1

CONTRACTUL

Noţiune

Codul civil român defineşte, la art. 1166, contractul ca fiind „acordul de voinţe dintre două

sau mai multe persoane cu intenţia de a constitui, modifica sau stinge un raport juridic”. În

literatura de specialitate au fost formulate, de-a lungul timpului, mai multe definiţii ale

contractului. În ceea ce ne priveşte, achiesăm la definiţia dată de Eugeniu Safta - Romano (1994,

p.17), conform căreia „contractul este actul juridic civil ce constă în acordul de voinţe încheiat

între două sau mai multe persoane, în scopul de a crea, modifica sau stinge raporturi juridice”.

Referitor la conţinutul şi forma contractului, părţile sunt libere să încheie orice fel de

contracte, să stipuleze orice clauze doresc, să modifice sau să stingă o obligaţie. Însă, cu toate

acestea, Codul civil, la art.1169, prevede „părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să

determine conţinutul acestora, în limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele

moravuri”.

Tot în materia contractelor, referitor la buna credință, art. 1170 C. civ. Prevede că „părţile

trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot

timpul executării acestuia. Ele nu pot înlătura sau limita această obligaţie”. În aceeaşi ordine de

idei, dispoziţiile art. 1238 alin. (1)C. civ. prevăd că „lipsa cauzei atrage anulabilitatea contractului,

cu excepţia cazului în care contractul a fost greşit calificat şi poate produce alte efecte juridice”,

iar cele ale alin.(2) al aceluiași articol precizează: „cauza ilicită (ilegală), sau imorală atrage

nulitatea absolută a contractului dacă este comună ori, în caz contrar, dacă cealaltă parte a

cunoscut-o sau, după împrejurări, trebuia s-o cunoască”.

Contractul este cel mai important izvor de obligaţii. El reprezintă un instrument care

asigură libera concurenţă, dezvoltă iniţiativa privată şi permite diversificarea raporturilor

contractuale.

Clasificarea contractelor. Contracte sinalagmatice (bilaterale)

şi contracte unilaterale

Contractul este sinalagmatic (bilateral) atunci când obligaţiile născute din acesta sunt

reciproce şi interdependente. În caz contrar, contractul este unilateral chiar dacă executarea lui

presupune obligaţii în sarcina ambelor părţi (art. 1171 C. civ.).

Contractul este întotdeauna bilateral, în sensul că se încheie între cele două părţi, însă din

punct de vedere al obligaţiilor pe care le generează, el poate fi unilateral, în sensul că poate da

naştere la obligaţii numai în ce priveşte una din părţi. Contractul bilateral generează drepturi şi

obligaţii pentru ambele părţi contractante, fiecare dintre acestea având o dublă calitate, de

creditor şi debitor (de ex: contractele de vânzare-cumpărare, contractele de societate,

contractele de antrepriză).

În cazul contractelor unilaterale se nasc obligaţii numai pentru una din părţile

contractante (de exemplu donaţia, împrumutul, depozitul etc.). Se impune a fi menţionat faptul

că în cazul unui contract unilateral, calitatea de parte o pot avea mai multe persoane (de

exemplu, un creditor împrumută o sumă de bani la mai multe persoane).

2

Contractele bilaterale produc efecte specifice în ce priveşte riscul contractului. Când una

din părţi nu-şi poate executa obligaţia asumată din cauză de forţă majoră, cealaltă parte este

eliberată de obligaţia sa corelativă, altfel spus, riscul este suportat de debitorul obligaţiei

imposibil de executat.

Contracte cu titlu oneros şi contracte cu titlu gratuit

Contractul cu titlu oneros este acel contract prin care fiecare parte urmăreşte să obţină

un avantaj, un echivalent, o contraprestaţie, în schimbul obligaţiei ce şi-o asumă sau aşa cum

prevede art. 1172 C. civ. „Contractul prin care fiecare parte urmăreşte să îşi procure un avantaj în

schimbul obligaţiilor asumate este cu titlu oneros”.

Contractul cu titlu gratuit este acel contract prin care una dintre părţi urmăreşte să

procure celeilalte părţi un beneficiu, fără a obţine în schimb vreun avantaj. Cel mai concludent

exemplu de contract cu titlu gratuit este donaţia.

Din punct de vedere practic, clasificarea contractelor în oneroase şi gratuite este foarte

importantă sub aspectul consecinţelor pe care le produc, în sensul că obligaţiile debitorului şi

răspunderea pentru încălcarea lor sunt mai stricte la contractele oneroase.

Contracte comutative şi contracte aleatorii

Contractul comutativ este acel contract oneros la încheierea căruia părţile cunosc

întinderea prestaţiilor la care se obligă şi pot aprecia valoarea acestora ca fiind echivalentă. În

acest sens, art. 1173 alin. (1) Cod civil prvede că „este comutativ contractul în care, la

momentul încheierii sale, existenţa drepturilor şi obligaţiilor părţilor este certă, iar întinderea

acestora este determinată sau determinabilă”.

Majoritatea contractelor oneroase sunt comutative. Un astfel de contract este contractul de

vânzare-cumpărare, dar şi cel de locaţiune, deoarece în aceste cazuri părţile cunosc existenţa şi

întinderea obligaţiilor de la încheierea contractului, neexistând şanse de câştig sau de pierdere

pentru părţile contractante.

Contractul aleatoriu este acel contract oneros la încheierea căruia părţile nu cunosc

existenţa sau întinderea exactă a avantajelor patrimoniale ce vor rezulta din contract, deoarece

au înţeles să se oblige în funcţie de un eveniment viitor şi incert, care comportă, pentru fiecare

dintre părţi, o şansă de câştig sau un risc de pierdere.

Art. 1173 alin. (2) C. civ. precizează că „este aleatoriu contractul care, prin natura lui sau

prin voinţa părţilor, oferă cel puţin uneia dintre părţi şansa unui câştig şi o expune totodată la

riscul unei pierderi, ce depind de un eveniment viitor şi incert”. Un astfel de contract este

contractul de asigurare, deoarece în acest caz întinderea beneficiilor sau a pierderilor depind de

anumite evenimente incerte, de exemplu de cât de inspirat sau neinspirat au fost investiţi banii

de către firma asiguratoare.

Contracte consensuale, contracte solemne şi contracte reale

Contractele consensuale, solemne sau reale sunt prevăzute de dispozițiile art. 1174 C. Civ.

Contractele consensuale sunt acele contracte care se încheie prin simplul acord de voinţă

al părţilor, indiferent de forma în care se exprimă. Însă, forma scrisă a contractului este de natură

a servi interesului public constând în necesitatea cunoaşterii, de către anumite autorităţi ale

3

statului, a tuturor schimbărilor care intervin în situaţia juridică a unor bunuri de mare

importanţă, de exemplu a imobilelor.

Contractele solemne sunt acele contracte pentru a căror validitate, acordul de voinţe al

părţilor trebuie să îmbrace o anumită formă prevăzută de lege. Simplul acord de voinţe nu este

suficient pentru încheierea contractului, iar nerespectarea formei prevăzută de lege este

sancţionată cu nulitatea absolută a contractului. În această categorie se încadrează donaţia, dar şi

contractele încheiate pentru vânzarea imobilelor, respectiv a terenurilor şi locuinţelor.

Contractele reale sunt acele contracte pentru a cărei încheiere valabilă consimţământul

părţilor trebuie să fie materializat în predarea (remiterea) bunului la care se referă (din această

categorie fac parte contractele de transport de mărfuri, de depozit ş.a.).

Contracte cu executare imediată şi contracte cu executare succesivă

Contractul cu executare imediată este acel contract ce are ca obiect una sau mai multe

prestaţii care se execută instantaneu, dintr-o dată (de exemplu contractul de vânzare –

cumpărare).

Contractul cu executare succesivă este acel contract în care obligaţiile părţilor (sau cel

puţin a uneia dintre ele) se execută în timp, fie printr-o serie de prestaţii repetate la anumite

intervale de timp (de exemplu contractul de societate, contractul de asigurare).

Contracte principale şi contracte accesorii

Contractul principal este acel contract care are o valoare juridică de sine stătătoare şi nu

depinde de nici un alt contract.

Contractul accesoriu este acel contract care nu are o existenţă şi o valoare juridică de

sine stătătoare, ci depinde de existenţa unui alt contract principal.

Un contract accesoriu poate fi încheiat concomitent cu contractul principal sau ulterior. El

poate fi cuprins într-o clauză specială în chiar cuprinsul contractului principal, dar poate fi

încheiat şi printr-un act distinct. Însă, întotdeauna soarta contractului accesoriu va depinde de

soarta contractului principal (conform principiului accesorium sequitur principalem, adică

accesoriu urmează principalul).

De regulă, contractele accesorii sunt încheiate pentru garantarea executării contractului

principal. În practică, contractul accesoriu este întâlnit sub denumirea de act adiţional, acesta din

urmă modificând, cu acordul părţilor, unele date cuprinse în contractul principal.

Contractul de adeziune

Contractul de adeziune este, potrivit art.1175 Cod civil, atunci când clauzele sale esenţiale

sunt impuse ori sunt redactate de una dintre părţi, pentru aceasta sau ca urmare a instrucţiunilor

sale, cealaltă parte neavând decât să le accepte ca atare.

Mai concret, contractul de adeziune este acel contract al cărui conținut, ale cărui clauze

sunt prestabilite, în întregime, de către una din părți. Cealaltă parte nu are posibilitatea să le

discute; ea este liberă să le accepte sau să nu le accepte; dacă acceptă, atunci aderă pur și simplu

la contractul prestabilit. Sunt contracte de adeziune: contractul de transport C.F.R., abonamentul

la radio și televiziune, abonamentul telefonic, contractul de furnizare a apei, a gazului,

electricității, etc.

4

Contractul-cadru

Contractul-cadru, prevăzut de art. 1176 Cod civil, este acordul prin care părţile convin să

negocieze, să încheie sau să menţină raporturi contractuale ale căror elemente esenţiale sunt

determinate de acesta.Însă, modalitatea de executare a contractului-cadru, în special termenul şi

volumul prestaţiilor, precum şi, dacă este cazul, preţul acestora sunt precizate prin convenţii

ulterioare. Exemple de contracte–cadru: contractul-cadru privind condițiile acordării asistenței

medicale în cadrul sistemului de asigurări sociale de sănătate, contractul cadru de acordare a

microcreditelor, etc.

Contractul încheiat cu consumatorii

Contractul încheiat cu consumatorii este supus legilor speciale şi, în completare,

dispoziţiilor actualului Cod civil (art. 1177).

Dreptul consumatorului este considerat o ramură de drept public ce reglementează relaţiile de drept privat dintre consumatori şi persoanele care desfăsoară activităţi comerciale sau profesionale.

Dreptul consumatorului a aparut din necesitatea de a atenua nepotrivirea de forţă economică dintre consumatori si firme şi acoperă o gamă largă de probleme precum: răspunderea pentru prejudiciile produse de un bun, practicile comerciale neloiale sau politica de confidenţialitate.

Condiţii de validitate ale contractului

Codul civil prevede (art. 1178) condiţiile esenţiale pentru validitatea unui contract:

1. capacitatea de a contracta;

2. consimţământul părţilor;

3. existenţa unui obiect determinat și licit ;

4. o cauză licită și morală.

Dacă legea nu impune o anumită formalitate pentru încheierea sa valabilă, contractul se

încheie prin simplul acord de voinţe al părţilor.

Capacitatea de a contracta

Conform art. 1180 C. civ., poate contracta orice persoană care nu este declarată incapabilă

de lege şi nici oprită să încheie anumite contracte. Această regulă se aplică atât persoanelor

fizice, cât şi persoanelor juridice. Însă de la această regulă există şi excepţii.

În ce priveşte incapacităţile, incapabilul nu poate încheia niciun contract atunci când

incapacitatea de exerciţiu este generală. În afara altor cauze prevăzute de lege, în această

categorie intră: minorul care nu a împlinit vârsta de 14 ani și interzisul judecătoresc .

Minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani nu au capacitate de exerciţiu, orice contract

fiind posibil a fi încheiat numai prin reprezentantul său legal.

Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani, având capacitate de exerciţiu restrânsă, va putea

încheia singur anumite acte juridice, cu încuviinţarea părinţilor sau, după caz, a tutorelui, iar în

cazurile prevăzute de lege, şi cu autorizarea instanţei de tutelă. Încuviinţarea sau autorizarea

poate fi dată, cel mai târziu, în momentul încheierii actului. Cu toate acestea, minorul cu

5

capacitate de exerciţiu restrânsă poate face singur acte de conservare, acte de administrare care

nu îl prejudiciază, precum şi acte de dispoziţie de mică valoare, cu caracter curent şi care se

execută la data încheierii lor.

Capacitatea de exercițiu deplină începe la data la care persoana devine majoră, adică la

împlinirea vârstei de 18 ani (art.38 Cod civil).

Interzisul judecătoresc este persoana pusă sub interdicţie datorită alienaţiei mintale sau a

debilităţii mintale. Pe durata punerii sub interdicţie, lipsind capacitatea de exerciţiu, persoana

respectivă nu poate încheia niciun fel de contract. În astfel de situaţii, contractele încheiate pot fi

lovite de nulitate relativă.

Dacă o persoană alienată mintal, dar nepusă sub interdicţie, are capacitate de exerciţiu şi

poate încheia contracte, anularea contractului pe motiv de alienaţie sau debilitate mintală va

putea fi solicitată doar făcându-se dovada unei asemenea incapacităţi.

Consimţământul

Prin consimţământ se înţelege acordul de voinţă al părţilor la încheierea unui contract. Nu

este posibilă încheierea unui contract în absenţa consimţământului. De aceea, el este considerat

un element esenţial pentru validitatea contractului. Absenţa totală a consimţământului face ca

respectivul contract să fie lovit de nulitate absolută.

Manifestarea de voinţă poate fi expresă sau tacită. Manifestarea de voinţă expresă este

aceea care rezultă din înscrisuri, cuvinte, gesturi sau semne care exprimă intenţia de a încheia

contractul.

Manifestarea de voinţă va fi tacită când rezultă din acte şi fapte care, deşi nu exprimă direct

intenţia de a contracta, pot fi interpretate ca exprimând consimţământul de a încheia contractul

(de exemplu, dacă un prestator de servicii va trimite unui client o adresă prin care datorită

prestaţiilor efectuate, clientul nu ripostează, ar putea fi considerată ca o acceptare tacită şi, deci,

ca o recunoaştere a obligaţiei pe care o are de onorat). În acest sens, art.1182 C.civ prevede:

contractul se încheie prin negocierea lui de către părți sau prin acceptarea fără rezerve a unei

oferte de a contracta. Potrivit alin.(2) al aceluiași articol ,,este suficient ca părţile să se pună de

acord asupra elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare

spre a fi convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei alte persoane”.

Însă, dacă părţile nu ajung la un acord asupra elementelor secundare ori persoana căreia i-

a fost încredinţată determinarea lor nu ia o decizie, instanţa va dispune, la cererea oricăreia

dintre părţi, completarea contractului, ţinând seama, după împrejurări, de natura acestuia şi de

intenţia părţilor.

Cu toate că majoritatea contractelor sunt consensuale (încheiate cu acordul ambelor

părţi), legea prevede expres o anumită formă solemnă, ca o condiţie pentru însăşi validitatea

contractului. Forma pe care o îmbracă contractul solemn este cea a unui înscris autentic, dat în

faţa unei autorităţi (de regulă notarul, sau alte persoane cu atribuţii notariale).

Absenţa formei autentice în cazul contractelor unde este prevăzută aceasta, se

sancţionează cu nulitate absolută (a se vedea cazurile în care legea impune anumite forme de

publicitate: publicitatea imobiliară cu cele 2 sisteme principale şi anume sistemul de publicitate

al registrului cadastral de publicitate şi sistemul de înscriere în cartea funciară).

6

Pentru încheierea unui contract nu este suficient ca să existe consimţământul părţilor

implicate. Este important ca acel consimţământ să nu fie afectat prin ducerea în eroare

(reprezentarea falsă a realităţii cu ocazia încheierii unui contract), să nu fie dat prin ameninţare

cu violenţe a uneia dintre părţi, ori determinarea uneia din părţi la încheierea contractului să se

facă prin folosirea de mijloace viclene.

Condiţiile pe care trebuie să le îndeplinească obiectul unui contract:

a. bunul să fie determinat (să existe) sau cel puțin determinabil în momentul încheierii

contractului;

b. bunul să fie în circuitul civil;

Din punct de vedere al condiţiilor de validitate, clauza trebuie să existe, să fie licită și

morală.

1.cauza este ilicită când este contrară legii și ordinii publice;

2.cauza este imorală când contrară bunelor moravuri. Contractul care are o cauză ilicită,

imorală sau frauduloasă este lovit de nulitate absolută.

Dovada caracterului ilicit al cauzei se poate face prin orice mijloc de probă.

Părţile contractante

Codul civil prevede că atât persoanele fizice cât şi persoanele juridice au dreptul să

încheie contracte în mod liber. Însă această libertate de a încheia acte juridice (contracte şi nu

numai) este recunoscută într-un anumit cadru legal, în sensul că cetăţeanul poate încheia orice

fel de contracte/convenţii cu condiţia ca acestea să nu aducă atingere ordinii publice şi bunelor

moravuri.

Principiul libertăţii contractuale este prevăzut de dispoziţiile art. 1169 Cod civil potrivit

căruia: „Părţile sunt libere să încheie orice contracte şi să determine conţinutul acestora, în

limitele impuse de lege, de ordinea publică şi de bunele moravuri”. Astfel, puterea contractului,

în raporturile dintre părţi, este asimilată forţei legii.

Concluzia care se desprinde, din analiza textelor de mai sus, este aceea că libertatea

contractuală este recunoscută tuturor subiectelor de drept civil, cu condiţia respectării ordinii

publice şi bunelor moravuri. Totodată, părţile trebuie să acţioneze cu bună-credinţă atât la

negocierea şi încheierea contractului, cât şi pe tot timpul executării sale. Ele nu pot înlătura sau

limita această obligaţie.

După 1989, odată cu democratizarea ţării şi cu trecerea la economia de piaţă, ordinea

publică a devenit un concept diversificat şi variabil pentru a constitui un instrument al

reformelor politice, sociale şi economice.

În viziunea autorului Liviu Pop, ordinea publică cuprinde „toate dispoziţiile imperative ale

dreptului public şi ale dreptului privat prin care se apără instituţiile şi valorile de bază ale

societăţii, se asigură dezvoltarea economiei de piaţă şi ocrotirea socială a tuturor

persoanelor”(1998, p.36). În ceea ce privește bunele moravuri, acestea desemnează totalitatea

regulilor de conduită care s-au conturat în conştiinţa societăţii şi a căror respectare s-a impus cu

necesitate, de-a lungul timpului, de la o generaţie la alta.

7

Contractele sau anumite clauze contractuale, prin care s-ar încălca aceste limite generale ale

libertăţii de a contracta, sunt sancţionate cu nulitatea absolută.

Obligaţiile ce decurg din contract

Codul civil prevede la art. 1270: „Contractul valabil încheiat are putere de lege între

părţile contractante”. Contractul se modifică sau încetează numai prin acordul părților ori din

cauze autorizate de lege. Din interpretarea acestui text rezultă următoarele:

1.contractul are forţă obligatorie pentru părţile contractante;

2.forţa obligatorie a contractului este aceeaşi şi pentru instanţele de judecată, cărora, în

caz de neînţelegeri între părţi, le revine sarcina de a asigura executarea lui.

Forţa obligatorie a contractului între părţile contractante are drept consecinţe

următoarele:

a. părţile contractante sunt ţinute să execute întocmai, una faţă de cealaltă, obligaţiile la

care s-au angajat. Executarea trebuie să aibă loc la termenele şi în

condiţiile stabilite;

b.contractul nu poate fi revocat prin voinţa uneia din părţile contractante, cu excepţia

cazurilor prevăzute de lege.

Potrivit art. 1271 Cod civil „părţile sunt ţinute să îşi execute obligaţiile, chiar dacă

executarea lor a devenit mai oneroasă, fie datorită creşterii costurilor executării propriei

obligaţii, fie datorită scăderii valorii contraprestaţiei”.

Cu toate acestea, dacă executarea contractului a devenit excesiv de oneroasă datorită unei

schimbări excepţionale a împrejurărilor care ar face vădit injustă obligarea debitorului la

executarea obligaţiei, instanţa poate să dispune:

a) adaptarea contractului, pentru a distribui în mod echitabil între părţi pierderile şi

beneficiile ce rezultă din schimbarea împrejurărilor;

b) încetarea contractului, la momentul şi în condiţiile pe care le stabileşte.

Aceste dispoziţii sunt aplicabile numai dacă:

a) schimbarea împrejurărilor a intervenit după încheierea contractului;

b) schimbarea împrejurărilor, precum şi întinderea acesteia nu au fost şi nici nu puteau fi

prevăzute de către debitor, în mod rezonabil, în momentul încheierii contractului;

c) debitorul nu şi-a asumat riscul schimbării împrejurărilor şi nici nu putea fi în mod

rezonabil considerat că şi-ar fi asumat acest risc;

d) debitorul a încercat, într-un termen rezonabil şi cu bună-credinţă, negocierea adaptării

rezonabile şi echitabile a contractului.

Contractul valabil încheiat obligă nu numai la ceea ce este expres stipulat, dar şi la toate

urmările pe care practicile statornicite între părţi, uzanţele, legea sau echitatea le dau

contractului, după natura lui (art. 1272 Cod civil.

Conform art. 1266 Cod civil „contractele se interpretează după voinţa concordantă a

părţilor, iar nu după sensul literal al termenilor”.

La stabilirea voinţei concordante se va ţine seama, între altele, de scopul contractului, de

negocierile purtate de părţi, de practicile statornicite între acestea şi de comportamentul lor

ulterior încheierii contractului.

Clauzele obişnuite într-un contract se subînţeleg, deşi nu sunt stipulate în mod expres.

8

Obligaţiile contractuale trebuie să fie executate întotdeauna cu bună-credinţă, în sensul că

fiecare parte are îndatorirea de a se comporta astfel încât să nu producă celeilalte părţi cheltuieli

inutile şi disconfort în executarea obligaţiei pe care o are de îndeplinit.

În cazul neexecutării de bună voie a obligaţiilor dintr-un contract de către una din părţi,

partea vătămată se poate adresa instanţei de judecată pentru soluţionarea cauzei, unde instanţa

va fi chemată să oblige pe debitor la executarea prestaţiei la care s-a angajat.