1 procesul de munca

Managementul procesului de muncă

11 Managementul procesului de muncă

1.1. Studiul muncii

Studiul muncii se referă la studiul timpilor şi al mişcărilor.

Se constituie sub forma unei colecţii de metode şi tehnici de cercetare analitică,

sistematică şi critică a consumului de timp de muncă al executanţilor în vederea stabilirii

unor metode de muncă mai eficiente îndeosebi prin simplificarea muncii.

Obiectivele preocupărilor de studiu al muncii vizează deci identificarea unor

metode de muncă mai bune caracterizate prin:

consum mai mic de timp de lucru pe unitatea de produs

scăderea consumurilor specifice

scăderea necesarului de spaţii de producţie

realizarea unui ritm normal de lucru

evitarea accidentelor de muncă

eliminarea activităţilor neproductive, etc.

Scopul principal îl constituie creşterea productivităţii muncii concomitent cu

uşurarea muncii executanţilor.

Abordarea din punct de vedere al studiului muncii diferă în funcţie de domeniul luat

în discuţie:

la nivelul întreprinderii vizează eliminarea unor activităţi inutile legate de

manipulare, depozitare, transport

la nivelul locului de muncă se referă la eliminarea mişcărilor (operaţiilor)

inutile.

Caracteristicile studiului muncii

Se pot sintetiza astfel:

1

Managementul producţiei

1. Asigură creşterea productivităţii muncii fără investiţii sau cu investiţii foarte mici (de

obicei se realizează doar pe baza unor măsuri organizatorice)

2. Este o activitate sistematică ce reflectă interdependenţa între mişcări şi duratele

acestora

3. Asigură fundamentarea riguroasă a normelor de muncă

4. Economiile realizate în procesul de muncă sunt disponibile imediat şi pe toată durata

(perioada) până la shimbarea condiţiilor tehnice

5. Este un instrument cu aplicare universală – în ateliere de producţie şi proiectare, în

laboratoare, în birouri şi servicii.

În concluzie se poate spune că studiul muncii este, de fapt, o aplicare a bunului

simţ tehnic şi organizatoric în analiza şi modificarea modului de îndeplinire a sarcinilor

de muncă de către executanţi.*

1.2. Elemente de ergonomie industrială

Cele peste trei secole de activitate industrială au demonstrat că oricâte măsuri de

adaptare a oamenilor la condiţiile lor de muncă s-ar lua prin orientare, selecţie şi

reorientare profesională acestea nu sunt niciodată suficiente deoarece capacitatea de

adaptare a oamenilor la mijloacele de producţie are limite biologice, antropologice şi

chiar social-culturale (mentalitate, aspiraţii, specific naţional).

Odată cu abordarea umanistă a conducerii industriale au apărut acţiuni de adaptare a

mijloacelor de producţie la posibilităţile şi aptitudinile oamenilor. Realizarea acestor

acţiuni care s-a dovedit foarte dificilă deoarece veneau în contradicţie două categorii de

logici - logica tehnică/economică şi logica unor fiinţe.

Începutul s-a făcut prin adaptarea uneltelor luându-se în considerare caracteristicile

antropometrice ale populaţiei din care se recruta forţa de muncă. Ulterior s-a trecut la

modernizarea celorlalte mijloace de producţie şi apoi a ambianţei locului de muncă

respectându-se cerinţele fiziologice şi psihologice ale oamenilor.

*Hidoş, C.şi Ivan, G., Studiul muncii, vol.I-VIII, E.T. Bucureşti, (1973-1975)

2


A apărut astfel ergonomia care este o ştiinţă interdisciplinară ce urmăreşte

realizarea unor raporturi optime între oameni, mijloace de muncă şi mediu fizic şi social;

ea urmăreşte creşterea productivităţii muncii prin crearea unor condiţii bune de

muncă şi reducerea oboselii executanţilor.

Abordarea ergonomică urmăreşte realizarea unor condiţii de muncă ale oamenilor

cât mai confortabile prin realizarea celor mai adecvate niveluri de temperatură, iluminat,

ventilaţie, zgomot, a unei ambianţe coloristice adecvate, a unor unelte şi maşini cât mai

uşor de mânuit şi cât mai puţin periculoase.

Preocupările de ergonomie răspund necesităţii de a se ajunge la astfel de condiţii de

muncă în care să-şi poată desfăşura activitatea fără dificultate orice om normal.

Ergonomia foloseşte noţiuni de biologie, antropometrie, psihologie, sociologie,

cunoştinţe economice şi, pentru industria chimică, din domeniul ingineriei şi

tehnologiilor chimice. Această bogăţie de informaţii permite organizatorilor să abordeze

toate posibilităţile de realizare a celor mai confortabile condiţii de muncă.

Pentru a organiza raţional un loc de muncă este necesar ca, în afară de dimensiunile

antropometrice, să se ţină cont şi de următoarele indicaţii cu caracter general:

evitarea poziţiilor nenaturale sau prea aplecate ale corpului

evitarea înclinării laterale a trunchiului şi capului

evitarea menţinerii în stare suspendată a braţelor

adoptarea (în limitele posibile a) poziţiei de lucru sedentare, când este vorba de un

efort fizic şi evitarea poziţiei sedentare când predomină efortul intelectual

asigurarea simetriei şi simultaneităţii mişcărilor braţelor

stabilirea înălţimii planului de lucru în funcţie de distanţa optimă de vedere

dispunerea la locul de muncă a mânerelor, butoanelor, pârghiilor şi dispozitivelor de

comandă, a uneltelor şi materialelor astfel încât mişcările cele mai

frecvente să poată fi efectuate în apropierea corpului şi cu cotul îndoit

dotarea locului de muncă cu stative şi scaune construite funcţional care să asigure o

poziţie comodă în timpul lucrului şi loc pentru picioare (trebuie să se ţină

cont de faptul că există diferenţe foarte mari în funcţie de înălţime, vârstă,

sex)

asigurarea ca locul de muncă să permită o poziţie corectă, dar şi schimbarea poziţiei

3


construirea unor scule astfel încât să corespundă cerinţelor oamenilor ce le vor folosi

evitarea accidentelor în timpul manipulării (eliberarea căilor de transport, deplasarea

greutăţilor cu ambele mâini etc.)

situarea zonei de lucru în câmpul vizual normal (45°în jos; 15°în sus; 65°dreapta-

stânga);

evitarea combinării sau succesiunii mişcărilor care necesită îndemânare cu acelea care

solicită efort fizic

trebuie avută în vedere capacitatea de efort a organismului, dar şi nivelul de efort pe

care omul îl poate menţine pe durata unei zile de muncă (cca 10% din

capacitatea de efort a maselor musculare implicate).

În continuare sunt enumerate câteva reguli generale ce trebuie respectate pentru

două tipuri de locuri de muncă frecvent întâlnite în industria chimică:

1.operator la tabloul de comandă; nu se depun eforturi fizice ci mai ales

intelectuale/mentale:

factorii care se referă la ambianţă:

– iluminare corespunzătoare

– temperatura 18-20°C

– ventilaţie (trebuie să se ţină cont de faptul că o viteză a aerului mai mare de 10

cm/s pune în pericol sănătatea executantului)

– ambianţă coloristică (ideal: culoare pastelată pe tavan, culoare închisă pe podea,

pereţii în tonuri de verde)

– umiditate mai mare de 50%, dar nu prea mare

– nivel scăzut de zgomot

1.aspectele privind modul de dispunere a aparatelor şi dispozitivelor de comandă,

forma şi mărimea acestora:

– să aibă formă şi mărime diferite pentru fiecare (categorie de) parametru măsurat

– să fie dispuse în succesiunea normală de citire

– tastele, butoanele să permită centrarea mişcărilor, iar acţionarea lor să nu implice

efort

– semnale optice şi acustice uşor de distins şi recunoscut4


– comenzile periculoase să fie protejate.

2. operator în câmpul instalaţiei: se depun îndeosebi eforturi fizice;– amplasarea comenzilor se va face astfel încât să fie folosite fără prea mare

dificultate

– dispozitivele de acţionare să necesite eforturi cât mai mici

– eliberarea căilor de deplasare sau transport prin amplasarea cablurilor, conductelor

în şanţuri acoperite

– nivelul zgomotului să fie cât mai mic (pentru zgomot mare să existe antifoane sau

incinte insonorizante)

– pentru instalaţii în aer liber să existe incinte protejate (pentru încălzire).

1.3. Normarea muncii

Norma de muncă reprezintă cantitatea de muncă ce trebuie să o depună un

executant care are calificarea necesară, lucrează în ritm normal, cu intensitate normală, în

condiţii tehnice şi organizatorice bine precizate pentru efectuarea unei operaţii sau

lucrări.

În norma de muncă se includ acţiunile utile ale executantului şi întreruperile

reglementate (nu se includ întreruperile nereglementate şi munca neproductivă).

Normele de muncă se stabilesc pentru toate categoriile de executanţi şi se pot

exprima într-o mare varietate de moduri:

► producţie realizată

► timp de lucru

► volum de mărfuri gestionate

► număr de inspecţii, controale, etc.

Importanţa normării muncii este subliniată şi de faptul că terminologia aferentă face

obiectul unui standard de stat.

Criterii de clasificare a normelor de muncă

5


Normă de timpNormă de produse

Modul de exprimare Normă de personalSferă de atribuţii şi zonă de

servire

Normă localăAria de aplicare Normă unificată

Clasificare după Normă pe elementeSfera de cuprindere Normă grupată

Normă provizorie

Stadiul de aplicare Normă de însuşire

Normă definitivată

Fig. 1.1 Clasificări ale normelor de muncă

Criteriile uzuale de clasificare a normelor de muncă sunt prezentate schematic în

fig. 1.1 şi descrise în continuare.

1. După modul de exprimare:

a) Norma de timp (NT) reprezintă timpul necesar unui executant care are

calificarea necesară, lucrează în ritm normal, cu intensitate normală,

în condiţii tehnice şi organizatorice bine precizate pentru realizarea

unei unităţi de produs (de lucrare). Se exprimă în [(unităţi de timp-

om)/(unităţi naturale)], de exemplu ore-om/t, min-om/buc.

a) Norma de producţie (NP) reprezintă cantitatea de produse (lucrări) ce

trebuie realizată în unitatea de timp de către un executant care are

calificarea necesară, lucrează în ritm normal, cu intensitate normală,

în condiţii tehnice şi organizatorice bine precizate. Se exprimă în

[(unităţi naturale)/(om-unităţi de timp)], de exemplu t/om-zi, buc/om-

min.

După cum se observă:

6


b) În procesele conduse cu aparatură (instalaţii complexe) în care este necesară

prezenţa simultană a unor executanţi care exercită activităţi în comun,

se aplică norma de personal (Nps)care reprezintă numărul de

executanţi având profesii şi niveluri de calificare necesare pentru un

executant colectiv, care îşi exercită activitatea pe baza unei norme de

producţie stabilită la nivelul formaţiei de lucru.

c) Când există posturi fixe (îndeosebi pentru prestări servicii) norma de muncă

se exprimă ca sferă de atribuţii (SA) şi zonă de servire (ZS). Sfera de

atribuţii reprezintă ansamblul sarcinilor ce revin în mod curent unui

angajat care are calificarea necesară, lucrează în ritm normal, cu

intensitate normală, în condiţii tehnice şi organizatorice bine precizate

pentru a le îndeplini în cadrul procesului de producţie la care participă

(de exemplu: operator la tabloul de comandă, paznic, operator la podul

rulant). Zona de servire locul de muncă delimitat prin suprafaţa sau

înzestrarea lui în care unul sau mai mulţi executanţi îşi exercită

atribuţiile şi sarcinile de muncă, de exemplu pentru un mecanic de

întreţinere sau o echipă de întreţinere.

2. După aria de aplicare:a) Norme locale (Nl) se stabilesc pentru o singură întreprindere (secţie) în funcţie

de condiţiile tehnico-organizatorice specifice acesteia. Cazul tipic este

cel al producătorului unic ăntr-o economie naţională.

b) Norme unificate (Nu) se stabilesc pentru anumite condiţii tehnice şi

organizatorice şi sunt obligatoriu de respectat şi menţionat în contractul

colectiv de muncă în toate întreprinderile care au aceste condiţii.

3. După stadiul de aplicare:a) Norme provizorii (Npr) care se aplică la începutul realizării unui produs nou

sau pentru operaţii (produse) realizate la intervale mari de timp.

Stabilirea lor se face pe baza alegerii unor norme prin comparaţie cu un

produs asemănător.

7


a) Norme de însuşire (Nî) ce reprezintă consumul de timp de muncă necesar

pentru realizare unei sarcini, luându-se în considerare stadiul de

însuşire a unor noi condiţii de lucru de către un executant (sunt

dinamice).

b) Norme definitivate (Nd) care reprezintă consumul real necesar de muncă

pentru îndeplinirea unei sarcini de către un executant care are

calificarea necesară, lucrează în ritm normal, cu intensitate normală, în

condiţii tehnice şi organizatorice bine precizate.

4. După complexitate:a) Norme unitare (pe elemente) (Ne) care se referă la o singură operaţie, ele

fiind rezultatul prelucrării statistice a unui şir de măsurători.

b) Norme globale (grupate) (Ng) ce se referă la un ansamblu de mişcări pentru

realizarea unităţii de produs şi se obţin prin însumarea normelor pe

elemente ţinându-se cont şi de alte aspecte.

Pentru ca normele să fie de bună calitate trebuie să îndeplinească următoarele condiţii:

să fie progresive, adică să ducă la creşterea productivităţii muncii, la creşterea

calităţii produselor şi la scăderea costului produselor

să fie accesibile, adică să poată fi realizate de orice muncitor care şi-a însuşit

calificarea necesară lucrării şi respectă condiţiile tehnice şi

organizatorice precizate de normă

să fie elaborate de normatori cu temeinică pregătire profesională, respectându-se

întocmai metodologia de elaborare a normelor.

Structura timpului de muncă al executantului este ilustrată în figura 1.1.

Semnificaţiile notaţiilor din figură sunt următoarele:

TM – timp de muncă – timpul de care dispune un executant în cadrul programului

normal de lucru pentru a-şi îndeplini sarcinile de muncă

TP – timp productiv – timpul în cursul căruia un executant efectuează lucrările

necesare realizării unei sarcini de muncă

8


Tpî– timp de pregătire şi încheiere – timpul în cursul căruia un executant, înaintea

începerii unei lucrări, creează condiţiile necesare efectuării ei, iar după

terminarea ei aduce locul de muncă în starea iniţială (de conservare). Depinde

de tehnologia lucrării nu şi de volumul ei.

Top– timp operativ – timpul în cursul căruia un executant efectuează modificarea

cantitativă şi calitativă a obiectului muncii

tb – timp de bază – timpul în cursul căruia un executant efectuează sau trebuie să

supravegheze lucrările necesare pentru modificarea nemijlocită, cantitativă şi

calitativă, a obiectului muncii

ta – timp ajutător – timpul în cursul căruia nu se produce o modificare cantitativă sau

calitativă a obiectelor muncii, însă executantul trebuie să execute mânuiri

necesare pentru ca această modificare să aibă loc (de ex: la presarea produselor

plastice timpul ajutător este compus din timpii necesari pentru scoaterea din

matriţă, ungerea matriţei, introducerea materialului plastic în matriţă)

9


tman – timp de muncă manuală – timpul în cursul căruia lucrarea se efectuează numai

cu consumul de energie proprie a executantului, fără intervenţia unei energii

exterioare

tmm – timp de muncă manual-mecanică – timpul în cursul căruia lucrarea se

efectuează cu ajutorul unor maşini, utilaje, agregate acţionate de energii

exterioare, cu participarea simultană şi nemijlocită a energiei proprii a

executantului

tsf – timpul de supraveghere a funcţionării utilajului în cursul căruia executantul

supraveghează desfăşurarea normală a procesului tehnologic şi a funcţionării

utilajului; la procesele conduse cu aparatură cea mai mare parte a timpului de

muncă este de această natură

Tdl – timp de deservire a locului de muncă – timpul în cursul căruia un executant

asigură, pe întreaga perioadă a schimbului de muncă atât menţinerea în stare de

funcţionare a utilajelor şi sculelor cât şi organizarea, aprovizionarea, ordinea şi

curăţenia la locul de muncă (depinde de caracterul utilajelor de producţie şi de

mijloacele tehnico-organizatorice existente)

tdt – timp de deservire tehnică – timpul în care executantul asigură, pe întreaga

perioadă a schimbului de muncă, menţinerea în stare normală de funcţionare a

utilajelor şi sculelor cu care efectuează sarcinile de muncă (timpul consumat

pentru înlocuirea unei scule tocite, pentru revizie, probă, reglare accidentală,

timp de oprire pentru curăţare, ungere ş.a.)

tdo – timp de deservire organizatorică – timpul în care executantul asigură, pe

întreaga perioadă a schimbului de muncă, îngrijirea, aprovizionarea şi

organizarea locului de muncă (ex: aranjarea zilnică a sculelor, documentaţiei,

pentru predarea şi primirea schimbului etc.)

TN – timp neproductiv – timpul în cursul căruia au loc întreruperi în munca

executantului sau în care acesta nu efectuează lucrări necesare pentru realizarea

sarcinii sale de muncă

Tîr – timp de întreruperi reglementare – timpul în cursul căruia procesul de muncă

este întrerupt pentru odihnă şi necesităţi fireşti (ton) şi legate de tehnologia şi

organizarea muncii (tto)

10


Tmn – timp de muncă neproductivă – timpul în cursul căruia executantul desfăşoară

o activitate care nu este necesară desfăşurării normale a procesului de producţie

(căutarea sculelor aflate în dezordine, timpul consumat în cazul rebutării unei

piese, muncă pentru sine, etc.)

Tîn – timp de întreruperi nereglementare – timpul în care procesul este întrerupt din

cauze dependente de executant (tde) (încălcarea disciplinei, întârzieri, plecări

nejustificate de la locul de muncă, plecări înainte de sfârşitul programului etc.)

sau independente de executant (tie) apărute din cauze organizatorice (ex:

aşteptarea sosirii materiilor prime, a semifabricatelor, a sculelor, a mijloacelor

de transport, lipsa de energie electrică, de aer, repararea accidentală a utilajului

etc.).

Metode de elaborare a normei de timp

MAI MULT – mai ales despre MTMuriCele mai des utilizate metode de determinare a normei de timp sunt următoarele:

1. Prin comparare cu operaţii asemănătoare. Se obţin astfel norme provizorii ce se

utilizează pentru prima perioadă de aplicare a unei tehnologii noi

sau pentru operaţii care au o frecvenţă de apariţie foarte mică.

2. Prin calcul analitic al consumului de timp de muncă al executantului care

conduce la norme de timp riguros exacte, bazate pe o

fundamentare ştiinţifică în măsura în care se dispune de o bază de

date adecvată. Se iau în consideraţie structura timpului de muncă,

operaţiile concrete pe care le face executantul utilizând

normativele de mişcări (Measuring Time Method). Aceste

metode (MTM1, MTM2, MTM3, WF) iau în considerare faptul

că între mişcare şi timpul necesar executării ei există o legătură

fundamentală şi că mişcările necesare executării oricărei operaţii

sau lucrări se pot regăsi într-un număr mic de mişcări de bază.

Aceste mişcări pot fi grupate în trei tipuri: mişcări ale mâinilor,

ale picioarelor şi ale ochilor. Sunt metode analitice care defalcă 11


orice proces de muncă sau operaţie manuală în mişcări de bază şi

care iau în considerare condiţiile în care acestea se execută.

Pe baza unor studii îndelungate şi a prelucrării statistice a rezultatelor înregistrate s-au

constituit în cadrul fiecărei metode normative proprii de timp pe

elemente sau grupate. Normativul de timp de muncă este timpul

necesar pentru efectuarea unuia sau mai multor elemente grupate

ale procesului de muncă sau pentru întreruperi reglementate, în

funcţie de factorii de influenţă şi în condiţiile tehnice şi

organizatorice precizate.

În elaborarea prin calcul analitic a normei de timp se mai utilizeză:

normative de regim tehnologic – se referă la condiţiile de folosire raţională a

utilajelor, materiilor prime şi materialelor;

normative de frecvenţă – se referă la numărul de repetări ale unor acţiuni pe unitatea

de măsură de lucrare/produs, determinat de anumiţi factori de influenţă;

normative de deservire – se referă la modul de delimitare a zonei de servire în

funcţie de factorii de influenţă.

În calculul normei de timp se respectă structura acesteia prezentată în figura 1.3.

12


3. Prin cercetare analitică a consumului de timp de muncă. Se poate face pe două căi:a) cronometrarea timpului de muncă – este o metodă de măsurare şi analiză

sistematică şi critică a duratei elementelor unui proces de producţie care se

repetă la fiecare unitate de produs (se măsoară timpul operativ). Aplicarea

acestei metode presupune parcurgerea a trei etape:

pregătirea cronometrării

efectuarea observaţiilor

prelucrarea datelor obţinute.

b) fotografierea (filmarea) timpului de muncă este o metodă de măsurare şi

analiză critică a duratei tuturor elementelor de producţie şi a întreruperilor

procesului. Fotografierea se face individual sau colectiv pe un schimb sau o

zi de lucru. Are ca scop stabilirea gradului de încărcare a muncitorilor,

pierderile de timp, studierea experienţei muncitorilor ş.a.

1.4. Stabilirea formaţiilor de muncă şi programarea schimburilor de lucru

1.4.1 Formaţiile de muncă

Stabilirea formaţiilor de muncă este legată în plan tehnic de aspectele concrete ale

acrivităţii(profesii şi amploarea activităţii), iar în plan organizatoric de ponderea

ierarhică.

Formaţiile de muncă ajung la 40÷50 persoane dacă fiecare executant lucrează

individual şi la 10÷16 persoane dacă activitatea executanţilor se condiţionează reciproc.

Stabilirea numărului de locuri de muncă se face în funcţie de dotarea întreprinderii.

Ele trebuie delimitate prin sfera de atribuţii şi zona de servire. Datorită complexităţii

activităţii s-au stabilit o serie de normative (numărul de parametri, frecvenţa comenzilor,

distanţele ce trebuie parcurse etc.) pe baza cărora se stabilesc formaţiile de muncă.

Pentru o instalaţie nouă aceste estimări se pot face pornind de la vederi laterale şi de

sus (BIRD EYE), din ce în ce mai accesibile în condiţiile extinderii proiectării asistaă de

calculator (CAD), sau pornind de la machete (modele fizice nefuncţionale de mici

13


dimensiuni ale viitoarelor instalaţii care pot fi utilizate şi în procesul de pregătire a forţei

de muncă).

Numărul de posturi ia în considerare şi respectarea dreptului la concediu de odihnă.

Se obţine astfel schema om-utilaj, un tabel care conţine denumirea locului de muncă, a

profesiei, numărul de persoane necesare pe schimb, pe zi, de rezervă şi nivelul de

calificare. Pe această bază se constituie formaţiile de muncă ţinând seama de aspectele de

pondere ierarhică adecvată specificului activităţii.

Formaţiile de muncă pot fi complexe (formate din mai multe profesii) sau simple

(formate din executanţi având aceeaşi profesie).

1.4.2 Schimburile de lucru

Pentru stabilirea schimburilor de lucru se ţine seama de tipul de proces care, din

punct de vedere tehnologic, poate fi continuu sau discontinuu, iar din punct de vedere

organizatoric – neîntrerupt sau întrerupt (pe perioada zilelor de odihnă şi a sărbătorilor

legale).

În cazul proceselor continue şi/sau neîntrerupte apare necesitatea obiectivă a

schimbului de lucru. Echipamentele pot funcţiona perioade mari de timp, dar oamenii

numai un număr limitat de ore în fiecare zi. De aici necesitatea schimburilor de lucru.

În cazul proceselor întrerupte numărul formaţiilor de lucru este identic cu numărul

de schimburi. Durata schimbului poate fi de 4, 6 sau 8 ore (dacă se normează schimburi

de 5 sau 7 ore se lucrează tot 6 sau 8 ore urmând ca pentru orele prestate în plus

persoana să fie plătită în plus sau acestea să se cumuleze ca zile şi să se adauge la

concediul de odihnă).

În cazul proceselor neîntrerupte numărul formaţiilor de lucru este mai mare decât

numărul de schimburi pentru a se putea asigura dreptul la zile nelucrătoare (sărbători

legale şi repaus săptămânal).

Exemplu: considerând lucrul în trei schimburi, pentru procese neîntrerupte

pentru 6 zile lucrătoare pe săptămână:

– necesarul de schimburi: 7x3=21 schimburi/săptămână

disponibilul: pentru 3 formaţii 3x6=18 schimburi/săptămână14


pentru 4 formaţii 4x6=24 schimburi/săptămână.

Evident se alege varianta cu 4 formaţii de muncă. Cele trei schimburi/săptămână în

plus care apar astfel vor lucra în schimbul 1 pentru operaţii de întreţinere, curăţenie,

instructaj de protecţia muncii, perfecţionare profesională, manipulare, transport

dublându-se o altă formaţie de lucru. Prin rotaţie fiecare formaţie va trece pentru o lună

într-o situaţie specială care poartă numele de schimb/tură pană şi de regulă va lucra

schimbul 3 (singură) şi 1 (unde va dubla frecvent o altă formaţie).

pentru 5 zile lucrătoare pe săptămână:

– necesarul de schimburi: 7x3=21 schimburi/săptămână;

– disponibil: la 3 formaţii 3x5=15 schimburi/săptămână

la 4 formaţii 4x5=20 schimburi/săptămână

la 5 formaţii 5x5=25 schimburi/săptămână.

Se acceptă varianta cu 4 formaţii. Odată pe lună fiecare formaţie va lucra 6 zile pe

săptămână asigurându-se plata în plus (mai degrabă decât compensarea cu zile libere).

Reguli principale pentru programarea schimburilor de lucru

► La nivelul unei luni calendaristice trebuie asigurat, pe cât posibil, acelaşi număr de

zile libere pentru fiecare formaţie de lucru (în mod obligatoriu la nivelul unui

an calendaristic numărul de zile libere pentru fiecare formaţie de lucru trebuie

să fie acelaşi)

► La nivelul unui an calendaristic este necesar ca fiecare formaţie de lucru să aibă

acelaşi număr de zile lucrate în fiecare schimb

► Este interzisă succesiunea schimbul 3 – schimbul 1. Trebuie să existe o zi liberă

între schimburi când acestea se modifică

► Numărul de zile lucrate consecutiv în acelaşi schimb este limitat (de ex: 4÷5 zile

în schimbul 3 şi 7÷9 zile schimbul 1).

În unităţile economice industriale programul de lucru în schimburi se face prin două

documente – tabele denumite în practică grafice:

a) Graficul turelor pană:

15


Tura I F M A M I I A S O N D

A X X X

B X X X

C X X X

D X X X

b) Graficul de lucru în schimburi (de exemplu pentru o lună de 30 zile):

Tura 1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 11 12 13 .... 30

A 1 1 1 1 1 L L 2 2 2 2 2 1

B 2 2 2 2 2 2 2 L 3 3 3 3 L

C 3 3 3 3 L 1 1 1 1 1 1 L 2 etc.

D* 1 1 1 L 3 3 3 3 L 1 1 1 3

* – tura pană; 1,2,3 – schimbul; L – zi liberă

Pentru lucrul în trei schimburi orele de începere ale acestora sunt de obicei 6, 14,

22.

În tabelele 1.1 şi 1.2. sunt reprezentate două exemple de programe la nivelul unei

luni calendaristice a lucrului în schimburi.

De introdus schemele 12+24

1.5. Instrucţiunile de lucru

Sunt acte normative interne ale întreprinderii care stabilesc, pentru executanţii din

activităţile de producţie de bază şi auxiliară, conţinutul muncii, sarcinile ce le revin şi

relaţiile pe care au obligaţia să le stabilească.

Sunt redactate de persoane cu pregătire superioară, pornindu-se de la informaţiile

existente în documentaţia de proiectare şi în regulamentul de fabricaţie. Se întocmesc

pentru fiecare loc de muncă şi trebuie actualizate periodic. Executantul are obligaţia să-şi

însuşească şi să respecte prevederile acestora.

16


Conţinutul cadru:

denumirea locului de muncă

sfera de atribuţii şi zona de servire

relaţii:

– de subordonare (de-a lungul liniei ierarhice şi de asemenea se precizează natura

dispoziţiilor pe care le poate primi nemijlocit de la dispecer)

– de colaborare

obligaţii la primirea, în timpul şi la terminarea schimbului

drepturi la primirea şi în timpul schimbului

descrierea operaţiilor procesului tehnologic (poate să conţină elemente de bilanţ de

materiale şi ecuaţiile reacţiilor chimice)

manevrarea instalaţiei (pornire, oprire normală, opriri forţate)

incidente de fabricaţie şi eliminarea lor (căderi de tensiune, abur, energie electrică)

întreţinerea curentă din sarcina operatorului; dispoziţii privind PM (protecţia muncii)

şi P.S.I. (prevenirea şi stingerea incendiilor)

dispoziţii finale.

17


Tabelul 1.1.Exemplu de programarea lucrului în schimburi pentru cinci zile lucrătoare pe săptămână într-o lună de 30 zile

Ziua

Tura

1

L

2

M

3

M

4

J

5

V

6

S

7

D

8

L

9

M

10

M

11

J

12

V

13

S

14

D

15

L

16

M

17

M

18

J

19

V

20

S

21

D

22

L

23

M

24

M

25

J

26

V

27

S

28

D

29

L

30

M

L

A L 1 1 1 L L 1 1 L 3 3 3 3 L 2 2 2 2 2 2 2 L 1 1 1 1 L 1 1 1 7

B 2 2 2 2 2 2 2 L 1 1 L L L 1 1 L 3 3 3 3 L 2 2 2 2 2 2 2 L L 8

C 3 L 3 3 3 3 L 2 2 2 2 2 2 2 L 1 1 L L L 1 1 L 3 3 3 3 L 2 2 8

D * 1 3 L L 1 1 3 3 3 L 1 1 3 3 3 3 L 1 1 1 3 3 3 L L L 1 3 3 3 7

*tură pană

Tabelul 1.2.Exemplu de programarea lucrului în schimburi pentru şase zile lucrătoare pe săptămână într-o lună de 30 zile

Ziua

Tura

1

S

2

D

3

L

4

M

5

M

6

J

7

V

8

S

9

D

10

L

11

M

12

M

13

J

14

V

15

S

16

D

17

L

18

M

19

M

20

J

21

V

22

S

23

D

24

L

25

M

26

M

27

J

28

V

29

S

30

D

L

A L 1 1 1 1 1 1 1 L 3 3 3 3 L 2 2 2 2 2 2 2 L 1 1 1 1 1 1 1 L 5

B 2 2 2 2 2 2 2 L 1 1 L 1 1 1 1 L 3 3 3 3 L 2 2 2 2 2 2 2 L 1 5

C 3 L 3 3 3 3 L 2 2 2 2 2 2 2 L 1 1 1 1 1 1 1 L 3 3 3 3 L 2 2 5

D* 1 3 L 1 1 1 3 3 3 L 1 1 1 3 3 3 L 1 1 1 3 3 3 L 1 1 L 3 3 3 5*tură pană

5


Bibliografie

6

1 procesul de munca

Documents

Transcript of 1 procesul de munca