mediatorul să nu intre în esenţa lucrurilor la această etapă.

Părţile de multe ori pot încerca să povestească despre caz încercând să convingă

mediatorul despre dreptatea lor sau să-l influenţeze altfel. Mediatorul trebuie să

accentueze din start scopul întâlnirii.

În caz că părţile sunt de acord să medieze, mediatorul precizează locul unde

va avea loc medierea. Victimele vor avea prioritate la determinarea locului.

Localuri adecvate sunt considerate fie birourile mediatorului, fie librăriile, centrele

comunitare, bisericile, sălile de conferinţe etc.

b) Întâlnirea părţilor

Etapa începe de fapt cu venirea părţilor la locul medierii. Mediatorul, de

regulă, vine cu ceva timp înainte. De cele mai multe ori părţile nu vor veni

împreună. În acest caz mediatorul găseşte o ocupaţie pentru o parte care a venit

29

mai înainte în aşa fel încât la venirea celeilalte părţi să nu apară îndoieli în privinţa

neutralităţii mediatorului.

Este important locul cum vor fi plasate părţile.

Mediatorul salută persoanele şi le oferă posibilitatea să se prezinte în caz că

nu se cunosc. Pentru a personaliza procesul şi a sfărâma eventuale stereotipuri,

dacă se consideră necesar, mediatorul poate prezenta ceva mai multă informaţie

despre părţi.

În cadrul acestei etape părţile discută despre faptă şi despre emoţiile /

simţămintele lor. La această etapă părţile şi mediatorul obţin o înţelegere deplină a

problemelor care ţin de conflictul lor. Această etapă este importantă nu numai prin

faptul că se acumulează informaţia despre conflict, dar şi prin faptul că în mare

măsură în acest moment părţile ar putea să înceapă să construiască o atitudine care

ar fi conductivă pentru atingerea unui acord.

c) Elaborarea planului de negociere

După ce a rezumat ceea ce a fost expus pe parcursul etapei anterioare,

mediatorul prezintă părţilor o formulare a problemelor care au fost exprimate direct

sau indirect şi abordarea cărora ţine de soluţionarea conflictului. Acestea trebuie să

fie formulate într-un limbaj cît mai neutru şi simplu.

d) Crearea unei înţelegeri reciproce şi formularea alternativelor

Pe parcursul etapei respective mediatorul încurajează părţile să discute pe

rând fiecare problemă identificată şi să încerce să găsească una sau mai multe

soluţii acceptabile pentru rezolvarea ei.

Pentru fiecare problemă mediatorul canalizează părţile în aşa fel încât să fie

identificate nu numai poziţiile lor în privinţa ei, dar şi interesele reale. Victima

poate să spună, de exemplu, că nu doreşte ca făptuitorul să se apropie la o anumită

distanţă de casa ei.

c) Finisarea procesului de mediere

Părţile pot ajunge la un acord sau pot refuza acordul. În acest sens este

importantă decizia mediatorului de a încheia negocierile şi a finisa procesul de

mediere şi într-un caz şi în altul. Mediatorul trebuie să nu tergiverseze negocierile,

30

dar şi nici să nu grăbească părţile. Părţile trebuie să aibă oportunitatea de a se

exprima şi de a decide în ce condiţii ele pot să încheie un acord.

Dacă părţile au ajuns la un acord, mediatorul trebuie să concretizeze cu ele

modalitatea şi termenele de implementare a soluţiilor. Mediatorul dacă este cazul

întocmeşte în scris un acord în care va include toate aceste momente.

Acordul trebuie să fie un document care prezintă în mod clar intenţiile

participanţilor, deciziile lor şi acţiunile (sau dacă este cazul inacţiunile) pe care

trebuie să le întreprindă pe viitor. În prealabil mediatorul revede împreună cu

părţile fiecare prevedere a acordului.

Mediatorul poate întocmi acordul în prezenţa părţilor, iar dacă acordul este

complex, mediatorul poate să-l întocmească după mediere ca apoi să aibă o

întâlnire cu părţile pentru a-l prezenta. După întocmirea acordului el se pune la

acceptare pentru semnare.

Există o serie de principii generale la elaborarea unui acord:

În introducere trebuie să indice: „ambele părţi au discutat problema şi au

decis să o soluţioneze în modul următor”; prevederile să fie succinte, dar detaliate

şi clare. Acordurile trebuie să fie specifice, realizabile, şi comensurabile; pierderile

victimei trebuie să fie determinate şi verificate, pe cât este posibil; dacă au fost

oferite şi acceptate scuze, acest fapt trebuie să fie reflectat în acord; trebuie să fie

indicată data finală de executare a acordului; dacă acordul soluţionează problema

satisfăcător pentru ambele părţi.

Fiecare făptuitor trebuie să aibă cu fiecare victimă un acord separat.

Mediatorii nu trebuie să includă în contract informaţia despre complici, aceasta ar

constitui o încălcare a principiului confidenţialităţii în cazurile în care sunt

implicaţi infractorii minori.

Înainte de a-şi pune semnătura pe acord, părţilor trebuie să li se spună cine

va primi copii ale acestuia (victima, făptuitorul, părinţii infractorului, agentul de la

care s-a aflat despre caz, ofiţerul de probaţiune, instanţa de judecată). Ambelor

părţi trebuie să li se amintească faptul că acordul este bazat pe consimţământ

reciproc şi că ambele părţi trebuie să-l considere echitabil şi viabil. Pe durata

31

negocierilor este important să fie studiată abilitatea făptuitorului de a păstra

echilibrul acordului. În cazurile în care sunt implicaţi minori, părinţii trebuie

întrebaţi dacă acordul li se pare real pentru copiii lor.

Abilităţile mediatorului

Partea de conţinut a unui conflict impune mediatorului posedarea abilităţilor

de stabilire a cauzelor conflictului, de identificare a intereselor reale ale părţilor.

Uneori abilităţile de convingere sunt de un mare folos, în special în situaţia când

uneia din părţi nu conştientizează ce se întâmplă. Utilizarea convingerii trebuie

făcută cu mare atenţie, ţinând cont de faptul că părţile trebuie să ia decizii desine

stătător, iar oricare element de presiune poate pune în pericol atât acordul, cît şi

perspectiva realizării acestuia de către părţi.

Medierea în cauzele penale implică mai multe emoţii şi trăiri ale părţilor, de

aceea etapele procesului sunt formulate altfel:

În acest sens, mediatorul trebuie să dispună de abilităţi de comunicare.

Cel mai important pentru un mediator este talentul de a asculta, denumit

adesea şi abilitate de ascultător activ, care se deosebeşte de recepţionarea pasivă a

informaţiei. Ascultarea activă reprezintă un proces în care nu doar se ascultă, ci se

şi arată că şi înţelege ce recepţionează. Noţiunea de „activă” presupune şi o

poziţionare activă în procesul ascultării prin punerea unor întrebări, verificarea

înţelegerii unor lucruri, influenţând într-un anume fel asupra mersului discuţiei.

Ascultarea activă presupune:

- asculta, pentru a auzi, dar nu pentru a răspunde;

- a înţelege sensul şi esenţa lucrurilor, care se ascunde în spatele cuvintelor;

- a observa nu doar conţinutul (informaţia despre fapte), dar şi emoţiile şi

stările persoanei ce povesteşte;

- a interveni în discursul interlocutorului, astfel ca acesta să se simtă auzit şi

înţeles.

Pentru mediator, pe lângă informaţia însuşită, este importantă maniera de a

se comporta, poziţia corpului, gesturi, mimică, intonaţii, ritmică şi tembrul vocii.

32

Abilitatea de a lua o pauză într-un dialog şi de a păstra tăcerea este un alt

element.

Mediatorul trebuie să-şi controleze emoţiile.

Dacă mediatorul posedă empatie şi este aproape de înţelegerea situaţiei, el

poate substanţial să uşureze situaţia interlocutorului său. Un mediator trebuie să fie

prudent, în primul rând pentru a evita unele evaluări pripite, care ar pune sub

semnul întrebării imparţialitatea acestuia, şi în al doilea rând să nu transforme o

şedinţă de mediere în una de psihoterapie, dacă se adânceşte prea mult în analiza

emoţiilor clientului. Şi una şi alta pot influenţa relaţia de încredere în cadrul

şedinţei de mediere.

Un alt instrument utilizat de mediator este parafrazarea, ce are tangenţe cu

cel descris mai sus, este utilizat frecvent în mediere şi constă în faptul că

mediatorul repetă cele spuse de unul din participanţi, utilizând cuvintele proprii,

verificând astfel corectitudinea acestora. De regulă, în timpul parafrazării

concomitent are loc definirea sentimentelor şi faptelor despre la care se acestea se

referă.

Rezumarea - (sau concluzionarea) este o metodă asemănătoare parafrazării, dar

care tinde să cuprindă un volum mai mare de informaţii pentru a-l prezenta într-o

formă concisă. Dacă parafrazarea poate fi comparată cu redarea unui alineat în

câteva propoziţii, atunci rezumarea ar fi povestirea unui eseu într-un singur

alineat.

III. Sugestii metodologice

III. Activităţi de predare-învăţare:

Sarcini didactice de nivelul I – cunoaştere şi înţelegere:

Auditorul trebuie să cunoască:

- caracteristica obiectivelor medierii;

- particularităţile de mediere în diferite ţări

- categoriile principiilor medierii

- specificul etapelor medierii

33

Sarcini didactice de nivelul II – aplicare:

Auditorul trebuie să aibă abilitatea de a:

- generaliza funcţiile medierii în procesul penal

- distinge obiectivele medierii în procesul penal

- sintetiza avantajele medierii pentru procedura penală

- distinge rolul mediatorului ca subiect al procesului penal

- clasifica formele medierii

Sarcini didactice de gradul III – integrare:

Auditorul trebuie să poată:

- aplica corect normele procesuale privind medierea în procesul penal

- proiecta un proces de mediere penală

- întocmi acte procesuale în cazul încheierii acordului de împăcare

IV. Activităţi ce ţin de lucrul individual:

Subiecte / probleme Forma de realizare Modalităţi de evaluare

Statutul mediatorului în

procesul penal

Referate / Rezumate

studiu de caz

- prezentarea

rezultatelor

- discuţii în grup

V. Activităţi de evaluare:

Lucrări scrise:

Tema 1. Evoluţia sistemului de mediere în Republica Moldova

1.1 Caracterizaţi etapele de constituire a sistemului de mediere în Republica

Moldova;

1.2 Distingeţi cele mai importante realizări în promovarea sistemului de mediere;

1.3 Apreciaţi utilitatea prevederilor separate privind medierea penală

Tema 2. Principiile medierii

1.1 Caracterizaţi principiile medierii penale;

1.2 Distingeţi principii specifice medierii penale;

34

1.3 Aplicaţi principiul confidenţialităţii în raport cu principiul publicităţii în

procesul penal

Speţa 1.

În urma unu conflict apărut între cet.Bunescu şi Ivaşcu. Bunescu i-a sustras

lui Ilaşcu material în sumă de 600 lei. Ivaşcu a sesizat procurorul care a pornit

urmărirea penală pentru comiterea infracţiunii de furt (art._186__ CP). Pe

parcursul urmăririi ofiţerul de urmărire penală l-a informat pe cet. Bunescu că în

acest caz este posibilă împăcarea. Bunescu s-a adresat biroului asociat de

mediatori.

1. Indicaţi care acţiuni trebuie să întreprindă mediatorul

2. Evidenţiaţi sarcinile mediatorului la etapa preliminară

3. Identificaţi soluţiile care pot fi date în situaţia respectivă.

Teste:

1. care din enunţările prezentate nu constituie elemente care justifică avantajele

medierii

a) soluţionarea conflictului ca rezultat al opţiunii părţilor

b) posibilitatea făptuitorului de a compensa cheltuielile

c) contribuţia organelor de urmărire penală la soluţionarea conflictului

d) confidenţialitatea procesului de mediere

2. Care din enunţările ce urmează constituie elementele procesului de mediere

a) mediatorul solicită cauza de la ofiţerul de urmărire penală

b) mediatorul se întâlneşte în primul rând cu infractorul

c) mediatorul se întâlneşte în primul rând cu victima

d) părţile examinează planul de negociere

35

BIBLIOGRAFIE:

Acte naţionale:

- Codul de procedură penală. Legea nr. 122-XV din 14.03.2003;

- Legea cu privire la mediere 134-XVI;

- Codul penal. Legea nr. 128 – 129 din 13.09.2002.

Literatura recomandată:

1. Igor Dolea, Dumitru Roman, Iurie Sedleţchi, Tatiana Vâzdoagă, Vasile

Rotaru, Adrian Cerbu, Sergiu Ursu. Drept procesual penal. – Chişinău:

Caracter, 2005.

2. Igor Dolea, Dumitru Roman, Iurie Sedleţchi, Tatiana Vâzdoagă, Vasile

Rotaru, Adrian Cerbu, Sergiu Ursu, Ecaterina Erjiu. Codul de procedură

penală. // Comentariu. – Chişinău: cartier, 2005.

3. Stela Botnaru, Alina Şavga, Vladimir grosu. Drept penal. Partea Generală.

Vol.1. – Chişinău: Cartier, 2005, p.569.

4. Константин Гуценко, Леонид Головко, Борис Филимонов. Уголовный

процесс западных государств. – Москва: Зерцало-М, 2001, с.135.

5. Igor Dolea. Un nou concept în procedura penală. // Revista Naţională de

Drept, 2002, nr.5.

6. Basemore Gordon. Three paradigma of juvenile justice. // publicat în

traducere în: Восстановительная ювенальная юстиция. Сборник

материалов. – Москва, МОО, Общественный центр судебно-правовая

реформа, 2005, с.14-15.

7. Роберт Н.Бэрок. Что может медиация: Трансформативный подход к

конфликту. – Киев, 2007, с.19.

8. Nils Kristy. The conflicts as a property. // Prelegere ţinută la Centrul de

Cercetări Criminologice. Universitatea Shefield. // Восстановительная

36

ювенальная юстиция. Сборник материалов. – Москва: МОО

Общественный центр Судебно-правовая реформа, 2005 с.37-54.

9. V.Rotaru, D.Popa, M.Dilion, X.Ulianovschi, R.Koval. Manual de mediere. –

Chişinău, 2006, p. 15.

10.David Meirs and Jolien Willem. Sens Mapping Restorative Justice.

Developments in 25 European Countries. // European Forum for Victim-

Offender Mediation and Restorative Justice. – Belgium: Leuven, 2004, p.15.

11.Anton M-Van Kalmthout. Reintegrarea socială şi supravegherea infractorilor

în 8 ţări europene. – Craiova, 2004, p.207.

12.Gheorghiţă Mateuţ. Medierea penală. // Dreptul, 2007, nr.7, p.149.

13.Legea cu privire la mediere, nr.134-XVI din 12.06.2007 // Monitorul Oficial

al Republicii Moldova, 2007, nr.188-191/730.

14.Nicolae Volonciu. Tratat de procedură penală. – Bucureşti: Paideia. Vol.I.

37

Tema 3. Cadrul juridic privind medierea

I. Obiective de referinţă:

- să enumere actele internaţionale şi naţionale cu privire la mediere;

- să distingă statutul unor acte internaţionale în domeniul medierii

pentru sistemul naţional;

- să aplice normele internaţionale în procesul de mediere;

- să deducă problemele actuale în domeniul reglementărilor juridice

din domeniul medierii;

- să justifice existenţa unor norme deontologice ale medierii.

II. Repere de conţinut

Există două grupuri de norme juridice aplicabile în procesul de mediere.

Este evident că statele sunt libere de a-şi alege modalităţile de soluţionare a

conflictelor şi în acest aspect şi instituţiile juridice ce le reglementează.

Există anumite recomandări internaţionale care, chiar dacă nu sunt

obligatorii, vin a stimula promovarea şi implementarea corectă a instituţiilor

justiţiei restaurative.

În acest aspect pe primul plan se plasează

Recomandarea nr. R. 19 (99) a Comitetului de Miniştri către Statele membre cu

privire la mediere în cazuri penale (Adoptată de Comitetul de Miniştri pe 15

septembrie 1999 la cea de-a 69-a întâlnire a reprezentanţilor miniştrilor)

Comitetul de Miniştri a recomandat Statelor membre ale Consiliului Europei să

folosească medierea în cazurile penale ca pe o opţiune flexibilă,

cuprinzătoare, utilă, complementară sau alternativă procedurilor penale

tradiţionale, luându-se în considerare necesitatea de a promova participarea

personală activă a victimei şi a infractorului şi a altor persoane care pot fi

38

afectate ca părţi, în soluţionarea conflictelor penale, cât şi implicarea

comunităţii la aceste proceduri penale.

S-a recomandat de a fi recunoscut interesul legitim al victimelor de a

avea un cuvânt de spus în rezolvarea consecinţelor victimizării lor, de a

comunica cu infractorul şi de a obţine scuze şi compensaţii. S-a statuat, de

asemenea, că medierea poate spori conştiinţa rolului important al fiecărei

persoane şi al comunităţii în prevenirea şi rezolvarea infracţiunilor şi a

conflictelor asociate acestora, încurajând astfel efecte penale mai constructive şi

mai puţin represive, că medierea presupune abilităţi speciale şi necesită coduri

de practică şi pregătire acreditată, luând în considerare contribuţia potenţial

substanţială a organizaţiilor nonguvernamentale şi a comunităţilor locale în

domeniul medierii în cazuri penale şi necesitatea de a combina şi coordona

eforturile iniţiativelor publice şi private.

În legătură cu aceasta au fost recomandate un şir de reguli generale cu privire

la medierea în cauzele penale:

- Discuţiile din cadrul medierii sunt confidenţiale şi nu pot fi folosite ulterior,

cu excepţia situaţiilor când există acordul părţilor.

- Medierea în cazuri penale trebuie să fie un serviciu general disponibil.

- Medierea în cazuri penale trebuie să fie disponibilă în toate etapele

procesului justiţiei penale.

- Serviciilor de mediere trebuie să li se acorde suficientă autonomie în cadrul

sistemului justiţiei penale.

În ce priveşte legislaţia internă s-a recomandat:

- Legislaţia trebuie să faciliteze medierea în cazurile penale.

- Trebuie să existe directive care definesc folosirea medierii în cazuri penale.

Acestea trebuie să se adreseze în mod special condiţiilor pentru trimiterea

cazurilor către serviciile de mediere şi rezolvarea cazurilor după mediere.

- În cazul medierii trebuie aplicate garanţii procedurale fundamentale; în mod

special, părţile trebuie să aibă dreptul la asistenţă juridică şi, atunci când este

39

cazul, la traducere/interpretare. In plus, minorii trebuie să aibă dreptul la

asistenţă parentală.

- Decizia de a deferi un caz penal medierii, ca şi evaluarea rezultatelor unei

proceduri de mediere, trebuie luată de autorităţile justiţiei penale.

- Înainte de a aproba medierea, părţile trebuie să fie bine informate în legătură cu

drepturile pe care le au, cu natura procesului de mediere şi cu posibilele consecinţe

ale deciziei lor.

- Nici victima nici infractorul nu trebuie convinse prin mijloace incorecte să

accepte medierea.

- Reglementările speciale şi garanţiile legale care se aplică în cazul participării

minorilor la proceduri legale se vor aplica şi în cazul participării acestora la

medierea în cazuri penale.

- Medierea nu va continua dacă oricare dintre părţile principale implicate nu este

capabilă să înţeleagă semnificaţia procesului.

- În mod normal, elementele de bază ale cazului trebuie recunoscute de

ambele părţi, ca punct de pornire al medierii. Participarea la mediere nu

trebuie folosită ca dovadă a recunoaşterii vinovăţiei în procedurile penale

ulterioare.

- Neconcordanţele evidente în ceea ce priveşte factori ca vârsta, maturitatea sau

capacitatea intelectuală a părţilor trebuie luate în considerare înainte de a trimite

cazul spre mediere.

- Hotărârea de a trimite un caz penal la mediere trebuie însoţită de o limită de

timp rezonabilă în care autorităţile competente ale justiţiei penale trebuie

informate în legătură cu specificul procedurii de mediere.

- Achitările bazate pe acorduri mediate trebuie să aibă acelaşi statut ca şi

hotărârile sau sentinţele judecătoreşti şi trebuie să excludă urmărirea în

justiţie pentru aceleaşi fapte (ne bis in idem).

- Când un caz este trimis înapoi autorităţilor justiţiei penale fără încheierea

unui acord între părţi sau după ce punerea în aplicare a unui astfel de acord a

eşuat, trebuie luată fără întârziere o hotărâre privind continuarea acţiunii.

40

Cu privire la standardele funcţionării serviciului s-a stabilit:

- Serviciile de mediere trebuie reglementate prin standarde recunoscute.

- Serviciile de mediere trebuie să aibă suficientă autonomie în îndeplinirea

îndatoririlor pe care le au.

- Trebuie stabilite standarde privind competenţa şi norme etice, ca şi proceduri de

selectare, pregătire şi evaluare a mediatorilor.

- Serviciile de mediere trebuie monitorizate de un organism competent.

- Trebuie să fie la un nivel înalt calificarea şi pregătirea mediatorilor.

- Mediatorii trebuie recrutaţi din toate sectoarele sociale şi, în general, trebuie să

cunoască bine culturile şi comunităţile locale.

- Mediatorii trebuie să fie capabili să dea dovadă de judecata solidă şi

abilităţile interpersonale necesare medierii.

- Înainte de a prelua activităţile de mediere, mediatorii trebuie să urmeze o

pregătire iniţială şi una multidisciplinară. Pregătirea lor trebuie să vizeze

dobândirea unui înalt nivel al competenţei, ţinând cont de abilităţile de a rezolva

conflicte, de condiţiile speciale ale muncii cu victimele şi infractorii şi de

cunoaşterea sistemului justiţiei penale.

În ce priveşte anumite cazuri individuale:

Înainte de începerea procesului de mediere, mediatorul trebuie să fie

informat despre toate elementele semnificative ale cazului şi trebuie să i se

înmâneze documentele necesare de către autorităţile competente ale justiţiei

penale.

Procesul de mediere trebuie să se desfăşoare într-o manieră imparţială, pe baza

elementelor cazului şi a nevoilor şi dorinţelor părţilor.

Mediatorul trebuie să respecte întotdeauna demnitatea părţilor şi să asigure

că părţile se comportă respectuos una cu alta.

Mediatorul este responsabil de asigurarea unui mediu sigur şi confortabil

pentru mediere. Mediatorul trebuie să fie sensibil la vulnerabilitatea părţilor.

Medierea trebuie să se desfăşoare eficient, dar într-un ritm accesibil părţilor.

41

Cu privire la rezultatul medierii s-a statuat că acordurile de mediere trebuie

încheiate în mod voluntar de către părţi. Ele trebuie să conţină numai obligaţii

rezonabile şi proporţionale. Mediatorul trebuie să raporteze autorităţilor justiţiei

penale măsurile luate şi rezultatul medierii. Raportul mediatorului nu va

dezvălui conţinutul sesiunilor de mediere, nici nu va exprima vreo judecată

privind comportamentul părţilor pe parcursul medierii.

Totuşi, ca excepţie a principiului confidenţialităţii, mediatorul trebuie să

încredinţeze autorităţilor competente sau persoanelor implicate orice informaţie

privind infracţiuni grave iminente, care poate apărea în cursul procesului de

mediere.

Alte documente europene tangenţial se referă la instituţia medierii:

Recomandarea 22 (2002) a Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei

referitoare la îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu privire la

sancţiunile şi măsurile comunitare (Adoptată de Comitetul de Miniştri pe 29

noiembrie 2000 la a 731-a întâlnire a reprezentanţilor miniştrilor). Comitetul de

Miniştri indică că crearea, impunerea şi aplicarea sancţiunilor şi măsurilor

comunitare trebui să fie bazată pe principiile cuprinse în Recomandarea nr. R 16

(92) referitoare la normele europene cu privire la sancţiunile şi măsurile

comunitare, Recomandările nr. R 17 (92) privind consecvenţa în pronunţarea

sentinţelor, nr. R 12 (97) privind personalul implicat în aplicarea sancţiunilor şi

măsurilor, nr. R 19 (99) privind medierea în cazurile penale şi nr. R 22 (99) privind

supraaglomerarea închisorilor şi inflaţia populaţiei închisorilor. Comitetul de

Miniştri indică necesitatea aplicării unui sistem de măsuri diverse, cum ar fi

medierea în cauzele penale, probaţiunea şi alte măsuri care ar da posibilitate

instanţelor de judecată să aplice cât mai frecvent aşa pedeapsă cum ar fi munca

comunitară.

Conform anexei nr. 1 la Recomandarea 22(2002), nici o sancţiune sau

măsură comunitară nu trebuie să fie pe o durată nedeterminată. În mod excepţional,

poate fi impusă o sancţiune sau măsură comunitară nedeterminată infractorilor

care, din cauza unei infracţiuni grave anterioare sau actuale combinate o

42

caracteristică personală specifică, reprezintă în mod evident o ameninţare serioasă

la adresa vieţii, sănătăţii sau siguranţei comunităţii. De asemenea trebuie să fie

prevăzută prin lege revizuirea constantă a impunerii unei astfel de sancţiuni sau

măsuri nedeterminate de către o organizaţie independentă a executivului,

împuternicită prin lege să o efectueze. Durata sancţiunilor şi măsurilor comunitare

trebuie să fie stabilite şi numite de autoritatea împuternicită să ia hotărârea în

cadrul limitelor şi conform condiţiilor stabilite prin lege.

Este necesar de prevăzut un număr suficient de sancţiuni şi măsuri

comunitare adecvat variate: alternative la detenţiunea înaintea procesului, cum ar fi

condiţia ca un infractor suspectat să locuiască la o adresă specificată, să fie

supravegheat şi asistat de o agenţie specificată de o autoritate judecătorească;

eliberarea condiţionată ca o sancţiune independentă impusă fără pronunţarea unei

sentinţe de pedeapsă cu închisoarea; suspendarea aplicării unei sentinţe de

pedeapsă cu închisoarea în condiţii impuse; muncă în folosul comunităţii (de ex.,

muncă neremunerată în folosul comunităţii); compensarea/despăgubirea victimei;

medierea victimă-infractor; dispoziţii de tratament pentru infractorii care abuzează

de droguri sau de alcool şi pentru cei care suferă de o tulburare psihică care este

legată de comportamentul lor infracţional; supravegherea sporită a anumitor

categorii de infractori; limitarea libertăţii de deplasare, de exemplu prin ordine de

interdicţie sau monitorizare electronică impusă cu respectarea normelor europene;

eliberarea condiţionată din închisoare urmată de supraveghere.

Pentru a promova folosirea sancţiunilor şi măsurilor neprivative de libertate,

mai ales atunci când sunt create noi legi, legislatorul ar trebui să ia în considerare

indicarea unei sancţiuni sau măsuri neprivative de libertate în locul detenţiunii ca

sancţiune de referinţă pentru anumite infracţiuni. Este necesar de acordat atenţie

revizuirii şi reducerii prevederilor oficiale care interzic folosirea sancţiunilor şi

măsurilor neprivative de libertate în cazul infracţiunilor grave şi al recidiviştilor.

De asemenea, trebuie să se prevadă introducerea unor noi sancţiuni şi măsuri

comunitare de probă. Orice probe ar trebui să se desfăşoare în conformitate cu

spiritul normelor europene şi atent monitorizate şi evaluate. Experimentarea se va

43

face în conformitate cu standardele etice ale comunităţii internaţionale. Este

necesar de stabilit criterii de condamnare, atunci când principiile constituţionale şi

tradiţiile legale o permit, şi revizuite periodic de legislator sau de alte autorităţi

competente, în scopul, inter alia, de a reduce folosirea detenţiunii, de a extinde

folosirea sancţiunilor şi măsurilor comunitare şi de a asigura compensarea

victimelor. Autorităţile judecătoreşti se vor implica în procesul de creare şi

revizuire a politicilor privind folosirea sancţiunilor şi măsurilor comunitare şi vor

fi informate în legătură cu rezultatele acestora, în scopul de a asigura înţelegerea

naturii acestora în comunitatea juridică. Trebuie acordată o atenţie specială definirii

circumstanţelor atenuante care ar da autorităţilor judecătoreşti posibilitatea de a

evita folosirea detenţiunii şi de a impune o sancţiune sau măsură comunitară în

locul acesteia. Trebuie înfiinţate servicii adecvate pentru aplicarea sancţiunilor şi

măsurilor comunitare, să li se aloce suficiente resurse şi să se dezvolte cât este

necesar în scopul asigurării încrederii autorităţilor judecătoreşti în utilitatea

sancţiunilor şi măsurilor comunitare, al asigurării siguranţei comunităţii şi al

îmbunătăţirii situaţiei personale şi sociale a infractorilor. Activitatea serviciilor de

aplicare trebuie să se bazeze pe o declaraţie explicită a politicii, care descrie

funcţia, scopurile şi valorile lor de bază. Această declaraţie trebuie să includă

aspecte ca obligaţiile şi drepturile infractorilor, distribuirea eficientă a intervenţiilor

şi programelor pentru restabilirea infractorilor, interesele legitime ale victimelor,

responsabilităţile de organizare pentru siguranţa comunităţii şi colaborarea cu

personalul închisorilor, al agenţiilor şi organizaţiilor competente şi cu persoanele

alese din cadrul comunităţii.

Un alt act european îl constituie Recomandarea nr. 11(din 1985) a

Comitetului de Miniştri al Consiliului Europei cu privire la poziţia victimei în

dreptul penal şi procedură penală stabileşte:

Comitetul de Miniştri recomandă statelor membre că una din funcţiile

fundamentale ale justiţiei ar trebui să fie cea de a răspunde necesităţilor victimei şi

de a proteja interesele ei cât şi cea de ridicare a încrederii victimei în justiţia penală

şi de încurajare a cooperării ei cu justiţia, mai ales în calitate de martor; Pentru

44

aceste scopuri este necesar de a ţine cont mai mult, în cadrul procesului penal, de

prejudiciile fizice, psihologice, materiale şi sociale suportate de victimă şi de a

examina cererile ei pentru a satisface necesităţile ei în aceste domenii. Aceste

interese nu vin în conflict cu alte scopuri ale dreptului şi procesului penal, cum ar

consolidarea regulilor sociale de reintegrare a delicventului. Necesităţile şi

interesele victimei trebuie să fie luate mai mult în consideraţie la toate etapele

procesului de justiţie penală.

Comitetul de Miniştri recomandă guvernelor statelor membre să revizuiască

legislaţia şi practica lor cu respectarea următoarelor linii directoare:

La etapa în care e implicată poliţia: Colaboratorii de poliţie ar trebui să aibă

o pregătire specială în vederea comportamentului faţă de victimă într-un mod

inteligibil, constructiv şi care să nu sperie; Poliţia ar trebui să informeze victima

despre posibilităţile ei de a obţine asistenţă, sfaturi practice şi juridice, repararea

prejudiciului de către delicvent şi despăgubirea ei de către Stat; În orice informaţie

(raport) prezentată organelor de urmărire, poliţia ar trebui să constate clar şi

complet lezările şi prejudiciile suportate de victimă.

La etapa urmăririi penale: nici o decizie discreţionară cu privire la urmărire

nu ar trebui luată fără aprecierea adecvată a chestiunii cu privire la repararea

prejudiciului suportat de victimă, inclusiv orice efort serios depus de către

delicvent în acest sens.

Ascultarea victimei: la toate etapele procesului, ascultarea victimei ar trebui

să se facă cu respectarea situaţiei ei personale, a drepturilor şi a demnităţii ei. În

măsura posibilităţilor şi în cazurile adecvate, copiii şi bolnavii sau persoanele

bolnave mintal ar trebui să fie ascultate în prezenţa părinţilor sau tutorelui lor, sau

oricărei alte persoane care poate să-i asiste.

Şedinţele de judecată: Victima trebuie să fie informată: despre data şi locul

şedinţei în care se va examina infracţiunea de pe urma căreia aceasta a avut de

suferit; despre posibilitatea de a obţine restituirea şi repararea în cadrul procesului

penal, de a beneficia de asistenţă sau consultaţie juridică; despre condiţiile în care

ea ar putea lua cunoştinţă de decizia pronunţată; instanţa de judecată trebuie să

45

poată dispune repararea prejudiciului de către delicvent în favoarea victimei. În

acest sens, limitările jurisdicţionale actuale, alte restricţii şi piedici de ordin tehnic

care nu permit realizarea acestei posibilităţi într-un mod general, ar trebui

înlăturate; Toate informaţiile utile despre leziunile şi daunele suportate de victimă

ar trebui prezentate instanţei pentru ca ea să poată, atunci când fixează tipul şi

cuantumul pedepsei, să ţină cont de: necesitatea de a repara prejudiciul suportat de

victimă orice act de reparare sau de restituire efectuat de către delicvent sau orice

efort sincer în acest sens; Când instanţa poate adăuga condiţii de ordin pecuniar la

pronunţarea amânării, suspendării pedepsei, deciziei de fixare a termenului de

probă sau orice altă măsură, o mare importanţă printre aceste condiţii ar trebui

acordată reparării de către delicvent a prejudiciului suportat de victimă;

De asemenea, Comitetul de Miniştri a recomandat statelor membre de a

examina avantajele pe care le prezintă sistemul medierii şi împăcării şi de a

promova şi încuraja cercetării în domeniul eficacităţii dispoziţiilor cu privire la

victimă.

Există acte ale ONU care sunt pertinente în domeniu.

Un document internaţional, de anvergură mondială, în vederea aplicării

medierii în cazurile tinerilor şi minorilor este Rezoluţia ONU 45/112 14

decembrie 1998 (a 68-a Sesiune Plenară), care a adoptat Principiile Naţiunilor

Unite pentru prevenirea delicvenţei juvenile (Principiile de la Riyadh) care a

statuat că prevenirea delicvenţei juvenile este o parte importantă în prevenirea

criminalităţii în societate. Prin implicarea în sistemul legislativ, adoptarea unor

activităţi sociale folositoare, a unei orientări umaniste spre societate şi nu egoistă,

persoanele tinere pot dezvolta o atitudine necriminogenă.

Nevoia pentru politicile de prevenire progresivă a delicvenţei juvenile şi

studierea în mod sistematic precum şi elaborarea măsurilor ce trebuie recunoscute.

Acestea ar trebui, pentru dezvoltarea copilului însuşi să evite incriminarea şi

penalizarea acestuia pentru un comportament care nu a avut urmări grave. Aceste

tehnici şi măsuri ar trebui să cuprindă inclusiv:

- Asigurarea oportunităţilor, în special a celor educaţionale

46

- Sistemele de gândire şi abordările prevenţiei delicvenţei juvenile au la bază legi,

procese, instituţii, facilităţi, servicii de furnizare a scopurilor prin reducerea

motivaţiei, nevoilor şi oportunităţilor sau condiţiilor pentru comiterea de

infracţiuni;

- Intervenţia oficială trebuie în primul rând să influenţeze toate persoanele tinere în

sensul drepturilor şi intereselor lor şi să fie cinstite şi echitabile;

- Variaţiile comportamentului persoanelor tinere sau atitudinea lor neconforma cu

normele şi valorile sociale;

- Grija de a nu denumi o persoană ca fiind deviantă, delincventă sau recidivistă,

deoarece, prin aceasta în mod frecvent se poate contribui la dezvoltarea unui

comportament nedorit al tinerilor;

- Serviciile şi programele comunităţii ar trebui să realizeze prevenirea delicvenţei

juvenile acţionând ca un factor activ.

Ar trebuie de pus accentul pe politicile de prevenire care facilitează socializarea si

integrarea tuturor copiilor şi tinerilor;

- Comunităţile vor pune la dispoziţie sau vor întări acolo unde există o largă

varietate de măsuri comunitare pentru tineri, incluzând centre de dezvoltare

comunitare, servicii şi facilităţi pentru recreere care să răspundă problemelor

speciale ale copiilor cu risc social. Prin prevederea acestor măsuri de ajutorare va fi

asigurată respectarea drepturilor individuale al copiilor.

Guvernul va elabora legislaţia în materia prevenirii victimizării abuzului,

exploatării şi folosirii copiilor şi tinerilor în activităţi infracţionale.

- Vor fi adoptate prevederi legale menite a restricţiona şi controla accesibilitatea

armelor de orice fel pentru tineri.

- Va fi luată în considerare oportunitatea instituirii unui funcţionar al unui birou

care se va ocupa de copii, care se va asigura că statutul, drepturile şi interesele

tinerilor sunt apărate şi că ei pot beneficia de servicii adecvate.

Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la

administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing), adoptate prin

Rezoluţia ONU nr. 40/33 din 29 noiembrie 1985 conţine de asemenea, o serie de

47

măsuri necesare pentru înfăptuirea normală a justiţiei pentru minori. Aceasta este

necesar din cauza că tinerii, nefiind încă decât la stadiile iniţiale ale dezvoltării

personalităţii lor, au nevoie, pentru a se dezvolta psihic şi intelectual şi pentru a se

integra mai bine în societate, de o atenţie şi asistenţă deosebite şi trebuie să fie

protejaţi de lege potrivit cu condiţiile care garantează liniştea lor, libertatea lor,

demnitatea lor şi siguranţa lor.

În aspect intern se cere de menţionat art.109 C.pen., unde se stabileşte că

împăcarea este actul de înlăturare a răspunderii penale pentru o infracţiune uşoară

sau mai puţin gravă, iar în cazul minorilor şi pentru o infracţiune gravă, infracţiuni

prevăzute în partea II-VI din Partea Specială, precum şi în cazurile prevăzute e

procedura penală.

Împăcarea este personală şi produce efecte juridice din momentul pornirii

urmăririi penale şi până la retragerea completului de judecată pentru deliberare.

Pentru persanele lipsite de capacitatea de exerciţiu împăcarea se face de

reprezentanţii lor legali. Cei cu capacitatea de exerciţiu restrânsă se pot împăca cu

încuviinţarea persoanelor prevăzute de lege.

Referitor la normele interne se cere de menţionat că pe lângă Codul penal

care în art. 109 determină noţiunea de împăcare, Codul de procedură penală

stabileşte în art. 276 o categorie de infracţiuni în care urmărirea penală se declanşa

la plângerea prealabilă, iar la împăcare, care poate avea loc şi prin intermediul

merii procedura încetează.

Legea cu privire la mediere nr. 134-XVI din 14.06.2007 reglementează

aspecte funcţionale şi instituţionale ale medierii în diferite domenii ale dreptului.

Potrivit art. 4 părţi în procesul de mediere pot fi atît persoane fizice, cît şi

persoane juridice, inclusiv autorităţi publice.

Potrivt art. 6 în cazul în care ca mediator a fost ales un avocat, acesta nu este

în drept să accepte asistenţa sau reprezentarea ulterioară a intereselor uneia dintre

părţile procesului de mediere în legătură cu conflictul mediat.

Mediatorul are dreptul:

48

a) la onorariu, stabilit prin negociere cu părţile, în funcţie de natura şi obiectul

conflictului, precum şi la compensarea cheltuielilor ocazionate de mediere;

b) să informeze publicul referitor la desfăşurarea activităţii sale, cu respectarea

principiului confidenţialităţii;

c) să aplice propriile reguli de organizare a procedurii de mediere, cu

respectarea dispoziţiilor stipulate în prezenta lege.

potrivit art. 9 trebuie să se abţine de la soluţionarea unui conflict dacă există

anumite circumstanţe ce l-ar împiedica să fie neutru şi imparţial.

Dacă, pe parcursul medierii, apare o circumstanţă de natură să afecteze

scopul acesteia, neutralitatea sau imparţialitatea mediatorului, acesta este obligat să

o aducă la cunoştinţa părţilor care vor decide, de comun acord, asupra acceptării în

continuare a serviciilor mediatorului sau renunţării la ele.

În cazul în care mediatorul a fost determinat să se retragă din mediere în

virtutea unor împrejurări ce l-ar împiedica să fie neutru şi imparţial, el este obligat

să restituie plăţile efectuate de către părţi.

Potrivit art. 10 alin. (2) se interzice de audiat mediatorul.

Potrivit art. 12 condiţiile de dobândire a calităţii de mediator: are capacitate

deplină de exerciţiu şi nu are antecedente penale.

Persoana care doreşte să desfăşoare în mod profesionist activitate de

mediator are obligaţia de a absolvi cursurile de pregătire iniţială a mediatorilor şi

de a fi atestată de către Consiliul de mediere, iar în cazul când a dobîndit calitatea

de mediator în străinătate şi care doreşte să desfăşoare activitate profesionistă de

mediator în Republica Moldova este absolvită de obligaţia pregătirii iniţiale, dar

este supusă procedurii atestării.

Mediatorul atestat îşi poate desfăşura activitatea prin birou individual sau

prin birou asociat de mediatori. (art.16).

Mediatorii atestaţi sînt înscrişi în Tabelul mediatorilor, întocmit şi actualizat

de către Consiliul de mediere. (art.17). Mediatorul poate solicita un onorariu pentru

munca sa, precum şi compensarea cheltuielilor ocazionate de mediere, în mărimea

49

stabilită prin acord cu părţile. Onorariul mediatorului nu este dependent de

rezultatele medierii. (art.18).

Potrivit art. 32 alin. (2) La medierea în cauzele penale poate participa doar

mediatorul atestat şi inclus în Tabelul mediatorilor. Dacă, la medierea în cauzele

penale, una dintre părţi este minor, participarea pedagogului sau psihologului este

obligatorie. (art.32 alin. (4)).

În cauzele penale, mediatorul este în drept:

b) să ia cunoştinţă de informaţia privind fondul cauzei;

c) să ia cunoştinţă de informaţiile privind părţile participante la mediere;

d) să aibă întrevederi cu părţile, inclusiv cu partea privată de libertate, fără a i

se limita numărul şi durata întrevederilor. (art.33).

Nu poate fi admis în calitate de mediator în cauzele penale: ofiţerul de

urmărire penală, procurorul, judecătorul, avocatul uneia dintre părţi, precum şi

persoana incompatibilă în baza unor legi speciale (art. 34).

Potrivit art. 35 În cazul medierii în cauzele penale în care împăcarea părţilor

are drept rezultat înlăturarea răspunderii penale, părţile au dreptul de a beneficia de

serviciile unui mediator plătit de stat, în condiţiile stabilite de Guvern.

Organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească, în procedura cărora

se află cauza penală, pînă la începerea procesului de mediere, cu acordul părţilor,

pun la dispoziţia mediatorului materialele necesare, fără a prejudicia desfăşurarea

urmăririi penale sau judecarea cauzei.

Mediatorul poartă răspundere, în condiţiile legii, pentru divulgarea

informaţiei puse la dispoziţia sa în etapa de urmărire penală sau de judecare a

cauzei în cadrul unui proces (art. 36).

Potrivit art. 37 Mediatorul prezintă organului de urmărire penală sau instanţei

judecătoreşti, în procedura cărora se află cauza penală spre examinare, acordul de

împăcare, împreună cu un raport scris privind măsurile aplicate şi rezultatul

medierii, fără a dezvălui însă conţinutul întrevederilor cu părţile.

50

Organul de urmărire penală sau instanţa judecătorească verifică, în prezenţa

părţilor, dacă acordul de împăcare a fost semnat conştient, benevol şi cu

respectarea drepturilor părţilor şi procedează în conformitate cu legea.

Justiţia în raporturile sale cu serviciile de mediere trebuie să ia în consideraţie

faptul că:

În activitatea sa mediatorul trebuie să se supună unor norme deontologice. În

acest aspect Codul deontologic al mediatorului stabileşte unele principii ca: liberul

consimţământ, imparţialitatea mediatorului, neutralitatea, acceptarea,

confidenţialitatea, cât şi standarde de etică personală ca: onestitatea, concentrarea,

rapiditatea şi disponibilitatea, toleranţă, încredere, respect, răbdare, empatie,

capacitatea de a păstra confidenţialitatea, informaţiei obţinute; comunicabilitate, şi

etică organizaţională ca: relaţia cu părţile, colaborarea cu mediatori, precum şi cu

alţi profesionişti, publicitatea, relaţia cu mass-media.

III. Sugestii metodice

B. Activităţi de predare-învăţare:

Sarcini didactice de nivelul I – cunoaştere şi înţelegere:

Auditorul trebuie să cunoască:

- rolul actelor internaţionale în domeniul medierii

- categoriile de acte internaţionale în domeniul medierii

- corelaţia între actele internaţionale şi naţionale

- clasificarea actelor naţionale în domeniul medierii

- distingă actele obligatorii şi alte norme din domeniul medierii

Sarcini didactice de nivelul II – aplicare:

Auditorul trebuie să aibă abilităţi de a:

- evalua actele internaţionale şi naţionale

- delimita competenţele organelor de justiţie şi a mediatorului

- clasifica actele normative privind medierea

- distinge principiile promovate în actele internaţionale

- analiza efectele nerespectării normelor juridice privind medierea

51

Sarcini didactice de nivelul III – integrare:

Auditorul trebuie să poată:

- compara corespunderea cadrului normativ naţional cu standardele

internaţionale

- critica prevederile naţionale ce sunt în contradicţie ce cele internaţionale

- recomanda noi reglementări în domeniul justiţiei restaurative

- testa aplicabilitatea normelor juridice naţionale privind medierea în

condiţiile Republicii Moldova

C. Activităţi ce ţin de lucrul individual:

Subiecte Forme de realizare Modalităţi de evaluare

Impactul Recomandării

R(19(99) a Comitetului de

Miniştri ai Consiliului

Europei către Statele

Membre cu privire la

mediere în cauzele penale

Referate / Rezumate - prezentarea

rezultatelor

- elaborarea articolelor

- participarea la mese

rotunde

II. Activităţi de evaluare

Teste:

1. Care interes primordial urmăreşte medierea conform standardelor

internaţionale

a) interesul făptuitorului

b) interesul victimei

c) interesul societăţii

d) interesul justiţiei

e) stabilirea adevărului

2. În ce mod justiţia trebuie să colaboreze cu serviciile de mediere

a) instituţia nu trebuie să convingă părţile referitor la participarea la mediere

b) medierea poate prelua desine stătător un caz

52

c) Părţile trebuie informate cu privire la mediere

d) Ambele părţi trebuie să accepte principiile de efectuare a medierii.

BIBLIOGRAFIE:

Acte internaţionale:

1. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată la New York la

10.12.1948 (ratificată prin Hotărârea parlamentului Republicii Moldova

nr.217-XII din 27.07.1990).

2. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice, sociale şi

culturale, adoptat la New York la 16.11.1966 (ratificat prin Hotărârea

parlamentului Republicii Moldova nr.217-XII din 27.07.1990) // Tratate

internaţionale la care republica Moldova este parte (1990-1998). Ediţie

oficială. Vol.1. – Chişinău, 1998, p.18-30.

3. Pactul internaţional cu privire la drepturile economice şi politice,

adoptat la New York la 16.12.1966 (ratificat prin Hotărârea parlamentului

Republicii Moldova nr.217-XII din 27.07.1990) // Tratate internaţionale la

care republica Moldova este parte (1990-1998). Ediţie oficială. Vol.1. –

Chişinău, 1998, p.31-51.

4. Convenţia Europeană pentru apărarea Drepturilor şi Libertăţilor

Fundamentale ale Omului, Roma, din 04.11.1950 (ratificată de Republica

Moldova prin Hotărârea Parlamentului nr.1298 din 24.07.1997) amendată de

Protocolul nr.11 şi Protocoalele nr.1, 4, 7, 12, 13 şi 14.

5. Recomandarea nr. R. 19 (99) a Comitetului de Miniştri către Statele

membre cu privire la mediere în cazuri penale (Adoptată de Comitetul de

Miniştri pe 15 septembrie 1999 la cea de-a 69-a întâlnire a reprezentanţilor

miniştrilor).

53

6. Recomandarea 22 (2002) a Comitetului de Miniştri al Consiliului

Europei referitoare la îmbunătăţirea aplicării normelor europene cu privire la

sancţiunile şi măsurile comunitare (Adoptată de Comitetul de Miniştri pe 29

noiembrie 2000 la a 731-a întâlnire a reprezentanţilor miniştrilor).

7. Recomandarea nr. 11(din 1985) a Comitetului de Miniştri al

Consiliului Europei cu privire la poziţia victimei în dreptul penal şi procedură

penală.

8. Rezoluţia ONU 45/112 14 decembrie 1998 (a 68-a Sesiune Plenară),

care a adoptat Principiile Naţiunilor Unite pentru prevenirea delicvenţei

juvenile (Principiile de la Riyadh).

9. Ansamblul regulilor minime ale Naţiunilor Unite cu privire la

administrarea justiţiei pentru minori (Regulile de la Beijing), adoptate prin

Rezoluţia ONU nr. 40/33 din 29 noiembrie 1985.

Acte naţionale:

10.Codul de procedură penală. Legea nr. 122-XV din 14.03.2003;

11.Legea cu privire la mediere 134-XVI;

12.Codul penal. Legea nr. 128 – 129 din 13.09.2002.

Literatura recomandată:

13. V.Rotaru, D.Popa, M.Dilion, X.Ulianovschi, R.Koval. Manual de

mediere. – Chişinău, 2006, p. 15.

54

§ 4. Rolul subiecţilor procesuali în procesul de mediere

I. Obiective de referinţă:

- să indice rolul procurorului şi judecătorului în procesul de împăcare

- să distingă cazurile de împăcare în procesul penal

- să aplice corect normele privind transmiterea cazului la mediere

- să deducă situaţiile când părţilor li se refuză medierea

- să redacteze acte procedurale privind împăcarea părţilor

- să estimeze perspectiva perfecţionării mecanismului de transmitere a

cauzelor către serviciul de mediere

II. Repere de conţinut:

În cadrul procedurii penale atât procurorul cât şi judecătorul sunt subiecţi

activi în procesul de mediere.

De remarcat, că ambii subiecţi dispun de competenţa de a înceta urmărirea

penală în situaţia împăcării părţilor.

Este necesar de remarcat că mediatorul capătă statutul de subiect aş

procesului penal şi evident în raporturile dintre procuror, judecător şi mediator, toţi

subiecţii dispun de drepturi şi obligaţii.

Statutul procesual al mediatorului constă în asistarea părţilor procesului

penal în scopul soluţionării conflictului. În acest context procurorul sau judecătorul

nu poate să-l asimileze cu un reprezentant al organelor de stat sau persoană cu

funcţii de răspundere. Deci, procurorul sau judecătorul nu poate da indicaţii sau

alte modalităţi de intervenţie, decizii sau încheieri în privinţa acestuia. Mediatorul

55

de asemenea nu poate fi asimilat cu părţile din proces. Mediatorul rămâne a fi o

persoană privată cu funcţii specifice procesuale. În acest aspect mediatorul ca şi

apărătorul nu poate fi asimilat şi cu caracterul cauzei examinate.

Mediatorul dispune de o totalitate de drepturi procesuale. În toate cazurile

drepturile se pot extinde doar la misiunea lui de a facilita soluţionarea conflictului.

Având acest drept, mediatorul poate face cunoştinţă cu anumite informaţii privind

fondul cauzei şi cu părţile participante la mediere. Ofiţerul de urmărire penală sau

procurorul decide care volum de informaţie trebuie prezentat mediatorului în

funcţie de caz. În acelaşi timp, ofiţerul de urmărire penală sau procurorul nu pot

limita nejustificat volumul de informaţie solicitat. În caz de situaţie de conflict

privitor la volumul informaţiei solicitat de mediator, acesta va avea dreptul de a

face o plângere procurorului sau după caz, procurorului ierarhic superior potrivit

art. 298 C.proc.pen. Ofiţerul de urmărire penală poate atenţiona mediatorul asupra

obligaţiei acestuia de a nu da publicităţii unei anumite informaţii puse la dispoziţia

mediatorului dacă vor considera că aceasta poate afecta principiul

confidenţialităţii urmăririi penale. La judecarea cauzei informaţia este pusă

integral la dispoziţia mediatorului cu excepţia cazurilor când şedinţa este declarată

închisă. Judecătorul în asemenea cazuri va decide care este volumul informaţiei

necesare de pus la dispoziţia mediatorului.

Mediatorul are dreptul de a solicita informaţie privind părţile ce include:

adresele, ocupaţia, vârsta etc., în funcţie de caz. Informaţia trebuie prezentată

mediatorului în cel mai scurt timp posibil. În cazul când ofiţerul de urmărire

penală sau procurorul consideră necesar de a nu pune la dispoziţia mediatorului o

asemenea informaţie, acest fapt trebuie motivat.

Mediatorul este în drept de a avea întrevederi atât cu victima, cât şi cu

făptuitorul, inclusiv cu cel supus arestării preventive. În acest sens la solicitarea

mediatorului procurorul sau instanţa de judecată trebuie să transmită informaţia

privind mediatorul, respectiv administraţiei locului de detenţie.

De remarcat că pe lângă drepturile procesuale mediatorul are şi anumite

obligaţii. Instanţa de judecată sau procurorul sunt obligaţi de a reacţiona în cazul

56

când consideră că mediatorul a încălcat în activitatea sa principiile medierii sau

Codul Deontologic. În asemenea situaţii procurorul sau judecătorul informează

Consiliul de Mediere. În situaţia când se constată că mediatorul este în relaţii de

rudenie sau în relaţii de dependenţă personală cu persoana care participă la

urmărirea penală sau la judecarea cauzei, fie dacă el sau rudele lui sunt direct sau

indirect interesate în proces, fie dacă a participat în această cauză ca ofiţer de

urmărire penală, procuror sau consultant al procurorului, judecător (inclusiv de

instrucţie), grefier, interpret, traducător, expert, reprezentant al uneia din părţi –

procurorul sau instanţa de judecată are atribuţia de a-l înlătura din proces, dacă

mediatorul nu a înaintat desine stătător o cerere de abţinere.

De asemenea, mediatorul necesită a fi înlăturat dacă acestuia i s-a cauzat un

prejudiciu prin infracţiunea imputată făptuitorului, chiar dacă nu este victimă sau

parte vătămată, sau dacă este declarat incapabil. Mediatorul nu poate participa în

proces dacă a acordat anterior asistenţă juridică în cauza penală, precum şi dacă se

află în relaţii de rudenie sau relaţii de dependenţă personală cu persoana care a

acordat asistenţă juridică. Părţile de asemenea pot înainta cerere de recuzare dacă

stabilesc asemenea circumstanţe.

În cazurile când mediatorul a înaintat cerere de abţinere, fie părţile au

înaintat cerere de recuzare, procurorul sau instanţa sunt obligaţi în cel mai scurt

timp de a lua o hotărâre cu privire la înlăturarea mediatorului din proces.

Hotărârea privind recuzarea mediatorului, în cazul când circumstanţele au fost

constatate din oficiu, se ia din momentul depistării unor asemenea împrejurări.

Procurorul sau instanţa de judecată trebuie să aducă la cunoştinţa mediatorului şi

părţilor hotărârea respectivă.

Un principiu important al medierii constă în interdicţia de a utiliza

informaţiile obţinute în procesul de mediere în cadrul dosarului penal, ca şi

interdicţia de a asimila acceptul de a participa la procesul de mediere cu

recunoaşterea vinovăţiei. În acest aspect procurorului, pe lângă faptul că i se

interzice categoric de a audia în calitate de martor mediatorul, i se interzice de a

efectua oricare altă acţiune care ar putea provoca afecţiune acestui principiu.

57

Pornind de la faptul că părţile sunt acelea care decid destăinuirea unei informaţii

oarecare din procesul de mediere, acestea pot solicita sau accepta, în situaţii

excepţionale, audierea mediatorului în calitate de martor. Audierea în calitate de

martor determină înlăturarea din procesul de mediere a mediatorului.

Principiul confidenţialităţii procesului de mediere împiedică destăinuirea

oricărei informaţii obţinute în cadrul medierii. Procurorul comunică mediatorului

că acesta poate atenţiona părţilor la procesul de mediere asupra obligaţiei de a

păstra confidenţialitatea informaţiei, fiind în drept să solicite semnarea unui acord

de confidenţialitate. Totuşi, mediatorul este obligat să informeze autorităţile

competente referitor la o infracţiune iminentă, despre care ia cunoştinţă în

procesul de mediere.

În procesul de mediere, mediatorul participă la iniţiativa părţilor, fie prin

numire din oficiu de către procuror sau instanţa de judecată. La numirea din oficiu

procurorul sau instanţa de judecată înaintează un demers prin care solicită

desemnarea unui mediator de către biroul de mediatori. Procurorul înaintează

demersul doar în cazul când părţile nu au convenit desine stătător asupra unui

mediator şi când potrivit legii penale împăcarea părţilor are drept rezultat

înlăturarea răspunderii penale.

Procurorul sau instanţa de judecată nu pot recomanda cuiva un anumit

mediator.

Pe lângă dreptul de a recuza mediatorul, procurorul sau instanţa de judecată

are dreptul de a solicita de la biroul de mediatori înlocuirea mediatorului ales sau

mediatorului numit din oficiu în situaţia când se constată că acesta nu poate să

participe la desfăşurarea procesului în decurs de 5 zile din momentul înştiinţării

acestuia fie nu este în stare să asigure părţilor medierea eficientă. În asemenea

cazuri, procurorul emite o ordonanţă, iar instanţa de judecată o încheiere în care se

indică motivele unei asemenea hotărâri cu expunerea tuturor circumstanţelor.

În situaţiile respective procurorul sau instanţa pot propune părţilor ca acestea

să invite un mediator la alegerea lor. În cazul când părţile declară că nu au

posibilitate de a identifica un mediator, procurorul sau instanţa de judecată solicită

58

desemnarea unui mediator de către biroul de mediatori.

În cazul admiterii mediatorului, procurorul emite o ordonanţă, iar instanţa o

încheiere care se aduce la cunoştinţa mediatorului admis şi părţilor la mediere cu

explicarea dreptului de a solicita în orice moment al procesului, înlocuirea lui cu

un alt mediator sau înlăturarea acestuia din proces.

La admiterea în proces procurorul sau instanţa de judecată solicită de la

mediator copia licenţei de mediator şi mandatul biroului de mediatori.

După admiterea mediatorului în proces procurorul sau instanţa de judecată

informează părţile privind hotărârea respectivă şi despre faptul că, cooperarea lor

cu mediatorul este principiul de bază al medierii, despre avantajele împăcării

pentru părţi, inclusiv despre faptul că semnarea acordului de împăcare poate avea

drept rezultat înlăturarea răspunderii penale în cazurile prevăzute de lege, cât şi

despre faptul că procesul de mediere nu substituie şi nu suspendă procesul penal.

De asemenea, părţile sunt anunţate că ele pot renunţa benevol la mediere în orice

moment al procesului şi nesemnarea acordului de împăcare nu poate prejudicia

situaţia uneia sau ambelor părţi.

Medierea propriu-zisă are loc, de regulă, în sediul mediatorului. Această

tradiţie porneşte de la faptul că birourile mediatorilor sunt amenajate pentru

facilitarea dialogului dintre părţi, în condiţii favorabile ambelor. În acelaşi timp,

părţile de comun acord pot solicita desfăşurarea medierii şi în alte locuri, în

funcţie de caz. Acestea pot fi locuri publice, spitale, şcoli etc. Mediatorul trebuie

să nu împiedice alegerea locului sau să insiste asupra desfăşurării medierii în

sediul său, fie în alt loc. În acelaşi timp, mediatorul este liber de a alege tehnicile

şi metodele de efectuare a medierii. Procurorul sau instanţa de judecată nu sunt în

drept să indice o tehnică sau metodică concretă şi poate interveni doar când părţile

declară că medierea este ineficientă.

Procurorul sau instanţa de judecată informează părţile, iar după caz, şi

mediatorul că medierea poate avea loc între două sau mai multe părţi şi se poate

realiza de către unul sau mai mulţi mediatori. De asemenea, părţile sunt informate

despre faptul că pot participa personal sau prin reprezentant, iar persoanele

59

incapabile sunt asistate obligatoriu de către reprezentantul legal. În cazurile când o

persoană este minoră participă obligatoriu pedagogul, psihologul, reprezentantul

legal al părţii vătămate miore, al părţii civile minore, reprezentantul legal al

făptuitorului minor. Pe parcursul medieri, părţile pot fi asistate la cererea sau cu

acceptul lor de avocat, interpret, şi alte persoane. Părţilor li se aduce la cunoştinţă

că pot semna un acord de împăcare.

Procurorul sau instanţa de judecată decide asupra volumului materialelor

puse la dispoziţia mediatorului. Ambii subiecţi procesuali la luarea hotărârii

privind punerea la dispoziţie a materialelor cauzei penale trebuie să ia în

consideraţie două aspecte.

În primul rând, procurorul şi instanţa de judecată trebuie să pună la

dispoziţia mediatorului toate materialele care vor facilita împăcarea părţilor. În

acest sens, este necesar acceptul părţilor de a pune la dispoziţia mediatorului

anumite materiale. Dacă părţile se vor opune referitor la punerea la dispoziţia

mediatorului a anumitor materiale, procurorul sau instanţa de judecată nu va avea

dreptul de a pune la dispoziţia mediatorului anumite materiale.

În al doilea rând, procurorul poate din oficiu să refuze motivat prezentarea

anumitor materiale dacă va considera că aceasta va prejudicia urmărirea. De

regulă, toate ordonanţele procurorului se pun la dispoziţia mediatorului pentru a

lua cunoştinţă.

În legătură cu prezentarea materialelor mediatorului se întocmeşte un

proces-verbal în care se indică lista materialelor puse la dispoziţia mediatorului.

Procurorul preîntâmpină mediatorul despre răspunderea pe care o poartă în cazul

divulgării materialelor urmăririi penale. În acest sens, mediatorul prezintă o

declaraţie în scris.

În urma medierii părţile pot încheia un acord de împăcare. Acordul de

împăcare este întocmit de mediator şi semnat de către părţi. Cu toate că nu există o

formă strictă a acordului, acesta trebuie să conţină date care confirmă decizia luată

liber şi conştient de ambele părţi. De regulă, acordul de împăcare conţine date

privind: locul şi data întocmirii, date despre mediator; date despre părţi, inclusiv

60

despre alte persoane; date generale despre cauza penală; organul care efectuează

urmărirea ş.a.

Este important ca acordul de împăcare să conţină informaţii despre faptul că

părţilor le-au fost explicate drepturile şi obligaţiile în procesul de mediere,

consecinţele încheierii acordului, caracterul benevol al încheierii acordului şi

obligaţiile părţilor în urma încheierii acordului. În situaţia când o parte îşi asumă

responsabilitatea de a repara prejudiciul material, moral sau fizic este indicat şi

cuantumul despăgubirilor pe care şi le-a asumat partea pentru a le transmite, cât şi

termenul de transmitere a despăgubirilor. De regulă, din momentul semnării

acordul este executoriu dacă părţile nu vor conveni altfel. Mediatorul nu are

dreptul să indice părţilor care trebuie să fie poziţia lor sau ce despăgubiri acestea

pot solicita. Totuşi, când în acordul de împăcare părţile vor introduce unele

prevederi care contravin legii, ordinii publice sau bunelor moravuri, mediatorul

până la semnarea acordului poate solicita opinia specialiştilor în domeniul

respectiv. În cazul când se va constata o asemenea eroare mediatorul trebuie să

informeze părţile şi de comun acord să identifice o soluţie adecvată situaţiei.

În urma încheierii acordului, acesta este prezentat de către mediator

procurorului sau instanţei judecătoreşti.

Procurorul sau instanţa de judecată sunt obligate de a verifica toate aspectele

încheierii acordului de împăcare, cele mai importante fiind acordul benevol şi

conştientizarea rezultatelor împăcării. Procurorul sau instanţa de judecată admit

sau resping acordul printr-o hotărâre motivată. Respingerea acordului poate fi în

situaţii excepţionale când s-a constatat că acest acord prejudiciază drepturile unei

părţi, iar partea nu a conştientizat acest fapt. Procurorul sau instanţa de judecată nu

pot refuza acceptarea acordului pe temeiuri de oportunitate sau din alte motive.

Dacă părţile după înştiinţare insistă benevol şi expres asupra împăcării, în cazurile

prevăzute de lege, procurorul sau instanţa de judecată n au dreptul să refuze

acceptarea acordului.

Încetarea procesului, care de fapt este un obiectiv al medierii poate avea loc

şi fără întocmirea unui acord de împăcare. Părţile pot desine stătător să înainteze o

61

cerere de împăcare, fapt ce obligă procurorul sau instanţa de judecată de a emite o

hotărâre de încetare.

Ca şi însuşi procesul penal procesul de mediere poate înceta în anumite

împrejurări, fie că părţile au încheiat acord sau au refuzat la mediere, fie nu ajung

la un numitor comun. Procesul de mediere poate înceta şi în situaţia când o parte

şi-a pierdut calitatea sa de parte vătămată, civilă, reprezentant legal etc. în

procesul penal.

De remarcat, că în procesul de mediere pot participa şi persoanele juridice.

Conflictul din cadrul familiei a apărut din cauza consumului de alcool de

către soţ. Victima, soţia a afirmat că soţul ei face rareori abuz de alcool, dar de

data aceasta ea a fost abuzată fizic şi s-a adresat la poliţie.

Şedinţa de mediere a avut un caracter deosebit, ţinând cont de specificul

conflictului şi de părţile implicate în acest conflict. În cadrul şedinţei de mediere

părţile au discutat despre cauzele ce generează conflictele şi abuzurile din familie.

De asemenea, s-a discutat despre relaţiile dintre copiii acestora, întrucât ambii soţi

au copii din relaţiile anterioare.

Fiecare parte a expus trăirile vis-a-vis de conflictele din cadrul familiei, cât

şi necesităţile şi aşteptările de la partener. De asemenea, fiecare parte a venit cu

soluţii în vederea îmbunătăţirii relaţiilor dintre soţi şi copiii acestora.

Soţul şi-a exprimat regretul pentru acţiunile sale, cât şi pentru faptul că a

pricinuit o serie de probleme întregii familii, iar soţia a relatat circumstanţele

abuzului comis de către soţul ei, simţindu-se frustrată de cele întâmplate.

Astfel, în timpul discuţiilor părţile au ajuns la concluzia că de fapt cauza

principală care generează conflictul nu este abuzul de alcool, ci relaţiile dintre

copiii soţilor, care sunt din căsnicii diferite, cât şi faptul că soţia se simte neglijată

atunci când soţul vine seara de la serviciu şi discută cu copiii săi.

La sfârşitul şedinţei partea vătămată l-a iertat pe soţul ei pentru cele

întâmplate şi părţile au convenit asupra experimentării unui nou model de

comunicare şi relaţionare în cadrul familiei.

Bănuitul a sustras din magazinul Bon ami o sticlă de cognac în valoare de

62

371,90 lei. Bănuitul mai demult a fost angajat al supermarketului.

În cadrul şedinţei de mediere părţile au discutat asupra circumstanţelor

actului comis, în cadrul şedinţei de mediere părţile şi-au exprimat sentimentele şi

cerinţele părţii vătămate faţă de inculpat care şi a fost cerinţa obligatorie pentru

semnarea acordului de împăcare. Iniţial cerinţa părţii vătămate o constituia suma

de 10 mii lei, în procesul de negociere a fost acceptată suma de 6 mii lei, fapt ce a

condus la împăcarea părţilor.

Pe parcursul şedinţei una din părţi (avocatul bănitului) a cerut pauză, şi a

încercat să negocieze în afara şedinţei, ceea ce putea constitui riscul eşecului

pentru procesul de mediere. Acest lucru a fost observat la timp, şi respectiv a fost

preluat controlul.

III. Sugestii metodice

Sarcini didactice de nivelul I – cunoaştere şi înţelegere:

Auditorul trebuie să cunoască:

- rolul procurorului şi judecătorului în transmiterea cauzelor serviciului de

mediere

- modalităţile de soluţionare a conflictului

- mecanismul de transmitere a cauzelor spre mediere

- competenţa procurorului şi judecătorului în procesul de transmitere a

cauzelor

Sarcini didactice de nivelul II – aplicare:

Auditorul trebuie să aibă abilităţi de a:

- distinge cauzele pasibile medierii

- analiza efectele refuzului unei părţi la mediere

- distinge competenţele procesuale ale participanţilor la mediere

- sintetiza informaţiile oferite mediatorului

- identifica cazurile de încetare a medierii

Sarcini didactice de nivelul III – integrare:

Auditorul trebuie să poată:

- perfecta hotărârea de transmitere a cauzei mediatorului

63

- estima eficienţa mecanismului medierii în procesul penal

- recomanda perfecţionarea rapoartelor juridice între judecător, procuror, şi

serviciul de mediere

- valida acordul de împăcare

B. Activităţi de lucru individual

Subiecte / probleme Forme de realizare Modalităţi de evaluare

Mecanismul de

transmitere a cauzelor

serviciului de mediere

Referate / Rezumate

studiu de caz

- prezentarea

rezultatelor

- elaborarea

articolelor

C. Activităţi de evaluare

Speţa 1.

Procurorul sectorului Centru al mun.Chişinău efectuează urmărirea penală în

cauza penală de învinuire a cet. Bodrug în vârstă de 17 ani de comiterea

infracţiunii de furt (art.186 CP). Pe parcursul urmăririi a parvenit o cerere de la

învinuit cu privire la transmiterea cauzei mediatorului. Procurorul a informat partea

cu privire la necesitatea unei cereri şi a victimei şi în legătură cu aceasta a

recomandat învinuitului să se întâlnească cu partea vătămată. Învinuitul a declarat

că nu cunoaşte datele despre partea vătămată şi în legătură cu acest fapt procurorul

a transmis cauza în instanţă.

1. Indicaţi statutul procurorului în procesul de mediere

2. Argumentaţi hotărârea procurorului

Speţa 2

În cauza penală de învinuire a cet.Verdeş de comiterea infracţiunii de jaf

(art.187 CP) a parvenit cererea părţilor de transmitere a cauzei serviciului de

mediere. După transmiterea cauzei mediatorul a solicitat materialele cauzei privind

fondul infracţiunii, volumul prejudiciului, adresele martorilor, extras din cartea de

imobil.

64

Procurorul a respins cererea mediatorului din faptul că motivele solicitate nu

sunt pertinente la soluţionarea conflictului

1. Indicaţi care materialele se transmit mediatorului

2. Analizaţi remediile procesuale de soluţionare a problemei respective

BIBLIOGRAFIE:

Acte naţionale:

a. Codul de procedură penală. Legea nr. 122-XV din

14.03.2003;

b. Legea cu privire la mediere 134-XVI;

c. Codul penal. Legea nr. 128 – 129 din 13.09.2002.

Literatura recomandată:

Igor Dolea. Un nou concept în procedura penală. // Revista Naţională de Drept,

2002, nr.5.

Igor Dolea, Dumitru Roman, Iurie Sedleţchi, Tatiana Vâzdoagă, Vasile Rotaru,

Adrian Cerbu, Sergiu Ursu. Drept procesual penal. – Chişinău: Caracter, 2005.

Igor Dolea, Dumitru Roman, Iurie Sedleţchi, Tatiana Vâzdoagă, Vasile Rotaru,

Adrian Cerbu, Sergiu Ursu, Ecaterina Erjiu. Codul de procedură penală. //

Comentariu. – Chişinău: Cartier, 2005.

65