METODE Şl TEHNICI DE MUNCĂ INTELECTUALĂ ADAPTATE PENTRU PREŞCOLARI

Instit. PÎRVULESCU SIMONAGrădiniţa PN Corneşti Nr. 2, Jud. Gorj

Individul uman se defineşte prin inteligenţă. La naştere, orice copil sănătos. normal posedă înzestrarea ce-i va permite să-şi dezvolte şi operarea în plan mental, cu noţiuni, judecăţi, raţionamente. Intre dezvoltarea intelectuală şi capacitatea de a se exprima verbal există o strânsă interdependenţă. De aceea, în cele ce urmează, vom aborda câteva metode şi tehnici care pot (î folosite în activitatea de îmbogăţire şi activizare a vocabularului preşcolarului.

METODA ÎNCERCĂRII ŞI ERORII. Constituie calea prin care preşcolarul este pus în situaţia de a învăţa din consecinţele comportamentului său. Astfel, în jocul „Ce sunt .şi ce fac", proiectat cu scopul de a pregăti copiii pentru formarea de propoziţii simple prin învăţarea relaţiei dintre obiecte şi acţiuni, este folosită această metodă. în joc se utilizează un domino compus din 10, 20 sau 30 de piese, în funcţie de grupa de vârstă cu care se lucrează. Piesele ilustrează pe o jumătate a feţei lor unelte (ac, foarfece, toc, trompetă, cleşte), iar pe cealaltă, acţiunile în care acestea se folosesc (cusut, tăiat, scris, cântat, scos cuie). Copiii au sarcina să potrivească acţiunile cu unealta specifică.

METODA DESCOPERIRII. Aplicată posibilităţilor preşcolarilor, ea creează contextul de a-şi însuşi noi cuvinte, descoperind, cu ajutorul educatoarei una din tehnicile de lărgire a vocabularului:

a) formarea de cuvinte compuse prin tehnica analitică, ca în jocul „Ghici din ce cuvinte sunt formate". Prin acest joc copiii vor descoperi vocabulele cuprinse în diverse cuvinte compuse: „câine-lup", „gură-cască". „bună-cuviinlă", „după-masă", „aeromodel", „fărădelege", „minicar". „devreme".

b) Prin tehnica sintetică preşcolarul este pus în situaţia ca din elementele date de educatoare sau cunoscute de el să realizeze sinteze noi, respectiv alte cuvinte, diverse propoziţii. Astfel, în jocurile „Să descoperim noi cuvinte" sau „Să construim propoziţii", unde copiilor li se dă un număr de cuvinte cerându-li-se să le reunească pentru a găsi un cuvânt nou („lemn”, „de”, „unt” pentru „untdelemn”), de pildă, sau pentru a construi o propoziţie („ursul”, „de”, „păcălit”, „vulpe” pentru „Ursul păcălit de vulpe “).

c) Prin tehnica comparaţiei, descoperirea unui nou cuvânt, a unor grupuri de cuvinte sau propoziţii este rezultatul comparării unui obiect, fenomen, situaţii asemănătoare cu altele din aceeaşi categorie, clasă, grupă sau din clase diferite. Ea apare curent în jocurile ,, Cu cine semăn eu? “, „ Care obiect este mai mare? “, ,, Cine este mai greu?”, „Care obiect este mai lung?”, „Care obiecte se pot pune împreună? “

a) Tehnica observării situaţiei. îl pune pe preşcolar în situaţia de a observa un obiect într-un context situaţional specific. Astfel pot fi descoperite şi denumite prin noţiuni (cuvinte) noi calităţi, particularităţi, utilitate. Această tehnică se foloseşte în cadrul unor plimbări, vizite la muzee, la grădini zoologice, în parcuri etc, situaţii care creează contextul de a se introduce în vocabularul copiilor cuvinte

noi referitoare la: plante („rădăcina”, „tulpină subpământeană”, „bulb”, „trunchi”, „petale”, „fructe”), animale („veveriţă”, „leu”, „urs”, „vulpe”, „cireada”, „herghelie”, „turmă”), mijloace de locomoţie („tramvai”, „troleibuz”, „bicicletă”, „căruţă”) etc.

d) Tehnica aplicaţiei practice. Preşcolarul este pus în situaţia de a descoperi aspecte noi ale activităţii oamenilor şi denumirea lor, prin intermediul unor activităţi practice pe care este solicitat să le efectueze: să măsoare, să taie, să pună un aparat în priză, să coasă, să construiască. Copiii primesc materialele necesare, apoi acestea sunt denumite. După ce ei repetă denumirea fiecărui material nou, li se demonstrează cum se lucrează cu el şi sunt solicitaţi să execute şi ei acţiunile respective, denumindu-le („măsor cu centimetrul”, „tai cu foarfecele”, „pun ştecherul în priză”, „cos cu acul şi aţa”).

In cazul activităţilor alese, după sortarea diverselor seminţe, copiii pot fi solicitaţi să pună seminţele la încolţit în condiţii diferite: în pământ, în nisip, în apă, la lumină, la căldură, la întuneric, în lipsa apei; de asemenea, ei sunt îndrumaţi să spună ce fac, şi apoi, ce au constatat. După o perioadă de timp au observat dezvoltarea plantelor semănate de ei şi li s-a cerut să indice cauza pentru care unele s-au dezvoltat, iar altele, nu, unele s-au dezvoltat mai bine şi altele mai puţin bine, folosind vocabularul adecvat.

f) Tehnica inductivă. Se prezintă preşcolarilor mulţimi de obiecte, date, fapte cerându-le să afle singuri regula după care s-au grupat şi clasa sau grupa din care fac parte. Ca exemplu este jocul „Ce am pus noi în coşuleţ?”, în care fiecare copil este chemat să pună câte un fruct în coşuleţ, însoţindu-şi acţiunea cu formularea propoziţiei corespunzătoare: „Am pus în coşuleţ un/o ... “. Când toate fructele pregătite au ajuns în coşuleţ, am cerut copiilor să găsească un cuvânt pentru tot ce au pus ei în coşuleţ („fructe”). Fiecare copil a răspuns, pe rând, la întrebarea: „Ce am pus noi în coşuleţ?” In acelaşi fel se ajunge la formarea noţiunilor de „animal”, „animal sălbatic”, „animal domestic”, „insectă”, „copac”, „legume”, „mobilier” etc.

g) Tehnica asociativă. Preşcolarului i se dă un cuvânt, cerându-i să-l asocieze cu un altul pentru a descrie o acţiune, o însuşire ori pentru a numi opusul acelui cuvânt. De exemplu, „eu cos”, „noi mergem”, „ei cântă”, „fata blondă”, „tricou verde”, „papuci maron”, „fală - băiat”, „alb - negru” etc. Tot prin asociere pot fi precizate unele cuvinte perechi, precum: „tata — mama”, „albuş — gălbenuş”, „frate -soră”, „Lună - Soare”, „deal - vale”. Această cale asociativă este folosită în jocurile ,, Găseşte la ce m-am gândit”, „Spune mai departe” ş. a.

METODA EURISTICĂ serveşte transmiterii şi însuşirii unor cunoştinţe prin intermediul efortului creator depus de preşcolar, îndrumat metodic de educatoare. Această metodă poate II realizată prin diferite tehnici:

a) Intrapolarea. Se oferă o \'\şă pe care este reprezentat un şir de obiecte, acţiuni etc. care formează o serie. Prin similitudine, se descoperă mecanismul asocierilor pentru a se forma alte serii. De exemplu, în jocul „Spune-mi ce cuvânt lipseşte?” copiii trebuie să completeze cu cuvintele corespunzătoare lipsurile dintr-un şir de elemente desemnând noţiuni precum fruct, legumă, meserie etc

b) Analogia. Constă în aflarea calităţii unui obiect sau fenomen prin

raportarea la altul. De exemplu, în jocul „Cum trebuie să fie ... “ în care se cere copiilor să descopere acele cuvinte care arată, să zicem, cum trebuie să fie îmbrăcămintea unei persoane dacă aceasta este... mică (răspuns: mică), grasă (răspuns: largă), înaltă (răspuns: lungă), scundă (răspuns: scurtă), friguroasă (răspuns: groasă, călduroasă).

c) Transferul. Defineşte posibilitatea vehiculării unor procedee sau tehnici de lucru de la o activitate de un anumit tip la alta, cu scopul de a facilita astfel însuşirea unor priceperi şi deprinderi, precum şi acoperirea lor verbală. Jocurile „Baia păpuşii”, ,JDe-a gospodinele”, „De-a familia”, „De-a grădiniţa”, „De-a doctorul” operează transferul de activităţi specifice muncii adultului în lumea creată de copii prin joc. în funcţie de aria de preocupări, de acţiunile imitate, de „instrumentele” folosite, vocabularul copiilor este îmbogăţit ori lărgit cu sensuri noi.

d) Taxonomia. Este un procedeu de clasificare a obiectelor, datelor, fenomenelor din anumite puncte de vedere. Practicând jocuri de acest tip, copiii înţeleg relaţiile între obiecte şi caracteristici ale acestora. Ceea ce se schimbă în desfăşurarea unui joc nou bazat pe această tehnică este conţinutul concret (termenii de analizat). Copiilor li se dau, de pildă, mai multe imagini ce sunt mai întâi desemnate prin cuvintele corespunzătoare; li se cere să grupeze cuvintele după un anumit criteriu, ca de exemplu: după numărul de silabe, după terminaţie, după sunetul cu care încep. Astfel, în jocul „Ce sunt acestea?”, copiii trebuie să grupeze cuvintele: „minge”, „lung”, „scurt”, „drept”, „şerpuit”, „creion”, „drum”, „rotund”, „farfurie”, „subţire”, „groasă”, „carte”, în două grupuri: grupul obiectelor şi grupul calităţilor acestor obiecte. Ei vor analiza care din calităţile descoperite se potrivesc obiectelor şi vor formula întrebări la care colegii vor trebui să răspundă formulând propoziţii în care să asocieze obiecte şi calităţi.

METODA ROLURILOR. Este mai ales o metodă de educaţie socială, dar poate fi folosită în sprijinul îmbogăţirii şi activizării vocabularului. Preşcolarilor li se pot atribui roluri de educatoare, de mamă, de aviator, de şofer, de medic etc. Acţionând conform rolului, ei denumesc diferitele acţiuni, poartă dialoguri adecvate folosind un vocabular specific. De exemplu, în jocul „De-a teatrul” se exersează dialogul liber. Interpretarea poate fi însoţită, la început, de instrucţiunile educatoarei şi de jocul cu păpuşi. Cu timpul, se renunţă la acestea, copiii fiind puşi în situaţia de a continua dialogul ajutaţi ori nu de educatoare.

METODA PROBLEMATIZĂRII. Pe această cale, însuşirea de noi vocabule, fixarea şi activarea lor sunt stimulate de crearea unor situaţii-problemă ce se cer rezolvate. Situaţiile-problemă ce vor trebui rezolvate de copii sunt diferite ca greutate şi complexitate. Ele sunt întotdeauna anticipate de explicaţii minuţioase şi repetate care formează baza teoretică necesară rezolvării problemei. Această metodă este folosită cu succes în cadrul povestirilor cu început dat, unde copiilor li se cere să găsească sfârşitul logic al povestirii.

TESTUL DOCIMOLOGIC. Este o tehnică pentru aprecierea cunoştinţelor copiilor, în special pentru determinarea şi cunoaşterea fondului de cuvinte, a bogăţiei vocabularului, a fondului activ al acestuia, a greşelilor tipice, a confuziilor pe care preşcolarii le fac. Testele sunt probe de verificare prin care li se cere, de pildă, executarea unor desene şi denumirea sau descrierea elementelor redate: „zăpadă”,

„albă”, „deal”, „vale”, „înclinat”, „derdeluş”, „bătătorit”, „fulgi de zăpadă”, „om de zăpadă”, „groasă”, „chiote”, „bătaie cu bulgări” (pentru tema „La derdeluş”); „parc”, „bănci”, „alei”, „copaci”, „pomi”, „flori”, „înflorit”, „înmugurit”, „verde”, „mare”, „groşi”, „mic”, „frumos”, „înmiresmat”, „parfum”, „se aseamănă”, „se greblează” (pentru tema „In parc”) etc. Tot prin teste se poate cere preşcolarilor să realizeze diverse grupări („fructe de primăvară”, „de toamnă” etc), puneri în corespondenţă, realizarea unor combinaţii de jetoane, descoperirea unor elemente noi rezultate din amestecul şi combinarea vocabulelor cunoscute, crearea de noi cuvinte, de expresii. Asemenea determinări se realizează şi prin jocurile didactice „Spune ce ai gustat”, „Cu ce plecăm în excursie?” (verificarea cunoaşterii substantivelor ce denumesc mijloace de locomoţie), „Ce a uitat pictorul?” (pentru verificarea cunoaşterii cuvintelor ce denumesc părţile componente ale corpului animalelor).

METODA MODELĂRII. Facilitează obţinerea de noi vocabule, întipărirea şi activarea lor cu ajutorul modelelor. Modelul este un analog material sau mintal al unui sistem, al unei construcţii realmente existentă, în care sunt reproduse principiile organizării şi funcţionării acelui sistem. în grădiniţă se folosesc următoarele: a) modele concrete (machete, maşini şi aparate miniaturale) sau de tip 'analogic (roboţi-jucărie); b) modele naturale, de tipul celor biologice, animale în insectar (insecte, viermi, fluturi) sau „in vitro” (broaşte, melci, scoici, peşti); c) modele artificiale de tip biologic (mulaje ale corpului omenesc) sau de tip figurativ (hărţi în relief, diafilme, filme de animaţie). Modelul poate servi ca instrument cognitiv facilitând cunoaşterea mai directă şi mai precisă a unor secvenţe din realitate, însuşirea unor termeni. Cu ajutorul materialelor didactice se pot organiza jocuri didactice, precum: „Povestiri după modelul educatoarei”, „Aşezaţi jetoanele după modelul dat” etc.

METODA REFLECTĂRII PRIN LIMBAJ. I se cere preşcolarului să verbalizeze ceea ce face sau gândeşte. Astfel se exersează coordonarea între exprimarea verbală şi acţiunile executate, coordonarea vorbirii cu mişcările cerute de diverse acţiuni şi invers (de exemplu, jocul cu cânt „Bate vântul frunzele” sau „S-a suit copilul în pom”). Aplicată la grupa mare, reflectarea acţiunii prin limbaj constituie, în general, o tehnică pregătitoare pentru apropiata activitate şcolară a copiilor de şase ani, pentru citit-scris, acţiuni care presupun coordonarea mâinii şi ochiului, dar, mai ales, capabilitatea de exprimare a gândirii prin limbajul scris, o bună psihomotricitate.